Presa interbelica maramures

61
CAPITOLUL I INTRODUCERE În orice timp şi în orice ţară, presa reprezintă în mic, oglinda fidelă a societăţii respective. Aspectele pozitive şi cele negative, starea de spirit, dar şi problemele specifice cu care se confruntă societatea în acele momente transpar, mai mult sau mai puţin evident printre rânduri. Dintr-un anumit punct de vedere, presa, în cazul de faţă cea mureşeană, reprezintă, pentru cei cărora li se adresează oportunitatea de a percepe şi înţelege istoria în derularea ei firească. Dacă răsfoim presa interbelică, vom lua la cunoştinţă cu uşurinţă de gravele probleme cu care se confrunta societatea în acele momente. Scandaluri din lumea mondenă, jocuri politice de culise, cultivarea cultului personalităţii, exacerbarea manifestărilor revanşarde maghiare şi, pe cale de consecinţă, a naţionalismului românesc, a sentimentelor şi manifestărilor antisemite, dar şi spectrul războiului din ce în ce mai aproape de graniţele României reprezentau, 3

description

Presa din perioada interbelica, incluzand descrieri ale ziarelor maramuresene Graiul si Cronica din perioada dintre cele doua razboaie

Transcript of Presa interbelica maramures

Page 1: Presa interbelica maramures

CAPITOLUL I

INTRODUCERE

În orice timp şi în orice ţară, presa reprezintă în mic, oglinda fidelă a societăţii

respective. Aspectele pozitive şi cele negative, starea de spirit, dar şi problemele

specifice cu care se confruntă societatea în acele momente transpar, mai mult sau mai

puţin evident printre rânduri. Dintr-un anumit punct de vedere, presa, în cazul de faţă

cea mureşeană, reprezintă, pentru cei cărora li se adresează oportunitatea de a percepe

şi înţelege istoria în derularea ei firească.

Dacă răsfoim presa interbelică, vom lua la cunoştinţă cu uşurinţă de gravele

probleme cu care se confrunta societatea în acele momente. Scandaluri din lumea

mondenă, jocuri politice de culise, cultivarea cultului personalităţii, exacerbarea

manifestărilor revanşarde maghiare şi, pe cale de consecinţă, a naţionalismului

românesc, a sentimentelor şi manifestărilor antisemite, dar şi spectrul războiului din

ce în ce mai aproape de graniţele României reprezentau, de fapt, temele predilecte ale

ziarelor din perioada interbelică.

În perioada anilor interbelici, dar în special după Marea Unire, presa se

diversifică foarte mult, în sânul ei au loc deplasări, transformări, înnoiri, în

conformitate cu noile condiţii economice, sociale, politice. De pe arena publicistică

dispare presa conservatoare. Presa oficioasă a partidelor politice suferă transformări

privind orientarea în concordanţă cu deplasările şi regrupările survenite în rândurile

claselor stăpânitoare, ale formaţiunilor politice ale acestora, precum şi în funcţie de

noile alianţe pe plan extern. Presa independentă, care nu se declară formal pentru un

partid anume, se lărgeşte cunoscând şi ea modificări corespunzătoare momentului

istoric dat

Venit la tron cu concursul tacit al Partidului Naţional Ţărănesc, regele Carol al

II-lea a acaparat treptat întreaga putere în stat, instituind un regim de dictatură

3

Page 2: Presa interbelica maramures

personală. A avut însă grijă să instituie în acelaşi timp şi un deşănţat cult al

personalităţii din ce în ce mai evident după 1935. Expresii precum "primul străjer al

ţării", "primul vânător", "primul sportiv" şi altele care mai de care mai "inovatoare" în

materie de limbaj slugarnic abundă în ziarele mureşene, care se întrec în superlative,

prima pagină fiindu-i, de regulă, dedicată în exclusivitate regelui.

Începând cu deceniul al treilea, dar în mod deosebit cu deceniul patru al

secolului trecut, atitudinea unor membri ai comunităţii maghiare, dar şi a unor lideri

ai acesteia devine din ce în ce mai ostilă transformându-se treptat într-una vădit

antiromânească şi chiar antistatală. Ungaria Mare este conceptul politic al nostal-

gicilor revizioniştilor maghiari, care sperau la revenirea Ungariei la frontierele avute

înainte de 1918. Bolşevicii visau o „Ucraină Mare”, iar fasciştii se întinseseră mai

departe. Îşi exprimaseră dorinţa unui Imperiu German pur încă de la începutul

primului război mondial. De aici deducem că antisemitismul presei româneşti

interbelice era, mai degrabă, un mod de apărare naţională a integrităţii decât o pornire

a urii dictată sau influenţată în vreun fel de legionari sau fascişti.

Pe de altă parte, presa interbelică a jucat un rol covârşitor în conştientizarea

românilor privind Unirea din 1918.

CAPITOLUL II

O ISTORIE A PERIOADEI INTERBELICE

1918-1939. Atât a durat zbuciumata perioadă interbelică, cel puţin pentru

români, măcinată de conflicte mocnite, latente, în ciuda unei păci aparente. Este

perioada în care se concretizează ideologiile de mai târziu care vor schimba faţa

lumii: fascismul şi comunismul. Apatia generală a democraţiilor europene va încuraja

şi mai mult cele două ideologii.

4

Page 3: Presa interbelica maramures

Învinse în Primul Război, Puterile Centrale se confruntă cu probleme grave:

Austro-Ungaria se destramă, iar Germania este obligată să plătească daune de război.

Este mediul propice pentru creşterea ratei şomajului şi a inflaţiei, a violenţelor de

stradă şi a stărilor de asediu. Nici pentru celelalte state războiul nu a adus nimic bun:

toate sunt nevoite să se reclădească. Statele Unite se confruntă cu un puternic val de

imigranţi, în special italieni.

Epoca interbelică a fost una de emancipare culturală, marcându-se o schimbare

a moravurilor şi a modei. Este epoca jazz-ului şi a romanţelor. Acum se dezvoltă arta

cinematografică, teatrul de stradă şi radioul, care vor juca un important rol propagan-

distic în Germania nazistă.

În perioada interbelică România a traversat mai multe etape: a) 1919-1922 -

etapa caracterizată prin resimţirea distrugerilor provocate de Primul Război Mondial;

b) 1922-1928 - perioada dezvoltării relative, când România îşi reface potenţialul

economic, producţia industrială şi agrară creşte treptat şi se încheie procesul de

unificare în plan politic şi economic; c) 1929-1933 - marea criză economică

caracterizată prin inflaţie, şomaj, pauperizare; d) 1934-1938 - perioada relansării

economice a României datorită politicii protecţioniste şi a intervenţiei statului în

economie.

România interbelică a fost o ţara mediu dezvoltată, o ţara în care ramura de

bază era agricultura, iar industria era în ascensiune. Realizarea Unirii celei mari la 1

decembrie 1918 a făcut din România una din marile ţări ale Europei. Populaţia ţării a

ajuns la aproximativ 18 milioane de locuitori, din care circa 72% erau români, iar

28% minorităţi: maghiari, germani, evrei, ucraineni, sârbi, croaţi, ţigani, etc.

Minorităţilor li s-au asigurat drepturi egale cu ale populaţiei majoritare, drepturi

consfinţite prin decretele-lege din 1918, 1919, prin Constituţia din 1923, Legea

Învăţământului din 1924 şi 1928 şi prin Legea Electorală din 1926. Li s-a permis o

reprezentare parlamentară şi dreptul de a-şi constitui partide proprii, ca de exemplu:

Partidul Maghiar - 1922, Partidul German – 1929 sau Partidul Evreiesc - 1931.

Ţărănimea rămâne principala clasă socială a României interbelice. În cadrul ei

se produce o creştere a categoriei de mijloc, rezultat al reformei agrare din 1921, prin

care 1,4 milioane de familii de ţărani au fost împroprietărite. În urma acestei reforme,

prin care au fost expropriate 6 milioane ha pământ, marii proprietari funciari primesc

5

Page 4: Presa interbelica maramures

o grea lovitură în plan economic, care, corelată în plan politic cu cea electorală din

1926, determină dispariţia acestei clase. Se consolidează, în schimb, burghezia,

rezultat al dezvoltării industriale. Predomină burghezia mică, mijlocie, cea comer-

cială, iar după 1934 apare burghezia financiară şi industrială.

Prin Constituţia de la 1923, România era o monarhie constituţionale, şeful

statului fiind regele, dar spre deosebire de ceea ce se prevedea în 1866, prerogativele

acestuia slăbesc, crescând acum rolul parlamentului. Cel mai puternic partid este

PNL, reprezentantul burgheziei, adeptul unei politici de dezvoltare prin efort propriu,

a dezvoltării industriale. PNL, prin fuziunea cu Partidul Unirii din Bucovina a devenit

primul partid cu adepţi în întreaga Românie. El s-a aflat la guvernare în perioada

1922-1926 şi în perioada 1932-37 când a luat măsurile politice şi economice de

desăvârşire a unificării României şi de redresare, relansare economică după criza

dintre 1922-1933. Forţa acestui partid a fost dată şi de liderii săi, I.I.C. Brătianu,

Vintilă Brătianu, I.G. Duca, Constantin Dinu şi Gheorghe Tătărăscu.

Al doilea mare partid din perioada interbelică este PNŢ, fondat la 10 ianuarie

1926 prin fuziunea PNR din Transilvania şi PŢ condus de Ion Mihalache. PŢ se

formase în 1918 din iniţiativa unui grup de ţărani, învăţători, care era primul partid ce

exprima iniţial interesele ţărănimii. Era adeptul sprijinului capitalului extern, prin

doctrina „porţilor deschise”. Doctrinarii săi au fost Gheorghe Zane, Virgil Madgearu,

iar conducători: Iuliu Maniu (fost conducător al PNR) şi Ion Mihalache. PNŢ s-a aflat

la guvernarea ţării intre 1928-1931, în plină criză economică, şi 1932-1933.

Liga Poporului (Partidul Poporului, din 1920), partid de centru, a fost fondat în

aprilie 1918 de către generalul Alexandru Averescu.

Extrema stângă a fost reprezentată de PCR, constituit la 8 mai 1921, având ca

ideologie marxismul. A funcţionat de la început ca o secţie a Cominternului, interna-

ţionala a treia comunistă, cu sediul la Moscova, popularizând ideile acestuia. Datorită

ideilor promovate, aceea a autodeterminării naţionale, în 1924 a fost scos în afara

legii, urmând să lucreze în ilegalitate până în 1944.

Bazele extremei drepte în România au fost puse de Liga Apărării Naţional

Creştine, organizaţie înfiinţată în 1923 de profesorul A.C. Cuza. Această organizaţie

era anti-democratică, anti-semită, promovând idei naţionaliste. În 1927 din LANC s-a

desprins o grupare condusă de Corneliu Zelea Codreanu, intitulată Legiunea

6

Page 5: Presa interbelica maramures

Arhanghelului Mihail. În 1930 LAM îşi ia numele de „Garda de Fier” şi, datorită

politicii, ideilor şi mai ales a asasinării, în 1933, a prim-ministrului I.Gh. Duca, Garda

de Fier este declarată ilegală. În 1935 Garda de Fier se legitimează politic prin

partidul „Totul pentru ţară”.

Confruntarea intre democraţie şi tendinţele autoritariste ale unor partide sau

personalităţi politice reprezintă o alta caracteristică a vieţii politice interbelice.

Aceasta a fost dominată, după cum am subliniat, de PNŢ şi PNL, ambele partide

optând pentru democraţia parlamentară, garantată de un monarh constituţional. La

polul opus existau grupările politice de dreapta, reprezentat de legionari, adepţii unui

sistem totalitar. Ei militau pentru realizarea unui stat naţional legionar de tip fascist.

Doctrina totalitară era reprezentată şi de PCR, reprezentantul totalitarismului de

stânga.

În România interbelică se remarcă doua tendinţe, două opţiuni: curentul

europenist şi curentul tradiţionalist. Societatea parcurge un proces de modernizare în

perioada interbelică, de integrare în valorile civilizaţiei europene, iar în plan politic

drumul de la democraţie la autoritarism, deceniul al IV-lea marcând, de altfel,

amurgul democraţiei româneşti.

7

Page 6: Presa interbelica maramures

CAPITOLUL II

PRESA ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

Ziarul modern al perioadei dintre cele două războaie, ideal cu care cocheta

presa românească, însemna preţ de copertă scăzut, tiraj mare şi finanţare din reclamă

(de la cremă de bătături şi franzelării „în condiţii higienice” până la boiangerii „care

desfid concurenţa”). Apar marii directorii de gazete şi marii jurnalişti, ca Stelian

Popescu (fondatorul şi conducătorul ziarului „Universul”), Pamfil Şeicaru (fondatorul

şi conducătorul ziarului „Curentul”, cu sediul în strada Eforie din Bucureşti - foto),

Nichifor Crainic (mentorul revistei „Gândirea”), dr. Ilie Rădulescu (directorul ziarului

de extrema dreaptă „Porunca Vremii”), Radu Gyr ş.a

2.1. Marea Unire în paginile presei interbelice

Până în iarna anului 1918, toate ziarele, indiferent de orientare politică, scrii-

tura era orientată înspre Unirea Principatelor Române. Fiecare publicaţie, fiecare

gazetar conştientiza că Unirea reprezenta etapa finală în realizarea României întregite,

o năzuinţă firească şi necesară. În viziunea gazetarilor, acest moment trebuia să

marcheze un nou început pentru fiecare român.

În 27 aprilie – 9 martie 1981, deşi conjunctura politică internaţională era

extrem de nesigură, Sfatul Ţării din Chişinău a hotărât Unirea Basarabiei cu România.

Acest lucru a avut un impact deosebit asupra opiniei publice româneşti. Renăştea

speranţa unirii. În toamna anului 1918, o dată cu victoria Puterilor Aliate, România

avea puterea de a spera la mai mult: anularea Păcii de la Buftea (24 aprilie - 8 mai

1918) şi unirea Basarabiei şi Transilvaniei cu România. La începutul lunii noiembrie

1918, presa din Moldova şi Muntenia – încă ocupate – se luptau cu cenzura şi

probleme legate de procurarea hârtiei. Retragerea trupelor aliate din Muntenia are

8

Page 7: Presa interbelica maramures

drept consecinţă şi suprimarea unor publicaţii considerate „partizane ale germanilor”.

Multe din ele îşi vor muta sediul de la Iaşi la Bucureşti, altele reapărând după o

întrerupere de doi ani – aşa cum este cazul „Universului”. Însă idealul Unirii era

aproape. Basarabia fusese începutul, o primă etapă în realizarea României Mari.

Presa, în funcţie de opţiunile politice, considera că unirea Bucovinei cu

Transilvania n-ar fi fost posibilă fără dezintegrarea Imperiului Ţarist. Astfel,

Renaşterea (I, nr. 138, 12 noiembrie 1918) spunea că „s-a renunţat la Basarabia

pentru Ardeal”. Două zile mai târziu, acelaşi ziar titra: „Basarabia, Bucovina,

Transilvania sunt treptele înfăptuirii visului de unire a tuturor românilor”. În general

se considera că Basarabia deschisese drumul Marii Unirii, dar o Românie Mare nu se

putea concepe fără Transilvania. Steagul, un ziar conservator, publica, în nr. 201 din

12 noiembrie, pe prima pagină: „După Basarabia a venit rândul Bucovinei, iar pilda

Bucovinei va fi în curând urmată de Ardeal – Ardealul pentru care a pătimit Marele

Mihai, Ardealul către care se îndreptau de cinci veacuri năzuinţele Românismului de

dincoace de Carpaţi, Ardealul de care tot atâta timp îşi ţine întinse rugătoare braţele

către noi”. Se remarcă patosul din scrierile dinaintea Unirii, sufletul pe care fiecare

publicist îl punea în fiecare construcţie de cuvinte. Şi această năzuinţă, acest „dor” era

valabil pentru toate publicaţiile vremii, din oricare parte a României:

Chemare:

Fraţi români!

După suferinţe îndelungate, după jertfe supraomeneşti, ce le-a adus

neamul nostru, a răsărit în sfârşit si pentru noi clipa sfântă a libertăţii.

Deşteaptă-te române! Visul urât al trecutului să rămână uitat în întunerec,

- să-l uităm cu toţii, ca şi când n'ar fi fost! Trăiască neamul Românesc!”

(nr. 68, Unirea, din 4 noiembrie 1918).

„Doi vulturi falnici şi-au întins aripile dincolo de Carpaţi, au trecut

Munţii în sbor, şi s-au coborât apoi pe Câmpul Libertăţii. Ei duceau

salutul fraţilor, pe cari alcătuiri şi uneltiri omeneşti ni i-au îndepărtat, în

vremea din urmă, ca şi când ar fi locuit „pe celălalt tărâm...” Ei aduceau

solia mântuirii: cuvântul fraţilor, că ei au pornit să ne întindă mâna, la

marea sărbătoare a unirii tuturor Românilor”. ... Opriţi-vă, fraţilor, cari

9

Page 8: Presa interbelica maramures

în o clipă de uitare, aţi turburat liniştea şi v'aţi atins de avutul altuia.

Opriţi-vă, căci Libertatea, care va răsplăti fiecărui după vrednicie, e pe

drum. Gătiţi-vă de marele praznic, la care trebue să avem cu toţii

conştiinţa curată: Sus inimile!”, (Unirea, din 27 noiembrie 1918)

Pe parcursul lunilor noiembrie şi decembrie, presa românească începuse

pregătirea opiniei publice a unirii Transilvaniei cu România. Numeroase articole ale

acestei perioade prezintă istoria Transilvaniei, situaţia demografică, cultura, eveni-

mente de peste Carpaţi. Se făcea apel la drepturile românilor la autodeterminare:

„România nu cere decât bun dreptul ei, nu vrea nimic ce nu-i al ei” – se titra în

Universul (XXXVI, nr. 15, 14 noiembrie 1918, pagina 1).

George Pop de Băseşti scria, în Patria (ziar al Partidului Naţional Român), în

numărul din 2 decembrie 1918: „Adunarea Adunarea Naţională a Românilor din

Transilvania, Banat, şi Ţara Ungurească, ţinută în Alba Iulia, glorioasa cetate a lui

Mihai Viteazul, a decretat într-un elan de entusiasm fără margini în unanimitate:

Unirea teritoriilor sale cu regatul românesc!”

Articolele vizând prezentarea situaţiei politice din Transilvania interbelică sunt

relativ numeroase, chiar dacă nu de mari dimensiuni. În unele cazuri, evenimentele

transilvănene sunt tratate în acelaşi articol în care se menţionează cele din Bucovina

(Renaşterea I, nr. 133, 7/20 noiembrie 1918, pag. 1, articolul intitulat Românii de

peste munţi).

Pentru românii acelei epoci, ziua de 18 noiembrie / 1 decembrie 1918 are o

semnificaţie dublă: pe de o parte evenimentul de la Alba Iulia, iar pe de altă parte

reîntoarcerea suveranilor la Bucureşti. Ştirile despre suverani sunt publicate mai

repede în presă, sunt mai clare şi mai explicite. Chiar dacă materialele de presă axate

pe evenimentele de la Alba Iulia apăreau pe primele pagini, cu trimiteri de la un

număr al ziarului la altul, se punea accentul pe prezentarea documentelor oficiale

(rezoluţii, apeluri către rege sau români, discursuri ale liderilor ardeleni). Viitorul din

23 noiembrie /6 decembrie 1918 acordă aproape două pagini şi jumătate (paginile 1-

3) din patru unirii Ardealului, cu titlul „Cum s-a întregit Neamul Românesc”. „Actul

istoric de la Alba-Iulia” – titrează Universul. „Transilvania s-a unit cu România”

este titlul materialului apărut în Izbânda. Pe primele pagini apar informaţii legate de

10

Page 9: Presa interbelica maramures

Unirea de la Alba Iulia şi în Steagul sau Lumea, dominând însă documentele oficiale

şi discursurile fruntaşilor ardeleni, în defavoarea descrierii desfăşurării evenimentului.

Însă războiul era încă prezent în mintea oamenilor. Se luptau cu foametea şi bolile pe

care războiul le lăsase „amintire”, iar modalităţile de exprimare ale gazetarilor vremii

reflectau, într-o oarecare măsură, realitatea.

Şi totuşi, pentru toate periodicele, revistele sau cotidianele vremii, 1

decembrie 1918 este o dată istorică: „zi sfântă” pentru Universul (XXXVI, nr. 20, 19

noiembrie 1918, p. 1), „zi ce poartă pecetea unei solemnităţi istorice” pentru Lumea

(I, nr. 30, 28 noiembrie 1918, p. 1), „cea mai mare sărbătoare pe care au avut-o

românii vreodată” în Îndreptarea (I, nr. 181, 24 noiembrie 1918, p. 1).

Remarcăm, de asemenea, încercarea Viitorului (XI, nr. 3178 din 19 noiembrie

1918, p. 1) de a lega Marea Unire de imaginea de întregitor a lui Ferdinand I,

continuator al operei lui Mihai Viteazul: „Visul trăit o clipă de eroul de la Turda ia

astăzi fiinţă sub sceptrul Regelui Ferdinand, sub care se mândresc astăzi pe lângă

vechile ţări româneşti şi Basarabia şi Bucovina”.

Semnatarul articolului despre adunarea de la Alba Iulia din Îndreptarea

încheia astfel: „Eu unul, robul tău, mulţumescu-ţi Ţie Doamne că am văzut şi

11

Page 10: Presa interbelica maramures

aceasta, de acum pot închide pleoapele liniştit” (Îndreptarea, I, nr. 181, 24

noiembrie, p. 1).

După 1 Decembrie, alte priorităţi apar în presa şi în lumea politică românească.

Forţele politice, vechi sau noi, luptă pentru a atrage electorat pentru viitoarele alegeri.

Votul universal şi legea agrară sunt parte determinantă în tot acest tumult ce va urma.

2.2. Politică şi presă

Fiecare publicaţie îşi avea propriile orientări politice. „Adevărul”, „Dimineaţa”

şi „Facla” erau gazete de centru-stânga, „Universul” – de centru-dreapta, „Curentul”

şi „Cuvântul” – de dreapta, cu mari înclinaţii spre extrema dreaptă.

Cel mai important cotidian de piaţă îl reprezenta „Universul”, ziar de dreapta,

condus de Stelian Popescu. De cealaltă parte a baricadei, „Adevărul” şi „Dimineaţa”

încercau cu greu să facă faţă puterii financiare ale „Universului”. Cei de stânga

militau pentru evitarea exceselor de limbaj, dar şi pentru drepturile cetăţeneşti. Cele

două cotidiene au fost suprimate, în 1937, de guvernul Octavian Goga, la o zi după

instalare.

Redacţia ziarului Cuvântul

12

Page 11: Presa interbelica maramures

Redacţia ziarului Adevărul

13

Page 12: Presa interbelica maramures

O ultimă apariţie jurnalistică a epocii, foarte apreciată, de altfel, a fost ziarul

„Timpul”, apărut în mai 1937 sub conducerea lui Grigore Gafencu. Simpatiile

ţărăniste a celui ce avea să devină ministru în perioada cea mai tulbure a perioadei

interbelice româneşti a trasat clar linia editorială a ziarului. E lesne de înţeles de ce

„Timpul” a murit în 1944: ideile ţărăniste ale lui Gafencu nu se mai potrivea cu

tancurile ruseşti şi viziunea comunistă în legătură cu presa.

2.3. Scandal, procese şi duel

Indiferent de „culoarea politică”, propaganda, manifestele, îndemnurile elec-

torale şi critica adversarilor politici erau nelipsite din paginile oricărui ziar interbelic.

Campaniile de presă, nelipsite nici ele din paginile ziarelor vremii, erau duse cu

încăpăţânare şi ferocitate. „Curentul” lui Pamfil Şeicaru, apărut în 1928, se

specializase pe astfel de campanii, atacând dur şi în mod constant diferite societăţi

industriale, bancare sau comerciale. Acestea cumpărau cu bani grei tăcerea presei şi

în scurt timp, „Curentul” şi-a achiziţionat un sediu impozant şi o tipografie

performantă. Averea lui Pamfil Şeicaru a crescut considerabil, ceea ce i-a făcut pe

gazetarii vremii să lanseze vorba „Şantajul şi etajul”.

Probabil că Constantin Argentoianu, în „Însemnări zilnice” caracteriza realist

presa vremii: „Presa e vândută. Ziarele primesc sume enorme din fondurile secrete

ca să mai tacă asupra afacerilor regimului. Sunt plătite – unele – chiar şi de

partidele de opoziţie care au parale. Recte de unul singur, căci unul singur are

parale, Partidul Naţional Ţărănesc, care le-a furat cât a fost la guvern. «Zorile» lui

Socor primesc de la Mihalache 300 mii lei pe lună, «Lupta» excrocilor Honigman

60.000 pe săptămână, «Facla» lui Vinea 50.000”.1

Procesele pentru „afaceri murdare” se desfăşurau pe bandă rulantă, iar ziarele

interbelice îşi făcuseră o pasiune din a publica extrase din Tribunale. Afacerea Skoda

a fost făcută publică şi a devenit celebră tot datorită presei. Poetul Sandu Tudor

(director al ziarului „Credinţa”) şi prozatorul Zaharia Stancu au fost implicaţi într-un

1 Ziarul Ziua, 12 mai 2007.

14

Page 13: Presa interbelica maramures

proces, dar şi într-un şantaj, primul fiind cel care a pierdut şi care s-a ales cu două

săptămâni petrecute la închisoarea Văcăreşti.

Dar cum procesele durau cel puţin doi ani, iar pedeapsa pentru calomnie era

doar o formalitate, gazetarii au „inventat” un alt mod de a-şi face dreptate: duelurile.

Comarnescu l-a provocat la duel pe Zaharia Stancu, ajungând până la trimiterea de

martori. Duelul nu a avut loc, Comarnescu obţinând ceea ce dorea. Mircea

Vulcănescu, un om de peste 130 de kilograme, neavând încredere în justiţie, dă o fugă

până la redacţia ziarului „Credinţa” şi îi trage o bătaie lui Sandu Tudor, care insinuase

că Asociaţia culturală „Criterion” ar include şi aşa-numiţi „cavaleri de curlanda”

(homosexuali). Şi Lucian Blaga este provocat la duel de Dan Botta, care îl acuză de

plagiat. Duelul nu s-a consumat.

Miniştrii erau certaţi pentru că-şi cumpăraseră pălării de la Londra, senatorii

scuturaţi pentru că „s-au absentat” dintr-o şedinţă, primarul Protopopescu acuzat

pentru atribuirea pavării unei străzi din Bucureşti, fără licitaţie, unor apropiaţi.

Scandalurile în presă deveneau, cu timpul, din ce în ce mai neimportante.

Exacerbarea manifestărilor revanşarde maghiare şi, pe cale de consecinţă, a naţiona-

lismului românesc, a sentimentelor şi manifestărilor antisemite, dar şi spectrul

războiului din ce în ce mai aproape de graniţele României reprezentau, spre sfârşitul

perioadei interbelice, temele predilecte ale cotidianelor româneşti.

2.4. Antisemitism

Începând cu 1920, mişcarea antisemită românească, având drept vârf de lance

mai întâi organizaţiile lui A.C. Cuza şi, din 1927, Legiunea Arhanghelului Mihail, a

câştigat aderenţi în rândul populaţiei, nemulţumită de recesiunea economică ce

cuprinsese întreaga lume, dar şi în rândul intelectualilor, printre care s-au remarcat

Nae Ionescu şi Nechifor Crainic (ultimul şi-a declarat pe faţă aderenţa la mişcarea

legionară, primul nu a făcut-o niciodată, şi chiar dacă a intrat la un moment dat într-

un conflict de idei cu conducătorii Legiunii, articolele sale, dar şi literatura legionară,

îl înscriu în rândul ideologilor mişcării). Nae Ionescu a fost şi mentorul şi profesorul

multor intelectuali de marcă ai generaţiei `30, printre care Mircea Eliade, care i-a luat

apărarea în controversa iscată de prefaţa la „De 2000 de ani”, Emil Cioran, care a

15

Page 14: Presa interbelica maramures

negat întotdeauna orice simpatie pentru Mişcarea Legionară, dar a cărui operă –

„Schimbarea la faţă a României” este considerată de critici un elogiu adus lui Zelea

Codreanu, Lucian Blaga (care deşi încă tânăr, izbucnirea războiului în 1939 l-a găsit

şef de cuib legionar la Sibiu), Constantin Noica, Petre Ţuţea si mulţi alţii.

Ziarul „Universul” (director şi proprietar Stelian Popescu) publica fotografii

reprezentând persoane exprimându-şi bucuria, având sub ele menţiunea: „Mani-

festările iudeo-comuniştilor la Chişinău pentru răpirea Basarabiei şi Bucovinei de

Nord de către bestiile roşii”. În comentariul care însoţeşte fotografiile se precizează,

încă o dată: „Mutrele hidoase din fotografii sunt ale evreilor din Chişinău”. Deşi în

imaginile respective nu apare nici un indiciu care să susţină o asemenea identificare,

certitudinea autorului nu cunoaşte nici o fisură, finalul articolului instituindu-se într-

un îndemn punitiv: „Recunoaştem munca grea a autorităţilor noastre la identificarea

acelora care ne-au fost duşmani şi asasini. Dar, odată identificaţi şi dovediţi că au

participat la neîntrecutele şi fioroasele orori, nici o milă.” Această expresie, „nici o

milă” devenise un lait-motiv, făţiş sau subînţeles, al discursului politic şi jurnalistic

românesc. Pamfil Şeicaru, în Curentul (anul XI, nr. 3580 din 20 ianuarie 1938,

paginile 1 şi 2), publica editorialul „O chezăşie a sincerităţii”, în care comenta, la

superlativ, legea revizuirii cetăţeniei edictată de guvernul Goga: „Un act de o

hotărâtoare importanţă politică, o mărturisire de credinţă naţionalistă, un gaj de

sinceritate dat ţării […] Revine guvernului Octavian Goga meritul de a fi dat mare

satisfacţie sensibilităţii româneşti prin hotărârea de revizuire a tuturor

încetăţenirilor, – spre a elimina din cuprinsul drepturilor politice pe toţi strecuraţii

prin fraudă, pe toţi beneficiarii scăderilor morale ale unei administraţii de Stat. […]

Un act de reconfortantă afirmare a suveranităţii noastre […], o chezăşie de viitor, o

animare a celor mai drepte aşteptări”.

De ce guvernul Octavian Goga a suspendat apariţiile ziarelor „Adevărul”,

„Dimineaţa” şi „Lupta” o spune mai târziu Nichifor Crainic, în materialul intitulat

„După douăzeci de ani”, apărut în „Gândirea” din 10 decembrie 1941: „Un splendid

act de dreptate româneasca a săvârşit Octavian Goga când, în 1938, a suprimat

«Adevărul», «Dimineaţa» şi «Lupta». Restul abia în 1940 l-am putut duce la capăt

eu când, în calitate de ministru al Propagandei, am stârpit toate cotidianele şi

publicaţiile săptămânale şi lunare, evreieşti din România. Dreptul sfânt de-a vorbi în

16

Page 15: Presa interbelica maramures

numele românismului aparţine exclusiv Românilor. Noi putem vorbi în numele

străinilor”.

A.C. Cuza propunea într-un interviu publicat în Curentul (anul XI, nr. 3603,

din 12 februarie 1938, p. 9), un „Congres antievreiesc”, spunând că „trebuie găsit un

teritoriu în care să fie colonizaţi evreii”. Acelaşi ziar găsea, în numărul din 17 martie

al aceluiaşi an, şi destinaţia unde urmau să fie colonizaţi evreii: Bolivia.2

2.5. E timpul propagandei

Venit la putere cu ajutorul tacit al Partidului Ţărănesc, regele Carol al II-lea

acaparează puterea în stat şi instaurează un regim de dictatură personală. Şi, o dată cu

aceasta, dezvoltă şi un deşănţat cult al personalităţii din ce în ce mai evident după

1935. Acest cult al „omniprezenţei” era prezent şi la regele Ferdinand, sub „sceptrul”

căruia se realizase Unirea (Viitorul din 19 noiembrie). Cum presa n-a dus niciodată

lipsă de gazetari slugarnici, expresii ca „primul străjer al ţării”, „primul vânător”,

„primul sportiv”, „rege înţelept” şi altele, care mai de care mai „inovatoare” au

umplut repede ziarele. Prima pagină a multor cotidiene era dedicată în exclusivitate

„primului străjer”.

Ceea ce se impune celui ce parcurge presa românească din perioada 1 ianuarie

1938 – 23 august 1944 este, mai întâi, monotonia ideologică: ziarele şi mai toate

revistele acelui timp au, cel puţin atunci când abordează chestiunile politice interne şi

internaţionale, aceeaşi opinie, aceeaşi viziune, aceleaşi credinţe. Pluralitatea de voci,

chiar dacă inegale, care caracteriza perioada anterioară se estompează o dată cu

începutul anului 1938, pentru a fi curând complet înlocuită de o voce unică. Este

vocea, se înţelege deja, a regimului politic: a guvernului Goga mai întâi, a regimului

de dictatură regala apoi, a legionarilor, a lui Antonescu, în cele din urmă.

2 „Posibilitati de emigrare în Bolivia pentru evreii din România”, Curentul, anul XI, nr. 3626, 17 martie 1938, p. 11.

17

Page 16: Presa interbelica maramures

CAPITOLUL III

Publicaţii şi publicişti ale Maramureşului interbelic

Cu siguranţă, presa Maramureşului interbelic a avut o mare amploare, cu

tot efemerismul unor publicaţii şi orientarea acestora, adesea oscilantă. Majo-

ritatea păstra linia impusă de perioada istorică, alăturându-se tendinţelor

generale ale presei româneşti de pretutindeni.

O gazetă maramureşeană de prestigiu a fost „ASTRA”, devenită apoi

„ASTRA Maramureşului”, organ al Despărţământului ASTRA-Maramureş. A

apărut între 1927-1929, fiind condusă la început de către Dr. Vasile Ilea şi V.

Bergheanu şi apoi numai de către Dr. Vasile Ilea. Dintre colaboratorii mai

activi amintim pe Ion Clopoţel, Gh. Tulbure, C: lonescu-Olt, Ion Bilţiu-Dăn-

cuş, Sorin I. Brătescu, M. Iosivaş, Petre Lorin, N. Zucker.

Ziarul se evidenţiază prin varietate tematică, ţinută elevată şi accentul

pus pe viaţa culturală a judeţului. Această linie şi-a păstrat-o pe întreaga lui

existenţă.

„Graiul Maramureşului”, care a apărut la 1 martie 1932 la Sighet,

rămâne cea mai cunoscută publicaţie interbelică din Maramureş. Scrisă cura-

jos de un mănunchi de intelectuali tineri între care merită să-i amintim pe

Mihai Marina, Gheorghe Dăncuş, Iacob Dermer, Artur Anderco, Ion Berinde,

Petre Lenghel-Izanu, „Graiul Maramureşului” a apărut fără întrerupere până în

1940 luna august, când din cauza războiului şi-a întrerupt apariţia. Din 1932 şi

până la nr. 83 inclusiv, s-a intitulat Organ al Asociaţiei Presei din Maramureş,

iar începând cu anul 1937, devine organ al Asociaţiei Culturale „Graiul

Maramureşului”.

18

Page 17: Presa interbelica maramures

O gazetă polemică prin excelenţă, graţie conducătorului ei Gheorghe

Dăncuş a fost „Crainicul Maramureşului”, apărută la 19 ianuarie 1932, după

ivirea unor disensiuni în rândul grupării de la Graiul, mai ales cele dintre Mihai

Marina şi Gheorghe Dăncuş.

„Crainicul Maramureşului” a avut o atitudine curajoasă, aruncându-se

din plin în probleme majore social-politice, care frământau mulţimea şi păturile

de jos. Prin scrisul lor caustic, Gh. Dăncuş şi Mihai Tăutu, stigmatizau fără

cruţare fascismul, războiul, exploatarea celor mulţi. Rămân semnificative pe

această linie articolele: „Anarhizarea Ardealului”, „Semnele vremii”, „Rezer-

vistul Kaiserului”, „Intelectualii şi lupta de clasă” etc. Numerele apărute în

seria a doua conţin articole cu un şi mai pronunţat caracter antifascist şi

antirăzboinic: „Focarul războiului”, „Războiul fascist”, „Pentru pace”, „O

primă manifestare a Frontului Popular Antifascist”, „Fasciştii germani şi

marea industrie”.

Publicaţia „Acţiunea maramureşeană” a apărut cu mici întreruperi între

anii 1929-1938. La început l-a avut ca redactor responsabil pe Dr. V. Bel, iar

începând cu anul III, nr. 8, din 1 septembrie 1931, pe Petre Lenghel-Izanu. O

scurtă perioadă (1934-1935) foaia a fost redactată la Bârsana tot de către

P. Lenghel Izanu. În ultimii ani de apariţie, directorul ei devine Nicoară Pop,

iar redactor responsabil Petre Lenghel-Izanu. Esenţa gazetei a constituit-o

propaganda naţional-ţărănistă, dar aborda şi ideile progresiste ale timpului:

lupta împotriva fascizării ţării, lupta pentru apărarea libertăţilor cetăţeneşti,

împotriva deţinuţilor politici.

Intitulată „gazetă naţională, culturală şi economică”, condusă de prof.

Tănase Puşcă, „Ţara Voievozilor” a apărut cu întreruperi între anii 1930-1938,

ca publicaţie a organizaţiei Gogo-Cuziste din Maramureş. Din păcate, ziarul a

căzut în extrema unor răfuieli personale, alimentate de ambiţia conducătorului

ei împotriva lui Gh. Dăncuş

Anul 1929 este anul în care, la 25 februarie, apare primul şi ultimul

număr al gazetei satirice „Guilletine", tipărită în limbile latină şi maghiară în

19

Page 18: Presa interbelica maramures

tipografia Guttenberg. Gazeta publica, în general, literatură umoristică. Reţinem

epigrama adresată lui Crisciu, zis Puiu, „Că de ce-o fi zis Crisciu pui / Asta-i

treaba dumnealui / Totuşi cred c-ar vrea şi el / Să fie şi cocoşel". La mica

publicitate descoperim poante cu dichis „Primesc pentru regenerare tot felul de

iluzii pierdute" sau „Asortiment de idei fixe la ospiciul de siguranţă".

„Maramureşul roşu", organ al P.C. din Sighet, s-a tipărit în ilegalitate

într-o tipografie conspirativă din cartierul Valea Cufundoasă şi a apărut în

1933. Ca şi Crainicul Maramureşului, a publicat articole cu caracter antirăz-

boinic, antifascist, demascând şi exploatarea muncitorilor şi ţărănimii.

Sunt ilustrative pe această linie articolele „Grijiţi, aici e războiul", „Datoria

ţăranului", „În Rusia", „Contra teroarei fasciste". Siguranţa a descoperit în

scurtă vreme casa conspirativă şi, drept urmare, gazeta a fost interzisă.

O publicaţie cu apariţie scurtă (1^34-1936) a fost „Ecoul Mara-

mureşului', condusă de Dr. Al. Filipciuc, afiliat al Partidului Naţional Liberal.

O apariţie, ceva mai de durată, a avut ziarul „Frontul Maramureşului',

care a apărut între anii 1934-1940, sub conducerea lui Al. Marina. La început a

apărut ca ziar de informaţii, pentru ca în ultimii ani, să se transforme în ziar de

propagandă naţionalistă în favoarea grupării politice diversioniste „Numerus

Valahicus", condusă de Al. Vaida-Voivod.

Nici unele localităţi mai mici ale Maramureşului nu au rămas în afara

elanului pe care l-a luat mişcarea revuistică interbelică maramureşeană. La

Vişeul de Sus apare, la 23 decembrie 1935, ziarul „Slova", condus de

învăţătorul Ştefan Tătaru, în jurul căruia s-au adunat mai mulţi dascăli locali, un

loc aparte ocupându-l Gheorghe Marcu. Acestora li s-au alăturat şi colaboratori

din Sighet, foarte activ dovedindu-se Ion Berinde. Publicaţia a apărut ca ziar

„de afirmare naţională şi de culturalizare a poporului”. Ajuns la numărul 41, în

februarie 1948, „Slova” îşi încetează apariţia.

În Borşa, între 1938-1939 a apărut „Buletinul Oficial al Comunei cli-

matice Borşa”, care furniza date importante îndeosebi pentru turişti. Majo-

ritatea articolelor erau axate pe prezentarea frumuseţilor naturii.

20

Page 19: Presa interbelica maramures

În Vişeul de Sus a apărut, în 1 mai 1939, gazeta bilunară „Căminul

maramureşean”, redactată de învăţătorul Ilie Pop Roibu. A avut doar 4 numere,

ultimul datând din 3 august 1939.

Nici populaţia maghiară din Maramureş nu a fost săracă în publicaţii:

„Máramuros Ujsag”, „Máramuros Elet”, „Máramuros Hirlap” şi „Mára-

muros Függeten Ujság”.

Dincoace de Gutâi, mişcarea revuistică ia amploare după 1918, cu toate

că nu de nivelul celei din Maramureşul istoric. Pentru frământări politice şi

minore interese de grup gazetele au devenit mai degrabă instrumente de acţiune

decât mijloace de informare.

La 30 decembrie 1918, la numai o lună după Unire, a apărut „Re-

naşterea”, foamei politică, democrată, naţională. A fost urmată, în 1920, de

„Curierul de Vest”, organ naţional independent, apărut în Baia Mare şi redactat

de Ioan Rodina, un militar întors invalid de pe front. A devenit receptiv la

soarta celor mulţi, atacând cu consecvenţă politicianismul local şi militând

pentru măsuri sociale.

Anul 1921 este unul propice pentru apariţia a două publicaţii umoristice:

„Pârdalnicul” şi „Haticoşul”. „Prin muncă spre ideal”, o revistă botezată

simbolic, a apărut în 1926, în Baia Mare, şi era deschisă încercărilor literare ale

elevilor. Între 1926 şi 1928 apare, tot în Baia Mare, „Ştirea”.

Un ziar merituos în revuistica de dincoace de Gutâi a fost „Baia Mare”,

apărut până în 1938 şi redactat de Teofil Dragoş. „Baia Mare” milita pentru

educaţia politică a mulţimii, iar printre redactorii cei mai activi ai publicaţiei se

număra Aurel Nistor, A. Cotuţiu, Augustin Iuga şi Augustin Dragoş.

„Înfrăţirea” a fost un săptămânal apărut în 29 decembrie 1933, propu-

nându-şi un program axat pe informare, cultură şi istorie care să includă toate

păturile sociale. „Urmărim să cunoaştem temeinic regiunea noastră şi

populaţia noastră pentru a-i cunoaşte nevoile, în care scop vom organiza

şezători, serbări culturale, excursii, vizitări de întreprinderi etc. şi vom

populariza în toate clasele sociale cunoştinţele despre acestea, pentru ca

21

Page 20: Presa interbelica maramures

fiecare să-şi dea seama de valoarea muncii altora” – susţinea „Înfrăţirea” în

editorialul unuia dintre primele numere.

La 16 septembrie 1936, Gheorghe Crişan scoate ziarul „Cronica”. Ex-

cluzând pretenţia de a fi o publicaţie de senzaţie, ziarul îşi propunea să devină

„cronicarul migălos al tuturor evenimentelor vrednice de remarcat”.

Colaborează cu Petre Dulfu şi Ion Şiugariu.

În 1930 apare, în Şomcuta, ziarul „Chioarul”, sub îngrijirea lui Ştefan

Pop şi condus de Andrei Grobeiu din Vălenii Şomcutei. Ca redactori, semnează

în paginile ziarului Ştefan Gheţie, Emil Pop, Gheorghe Munteanu, iar ca şi

colaboratori Diaconiţa Poiana, Cornel Fânăţeanu, Vasile Teianu, Traian

Chilian, Sabina Iozon şi Dariu Pop. Tipărit la tipografia Mercur din Şomcuta

Mare, „Chioarul” se confrunta cu serioase probleme financiare, susţinut fiind

doar din preţul abonamentului. „N-am dori însă să ajungem în noroiul politic”

– spunea Andrei Grobeiu. Ziarul şi-a propus „a provoca setea de a citi, adică

de a lega poporul sufleteşte de slova românească”, tinzând „a servi

agricultorilor cu tot felul de sfaturi folositoare”. Literatura şi folclorul au fost

preocupările permanente ale Chioarului, publicând în paginile sale „poezii din

literatura cultă, poezii poporale, chiuituri, poveşti, schiţe, nuvele, romane,

glume”.

Perioada interbelică a fost una din perioadele de apogeu ale culturii române.

Este perioada în care apar cele mai multe asociaţii culturale, publicaţii periodice,

reviste literare şi de cultură („Căminul nostru”, „Zări senine”, „Pupăza”, „Pagini

culturale”), rezultat al activităţii dascălilor şi intelectualilor maramureşeni.

În atmosfera propice înfiinţării de asociaţii culturale, la 19 octombrie 1933,

Tănase Puşcă, dascăl, înfiinţează Asociaţia Presei din Maramureş, afiliată la Asocia-

ţia presei din Provincie, cu sediul la Bucureşti.

Începând cu numărul 12, din 29 octombrie 1933, „Graiul Maramureşului” a

apărut cu menţiunea de „organ al Asociaţiei Presei din Maramureş”, având pe

frontispiciu pe Tănase Puşcă, director şi Mihai Bologa, secretar de redacţie3.

3 Mihai Marina, Începuturile gazetei „Graiul Maramureşului”, în Marmaţia, nr. 4, Baia Mare, 1978, p.231

22

Page 21: Presa interbelica maramures

Activitatea prof. Tănase Puşcă în fruntea gazetei n-a fost de durată, şi datorită

faptului că acesta era angajat politic la un partid, fiind şeful unei organizaţii judeţene.

Astfel, în 1934, Asociaţia Presei a ales un nou comitet, având ca preşedinte pe Dr.

Artur Anderco, iar ca vicepreşedinte şi redactor responsabil pe Mihai Marina.4

Dr. Artur Anderco (1908-1943) gazetar, luptător antifascist, unul dintre

iniţiatorii Asociaţiei Presei din Maramureş, a avut dificila misiune de a înlătura

suspiciunile din rândul ţăranilor, în campaniile de culturalizarea satelor, de către

Asociaţia Presei: „Suntem un grup de tineri maramureşeni, care călăuziţi de dragoste

pentru populaţia Maramureşului, vrem să facem legătură trainică între oraş şi sat.

Nu venim cu programe politice ca să vă cerem voturi şi nici făţărnicii. Venim în suflet

cu dragoste şi gânduri bune, ca să vă împărtăşim din cunoştinţele noastre ceea ce

credem că vor putea fi de folos. Venim să vă dăm, şi nu să vă cerem”.5

Prof. Gheorghe Dăncuş (1906-1967), publicist, etnograf şi folclorist, iniţiator

de publicaţii periodice, unul dintre cei mai activi membri şi animatori ai Asociaţiei

Presei, care, împreună cu Artur Anderco, au înfiinţat „Cercul de studii”, în care se

prezentau referate şi expuneri asupra unor probleme specific maramureşene, cât şi de

ordin general cultural.6 Din dorinţa de a orienta activitatea intelectualilor de al sate,

Gheorghe Dăncuş vine cu o serie de consideraţii, publicând „Îndrumări pentru

culegătorii de folclor”, dând multe indicaţii privind tehnica pe teren a producţiilor

populare.7

Un alt personaj deosebit de activ în activitatea Asociaţiei Presei, a fost Dr.

Emil Forma, medic, a publicat în coloanele „Graiului Maramureşului” multe articole

de educaţie sanitară.

Din informaţiile furnizate de presă, reiese că membrii Asociaţiei Presei au

cutreierat mai toate satele maramureşene, în campanii de culturalizare a satelor. Alte

nume importante ale Asociaţiei Presei din Maramureş: învăţătorul Mihai Bologa,

revizorul şcolar V. Orosanu, Ion Roşca, Vasile Vancea.

După o perioadă de elan tineresc a Asociaţiei Presei, materializată prin nume-

roase realizări, în 1935, Dr. Artur Anderco este încorporat militar, iar conducerea este

preluată de către Mihai Marina. În 1938 are loc o nouă adunare generală şi se alege un

4 Idem5 „Graiul Maramureşului”, nr. 36, 26 aprilie, 1934.6 Mihai Marina, op. cit., p.232.7 „Graiul Maramureşului”, II, nr. 29, 1934

23

Page 22: Presa interbelica maramures

nou comitet format din Valer Rusu, preşedinte şi vicepreşedinţi: Dr. Artur Anderco

şi preot Alexandru Chindriş, prof. Grigore Holdiş secretar (publicist şi istoric,

membru al grupării de la Graiul Maramureşului, fostul secretar de redacţie al ziarului

şi membru activ al Asociaţiei Presei), iar ca membri Ioan Berinde, Gheorghe

Dăncuş, Petre Lenghel-Izanu şi Ion Dunca.8

Asociaţia Presei din Maramureş s-a dizolvat în 1946, ultimul preşedinte al ei

fiind Ion Berinde.

8 Ion Berinde, Asociaţia Presei din Maramureş, p. cit.

24

Page 23: Presa interbelica maramures

CAPITOLUL IV

Cotidianul interbelic Graiul Maramureşului

Mişcarea culturală care a cuprins întreaga Românie interbelică, nu a apărut

întâmplător. Ea nu poate fi desprinsă de climatul politic şi social-economic existent în

acea perioadă. În acest climat favorabil apariţiei de publicaţii periodice, la 1 martie

1932 apare în Sighet cea mai cunoscută publicaţie interbelică din Maramureş „Graiul

Maramureşului”. Începând cu numărul 12, din 29 octombrie 1933, „Graiul Mara-

mureşului” a apărut cu menţiunea de „organ al Asociaţiei Presei din Maramureş”,

având pe frontispiciu pe Tănase Puşcaş, director şi Mihai Bologa, secretar de

redacţie. În acest număr s-a inserat următoarea notă: „Fondatorii gazetei „Graiul

Maramureşului”, Dr. Mihai Marina, din lipsă de mijloace materiale, a crezut potrivit

ca această gazetă să apară ca organ al Asociaţiei Presei din Maramureş”.

Încă din articolul „Drept program”, Graiul Maramureşului şi-a reliefat rostul

şi idealul său: „Ne vom ocupa de toate problemele sociale specifice maramureşene,

semnalând cu obiectivitate şi insistând pentru buna lor soluţionare”. Şi intenţiile

„Graiului” în privinţa folclorului sunt clar conturate: „Vom încerca prin modestele

noastre contribuţii să aducem un aport real la cunoaşterea trecutului şi a obiceiurilor

străbune ale maramureşenilor”. Graiul se înscria, aşadar, în mişcarea tradiţionalistă,

alături de „Gândirea” lui Cezar Petrescu (apărut în 1921, la Cluj) şi, mai târziu, în

1934, „Revista Fundaţiilor Regale” apărută la Bucureşti, al lui Paul Zaripol.

„Lipsit de interese personale şi total ferit de ranchiune şi mărunte ambiţii

deşarte, vrem ca Graiul Maramurăşului să fie un organ bine scris, cu gând şi suflet

românesc, în coloanele căruia să n’aibă ce căuta politica nici unui partid” – spunea

Graiul în primul său număr pe pagina întâi (1 martie 1932).

25

Page 24: Presa interbelica maramures

Apărut în 4 pagini, Graiul nu face notă discordantă, în privinţa aranjamentului

în pagină, de celelalte publicaţii ale perioadei interbelice. Este, totuşi, greoi de citit.

Articolele, fără a avea o ordine clar şi tematic stabilită, se întind pe cele patru coloane

ale fiecărei pagini, întretăindu-se sau fiind despărţite doar de câte o linie. Cu toate

acestea, pentru condiţiile de tipar ale anilor dintre cele două războaie mondiale, nici

nu se imagina un alt mod de abordare în această privinţă.

Se acordă un spaţiu amplu problemelor culturale, literare şi folclorice, prin

articolele lui Gheorghe Dăncuş, Petre Lenghel-Izanu, Ion Berinde, Toma Murgoi –

Jiboteanu, Iacob Dermer. Liviu Patachi, Gavrilă Mihali şi Alexandru Filipaşcu

semnează articolele de istorie ale Graiului, multe din ele devenind în timp adevărate

istoriografii ale Maramureşului.

26

Page 25: Presa interbelica maramures

Folclorul ocupă, de asemenea, un rol important în paginile Graiului. Prin

iniţiativa lui Gheorghe Dăncuş, publicaţia va face apel tuturor intelectualilor pentru a

alcătui o lucrare de proporţii, „Monografia Maramureşului”. Traian Bilţiu-Dăncuş dă

publicităţii o serie de articole referitoare la arta populară, iar Petre Lenghel-Izanu

publica, de asemenea, creaţii folclorice valoroase.

Graiului Maramureşului îi aparţine şi iniţiativa organizării de excursii pentru

„îndrăgostiţii de natură”. Astfel, în numărul 99 din 4 iulie 1935, se anunţa „o serie

de excursii prin munţi şi satele Maramureşului. În 20 şi 21 iulie pe Pietrosul Mare

(230 m), sub conducerea d-lui ing. dir. Ioan Coman. Iar începând cu 1 august, sub

conducerea d-lui prof. pictor Traian Bilţiu-Dăncuş se vor vizita şi cerceta mânăstirile

şi bisericile Maramureşului şi arta ţărănească”. Pentru numărul următor se anunţa

programul amănunţit al excursiei.

Întâlnim în Graiul Maramureşului o pagină dedicată „sătenilor”, chiar inti-

tulată generic Graiul Sătenilor, cuprinzând Coloana medico-veterinară – semnată, de

obicei de un medic veterinar (Boala de picioare şi de gură – Febra aftoasă – nr. 99/4

iulie 1935, Să salvăm vitele noastre din Maramureş – nr. 120, 5 decembrie 1935, pag.

3 etc.) , şi alte articole cu sfaturi pentru agricultori (Recoltatul păioaselor – nr. 99/4

iulie 1935; Distanţa la care se sădesc pomii – nr. 14, 2 noiembrie 1933, pag. 3;

Tăierea nuelelor de altoit – nr. 120, 5 decembrie 1935, pag. 3 etc.)

O altă problematică a perioadei interbelice este educaţia. Graiul consemnează,

la fiecare sfârşit de an, elevii premianţi, dar duce, aproape în fiecare număr, o

campanie constantă pentru educaţie. În numărul (jubiliar) 100 din 11 iulie 1935, la

pagina 3, Andrei Radu semnează un articol intitulat Să salvăm talentele. E unul din

acele materiale de presă care reuşesc, în cuvinte puţine, să transpună realitatea vieţii

din România anilor interbelici, aducând în prim-plan un vechi şi dureros aspect al

învăţământului: imposibilitatea financiară a sătenilor de a-şi trimite copiii la şcoală.

„Copiii de ţăran cari pot să răsbească în şcolile secundare sunt tot mai rari. Taxele

ridicate ce se cer pe lângă bursă, îmbrăcămintea, cărţile şi celelalte, îl împiedică,

chiar pe un ţăran înstărit, să-şi dea copilul la şcoală. Doar «bocotanii» mai pot să o

facă, dar, printr’o ciudată ironie a sorţii, duhul a fost rezervat de cele mai multe ori

celor săraci de parale”. (…) „Învăţătorii cari cred a fi descoperit printre elevii lor

un talent excepţional, sunt rugaţi să ne comunice aceasta la redacţie, iar noi vom

27

Page 26: Presa interbelica maramures

căuta pe cât va fi posibil să-l ajutăm să intre în şcoala secundară. Căci numai aşa

vom putea împiedeca irosirea talentelor, care este atât de frecventă astăzi din cauza

sărăciei şi nepăsării”. În această privinţă, a implicării cu adevărat în viaţa socială a

Maramureşului, Graiul anilor 1935 reuşeşte să depăşească, nu doar prin limbaj de

exprimare, ci şi prin umanitate, presa zilelor noastre.

Educaţia va rămâne una din preocupările permanentizate ale Graiului. În

numărul 176 din 10 ianuarie 1937, pag. 1, se publică un articol referitor la situaţia din

învăţământ, pornind de la o statistică îngrijorătoare: „Recensământul populaţie din

1930 a găsit în Maramureş, dintr-o sută de locuitori dela 7 ani în sus, 71 nu ştiu

carte. Dacă luăm numai satele fără oraşul Sighet, situaţia se schimbă şi mai mult în

defavoarea noastră”.

Politicii i se rezerva un spaţiu considerabil, prin comentarii şi atacuri virulente

îndreptate împotriva Germaniei şi încercării de fascizare a României. Reprezentative

sunt articolele semnate de Gheorghe Dăncuş „Pace sau război?”, „Vaticanul şi

hitlerismul”, „Imperativele prezentului”.

Materiale precum „Tragedia Maramureşului”, „Adevăruri şi realităţi”,

„Imperativele prezentului” sau „Din frământările tineretului”, Graiul se referea la

situaţia precară a Maramureşului acelor timpuri. În paginile destinate satelor se

publicau frecvent probleme de utilitate practică: pomărit, păşunat, creşterea vitelor:

„Ce face plugarul în luna ianuarie?” (nr. 223, din 14 ianuarie 1938, p. 4).

Prin condeie versate precum cele ale lui Gheorghe Dăncuş şi Artur Anderco au

fost luaţi în vizor escrocii şi afaceriştii. Dar nu numai ei. Infractorii mărunţi erau

trecuţi la „gazetă” în scriituri debordând de o ironie ascuţită şi inteligentă. Iată o ştire

intitulată „Pedepsit pentru călcarea legii”, pe care o găsim în numărul 99 din 4 iulie

1935: „Solgăbirăul de la Ocna-Şugatag Dunca Janko, crezând că legile sunt făcute

numai pentru cei săraci sau pentru cei din opoziţie, a umblat cu maşina fără

autorizaţie. Pentru acest fapt a fost pedepsit cu o amendă de 5.000 lei. Dar ce-I pasă

unui burjui ca el. Căci doară a mai fost condamnat, nu de mult, cu 10.000 lei, pentru

că l-a netezit peste ochelari pe inginerul Bulat. Aşa e omul viteaz. Calcă legea.

Păleşte câte unul şi apoi plăteşte”.

Ceea ce frapează în stilul jurnalistic al Graiului este limbajul, dacă ne gândim

că era, totuşi, perioada dintre războaie, când nu toţi aveau acces la educaţie. În primul

28

Page 27: Presa interbelica maramures

număr al publicaţiei, ultima coloană a paginii 2 este rezervată pamfletului. Stilul viu

şi ironic, precum şi semnătura, Mefistofoles, trimite cu gândul la un Caţavencu

miniatural al anilor interbelici:

„Maramureşul – spun gurile rele – se sbate într’o întreită sărăcie:

materială, morală şi intelectuală. Ce ticăloşie” Mai deunăzi, popa Bîrlea,

respective «Ponună», fiind dus în Bucureşti spre a resolva urgent o

grămadă de «afaceri» obşteşti – la potlogăriile şi urile personale nici nu se

gândeşte – Gazeta Maramureşană a fost redactată de vajnicul econom de

la liceul din localitate, d-l Ionescu Olt.

Şi, Doamne, ce minune!

O descoperire catastrofală pentru Maramureşeni. O apariţie

apocaliptică pentru literatura română. Nici mai mult, nici mai puţin –

anunţă G.M. într’un articol de fond în care era încadrat portretul unui

ofiţer – decât că Maramureşul adăposteşte pe unul dintre cei mai mari

clasici români, pe marele cărturar C. Ionescu Olt care s’a aşezat alături de

profesorii universitari: G. Murnu, Şt. Bezdechi etc. şi care până acum a

scris 14 volume «clasice».

Spre a mă dumeri m’am adresat cele mai reputate competenţe locale, d-

lui profesor Iosif Caţaveiu. Dumnialui, întâi a zâmbit olimpic, apoi, po-

somorându-se, a sucit de câteva ori din cap şi a rostit proverbiala-i ma-

nifestare de indignare: «Scandal, mă rog!». Aprecierile d-lui Caţaveiu sunt

multe şi interesante. N’am spaţiu însă. Conclusia, doar: nu crede că

marele clasicist ar fi în stare să traducă măcar o mică şi uşoară propoziţie

latinească ori grecească. Iar părintele Arcaş zică că clasicul nostru

clasicist în armată ar fi purtat rangul de toboşar. Noi, încă, nu ne

pronunţăm. Opinia publică creadă ce-i place. Mefistofoles”.

În pagina 4 a numărului 99 din 4 iulie 1935, pe o coloană din dreapta, Ric Rac

(un pseudonim) publică tableta „Sighetul estival”. Sighetul anilor 1935 pare identic

Băii Mari (şi oricare oraş al României) anului 2008. Autorul „preferă Sighetul în

veşmântul de iarnă”, când „gropile şi murdăria de pe străzi şi trotuare dispar atunci

odată cu mirosurile caracteristice ale porloasei noastre urbe şi desigur, odată cu

29

Page 28: Presa interbelica maramures

înjurăturile pe care pietonii celorlalte anotimpuri le debilează persistent la adresa

prea fericiţilor edili. Primăvara, la Sighet, plouă. Toamna, plouă. Rămâne de văzut

cum stăm cu vara”. Am subliniat cuvintele inspirat alese de autor pentru a remarca

umorul prin limbaj al anilor ’35. Mai departe, Ric Rac reuşeşte în cuvinte meşteşugite

să releve metehnele sociale, noile tendinţe de modernism: „Vara soseşte la Sighet

foarte neregulat. Anul acesta, în special, ea a fost tare înşelătoare. Acum însă e sigur

că a venit. Se cunoaşte după miros, după praf şi după alte semne particulare. Ştrul,

de pildă, umblă desculţ. Tile s’a îmbrăcat în haine albe foarte elegante (stofă engleză

comandată direct dela Londra) şi are o pălărie «garantat» de panama. Marina, mai

modest, s’a îmbrăcat în pânză de cânepă indigenă, pentru încurajarea produselor

naţionale. Iar Trică Bilţiu nu mai poartă decât pantaloni şi barbă”. Din nou ne

izbeşte asemănarea cu societatea românească de astăzi. Diferă doar nuanţele, ţara de

provenienţă a stofelor şi casa de modă producătoare.

Deşi Graiul îşi exprimase încă de la început, în „Drept program” caracterul

tradiţionalist, situaţia avea să se schimbe de-a lungul anilor. În numărul 223, din 14

ianuarie 1938, pagina 4, Dumitru Hoidiş scria, în materialul „Ciudăţenii

maramureşene”: „Nu credem să existe vreun judeţ cu o populaţie mai refractară faţă

de tot ceea ce este nou, decât populaţia din Maramureş. Cel care are ocazia să vie în

contact cu populaţia de aici, se convinge imediat de acest lucru. Diferite guverne,

prin diferite măsuri, au căutat să vină în ajutorul imediat al populaţiunii, fie printr’un

ajutor bănesc, fie printr’un ajutor în natură. Instituţiile puse ca să ducă la îndeplinire

aceste măsuri s’au izbit şi continuă încă să se izbească de conservatismul sătesc, care

face ca satele să trăiască şi azi în primitivismul de odinioară”.

Din paginile publicaţiei, este limpede că Graiul prelua şi se lovea de aceleaşi

probleme discutate în capitolele anterioare, specifice perioadei interbelice. Că erau

„de-ai regelui” o dovedeşte editorialul din prima pagină a numărului 240, din 14

septembrie 1938. În mijloc, fotografia regelui, deasupra, titlu sugestiv şi explicativ

pentru orientarea publicaţiei: „Spiritul monarhic al Ardealului” (semnat de. Şi, la fel

ca Viitorul, Graiul Maramureşului alătură imaginea monarhică de rolul de întregitor

al ţării. Mai mult decât atât, „împăratul” este un punct de plecare şi al iobagului

Horea, în răzmeriţa din 1784: „Cronicile stau mărturie că în atâtea epoci românii

ardeleni şi-au legat destinul exclusiv de arbitrajul suveranităţii regale. Iobagul Horia

30

Page 29: Presa interbelica maramures

a declanşat răsmeriţa ţărănească din 1784 cu talismanul împăratului, iar la 1848,

Simion Bărnuţiu a proclamat independenţa Ardealului strigând pe Câmpia Libertăţii:

«Trăiască împăratul». Şi, dacă am căuta explicaţia fundamentală a spiritului

monarhic, nu este greu de găsit. În Ardeal nu s’a putut crea o instituţie atât de

prestigioasă, încât ea să rămână mai presus de luptele politice şi de pasiunile

oamenilor. Trebuea deci idealizată o putere prin raţiune şi sentiment, iar această

putere a fost Tronul” (…) „În 1910, când guvernul din Budapesta a propus

tratativele cunoscute poporului român din Ardeal, conducătorii de atunci au luat

drumul spre Bucureşti, întrebând pe Regele Carol I ce să facă. Apoi, în 1918, prefaţa

Alba-Iulia a fost scrisă de Regele Ferdinand. Iar astăzi, veacul nostru este încredinţat

Majestăţii Sale Regele Carol II”.

31

Page 30: Presa interbelica maramures

În asentiment cu curentele interbelice, o doză de antisemitism (sau poate

naţiionalism) găsim şi în filele blajinului Graiul. Pe aceeaşi pagină a numărului 240

din 14 septembrie 1938 pe care apăruse şi orientarea spre monarhie a publicaţiei,

apărea un articol de fond semnat de M. Iosivaş şi intitulat „Început de an şcolar”. M.

Iosivaş concluziona: „(…)Şi câtă modestie şi bun simţ la aceşti coconi de oameni

vrednici faţă de indolenţa dusă uneori până la obrăznicie a atâtora din colegii lor de

alt neam şi de altă stare. (…) În schimb – ironia sorţii – alături o altă şcoală mult

mai tânără, foarte tânără, a ajuns aproape neîncăpătoare pentru mulţimea

doritorilor nu de învăţătură trudnică şi adevărată ci de scrisori şi diplome româneşti

care să le deschidă uşile grânarelor noastre. Vorba care se aude aici, în afară de

catedră, este străină, curtea şi coridoarele răsună de urlete poliglote şi chipurile nu

mai sunt ale frumoşilor coconi maramurăşeni îmbrăcaţi în strae albe dela ţară. Îţi

vine să crezi că s’a împlinit vorba scripturii cu risipirea neamurilor şi ridicarea

noroadelor. Iar în ceace priveşte şcoala de alăturea, cu noroadele poliglote, avem

nădejdea nestrămutată că noua orânduială o va schimba la faţă aşa cum cer

interesele neamului şi onoarea învăţământului”. Vorbind despre desfiinţarea Şcolii

Normale din Sighetu Marmaţiei, căruia „dispoziţii şi rânduieli superioare şi înţelepte

i-au închis porţile”, M. Iosivaş compara, subtil dar destul de tranşant „zumzetul vieţii

tinereşti” (românesc, n.n.) cu „urletele poliglote” ale şcolilor rămase deschise, dar

incluzând şi elevi „de alt neam”.

Deşi acuzele la adresa jizilor, maghiarilor şi ruşilor sunt frecvente în presa

interbelică, uneori chiar virulente şi nemiloase, reacţia românilor poate fi mai degrabă

privită ca un fel de „legitimă apărare”, dacă luăm în considerare dureroasele vremuri

ale anilor interbelici, şi chiar mai departe, după primul război mondial. Atmosfera

politică a Europei anului 1938 este din ce în ce mai încordată: vecinătatea sovieticilor,

revizionismul german şi cel maghiar se profilează ameninţător. Este vorba de un

context istoric în care România, abia devenită „Mare” risca în orice moment să se

piardă, teritoriu cu teritoriu, prin vecinătăţi. Maghiarii visau o „Ungarie Mare”,

bolşevicii o „Ucraină Mare”, iar fasciştii se întinseseră mai departe. Îşi exprimaseră

dorinţa unui Imperiu German pur încă de la începutul primului război mondial. De

aici deducem că antisemitismul era, mai degrabă, un mod de apărare naţională a

integrităţii decât o pornire a urii dictată sau influenţată în vreun fel de legionari sau

32

Page 31: Presa interbelica maramures

fascişti. Editorialul lui Gheorghe Dăncuş din nr. 229 al Graiului (21, 22, 23 decembrie

1937), intitulat sugestiv Pentru salvarea Maramureşului aduce lumină în acest sens:

„Din ghiarele streinilor: a streinilor de neamul românesc şi a

streinilor de Maramureş. Şi, din ghiarele politicianilor şi excrocilor: a

bandiţilor din toate partidele politice şi instituţiile publice.

*

Că în ce stare se află Maramureşul, atât pe plan material, cât şi pe

plan etic se ştie. Este într’o decădere din care trebuie să se înalţe. Este

însă o decădere nu chiar în aşa hal precum o cred cei ce ne cunosc dela

distanţă s’au din fuga automobilului sau dintr’o simplă poposire de câteva

ore la Sighet. Este o decădere din care ne vom înălţa nu prin bocete şi

văicăreli.

Maramureşul – acest mădular scump românismului, cu roade

îmbelşugate în adâncurile istorice ale neamului – din a cărui sevă au

purces voievozii descălecători de ţări, din a cărui suflet s’au zămislit

primele scripturi române (…) a cărui ţărănime şi astăzi este atât de

mândră şi curată etniceşte – acest Maramureş vrea şi trebuie să se renască

(prin orice mijloace) la o vieaţă şi demnitate vrednică de înaintaşi.

Maramureşul se înăduşeşte din cauza: 1. streinilor de neamul româ-

nesc cari au invadat moşiile voevodale în decursul timpului (mă gândesc la

Maramureşul istoric, întreg, cu părţile din Cehia şi Polonia), anume:

Rutenii (Ucrainenii) în număr destul de mare (şi cei rămaşi în cadrele

Regatului Românilor) cari militează pentru o Ucraină Mare în care ar fi

încopciat şi Maramureşul întreg; Ungurii, atât cei pur sânge cât şi românii

magharizaţi cari cu toate că sunt în număr mic totuşi şi după 20 de ani de

stăpânire românească se lăfăiesc şi sfidează autoritatea românească în

cele mai importante instituţii publice; Jizii, cari, în ultimul secol şi mai ales

în ultimii 4-5 decenii, au împânzit Maramureşul în număr aşa de mare (în

raport cu populaţia românească şi cu resursele materiale ale ţinutului)

încât din punct de vedere economic sunt o calamitate insuportabilă: pe de

o parte, marea lor majoritate trăesc într’o mizerie care te îngreţoşează

33

Page 32: Presa interbelica maramures

(incomparabilă cu a Românilor), pe altă parte bogătaşii lor laolaltă cu

ticăloşii noştri prădează Maramureşul.

2. streinilor de Maramureş, acei fraţi (e vorba numai de netrebnici),

cari au venit la noi şi s’au înfipt în unele posturi de comandă (în

majoritatea domeniilor de activitate), a căror singură preocupare este jaful

în avutul public şi al particularilor şi îmbogăţirea fără nici un scrupul;

3. bandiţilor tuturor partidelor politice, cari trădează Maramureşul

etnic şi în tovărăşie cu streinii din cele două categorii, exploatează mizeria

şi spurcă tot ce-i demnitate românească în acest ţinut.

(…) Atâta timp cât nu vom fi capabili de jertfe şi nu vom avea şi noi

eroii noştri, Maramureşul nu va putea fi salvat şi înălţat.

Maramureşeni! Sculaţi-vă conştiinţele.

Duhurile străbunilor plutesc în atmosfera maramureşeană şi o

încarcă mereu cu vrednicie şi eroism străbun.

Şi tot aceste duhuri vor provoca şi descărcările”.

34

Page 33: Presa interbelica maramures

CAPITOLUL V

Cotidianul Cronica

La 16 septembrie 1936, apărea în peisajul publicistic al Băii Mari o nouă

gazetă românească (pe lângă cea săptămânală, Baia Mare) intitulată Cronica. Va fi,

de fapt, din luna iunie a anului 1938 până în august 1940, singura publicaţie

românească din Baia Mare. Era o gazetă săptămânală, independentă, al cărui caracter

va fi înscris pe frontispiciu astfel: Gazetă culturală şi informativă. Fondatorul său,

Gheorghe Crişan, era proprietar, director şi redactor-responsabil, fiind sigurul angajat

al ziarului.

35

Page 34: Presa interbelica maramures

În general, Cronica număra 4 pagini, exceptând ediţiile festive de sărbători, iar

literele de culoare neagră, în general. De sărbătorile religioase, tiparul era albastru,

verde sau roşu.

Cronica nu a fost subvenţionată de nimeni, niciodată, susţinându-se financiar

doar din abonamente şi publicitate. Tirajul mediu număra aproape 800 de

exemplare/număr, din care aproximativ 500 erau destinate abonaţilor.

Frumos ilustrată de pictori şi graficieni locali, Cronica avea să apară bilunar şi

chiar o dată pe lună în toamna anului 1939, din cauza concentrării militare a lui

Gheorghe Crişan. Datorită aceluiaşi motiv, în acelaşi an fondatorul va fi nevoit să

întrerupă apariţia suplimentului literar Cronica literară ajuns la al doilea număr, iar în

28 august 1940, apare ultimul număr al Cronicii lui Crişan. Însă nu concentrarea

militară a dus expres la închiderea revistei, ci mai degrabă revenirea administraţiei

36

Page 35: Presa interbelica maramures

maghiare în Baia Mare, prin ocuparea nord-vestului Transilvaniei de Ungaria

horthystă, ca urmare a Diktatului de la Viena din 30 august 1940.

„N-a existat comitet de sprijin, de organizare sau susţinere. Nici nu l-aş fi

acceptat, de altfel. Am fost singur şi toată lumea s-a întrebat cine-i ăla care a scos

gazeta şi ce urmăreşte. O persoană simandicoasă m-a întrebat chiar, în mod direct,

ce urmăresc cu gazeta. N-am ştiut ce să-i răspund şi i-am spus simplu: să scriu, să

informez.

Aveam un prieten tipograf: Perlik Iuliu. Socrul său era şef tot la tipografia

«Dacia» din Baia Mare. Oamenii ăştia mi-au înlesnit să tipăresc primul număr din

gazetă fără bani, pe hârtia adusă de mine. Am inserat nişte publicaţii de licitaţie ale

Primăriei, fără comandă oficială, dar am reuşit să încasez costul publicării, care a

acoperit datoria către tipografie. De aici încolo, drumul era trasat. Gazeta am trimis-

o prin poştă la adrese culese din timp de pe la autorităţi, întreprinderi, etc. cu

menţiunea că vom considera abonaţi pe toţi cei ce nu o înapoiază. Şi lupta a început

pe toate fronturile. În anii următori am primit publicitate chiar din străinătate, prin

«Serviciul Gazetelor», iar mai târziu ni se difuza oficial prin Ministerul Propagandei.

Eu mi-am asigurat traiul, în general, din munca de corespondent la ziar şi chiar alte

munci, ce le executam. Gazeta nu a avut angajaţi salariaţi în afara unei femei căreia

îi plăteam 10% din suma abonamentelor încasate din oraş. Fireşte, nici colaboratorii

nu i-am plătit. În afara unor scriitori sau oameni de ştiinţă cunoscuţi, restul

colaboratorilor trimiteau lucrări pe care trebuia să le refac total, astfel că aproape

toată gazeta era scrisă de mine şi astfel am reuşit să-i păstrez un nivel

corespunzător” – spunea Gheorghe Crişan.

În 1938, o dispoziţie oficială interzicea apariţia ziarelor ca proprietate a unor

persoane fizice. Gheorghe Crişan recurge însă la un şiretlic ingenios: face o înţelegere

cu prepozitul Alexandru Breban, preşedinte local al Astrei, o formalitate de patronare

a Cronicii, astfel că din 30 mai 1938 până la sfârşitul aceluiaşi an, pe frontispiciul

acesteia va fi scris: „Cronica – organul cultural şi informativ al Astrei, despărţă-

mântul Baia Mare”.9 În fapt, nimeni de la „Astra” nu se va interesa vreodată de soarta

Cronicii. Gheorghe Crişan rămâne, în continuare, cel care se ocupă de redactarea,

tipărirea şi publicarea gazetei.

9 Pamfil Bilţiu, O istorie a culturii maramureşene, Editura Casei Corpului Didactic Maramureş, „Maria Montessori”, Baia Mare, 2003, p. 306.

37

Page 36: Presa interbelica maramures

Cu sau fără egida Astrei înscrisă pe frontispiciu, Cronica se va îngriji de

interesele culturale şi naţionale ale acesteia. Interesul pentru cultură este relevat din

primul număr, datat 16 septembrie 1936, când publicaţia anunţă o reprezentaţie a

Teatrului Naţional din Cluj, două zile mai târziu, în sala Teatrului din Baia Mare cu

piesa „Dimineaţa, la amiazi şi seara”, de Darion Nicodem, dar şi informaţii din

învăţământ şi viaţa religioasă băimăreană.

Primul număr al Cronicii mai informa despre o expoziţie de fructe organizată

de Primăria Baia Mare, examene de înscriere la liceul de Stat şi Liceul industrial,

examene pentru burse, o adunare a romilor, publicitate pentru şcoala de dans „Radu”,

curs de pian şi curs de gimnastică, licitaţii ale Primăriei şi matrimoniale.

Prima pagină a Cronicii cuprindea articolul de fond al redactorului, Câteva

precizări, referitor la scopul şi obiectivele noii publicaţii, precum şi rubrica

Săptămâna, ce va fi permanentă şi care era un rezumat al principalelor ştiri interne şi

externe din ziarele centrale. Din 1939, Săptămâna se va numi Actualităţi în lume şi va

fi sever cenzurată. A treia pagină este rezervată ştirilor şi comentariilor sportive,

actualităţilor băimărene, interviurilor cu unele personalităţi politice sau culturale şi

publicităţii.

Cronica va combate atitudinile negative ale societăţii băimărene, atât cele

româneşti, cât şi cele ale minorităţilor, în special şovinismul maghiar.

Încă din al doilea număr al Cronicii, Gheorghe Crişan avea să înfiereze furtul,

îndemnând la condamnarea acestuia „pentru a nu se răspândi şi înmulţi în societatea

românească”.

Treptat, ziarul se diversifică. Apar articole de medicină, drept, economie,

literatură, viaţă socială, muzică, politică, artă, spectacole, reţete culinare, acţiuni

poliţieneşti, incendii, notiţe, însemnări, aniversări, turism, sfaturi practice medalioane

publicitare sau lirice, legislaţie şi administraţie locală etc. La începutul fiecărui an,

Gheorghe Crişan va publica un bilanţ al activităţii Primăriei cu privire la buget,

realizări în anul încheiat, numărul celor născuţi, al celor decedaţi şi al căsătoriilor din

anul precedent. În toamna anului 1938 Cronica va inaugura o nouă rubrică: Colţul

apărării pasive, în care populaţia era învăţată cum să se apere în diferite situaţii

posibile de război.

38

Page 37: Presa interbelica maramures

Frământările interne determinate de dictatura impusă de Carol al II-ea după

eşuarea guvernului Goga-Cuza au fost observate atent şi reflectate în gazeta lui Cri-

şan. Acesta va înfiera atitudinile iredentiste şi revizioniste manifestate din plin în zona

Maramureşului. Multe din articolele Cronicii par a avea o tentă naţionalistă, chiar

şovină, dar aceasta era una dintre caracteristicile definitorii ale presei interbelice,

după cum am observat.

În nr. 6 din 21 octombrie 1936 al Cronicii (pp. 1-2), Crişan publică un extras

din cuvântarea lui Nicolae Iorga la radio-Bucureşti:

„Toată lumea ştie că la noi minoritarii nu sunt numai posesorii celor mai

faimoase averi, ci chiar funcţionarii cei mai bine retribuiţi. Nu există comună cu

populaţie minoritară în care să nu funcţioneze o şcoală confesională a lor, unde să

nu aibă o biserică pompoasă, o casă de lectură etc. În acelaşi timp, comunele curat

româneşti sunt lipsite de local pentru şcoală, au biserici vechi, de lemn, iar despre

case de lectură nici vorbă nu poate fi… Blajinul român tace docil, se complace în

mizeria lui şi, din obişnuinţă, uită să reclame că i s-a violat domiciliul, că este înjosit

acasă la el. În acelaşi timp, uneltele de propagandă iredentistă «bocitoarele»,

trâmbiţează în lumea întreagă că în România fiecare par de gard este împodobit cu

câte un cap de ungur”.

Tot din paginile Cronicii10 aflăm că „La 7 noiembrie 1936 jandarmii l-au

arestat pe studentul Ludovic Dobranschi, din localitatea Ferneziu, la care s-a găsit

material subversiv cu caracter revizionist, inclusiv spionaj, între altele, o poezie în

care se spune că «pe munţii Harghitei vor fâlfâi în curând drapelele ungureşti, iar

când va veni rândul revizuirii – şi acesta va veni în curând, va dispare de pe aceste

plaiuri şi urma de catrinţe şi opincă, hora românească nu se va mai auzi în veci»”.

Poate că acest citat în citat este mai concludent decât o sută de cărţi de istorie. Era

clar obiectivul principal al Ungariei Mari şi devine şi mai clar izvorul mişcărilor

„naţionalist-şovine” ale românilor anilor interbelici.

Un anunţ mai mult decât interesant găsim în Cronica din 17 martie 1937 prin

articolul intitulat „Ungurii şi revizionismul”: „Vineri după amiază d. Gh. D.

Ferenczy va ţine o conferinţă în sala teatrului, tratând despre «Ungurii din Ardeal şi

revizionismul». D. Ferenczy este în primul rând ungur de viţă nobilă, binecunoscut de

10 An I, nr. 11, 25 noiembrie 1936, p. 2.

39

Page 38: Presa interbelica maramures

toată lumea. D-sa redactează revista ungurească «Kimondom» şi încă alte două

gazete. De asemenea a publicat şi alte lucrări literare şi politice. Cu activitatea de

până acum s-a făcut cunoscut ca un condei ager pus în slujba păcii şi înfrăţirii dintre

români şi unguri, un condei condus de o minte luminată şi pătrunsă de simţul

realităţii. Poate a fost criticat de unii dintre fraţii săi unguri, pentru că nu zbiară ca

şi ei pe mormântul cauzei personale a latifundiarilor medievali din pustă, care sub

masca numită revizionism tind să-şi reia imensele moşii împărţite de statul român

ţăranilor unguri şi români. Ştim că toţi aceia care vor învrăjbirea oamenilor se

revoltă dacă aud despre un ungur care vrea să-şi lămurească fraţii pentru a-i face

cetăţeni loiali, dar cu atât este mai mare meritul conferenţiarului de vineri, care a

îndrăznit să sfrunteze tendinţa criminală devenită obicei şi să spună răspicat, în tot

ce scrie şi vorbeşte, realitatea referitor la revizionism”.

Tot ca o caracteristică generală, valabilă pentru toate publicaţiile interbelice,

sunt articolele omagiale închinate regelui Carol al II-lea şi moştenitorului tronului,

impuse de propaganda oficială.

De Ziua Restauraţiei, sărbătorită în 8 iunie, Crişan îi dedică regelui articolul

intitulat Educaţie şi Educatori:11 „(…) Suveranul nostru, despre care toată lumea zice

şi scrie că este cel mai activ şi cel mai bun rege, iubeşte tineretul şi îi poartă o grijă

deosebită. Acest interes special al Lui a făcut să răsară ca din pământ organizaţiile

tineretului, menite să crească o generaţie sănătoasă şi disciplinată. Regele

consolidării naţionale este şi un mare Educator”.

Cronica din 21 septembrie 1938 reproduce pe prima pagină un articol apărut în

ziarul italian „Stampa” intitulat „Cine intră fără să bată la uşă? Este Regele, Regele

Carol II!”, prin care sunt puse la loc de frunte inspecţiile Marelui Educator în unele

instituţii centrale sau locale:

„(…) În călătoriile sale tăinuite şi neaşteptate, se interesează de toate. Se

opreşte în cele mai modeste colţuri din ţară, intră în colibele sătenilor, împarte bani

la familiile numeroase, porunceşte să se construiască piscine şi să se înalţe biblioteci.

Stă de vorbă cu lucrătorii, le ascultă nevoile, cererile. Cei care-şi destăinuiesc

păsurile sunt totdeauna sinceri, deoarece atunci când se jeluiesc cu inima deschisă

nici pe departe nu bănuiesc că Cel cu care stau de vorbă este Regele lor (…)” . Ziarul

11 Cronica, an II, nr. 23, 9 iunie 1937, p.1.

40

Page 39: Presa interbelica maramures

reproduce, în încheiere, lozinca lui Carol II: „Forţă şi dreptate pentru toţi şi România

va renaşte”.

Diabolic de mult seamănă aceste acţiuni energice cu vizitele lui Nicolae

Ceauşescu în uzinele şi fabricile româneşti care întotdeauna, invariabil, depăşeau

norma cu 100%. Elogiile închinate lui Carol şi Mihai depăşesc însă pe departe

elogiile adresate conducătorului iubit. Cronica îi dedică lui Mihai, în nr. 45 din 9

noiembrie 1938, pag. 1, ameţitorul articol „De ziua Voevodului”: „Ţara întreagă, de

la un capăt la celălalt, trăieşte extaziată clipe de înaltă şi adevărată bucurie în ziua

consacrată cu cea mai sinceră iubire Marelui nostru Prinţ de Coroană. Flăcăul

plaiurilor noastre, Fiul Celui mai viteaz Rege, Voevodul pământului românesc,

rumen, cu viaţă de oţel şi voinic ca un stejar, îşi roteşte cu mândrie privirile-i de

vultur peste plaiurile strămoşeşti şi ca un arhanghel Ceresc veghează alături de

Augustul său Părinte asupra patriei şi a hotarelor ei(…)”.

S nu uităm, însă, că astfel de articole erau impuse prin circulare de la Subse-

cretariatul de Stat al Propagandei, multe dintre ele fiind scrise chiar de acesta şi

trimise presei din toată ţara spre publicare obligatorie.

Cronica din 18 octombrie 1939 dedică prima pagină zilei de naştere a lui Carol

II, care împlinea 46 de ani, iar pe 25 octombrie 1939 este omagiat fiul acestuia,

Mihai. Ziarul lui Crişan reproduce o Scrisoare deschisă Marelui Voevod Mihai, scrisă

de Ionel Teodorescu:

„S-au bucurat când Te-ai născut, merii României, Măria Ta, că erai rod

proaspăt, frumos şi rotund, şi mai domnesc decât merele lor domneşti. Nouă,

oamenilor, ni Te-au vestit clopotele ca pe o veste din cer şi copilăria Ta a început şi

într-un palat crăiesc, dar şi în inimile noastre. Ai fost copilul unei ţări întregi.

Lumina cerului românesc Ţi-a strălucit la fereastră ca o taină mare. (…) Ne eşti

drag, Măria Ta, fiindcă eşti rima regească a colectivităţii româneşti. Ai fost copilăria

viitorului nostru: eşti acum şi de-acum înainte tinereţea viitorului nostru.

Începi

Eşti frumos cu nobleţă ca lumina Eladei.

Eşti înalt cu sprintenă vigoare, ca plopul adolescent.

Eşti plin de viaţă ca de vânt, pânzele unei corăbii argonaute.

Şi te numeşti Mihai”.

41

Page 40: Presa interbelica maramures

Acest stil de exprimare face să pălească şi cele mai sincere şi duioase gânduri

la adresa conducătorului iubit de dinainte de ’89. Acum par de-a dreptul hilare, dar

atunci când au apărut, cuvintele îşi făceau treaba pentru care erau menite: adunau

mulţimile la delirante parade în care se striga Regele cu un entuziasm întâlnit poate

doar la Alba Iulia, în anul Marii Uniri.

Cronica găzduia în paginile sale detaliate articole referitoare la viaţa politică

românească. Cum anul 1937 a fost an electoral, Cronica descrie cum s-a desfăşurat

campania electorală în Baia Mare şi împrejurimi. Aflăm astfel că, în propaganda

electorală, partidele foloseau fiţuici cu literatură electorală, broşuri, foi volante cu

poze şi versuri „răspândite cu multă dărnicie din maşinile propagandiştilor la sate,

conţinând multe şi frumoase promisiuni, pe care apoi, ajunşi la putere, le uită”.

Autorul articolului Literatură electorală întreabă apoi, retoric: „Dar când s-a pomenit

oare un candidat ori un ales la treburile obşteşti care să gândească barem la

împărţirea gratuită ori ieftină a unei literaturi sănătoase şi folositoare pe seama

sătenilor?

Nu sunt bani? De unde găsesc pentru risipa de hârtie şi tipar cu care otrăvesc

sufletele nevinovate cu ocazia fiecărei alegeri? Căutaţi un viitor ori actual demnitar,

dintre acei care se «jertfesc pentru binele patriei», care e dispus să cheltuiască pe

cărţi pentru săteni un sfert din ceea ce dă pe propaganda electorală. Vom săruta

pulpana hainei lui”.

Campania electorală din 1937 a avut o intensitate fără precedent. Partidele

democratice pierd alegerile, permiţându-i astfel lui Carol înfiinţarea unui guvern

marionetă pe care să-l poată manevra în voie. Toată această degringoladă a avut mari

influenţe asupra ziarelor româneşti interbelice, implicit şi asupra Cronicii care, în

iarna aceluiaşi an nu a consemnat nimic despre Marea Unire, subiect nelipsit în

fiecare an de apariţie.

La 15 decembrie 1938 s-a creat Frontul Renaşterii Naţionale, iniţiativă a lui

Carol al II-ea, care face un apel prin toate ziarele timpului ca toţi fiii României, într-

un singur mănunchi, să aibă o singură credinţă şi o singură voinţă înscriindu-se în

Frontul Renaşterii Naţionale.

Primele numere ale gazetei Cronica din anul 1939 dau liste cu înscrierile

„entuziaste” ale băimărenilor în F.R.N: oficialităţi, oameni de rând, intelectuali şi

42

Page 41: Presa interbelica maramures

muncitori, tineri şi adulţi, români, maghiari, germani (mulţi dintre ei oportunişti

politici).

La 9 august 1939 este publicat în Cronica un ordin de concentrare urgentă

pentru data de 15 august 1939. Peste două săptămâni, la 1septembrie 1939, avea să

înceapă al Doilea Război Mondial.

43