Analiza Comparata a Tranzitiei Din Romania Si Polonia

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE POLITICE

LUCRARE DE LICENȚĂ

ANALIZĂ COMPARATĂ A TRANZIȚIEI DIN ROMÂNIA ȘI POLONIA

COORDONATOR

Lect. Univ. Dr. TUFIȘ CLAUDIU

ABSOLVENT

AVRAM GEORGE MARIAN

IUNIE, 2015

CUPRINS

Introducere 2

1. Compararea situa iei actualeț 6

1.1 Sistemul politic 6

1.2 Partide politice i sisteme de partideș 12

1.3 Performan e politiceț 16

1.4 Concluzii capitol 17

2. Comunismul în România i în Poloniaș 18

2.1 Perioada comunistă în România 18

2.2 Perioada comunistă în Polonia 24


3. Transferul de putere 30

3.1 Transferul de putere în România 31

3.2 Transferul de putere în Polonia 35


4. Procesul de tranzi ieț 42

4.1 Procesul de tranzi ie din Româniaț 44

4.2 Procesul de tranzi ie din Poloniaț 50

Concluzii generale 55

1

Introducere

Ne aflăm la 25 de ani distanță de la un moment crucial din istoria Europei: colapsul

regimurilor comuniste și ștergerea ”Cortinei de fier”, care a despărțit Europa de Vest de

Europa de Est timp de jumătate de secol. Odată cu căderea regimurilor comuniste din Europa

Centrală și de Est, statele care au făcut parte din blocul comuunist aveau să se confrunte cu

noi provocări, iar gestionarea acestora s-a dovedit în acești 25 de ani crucială în ceea ce

privește evoluția pe plan intern și extern a acestora.

Polonia și România sunt cele două țări asupra cărora a fost realizată această analiză.

Am ales aceste cazuri datorită diferențelor reperate în procesul de tranziție. Totodată,

consider benefică raportarea României la un model în ceea ce privește pargurgerea tranziției,

cum este Polonia. Lucrarea de față cuprinde analiza legăturii dintre situația actuală a celor

două țări și parcursul tranziției. Astfel, rezultatele Poloniei în efectuarea tranziției către

democrația liberală și economia de piață au fost obținute într-un interval de timp mult mai

scurt, comparativ cu România, ceea ce a determinat o dezvoltare, atât economică cât și

politică, superioară a Poloniei. Comparația este foarte utilă deoarece România are nevoie de

repere pozitive.

Diferențele semnificative și performanțele divergente înregistrate de cele două țări

studiate, au fost principalii factori care m-au determinat să optez pentru realizarea unei

analize comparate a tranziției din cele două țări. Astfel, în lucrarea de față îmi propun să

compar următoarele: situația actuală, perioada comunistă din cele două țări, transferul de

putere după 1989 și tranziția din 1990 până în prezent. Prin compararea acestora au fost

identificate cauzele pentru care Polonia a avut o traiectorie, iar România alta. Tot acest

demers are rolul de releva cauzele decalajului existent, de a identifica erorile și eșecurile

tranziției din cele două țări, mai ales din plan politic, de a determina rolul opoziției din

Polonia comunistă în dezvoltarea ei după căderea regimului, de a observa impactul asupra

situației actuale a faptului că, în România, foștii comuniști s-au regrupat în partide

2

”democratice” și au deținut puterea în cea mai mare parte a tranziției.1 Deși situația

economică era asemănătoare în anul 1990, de ce în Polonia reformele economice au

contribuit la creșterea salariul minim pe economie la 409 de euro, iar în România salariul

minim pe economie este de 217 de euro?2 Care sunt cauzele pentru care Polonia a fost mai

eficientă în consolidarea democrației și care sunt factorii care explică acest succes? De ce

Polonia a aderat la NATO în 1999 și în Uniunea Europeană în 2004, pe când România a

aderat la NATO în 2004, respectiv 2007 în Uniunea Europeană? Dacă anul 1989 și căderea

comunismului au reprezentat un moment zero pentru ambele țări, cum se justifică diferențele

semnificative dintre Polonia și România? Polonia este departe de a fi perfectă, însă, nu există

îndoieli asupra faptului că aceasta reprezintă o poveste de succes a Europei de Est.

Menționez că această analiză comparată a fost focalizată pe componenta politică, însă

au fost luați în vedere și factori economici, sociali sau culturali. Am optat pentru analiza

politicului deoarece acesta reprezintă cel mai important factor în influențarea procesului de

tranziție.

Actualitatea subiectului tranziției, care pentru România pare nesfârșită, a reprezentat

pentru mine un alt element motivațional pentru alegerea acestei teme. Astfel, dacă putem

înțelege cauzele pentru care România are performanțe mai scăzute decât Polonia, care

reprezintă un model de succes în parcurgerea tranziției, putem repara greșelile sau putem

acționa diferit pe viitor pentru a deveni un punct de reper, așa cum este Polonia. Chiar și la

scurgerea a 25 de ani de la căderea comunismului, tranziția reprezintă un subiect de

actualitate pentru opinia publică din România.

În primul capitol este cuprinsă o comparație a situației actuale din cele două țări,

constituind ca obiect de analiză urmatoarele: sistemul politic, sistemul de partide,

performanțele obținute de ambele țări pe plan politic până în momentul de față, dar și

diferențele economice înregistrate până acum. Compararea sistemului politic a oferit o

imagine asupra instituțiilor politice din cele două țări și a sistemlui, în ansamblul său, cu

scopul surprinderii eventualelor vicii ale sistemului politic din România și din Polonia și fiind

evidențiate diferențele și asemănările de ordin politic dintre țările studiate. Compararea

sistemului de partide a avut ca efect încadrarea partidelor pe spectrul politic și înțelegerea

comportamentului pe care îl au partidele pe scena politică. Din acest punct de vedere, în

1 Raluca Grosescu, The political regrouping of the romanian nomenklatura during the 1989 revolution, Romanian Journal of Society and Politics, volumul 4, nr. 12 Date furnizate de Eurostat pentru luna Ianuarie a anului 2015

3

România au fost sesizate câteva anomalii din cauza inconsecvenței partidelor în a-și asuma o

identitate: fostul Partid Umanist Român și-a schimbat orientarea devenind ulterior

conservator, Partidul Democrat care a făcut parte din Internaționala Socialistă a devenit în

2006 membru al Partidului Popular European3, iar Partidul Național Liberal, în urma fuziunii

cu Partidul Democrat Liberal, a renunțat la aparteneța ALDE(Alliance of Liberals and

Democrats for Europe) pentru a se alătura popularilor europeni.

În al doilea capitol, au fost evidențiate și analizate diferențele semnificative din

perioada comunistă a celor două țări studiate, atât din punct de vedere al sistemului politic, al

sistemului de partide, al represiunii, cât și al disidenței anti-comuniste. În acest capitol,

printre altele, am confirmat urmatoarea afirmație a lui Henry Kissinger: „a nu opune

rezistență agresiunii garanteză faptul că mai târziu aceasta va trebui să fie înfruntată în

condiții mult mai grele.”4 Plecând de la această premisă, am demonstrat faptul că experiențele

protestatare, anterioare anului 1989, au avut un impact major asupra transferului de putere.

Consider importantă ințelegerea trecutului recent în vederea analizării tranziției. Totodată,

acest capitol cuprinde și un istoric al perioadei comuniste din România și Polonia.

Cel de-al treilea capitol, „Transferul de putere”, cuprinde o analiză comparată a

diferențelor majore în ceea ce privește schimbarea regimului și a primelor alegeri libere din

România și Polonia. În realitate, în România puterea a fost preluată tot de cei care au facut

parte din eșaloanele Partidului Comunist Român, regrupați sub alt nume.5 În acest fel,

principiul democratic al alternanței la putere nu a fost realizat. În Polonia, primul președinte

postcomunist a fost Lech Walesa, un lider marcant al Solidarității, anticomunist convins. În

primul pasaj al capitolului, anul 1989 este protagonist. În Polonia schimbarea de regim s-a

produs la „masa rotundă”, pe când în România evenimentele sângeroase din luna Decembrie

a anului 1989 au fost cele care au răsturnat ordinea comunistă. Acest fapt poate fi cauzat de

lipsa confruntărilor cu mișcari disidente anticomuniste asemănătoare celor din Polonia. În

ceea ce privește alternanța la putere, anul 1996 a marcat primul moment electoral din istoria

alegerilor din România în care cei care au organizat alegerile au fost învinși.6

„Tranziția, din 1990 până în prezent” este cel de-al patrulea capitol din prezenta

lucrare de licență. În acest capitol au fost avute în vedere performanțele guvernamentale din

3 Cristian Preda, Eseuri politice,Editura Nemira, București, 2009 , Pagina 614 Henry Kissinger, Diplomația, Editura All, 2002, Pagina 5435 Vladimir Tismăneanu, Mircea Mihăieș, O tranziție mai lungă decât veacul. România după Ceaușescu, Editura Curtea Veche, 20016 Cristian Preda, Eseuri politice,Editura Nemira, București, 2009, Pagina 49

4

cele două țări în ceea ce privește implementarea reformelor în diverse sectoare pentru a fi

realizat procesul de tranziție către democrație și economie de piață. Concomitent, au fost

comparate și performantele înregistrate de România și Polonia pentru integrarea europeană și

nord-atlantică. Acest capitol oferă imaginea în profunzime a procesului de tranziție a țărilor

studiate. Astfel, au fost observate evenimentele sau factorii care au contribuit în mod direct și

indirect la traseul diferit al Romaniei și al Poloniei din ultimii 25 de ani.

Ultimul capitol este destinat concluziilor lucrării. În această secțiune a lucrării se

regăsesc concluziile lucrării pornind de la ipotezele și întrebările lansate în introducere,

opinia personală asupra rezultatelor obținute în lucrare, precum și potențiale direcții viitoare

de cercetare legate de compararea tranziției din România și Polonia.

5

1. Compararea situa iei actualeț

Primul capitol al acestei lucrări de licență este destinat comparării situației actuale din

România și din Polonia. Voi începe cu descrierea sistemului politic din România și apoi din

Polonia, apoi cu sistemul de partide din cele două țări, performanțele politice dobândite până

în anul 2015.

1.1 Sistemul politic

Pentru analiza sistemului politic folosesc definiția atribuită de Jean Blondel sistemului

politic, conform căreia scopul guvernământului este de a elabora și implementa decizii pentru

societate, unde sistemul politic reprezintă un proces de alocare a valorilor, iar acesta are

nevoie de conformarea și acceptarea membrilor societății, pentru a fi implementate politicile.7

Sistemului politic din România îi poate fi atribuit cu greu o denumire exactă. Deși

arhitectura sistemului politic din România este tipică unui regim parlamentar, alegerea directă

a președintelui încurcă încadrarea sa într-un regim de tip parlamentar. Totuși, alegerea directă

a președintelui nu îi conferă caracteristicile semi-prezidențialismului francez; spre deosebire

de președintele Franței, președintele României nu are libertatea de a dizolva camerele

parlamentului decât în situații excepționale, neîntâlnite până acum în România

postcomunistă.8 Preda și Soare (2008) menționează și un punct de vedere al lui Giovanni

Sartori, care vedea sistemul politic din România ca pe un ”regim parlamentar care a

recuperat, în mod incoerent, câteva urme ale celei de-a V-a Republici Franceze. Înțeles din

perspectiva funcționării sale, regimul românesc apare ca unul semiprezidențial cu

intermitențe parlamentare”9

Parlamentul României este organul reprezentativ suprem și este organul legiuitor.

Acesta este alcătuit din Camera Deputaților și Senat. România a experimentat în istoria sa

parlamentară și unicameralismul. S-a revenit la organizarea bicamerală a Parlamentului în

anul 1990, transpusă și în Constituția României din 1991, sub argumentul că bicameralismul

7 Jean Blondel, Guvernarea comparată, Institutul European Iași, 2009 pagina 308 Cristian Preda, Sorina Soare, Regimul, partidele și sistemul politic din România, Nemira, 2008, pagina 279 Ibidem, pagina 29

6

reprezintă o tradiție democratică a României. Acest moment a fost reacția de respingere a

modelului de organizare sovietic.10

Membrii camerelor parlamentului sunt aleși pentru o perioadă de 4 ani, prin vot

direct. Actualul regim politic românesc schițează un bicameralism egalitar, cele două camere

fiind alese după aceeași formulă electorală, în aceleasă circumscripții, având aceleași atribuții

și prerogative.11 Printre atribuțiile parlamentului se numără: aprobarea bugetului de stat,

declararea stării de război, examinarea rapoartelor Consiliului Superm de Apărare a Țării,

numirea, la propunerea președintelui a directorilor serviciilor de informații și exercitarea

controlului asupra activității acestor servicii sau numirea Avocatului Poporului.12 Parlamentul

este singura instituție care poate amenda Constituția. Totodată, acesta exercită funcția de

control parlamentar atât asupra guvernului cât și asupra președintelui. Controlul parlamentar

este exercitat prin intermediul următoarelor instrumente:

a) acordarea și retragerea încrederii guvernului

b) întrebări, interpelari și moțiuni simple

c) măsurile excepționale luate de președinte au nevoie de consultarea prealabilă a

parlamentului

d) anchete parlamentare

e) angajarea răspunderii guvernului asupra unui program, a unei declarații de politică

generală sau a unui proiect de lege

f) suspendarea din funcție a Președintelui României

g) punerea sub acuzare a Președintelui României

h) solicitarea urmăririi penale a membrilor guvernului pentru fapte săvârșite în

exercițiul funcției lor13

Astăzi, Parlamentul României are în componența sa nu mai puțin de 394 deputați și

172 de senatori, adică un număr total de 566 de parlamentari. Regula rădăcinii cubice

realizată de Taagepera și Shugart și menționată și de Lijphart (2006)14 ne spune că numărul

total de reprezentanți din camera inferioară trebuie să fie egal cu rădăcina cubică a numărului

populației. Astfel, Parlamentul României corespunde unei populații de circa 70 de milioane

10 Cristian Ionescu, Instituții politice și drept constituțional, Editura Juridică, 2006, pag. 330-33111 Cristian Preda, Sorina Soare, Regimul, partidele și sistemul politic din România, Nemira, 2008,pagina 2612 Constituția României, articolul 65.13 Cristian Ionescu, op. cit, pagina 36914Arend Lijphart, Modele ale democrației. Forme de guvernare și funcționare în treizeci și șase de țări, Editura Polirom, 2006, pagina 151

7

de alegători. Raportat la populația actuală a României, numărul optim de parlamentari este de

282.15 Un număr atât de mare de parlamentari îngreunează procesul legislativ. Ineficiența

procesului legislativ reiese din numărul de propuneri legislative raportat la numărul de

inițiative legislative adoptate sau respinse.

Puterea executivă în România este bicefală, fiind împărțită între Președinție și

Guvern. Președintele României este șeful statului, veghează la respectarea Constituției,

exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate.16 Acesta

este ales prin vot direct,are un mandat pe o perioadă de 5 ani(până la revizuirea Constituției

din 2003 mandatul unui președinte era de 4 ani) iar numărul maxim de mandate este limitat

la două.

Președintele României este cel care desemnează un candidat pentru funcția de prim-

ministru după consultarea cu partidele parlamentare și numește guvernul pe baza votului de

încredere acordat de Parlament. La propunerea primului-ministru, Președintele poate revoca

unii membrii ai Guvernului. ”În urma consultărilor președinților celor două camere ale

Parlamentului, cât și a liderilor grupurilor parlamentare, Președintele poate dizolva

Parlamentul dacă acesta nu a acordat votul de încredere guvernului în termen de 60 de zile de

la prima solicitare și numai după respingerea a cel puțin două solicitări de învestitură.”17

Alte atribuții ale președintelui:

a) încheie tratate internaționale și le supune ratificării parlamentului

b) este comandantul forțelor armate și Președintele Consiliului Suprem de Apărare

a Țării

c) poate participa la ședințele guvernului

d) poate institui starea de asediu

e) după consultarea Parlamentului poate cere poporului să-și exprime voința prin

referendum

f) emite decrete

Președintele României poate fi pus sub acuzare de Parlament sau suspendat din

funcție după inițierea procedurii de către cel puțin o treime din numărul deputaților și

senatorilor. În istoria recentă au avut loc două astfel de suspendări care au avut ca scop

15 Cristian Preda, Eseuri Politice, Nemira, 2009, pagina 13516 Constituția României, articolul 8017 Constituția României, articolul 89

8

demiterea Președintelui, ambele nereușite, prima în 2007 când populația a votat în proporție

covârșitoare în favoarea președintelui suspentat, iar a doua în 2012, unde referendumul pentru

demiterea președintelui a fost respins de Curtea Constituțională, pe motiv că referendumul nu

a întrunit pragul de participare de 50%+1, chiar dacă votul a fost pozitiv demiterii

președintelui. Ambele suspendări l-au avut în vizor pe același președinte, Traian Băsescu.

Guvernul este numit de către Parlament, după ce președintele se consultă cu

partidele parlamentare și nominalizează un candidat pentru funcția de prim-ministru.

Guvernul poate adopta hotărâri și ordonanțe. În baza delegării legislative primite pentru o

perioadă determinată de timp din partea parlamentului, guvernul poate emite ordonanțe

simple sau de urgență care nu fac obiectul legilor organice. Prin acest instrument al delegării

legislative parlamentul conferă guvernului posibilitatea de a legifera. Astfel, mulți specialiști

condamnă abuzurile făcute de guvern în acest sens, considerând această delegare legislativă o

imixtiune a puterii executive în puterea legislativă.

O altă instutiție importantă parte a sistemului politic este Curtea Constituțională.

Aceasta este garantul constituției, se pronunță asupra constituționalității legilor, soluționează

conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice. Curtea Constituțională

este compusă din nouă judecători, trei dintre ei sunt numiți de Camera Deputaților, trei sunt

numiți de Senat și trei de Președintele României.18 De menționat, Curtea Constituțională nu

este parte a puterii judecătorești, fiind independentă de puterile statului. Cu toate că

judecătorii Curții Constituționale sunt numiți de puterea legislativă și de puterea executivă,

nu există un raport de subordonare între Curtea Constituțională și acestea.19

Polonia are una dintre cele mai lungi experiențe constituționale din Europa. Actuala

constituție din 1997 are la bază Constituția 1791, considerată de istorici cea mai veche

constituție din Europa și a doua din lume, după cea a Statelor Unite ale Americii. După

căderea regimului comunist în Polonia au fost adoptate ”Mica constituție” din 1992 și

constituția actuală din 1997.

Polonia este organizată sub forma unei republici parlamentare. Parlamentul polonez,

unica putere legislativă a țării, este împărțit în două camere: Sejm (sau Camera Deputaților) și

Senat. Sejmul este compus din 460 de membri, iar Senatul are în compoziția sa 100 de

membri. Parlamentarii sunt aleși prin vot direct pentru o perioadă de 4 ani. Pe lângă

18 Constituția României- Titlul V-Curtea Constituțională19 Cristian Ionescu, op. cit., pagina 426

9

legiferare, Sejmul exercită controlul asupra activității Consiliului de Miniștrii în conformitate

cu prevederile constituționale și statutare. Primul-ministru și membrii Consiliului de Miniștri

sunt obligați să răspundă întrebărilor și interpelărilor adresate de parlamentari. 20 Totodată,

Sejmul are posibilitatea de a convoca referendum. Conform regulii rădăcinii cubice, camera

inferioară a Poloniei ar trebui să cuprindă un număr de 340 de membri.

Președintele Poloniei împarte alături de Consiliul de Miniștri puterea executivă.

Acesta este ales prin vot direct pentru un mandat de 5 ani, iar un președinte poate deține

funcția pentru maxim două mandate. Președintele Republicii trebuie să asigure respectarea

Constituției, protejează suveranitatea și securitatea statului, precum și inviolabilitatea și

integritatea teritoriului său.21 Atribuțiile Președintelui Poloniei sunt următoarele:

a) reprezintă statul pe plan extern

b) este comandantul forțelor armate

c) asemeni omologului său român, președintele Poloniei poate alege să nu

promulge legile Sejmului și să le trimită înapoi pentru reexaminare

d) oferă decorații și ordine

e) desemnează și numește primul-ministru și membrii Consiliului de Miniștri

f) emite acte în diverse domenii stabilite de lege, unele necesită contrasemnarea de

către prim-ministru (prin contrasemnarea actelor, primul-ministru își asumă

responsabilitatea politică a acestora în fața Sejmului)22

Președintele poate dizolva Seimul doar dacă acesta nu acordă votul de învestitură

guvernului de trei ori succesiv. Totodată, președintele poate fi demis, pentru motivul de

nerespectare a constituției, prin votul a două treimi din membrii parlamentului.

Guvernul are în componența sa un prim-ministru, vicepremieri, miniștri și șefii

comitetelor. Procedura de numire a guvernului este similară cu procedura din România:

Președintele desemnează candidatul pentru funcția de prim-ministru, acesta își alcătuiește

cabinetul, după care prezintă în fața Seimului programul de guvernare și cere votul de

încredere. Dacă Seimul nu acordă votul de încredere, acesta va alege primul-ministru și

miniștri cu o procedură similară. Consiliul de miniștri conduce politica internă și externă a

republicii și gestionează administrația guvernamentală. Conform Constituției mai are

următoarele atribuții:20 Constituția Poloniei- Capitolul 4, articolele 95-98, art 11521 Constituția Poloniei, articolul 12622 Siteul oficial al președinției poloneze, www.president.pl

10

a) asigură punerea în aplicare a legilor

b) coordonează și supraveghează activitatea organelor parte a administrației de stat

c) protejează interesele Trezoreriei statului

d) adoptă proiectul bugetului de stat și supraveghează punerea în aplicare a

acestuia

e) asigură ordinea publică și securitatea statului

f) exercită controlul general în domeniul relațiilor cu alte state și organizații

internaționale

g) încheie acorduri internaționale, care necesită ratificare

h) exercită controlul general în domeniul apărării naționale23

Camera Supremă de Control este organul suprem care se ocupă cu auditul statului.

Aceasta este subordonată Seimului. Camera Supremă de Control verifică activitatea organelor

administrației de stat, a Băncii Naționale a Poloniei, și a altor instituții ale statului în ceea ce

privește legalitatea, prudența economică și eficacitatea.24 Aceasta este obligată de Constituție

să prezinte Seimului rapoarte anuale, dar și alte informații, analize sau rezultate ale

verificărilor.

Constituția poate fi amendată la inițiativa a o cincime din numărul deputaților, a

Senatului sau a Președintelui republicii. Un proiect de lege de modificare a Constituției se

adoptă de către Seim cu o majoritate de cel puțin două treimi, precum și de Senat cu o

majoritate absolută de voturi.25

În ansamblu, putem afirma că sistemele politice din cele două țări se aseamănă în

foarte mare măsură. Deși în ambele țări președintele este ales prin vot direct, cea mai mare

putere este concentrată în mâinile parlamentului deoarece, în conformitate cu constituțiile

celor două țări, parlamentul este cel care are cele mai multe pârghii la îndemână de exercitare

a puterii. În România, chiar dacă este ales prin vot popular, președintele reprezintă statul,

poporul fiind reprezentat de parlament. Ce putere mai are președintele dacă nu are o

majoritate parlamentară de partea sa? Nu prea mare. Spre exemplu în parlament este votată o

lege căreia președintele i se opune. Acesta poate retrimite legea spre dezbatere în parlament

sau să sesizeze Curtea Constituțională. Dacă această lege îi revine pe masă, chiar și în aceeași

formă, președintele este obligat să o promulge. Iar dacă vrea să schimbe sau să reviziuiască

23 Constituția Poloniei, articolul 14624 Constituția Poloniei, articolul 203 25 Constituția Poloniei, articolul 235

11

Constituția are nevoie tot de Parlament. Președintele nu are nici un fel de control asupra

parlamentului, procedura de dizolvare a parlamentului de către președinte este inaccesibilă

acestuia din urmă în forma sa actuală. De cealaltă parte, parlamentul îl poate suspenda din

funcție pe președinte sau poate retrage încrederea guvernului. O posibilă armă a președintelui

ar fi inițierea referendumurilor, dar acestea la rândul lor au un rol consultativ. Un exemplu de

acest fel îl reprezintă referendumul pentru reducerea numărului de parlamentari la 300. Deși

președintele de atunci a susținut acest proiect și a primit și vot favorabil din partea

electoratului, efectele referendumului au fost zero. În Polonia, care întrunește caracteristicile

unei republici parlamentare, cu unele excepții printre care și alegeriea directă a președintelui,

parlamentul are prerogative și mai mari. Astfel, întreg sistemul politic polonez se învârte în

jurul Seimului. Așadar, sistemele politice din cele două țări au o serie importantă de trăsături

comune. Din punctul meu de vedere, atât în România cât și în Polonia, parlamentul este

instituția care beneficiază de cele mai multe prerogative și care poate exercita control asupra

celorlalte instituții centrale.

1.2 Partide politice i sisteme de partide din România i Poloniaș ș

Pentru comparația sistemului de partide am preluat metoda folosită de Arend Lijphart,

care se folosea de indicele lui Marku Laakso și Rein Taagepera. Pentru a calcula numărul

efectiv de partide, Lijphart enumeră cateva soluții. Prima este soluția propusă de Giovanni

Sartori pentru a determina numărul exact de partide. Pentru efectuarea acestui calcul, Sartori

era de părere că trebuie luate în considerare doar partidele politice care sunt reprezentate în

parlament; Sartori adăuga că ar trebui luate în considerare numai acele partide care prezintă

”potențial de coaliție” sau ”potențial de șantaj”. A doua soluție indicată de Arend Lijphart

pentru calcularea numărului de partide este cea a lui Jean Blondel, care propunea o clasificare

a sistemelor de partide în funcție de numărul și mărimea lor relativă:26

Sisteme de partide Exemple ipotetice de distribuție a

locurilor

Numărul efectiv de partide

Sistemul bipartidist 55-45 2,0

Sistemul ”două partide și jumătate” 45-40-15 2,6

Sistemul multipartidist cu un partid 45-20-15-10-10 3,5

26 Arend Lijphart, op. cit., paginile 75-78

12

dominant

Sistemul multipartidist fără partid

dominant

25-25-25-15-10 4,5

Am ales să folosesc ca ghid pentru evaluarea sistemului de partide această lucrare a

lui Arend Lijphart deoarece aceasta reprezintă un punct de reper în domeniul științelor

politice. Totodată, Lijphart este unul dintre comparatiștii de renume internațional din sfera

științelor politice.

În acești ani ai tranziției, România a experimentat mai multe tipuri de sisteme,

luând în calcul indicele numărului efectiv de partide după formula lui Laakso și Taagepera: în

1990 a avut parte de dominația absolută a unui partid, trecând la modelul multipartidist fără

partid dominant în 1996, iar mai apoi a întrunit trăsăturile tipice ale unui sistem multipartidist

cu partid dominant, ceea ce denotă o instabilitate îngrijorătoare.27 Acest tip de sistem

multipartidist cu partid dominant se păstrează și în configurația actuală partidelor pe scena

politică. Dacă luăm în calcul formula de la care am plecat, observăm că sistemul de partide

din România se încadrează în tabelul de mai sus în dreptul sistemului multipartidist cu partid

dominant, cu următoarea distrubuție a mandatelor în parlament: 44-35-9-5-5-2 (de menționat

că aceste valori reprezintă ponderile procentuale ale partidelor în parlament). Astfel, numărul

efectiv de partide este de 3,1 partide.

Polonia se află aproape de sfârșitul legislaturii actuale, noi alegeri parlamentare

urmând să se desfășoare la sfârșitul acestui an. În ceea ce privește sistemul de partide, situația

Poloniei este similară cu cea a României. Astfel distribuția procentuală a mandatelor în

parlament este următoarea: 49-34-7-5-5. Sistemul polonez este de tip multipartidist cu partid

dominant, iar numărul efectiv de partide este de 3,1.

Țără Distribuția locurilor în parlament Numărul efectiv de partide

România 44-35-9-5-5-2 3,2

Polonia 49-34-7-5-5 3,1

În România partidele reprezentate în parlament sunt următoarele: Partidul Social

Democrat (PSD), Partidul Național Liberal (PNL), Uniunea Națională pentru Progresul

României (UNPR), Partidul Conservator (PC), Uniunea Democrată a Maghiarilor din

27 Cristian Preda, Eseuri Politice, Nemira, 2009, pagina 98

13

România (UDMR) și Partidul Poporului-Dan Diaconescu-PPDD (care se va redenumi

Partidul Național Democrat). Pe lângă aceste partide parlamentare, mai menționăm Partidul

Liberal Reformator (PLR) și Partidul Mișcarea Populară (PMP), care au fost înființate după

alegerile parlamentare și au reprezentanți în parlament. Actuala majoritate parlamentară este

formată din PSD, PC (plus PLR cu care împarte același grup parlamentar) și UNPR.

Primul-ministru al României este Victor Ponta, care vine din rândurile PSD, fost

candidat pentru funcția de Președinte al României. PSD este considerat drept cel mai mare

partid din România, fiind construit pe vechea structură a Frontului Salvării Naționale (FSN).

În parlament, alături de UNPR, formează grupul PSD. Este afiliat Partidului Socialist

European.

PNL este proaspăt înregistrat la Tribunal, fiind rezultatul fuziunii dintre ”vechiul”

PNL și Partidul Democrat Liberal (PDL). După realizarea acestei fuziuni vom asista la o

polarizare a spectrului politic, având față în față două curente diferite: social-democrația și

liberalismul. Prima mare victorie reportată de această formațiune în fața rivalilor social-

democrați a fost în luna noimebrie a anului trecut, atunci când, contrar așteptărilor,

președintele PNL, Klaus Iohannis, l-a învins pe Victor Ponta devenind astfel președintele

României. PNL este membru al Partidului Popular European și este considerat ”partid istoric”

datorită vechimii sale, fiind înregistrat pentru prima oară în secolul al XIX-lea. Preda sublinia

existența unui ”compromis între social-democrați și liberali, prin care primii recunosc

liberalilor contribuția la construirea României moderne în schimbul tăcerii asupra trecutului

comunist al social-democraților.”28

De multe prea ori partidele politice românești au dat dovadă de inconsecvență în ceea

ce privește orientarea doctrinară care duce și la inconsecvența a politicilor susținute. Spre

exemplu, la începutul anilor 90 stânga susținea impozitul progresiv al venitului, iar în 2008,

PSD susținea cotă unică de impozitare pe venit, o măsură liberală. Alte partide și-au schimbat

de-a lungul acestor ani nu doar viziunea asupra politicilor cât și apartenența la unele curente

sau ideologii. Spre exemplu fostul, Partid Umanist Român s-a convertit de la umanism la

conservatorism29. Partidul Democrat care a fost inițial un partid socialist, făcând parte din

Internaționala Socialistă, a devenit de dreapta aderând la familia popularilor europeni în anul

2003. După fuziunea cu PDL, PNL, care făcea parte din ALDE, a trecut și el de partea

Partidului Popular European în anul 2014.

28 Cristian Preda, Eseuri Politice, Nemira, 2009, pagina 7329 Cristian Preda- Eseuri Politice, Nemira, 2009, pagina 62

14

În parlamentul polonez sunt reprezentate următoarele partide: Platforma Civică (270

de mandate), Partidul Lege și Justiție (188 de mandate), Mișcarea Polikota (40 de mandate),

Petrecerea Polonezilor (30 de mandate) și Alianța de Dreapta Democratică (27 de mandate).

Pe scena politică a apărut și un partid prorus, Zmiana, care și-a anunțat deja intenția de a

participa la alegerile parlamentare de la sfârșitul anului 2015. Primul-ministru al Poloniei este

Ewa Kopacz, membră al Platformei Civice. Principalul partid, Platforma civică, are o

orientare liberal-conservatoare. Coaliția de guvernământ este compusă din Platforma Civică

și Petrecerea Polonezilor (denumit și Partidul Popular). În prezent, proaspătul președinte al

Poloniei este Andrzej Duda, susținut de Partidul Lege și Justiție (PiS), care a câștigat cursa

electorală în fața fostului președinte, Bronislaw Komorowski. Acesta din urmă a preluat

această funcție în calitate de Președinte al Seimului după ce fostul președinte, Lech

Kaczynski, a murit în accidentul aviatic de la Smonlensk din Rusia. Apoi a devenit în anul

2010 candidatul Platformei Civice pentru funcția de președinte al Poloniei, alegeri pe care le-

a câștigat în fața fratelui fostului președinte Jaroslaw Kaczynski.

Așadar, și din perspectiva sistemului de partide simitudinile dintre cele două țări sunt

evidente. Constatăm că sistemul de tip multipartidist cu partid dominant este aplicabil atât

României cât și Poloniei. Astfel, dacă cele două sisteme de partide sunt aproape identice,

modul în care partidele exercită puterea reprezintă un obstacol în calea dezvoltării. Pe cale de

consecință, așa cum indică și capitolele următoare, partidele politice din România confiscă

suveranitatea și exercită puterea în interesul lor.

1.3 Performan e politiceț

România s-a alăturat alianței politico-militare NATO în anul 2004. Aderarea la

Uniunea Europeană s-a produs în anul 2007. Orientarea către NATO a fost fixată abia în anul

1997, după venirea la putere a Convenției Democrate și a lui Emil Constantinescu și

pierderea puterii de către Ion Iliescu.30 După aderarea la Uniunea Europeană, României i-a

lipsit un nou proiect de țară, trăind de pe urma acestui succes.31 România trimite în

Parlamentul European un număr de 32 de europarlamentari. Președinția Consiliului Uniunii

Europene îi revine României în perioada iulie-decembrie 2019. Comisarul european delegat

30 Cristian Preda, Eseuri politice, Nemira, 2009, pagina 18231 Ibidem, pagina 52

15

de România este Corina Crețu, responsabilă de portofoliul politicii regionale. Atât România

cât și Polonia au semnat un parteneriat strategic cu Statele Unite ale Americii.

Polonia a făcut parte din primul val de integrare internațională al fostelor țări din

”Pactul de la Varșovia” aderând la NATO în 1999. Totodată în 2004 a făcut pasul, alături de

alte state foste comuniste, în Uniunea Europeană. Polonia trimite în Parlamentul European 51

de reprezentanți. A deținut președinția Consiliului Uniunii Europene în perioada iulie-

decembrie 2011, acest post neavând un președinte permanent, ocuparea acestei funcții se face

prin rotație de către țările membre ale Uniunii Europene. În Comisia Uniunii Europene,

Polonia este reprezentată de Elzbieta Bienkowska, care are ca portofoliu piața internă,

industria, antreprenoriatul și IMM-urile.32 În ceea ce privește rata de absorbție a fondurilor

europene, Polonia este oferită drept exemplu în rândul țărilor ex-comuniste. O mare victorie

pentru politica poloneză o reprezintă desemnarea lui Donald Tusk, fost prim-ministru al

Poloniei, în fruntea Consiliului European. Nici un alt politician care provine din partea estică

a cortinei de fier nu a deținut până o funcție de importanța celei pe care Donald Tusk o ocupă

acum. Spre deosebire de România, Polonia este a fost integrată în spațiul Schengen încă din

2007.

La nivelul lunii februarie a anului 2015 salariul minim pe economie în Polonia era de

409,5 Euro, iar în România de 217,5. În luna ianuartie a anului 2015 șomajul în România era

de 6%, în Polonia de 8%, media europeană fiind de 9,7%33

1.4Concluzii

Am remarcat pe parcursul acestui capitol asemănările izbitoare dintre România și

Polonia, atât din perspectiva sistemului politic cât și a sistemului de partide. În ceea ce

privește asemănările dintre sistemele politice din cele două țări putem afirma că nici unul

dintre cele două nu întrunesc caracteristicile unui sistem parlamentar de tip clasic sau a unui

sistem semi-prezidențial de tip francez. Cu toate acestea, România s-a confruntat deseori cu

blocaje instituționale sau cu crize politice cauzate de excesul partidelor politice, care forțează

constituția până la limitele sale. Cu un sistem politic similar, Polonia demonstrează faptul că

pot fi evitate astfel de blocaje instituționale și poate fi urmărit interesul general. De

32 www.europa.eu33 Date oficiale Eurostat

16

nenumărate ori, în discursul public al liderilor politici din România se regăsește modificarea

Constituției, cu scopul principal de a reproiecta sistemul politic românesc.

Mai mult decât atât, au fost remarcate asemănări izbitoare și asupra sistemului de

partide. Astfel, consider partidele principalul decident și principalul factor care determină

evoluția unui stat. Cu toate că în ambele țări sistemul de partide întrunește caracteristicile

sistemului multipartidist cu partid dominant, observăm diferențe semnificative, din punct de

vedere structural, ale partidelor din cele două țări. Partidele din România se comportă într-o

manieră diferită pe scena politică, spre deosebire de partidele din Polonia. În cazul în care

actorii semnificativi (partide, grupuri) ai sistemului politic contestă instituțiile și regulile

jocului, remarcăm o cultură politică definită drept alienată, al cărei nivel de eterogenitate

acoperă legitimitatea politică. Odată cu reducerea congruenței dintre cultura politică și

structurile sistemului politic intervin riscurile instabilității.34 Lipsa de cultură politică se

remarcă prin inconsecvența demonstrată de partidele politice românești. În capitolul dedicat

procesului de tranziție am demonstrat faptul că în România, partidele politice confiscă

suveranitatea, transformând sistemul politic românesc într-o partidocrație combinată cu o

formă de personocrație.

2. Comunismul din România i din Poloniaș

Comunismul a avut ca obiectiv instituirea unei societăți fără clase sociale, proprietate

privată, unde avuția țării este în folosul întregului popor. El susținea, într-o manieră

mincinoasă, că adevărata putere în stat este deținută de muncitori. Idealul comuniștilor îl

reprezenta o societate egalitară, condusă de un singur partid care controla statul. Adevărul

34 Domenico Fisichella, Știința Politică- Probleme, concepte, teorii, Editura Polirom, 2007, pagina 103

17

absolut, era deținut, bineînțeles, de către partidul unic. Comunismul, care a pretins instaurarea

unei noi ordini superioare celei capitaliste ”a forțat sute de milioane de oameni să trăiască

într-un univers închis, represiv și umilitor”.35

Într-un alt context, Henry Kissinger afirma că ”a nu opune rezistență agresiunii

garanteză faptul că mai târziu aceasta va trebui să fie înfruntată în condiții mult mai grele”. 36

Această ipoteză pare să fie viabilă dacă luăm în calcul căderea regimurilor comuniste din

România și Polonia. Concomitent, această afirmație reprezintă pilonul principal al acestui

capitol. Așadar, precizarea fostului Secretar de Stat al Statelor Unite ale Americii, Henry

Kissinger, poate fi aplicată în situația în care asimilăm regimurile comuniste cu ”agresiunea”.

Între 4-11 februarie 1945 s-a desfășurat Conferința de la Yalta din Peninsula Crimeea,

unde Stalin, Roosevelt și Churchill, au creionat harta prin care erau împărțite sferele de

influență, fiind trasată ”cortina de fier”. Ca efect al acestei conferințe istorice, România și

Polonia au ajuns sub sfera de influență sovietică. Polonia a reprezentat un caz special în

cadrul Conferinței de la Yalta deoarece Stalin afirma că Polonia reprezintă atât o chestiune de

orgoliu cât și una de securitate națională. Liderul sovietic promis alegeri libere în Polonia,

deși la acea dată la putere era un guvern-marionetă, care fusese instalat cu ajutorul Armatei

Roșii. Alegerile din 1949, falsificate asemeni alegerilor din România din 1946, au făcut din

Polonia o republică socialistă.

2.1 Perioada comunistă în România

Sub imboldul Conferinței de la Yalta, la 26 februarie 1945 a sosit la București o

delegație diplomatică sovietică condusă de către Andrei Vîșinski. Acesta i-a cerut pe un ton

imperativ regelui Mihai să îi aducă la putere pe comuniști. Drept consecință, la 6 martie 1945

este numit ca prim-ministru Petru Groza, liderul Partidului Frontul Plugarilor, o dizidență

comunistă. După instaurarea guvernului au început pregătirile pentru alegerile parlamentare

din noiembrie 1946. Aceste alegeri au fost falsificate, comuniștii obținând astfel peste 77%

din voturi. La 30 decembrie 1947 regele Mihai I a fost silit să abdice, imediat, România a fost

proclamată republică populară. Liderii partidelor politice tradiționale au fost supuși

represaliilor. Personalități precum Dinu Brătianu, Gheorghe Brătianu, Ion Mihalache sau

35 Raport final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, pagina 936 Henry Kissinger- Diplomația, Editura All, 2002, Pagina 543

18

Mihail Romniceanu, alături de majoritatea elitelor politice, au fost încarcerate în închisorile

din Sighet, Pitești, Craiova, Râmnicu-Sărat sau Târgșor.

Tranziția la regimul comunist (1944-1946), a fost efectuată prin ”acapararea puterii

politice de către comunişti și falsificarea grosolană a alegerilor din 1946, eliminarea şi

distrugerea opoziţiei şi a instituţiilor democrate prin înscenări judiciare, eliminarea

proprietăţii private, politizarea sferei publice şi instituirea unui sistem de control şi represiune

cruntă asupra cetăţenilor, axat pe principiul luptei de clasă. Numeroase lucrări au documentat

îngrădirea libertăţii religioase, infiltrarea clerului cu agenţi ai poliţiei politice, prigoana

abătută asupra Bisericii Greco-Catolice, subordonarea Bisericii Ortodoxe Române prin

presiune, şantaj şi colaborare, arestarea şi încarcerarea preoţilor recalcitranţi, campaniile de

secularizare, restrângere a influenţei Bisericii şi distrugerea unor lăcaşe de cult.”37

24 februarie 1948 a fost momentul venirii la putere a lui Gheorghe Gheorghiu Dej,

Partidul Muncitoresc Român devine partid unic. După modelul sovietic au fost introduse

instrumente de opresiune politică prin înființarea Securității și a Miliției. În luna septembrie a

anului 1948 a fost adoptată o nouă lege a învățământului prin care istoria și geografia URSS

deveneau materii obligatorii, la fel ca și învățarea limbii ruse. Academia Română devenea și

ea direct subordonată academiei de la Moscova. Prin legea cultelor, din decembrie 1948, a

fost eliminat cultul greco-catolic, iar numeroase biserici au început să fie demolate. Preoții

erau recrutați de Securitate pentru a deveni informatori.

În aprilie 1953 moare I. V. Stalin, iar succesorul său, Nikita Hrusciov, a demascat

public practicile nedemocratice ale lui Stalin, încercând o liberalizare a comunismului. În

perioada următoare, liderul comunist de la București a eliberat o parte dintre deținuții politici

și la o liberalizare a unei părți a economiei. Momentul în care relațiile româno-sovietice s-au

răcit a fost reprezentat de respingerea ”planului Valev” de către România, prin care ar fi

devenit o țară preponderent agricolă. În aprilie 1964, Gheorghe Gheorghiu Dej face publică

”Declarația Partidului Muncitoresc Român” prin care încerca să se detașeze de linia

Moscovei, afirmând că România încearcă să intre într-o nouă era de dezvoltare a

comunismului.

Gheorghe Gheorghiu Dej moare în luna martie a anului 1965, iar Comitetul Central îl

desemnează în funcția de Secretar General al Partidului Muncitoresc Român pe Nicolae

Ceaușescu. În perioada 1965-1989, cât Ceaușescu a fost în fruntea țării, sunt de remarcat 3

37 Raport final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, pagina 25

19

perioade importante: o relativă liberalizare socio-economică (1965-1971), ridicarea cultului

personalității (1971-1980) și neo-stalinismul (1980-1989).

Însă național-comunismul, cum a fost denumită perioada sub dictatura lui Nicolae

Ceaușescu nu a adus beneficii poporului. A avut rolul de a crea un val de naționalism și iluzia

unui socialism diferit de modelul sovietic. Pentru comunști obiectivul principal îl reprezenta

anihilarea oricăror forme de opoziție internă. Acest curent al național-comunismului s-a

produs după relativa distanțare față de Moscova, iar momentul maxim al răcirii relațiilor

dintre București și Moscova s-a produs în vara anului 1968 când Ceaușescu a criticat în

termeni duri intrarea trupelor sovietice în capitala Cehoslovaciei, Praga.

Programul Partidului Comunist Român urmărea instaurarea dictaturii

proletariatului, prin revoluție, și făurirea societății comuniste prin: ”naționalizarea

principalelor mijloace de producție, exproprierea integrală a marilor proprietăți agricole,

lichidarea regimului politic existent. După preluarea puterii, a stabilit direcțiile pentru

clădirea socialismului, iar în 1974 a adoptat ”Programul de făurire a socității socialiste

multilateral dezvoltate și înaintarea României spre comunism.”38

Raportul Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România

scoate în evidență principalele trăsături ale comunismului în România, care surprind cu

exactitate esența comunismului din România:

- monopolul și dictatura partidului unic, modelat după calapodul sovietic, au fost

consfințite în toate constituțiile din România adoptate între 1948 și 1989. Orice formă

sau organizație care putea reprezenta o sursă de opoziție față de regim era interzisă,

partidele istorice fiind trecute în ilegalitate și distruse. Merită consemnate crimele și

atrocitățile comise de comuniște împotriva cetățenilor: arestări, asasinate în masă,

deportări sau expropieri.

- societatea civilă era distrusă, omogenizarea populației se producea forțat prin

atomizare, iar garanțiile constituționale asupra drepturilor și libertăților individuale

erau nule.

- repreziunea generalizată a regimului era efectuată prin intermediul Securității, care

deținea un rol central în arhitectura statului autoritar. Numărul victimelor era puțin

important pentru sistemul comunist. In centrul proiectului marxist-leninist se afla

ideologia luptei de clasă, cu ajutorul căreia se justifica lichidarea anumitor categorii

38 Enciclopedia partidelor politice din România 1859-2003, Editura Meronia,2003, pagina 37

20

sociale denumite ”vermine”. În perioada stalinistă putem vorbi de existența unui

sistem concentraționar denumit și Gulagul românesc. În perioada de după instaurarea

regimului au existat mișcări de rezistență formate din partizani. Caracterul terorii s-a

redus după anul 1964, unde teroarea era aplicată mai degrabă în scopuri preventive,

însă acest fapt nu a semnificat o ponderare a regimului, ci doar folosirea unor metode

mai puțin crude pentru controlarea populației. Criminalitatea și teroarea implementată

de sistem, izvorâte din natură ilicită și ilegitimă a regimului, nu a dispărut nici după

1964. Astfel, Securitatea, principalul instrument de represiune până la căderea

regimului comunist, era o instituție ilegală, ilegitimă și criminală.

- Propaganda, controlul absolult și cenzura (Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor

şi, din 1977, Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste) asupra mijloacelor de

informare au reprezentat cele mai puternice instrumente ale regimului pentru

dezinformare și manipulare în masă

- dogmele marxist-leniniste erau induse în gândirea colectivă și individuală prin

îndoctrinare și propagandă, cu scopul de a mutila condiția umană și a crea ”omul

nou”. La aceasta au contribuit propaganda partidului, școlile de partid, organele de

presă sau secțiile Comitetului Central ale PCR care coordonau activitățile ideologice

- centralizarea economiei prin impunerea forțată au unui model autoritar și distrugerea

economiei de piață au condus la sistemul economic ultra-centralizat, în care statul

deținea monopolul. În prima fază, URSS a fost principalul beneficiar al jafului produs

în economia românească. Acest sistem economic s-a dovedit a fi ineficient,

necompetitiv și în cele din urmă falimentar.

- pentru obținerea și consolidarea puterii, comuniști au recurs la eliminarea monarhiei

constituționale, la distrugerea statului de drept și la impunerea dictaturii

proletariatului prin utilizarea metodelor de teroare. În perioada 1948-1989, statul

român a fost un stat polițienesc, bazat pe teroare directă sau indirectă, în care scopul

justiției era reprezentat de ascunderea crimelor produse de acest stat totalitar.

- colectivizare forțată și distrugerea proprietății private.

- control absolut asupra organelor de apărare: miliție, armată sau procuratură. Un alt tip

de control era cel exercitat asupra corpului uman prin impunerea politicilor

pronataliste și control social efectuat prin raționalizarea alimentelor și a

aprovizionării.

- în perioada 1948-1963, politica externă se suprapunea obiectivelor trasate de

Moscova, iar autonomia politicii externe de după 1964 nu a fost rezultatul unei

21

afirmări a unui spirit național, ci a servit liderilor comuniști pentru a își menține

puterea intactă.39

Securitatea și Miliția au fost principalele instrumente de represiune ale sistemului

împotriva poporului român. Impunerea terorii era efectuată ori pe cale violentă, prin anchete,

arestări, tortură, condamnări (justiția fiind total subordonată), ori pe cale psihologică, prin

creearea unei vaste rețele de informatori, diversiuni și manipulare a maselor, amenințări sau

șantaje.40 În ”Raportul final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste

din România” regăsim principalele măsuri și efecte ale terorii din perioada comunistă, pe care

le voi enumera în continuare:

- întemnițarea și asasinare în închisori, sau obligativitatea muncii silnice în lagăre de

muncă pentru sute de mii de deținuți politici din diverse categorii de vârstă sau

sociale. Totodată, au fost asasinați la marginea satelor mii de oameni ridicați din

casele lor în timpul nopții.

- mortalitatea, cu precădere mortalitatea infantilă, era la cea mai ridicată cotă din

Europa, ca efect al condițiilor economice dezastroase, al condițiilor mizere de trai

pentru o parte a populației, al proastei asistențe medicale și al politicilor criminale.

- în comparație cu țările dezvoltate, morbiditatea a atins cote alarmante în România,

cauzată de subalimentarea populației, condiții inumane de locuit, lipsa igienei și a

educației sanitare, frigul din locuințe, fabrici, școli sau spitale.

- Efectele negative s-au făcut resimțite și asupra capacității de efort fizic și intelectual,

aflate în declin în perioada comunistă.

- ca urmare a batjocoririi valorilor naționale și tradiționale s-a constat un declin psihic

al demoralizării, la nivel de masă, iar scăderea rezistenței psihice a avut urmări

negative asupra populației. Irosirea timpului din cauza lipsei produselor a dus la

generarea fenomenului ”cozilor” și la umilință.41

Același raport relevă faptul că, în România, numărul celor care au avut de suferit din

cauza regimului comunist este de aproximativ 2 000 000 de oameni.

Spre deosebire de Polonia, în România formele de disidență și opoziție față de

regimul comunist au fost mult mai șterse. În România, primele mișcări de rezistență au apărut

odată cu intrarea trupelor sovietice în țară, în anul 1944. Acest fenomen a durat de la 39 Raport final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, 2006, paginile 14-1540 Ibidem, pagina 15941 Raport final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, 2006, pagina 160

22

momentul intrării trupelor sovietice în România până la începutul anilor 1960. Rezistența

armată împotriva comunismului era desfășurată în zonele muntoase puternic împădurite.

Acest fenomen este cunoscut sub numele de ”rezistența din munți”. Puterea anticomuniștilor

era net inferioară în fața unui regim care era capabil și dispus să utilizeze toate mijloacele

necesare pentru a-și extinde puterea. Securitatea a fost cea care a monitorizat acțiunile

diverselor grupări de acest tip de pe teritoriul României și alături de Miliție se ocupa de

anihilarea lor. O parte dintre luptătorii anticomuniști au fost uciși, alții condamnați la pedepse

cu moartea sau la muncă silnică pe viață.42

În anul 1956, pe fundalul evenimentelor din Polonia și din Ungaria, au avut loc și în

România mișcări studențești. Însă, amploarea efectelor în România a fost mult mai redusă.

Condițiile precare ale campusurilor, supraîncărcarea programului de studii, existența în

programă a marxismului și a limbii ruse, criteriile de acordare a burselor au fost principalele

nemulțumiri ale studenților din centrele universitare din țară. Cu toate că au existat inițiative

de a organiza marșuri sau adunări, mișcările au fost reprimate brutal, numeroși studenți fiind

arestați sau exmatriculați. Un marș de acest tip a fost organizat de studenți din Timișoara care

a fost oprit cu forța de către autorirăți pentru a restabili ordinea. După izbucnirea

evenimentelor din Ungaria, în România au fost luate de către autorități măsuri speciale pentru

prevenirea unor astfel de acte. La 10 ani de la instaurarea comunismului, mișcările studențești

din anul 1956 au demonstrat că societatea mai avea resurse de rezoltă, chiar dacă nu la

nivelul Poloniei sau Ungariei.43

În ceea ce privește revoltele muncitorești, în România sunt clasificate în trei perioade,

conform ”Raportului final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din

România”: 1945-1958, 1958-1977 și 1977-1989. Prima perioadă este caracterizată de proteste

spontane, non-violente, care aveau la bază nemulțumirea față de condițiile grele de muncă

sau neplata salariilor. În această perioadă astfel de proteste s-au produs la uzinele din Valea

Prahovei, minele din Valea Jiului sau la uzinele ”Grivița”, ”23 august”, ”Vulcan” din

București. A doua perioadă, 1958-1977, trebuie analizată în contextul naționalizării și al

industrializării forțate. În acest interval de timp a fost înregistrat cel mai important protest din

perioada lui Ceaușescu: în 1977 au intrat în grevă 35 000 de mineri din Valea Jiului.

Obiectivele acestor proteste erau cu precădere economice. Autoritățile nu au răspuns în cele

mai multe cazuri cu forța, însă au mutat din Valea Jiului aproximativ 4000 de participanți la

42 Ibidem, panginile 320-33343 Ibidem, paginile 334-344

23

proteste. Desigur, au existat și cazuri de arestări, condamnări sau ucideri. În anul 1979 a fost

înființat ”Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România”, cu toate că reușitele acestuia

nu sunt nici măcar comparabile cu reușitele organizațiilor similare din Polonia. Perioada

1977- 1989 este caracterizată de gesturi izolate ale oamenilor care au refuzat avantajele

cooptării, care au criticat regimul. În această perioadă, un nou val de greve s-a produs în

câteva mine din bazinul Maramureș sau la uzina ”Stegul Roșu” din Brașov (1983).44

2.2 Perioada comunistă în Polonia

În Polonia, comuniștii au deținut puterea încă din anul 1944, chiar dacă denumirea

oficială de Republica Populară Polonă a fost adoptată odată cu intrarea în vigoare a

Constituției din 1952. Polonia a avut în această jumătate de secol mai mulți lideri comuniști

care merită menționați: Wladyslaw Gomulka (1947-1948, 1956-1970), Boleslaw Bierut

(1948-1956), Edward Ochab (1956), Edward Gierek (1970-1980), Stanislaw Kania (1980-

1981) și Wojciech Jaruzelski. Perioada comunistă în Polonia a rămas în istorigrafie nu ca o

perioadă neagră, cum a fost cazul României, ci ca o perioadă, tot neagră ce-i drept, în care

Polonia și-a regăsit identitatea în ciuda totalitarismului. Astfel, Polonia este un exemplu în

ceea ce înseamnă lupta împotriva comunismului.

Primele evenimente majore s-au produs în Polonia în anul 1956, când muncitorii din

Poznan au marșat pe străzile orașului în semn de protest contra guvernului. Simultan, au

apărut atât în interiorul partidului, cât și în rândurile intelectualității voci care susțineau o

reformă amplă a stalinismului. Manifestația a fost oprită cu fermitate de către autorități, iar

conform datelor oficiale au fost uciși 74 de oameni.45 Ca urmare, liderul comunist Boleslaw

Bierut a fost înlocuit de Wladislaw Gomulka, care a reformat comunismul din Polonia. Acest

eveniment a marcat totodată sfârșitul perioadei staliniste. Evenimentele din Polonia din 1956

erau sursa speranțelor că sistemul comunist va evolua, această speranță era privită din

perspectiva revizionistă și pozitivistă.46 Ideile revizioniștilor și ale neopozitiviștilor

presupuneau dezghețul, normalizarea clasei politice, creșterea nivelului de trai al populației

sau extinderea drepturilor și libertăților civile. Revizionismul nu a fost formulat ca un

program politic, dar credea că sistemul poate fi umanizat și democratizat, că doctrina

44 Raport final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, 2006, paginile 345-35945 Ion Constantin, Polonia în Epoca Solidarității 1980-1989, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, pagina 1146 Adam Michnik, A new evolutionism, University of California, 1985

24

marxistă putea să asimileze ceva din schimbările științelor sociale, iar partidul comunist putea

fi direcționat pe o cale democratică.

La 8 martie a anului 1968 studenții de la Universitatea din Varșovia au inițiat un marș

pentru drepturile studenților, marș finalizat cu intervenția în forță a autorităților. Ziua

următoare, aproximativ 2000 de studenți au ieșit pe străzi pentru a protesta asupra modului

brutal în care poliția a acționat în ziua anterioară, iar reacția autorităților a fost aceeași. La 11

martie s-au alăturat protestelor și oameni obișnuiți, iar în acea zi au avut loc confruntări

violente între protestatari și miliție. Guvernul a dus o campanie întreagă împotriva

protestatarulor, numindu-i pe aceștia ”sioniști”. Protestele s-au terminat odată cu închiderea

universităților și arestarea a aproximativ 1000 de studenți.

Disidența în perioada comunistă a reușit, în urma colapsului proiectelor revizioniste,

să creeze un socialism cu o față umană atât în Polonia, cât și în Cehoslovacia. Primul pas

pentru autonomia societății civile din Polonia a fost realizat datorită creări unei opoziții, nu a

unei rezistențe disidente.47 În România represiunea a închis căile oricăror încercări de

opoziție. Filosoful maghiar, Istvan Bibo era de părere că în lupta pentru democrație, în cazul

în care era închis accesul la proprietate privată, ar putea fi dezvoltată o a treia cale care să

combine măsuri democratice cu egalitatea socială, și anume implicarea social democrației în

măsura în care prin aceasta înțelegem nu controlul total al statului, ci o economie liberă,

cooperative și asociații libere.48

În decembrie 1970 guvernul condus de Wladislaw Gomulka a decis să redreseze

economia prin creșterea prețurilor la alimentele de bază. Drept consecință, pe 14 decembrie,

la Gdansk, a avut loc o grevă care a fost înabușită de armată și miliție, fiind ucise 42 de

persoane și rănite încă 1000. Spre deosebire de protestele din 1956, în 1970 curentul s-a

extins și în alte zone ale țării, fiind constituite ”comitete de grevă”. Sub presiunea mișcării

muncitorilor, guvernul a schimbat tactica represiunii cu una a reformelor. Astfel, la 19

decembrie 1970 Wladislaw Gomulka a fost înlocuit din conducerea Partidului Muncitoresc

Unit Polonez (PMUP) de Edward Gierek. Acesta din urmă a adoptat o serie de reforme

reușite, iar nivelul de trai al polonezilor s-a îmbunătățit.49

După reprimarea unui nou val de revolte muncitorești la Radom și Urszus, avute loc

în anul 1976, a fost constituit ”Comitetul de apărare al muncitorilor” (KOR). Intelectualii 47 Michael Bernhard, Civil Society and Transition in East Central Europe,The Academy of Political Science, 199348 Andrew Arato, The democratic theory of polish oposition, Helen Kellog Institute, 198449 Ion Constantin, op. cit., pagina 12

25

polonezi au sprijinit mișcările muncitorești și din cauza reformei constituționale din anul

1975, care proclama monopolul partidului unic și ireversibilitatea alianței cu URSS.

Reprezentanți ai KOR au avut întâlniri și cu membrii Kartei 77 pentru colaborarea în lupta

împotriva comunismului.50 Alături de cluburile intelectuale și de ”Solidaritatea”, KOR a fost

parte a opoziției în perioada comunistă. KOR a abordat cu succes două antinomii: etatism și

pluralism, sensul politic și socio-economic al democrației.51

De menționat că opoziția din Polonia a avut puncte de sprijin și pe plan extern. Cel

mai important a fost Karol Wojtyla care a fost ales în fruntea Bisericii Catolice în anul 1978

sub numele de Papa Ioan Paul al II-lea. Un alt punct de sprijin, nu de dimensiunea papei, a

fost Zbignew Brezezinski, consilierul pe probleme de securitate în perioada 1977-1981 al

președintelui Statelor Unite ale Americii, Jimmy Carter.

În 1980 o criză economică gravă l-a determinat pe Gierek să reducă salariile și să

mărească prețurile. Astfel, prețurile unor articole de consum au crescut în mod nejustificat,

ceea ce a determinat extinderea și în alte centre muncitorești (Varșovia, Poznan, Lublin,

Swidnik, Grudziadz, Sanok, Urszus, Swidnik, Tczew) a protestelor începute în februarie la

Gdansk. La 14 august, Biroul Politic al PMUP l-a somat pe Gierek să revină în țară din

concediu din cauza evenimentelor, ceea denotă o diferență majoră între structurile comuniste

din Polonia și din România deoarece, în România, PCR nu își permitea să facă astfel de

convocări șefilor de partid. În luna august 1980 reprezentanții puterii au recunoscut existența

legală a unui sindicat muncitoresc independent, în fruntea căruia se afla Lech Walesa. Cele

16 luni care au urmat au reprezentat renașterea societății civile și a unei baze naționale de

rezistență civică a cărei expansiune nu mai putea fi oprită.52 Mișcarea a devenit una de

solidaritate în momentul în care mulți muncitori de la șantierul naval Gdansk au rămas în

grevă în semn de solidaritate cu lucrătorii de la alte întreprinderi, cu toate că direcția

șantierelor navale Gdansk aprobase mărirea salariilor. Totodată, a fost constituit un comitet

de grevă între întreprinderi (MKS) condus de Lech Walesa.

Adam Michnick afirma că ”Solidaritatea a fost o mișcare de oameni dezarmați,

mișcarea unui popor care, în ciuda represiunii totalitare, și-a descoperit identitatea, a rupt

barierele neputinței și spaimei și și-a reconstruit legăturile interioare.”53

50 Ibidem, pagina 1251 Andrew Arato, op. cit.52 Ion Constantin, op. cit., pagina 1253 Ibidem, pagina 7

26

Comitetul de grevă (MKS) a înaintat o listă cu 21 de revendicări, printre care:

aprobarea puterii pentru constituirea unui partid independent, sindicale profesionale libere,

libertatea cuvântului, dreptul la grevă sau eliberarea deținuților politici. Acordul a fost semnat

la Gdansk la 31 august și a însemnat un pas important pentru înfrângerea comunismului

deoarece spre deosebire de procedurile lui Gomulka de înăbușire în sânge a protestelor,

regimul Gierek își recunoștea neputința. Leszek Kolakowski amintea că ”odată ce e

recunoscut faptul că liderii unui imperiu se îndoiesc de legitimitatea lui, poți presupune

liniștit că sfârșitul este aproape.”54

În perioada legalității, sindicatul liber independent ”Solidaritatea” numărul membrilor

era de 3,5 milioane, ulterior ajungând la 10 milioane. Rezultatele mișcărilor de protest din

Polonia erau remarcabile. Recunoașterea unui lider, a unui sindicat independent, stabilirea de

noi raporturi între societate și stat erau lucruri de neconceput în alte țări comuniste.

Autoritățile au fost apoi silite să aprobe editarea săptămânalului ”Solidaritatea” și a gazetei

”Unitatea”, emisiuni TV și radio. Seimul a votat legea pentru ridicarea cenzurii la 31 iulie

1980.

Cea de a IV-a plenară a Comitetului Central al PMUP l-a ales pe generalul Jaruzelski

în fruntea partidului. Ulterior, Seimul a adoptat o lege care conferea competențe speciale

guvernului. 13 decembrie 1981 a fost momentul în care a fost instutită legea marțială,

”Solidaritatea” era scoasă în afara legii, iar o parte însemnată a opoziției a fost arestață în

seara de 12-13 decembrie, ulterior fiind reținute aproximativ 5000 de persoane. Trecerea

partidului pe planul doi și predarea puterii armatei a reprezentat un element prin care PMUP a

pierdut din putere.55

În timpul celor două pelerinaje în Polonia (iunie 1979 și iunie 1983) , Papa Ioan Paul

al II-lea susținea în discursurile publice ”că nu va exista o Europă justă fără o Polonie

independentă” și explica sensul libertății. Ca urmare a celui de-al doilea pelerinaj, autoritățile

comuniste au pus capăt stării de război și au acordat amnistie deținuților politici.

Lech Walesa a primit premiul Nobel pentru pace în 1983, iar filmul ”Omul de fier” al

lui Andrzej Wajda a primit ”Palmierul de aur” la Cannes.

54 Vladimir Tismăneanu, Fantasmele salvării. Democrație, națiune și mit în Europa post-comunistă, Editura Polirom, 1999, pagina 19855 Ion Constantin, op. cit., paginile 60-71

27

În 30 noiembrie 1987 a fost organizat un referendum care avea două întrebări legate

de reforme economice și parcursul polonez al democrației. Mai mult decât atât, opoziția

poloneză s-a putut organiza pentru a avea avea un guvern din umbră sub denumirea de

”Comitetul cetățenesc”56

Masa rotundă s-a desfășurat între lunile februarie-aprilie 1989 între reprezentanții ai

PMUP, Uniunea Democratică, Partidul Țărănesc Unit și reprezentanți ai Sindicatului Liber

Solidaritatea.

2.3 Concluzii

Evoluția diferită a României și a Poloniei după căderea comunismului poate fi

justificată de la premisele de la care cele două țări au plecat în anul 1989. Cu ajutorul

existenței mai multor partide-satelit în Polonia se simula multipartidismul. Totuși, nu era

vorba de o pluritate de opinii, ci de permisivitatea din interiorul sistemului. De cealaltă parte,

în România era permisă activitatea unui singur partid, iar acest aspect s-a dovedit important

în evoluția politică a celor două țări. După victoria Solidarității în alegerile parlamentare din

1989, noul guvern a fost format din Comitetulul Civic Solidaritatea, Partidul Țărănesc Unit,

Uniunea Democratică, dar și de PMUP (care deținea 5 portofolii în noul cabinet), ceea ce a

dus la transformarea pașnică a sistemului politic. În schimb, în România căderea sistemului

politic s-a produs pe cale violentă, iar membrii din eșaloanele inferioare ale partidului

comunist s-au regrupat în Frontul Salvării Naționale cu scopul de a păstra puterea. Au reușit

să păstreze puterea până în anul 1996, anul în care s-a produs de facto transferul de putere, iar

în acest interval de timp au fost blocate o serie de reforme vitale pentru România.

Polonia lui Jaruzelski era în pragul colapsului economic, statul conta foarte mult pe

ajutoroare financiare externe. Statele occidentale erau conștiente de acest fapt, condiționând

ajutoarele cerute de comuniști unor schimbări democratice. Astfel, comuniștii erau

șantajabili, iar lideri importanți ai țărilor democrate au știut să profite de acest lucru. De

cealaltă parte, România a reușit să-și plătească datoriile externe cu mari sacrificii suferite tot

de popor, astfel încât occidentali nu aveau această pârghie asupra lui Ceaușescu.

56 Ibidem, paginile 115-130

28

Societatea civilă în Polonia a rezistat grelelor condiții ale regimului comunist. Situația

din România a fost complet alta. Nu putem vorbi de existența unei societăți civile în

România, deoarece nu a existat un grup de intelectuali care să se fi organizat și să se fi opus

regimului comunist. De menționat că în România au existat mișcări disidente anti-comuniste,

pe când în Polonia a existat o opoziție propriu-zisă. Însă, polonezii au primit un ajutor uriaș

din partea Bisericii Catolice mai ales după alegerea ca papă a cardinalului Karol Wojtyla.

Situația este exact pe dos raportând implicarea bisericii din Polonia la România. Biserica

Ortodoxă din România a colaborat cu regimul comunist încă din momentul în care Justinian

Marina a fost patriarh numit de Gheorghe Gheorghiu Dej. Singurele care au avut o poziție

contrară regimului comunist din România au fost cultele minoritare.

Un alt aspect care a determinat o dezvoltare mai bună a Poloniei după căderea

comunismului este dat de faptul că în România puține terenuri au rămas necolectivizate, iar în

Polonia majoritatea terenurilor agricole erau deținute de proprietari privați. În acest fel, chiar

și după căderea regimului comunist din Polonia, sectorul agricol și-a continuat producția fără

să fie foarte afectat. În plus, dreptul de proprietate privată al pământului a creat o clasă de

fermieri cu inițiative economice. În România, colapsul comunismului și căderea CAP-urilor a

provocat un dezastru din cauza numeroaselor litigii asupra terenurilor și a lipsei de investiții

în sectorul agricol.57

3. Transferul de putere

Am examinat în capitolul anterior trăsăturile regimurilor comuniste din România și

din Polonia. Totodată, am observat importanța opoziției în perioada comunistă în vederea

transferului de putere din anul 1989. Astfel, anul 1989 a fost parcurs diferit de țările aflate în

partea estică a ”cortinei de fier”. În Polonia transferul de putere s-a realizat treptat,

finalizându-se prin negocieri la masa rotundă. În Cehoslovacia celebra ”revoluție de catifea”

a reușit să răstoarne puterea deținută de partidul comunist. În Bulgaria demonstrațiile de

stradă din anul 1989 au determinat partidul comunist să renunțe la monopolul puterii în anul

1990. În Republica Democrată Germană căderea zidului Berlinului din noiembrie 1989 a

57 România liberă- diferențe între regimul comunist românesc și polonez

29

reprezentat momentul în care comunismul și-a găsit sfârșitul și primul pas pentru reunificarea

Germaniei, care s-a produs în octombrie 1990. În Ungaria, dintre statele din fostul lagăr

sovietic, căderea regimului comunist s-a produs în cea mai liniștită manieră. În schimb, în

România evenimentele din decembrie 1989 au fost soldate cu mii de morți și de răniți, iar

aceste evenimente au rămas, chiar și la 25 de ani mai târziu, cu multe întrebări fără răspuns.

Este de menționat importanța opoziției în perioada comunistă în formarea liderilor

apăruți în timpul mișcărilor de opoziție care au devenit figuri importante după căderea

regimurilor comuniste. Astfel, în timpul opoziției poloneze s-au format lideri precum Lech

Walesa, Adam Michnik, Jacek Kuron sau Lech Kaczynski, iar în Cehoslovacia, Vaclav Havel

este cel mai cunoscut caz. Astfel de lideri care să unească oamenii în jurul unui set de valori

și să lupte împotriva principiilor socialiste nu au fost prezenți în România.

În ceea ce privește ”Revoluția română din 1989”, asupra ei planează și astăzi

incertitudini. Cert este că nici până astăzi nu au fost găsiți vinovați pentru crimele produse în

luna decembrie a anului 1989. Totodată, prin această ”revoluție” s-au legitimat foști membri

din eșaloanele inferioare ale Partidului Comunist Român. Neavând opozanți interni ai

regimului care să se lupte pentru principiile democrației, puterea după 1990 a fost preluată tot

de cei care au făcut parte din vechiul sistem.

Și din perspectiva transferului de putere diferențele dintre România și Polonia sunt

vizibile cu ochiul liber. Însă, mai importante sunt consecințele modului în care s-a efectuat

transferul de putere. Astfel, situația celor două țări este divergentă, iar începutul tranziției a

marcat formarea noilor lideri politici, care în România proveneau tot din rândul partidului

comunist, iar în Polonia alternativa era redată de liderii mișcărilor de opoziție.

3.1 Transferul de putere în România

Cu toate că în Polonia, Ungaria, Republica Democrată Germană,Cehoslovacia sau

Bulgaria autoritățile comuniste au cedat puterea într-o manieră relativ pașnică, în România

evenimentele de la finele anului 1989 s-au soldat cu peste 1000 de morți și alte căteva mii de

răniți. Paradoxal, armata și alte organe ale statului menite să asigure ordinea și paza

populației au fost cele care au reacționat cel mai dur, deschizând focul asupra manifestanților.

Revoluția din 1989 ar fi putut deveni un simbol asupra a ceea ce înseamnă lupta pentru

democrație în România.

30

Revoluția română din 1989 a izbucnit violent și a continuat pe cale violentă, prin

urmare într-o manieră fundamental diferită de restul revoluțiilor din 1989 din fostul bloc

comunist. Revoluțiile din 1989 au izbucnit în urma unui șir de secvențe care a dus la colapsul

regimurilor comuniste din Europa Centrală și de Est, care are următoarea configurație:

Polonia-Ungaria-Republica Democrată Germană-Cehoslovacia-Bulgaria-România. Astfel, se

poate argumenta că două elemente sunt caracteristice pentru revoluția din 1989 din România:

natura și momentul. În timp ce problema naturii se referă la faptul că revoluția română din

1989 a fost singura care nu s-a produs în urma negiocierilor și violentă, problema de

sincronizare se referă la faptul că România ocupă ultimul loc în secvența colapsului

regimurilor comuniste prezentată mai sus.58

În ceea ce privește cazul românesc, se pot formula trei întrebări fundamentale legate

de revoluția română, după cum urmează. Sincronizarea: De ce România ocupă ultimul loc în

secvența de colaps a regimurilor comuniste din 1989? Natura: de ce revoluția română a fost

singura produsă pe cale violentă dintre revoluțiile din 1989 din Europa Centrală și de Est?

Rezultat: De ce revoluția sângeroasă în România a adus la putere membrii nomenclaturii,

fiind întârziat, astfel, procesul de consolidare democratică? Controversa legată de revoluția

română a condus la apariția unui ”efect Rashomon” cu privire la evenimentele din 1989.59

Prima tentativă de revoltă a fost la Iași, la 14 decembrie 1989, odată cu apariția unui

partid alternativă- Frontului Popular Român. Acțiunea a eșuat, iar liderii mișcării au fost

arestați. Spiritul revoluționar s-a extins, iar al doilea oraș în care au loc evenimente de acest

tip a fost Timișoara, începând cu 16 decembrie. În istoriografie mișcările revoluționare de la

Timișoara sunt considerate cele care au dat startul schimbării regimului condus de Nicolae

Ceaușescu. Manifestațiile au fost înnăbușite în sânge de represiunea militară începând cu 17

decembrie. La 20 decembrie putem vorbi deja de o revoltă populară, în același timp a fost

lansată o altă organizație cu caracter politic -Forumul Democrat Român. 21 decembrie este

data în care a fost sabotat mitingul organizat de către PCR și Ceaușescu în București.60 Ce a

urmat în zilele de după 21 decembrie pe străzile Bucureștiului nu poate fi spus cu exactitate,

părerile istoricilor fiind contrare. Cert este că la 22 decembrie a fost constituit cu ajutorul

armatei Consiliul Frontului Salvării Naționale (CFSN), care devenea organul politic de

conducere provizoriu. Comunicatul oficial al CFSN din 22 decembrie 1989 susținea

58 Dragoș Petrescu, Explaining the Romanian Revolution of 1989 Culture, Structure, and Contingency, Editura Enciclopedică, 2010, pagina 24759 Ibidem, pagina 40660 Stoenescu Mihai Alex, Revoluția din decembrie 1989, Volumul IV, Editura Rao, 2012

31

instituirea unui sistem democratic pluralist și abolirea monopolului partidului unic, separarea

puterilor în stat, organizarea de alegeri libere, restructurarea economiei și a agriculturii,

reorganizarea învățământului, trecerea presei în mâinile poporului, respectarea drepturilor

minorităților sau promovarea politicilor interne și externe subordonate interesului național.

De remarcat că, inițial, revoluționarii protestau cu precădere împotriva dictatorului,

iar pe parcurs revolta a devenit o mișcare anticomunistă. Între 24 și 31 decembrie a fost

instituit regimul revoluționar, prin emiterea unor decrete care conferă CFSN puterea politică

în stat, recunoașterea supremației armatei, instituirea tribunalelor excepționale sau execuția

lui Nicolae și Elena Ceaușescu.

Printre prerogativele acordate CFSN se numărau: numirea și revocarea primului-

ministru și a guvernului, emiterea de decrete cu putere de lege, reglementarea sistemului

electoral, aprobarea bugetului de stat sau numirea și revocarea președintelui Curții Supreme

de Justiție. CFSN era compus din 145 de membri, iar biroul executiv al CFSN, format din 11

membri, era condus de Ion Iliescu. Încă de la apariția sa, Frontul Sălvării Naționale (FSN), și-

a asumat rolul de a conduce țara până la primele alegeri libere, sub pretextul formării

instituțiilor de stat legitime. Prin urmare, la sfârșitul lunii ianuarie 1990, liderii FSN au

anunțat că frontul va avea candidați proprii la următoarele alegeri generale, încălcându-si

astfel promisiunea.61 Această transformare a CFSN în partid politic este catalogată ca o

lovitură de stat. Ca răspuns, partidele istorice reînființate organizează manifestații de stradă,

care s-au extins pe mai multe luni, iar FSN a reacționat prin mobilizarea unor grupuri de

muncitori sau mineri și a forțelor de ordine pentru a înfrânge mișcările lansate de către

partidele istorice. Iar după alegerile din 20 mai 1990, manifestațiile din Piața Universității au

devenit ilegale.

Ca urmare a confruntărilor dintre susținătorii partidelor tradiționale și FSN, la 1

februarie 1990 s-a ajuns la un acord pentru instituirea Consiliului Provizoriu de Uniune

Națională (CPUN). Componența CPUN a fost stabilită prin Decretul-lege nr. 81-1990, fiind

modificată ulterior prin decrete similare, atribuțiile CPUN erau aceleași ale CFSN. În urma

negocierilor politice, FSN îi reveneau jumătate din mandate, iar restul mandatelor erau

completate prin atribuirea a câte 3 locuri fiecărui partid înregistrat până la data acordului (30

de partide).62

61 Florin Abraham, România de la comunism la capitalism, Editura Tritonic, 2006, pagina 162, 62 Florin Abraham, op. cit., pagina 163

32

După constituirea sa, CPUN, a adoptat Decretul-lege nr.92 din 18 martie 1990 pentru

alegerea Parlamentului și a Președintelui României. În primul rând, prin adoptarea acestui

decret, care cuprindea o serie de măsuri care au modificat structural și funcțional sistemul

politic, a fost decisă înlocuirea după alegeri a CPUN, organ unicameral, cu un parlament

bicameral. În al doilea rând, decretul instituia funcția de Președinte al Republicii, care lua

locul funcției de președinte al CPUN, iar biroul executiv al CPUN dispare. Alt organ al

administrației de stat era și guvernul, condus de primul-ministru. Președintele Republicii

exercita atribuții similare șefilor de stat din regimurile parlamentare. Etapa de proiectare a

sistemului politic și constituțional s-a desăvârșit odată cu adoptarea primei constituții

postcomuniste din anul 1991. 63

Primele alegeri libere au fost organizate la 20 mai 1990. Această dată mai este

cunoscută și ca ”duminica orbului”. Trei candidați s-au înscris în cursa pentru fotoliul

prezidențial: Ion Iliescu, susținut de FSN, Radu Câmpeanu, președintele PNL și Ion Rațiu,

din partea PNȚCD. Rezultatele au fost zdrobitoare pentru ultimii doi, Ion Iliescu acumulând

85,3% din voturi, Radu Câmpeanu 10,6%, iar Ion Rațiu 4,1%. Concomitent, s-au desfășurat

alegeri pentru Parlamentul României, care a fost ales pe liste, prin vot proporțional și fără

prag electoral. Astfel numărul formațiunilor politice care au intrat în parlament a fost de 27.

Și în cazul alegerilor parlamentare rezultatele au fost dezechilibrate, cele mai multe voturi

fiind obținute tot de FSN, care a obținut 67% din totalul voturilor, iar o pondere mai

însemnată o mai deținea Uniunea Democrată a Maghiarilor din România (UDMR) și PNL

care au obținut puțin peste 7% fiecare.

Primul guvern postcomunist al României a fost unul provizoriu, condus de Petre

Roman în intervalul 26 decembrie 1989- 28 iunie 1990. Acest guvern a fost numit fără

fundamente legale. Decretul numărul 1 din 26 decembrie 1989 al CFSN îl numește pe Petre

Roman prim-ministru, însă un actul de organizare al guvernului a intrat în vigoare cu 5 zile

mai târziu.64 Ponderea persoanelor provenite din vechea nomenclatură era în CFSN de 27,2%,

iar în guvernul provizoriu ponderea creștea la 64,5%.65 Printre membrii guvernului care au

făcut parte din elita politică din perioada comunistă sunt: generalul Nicolae Militaru (bănuit

chiar și de Ceaușescu că a fost agent sovietic, ținând cont de faptul că era absolvent al

Academiei Militare sovietice), Victor Atanasie Stănculescu (fost prim-adjunct al ministrului

63 Ibidem, pagina 16464 Florin Abraham, op. cit., pagina 22865 Raluca Grosescu, The political regrouping of the romanian nomenklatura during the 1989 revolution, Romanian Journal of Society and Politics, volumul 4, nr. 1, pagina 119

33

Apărării între anii 1986-1989), Constantin Popescu (fost adjunct al ministrului industriei

ușoare între anii 1974-1982 și 1983-1987), Ioan Folea (fost ministru al Geologiei între 1981-

1986), Sergiu Celeac ( a fost interpretul personal al lui Nicolae Ceaușescu pentru limbile rusă

și engleză), Mircea Angelescu (fost Secretar General al CC al Uniunii Tinerilor Comuniști)

sau Mihai Drăgănescu (membru supleant al CC al PCR între 1969-1974). Doar Mihai Șora

numit ministru al Educației era cunoscut pentru criticile aduse regimului Ceaușescu. Din

acest guvern a făcut parte și Andrei Pleșu, în calitate de ministru al Culturii, care era încă de

pe atunci o personalitate culturală. Perioada guvernului provizoriu condus de Petre Roman a

fost marcată de conflictele interetnice din martie 1990 de la Târgu-Mureș, de protestele din

Piața Universității, de violențele din timpul campaniei electorale, dar și de acuzațiile de

fraudă electorală venite din partea opoziției. După convertirea FSN în partid politic, acest

guvern nu mai era neutru, fiind implicat alături de Ion Iliescu în competiția electorală.66

Cel de-al doilea guvern postcomunist, rezultat în urma alegerilor generale din mai

1990, a fost condus tot de Petre Roman între 28 iunie 1990 și 16 octombrie 1991. Majoritatea

membrilor acestui guvern, erau tehnocrați ai vechiului regim, care nu au deținut funcții de

conducere în aparatul PCR, însă care au fost parte a sistemului. Legitimitatea dobândită în

timpul revoluției, măsurile populiste, controlul televiziunii, mesajele incoerente și necredibile

ale partidelor istorice au determinat marele câștigător al alegerilor din mai 1990: FSN. Însă,

credibilitatea guvernului pe plan extern era tot mai scăzută ca urmare a violențelor interetnice

de la Târgu-Mureș, dar mai ales din cauza mineriadei din iunie 1990.

Noua clasă politică venită în urma prăbușirii regimului condus de Nicolae Ceaușescu

și-a canalizat energia pe disputele interne, pe acapararea și menținerea puterii. Nu au fost

prevăzute dificultățile cu care România avea să se confrunte în perioada imediat următoare.

Un alt element care ne indică faptul că în România anului 1990 nu puteam vorbi despre o

democrație în adevăratul sens al cuvântului este dat de faptul că principala putere politică,

FSN, acaparase principalele instituții politice ale statului, iar opoziția nu dispunea de foarte

multe pârghii pentru exercitarea rolului său. Printre prioritățile noilor decidenți nu se

numărau reformele sau politicile care să asigure un parcurs mai prolific către capitalism și

democrație liberală. Intelectualii întorși din exil, Ion Rațiu sau Corneliu Coposu, promiteau

românilor o democrație autentică. Însă majoritatea cetățenilor era de părere că trebuie să

realizăm o ”democrație românească”67 și nu să preluăm ca model democrațiile occidentale.

66 Florin Abraham, op. cit., paginile 229-23367 Sintagma este preluată de la un cetățean venit în anul 1990 în Piața Universității

34

Pluripartidismul, diversitatea și libertatea de opinie erau greu de digerat nu numai pentru

autorități, cât și pentru o parte din cetățeni. Rezultatul a fost pe măsură. Mineriadele sau

conflictele inter-etnice de la Târgu-Mureș semnficau faptul că noul lider, Ion Iliescu, erau

continuatorul ororilor săvârșite în timpul regimului comunist. România era măcinată din

interior. Societatea fragmentată, luptele politice, revoltele sociale, toate au contribuit la

întârzierea implementării soluțiilor atât de necesare la începutul tranziției. Lipsa unui proiect

de țară, lipsa de viziune a primilor lideri postcomuniști sau dubiile față de schimbarea

orientării către Uniunea Europeană au încetinit și ele parcursul țării.

3.2 Transferul de putere în Polonia

Spre deosebire de România, transferul de putere din Polonia s-a produs într-un mod

cu totul diferit. Polonia a fost prima țară din spațiul țărilor comuniste în care au fost

organizate alegeri libere. Alegerile, organizate în luna iunie a anului 1989, au fost rezultatul

compromisului dintre autorirățile comuniste și opoziție.

La 30 noimbrie 1987 a fost organizat un referendum care adresa populației două

întrebări. Prima privea acceptarea reformei economice, iar cea de-a doua se referea la

parcursul polonez al democrației. Ambele întrebări erau formulate intenționat în mod neclar

și confuz. În legea de organizare a referendumului era specificat faptul că acesta va fi

acceptat dacă va fi aprobat de majoritatea cetățenilor care participă la vot și nu de majoritatea

cetățenilor cu drept de vot. Aceasta a reprezentat o imensă greșeală din partea puterii,

deoarece ”Solidaritatea” a decis boicotarea referendumului. Conform datelor oficiale, la

referendum au participat 67% dintre cetățenii cu drept de vot, iar estimările făcute de

”Solidaritatea” apreciau că prezența la vot a fost între 35-55%. La prima întrebare, legată de

reformele economice, au răspuns pozitiv doar 44%, iar la cea de-a doua 46%. Astfel, puterea

a fost înfrântă după criteriile stabilite de ea. Acest eșesc a fost perceput ca un vot de

neîncredere acordat regimului.68

La sfârșitul lunii aprilie 1988 un nou val de greve a izbucnit în mai multe centre

urbane din țară, ca urmare a creșterii prețului pentru produsele de larg consum. Aceste greve

au început la Bydoszcz, după care s-au extins la Nova Huta sau Gdansk, unde muncitorii

68 Ion Constantin, op. cit., pagina 115

35

solicitau reintrarea în legalitate a Solidarității. În majoritatea cazurilor aceste greve s-au

încheiat ca urmare a represiunilor și a acțiunilor întreprinse de Securitate. La sfârșitul lunii

august un nou val de greve a fost declanșat, surprinzând atât puterea, cât și opoziția, aflate în

curs de negociere pentru încheierea unei înțelegeri. Grevele desfășurate în anul 1988 arată că

societatea poloneză a ajuns la capătul răbdării. Astfel, prima întâlnire dintre putere,

reprezentată de Czeslaw Kiszczak și opoziție, reprezentată de Walesa s-a produs la 31 august

1988 la ministerul de interne din Varșovia, în prezența episcopului Jerzi Dubrowski. Puterea

îi cerea lui Walesa încetarea grevelor, în timp ce liderul opoziției solicita relegalizarea

”Solidarității. O parte a PMUP considerau ”masa rotundă” drept o încercare de destabilizare a

opoziției. În noiembrie 1988 au avut loc și dezbateri televizate între Lech Walesa și Alfred

Miodowicz, membru al Biroului Politic al Comitetului Central al PMUP, prin care opoziția

avea oportunitatea de a dezbate public cu autortățile. În cadrul unei astfel de dezbateri,

Walesa i-a spus lui Miodowicz că dacă vrea într-adevăr să ajute Polonia, atunci trebuie să-i

redea libertatea. 69 Astfel de mesaje nu au fost transmise niciodată în perioada comunistă din

România, cu atât mai puțin în timpul revoluției din 1989, în care una din mizele principale era

ocuparea Televiziunii Române, pentru transmiterea mesajelor dorite.

În decembrie 1988, Lech Walesa a invitat un număr de 118 persoane la Varșovia,

unde a fost constituit Comitetul Cetățenesc de pe lângă președinția Uniunii Solidaritatea.

Henryk Wujec a fost desemnat secretar al acestui comitet. Comitetul s-a împărțit în 15

departamente, având ca scop pregătirea strategiei pentru viitoarele negocieri cu puterea.

Acest Comitet Cetățenesc devenea un adevărat cabinet din umbră, în tot acest proces de

formare a conducerii care să negocieze cu puterea. Putem vorbi de un cabinet din umbră,

deoarece departamentele create în cadrul Comitetului Cetățenesc sunt similare cu cele ale

unui guvern: sănătate, știință și învățământ, cultură, administrație teritorială, protecția

mediului, justiție sau economie. Cele mai importante hotărâri ale acestui comitet erau luate de

un grup restrâns din care făceau parte Jacek Kuron, Adam Michnik sau Bronislaw Geremek.70

Întâlnirile de la ”masa rotundă” s-au desfășurat în perioada 6 februarie-5 aprilie 1989,

între reprezentanții puterii (PMUP, Uniunea Democratică, Partidul Țărănesc Unit) și cei ai

sindicatului Solidaritatea. În urma înțelegerii parafate la 5 aprilie 1989 a fost repus în

legalitate întregul mecansim al Solidarității. Această înțelegere mai prevedea: restructurarea

cadrului instituțional al guvernului, limitarea prerogativelor președintelui (care trebuia ales de

69 Ibidem, paginile 118-12870 Ion Constantin, op. cit., paginile 129-130

36

Adunarea Națională), Senatul era ales în mod liber, iar Seimul avea nevoie de o majoritate de

două treimi pentru a anula vetoul Senatului. Totodată, s-a stabilit ca în urma primelor alegeri

parlamentare 65% din locuri să revină PMUP și aliaților. La 7 aprilie 1989 Seimul a adoptat o

lege electorală. În urma alegerilor Solidaritatea a obținut în Seim 161 de locuri și 99 (din 100)

în Senat, iar în iunie 1989 deputații și senatorii Solidarității au fosrmat Clubul Cetățenesc

Parlamentar (OKP).71

Primul guvern rezultat în urma alegerilor parlamentare l-a avut în fruntea sa pe

Tadeusz Mazoviecki, un intelectual catolic, venit din aripa moderată a ”Solidarității”. Noul

guvern avea în componența sa, pe lângă oameni proveniți din rândurile Solidarității, membrii

care proveneau din Partidul Țărănesc Unit, Uniunea Democratica, sau PMUP (care avea 5

portofolii în cadrul acestui cabinet). După acest moment, PMUP și-a schimbat denumirea,

devenind Clubul Stângii Democrate Poloneze.

Cea mai importantă dispută a intervenit în momentul în care s-a pus problema noului

președinte al țării. Vechea putere comunistă susținea că în timpul negocierilor cele două părți

au convenit ca această funcție sa revină PMUP și anume generalului Jaruzelski. Cei care

reprezentaseră opoziția la masa rotundă negau cu vehemență existența unei astfel de

înțelegeri. Generalul Jaruzelski s-a hotărât să candideze, însă a fost respins de Adunarea

Națională. Primul președinte post-comunist al Poloniei a devenit Lech Walesa după ce l-a

înfrânt pe primul-ministru Mazoviecki la 9 decembrie 1989.

Marele avantaj al Poloniei, comparativ cu România, l-a constituit prezența unei

alternative care, în baza anumitor principii, s-a opus cu toată puterea regimului comunist. Însă

asta nu a fost suficient. În momentul ieșirii din comunism, datoria publică a Poloniei era

imensă, comparativ cu România. Noua clasă politică a ajuns la concluzia că Polonia avea

nevoie imediată de o resuscitare, care nu a întârziat să apară. Printre măsurile adoptate prin

intermediul reformelor economice și fiscale se numără liberalizarea prețurilor, lansarea

privatizărilor, desființarea monopolului de stat sau echilibrarea bugetului guvernamental prin

creșterea impozitelor. Aceste reforme și-au atins efectul scontat într-un termen relativ scurt și

au dus la reducerea cheltuielilor guvernamentale sau la eliberarea prețurilor de sub controlul

statului, acestea fiind stabilite de către piață. Iată că primii pași către o economie de piață au

fost realizați cu succes.

71 Ibidem, paginile 132-139

37

3.3 Concluzii

În privința transferului de putere, România se distinge de Polonia prin

caracterul revoluționar al schimbării. Însă, acest caracter revoluționar a permis fostei elite

comuniste din România să obțină legitimitate prin faptul că a participat la revoluție. Aceeași

elită a reușit să întârzie schimbarea și dezvoltarea României. Dintr-un punct de vedere

obiectiv, Tom Gallagher atribuie o mare parte din vina parcursului tranziției vechii

nomenclaturi care a reușit să își păstreze puterea.72 Continuitatea elitei fostului partid

comunist a fost posibilă cu obținerea legitimizării pe trei căi: una revoluționară, una

electorală și una constituțională. 20 mai 1990, a fost momentul în care vechile cadre ale

partidului comunist au dobândit legitimare electorală și nu democratică deoarece alegerile pot

fi libere din perspectiva alegerii, însă nu pot fi democratice din cauza inegalității de șanse

dată de absența unei campanii electorale echilibrate sau de monopolul radio-televiziunii

(principala sursă de informare a populației). Legitimitatea constituțională a atribuit o față

democratică unui stat care nu era încă democratic. Toate aceste legitimități se aflau sub

semnul imposturii, ceea ce a condus la o fragilizare a procesului de tranziție. Diferențele

remarcate la începutul tranziției dintre România și Polonia au dus la o diferență de ritm, iar o

diferență semnificativă între cele două țări este dată de absența alternativei.73

Opoziția poloneză din perioada comunistă a reprezentat principala sursă pentru

construirea unei alternative după căderea comunismului. Odată instalat primul guvern

postcomunist, ministrul de finanțe, Leszek Balcerowicz, a susținut un set de măsuri menit să

faciliteze tranziția spre o economie de piață. Planul lui Balcerowicz a intrat în vigoare la

sfârșitul lunii decembrie a anului 1989 și avea următoarele prevederi: companiile statului

puteau falimeta dacă nu erau rentabile, deficitul bugetar nu putea fi finanțat de către banca

centrală, interzicerea creditelor preferențiale acordate companiilor de stat, instituirea de taxe

pentru toate companiile (companiile private nu mai erau din acel moment dezavantajate, fiind

interzise și taxele speciale pentru companiile private) sau acordarea de drepturi pentru

investitorii străini. Această reformă a căpătat denumirea de ”terapia de șoc”. Pentru clasa

politică proaspăt instaurată din România, reforme de acest tip nu au reprezentat o prioritate.

Astfel, în loc să își concentreze toată atenția pe luptele politice interne și pe consolidarea

puterii, politicienii polonezi au conștientizat care sunt principalele provocări la care era

72 Tom Gallagher, Furtul unei națiuni. România de la comunism încoace, Editura Humanitas, 2004, paginile 92-13273 Alexandru Gussi, România în cea de-a doua tranziție, interviu Lapunkt.ro, 2015

38

supusă Polonia. În consecință, putem afirma că tratarea din perspective diferite a începutului

tranziției a conferit Poloniei șocul de care a avut nevoie pentru efectuarea tranziției către

capitalism și democrație, iar României o piedică în calea acestui parcurs.

Daniel Barbu descria regimul politic din România postcomunistă ca pe o formă de

partidocrație. Această afirmație pleca de la ideea că scrutinul proporțional pe liste îi

determina pe candidați să își demonstreze atașamentul față de partidul care îi propulsa pe listă

și nu față de electorat. În România, modul de scrutin proporțional determina transformarea

din democrație reprezentativă într-o democrație a partidelor, sinonimă cu partidocrația, sau cu

o ”formă de guvernare în care partidele dețin monopolul absolut al personalului, resurselor și

politicilor guvernamentale”. În viziunea lui Daniel Barbu, pactul care a dus la crearea CPUN

reprezintă un substitut al mesei rotunde, iar spre deosebire de Polonia sau de alte țări din

Europa Centrală, ”nu a premers demisia partidului unic, nu s-a constituit într-o procedură

constituțională de autolichidare a totalitarismului, ci a fost organizată după ce aceasta a

dispărut”. Partidocrația nu se limitează la controlul unui partid asupra executivului, ci duce și

la o ”colonizare a societății economice”. Fundamentată pe legimitatea electorală,

partidocrația ”de-juridizează statul, care devine o practică a partidelor și a clientelei lor

sociale.” Astfel, statul nu funcționa pe baza normelor statului de drept, ca ansamblu

instituțional. În regimul politic al anilor `90 partidele confiscau suveranitatea, erau mai presus

de lege deoarece dispuneau de controlul absolut al principalelor instituții politice.74

Studii efectuate de Freedom House scot în evidență câteva diferențe înregistrate dintre

cele două țări la nivelul anului 1990. În ceea ce privește drepturile politice, pe o scară de la 1

la 7, unde 1 reprezintă valoarea pozitivă iar 7 valoarea negativă, România primea calificativul

6, iar Polonia 2. Cât despre drepturile și libertățile civile, tot pe o scară de la 1 la 7, România

avea 5 iar Polonia 2. Pe o scară de la 1 la 3, unde 1 reprezintă valoarea pozitivă iar 3 valoarea

negativă, Freedom House a măsurat nivelul de libertate, unde România primea calificativul 3

și Polonia 1. Indicele Vanhanen pentru măsurarea democrației ia în calcul două variabile

pentru a calcula nivelul democrației: participarea la vot și competiția (procentul obținut de

partidele situate de la locul doi în jos. Acest indice stabilea limitele pentru ca un stat să fie

considerat democratic: pentru participare 10%, iar pentru competiție 30%. La capitolul

participare, ambele țări depășesc limita de 10%, în România rata de participare era de 60,5%

iar în Polonia de 41,1%. Diferența semnificativă este înregistrată la nivelul competiției

74 Daniel Barbu, Republica absentă. Politică și societate în România postcomunistă, Editura Nemira, 2004, paginile 147-153

39

deoarece în România acest nivel este de 24,3% iar în Polonia de 44,1%. Indicele Vanhanen se

calculează prin înmulțirea celor două variabile și împărțirea lor la 100. Astfel, indicele

democrației pentru România este de 14,7 iar pentru Polonia este de 18,1.75 Revoluția din 1989

reprezintă un eveniment definitoriu în istoria politică românească, un eveniment care a reușit

să legitimeze noul sistem politic. Suportul pentru democrație a scăzut între 1997 și 1999, ca

răspuns la problemele economice prelungite, dar aceasta pierdere de sprijin a fost recuperată

repede. Evoluția sprijinului difuz pentru principiile sistemului economic arată că începând cu

anul 1991 atașamentul pentru economia de piață se afla pe o pantă ascendentă. Democrația nu

a fost niciodată contestată de societatea românească.76

Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD) sublinia faptul că există

o corelație între procesul de tranziție și regimurile democratice. Totodată, ratarea unor

oportunități precum înlocuirea elitelor comuniste reprezintă factori care afectează alinierea

țărilor aflate în tranziție la standardele occidentale.77

Așadar startul tranziției a fost ratat de România raportându-ne la cazul polonez.

Diferența este dată de voința politică, sau lipsa ei, pentru efectuarea reformelor. Viziunea

liderilor polonezi în ceea ce privește confruntările din acel moment au contat enorm. În

România implementarea unor reforme care producă tranziția la economia de piață au avut un

ritm greoi. Chiar și în privința integrării internaționale Polonia a reușit performanțe mult mai

rapide.

75 Sursa datelor: freedom. Indiemaps.com76 Claudiu Tufiș, Learning Democracy and Market Economy in Post-Communist Romania, Institutul European Iași, 2009, pagina 26977 Document al Băncii Europene pentru Reconstrucție și Dezvoltare- Strategia pentru România

40

4. Procesul de tranzi ie din România i din Poloniaț ș

Trebuie remarcat faptul că țările postcomuniste care au avut o tranziție de succes nu

au făcut progrese doar în ceea ce privește construirea și consolidarea democrației liberale.78

De asemeanea, tranziția lor către economia de piață a fost realizată mult mai rapid decât în

cazul altor țări din Europa de est care au cunoscut regimuri totalitare. Acest fapt are o

importanță aparte deoarece numeroase studii arată că există o relație între economia de piață

și democrație, economia de piață reprezentând fundamentul indispensabil pentru un regim

democratic funcțional.79

Totodată, este evident că dintre fostele state comuniste cu o tranziție de succes, cum

este cazul Poloniei, stabilirea cât mai rapidă a relațiilor cu Uniunea Europeană au determinat

un parcurs prolific al tranziției, beneficiind de ajutor european, monitorizare instituțională,

schimburi de experiențe și de cunoștințe, investiții străine, dar mai presus de orice,

78 Grzegorz Ekiert, Stephen Hanson, Capitalism și democrație în Europa Centrală și de Est. Evaluarea moștenirii regimurilor comuniste, Editura Polirom, 201079 Lipset era de părere că aspectele dezvoltării economice sunt strâns legate între ele și își găsește corespondentul în democrație. Astfel, economia reprezintă un factor care determină stabilitatea regimurilor politice, în special democrația. Seymour Lipset, Political Man. The social bases of politics, Johns Hopkins University Press, 1981; Schumpeter susținea că democrația competitivă este analoagă pieței economice. Joseph Schumpeter, Capitalism, socialism and democracy, Routledge, 1976

41

perspectiva reală a aderării la Uniunea Europeană drept recompensă pentru reformele politice

și economice. Procesul de preaderare la Uniunea Europeană a reprezentat un factor pozitiv

pentru consolidarea democrației, caracterizată prin instituții stabile, stat de drept, garantarea

și protecția drepturilor politice și civile, precum și predictibilitate și transparență în procesul

politic. Beneficiile, dar și constrângerile exercitate de Uniunea Europeană asupră țărilor

candidate pentru aderare au profilat caracterul politic intern, fiind extinse oportunitățile

pentru implementarea reformelor.80

În privința procesului de integrare internațională se remarcă din nou decalaje între

România și Polonia. Polonia a aderat la Uniunea Europeană în anul 2004 și în NATO în anul

1999. De cealaltă parte, România a devenit membră a Uniunii Europene doar în anul 2007,

iar aderarea la NATO s-a produs în anul 2004. Astfel, Polonia a reprezentat pentru

democrațiile occidentale un partener mai credibil , comparativ cu România care, deși a privit

apropierea față de NATO ca pe un obiectiv necesar, negocierile s-au intensificat profitând de

conjunctura situației tensionate din Bosnia Herțegovina și din Serbia, România având atuul

poziționării geografice.

80 Grzegorz Ekiert, Jan Kubik and Milada Anna Vachudova- Democracy in the Post-Communist World: An Unending Quest?, East European Politics and Societies, 2007, paginile 11-12

42

Sursa: Grzegorz Ekiert, Jan Kubik and Milada Anna Vachudova- Democracy in the Post-Communist World: An Unending

Quest?, East European Politics and Societies, 2007, pagina 9

Acest grafic ne indică faptul că, alături de Republica Cehă, Slovenia, Slovacia sau

Ungaria, Polonia a avut un ritm de dezvoltare mult mai alert în implementarea reformelor

economice și acordarea de drepturi și libertățile civile. În schimb, România este inferioară din

acest punct de vedere, situându-se doar deasupra statelor care au făcut parte din URSS.

Ritmul de schimbare al țărilor care au devenit memre UE sau care candidau la această postură

a fost mult mai accelerat raportându-ne la țările care nu și-au însușit această apartenență sau

care au devenit membre mai târziu. Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria, Republica Cehă,

Estonia Lituania sau Letonia au devenit membre ale UE în 2004, iar în anul 2007 România a

devenit membră alături de Bulgaria. Cauza integrării mai rapide în UE este dată de reformele

cuprinzătoare implementate încă de la începutul tranziției atât în spațiul politic cât și

economic. Odată cu aderarea Poloniei la UE, decalajul înregistrat între România și Polonia s-

a mărit deoarece mecanismele de monitorizare instituțională ale UE au avut un impact

benefic asupra tuturor țărilor proaspăt aderate și au fost eficente pentru combaterea corupției.

Drept exemplu, România culege astăzi roadele Mecanismului de Cooperare și Verificare

(MCV) , care oferă șansa justiției să își exercite liber atribuțiile, fără presiuni politice.

43

4.1 Procesul de tranzi ie din România ț

Primele alegeri libere din România postcomunistă desfășurate într-un nou cadru

constituțional au fost organizate la sfârșitul lunii septembrie a anului 1992. După schimbarea

guvernului Petre Roman, noul cabinet condus de Theodor Stolojan avea ca sarcină principală

organizarea alegerilor în primăvară, însă sciziunea FSN a determinat programarea scrutinului

în luna septembrie. Scena politică a fost marcată de două schimbări notabile: ruptura FSN în

martie 1992 și coalizarea partidelor din opoziție sub denumirea de Convenția Democratică

din România (CDR). În turul doi al alegerilor prezidențiale au ajuns Ion Iliescu (FDSN) și

Emil Constantinescu (CDR). Tema centrală a campaniei a fost comunismul, iar Ion Iliescu a

câștigat folosindu-se de retorica revoluționară.81

Concomitent, au fost organizate și alegeri parlamentare, de această dată nici o

formațiune politică nu a reușit să obțină un număr suficient de mandate pentru a avea o

majoritate. În urma acestor alegeri a fost constituit un guvern minoritar condus de Nicolae

Văcăroiu, care era susținut în parlament de către FDSN, de Partidul România Mare (PRM),

de Partidul Socialist al Muncii (PSM) și de Partidul Unității Naționale din România (PUNR).

Guvernul Văcăroiu era caracterizat ca un guvern improvizat, iar la învestitură nu avea nici

măcar un program de guvernare, ci doar o schiță. Orientarea guvernului Văcăroiu ar putea fi

denumită gradual-reformistă, dar fără o direcție precisă. În ciclul electoral 1992-1996,

guvernul de tehnocrați al lui Văcăroiu avea să se confrunte cu luptele de putere din interiorul

FDSN, transformat în PDSR, cu opoziția parlamentară, dar și cu presiunile venite din partea

aliaților naționalist-populiști de la PRM, PSM și PUNR. Tot în această perioadă, România

avea să se confrunte cu o criză economică, cauzată și de lipsa eficacității guvernelor. Leul se

deprecia în raport cu dolarul, iar inflația depășea cotele alarmante. Prețurile creșteau

necontrolat, iar sărăcia punea stăpânire pe țară. În luna octombrie a anului 1993 România

devine membră al Consiliului Europei, iar Fondul Monetar Internațional (FMI) acordă

României un împrumut de 70 de milioane de dolari. Printre eșecurile guvernului Văcăroiu

amintim scăderea producției industriale, declinul rapid al agriculturii sau creșterea ratei

șomajului. Această perioadă a tranziției, 1992-1996, a fost caracterizată drept o perioadă în

81 Florin Abraham, op. cit., paginile 58-64

44

care a fost dusă o politică pentru sărăcirea României.82 Aceasta poate fi considerata perioada

cea mai dură a tranziției din cauza numeroaselor rateuri. Guvernarea Văcăroiu a rămas în

memoria publică prin restanțele salariale către muncitorii de stat, cozile de la stațiile de

combustibil, greve sau rată mare a inflației. Astfel, s-au constituit premisele în care opoziția

devenea cu adevărat o alternativă.

La finalul mandatului, guvernul Văcăroiu a realizat un raport a celor patru ani

de guvernare.83 Pe plan extern, România era ultimul stat al Europei Centrale care a devenit

membru al Consiliului Europei, după un proces de strictă monitorizare. Totodată, a fost

semnat Acordul de Asociere al României la UE, intrat în vigoare la 1 februarie 1995.

Guvernul Văcăroiu a încercat să scoată România din izolarea internațională și într-o oarecare

măsură a și reușit. România a săvârșit acești pași care au fost făcuți de Polonia mult mai

devreme, într-un tempo mai alert și fără să trezească suspiciuni referitoare la sinceritatea

angajamentelor reformiste. Conform raportului de guvernare, cabinetul Văcăroiu a optat

pentru o atitudine graduală în gestionarea problemelor. În realitate, aceasta a fost guvernarea

stabilității prin stagnare, în care politicile economice erau subordonate pretențiilor

conservatoare manifestate prin ”restrângerea diversității politice (pedeserizarea

administrației), compromisul social prin protecția socială egalitaristă și creșterea economică

pe criterii opuse pieței libere și competitivității.” Programul de privatizare a fost și el parțial

ratat, iar o altă mare slăbiciune a guvernului Văcăroiu este lupta împotriva corupției.

Etichetele puse de electorat acestui guvern sunt corupția, stagnarea și lipsa speranțelor.84

Urmare a rezultatelor slabe a puterii din perioada 1992-1996, Emil Constantinescu

împreună cu CDR au reușit să câștige alegerile prezidențiale și să constituie o majoritate

parlamentară astfel încât să formeze guvernul. În urma negocierilor purtate, guvernul avea să

fie susținut de CDR, de Uniunea Democrată a Maghiarilor din România (UDMR) și de

Uniunea Social Democrată (USD), care era compusă din Partidul Democrat (PD) și Partidul

Social Democrat din România (PSDR). Primul guvern rezultat în după alegerile din 1996 îl

avea în fruntea sa pe Victor Ciorbea (decembrie 1996- aprilie 1998). Acesta s-a definit ca

primul guvern anticomunist și reformist. Perioada lui Victor Ciorbea a fost umbrită de

numeroase crize politice cauzate de radicalismul politic al puterilor de dreapta. Toate

partidele coaliției au încercat să-și sporească beneficiile adoptând tactica jocului de sumă

82 Florin Abraham, op. cit.paginile 248-26583 Patru ani de guvernare. Activitatea desfășurată de Guvernul României în perioada noiembrie 1992-noiembrie 199684 Florin Abraham, op. cit., paginile 262-265

45

zero, devenid capabile să își exercite dreptul de veto în coaliție. Soluția a devenit guvernarea

prin ordonanțe, evitându-se dezbaterile parlamentare. Tot în această perioadă, o treime din

întreprinderile mici și mijlocii au intrat în faliment, filosofia economică se asemăna cu cea a

guvernului anterior. Inflația era în creștere, moneda naționala se devaloriza, PIB-ul a

cunoscut o scădere alarmantă, iar programul reformist a avut un impact negativ fiind

dezvoltată economia subterană. Investițiile străine promise în campanie s-au lăsat și ele

așteptate. Limbajul democratic a fost preluat spontan, transformându-se într-un populism

democratic lipsit de substanță. Forțele politice care au câștigat alegerile nu erau pregătite

pentru a realiza o guvernare eficientă. Guvernul Ciorbea nu a beneficiat de cea mai buna

moștenire, însă proasta guvernare a accentuat situația dificilă în care se regăsea România.85

Al doilea guvern susținut de aceeași majoritate a fost condus de Radu Vasile între

luna aprilie 1998 și luna decembrie 1999. Pe plan intern situația devenea tot mai tensionată,

iar pe plan extern poziția României era șubredă. Comisia Europeană era tot mai nemulțumită

din cauză că nu găsea un partener serios în Guvernul României, astfel încât șansele de

integrare europeană au scăzut considerabil. Consiliul European adresase României invitația

de a face parte din UE, cu condiția accelerării ritmului reformelor. Iar relația cu FMI și cu

Banca Mondială era și ea deteriorată. Privatizarea și restructurarea industrială constituiau

eșecuri ele guvernelor României, iar sub presiunea factorilor internaționali, cabinetul condus

de Radu Vasile a reușit să promoveze inițiative pentru privatizare și restructurarea economiei.

Drept urmare, au fost privatizate companii din diverse sectoare precum telocomunicația

(Romtelecom86), energia (Petromidia) sau bancar (Bancpost, BRD). FMI era de părere că

România trebuia să intre in incapacitate de plată, asemeni Bulgariei, însă, guvernul alături de

Banca Națională au reușit să plătescă datoriile României cu ajutorul banilor veniți din

privatizări și din alte surse externe. Intrarea României în incapacitate de plată ar fi avut efecte

imprevizibile. Situația internă a devenit și mai greu de gestionat odată cu cele două mineriade

din ianuarie și februarie 1999. Venit la putere într-un moment de criză, Radu Vasile a căzut

pradă partidocrației, fiind înlăturat ușor.87

Ultimul guvern format până la alegerile din 2000 a fost condus de Mugur Isărescu din

decembrie 1999 până în decembrie 2000. Obiectivul principal trasat cabinetului Isărescu era

organizarea alegerilor, însă primul-ministru a consacrat și alte obiective precum continuarea

85 Florin Abraham, op. cit.paginile 265-27786 În urma privatizării Romtelecom a izbucnit un mare scandal mediatic, planând suspiciuni asupra procesului de privatizare, ca urmare a suspiciunilor asupra coruperii unor înalți demnitari.87 Florin Abraham, op. cit.paginile 277-286

46

reformei, stabilizarea economică sau continuarea programelor de pregătire a României pentru

a deveni membru UE. Cel mai important document al executivului condus de Isărescu a fost

”Strategia de dezvoltare economică pe termen mediu pentru perioada 2000-2006”, realizat în

urma consultărilor cu FMI, Banca Mondială și Comisia Europeană, iar toate partidele politice

și-au asumat această strategie. Printre realizările notabile ale cabinetului Isărescu sunt de

menționat stoparea declinului economiei, scăderea inflației la 40% și începutul relansării

activităților industriale.88

Alegerile din 2000 au fost caracterizate de ascensiunea naționalismului și a

populismului pe scena politică. Astfel, în turul doi al alegerilor prezidențiale lupta s-a dat

între Ion Iliescu și Corneliu Vadim Tudor, reprezentantul Partidului România Mare (PRM) .

Președinte a ajuns tot de Ion Iliescu, care se afla pentru a treia oară în această postură.

Principalii beneficiari ai eșecului guvernării CDR au fost Polul Democrației Sociale din

România (compus din PDSR, PSDR și Partidul Umanist Român-PUR) și PRM. Social-

democrații au obținut astfel 45% din numărul de mandate în Parlament, facilitând crearea

unei majorități parlamentare. Candidatul desemnat să ocupe funcția de prim-ministru a fost

Adrian Năstase. Obiectivele principale ale guvernului erau aderarea la UE și NATO.

Stabilitatea politică a avut efecte pozitive la nivel economic, producția internă și exporturile

creșteau, iar inflația se afla pe o pantă descendentă. Cea mai importantă problemă a

guvernului avea să fie lupta împotriva corupției, social-democrații fiind asociați în memoria

colectivă postcomunistă cu această etichetă, ca urmare a îmbogățirilor frauduloase ale

liderilor PDSR din perioada 1992-1996. Reforma în justiția nu s-a produs în timpul

guvernării Năstase, cu toate că a fost înființat Parchetul Național Anticorupție, rezultate au

fost sub așteptări, neconvingând că PSD dorea limitarea corupției. Printre efectele pozitive

ale guvernării PSD au fost aderarea la NATO, finalizarea negocierilor de aderare la UE,

stabilizarea economică, creșterea investițiilor străine, scăderea sărăciei prin creșterea clasei de

mijloc. Printre slăbiciunile guvernului Năstase amintim implicarea partidului de guvernământ

în mass-media, ritmul lent de reformă al justiției, tendințele autoritare în raport cu opoziția,

folosirea abuzivă a ordonanțelor de urgență, diminuarea numărului de dezbateri politice și

corupția. Punctul forte al guvernului condus de Adrian Năstase l-a reprezentat stabilitatea

politică.89

88 Ibidem, paginile 286-29089 Florin Abraham, op. cit.,290-302

47

Alegerile prezidențiale din 2004 au fost câștigate de candidatul Alianței Dreptate-

Adevăr, Traian Băsescu. Tot acesta a reușit să câștige și alegerile prezidențiale din 2009.

Regimul comunist a fost declarat nelegitim și criminal în anul 2006 de către Traian Băsescu,

odată cu finalizarea raportului comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din

România.90 Acesta s-a confruntat cu două tentative de suspendare din funcție, în 2009 și în

2012, în urma acestora a reușit să își păstreze funcția. Între 2004 și 2008 primul ministru al

României a fost Călin Popescu Tăriceanu, care s-a remarcat prin creștere economică, cu

precizarea că toată Europa avea creștere economică. Evenimentul cel mai important este

aderarea României la UE la 1 ianuarie 2007. Cu toate că veniturile la bugetul de stat erau în

creștere, investițiile în infrastructură erau reduse. Din 2009 până în 2012 premierul României

a devenit Emil Boc. Perioada de guvernare a acestuia s-a suprapus cu criza economică

mondială, iar politicile implementate de guvern erau austere. Predecesorul său a fost Mihai

Răzvan Ungureanu care a fost prim-ministru pentru 68 de zile. Asupra tuturor cabinetelor din

perioada 2004-2012 au planat suspiciuni de corupție, o problemă rămasă nerezolvată nici

până astăzi.

Cauza diferenței practicilor politice din România și din Polonia este subliniată de

George Voicu: particularitatea regimului comunist din România, care era independent față de

Moscova, dar a rămas intransigent în aplicarea stalinismului. Tentativele de organizare a

societății civile au fost încă de la început sortite eșecului. Efectele se observă în

postcomunism: partidele nu au beneficiat de sprijinul societății civile, dobândind astfel o

calitate îndoielnică din punct de vedere doctrinar și organizațional. Alexandru Radu sugera

existența unei specificități românești cauzată de comunism. Acesta diferenția Polonia de

România prin faptul că, în cazul românesc, societatea civilă este fragilă și subdezvoltată, iar

PCR nu a avut un continuator de facto. Rezultatul a fost pe măsură: nu au fost create partide

adevărate, ci ”grupuri de interese care își căutau o identitate structural organizatorică și

ideologică.” Deși pluralismul a funcționat, partidele politice nu au contribuit la eficiența sa, la

buna sa funcționare. Partidele se ”bazau pe anturaul liderilor politici și numai în mică măsură

pe relația normală grup social-grup politic.” Astfel, grupul politic a premers grupului social.91

România s-a confruntat cu dificultăți în momentul în care trebuia efectuată

reconstrucția statului, reinventarea partidelor în conformitate cu principiile pluralismului,

redarea libertății de asociere și a libertății de expresie, descentralizarea economiei și 90 Raport final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, 200691 Cristian Preda, Sorina Soare- Regimul, partidele și sistemul politic din România, Editura Nemira, paginile 138-139

48

resuscitarea societății civile. O similitudine a perioadei comuniste și a postcomunismului este

dată de producerea unui model politic în care rolul personalităților politice primează. În acest

fel, am fost spectatorii unui proces de personificare a instituțiilor, persoana devenind mai

importantă decât instituția pe care o conduce.92

Evoluția democrației românești de la începuturile anilor `90 a fost marcată de lipsa de

transparență care însoțea FSN. În contextul monopolului politic al FSN dintre 1990-1992

începutul efectiv al tranziției îl reprezintă anul 1992, odată cu organizarea noilor alegeri

prezidențiale și parlamentare. Perioada dintre 1990-1992 este marcată de gestionarea puterii

în raport cu opoziția, de reforme economice limitate sau de controlul mass-mediei. Cu un

astfel de decalaj înregistrat încă din start, România cunoaște în postcomunism un ritm de

stabilizare mult mai lent decât cel al Poloniei sau al altor țări din regiune.93

Sistemul politic al României postcomuniste poate fi asimilat unei forme de asociere

între partidocrație și personocrație. Acesta poate fi caracterizat ”ca o formă de guvernare

legitimată de alegeri libere, unde partidele și liderii acestora dețin monopolul personalului,

resursele și politicile de guvern. Așadar mecanismul guvernării este îngreunat de servituți

personale, pe care partidele le instituționalizează nu în numele unei idei, ci în virtutea

loialității față de un lider. Acest amestec este întâlnit atât la nivel central cât și la nivel

local.”94

După tensiunile avut loc în FSN și scindarea acestuia după înființarea Frontului

Democrat al Salvării Naționale (FDSN), nu putem identifica exclusiv un partid cu coagularea

rămășițelor vechiului regim. Foștii membri ai partidului comunist au aderat diverselor partide

de pe scena politică românească, care s-au succedat la putere după anul 1989. Astfel, efectul

faptului că PCR nu a avut un continuator de facto este mult mai nociv decât dacă ar fi avut.

Reprezentanți ai vechii nomenclaturi, infiltrați în partidele politice înființate după caderea

comunismului, au împiedicat dezvoltarea partidelor, îmbrățișând discursuri anticomuniste,

însă modalitatea acestora de a acționa politic era condusă de valorile moștenite din perioada

comunistă.

În România, partidele dețin privilegiul de a legifera și doresc conservarea acestui

privilegiu pentru a exploata resursele publice și nu pentru a reprezenta interesul public sau o

anumită doctrină. În consecință, statul devine un bun al partidelor, iar clientelismul devine o 92 Ibidem,pagina 14093 Ibidem, paginile 140-14194 Ibidem, pagina 142

49

regulă. Satisfacerea a trei interese au fost urmărite de majoritatea liderilor politici din

România. Pe primul plan se situează interesul personal. Odată satisfăcut acest interes,

urmează satisfacerea interesului de partid. Realizarea primelor două acaparează atenția

liderilor politici pentru a mai fi respectat și al treilea: interesul public.

4.2 Procesul de tranzi ie din Poloniaț

Odată cu prăbușirea regimului comunist Polonia și-a asumat tranziția către economia

de piață, ceea ce a dus la dezvoltarea unui regim democratic. După zece ani în care Polonia a

făcut progrese în consolidarea democrației și în sectorul economic, aceasta a aderat la NATO

în 1999, iar procesul de aderare la UE s-a concretizat în anul 2004. Tranziția din Polonia

poate fi considerată ca fiind una de succes comparând cu alte state foste socialiste din Europa

centrală și de est.

În Ianuarie 1990 a fost instaurat primul guvern al Poloniei postcomuniste. În fruntea

acestuia se regăsea Tadeusz Mazowiecki care se angajase să implementeze un program

ambițios de reformă economică menit să faciliteze procesul de tranziție de la economia

planificată la economia de piață. La două decenii și jumătate distanță, economia poloneză

este remarcată pentru performanțele sale. Având în vedere faptul că situația economică a

Poloniei la începutul anului 1990 nu era extraordinară, consecințele pe termen lung ale

reformelor implementate la începutul tranziției sunt pozitive. Această dezvoltare a Poloniei se

datorează și eforturilor depuse de guvernele de la Varșovia, dar și liderilor politici care nu au

făcut din luptele politice interne un scop, ci au avut viziune și au conștientizat provocările cu

care Polonia se confrunta.

De la începutul anilor `90 Polonia a făcut progrese palpabile în ceea ce privește

consolidarea democrației și tranziția către o economie de piață. În noiembrie 1990 Lech

Walesa a fost ales președinte, care l-a desemnat pe Jan Bielecki prim-ministru. Alegeri

parlamentare au fost organizate în anul 1991, iar la linia de start s-au aliniat peste o sută de

partide: Nici unul dintre ele nu a reușit să obțină mai mult de 13% din sufragii. Guvernul

rezultat l-a avut în frunte pe Jan Olszewski. Acesta a fost înlocuit în anul 1992 de prima

femeie care avea să devină prim-ministru, Hanna Suchoka. Nominalizarea unei femei într-o

funcție astfel de importantă subliniază diferențele de opinii și de libertate politică între

50

Polonia și România, deoarece în România ponderea femeilor care ajungeau pe funcții cheie

era destul de redusă.

În anul 1995 au fost organizate noi alegeri prezidențiale. Lupta finală s-a dat între

Aleksander Kwasniewski și Lech Walesa, fiind câștigată de primul menționat. Acesta a reușit

să rămână președintele Poloniei până în anul 2005, câștigând și cursa electorală din 2000. Din

2005 președinte al Poloniei a redevenit Lech Walesa. Actualul președinte polonez este

Bronislaw Komorowski, devenit președinte în 2010. În prezent se desfășoară alegeri

prezidențiale în Polonia, iar Bronislaw Komorowski a ajuns în turul al doilea

contracandidându-l pe conservatorul Andrzej Duda.

Dezvoltarea socială și economică a Poloniei din ultimii 25 de ani a fost determinată de

schimbarea sistemului politic și a sistemului economic. Pe lângă acestea, a fost determinant și

faptul că toate guvernele care s-au succedat din 1989 până în prezent au împărtășit același

obiectiv strategic de integrare europeană. În anii tranziției economia poloneză a cunoscut o

creștere spectaculoasă a PIB-ului, care depășea chiar și creșterea economică înregistrată de

state vestice puternic dezvoltate.

În timpul anilor `90 Polonia a avut unul dintre cele mai accelerate ritmuri de creștere

economică. După anul 2000 multe dintre fostele state socialiste, inclusiv România, au avut o

creștere economică mai mare decât Polonia, dar această creștere a fost stopată odată cu

începerea crizei economice mondiale din 2008 din cauza slăbiciunilor politicilor economice.

Astfel, Polonia care a cunoscut o creștere relativ mică între 2004 și 2008 a reușit să evite

problemele economice cauzate de criză și să devină singura țară membră UE cu creștere

economică în această perioadă.95

95 Piotr Stolarczyk and Aleksander Laszek, Socially Just, Sustainable and Dynamic Growth for a Good Society: A Case Study for Poland, 2012

51

Sursa: Indicator BRDE al tranziției

Leszek Balcerowicz a fost promotorul ”terapiei de șoc”, susținut și de clasa politică

poloneză. Cu toate că au fost costuri sociale uriașe, beneficiile au fost pe măsură, iar

reformele timpurii au relansat economia Poloniei. Drumul către această rețetă de succes a fost

deschis odată cu câștigarea primelor alegeri libere de către membrii Solidarității. În urma

implementării acestui set de reforme economice companiile statului puteau falimeta dacă nu

erau rentabile, deficitul bugetar nu putea fi finanțat de către banca centrală, creditele

preferențiale acordate companiilor de stat erau interzise, toate companiile plăteau taxe

uniforme, iar investitorilor străini era acordată o gamă mai largă de drepturi. Eliminarea

controlului statului asupra prețurilor, creșterea taxelor, limitarea creșterii salariale sau

reducerea cheltuielilor guvernamentale au fost măsuri nepupulare. Lipsit de controlul

guvernului, sectorul privat a devenit din ce în ce mai puternic, fapt ce a facilitat dezvoltarea

economică și tranziția către economia de piață. Astfel de reforme au dus la atragerea

capitalului străin. Cu toate costurile suportate în primii ani, precum creșterea somajului și

creșterea taxelor și impozitelor, efectele acestor reforme pe termen mediu și lung au fost

pozitive. În prezent au fost intensificate dezbaterile asupra aderării în zona Euro.

Însă pe lângă consecințele benefice asupra economiei, în urma acestor reforme

societatea a evoluat, a înțeles spiritul capitalismului și al democrației, folosind votul ca pe

instrumentul de creștere a exigențelor asupra alegerii clasei politice. Scandaruile politice din

Polonia nu au avut impact dezastruos asupra economiei. După integrarea sa în UE, Polonia a

reușit să se adapteze și să devină o voce tot mai articulată în interiorul uniunii. În ceea ce

52

privește absorbția fondurilor europene, Polonia este din nou un punct de reper pentru toată

Uniunea Europeană, fiind statul care a reușit să-și maximizeze rata de absorbție.

Fără implementarea ”terapiei de șoc” la începutul tranziției, care a dus la o creștere

economică constantă din 1992 și până astăzi, dezvoltarea Poloniei și procesul de tranziție

către economia de piață ar fi fost cu certitudine îngreunate. Datorită acestor reforme

economice adoptate timpuriu, care au provocat schimbări uriașe și în urma cărora a avut de

suferit o parte a populației, Polonia se situează astăzi in fruntea țărilor care au făcut parte din

blocul comunist. Totodată, un alt element care a cauzat dezvoltarea rapidă a Poloniei și care a

facilitat dezvoltarea democrației îl reprezintă consolidarea instituțională. Pe lângă liberalizare

și privatizare crearea instituțiilor care au fost compatibile cu cerințele societății, ale statului și

al sectorului privat a reprezentat un element pozitiv în ceea ce privește tranziția. Totodată,

meritul revine și clasei politice deoarece guvernul, indiferent de culoarea politică a primului-

ministru, și-a asumat responsabilități care au contribuit la succestul economic al Poloniei și la

buna guvernare. Deși istoria postcomunistă a Poloniei a fluctuații în ultimii 25 efectele s-au

dovedit a fi remarcabile.

Reformele au adus beneficii pentru populația poloneză, PIB-ul având variații pozitive

într-un termen relativ scurt de timp. Astfel, cetățenii au conștientizat care era importanța

reformelor fiind dispuși să lase guvernul să continue respectivele reforme. La sfârșitul anilor

`90 au fost vizate reforme administrative, reformarea sistemului de pensii, precum și

reformarea sistemului de educație și de sănătate. Mai mult decât atât, aflată în poziția de

aderare la UE, Polonia a fost nevoită se se alinieze rigorilor uniunii și să aplice reforme care

au dus la funcționarea sistemului financiar, la efectuarea privatizărilor, la dezvoltarea

legislației civile sau la implementarea de diverse politici sociale.96

Trei seturi de reforme au fost foarte importante în înceracarea guvernului de la

Varșovia de a realiza tranziția. În primul rând, reformele guvernului Mazowiecki au dus la

stabilizarea economiei. Aceste reforme au stimulat sectorul privat, noi firme private au fost

create, iar întreprinderile au avut nevoie de restructurări schimbând și politica de producție

pentru a deveni competitive pe piață. Efectele pozitive ale reformelor care s-au răsfrâns

asupra comportamentului sectorului privat au determinat creșterea economică începută în

anul 1992, la numai doi ani de la colapsul comunismului. În al doilea rând, în anul 1999 au

fost implementate noi reforme în administrație, educație, sănătate sau asupra sistemului de

96 Hartmut Lehmann, The Polish Growth Miracle: Outcome of Persistent Reform Efforts, Iza Policy Paper No. 40, 2012

53

pensii. Aceste reforme pot fi caracterizate drept modernizatoare deoarece au abordat insituții

dezvoltate în comunism. Un al treilea val de reforme, catalogate drept ”reglaje fine”, au fost

adoptate și implementate în timpul fostului prim-ministru, Donald Tusk. Acestea au

îmbunătățit legislația sistemului de sănătate și al sistemului de pensii, fiind modernizată și

structura sistemului public de finanțe. 97

Sunt importante implementarea reformelor pentru dezvoltarea economică, dar la fel

de important este faptul că guvernele care s-au succedat la putere în Polonia postcomunistă

nu au anulat reformele guvernelor anterioare. Unul dintre motivele pentru care economia

Poloniei a avut performanțe remarcabile comparativ cu România este dat de faptul că opoziția

care venea la putere rămânea intransigentă din perspectiva aplicării reformelor. În Polonia

cele mai importante reforme au fost adoptate de guvernele de centru-dreapta. Chiar dacă

reformele aduceau costuri mari pe termen scurt, importantă a fost disponibilitatea noilor

guverne de a continua reformele. Acest cerc de continuare a procesului de reforme a fost

posibil pentru că a existat un consens între decidenții politici, între experți din diverse

domenii, care au ajuns la concluzia comună că Polonia trebuia să se angajeze și să se mențină

pe drumul reformelor. Acest consens a apărut din motive politice. Societatea poloneză s-a

identificat mereu cu țările din Vestul continentului, iar atunci când obiectivul de aderare la

UE a devenit fezabil reformele ample reprezentau condiția necesară pentru realizarea acestui

obiectiv.

Printre reformele din 1999, cea din sistemul de educație a avut un succes ieșit din

comun. Datorită acestor reforme, Polonia a devenit țara din Europa cu cea mai spectaculoasă

creștere a testelor PISA. Evaluările clasează Polonia pe poziția a 14-a iar România pe locul

45. Conform punctajului PISA, România nu a înregistrat în zece ani creșteri semnificative ale

nivelului educațional. România nu avut un plan coerent de reformare nici în domeniul

educației.

Așadar, rețeta de succes a Poloniei pentru parcurgerea tranziției este dată de mai mulți

factori. Pe de o parte, reformele implementate încă de la începutul tranziției și-au atins

obiectivele fixate, chiar dacă pe termen scurt au fost suportate costuri sociale, pe termen lung

rezultatele sunt cele scontate. În al doilea rând, clasa politică din Polonia a înțeles provocările

cu care țara s-a confruntat în tranziție canalizându-și energia pe rezolvarea problemelor și pe

adoptarea politicilor menite să dezvolte statul polonez și nu doar pe luptele politice interne și

97 Hartmut Lehmann, op. cit.

54

pe încercarea de conservare a puterii. Coerența reformelor reprezintă un alt atuu al liderilor

politici polonezi, guvernele de la Varșovia instalate după căderea comunismului au păstrat

acceași linie și nu au anulat reformele predecesorilor lor. Aderarea în UE și în NATO au

devenit încă de la început obiective strategice asumate de liderii politici.

Concluzii generale

România Polonia

Sistem politic Semi-prezidențial cu intermitențe parlamentare

Semi-prezidențial cu intermitențe parlamentare

Numărul efectiv de partide 3,2 3,1

Sistem de partide Multipartidist cu partid dominant Multipartidist cu partid dominant

Transferul de putere Produs pe cale violentă Produs în urma negocierilor purtate la masa rotundă

Opoziția în regimul comunist Inexistentă Puternică

Noua elită politică Provenită din rândul vechii nomenclaturi

Provenită din rândul opozanților regimului comunist

Indicele Vanhanen al democrației la începutul tranziției

14,7 18,1

Reforme în tranziție Ineficiente Eficiente, implementate în momentul oportun

Integrare europeană și nord-atlantică

UE-2007NATO-2004

UE- 2004NATO- 1999

Salariul minim pe economie la nivelul anului 2015

217 Euro 409 Euro

Un sfert de secol ne desparte de momentul colapsului regimurilor comuniste din

Europa. Statele ieșite din lagărul comunist aveau să se confrunte la începutul anilor `90 cu

diverse provocări de ordin politic, economic sau social. România și Polonia reprezintă două

tipuri de parcurgere a tranziției, iar astăzi se înregistrează diferențe semnificative între cele

două țări.

Particularitățile naționale și istorice influențează traiectoria statelor postcomuniste

după căderea regimului. Dincolo de controlul actorilor politici, un impact asupra consolidarea

55

regimului democratic îl au și alți factori. Spre exemplu, a împărți aceeași graniță cu statele

democratice puternic dezvoltate sau a fi în imediata lor vecinătate reprezintă un avantaj

pentru a nu fi situat în zona periferică a sistemului economic și a frecventabilității politice. În

mod clar, a fi experimentat anterior democrația și economia de piață oferă o influență

pozitivă asupra reformelor politice și economice. În plus, natura regimului comunist

reprezintă un factor important al dezvoltării statelor în perioada tranziției. Țări precum

România, care au avut regimuri opresive, cu un grad scăzut de liberalizare și în care mișcările

disidente nu au fost puternice, au întâlnit obstacole majore în consolidarea democrației, în

timp ce țările comuniste în care regimul a fost mai permisiv și mișcările disidente mai

puternice, cum este cazul Poloniei, au avut mai mult succes în instituirea și consolidarea

democrației.

Așa cum a demonstrat Ekiert (2010), după trecerea a două decenii și jumătate de la

căderea comunismului din Europa Centrală și de Est se disting trei tipuri de țări care au

parcurs tranziția. Prima categorie este formată din țările în care procesul de consolidare

democratică și progresul economic sunt foarte avansate. În această categorie se încadrează și

Polonia. Pe de altă parte, există noi regimuri autoritare, care erau diferite de dictaturile

comuniste din mai multe puncte de vedere, dar care negau în mod constant drepturile și

libertățile politice ale cetățenilor. Între primele două categorii se situează o ”zonă gri” care

oscilează între un regim semi-democratic și un regim semi-autoritar.98 Din această categorie a

făcut parte România, dacă ne gândim la primii ani ai tranziției.

Țările precum Polonia care au parcurs cu succes a procesul de tranziție către

democrația liberală au ținut cont de importanța competiției în determinarea calității

democrației. Prezența unei adevărate opoziții în perioada comunistă a forțat elita politică

socialistă să renunțe la putere după schimbarea regimului. Acest fapt a determinat producerea

alternanței la putere între partide competitive. De cealaltă parte, în statele în care puterea a

rămas concentrată în mâinile unui singur om, sau a unui singur partid politic, au fost

constatate diverse abuzuri ale celor care dețineau puterea.

Cea mai bună rețetă pentru o tranziție de succes o reprezintă reforma cuprinzătoare

pentru a crea o economie de piață acompaniată de un sistem robust de protecție socială.

Statele care au implementat reforme cuprinzătoare imediat după căderea regimurilor

comuniste se bucură astăzi de efectele pozitive ale acestora. Țări precum România sau

98 Grzegorz Ekiert, Jan Kubik and Milada Anna Vachudova- Democracy in the Post-Communist World: An Unending Quest?, East European Politics and Societies, 2007

56

Bulgaria au reușit să scape de capcanele reformelor graduale odată aflate în procesul de

aderare la UE, iar astăzi urmează cu pași timizi procesul de aliniere la standardele uniunii.

În primul capitol au fost scoase în evidență asemănările profunde ale sistemului

politic și a sistemului de partide din România și din Polonia. Astfel, sistemul nu reprezintă

astăzi un obstacol în calea dezvoltării. Cu un sistem aproape identic, Polonia reușește să

devină un lider regional și un punct de reper în ceea ce privește parcurgerea tranziției. Liderii

politici din România subliniază în dese rânduri importanța revizuirii constituționale și

reproiectării sistemului politic pe motiv că acesta nu este funcțional. Iată că Polonia le

demonstrează contrariul. Sistemul de partide este și el aproape identic, iar aici se remarcă o

cauză importantă a decalajului înregistrat de cele două țări. Barbu ,2004, susținea că în

România se manifestă o formă de partidocrația combinată cu personocrația. Partidele politice

confiscă suveranitatea și se legitimează prin alegeri. În acest fel se dezvoltă o clientelă

politică, periculoasă pentru siguranța națională, bazată pe anturajul liderilor politici. O soluție

pentru a reduce această putere a partidelor ar fi liberalizarea legii de înființare a partidelor.

Diferențele ideologice dintre partidele românești sunt minime, pentru că interesul pentru

ideoligie este aproape inexistent.99

Caracteristicile regimului comunist din România diferă de cele ale regimului comunist

din Polonia. În România gradul de represiune al regimului era mult mai ridicat, fapt ce nu a

permis crearea unei mișcări disidente sau a unei opoziții. În Polonia regimul era mai

permisiv, însă și societatea a știut să reacționeze pe măsură. Cea mai importantă consecință a

faptului că în Polonia a existat o opoziție la regimul comunist este aceea că odată cu

schimbarea regimului a existat o adevărată alternativă la vechea elită politică. În România

această alternativă nu a existat odată cu schimbarea regimului, iar puterea a fost preluată de

cei care au fost parte a vechiului sistem. Permisivitatea regimului din Polonia poate fi

explicată și prin faptul că regimul comunist încerca să mimeze pluralismul politic. Societatea

civilă din Polonia a rezistat regimului comunist, în schimb în România nu putem vorbi despre

o societate civilă activă în perioada comunistă.

Tocmai pentru că s-a reușit erodarea regimului comunist în etape, transferul de putere

s-a produs pe cale pașnică în Polonia. Odată schimbat regimul, Polonia a făcut progrese mari

pe termen scurt în consolidarea democrației. După ce Nicolae Ceaușescu a fost înlăturat de la

putere, o nouă elită politică avea să confiște suveranitatea. În România tranziția a fost umbrită

99 Cristian Preda, Tranziție, liberalism și națiune, Editura Nemira, 2001, pagina 169

57

de luptele politice interne și de eșecul reformelor, iar tranziția din Polonia se află sub semnul

reformelor de succes. Reformele Poloniei au vizat de-a lungul tranziției diverse sectoare

precum economia sau educația. Totodată, liderii politici au fost coerenți și consecvenți în

aplicarea lor. În România lipsa de viziune a liderilor politici a determniat gradul încet de

dezvoltare a țării. Măsurile populiste luate de-a lungul acestor 25 de ani au avut scopuri

electorale, în timp ce liderii politici polonezi au fost mult mai pragmatici și comprehensivi.

România a ratat startul tranziției, în timp ce Polonia a profitat de el pentru a realiza tranziția.

Așadar, cauzele pentru care România și Polonia sunt astăzi departajate atât economic

cât și politic sunt multiple. Personal, consider că principala cauză a înregistrării acestui

decalaj este redată de partidele politice și politicieni. Atât timp cât nu se va efectua o

schimbare de gândire în rândul partidelor, România nu se poate ridica la nivelul Poloniei sau

la nivelul altor state puternic dezvoltate din UE. Pentru a nu fi efectuate viitor comparații cu

state mai puțin dezvoltate, România are nevoie să se alinieze rigorilor și exigențelor UE. Ca

viitoare teme de cercetare legate de această temă, pot fi aprofundate componentele sociale și

economice. Totodată, îmi propun efecuarea unei analize comparate a celor două țări după

momentul aderării lor la UE, pentru a observa dacă progresele făcute după aderare sunt

similare sau dacă și aici se înregistrează diferențe semnificative.

Bibliografie

1. Abraham Florin, România de la comunism la capitalism, Editura Tritonic, 2006

2. Arato Andrew, The democratic theory of polish oposition, Helen Kellogg Institute for International Studies, 1984

3. Barbu Daniel, Republica absentă. Politică și societate în România postcomunistă, Editura Nemira, 2004

4. Bernhard Michael, Civil Society and Transition in East Central Europe, The Academy of Political Science, 1993

5. Blondel Jean, Guvernarea comparată, Institutul European Iași, 2009

58

6. Constantin Ion, Polonia în Epoca Solidarității 1980-1989, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, 2007

7. Constituția Poloniei8. Constituția României9. Document al Băncii Europene pentru Reconstrucție și Dezvoltare- Strategia pentru

România,2012

10. Ekiert Grzegorz, Hanson Stephen, Capitalism și democrație în Europa Centrală și de Est. Evaluarea moștenirii regimurilor comuniste, Editura Polirom, 2010

11. Ekiert Grzegorz, Kubik Jan, Vachudova Milada Anna , Democracy in the Post-Communist World: An Unending Quest?, East European Politics and Societies, 2007

12. Enciclopedia partidelor politice din România 1859-2003, Editura Meronia, 200313. Fisichella Domenico, Știința Politică- Probleme, concepte, teorii, Editura Polirom, 200714. Gallagher Tom, Furtul unei națiuni. România de la comunism încoace, Editura Humanitas,

200415. Grosescu Raluca, The political regrouping of the romanian nomenklatura during the 1989

revolution, Romanian Journal of Society and Politics, volumul 4, nr. 1, 200416. Gussi Alexandru, România în cea de-a doua tranziție, interviu Lapunkt.ro, 201517. Ionescu Cristian, Instituții politice și drept constituțional, Editura Juridică, 200618. Kissinger Henry, Diplomația, Editura All, 200219. Lehmann Hartmut, The Polish Growth Miracle: Outcome of Persistent Reform Efforts, Iza

Policy Paper No. 40, 201220. Lijphart Arend, Modele ale democrației. Forme de guvernare și funcționare în treizeci și șase

de țări, Editura Polirom, 200621. Lipset Seymour, Political Man. The social bases of politics, Johns Hopkins University Press,

198122. Michnik Adam, A new evolutionism, University of California, 198523. Patru ani de guvernare. Activitatea desfășurată de Guvernul României în perioada noiembrie

1992-noiembrie 199624. Petrescu Dragoș, Explaining the Romanian Revolution of 1989 Culture, Structure, and

Contingency, Editura Enciclopedică, 201025. Preda Cristian, Eseuri politice,Editura Nemira, București, 200926. Preda Cristian, Tranziție, liberalism și națiune, Editura Nemira, 200127. Preda Cristian, Soare Sorina, Regimul, partidele și sistemul politic din România, Editura

Nemira, 200828. Raport final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România,

București, 200629. Schumpeter Joseph, Capitalism, socialism and democracy, Routledge, 197630. Stanomir Ioan, Constituționalism și postcomunism, Editura Universității București, 200531. Stoenescu Mihai Alex, Revoluția din decembrie 1989, Volumul IV, Editura Rao, 201232. Stolarczyk Piotr and Laszek Aleksander, Socially Just, Sustainable and Dynamic Growth for a

Good Society: A Case Study for Poland, 201233. Tismăneanu Vladimir, Fantasmele salvării. Democrație, națiune și mit în Europa post-

comunistă, Editura Polirom, 199934. Tismăneanu Vladimir, Reinventarea politicului, Editura Polirom, 2007

59

35. Tismăneanu Vladimir, Mihăieș Mircea, O tranziție mai lungă decât veacul. România după Ceaușescu, Editura Curtea Veche, 2001

36. Tufiș Claudiu, Learning Democracy and Market Economy in Post-Communist Romania, Institutul European Iași, 2009

60

Analiza Comparata a Tranzitiei Din Romania Si Polonia

Documents

Transcript of Analiza Comparata a Tranzitiei Din Romania Si Polonia