B 3: Presa televizată

Ştirea de televiziune descrie relatarea audiovizuală succintă despre un fapt din actualitate care

interesează un număr cât mai mare de pers. şi în acelaşi timp un cumul de informaţii considerate

esenţiale de către jurnalişti. Cele şase întrebări la care răspunde ştirea sunt: cine, ce, când, unde,

cum, de ce? şi reprezintă totalitatea elementelor care relevă caracterul subiectului discutat.

Criterii de calsificare a ştirii:

1. După conţinut, ele se pot delimita conform domeniului căruia îi aparţin: politic , cultural,

social, sportiv

2. După gradul lor de interes în timp, sunt de actualitate imediată, cu un impact puternic dar

de scurtă durată şi cu un grad înalt de spectaculozitate

3. După criteriul duratei pot fi: flash-uri – enunţate în 30 de sec; ştirile cu durată medie –

cuprinse între 30 sec şi 2 min; ştiri ample – care depăşesc 2 min, maxim 4.

4. Conform raportului de difuzare şi momentul producerii evenimentului se disting: ştiri în

curs- focalizate pe evenimente în desfăşurare; ştiri anticipate – descrie evenimentele din

perspectiva imediată; ştiri post factum – fac referire la evenimente încheiate

5. În funcţie de imagine şi comentariu: imagine comentată – mesajul vizual este prioritar ;

comentariu ilustrat cu imagini generice; comentariu cu imagini aleatorii

Structura ştiri de televiziune

Jurnalismul de televiziune desemnează prin lead textul de prezentare, de anunţ al ştiri, citit de pe

promter de prezentatorul jurnalului televizat. Durata leadului este de 5-15 secunde fiind emisă în

direct din studioul de ştiri.

Funcţiile leed-ului: captează atenţia telespectatorului şi îi succintă interesul pentru subiectul

care urmează; arată perspectiva din care va fi tratat subiectul; oferă o minimă localizare în

context a evenimnetului; completează ştirea cu informţii de ultimă oră. De precizat este că prima

funcţie este esenţială şi obligatorie, următoarele putând să rămână facultative.

Informţia în ştirea de televiziune este structurată astfel:

1. Modelul linear sau narativ – reprezentat de structura clasică ăn cadrul căreia ştirea de

televiziune respectă organizarea cunoscută: introducere, cuprins, încheiere

2. Modelul situaţiei conflictuale – modul de structurarea a informaţiei adecvat în special

subiectelor care fac referire la un conflict de amploare; el capteayă interesul

telespectatorului prin intermediul primei imagini din materialul filmat

3. Modelul unităţii dramatice – înclude tratarea evenimentului în funcţie de abordarea

punctului culminant, cauzei şi efectului

Lead-out-ul este un text post ştire citit de către prezentatorul din studio, la încheierea difuzării

imaginilor filamte, care face trecerea către subiectul următor din cadrul jurnalului de ştiri .

Jurnalsitul trebuie să consulte mai multe surse de informaţii pentru elaborarea unui subiect:

internetul, căutarea pe internet trebuie să fie dublată şi de alte surse mass media; informarea

reporterilor prezenţi la eveniment; agenţii de presă; surse satelit ale redacţiei de ştiri. Verificarea

prin cel puţin 3 surse îl va proteja pe jurnalist în faţa inexactităţilor sau a unor omisiuni.

Interviul are caracteristici şi reguli de elaborare proprii fiind vorba despre una sau mai multe

întrebări adresate unei persoane, răspunsurile fiind consemnate prin imagine şi sunet, de obicei

sunet sincron. Interviul televizat nu impune nicio verigă intermediară, fraza rostită, filmată şi

înregistrată fiind receptată ca atare. Există, desigur, montajul care poate elimina o inexactitate de

exprimare sau de informaţie, dar nu poate adăuga nimic.

De câte ori este posibil realizatorul trebuie să facă tot ce depinde de el pentru a-şi alege

intervievatul pe bunul plac, pentru a asigura prezenţa unui om în emisiune care are ceva de spus

şi o poate face fluent şi coerent.

Pregătirea realizatorului pentru interviu trebuie facută cu minuţie şi rigoare, fiind necesară

pregăirea în prealabil a mai multor întrebări decât va putea pune, prcatic în timpul interviului. Cu

cât întrebările sunt mai utile şi becesare cu ata discuţia este mai amplă şi cu o arie tematică mai

întinsă .

Discuţia prealabilă cu intervievatul este utilă şi pentru cunoaşterea temeperamentului său şi a

timpului de reacţii caracteristice. Locul filmării trebuie ales astfel încât să ofere condiţii cât mai

bune, să asigure liniştea necesară înregistrării corecte a sunetului, precum şi minime condiţii de

concentrare persoanei care oferă interviul.

Realizatorul trebuie să respecte câteva regului în timpul fimărilor :

a. Prezenţa reporterului în cadru va fi doar atunci când va adresa întrebările, restul cadrelor

constitui imaginea interlocutorului care răspunde; chipul unui om care primeşte o

întrebare este foarte expresivă şi trebuie captată această reacţie

b. Tonul întrebărilor trebuie să fie calm, decent, fără nuanţe închizitoriale; dacă

intervievatul ocoleşte răspunsul reliaytorul are obligaţia profesională de a nu accepta

evayiunea, insintând pe intrebare până când se va avea un răspuns

c. Scopul întrebării este acela de a-l stimula pe vorbitor şi de a-l ajuta să formuleze opinii

cât mai interesante şi răspunusri cât mai deschise

d. Practica „tăierii” vorbei – reporterul întrerupe intervievatul în plin răspuns este eliminată

de cele mai multe ori, făcând excepţie doar situaţiile în care vrei sa-ţi ajuţi interlocutorul

deoarece s-a blocat.

e. Înainte de înheierea filmărilor, reliatorul cere operatorului cadre de legătură, fiind

necesare ca şi suport corespunzător de imagine la inserarea montajului, evitându-se astfel

„săritura”

Principale tipuri de interviu folosite în prcatica curentă televiziunii:

- Interviul scurt, concis care cuprinde 2-3 întrebări exacte, fiind modalitatea utilizată cel

mai des în jrnalul de ştiri

- Interviul în care întrebările urmăresc sondarea mai amplă a opinilor intervievatului,

dimensiunea creşte în mod sensibil, răspunsurile fiind cosntituie din raţionament, cu

precizări ample şi delimitări

- Interviul discuţie, cu od urată mult mai lungă de minute, şi care obligatoriu onţine mai

multe puncte de interes; uneori o asemenea discutie poate deveni liantul unei emisiuni

complexe

Reportajul este reflectarea în direct sau înregistrată a unui fapt sau eveniment prin sunet şi

imagine de la faţa locului. Rportajul prezintă fapte ce se petrec în timp, portrettul publicistic al

unei persoane sau colectivităţi umane, investigarea publicitică a vieţii unei localităţi sau zone

geografice . Reportajul este împărţit în mai mult speţe, acestea fiind: reportajul relatare, întâlnit

sub forma transimisiunii directe; rep. portret; rep. de călătorie; rep. esue înrudit cu eseul

cinematografic.

Relizatorii emisiunilor de actualităţi firmă despre un siect de câteva zeci de secunde că este

reportaj; tot reportaj se numeşte filmul de 25 – 60 min al unui periplu reportericesc printro ţară.

Reportajul are o cuprindere amplă, complexă şi din mai multe unghiuri de atac a subiectului

abordat. El plaseză evenimnetl sau subiectul ăntr-un contex larg, ăi fixează antecedentele, îi

sugerează cauzele, îi reflectă desfăşurarea şi îi prefigurează consecinţele; este surprinderea

segmentului unui proces, dar a unui segment semnificativ şi caracteristic pentru procesul însuşi.

Un bun reporter de televiziune poate realiza lunar câte un bun şi dens reportaj despre o instituţie

sau un colectiv. Reportajul nu invstighează prin confruntare, prin punerea faţă în faţă a aspectelor

şi opiniilor contradictorii, ci narează, prezintă, relatează chiar dacă naraţiunea se străduieşte să

evite monotonia prin dinamică interioară. Uneori, cronologia faptelor reprezintă cea mai bună

soluţie de construcţie a unui reportaj; aşa stau lucrurile în reportajul de călătorie, in care etapele

intinerariului devin secvenţele reportajului respectiv.

O caracteristică a reportajului constă în pasul important făcut de la caracterul relativ spre cel

valoriator; el apreciază faptele, le ierarhizează valoric, acţionează persuasiv asupra receptorului.

Potenţele persuasive ale reportajului tv vin din structura complexă a mesajului audiovizual;

potenţialitatea nu devine automat realitate iar pentru a pune în valuare posibilităţile reportajului

tv este nevoie de profesionalismul comunicatorului şi evident de talentul specific relizatorului tv,

în egală măsură reporter şi cineast, capabil nu numai să observe atent realitatea ci să o şi

decupeze.

Dintre toate formele reportajului cea mai specifică televiziunii este transmisia directă. Ea obligă

la relatarea completă şi axactă a tot ce se întmplă la locul transimisie, simultan cu faptele.

Relaizatorul se află în situaţia de a nu putea obţine un anumit procent de modelare a

evenimnetului la necsităţile transmisiei el adapându-se la spontaneitate, perfectă stăpânire de

sine, trebuind să aibă o deosebită puetere de orientare şi decizie promtă în situaţii neprevăzute.

Ancheta tv cunoaşte modalitatea de a colecta răspunsuri la una sau mai multe întrebări adresate

unor persoanlităţi, creatori, oameni politici, lideri. Ancheta tv are o pregătire foarte minuţioasă,

ea înregistrează un adevărat fim documentar şi contradictoriu al unei probleme adică a deplasa o

echipă de filmare în acele locuri şi la acele persoane care pot oferi informţie relevantă pentru un

punct de vedere sau altul. În prealabil realizatorul a parcurs o etapă de documentare amănunţită

în care nu a ocolit nicio ursă, uneori folosind chiar tehnici de investigaţie. Natura dirijată a

investigaţiei prin anchetă tv reperezintă un adevăr acceptat teoretic şi aplicat paractic în mod

frecvent.

O anchetă tv este de fapt un film ale cărui dimenisiuni întrec uneori pe acelea ale unui

documentar, deci nu se poate filma la întâmplare şi nu va putea fi rodul inspiraţiei de moment

sau al norocului de a găsi ceva pe teren. Ea ruleayă un număr mare de persoane într-un registru

tematic şi de expresie mut mai larg, divers şi spectaculos prin caracterul contradictoriu al

intervenţiilor. De precizar este faprul că ancheta foloseşte elemente şi procedee din limbajul altor

genuri publicistice, fiind vorba despre un împrmut creator , de o sinteză reală, care odata

realizată impune exigenţe şi regului.

Realizatorul ancheti trebuie să aibă capacitatea de construcţie a scenaristului, talentul de a pune

în pagină vizual şi de a construi relaţii prin filmare şi montaj specific regizorului. Ancheta are un

impact vizibil asupra opiniei publice, realizatorul fiind obligat să respecte următoarele regului de

etică profesională:

- Participarea unui vobitor la emiie se face cu acordul reliazatorului

- Relizatorul este obligat să respecte condiiile interlocurorului prin care acesta nu vrea sa

fie recunoscut

- Montajul se foloseşte intens pentru contrapunerea declaraţiilor

- Imaginile realizate pe stradă şi folosite ca suport de imagine trebuie fimlate în asa fel

încât chipurile de persoane să nu fie recognoscibile

Principalele personae şi atribuţiile lor în procesele de pregătire a emisiunilor

televizate sunt următoarele personae:

Persoana care este, în general, însărcinată cu producţia este producătorul. El sau ea vine

cu conceptul de program, trasează bugetul pentru producţie şi ia cele mai importante decizii.

Această persoană este şeful, liderul echipei, lucrează cu scenariştii, decide asupra principalelor

„talente”, angajează regizorul şi supraveghează principalele direcţii ale producţiei. În producţiile

mai mici, producătorul poate avea mai multe sarcini, printre care şi aceea de regizor. Uneori

producţiile pot avea un producător asociat care pune la punct programul vedetelor/talentelor şi

al echipei, în general, îl asistă pe producător de-a lungul întregii producţii.

Într-o producţie importantă, una din primele sarcini ale producătorului este aceea

de a alege un scenarist astfel ca scenariul/scriptul să poată fi scris. Scriptul unei producţii este

acel document care îi indică fiecăruia ce să facă sau să spună. „Talentele”, distribuţia unei

producţii reprezintă următoarea preocupare a unui producător. În general distribuţia include

actori, reporteri, gazde, invitaţi şi naratorii - voice-over, adică orice persoană a cărei voce se aude

sau care apare în faţa camerei video.

Uneori distribuţia este împărţită în trei categorii: actori (care portretizează anumite

personaje în producţiile dramatice), prezentatori şi invitaţi (care apar în producţiile non-

dramatice) şi voci (care nu apar în imagine). În producţiile mari, producătorul este responsabil cu

alegerea unui regizor. Acesta este, la rândul său, responsabil de pregătirea detaliilor

producţiei/preproducţiei, coordonează activitatea echipei şi a distribuţiei, stabileşte poziţia

fiecăruia în faţa camerei, alege cadrele şi amplasamentele camerelor video şi supraveghează

postproducţia. Cu alte cuvinte regizorul este generalul din prima linie care răspunde de ducerea

la bun sfârşit a unei producţii de la scenariu până la emisie. În camera de regie, acesta este asistat

de un regizor tehnic care stă la mixerul video şi care este responsabil de coordonarea aspectelor

tehnice ale producţiei. Unul sau mai mulţi asistenţi de producţie pot fi introduşi în schemă cu

scopul de a-i ajuta pe producător şi pe regizor. În timpul repetiţiilor asistenţii de producţie

notează toate problemele şi modificările care apar şi aduc apoi la cunoştinţa întregii echipe

schimbările făcute.

Producţia tv mai presupune numirea unui regizor de lumini care creează planul necesar

iluminării platoului, stabileşte echipamentul necesar, aranjează şi verifică luminile. Este un

element cheie în producţia de televiziune. În unele producţii tv vom găsi un scenograf care, după

ce se consultă cu producătorul şi cu regizorul, va desena decorul şi va supraveghea construirea

acestuia şi a instalaţiilor necesare. Urmează în schemă un stilist care, folosindu-se de machiaj,

fixativ şi orice alt element din această gamă, va face ca talentele să arate cât mai bine (sau

dimpotrivă, cât mai rău, dacă aşa cere scenariul). În producţiile importante cu siguranţă vom găsi

una sau mai multe costumiere care verifică dacă actorii, prezentatorii sau invitaţii au

îmbrăcămintea potrivită scenariului. Regizorul de sunet sau inginerul de sunet, stabileşte

echipamentul necesar pentru înregistrarea audio, aranjează şi verifică microfoanele,

monitorizează permanent calitatea sunetului în timpul producţiei şi împachetează echipamentul

după ce filmarea a luat sfârşit.

Asistentul de sunet trebuie să asiste la repetiţii pentru a decide asupra tipului de microfon

pe care îl va folosi şi asupra locului unde va sta acesta, pentru fiecare scenă în parte. El trebuie să

aibă mâini puternice pentru a susţine braţul cu microfon timp îndelungat, în cazul filmărilor în

afara studioului.

Cameramanul face mai mult decât să mânuiască o cameră video. Fixează camera, îi

verifică parametrii în funcţie de condiţiile de filmare, colaborează cu regizorul artistic, regizorul

de lumini, inginerul de sunet şi filmează fiecare cadru cerut de scenariu. La filmările exterioare

se ocupă de transportul echipamentului de filmare.

În funcţie de complexitatea producţiei, lista personalului necesar poate fi completată cu un

regizor de platou care este responsabil de coordonarea tuturor mişcărilor din platoul de filmare.

Ţine permanent legătura prin sistemul de intercomunicaţie cu regizorul şi producătorul şi poate fi

ajutat de una sau două persoane care îndeplinesc rolul unor maşinişti (mânuitori de decor sau

recuzită) din teatru.

După filmare îşi intră în rol editorul care foloseşte înregistrările video pentru a pune cap la

cap toate secvenţele conform scenariului, adaugă ilustraţia muzicală şi efectele de sunet şi

creează produsul final. Importanţa montajului în succesul unei producţii este de departe foarte

mare pentru că un editor poate să facă o capodoperă sau un rebut.

De obicei producţia de televiziune este împărţită în trei faze: preproducţia, producţia

propriu-zisă şi postproducţia.

PREPRODUCŢIA – reprezintă de fapt pregătirile care se fac pentru o producţie de

televiziune şi este faza cea mai importantă. Importanţa ei este observată de cele mai multe ori

doar după ce filmările au început şi decurg foarte bine. În preproducţie sunt adunate ideile de

bază şi se stabilesc unghiurile de abordare. În această fază producţia poate fi dirijată spre drumul

cel bun sau, din contră, poate fi concepută în asemenea mod încât orice alocare de timp, talent

sau montaj nu o mai pot salva. În timpul preproducţiei nu se stabilesc doar vedetele, actorii sau

membrii echipei de producţie. Toate elementele majore sunt planificate deoarece probleme ca

stabilirea luminilor, crearea decorului sau a sunetului sunt interdependente. Toate acestea trebuie

atent coordonate în timpul mai multor şedinţe de producţie.

PRODUCŢIA – vine atunci când totul este pus cap la cap ca într-un fel de spectacol.

Producţia poate fi transmisă în direct-live sau înregistrată. Cu excepţia ştirilor, a transmisiilor

sportive şi a unor evenimente deosebite, producţiile de televiziune sunt de obicei înregistrate

pentru o difuzare ulterioară sau pentru comercializare în cazul studiourilor specializate doar în

producţie. Înregistrarea unui program de televiziune sau a unui fragment de producţie oferă

posibilitatea opririi filmării şi refacerii scenei respective sau poate permite intervenţia în timpul

montajului (postproducţie).

POSTPRODUCŢIA – sarcini ca demontarea decorului, împachetarea echipamentului,

plăţile facturilor către furnizorii de bunuri sau servicii şi evaluarea efectelor programului produs

reprezintă părţi din faza de postproducţie. „Deşi postproducţia include clar toate aceste sarcini

„de după producţie”, majoritatea oamenilor asociază această fază doar cu montajul. Pe măsură ce

tehnicile de montaj computerizat au evoluat şi au apărut maşinării din ce în ce mai sofisticate,

montajul s-a îndepărtat mult de ceea ce înainte era doar o alăturare a două sau mai multe

secvenţe într-o succesiune stabilită. Acum montajul pune accentul pe creativitatea producţie.”¹