Principiile clasicismului

Secolul lui Augustus este perioada clasicismului latin. Atunci, poetul Horaţiu recomandă cumpătarea şi raţiunea, şi promovează ideea că arta trebuie să se inspire din natură. Ideile de cumpătare, gravitate şi simplitate adresatemoravurilor de către noul regim îşi găsesc contraponderea în aceleaşi îndemnuri adresate de poet creaţiei artistice, întrucât s-ar putea spune despre clasicismul horaţian că reprezintă o reformă a moravurilor literare.

În tradiţia filologiei clasice, clasicismul se bucură de o investire axiologică maximă, superlativă. Complexitatea clasicismului emerge, dincolo de falsa desuetudine cu care l-au acoperit romantismul şi avangardele, în măsura în care asumăm o perspectivă modernă, dinspre actualitate. E adevărat, clasicismul, indiferent de ipostazierile, de concretizările lui (pentru că există mai multe clasicisme, diverse avataruri, concretizări istorice ale acestui tip stilistic şi estetic transcendent sau atemporal), este normativ, prohibitiv, operează cu recomandări şi interdicţii, cu „reţete” chiar, ale scrisului „frumos”, adecvat, dar aceasta şi pentru că îşi configurează identitatea teoretică prin reacţie polemică la un alt tip stilistic, la un alt curent sau set de procedee literare şi de constrângeri tematico-formale, în speţă codul alexandrin.

Clasicismul este caracterizat de căutarea simplităţii, a omogenităţii, austerităţii stilistice (parcimonia şi percutanţa mijloacelor expresive). Clasicismul Horaţian apare ca opţiune şi program configurat prin cenzurarea propriilor aplecări manieriste. Jean Bayet confirmă că pentru scriitori, clasicismul este o problemă de maturitate, de evoluţie, şi în acelaşi timp de opţiune: „Sunt într-adevăr moderni Vergiliu şi Horaţiu: îşi iau ca primi maeştri pe Catul şi pe cei din grupul lui. Nu le sunt numai recunoscători pentru crearea unei limbi poetice suple şi variate, plină de culoare şi de spirit, şi pentru extrema lor acurateţe artistică; dar le şi acceptă, cel puţin la început, până şi podoabele ieftine şi jocurile antitetice; şi vor păstra

mereu un lirism discret, în formă sau în accent, care se datorează acestor înnoitori. (...) Totuşi îi exploatează şi pe cei „vechi”, al căror iz roman le satisface naţionalismul; şi li se pare un joc nostim să le reia stângăciile şi să le transforme în perfecţiuni. Şi apoi, pentru că gustul s-a maturizat, se adresează mai hotărât marilor clasici ai Greciei, Homer, Hesiod, Alceu, Sappho, Archiloch: de la ei învaţă măreţia simplă, împlinirea sobră, proporţiile potrivite. Această combinare de modele atât de diferite nu se realizează dintr-o dată: se pot vedea, în operele lui Vergiliu şi Horaţiu, progresele unei evoluţii legate de cea a societăţii: ei nu se nasc, ci devin clasici.”(Jean Bayet, Literatura latină, Editura Univers, Bucureşti, 1972, p.308)

Clasicismul construit al augustanilor, obţinut prin distilare, decantare şi epurare, prin sublimarea pulsiunii spre emfază şi retorica excesului, nu este pur şi simplu o recuzare drastică, de plano şi fără drept de apel, a manierei neoalexandrine. Emulând nu doar cu îndepărtatul clasicism elin (cel din secolul al V-lea î.e.n., mereu admirat dar datând, inevitabil, prin multe aspecte), clasicismul latin de la finele perioadei republicane şi cel din epoca principatului (când atinge climaxul-ul şi summum-ul valoric, deplina ecloziune), este un clasicism secund, care în acelaşi timp depăşeşte, transcende, contrazice, corijează dar şi interiorizează, include, asimilează şi transformă alchimic interesantul stil alexandrin.