Predici la Duminica a 24-a după Rusalii - Învierea ficei lui Iair

8/3/2019 Predici la Duminica a 24-a după Rusalii - Învierea ficei lui Iair

http://slidepdf.com/reader/full/predici-la-duminica-a-24-a-dupa-rusalii-invierea-ficei-lui-iair 1/136

Predici la Duminica a 24 -a după Rusalii - Învierea ficei lui Iair

Index

Evanghelia şi Apostolul zilei ................................................................................... 3 Părintele Cleopa Ilie - Predică la Duminica a XXIV-a după Rusalii ( Desprecei adormiţi în Hristos ) ........................................................................................... 6 Sfântul Nicolae Velimirovici - Predică la Duminica a XXIV-a după Rusalii -Evanghelia puterii lui Dumnezeu .........................................................................13 Sfântul Teofan Zăvorâtul - Tâlcuiri din Sfânta Scriptură - Învierea ficei luiIair ...........................................................................................................................25 Mitropolitul Augustin de Florina – Predică la Duminica a XXIV-a dupăRusalii ......................................................................................................................27 Părintele Constantin Galeriu - Predică la Duminica a XXIV-a după Rusalii -Învierea fiicei lui Iair .............................................................................................31 Arhim. Teofil Pârâian - Învierea fiicei lui Iair ....................................................38 Părintele Arsenie Boca – O minune “furată”......................................................43



Părintele Arsenie Boca – Râdeau de Iisus... .....................................................45 Ierodiacon Visarion Iugulescu - Predică la Duminica a XXIV-a după Rusalii -Despre moarte ........................................................................................................47

Rugăciune ............................................................................................................54 Pr. Dorin Picioruş - Predică la Duminica a 24-a după Rusalii..........................55 Părintele Ion Cârciuleanu - Predică la Duminica a 24 -a după Rusalii -Învierea ficei lui Iair - Credinţa tămăduitoare ...................................................62 Părintele Iosif Trifa - Predică la Duminica a XXIV-a după Rusalii - Înviereafiicei lui Iair - Cum învie un suflet din moartea păcatelor.................................68 Traian Dorz - Într-un Duh ....................................................................................71

Traian Dorz - Când vin presimţiri....................................................................74 Pr. Anthony M. Coniaris - Duminica a VII-a după Înălţarea Sfintei Cruci (aXXIV-a după Rusalii) - Cine m-a atins? ..............................................................75 IPS Andrei Rymarenko - Duminica a VII-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a

XXIV-a după Rusalii) - Învierea fiicei lui Iair ....................................................80 Pr. Mihai Tegzeş - Duminica a VII-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXIV-adupă Rusalii) - Vindecarea unei femei cu hemoragie şi învierea fiicei lui Iair 82 Pr. Gheorghe Neamţiu - Duminica a VII-a după Înălţarea Sfintei Cruci (aXXIV-a după Rusalii) - În faţa suferinţei şi a morţii .........................................84

Pr. Gheorghe Neamţiu - Duminica a VII-a după Înălţarea Sfintei Cruci (aXXIV-a după Rusalii) - Despre nemurire ........................................................88

Pr. Vasile Rob - Duminica a VII-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXIV-adupă Rusalii) - Nu te teme, crede numai şi fiica ta se va mântui ......................93 Pr. Vasile Florea - Duminica a VII-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXIV-adupă Rusalii) - Predică ..........................................................................................95 Pr. Ioan Abadi şi Pr. Alexandru Buzalic - Duminica a VII-a după ÎnălţareaSfintei Cruci (a XXIV-a după Rusalii) - Învierea fiicei lui Iair .........................97

Rugăciune ............................................................................................................99 Pr. Noël Tanazacq - Vindecarea femeii cu scurgerea de sânge şi vindecareafiicei lui Iair sau Arătarea Energiilor dumnezeieşti necreate..........................100 IPS Bartolomeu Anania: Credinţa operează asupra puterii lui Dumnezeu ..104 PS Sebastian - Predică mărturisitoare despre luarea în râs a credincioşilor“medievali” care se închină la moaştele sfinţilor - Fiica lui Iair, sau despre un

alt înţeles al morţii................................................................................................106 IPS Antonie Plămădeală - Învierea fiicei lui Iair ..............................................111 Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica a XXIV-a dupăRusali – Credinţa şi smerenia aduc tămăduirea de boală şi învierea din morţi................................................................................................................................125 Din scrierile Sfinţilor Părinţi – Mărgăritare duhovniceşti ..............................130 Istorioară - Cele două vâsle.................................................................................131



Evanghelia şi Apostolul zilei

Evanghelia

Ev. Luca 8, 41-56

Şi iată a venit un bărbat, al cărui nume era Iair şi care era mai -marele sinagogii. Şi căzând la picioarele lui Iisus, Îl ruga să intre în casa Lui, căci avea numai o fiică, ca de doisprezece ani, şi ea era pe moarte.



Şi, pe când se ducea El, mulţimile Îl împresurau. Şi o femeie, care de doisprezeceani avea scurgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată averea ei, şi de nici unul nu putuse să fie vindecată, a propiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei.

Şi a zis Iisus: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Dar toţi tăgăduind, Petru şi ceilalţi care erau cu El, au zis: Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Testrâmtorează şi Tu zici: Cine este cel ce s-a atins de mine?

Iar Iisus a zis: S-a atins de Mine cineva. Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine. Şi, femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând şi, căzând înaintea Lui, aspus de faţă cu tot poporul din ce cauză s-a atins de El şi cum s-a tămăduit îndată.

Iar El i-a zis: Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace. Şi încăvorbind El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii, zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe Învăţătorul.

Dar Iisus, auzind, i-a răspuns: Nu te teme; crede numai şi se va izbăvi. Şi venind în casă n-a lăsat pe nimeni să intre cu El, decât numai pe Petru şi pe Ioan şi pe Iacov şi pe tatăl copilei şi pe mamă.

Şi toţi plângeau şi se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeţi; n-a murit, ci

doarme. Şi râdeau de El, ştiind că a murit. Iar El, scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a strigat, zicând: Copilă, scoală-te! Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi a poruncit El să i se dea să mănânce. Şi au rămas uimiţi părinţii ei. Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat.



Apostol

Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel

Efeseni II, 14-22

14. Căci El este pacea noastră, El care a făcut din cele două – una, surpând peretele din mijloc al despărţiturii, 15. Desfiinţând vrăjmăşia în trupul Său, legea poruncilor şi învăţăturile ei, ca,întru Sine, pe cei doi să-i zidească într -un singur om nou şi să întemeieze pacea, 16. Şi să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniţi într -un trup, prin cruce,omorând prin ea vrăjmăşia. 17. Şi, venind, a binevestit pace, vouă celor de departe şi pace celor de aproape;

18. Că prin El avem şi unii şi alţii apropierea către Tatăl, într -un Duh.19. Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreunăcetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu,

20. Zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos.

21. Întru El, orice zidire bine alcătuită creşte ca să ajungă un locaş sfânt în Domnul, 22. În Care voi împreună sunteţi zidiţi, spre a fi locaş al lui Dumnezeu în Duh.



Părintele Cleopa Ilie - Predică la Duminica a XXIV-a după Rusalii ( Desprecei adormiţi în Hristos )

Iar El a zis: Nu plângeţi; nu a murit, ci doarme (Luca 8, 52)

Iubiţi credincioşi,

În Sfânta Evanghelie de astăzi aţi auzit despre două minuni mari şi preaslăvite, pecare le-a făcut Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Una cuvindecarea femeii care era în curgerea sângelui de doisprezece ani; iar alta cu

învierea fiicei lui Iair, mai marele sinagogii din Capernaum. În predica de azi vomvorbi despre cei adormiţi în Domnul.

Dar mai întâi să ne punem o întrebare. Pentru care pricină a zis Mântuitorul cătrecei ce erau de faţă şi plângeau după fiica lui Iair, care murise: Nu plângeţi; nu a

murit, ci doarme (Luca 8, 52).

Iată răspunsul: Acest cuvânt l-a zis Mântuitorul, ca să ne arate că, după venireaSa cu trupul în lume, toţi cei ce vor crede în El şi vor face poruncile Lui, nu vor

mai muri cu sufletul. Chiar de mor cu trupul, ei sunt vii înaintea Lui, după cumşi în alt loc al Sfintei Evanghelii ne-a spus Hristos: Cel ce va crede întru Mine,

chiar de ar muri, viu va fi (Ioan 11, 25). Adică, unii ca aceştia numai cu trupul sunt adormiţi, iar nu şi cu sufletul.



Acest adevăr ni-l arată pe larg şi marele Apostol Pavel care zice: Fraţilor, desprecei ce au adormit, nu voiesc să fiţi în neştiinţă ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi,care nu au nădejde (I Tesaloniceni 4, 13). Care sunt cei ce nu au nădejde? Suntcei care cred că odată cu moartea trupului, moare şi sufletul şi că niciodată nu vor mai învia cei morţi ai lor, precum au fost şi sunt păgânii închinătorii de idoli şitoate popoarele care nu cred în Hristos şi în învierea Lui din morţi.

Noi însă, credem că Iisus a murit şi a înviat. Şi, la fel credem că Dumnezeu pecei adormiţi întru Iisus, îi va aduce la învierea, cea de apoi, împreună cu El (ITesaloniceni 4, 14). Căci dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vomvieţui împreună cu El (Romani 6, 8; I Corinteni 15, 49). Cât despre cei morţi încredinţa în Iisus Hristos, ei nu sunt morţi ci adormiţi, aşa cum adevereşte Sfânta şidumnezeiasca Scriptură, care zice: Hristos a înviat din morţi, fiind începăturaînvierii celor adormiţi (I Corinteni 15, 20). Vedeţi că nu zice: începătura învierii

celor morţi, ci a acelor adormiţi?

Aşadar, prealuminat ne arată aceste mărturii ale Sfintei Scripturi că cei ce mor cucredinţa în Iisus Hristos, nu sunt "morţi", căci după cum nu putem zice unui om cedoarme că este mort, tot aşa şi celor ce au adormit în Hristos nu le putem spune căsunt morţi, ci adormiţi. Aceştia, la judecata de apoi, se vor scula şi vor aveamărturie de la Hristos înaintea Tatălui, despre credinţa lor cea dreaptă şi desprefaptele lor cele bune (Matei 10, 32; 25, 34; Luca 12, 8; Apocalipsa 3, 5). Aşa aadormit în Hristos, Sfântul întâiul mucenic şi arhidiacon Ştefan, fiind ucis cu pietrede către iudei pentru mărturisirea lui Iisus Hristos, care se ruga şi zicea: " Doamne Iisuse, primeşte duhul meu!" Şi îngenunchind a strigat cu glas mare: Doamne,nu le socoti lor păcatul acesta! Şi zicând acestea a adormit (Fapte 7, 59-60).

Aşa au adormit milioane de sfinţi şi martiri care au crezut şi au mărturisit peHristos şi care nu sunt morţi, ci adormiţi în Hristos până la obşteasca înviere.


După ce aţi auzit că toţi cei ce mor cu credinţă statornică în numele lui Iisus

Hristos, nu sunt morţi ci adormiţi, este bine să arătăm şi în ce fel vor învia ceiadormiţi în Hristos. Trebuie să ştiţi şi să înţelegeţi, că toţi cei adormiţi în Hristos,nu se vor scula la judecata viitoare, tot aşa cum au fost când au murit cu trupul. Nu,cu adevărat nu.

Avem atâtea mărturii în Sfânta Scriptură despre acest lucru că la judecata deapoi, cu mare prefacere se vor schimba trupurile celor adormiţi în Hristos şi cu



însuşiri şi daruri preaminunate se vor îmbrăca atunci. Pe aceste însuşiri şi daruri ale trupurilor celor adormiţi în Hristos, ni le arată Marele Apostol Pavel,zicând: Seamănă-se întru stricăciune, scula-se-va întru slavă; seamăna-se întruslăbiciune, scula-se-va întru putere; seamăna-se trup firesc, scula-se-va trup

duhovnicesc (I Corinteni 15, 42-44).

Apoi, arătând că este trup firesc şi trup duhovnicesc, zice: Este trup firesc, este şi trup duhovnicesc. De aici înţelegem că trupurile drepţilor la judecata cea viitoarevor străluci ca soarele, după cum a zis Domnul Însuşi: Atunci drepţii vor strălucica soarele întru împărăţia Tatălui lor (Matei 13, 43). Mai trebuie să ştim că preaminunată va fi atunci acea uşurime şi lesne mişcare a trupurilor drepţilor.

Atunci ei se vor purta cu iuţeala fulgerelor în orice parte a lumii şi ca gândul vor zbura din cer şi vor veni la mormintele şi la trupurile lor (Uşa pocăinţei, Braşov,

1812, Cartea a II-a, p. 85 şi Cartea a IV -a, p. 254).

Nici o întârziere nu li se va pricinui lor din greutatea duhovniceştilor trupuri. Deaceea înţeleptul Solomon cu scânteile focului a asemănat pe drepţi, zicând: Ca

scânteile prin foc vor fugi (Înţelepciunea lui Solomon 3, 7); căci scânteile foculuicând se împrăştie de vânt, pretutindenea cu mare lesnire se risipesc. Încă vor aveaîn vremea aceea trupurile drepţilor mare şi covârşitoare subţirătate, încât vor trece prin celelalte trupuri şi prin orice fel de materie, asemenea cu trupul Domnuluidupă înviere, care a trecut prin piatra mormântului şi prin uşile încuiate aleucenicilor cu mare lesnire şi fără de nici o oprire.

Dar, fraţii mei, cine poate spune câtă bucurie şi cită mirare va fi atunci când acestesuflete duhovniceşti şi slăvite vor veni din cer la judecata viitoare, cu ochii lor plinide lumină şi de bucurie şi vor căuta pe pământ trupurile lor. Ce fel de vorbire se vaface împreună atunci între sufletele şi trupurile lor? Câte dulci şi sfinte sărutări,câte duhovniceşti îmbrăţişări vor face atunci sufletele către trupurile lor cu care auvieţuit pe pământ? Atunci va zice sufletul către trupul său, cuvântul cel din Sfâ ntaScriptură: Cât de frumos eşti dragul meu, şi cât de drăgăstos eşti tu (CântareaCântărilor 1, 15.) Iubitul meu este alb şi rumen şi întru zeci de mii este întâiul.

Trandafirii mirositori sunt obrajii lui, strat de ierburi aromate, iar buzele lui la fel cu crinii roşii (Cântarea Cântărilor 5, 10-13). După aceste convorbiri va zicesufletul către trupul său:

"Vino, trupule, prietenul meu din măruntaie să ne unim unul cu altul împreună,ca un mire cu mireasa sa, că iată iarna a trecut şi s-a sfârşit, iar grindinile, furtunile şi tulburările lumii nu mai sunt. Bunătăţile cerurilor se gătesc, bucură-



te dar fratele meu împreună locuitorule. Acum Dumnezeu a dat sfârşit dorului meu celui de mult pe care îl aveam de a mă întâlni şi de a mă uni cu tine. Câte

osteneli am suferit noi împreună pe pământ, câte scârbe, câte suferinţe, câtelacrimi am vărsat împreună, câte privegheri, câte dureri am răbdat împreunăcând eram în viaţa cea de pe pământ şi suspinam după viaţa cea veşnică? Dar

acum, moartea s-a pierdut, patimile s-au prăpădit, a sosit viaţa şi învierea,nestricăciunea şi odihna. Unde ai fost atâţia ani, unde atâta vreme ai locuit? Ci,o Dumnezeule, cum trupul acesta al meu zăcea în groapa oaselor celor fără de

suflare, iar eu umblam plimbându-mă prin rai, î ndulcindu-mă din parte din frumuseţile lui pentru puţina mea dare de plată!

Vino dar acum, trupul meu, şi să luăm plăţile deplin. Fiindcă şi tu ai fost împreună călător şi ajutător la ostenelile mele, tu ai răbdat ocările şi necinsteaîmpreună cu mine pentru Hristos, aspra vieţuire a postului şi a privegherii,

crucea pocăinţei, lipsa hranei, lipsirea de cele spre trebuinţă, toate cu osârdieîmpreună cu mine le-ai răbdat. De câte ori ai scos pâinea din gura ta ca săhrăneşti pe cei săraci! De câte ori te-ai golit pe tine, ca să îmbraci pe cei goi! Decâte ori ai lăsat pământurile şi moşiile tale, averile, bogăţia şi cinstea ta, ca să nustrici pacea cu vecinii tăi! Cu dreptate dar este, câte lacrimi împreună cu mine ai semănat, iarăşi împreună cu mine bucurii să seceri. Şi la câte ai fost împreunăcu mine părtaş la osteneli şi ajutor, la acestea să te faci împreună cu mine părtaş

al slavei mele.

Deci, scoală-te fratele meu din praf şi te uneşte cu mine, ca să umblăm împreunăşi să ne împărtăşim împreună de răsplata ostenelilor noastre" (Ibidem, p. 83-86).


Am vorbit până aici despre cei adormiţi în Hristos, despre darurile şi însuşirile pecare le vor avea trupurile celor adormiţi în Hristos la judecata viitoare şi despreconvorbirea ce vor avea sufletele drepţilor cu trupurile lor înviate la judecata ceade obşte în vremea de apoi.

Acum voi adăuga din Vieţile Sfinţilor o istorioară sfântă şi adevărată prin careDumnezeu ne-a arătat în chip minunat învierea cu trup a celor adormiţi înHristos.

Pe vremea împăratului Teodosie cel Tânăr, care a luat împărăţia Bizanţului înanul 408 după venirea Domnului, s-a ivit un eres blestemat, care zicea că nu vor învia morţii. Iar Preabunul nostru Mântuitor, care pururea poartă grijă de



Biserica Sa, pe care a răscumpărat -o cu Preascump sângele Său, a arătat o mareşi preaslăvită minune despre învierea celor adormiţi întru El în acest chip: Şaptetineri creştini ostaşi cu rânduiala, din oraşul Efes, a căror nume erau:

Maximilian, Ianvlih, Exacusodian, Martinian, Ioan, Dionisie şi Antonie, pevremea marilor prigoane din partea păgânului împărat Decie, au fugit din faţamuncitorilor şi s-au ascuns în peştera muntelui ce se chema Ohon. Stând ei acolo la rugăciune către Dumnezeu, au adormit în această peşteră şi au dormit 192 de ani, până pe vremea împăratului Teodosie cel Tânăr.

Deci, cu puterea lui Dumnezeu trezindu-se ca dintr-un somn preadulce, li s-a făcut foame şi au trimis în oraşul Efes pe Ianvlih, cel mai tânăr dintre ei, să lecumpere ceva de hrană. Acela luând nişte bani de argint, s-a dus în cetatea Efesului cu mare grijă ca să nu fie cunoscut de cineva spre a fi prins de cei cechinuiau pe creştini... şi mergând la un vânzător de pâine, a scos un ban de

argint şi i l -a dat vânzătorului. Dar banul acela avea pe el chipul lui Deciu, cel ce împărăţise de demult. Văzând acest lucru vânzătorul de pâine a prins pe Sfântul Ianvlih şi i -a zis: "De unde ai găsit această comoară să ne spui şi nouă,iar de nu, te vom da pe mâna judecătorului". Apoi a dus pe S fântul Ianvlih laantipatul şi la episcopul cetăţii.

Auzind Sfântul Ianvlih că împăratul Deciu a fost de demult a căzut cu faţa la pământ şi a zis: "Tot Deciu este împărat în cetatea aceasta?" Iar episcopul i -a zis: "Nu, fiule. Acest împărat păgân a fost de demult. Acum împărăţeşte peste

noi drept credinciosul împărat Teodosie". Atunci Sfântul Ianvlih a zis: "Mă rog vouă să mergeţi după mine să vă arăt peştera muntelui Ohon şi pe prietenii mei ca să ştiţi de la dânşii adevărul. Căci noi, fugind din faţa păgânului împărat

Deciu, mai înainte cu câteva zile, ne-am ascuns în peştera aceea, iar pe el l -amvăzut intrând în cetatea Efesului".

Apoi episcopul şi antipatul cu mai marii cetăţii au mers cu tânărul şi cu mulţimede popor la peşteră. Iar la gura peşterii au găsit între două pietre, două tăbliţe de plumb pe care erau scrise aceste cuvinte: "Aceşti şapte tineri sfinţi, au fugit din faţa muncitorului Deciu şi s-au ascuns în peştera aceasta, iar Deciu a poruncit

de s-a astupat peştera şi aşa s-au sfârşit înt r-însa aceşti tineri care au murit pentru Hristos" (a se vedea pe larg Vieţile Sfinţil or, la 4 august). Citind acesteatoţi s-au umplut de mirare şi au preaslăvit pe Dumnezeu. Apoi, intrând în peşteră, au găsit pe sfinţii tineri şezând plini de bucurie, cu feţele strălucind calumina, de harul lui Dumnezeu. Deci văzându-i pe ei antipatul şi episcopul şi cei mai mari ai cetăţii, au căzut şi s-au închinat până la pământ la picioarele lor, şi



au dat mare slavă lui Dumnezeu, că i -a învrednicit să vadă o minune preaslăvită ca aceasta. Auzind împăratul Teodosie aceasta, a venit la peşteră şi, intrând a văzut pe sfinţi ca pe nişte îngeri ai lui Dumnezeu şi, căzând în genunchi li s-a închinat lor.

Vorbind împăratul Teodosie cu ei şapte zile, i -a văzut plecându-şi capetele lor şi adormind somnul morţii, după porunca lui Dumnezeu. Apoi a poruncit să se facă şapte sicrie de aur, în care purtând sfintele trupuri ale sfinţilor tineri, i -aîngropat acolo în peşteră.


Ce datorii avem noi faţă de cei adormiţi, mai ales faţă de morţii noştri?

Să ne rugăm lui Dumnezeu pentru iertarea şi odihna sufletelor lor. Şi cum nuştim care dintre cei adormiţi au fost mântuiţi sau nu, suntem datori să ne rugăm luiDumnezeu pentru toţi morţii noştri, pomenindu-i regulat la Sfânta Liturghie şi la parastase cu dezlegări. Iar în familie suntem datori să facem milostenie la săraci înnumele lor. Milostenia şi slujbele cu dezlegări la biserică sunt singurele căi deajutorare a celor răposaţi. Prin acestea Biserica a scos multe suflete din osândă şile-a mântuit.

Şi dacă cei adormiţi au fost în viaţă credincioşi, iubitori de Dumnezeu şi de biserică, milostivi, smeriţi şi apoi spovediţi şi împărtăşiţi înainte de moarte,slujbele şi dezlegările îi mântuiesc sigur şi îi scot din osândă la odihnă.

Iar dacă, dimpotrivă, au trăit în viaţă indiferenţi şi departe de Dumnezeu şi de biserică şi au murit nespovediţi, slujbele şi milostenia nu le mai uşurează osândasufletului, căci nimeni din cei ce mor nedezlegaţi prin spovedanie nu pot intra înodihna raiului, căci zice Mântuitorul în Sfânta Evanghelie: ce veţi dezlega - prinspovedanie - pe pământ, va fi dezlegat şi în cer...

Aşadar foarte mult putem ajuta la mântuirea răposaţilor noştri prin slujbe şi

milostenie în numele lor. Că fiii Bisericii lui Hristos prin moarte nu mor, adicănu sunt aruncaţi în osânda veşnică a iadului, ci dorm, adică se odihnesc cudrepţii în sânul lui Avraam, adică în rai, până la Judecata de apoi. De aceea este păcat ca noi creştinii să plângem ca nişte deznădăjduiţi pe cei morţi, ci numai săne întristăm pentru plecarea lor dintre noi, ca cei ce au nădejde.



Vă spun şi aceasta, că este păcat şi oprit de Biserică să pomeniţi la sfintele slujbe pe cei ce au fost necredincioşi, adică lepădaţi de Dumnezeu, sau sectanţi, adicălepădaţi de Ortodoxie, care au murit atei sau în vreo sectă. La fel, nu puteţi pomenila biserică pe cei ce s-au sinucis şi pe copiii avortaţi, pentru că primii şi-au pierdutnădejdea de mântuire, iar ceilalţi nu au fost botezaţi. Nu pot fi pomeniţi la slujbenici creştinii care au refuzat preotul şi Sfânta Împărtăşanie înainte de moarte saucare n-au vrut să se împace şi să ierte pe duşmanii lor nici măcar în ceasul morţii.Pe toţi aceştia nu-i puteţi pomeni.

O mare datorie avem şi faţă de noi înşine şi de fiii noştri. Aceea de a duce pe pământ o viaţă curată, creştinească, legată permanent de Hristos, ştiind că nucunoaştem ceasul morţii fiecăruia dintre noi şi că fiecare în ce va fi găsit, în aceeava fi judecat!

Deci să ne pocăim fiecare de păcatele noastre, acum când mai avem putinţă şi puţină vreme. Să ne spovedim şi împărtăşim cât mai des cu Prea Cinstitele Taine;să ne rugăm neîncetat lui Dumnezeu cu credinţă şi cu nădejde; să îndemnăm şi pe fiii şi fraţii noştri la pocăinţă şi sfinţenie, iar pentru cei răposaţi să ne rugămaşa cum ne învaţă Sfânta Biserică:

"Cu sfinţii odihneşte, Hristoase, sufletele adormiţilor robilor Tăi, unde nu estedurere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit".

Amin.



adâncul şi largul mormânt al istoriei care, atingând un trup mort, îl face să sescoale şi să umble si să vorbească ? Trebuie să fie, altfel soarele şi pământul, iarnaşi primăvara, magnetul şi electricitatea şi tot ce e pe lume ar fi un chip a ceva ce nuexistă, o umbră fără realitate, un vis fără conştientă.

Trebuie să fie, altfel Domnul nostru Iisus Hristos n-ar fi venit pe pământ.

A venit ca să le arate oamenilor conştiinţa şi realitatea; să le arate că toată firea, cu tot ce este şi cu tot ce se întâmplă întrânsa este doar icoană, vis, poveste.

Domnul a venit ca să dovedească adevărul celor spuse de soare şi pământ,de iarnă şi de primăvară, de magnetism şi de electricitate şi de toatelucrurile d in natură, făcute de Dumnezeu ca o carte deschisă înainteaoamenilor, pe care ei încă nu au citit -o până la capăt.

El e ca un stâlp de foc în istoria universului, de la care sufletele moarte îşi primesclumina şi căldura, mişcarea şi puterea. El este Pomul Vieţii la a cărui atingeretrupurile moarte înviază. Este balsamul curat şi înmiresmat care dă ochilor orbi vedere , surzilor auzire, înlemniţilor mişcare, muţilor vorbire, nebunilor minte,leproşilor curăţire şi tuturor bolilor vindecare.

Evanghelia de astăzi ne arată încă o dată cum, în atingere cu Hristos, bolnavii setămăduiesc şi morţii înviază. În vremea aceea, Iată a venit un bărbat, al cărui numeera Iair şi care era mai-marele sinagogii. Şi căzând la picioarele lui Iisus, îl ruga săintre în casa lui, căci avea numai o fiică, ca de doisprezece ani, şi ea era pe moarte.

În care vreme ? Când s-au întâmplat acestea ? În vremea când Domnul s-aîntors pe mare în corabie din ţinutul gadarenilor, unde curăţase doi oameni dedemoni, după ce mai devreme liniştise furtuna pe mare. Săvârşind aceste mariminuni, a fost chemat, după cum vom vedea, să săvârşească o a treia: să înviemorţii. Şi toate într -un răstimp foarte scurt, ca şi când S-ar fi grăbit să facă bineoamenilor de pe pământ în vremea vieţii Sale, dându-ne nouă o pildă de râvnă întru bine, şi arătându-ne că trebuie să umblăm câtă vreme avem lumină (Ioan l2,35).

Deşi aceste trei minuni sunt, prin natura lor, foarte deosebite, toate arată acelaşi lucru: puterea stăpânitoare a Mântuitorului Hristos: stăpânirea asupra firii,stăpânirea asupra demonilor şi stăpânirea asupra sufletelor. Greu de spus caredin aceste trei mari lucrări e mai măreaţă, mai slăvită, mai uimitoare. Ce -i maigreu: să potoleşti stihiile dezlănţuite, apa şi vântul, să vindeci nebunii fără leac sausă înviezi morţii ? Toate trei sunt la fel de grele pentru omul muritor, şi toate trei



sunt la fel de uşoare pentru Hristos. Ori care din aceste minuni ai încerca să pătrunzi, simţi, cu frică şi cu tremur, atotputernica suflare ce a făcut, în început,lumea. A zis Dumnezeu… şi a fost aşa (Facere l, ll).

Acest Iair este numit la Matei „dregător‖, iar Marcu şi Luca arată ce fel de dregător era: un cap al comunităţii, mai-marele sinagogii, unde se întocmeau rânduielilereligiei şi naţiunii. Singurul lui copil era pe moarte. Cumplit lucru pentru el, care,la fel ca toţi iudeii, avea o credinţă firavă, nelămurită, în viaţa de după moarte maimult, pentru un om cu întâietatea lui, lovitura era îndoită.

Odată durerea de părinte, era şi ruşinea şi umilinţa în faţa poporului, pentru că oastfel de pierdere era privită ca o pedeapsă de la Dumnezeu. Deznădăjduit, a venitla Hristos şi I s-a închinat, zicând - Fiica mea a murit de curând dar, venind, pune mâna Ta peste ea şi va fi vie (Matei 9,l8).

De ce Luca ne spune că fiica dregătorului era pe moarte iar Matei că a murit de curând? Luca descrie întâmplarea aşa cum s-a desfăşurat, iar Matei aduce chiar cuvintele lui Iair. Nu au oamenii obiceiul să-şi înfăţişeze nefericirea mai maredecât este? Această exagerare vine din faptul că nenorocirea, venind peneaşteptate, pare cu atât mai groaznică; pe de altă parte, omul care caută ajutor tinde să înfăţişeze pierderea drept mai mare decât este, ca să primească ajutor câtmai repede. Când o casă e în flăcări, auzi: „Săriţi, a jutor, mi-a ars casa !‖ Dar casa încă nu e scrum, ci abia a luat f oc. Iar că faaa lui Iair nu murise încă la vremeacând el a spus Domnului aceste cuvinte se vede mai departe din cele rostite lavenirea slujitorilor lui Iair.

Iair avea, într-o măsură, credinţă în Hristos, dar această credinţă a lui nu o ajungeanici pe departe pe cea a sutaşului roman din Capernaum. Pe când acesta îl oprea peHristos să meargă la casa sa, ca unul ce se simţea nevrednic de cinstea aceasta, şidoar îl ruga: zi numai cu cuvântul şi se va tămădui sluga mea (Matei 8), Iair l-achemat pe Domnul să vină la casa lui şi să-şi pună mâna Sa deasupra fiicei caremurise.

Credinţa lui, aşadar, avea ceva trupesc întrînsa: Pune mâna Ta peste ea. Iair cereade la Hristos un fel tangibil de vindecare. De parcă ar avea cuvântul lui Hristos mai puţină putere decât mâna Sa ! De parcă glasul care a liniştit furtuna şi a scosdemonii din oamenii îndrăciţi şi l-a înviat pe Lazăr cel de patru zile mort şi

îngropat n-ar fi putut s-o învieze pe copila lui Iair la fel de bine ca şi mâna !



Dar Domnul a fost preamilostiv şi nu l-a lipsit pe îndureratul părinte de grabniculSău ajutor, chiar dacă credinţa acestuia era cu lipsă. Iar pe drum s-a săvârşit ominune asupra unei femei a cărei credinţă era mai mare decât a lui Iair, minune

care l-a încredinţat pe acesta că Hristos întreg vindeca, nu numai mâna Lui. Înorice chip s-ar apropia cineva de Hristos, se tămăduieşte. Mare mângâiere

pentru cei care nu se pot atinge de Hristos într-un chip anume. Domnul Şi -a întins mâinile pe Cruce ca să cuprindă în îmbrăţişarea Sa pe toţi cei care vincătre El, de oriunde şi oricum ar veni ei.

Dar vedeţi ce s-a întâmplat pe când Hristos înainta împreună cu mulţimile sprecasa lui lair: Şi, pe când se ducea El, mulţimile Îl împresurau. Şi o femeie, care

de doisprezece ani avea curgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată averea ei,şi de nici unul nu putuse să fie vindecată, apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei. Mulţime de oameni s-a

strâns în jurul lui Hristos la întoarcerea din Gadara şi acum se îmbulzea pelângă Dânsul. Pentru că se zice: S -a adunat la El mulţime multă (Marcu 5, 2l).

Toţi voiau să-L vadă, să-L audă, să fie în preajma Lui, unii din sete duhovnicească,alţii din pură curiozitate. În această mulţimi se afla şi femeia bolnavă, iar boala eiera grea. Curgerea de sânge a unei femei, chiar firească fiind, e un lucru supărător,o umilinţă. Dar dacă doisprezece ani în şir nu se opreşte, ce izvor de chin, deruşine, de necurăţie ! Această făptură căutase vindecare şi dăduse pe doctori şi peleacuri tot ce avea, dar în zadar, nimeni şi nimic nu-i fusese de ajutor. De parcăDumnezeu ar fi făcut-o anume pentru valul de sânge care nu se mai oprea, de parcătot rostul ei pe pământ ar fi fost să se spele şi să se schimbe şi să se târască de la zila alta într-un chin şi o necurăţie fără leac. Aşa ni se pare când suferim de o boalăcronică. Dar Dumnezeu îi purta de grijă aşa cum poartă oricăreia din făpturile Sale.Boala i-a fost spre mântuire şi spre mai marea lui Dumnezeu slavă.

Numai să mă ating de haina Lui şi mă voi face sănătoasă (Matei 9, 2l), îşi spunea femeia, făcându-şi cu greu loc prin mulţime ca să ajungă la Hristos. Atâtde mare era credinţa acestei femei! Se încrezuse până atunci şi în doctorii pe lacare umblase zadarnic, tot atât de zadarnic cum zadarnică fusese şi credinţa în ei.

Credinţa nu ajută, dacă cel în care crezi nu are putere să ajute. Să tacă aşadar cei ce, din ignoranţă şi necredinţă, pun minunile Evangheliei pe seama sugestiei şi autosugestiei. Biata femeie chinuită nu îndrăznea nici măcar să apară în faţa lui Hristos, să-i spună deschis suferinţa ei. Cum ar fi putut să-şi dezvăluie chinul şiumilinţa înaintea atâtor oameni ? Ar fi trezit scârba şi oprobiul public, pentru că boala de care suferea era socotită ruşinoasă, necurată. Iată de ce s-a apropiat pe laspate de Domnul, atingându-se de haina Lui pe furiş.



Şi îndată izvorul sângelui ei a încetat. Dar cum şi-a dat ea seama că i s-a opritcurgerea sângelui ? A simţit în trup că s-a vindecat de boală (Marcu 5, 29). Ca unvierme care roade neîncetat într-o rană deschisă, aşa trebuie să-şi fi simţit femeia până atunci mişcarea sângelui curgând fără oprire. Dar când s-a atins de haina luiHristos, sângele şi-a găsit odihna; şi ea nu l-a mai simţit, aşa cum nici un omsănătos nu-şi simte sângele. S-a pătruns de sănătate, ca magnetul de forţamagnetică, ca o încăpere întunecoasă de lumină.

Nu a fost aceasta singura împrejurare când un bolnav s-a vindecat numai laatingerea hainei lui Hristos. Ni se spune în alt loc că mulţi căutau să se atingăde poala hainei Lui; şi câţi se atingeau se vindecau (Matei 14, 36). Câteasemenea minuni de care nici nu s-a auzit, care nici n-au fost scrise, a săvârşitDomnul între oameni! Şi nu numai în anii vestirii mântuitoarei Sale Evanghelii, ciîncă de la zămislirea Sa în preacuratul trup al Maicii Sale. Spune Gură de Aur:

„Minunile Sale sunt mai nenumărate ca picăturile de ploaie‖. Cum s-aschimbat, tainic, întreaga zidire odată cu întruparea Lui! Şi câte tainice minuni şi preschimbări uimitoare nu se săvârşesc până astăzi în credincioşii care seating de împărtăşania cu trupul şi sângele Său!

De negrăit este lucru, de necuprins, de nepătruns ! Femeia aceasta nu s-a atins detrupul Lui, ci doar de haină, şi îndată s-a tămăduit de lunga boală din care n-o putuse scăpa nici un ajutor pământesc. Tot ce avusese cheltuise umblând pe ladoctori după uşurare. Doctorii i-au luat tot ce a avut, şi nu i-a dat în nimic înschimb. Dar aici este Doctorul care nu caută plată, care nu ia nimic ci dă totul,şi dă neîntârziat, fără nici o umbră de tulburare. Iată deplinătatea şi desăvârşirea darului care este de sus, pogorându-se de la Părintele luminilor (Iacov 1, 17).

Şi a zis Iisus: Cine este cel ce s-a atins de Mine ? Dar toţi tăgăduind, Petru şi ceilalţi care erau cu El, au zis: învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi testrâmtorează şi Tu zici: Cine este cel ce s-a atins de Mine ? Iar Iisus a zis: s-aatins de Mine cineva. Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine. De ceîntreabă Domnul ? El ştie bine cine s-a atins de El, după cum ştie şi că cei din

jur nu ştiu. Întreabă ca să arate credinţa femeii care s-a vindecat, ca s-oîntărească pentru totdeauna şi în ea şi în ceilalţi, şi ca să vădească dumnezeiasca Lui putere tuturor celor atunci de faţă şi nouă tuturor.

Omul trebuie să primească orice dar de la Dumnezeu cu inimă curată şimulţumire. Domnul a vrut să arate credinţa femeii, ca să ne înveţe că se cerecredinţă pentru a primi darul lui Dumnezeu, deşi, după mila Lui cea mare,



Dumnezeu face bine oamenilor şi când ei nu-şi arată credinţa. Cerând omuluicredinţă, Dumnezeu ne dezvăluie vrednicia de fiinţă liberă şi cuvântătoare. Cum ar fi omul liber şi înţelegător dacă n-ar lucra şi el de bunăvoie ceva spre mântuire ? Iar Dumnezeu cere de la om cel mai puţin cu putinţă: credinţa în Dumnezeul cel viu, în dragostea Lui de oameni care este totdeauna gata să dea omului şi să facă

pentru el totul spre binele lui. Arătând înaintea tuturor credinţa femeii, Domnul a vrut să întărească şi credinţa lui Iair; să-i arate acestuia că nu e nevoie să-iceară să meargă acasă la dânsul şi să-şi pună mâna peste fiica sa moartă. El are putere să vindece în orice chip, nu numai prin punerea mâinilor; El lucrează prin atingerea hainei ca şi a mâinii, de departe ca şi de aproape, în drum ca şi încasă.

Domnul vrea ca oamenii să-I cunoască puterea nu ca să primească laude de la ei — toată lauda omenească este ca nimic înaintea Lui — ci pentru ca ei să cunoască

adevărul, şi să folosească acest adevăr. Iar adevărul acesta este: că tot binele pecare îl primeşte omul, de la Hristos Însuşi îl primeşte şi cu voia lui Dumnezeu

îl primeşte. Haina lui Hristos nu a tămăduit boala femeii doar firea lui Hristos. Iată puterea lui nemijlocită. Este aceiaşi putere vie şi voitoare care lucrează şi prinicoane şi moaşte întru binele credincioşilor.

Credinţa creştină nu are nimic de-a face cu vrăjitoria. Nici un lucru din natură nu poate fi prin sine însuşi de vreun folos omului, nici puterea Dumnezeului celui viunu lucrează fără ştirea Lui. La fel stau lucrurile cu toate mijloacele pământeşti devindecare, cu toate leacurile, cu toate apele. Dumnezeu nu stă departe de leacuri şiape cum nici Hristos nu stă departe de haina Lui. Oricine ia leacuri şi bea apeminerale cu aceeaşi credinţă şi sfială cu care s-a atins această femeie de haina luiHristos, se va vindeca. Iar cine ia leacuri şi ape fără Dumnezeu, rareori se vindecă.Iar dacă totuşi se vindecă şi unul ca acesta, prin marea milă a lui Dumnezeu sevindecă, pentru ca şi el să ajungă să cunoască şi să slăvească puterea Lui.

Domnul l-a tămăduit pe îndrăcitul din Gadara fără ca acesta să fi avut nici credinţă, nici conştiinţă; dar, pentru a se vedea limpede de ce dă Dumnezeuvindecare şi bolnavilor lipsiţi de credinţă, Domnul i -a spus celui tămăduit: Mergi

în casa ta, la ai tăi, şi spune-le câte ţi -a făcut ţie Domnul şi cum te-a miluit (Marcu 5, 19). Mulţi în gloata aceea se îmbulzeau împrejurul lui Hristos şi seatingeau de El, dar numai femeia plină de credinţă, care L-a atins cu frică şi sfială, a primit ajutor.

La fel se întâmplă şi astăzi cu mulţi care se închină atingând icoanele, moaştelesfinţilor, Sfânta Cruce sau Evanghelia, ca şi cu mulţimile acelea iscoditoare dar cu



inima rece care Il atingeau pe Hristos. Dar cu adevăraţii închinători, plini decredinţă, se întâmplă precum s-a întâmplat cu femeia aceasta. Cine are ochi devăzut, să vadă; cine are urechi de auzit, să audă !

Şi femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând şi, căzând înaintea Lui, a spus def aţă cu tot poporul din ce cauză s-a atins de El şi cum s-a tămăduit îndată. Iar El i-azis: îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace. Din glasul şi dinvorbele lui Hristos femeia şi -a dat seama că El îi ştie taina, că nu se poateascunde. Atunci a stat cu frică şi cutremur înaintea Celui care pătrunde şi celemai bine ascunse taine, şi cele mai adânc îngropate în inimă. Simţise puterea lui Hristos în minunea vindecării şi se cutremurase înaintea Atotputernicului.

Dar acum, văzând că Domnul ştie ceea ce ea căutase să ascundă, tremura şiînaintea Atotştiutorului. I se dezvăluie acum, odată cu atotputernicia lui Hristos, şi

atotştiinţa Lui. Femeia a stat înaintea tuturor şi a mărturisit totul. Ruşinea s -a preschimbat în frică. Ruşinea s-a dus odată cu boala, în locul ei a copleşit-o fricadinaintea atotputerniciei şi atotştiinţei lui Hristos.

Văzând -o atât de înfricoşată, Domnul a mângâiat -o părinteşte, spunând: îndrăzneşte, fiică! Oare este pe lume mângâiere mai dulce decât să auzi acestecuvinte de pe buzele Domnului Celui fără de moarte ? El îi dă îndrăzneală,

numind-o fiică. Nu este îndrăzneală adevărată până ce nu o dă Dumnezeu.

Nimeni nu ştie ce-i vitejia dacă nu ştie de Dumnezeu, nici nu ştie ce

-imângâierea dacă nu- L ştie pe Dumnezeu drept tată al său şi pe sine copil al Lui. Iar nimeni nu poate auzi în duh aceste cuvinte dacă nu s-a înnoit şi nu s-anăscut din nou, duhovniceşte.

Femeia aceasta se născuse din nou, şi cu trupul şi cu sufletul.Cu trupul, pentru că trupul cel plin de necurăţie, ca şi mort, se făcusesănătos.Cu sufletul, pentru că a cunoscut atotputernicia şi atotştiinţa Domnului

Iisus Hristos.

Credinţa ta te-a mântuit. Aceste cuvinte sunt şi de încurajare şi de învăţătură.

Dacă Domnul nu Şi -ar fi arătat smerenia postind şi spălând picioareleucenicilor, dacă nu ar fi dat cinstea puterii Sale Altuia, Tatălui SăuCeresc, şi dacă nu Şi -ar fi împărţit slava cu oamenii, oare nu s-ar ficutremurat necontenit pământul sub pasul Lui ?



N-ar fi luat toată lumea foc la cuvântul Său ? Cine ar fi cutezat să- L privească în faţă? Cine ar fi îndrăznit să se apropie de El şi să- L atingă ? Cine I-ar fi auzit glasul fără să se spulbere ?

Dar de aceea a luat Domnul trup de om, ca să fie omului frate; de aceea S-asmerit; de aceea a dat oamenilor îndrăzneală la orice pas; de aceea a puslucrarea Sa pe seama credinţei lor.

Dar iată, în răstimpul acestei întâmplări, starea lui Iair s-a înrăutăţit: Şi încăvorbind El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii, zicând: A murit fiica ta. Numai supăra pe învăţătorul. Dar Iisus, auzind, i -a răspuns: nu te teme. Credenumai, şi se va izbăvi. Acum se vede bine că, la vremea când Iair venise la Hristosca să-L roage să vină la casa lui, copila încă nu murise. Dar era pe moarte, îşi

dădea duhul, se putea spune că era ca şi moartă.

Nu mai supăra pe învăţătorul. Hristos era socotit un învăţător, şi era numit ca atarede către cei ce nu simţeau dumnezeiasca Lui putere. Dar vedeţi cât de bun esteDomnul! Mai înainte ca dregătorul Iair să-şi strige durerea, Hristos i-a luat-oînainte cu vorbe de mângâiere şi îmbărbătare: Nu te teme. Oricum, lucrurile nu s-au schimbat: pe patul morţii sau moartă copilă, totuna este pentru puterea luiDumnezeu. Tu fă numai singurul lucru care ţi se cere, singurul lucru pe care tu poţisă-l faci: Crede numai. Ai văzut doar, după cele întâmplate cu femeia aceasta, ce poate să facă Dumnezeu. Cel ce a oprit mai repede ca gândul curgerea de sângeneîncetată vreme de doisprezece ani, poate să aducă laolaltă încă o dată sufletul şitrupul fiicei tale. Crede numai, şi se va izbăvi.

Şi venind în casă n-a lăsat pe nimeni să intre cu El, decât numai pe Petru şi pe Ioan şi pe Iacov şi pe tatăl copilei şi pe mamă. Cinci martori ajung. Şi la curţile pământeşti ajung doi martori. A luat trei dintre ucenici, cei care aveau să fie mai târziu şi martorii Schimbării la Faţă de pe Tabor şi a luptei Sale din GrădinaGhetsimani. I-a ales pe cei mai în stare duhovniceşte de a pătrunde şi purta tain a puterii şi a fiinţei Sale. Aceştia trei aveau să vadă cea dintâi înviere din morţi

săvârşită de Domnul, şi să le spună celorlalţi nouă, ca să se înveţe astfel ucenicii să aibă încredere unul în altul.Mai târziu, la învierea fiului văduvei din Nain şi la învierea lui Lazăr aveau să fie toţi de faţă.

Iar părinţii fetei se înţelege de ce erau acolo. Copila lor moartă avea să fie de faţă laînvierea sufletelor lor. Cine, mai mult decât părinţii, se cuvenea să primească ajutor duhovnicesc prin fiică ?



Intrând în casă, Domnul s-a îngrijit de cei ce plângeau şi jeleau copila care murise, pentru că toţi plângeau şi se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeţi; n-amurit, ci doarme. Şi râdeau de El, ştiind că a murit. Matei şi Marcu lărgesctabloul. Erau acolo cântăreţi şi bocitori tocmiţi în împrejurimi, după obiceiul,acelaşi, şi la iudei şi la păgâni. Era tulburare şi plângeau şi se tulburau mult (Marcu 5, 38). Iair era un om de vază, poate cel mai de vază, din acel ţinut. În afarăde cântăreţii şi bocitorii plătiţi, trebuie să se fi adunat acolo o mulţime de rude, prieteni şi vecini care plângeau din toată inima după copila dusă aşa de timpuriu.

De ce le spune Domnul acestor oameni: n-a murit, ci doarme, când ştie mai bineca oricine că fata a murit ?

– Mai întâi, pentru ca toţi cei de faţă să confirme că fata cu adevărat a murit. Iar ei n-au găsit alt chip de adeverire a morţii decât batjocură în faţa

părutei Lui neştiinţe.– Apoi, ca să arate că moartea, de faţă cu El pe acest pământ, şi-a pierdut

boldul şi puterea asupra oamenilor şi a ajuns asemeni unui vis. Moartea nueste nimicirea omului, după cum nici somnul nu este. Moartea este trecereadin această viaţă în cealaltă; şi un singur Domn este, şi al acestei vieţi, şi al celeilalte.

Pentru omul legat prin viaţă de trup, despărţirea de viaţa trupească înseamnădespărţirea radicală de viaţă. Când o maşină rămâne în pană pe drum, călătorii

rămân şi ei în pană, neputând să meargă mai departe singuri. Acesta e felul de agândi al oamenilor trupeşti. Iar cei duhovniceşti se uită şi văd că, dacă maşina seîmpotmoleşte, călătorii se dau jos, o lasă acolo în drum şi merg mai departe fără ea.Dar Cel ce a făcut şi maşina şi călătorii, nu poate oare şi să repare maşina, şi pecălători să-i aducă înapoi, ca să meargă mai departe cu ea ?

La fel e şi cu învierea din morţi: trupul se restaurează şi sufletul se întoar ce la el.Iar că pe bună dreptate a asemănat Domnul moartea cu somnul, neexagerând cunimic, El însuşi a dovedit-o prin învierea Sa după o moarte violentă şi după şedereade trei zile în mormânt, precum şi prin învierea multora în ceasul morţii Sale pe

Cruce, şi mai târziu, în toată istoria Bisericii, când morţii s-au întors la viaţă curugăciunile sfinţilor şi plăcuţilor lui Dumnezeu. Şi o dovedeşte şi acum, la înviereafiicei lui Iair.

Aşadar, ce a făcut mai departe Domnul, după ce a luat cu el martorii potriviţi ? Iar El, scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a strigat zicând: Copilă, scoală-te ! Cei ce umpleau iatacul fetei moarte văzuseră că fata neîndoielnic a murit, erau



încredinţaţi fără tăgadă de moartea ei, şi acum nu mai era nevoie de ei acolo. Vor auzi mai târziu minunea şi vor vedea cu ochii lor fata vie. Acum însă Domnul are aîntări credinţa acestui întâi-stătător al poporului şi a acestor trei întâi-stătători aiapostolilor Săi.

Felul de a lucra în toate minunile Sale, era aducerea omului la descoperire şi uimire prin înţeleaptă pronie şi iconomie vădită în fiecare amănunt. Scoţându-i pe toţi afară din odaia de moarte a fet ei, Domnul a făcut să rămână în ea aceştiaşapte: cinci vii, unul mort şi Dătătorul de Viaţă.

Nu se ascunde — sau mai degrabă se dezvăluie — aici marea taină a sufletului ?Când într-un păcătos sufletul moare, omul acela rămâne să trăiască mai departe cucele cinci simţuri viaţa trupului, deşartă, deznădăjduită, întinzându-şi în toate părţile mâinile după ajutor. Aceştia sunt aşa-numiţii „materialişti‖ ai zilelor

noastre: umbre fizice fără suflet, creaturi deznădăjduite care prin simţuri — ochi,urechi şi celelalte — se agaţă de această lume ca să-şi ţină, măcar o vreme,trupurile afară din mormânt, unde sufletul le zace demult.

Dar când, din lucrarea dumnezeieştii Pronii, unul ca acesta ajunge la Hristos, îl strigă pe Hristos în ajutor. Şi Hristos, Domnul, vine la sufletul mort, îl atinge şi -l ridică iarăşi la viaţă, spre uluirea omului dinafară, trupesc. Evanghelistul Marcucitează înseşi cuvintele, în aramaică rostite de Domnul când a atins copila cu mânaSa: „Talita kumi!‖, care înseamnă acelaşi lucru: Copilă, scoală-te !

Ce s-a întâmplat cu fata când Hristos a rostit aceste cuvinte? Şi duhul ei s-aîntors şi a înviat îndată; şi El a poruncit să i se dea să mănânce. Iată că moartea edoar un vis! Şi duhul ei s-a întors. Duhul acestei fete părăsise trupul şi merseseacolo unde merg duhurile, celor morţi. Cu atingerea şi cu cuvintele Sale, Domnul a săvârşit două minuni: mai întâi a restaurat trupul şi apoi a adus duhul înapoi din ţinutul duhurilor în trupul teafăr.

Dacă nu i -ar fi tămădui trupul, de ce folos ar fi fost să se întoarcă duhul fet ei la trupul bolnav ? Ar fi însemnat să se întoarcă la boală şi apoi iar la moarte. O

astfel de înviere pe jumătate nici n-ar fi fost înviere, ci chin. Dar Domnul nu dădaruri pe jumătate, ci daruri întregi, nu daruri ciuntite, ci daruri desăvârşite. Nu-i dă orbului vedere numai cu un ochi, ci cu amândoi; nu dă surdului auz numaicu o ureche, ci cu amândouă; nu-i vindecă slăbănogului doar un picior, ci peamândouă.



Aşa şi aici: a întors duhul unui trup sănătos, nu bolnav, ca omul întreg să fie teafăr şi viu. De aceea a poruncit Domnul să i se dea să mănânce: ca să se vadă bine căfata e nu numai vie, ci şi sănătoasă. Iar alt Evanghelist adaugă: Şi îndată s-a sculatcopilă şi umbla (Marcu 5,42), ca să vadă toată lumea că s-a însănătoşit şi cu trupul.Trebuia să se încredinţeze toată lumea că fata s-a făcut bine. De aceea ea s-a sculat,a umblat, a mâncat.

Ştia Domnul cu ce neam necredincios are de-a face, de aceea s-a îngrijit să leaducă, odată cu minunea, şi dovezile ei de nezdruncinat. Trebuia să se vadă, maiîntâi, că era trebuinţă de acea minune; apoi, că nimeni altul înafară de El n-o puteasăvârşi; şi în sfârşit, că minunea nu putea fi pusă la îndoială, că era un adevăr denetăgăduit. O, cât de bine cunoştea Domnul soiul acesta de oameni viclean şinecredincios !

Şi au rămas uimiţi părinţii ei. Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui nimic. Prinaceastă poruncă Domnul a vrut să înţelepţească pe părinţii fetei înviate, ca mai întâi de toate ei să mulţumească lui Dumnezeu. N-aveau să dea acum buzna afarăşi să strige în gura mare minunea care s-a săvârşit, ci se cuvenea să îngenunchezecu cea mai mare smerenie înaintea Dumnezeului celui viu revărsându-şi cu căldurărecunoştinţa. Vestea se va duce de la sine, nici o grijă ! Nu trebuie, în aceste clipeînălţătoare, să vă gândiţi la curiozitatea lumii, ci la datoria voastră către Dumnezeu.

Astfel, vindecând pe femeie de scurgerea sângelui şi înviind copila moartă DomnulŞi-a dus mai departe lucrarea de vindecare a sufletului de reaua iscodire.Curiozitatea este rea, pentru că desparte sufletul omului de Dumnezeu, înecându -lîn marea mărunţişurilor trecătoare şi a întâmplărilor lumeşti. Curiozitatea este maimult decât rea, pentru că adesea duce la pierderea şi a trupului şi a sufletului. Multe păcate trupeşti şi sufleteşti îşi au rădăcina în curiozitate. După cum frumoasa floarede mac are întrânsa otravă, aşa şi curiozitatea poartă întrânsa un venin tare caredistruge şi sufletul şi trupul.

Dumnezeu nu a făcut lumea ca să sature curiozitatea oamenilor, ci ca să-imântuiască. Spune înţeleptul rege: Ochiul nu se satură de câte vede şi urechea

nu se umple de câte aude (Ecclesiastul 1, 8). Domnul nu a vindecat femeia decurgerea sângelui pentru că s-a atins de haina Lui din curiozitate, ci pentru că, înnefericirea ei, s-a apropiat de El cu credinţă. În van cer curioşii minuni de laDumnezeu, nu li se vor da. Curiosului nu îi sunt de nici un folos. Mai mult folos leaduc morţilor minunile lui Dumnezeu decât curioşilor. Oare doctorul merge să-icaute pe cei care cred că sunt sănătoşi, pe cei care sunt mulţumiţi cu starea lor şinu-i cer ajutorul ?



Dar este Domnul mai puţin înţelept decât doctorii pământului, ca să meargă prin bâlciuri să-şi arate îndemânarea şi puterea ? Nu te îngriji tu, dregătorule Iair, decum anume va zbura vestea că a înviat copila ta. Nici tu, omule, nu te îngriji cum anume se va duce vestea învierii sufletului şi trupului tău. Dumnezeu aretelefoanele şi telegrafurile Sale mai repezi decât îşi deschide omul gura sa ca să-ispună altuia noutăţi.

El ştie cel mai bine cum să răspândească cele ce sunt omului de folos. Cel ce a făcut glasul, gura şi văzduhul, are şi alte mijloace de comunicaţie ! El stă înlegătură cu orice făptură a Sa prin căi care umplu spaţiul şi timpul. Tu

aminteşte- ţi numai ce datorie ai către Dumnezeu, Dătătorul tuturor darurilor, şi grăbeşte-te să-i aduci mulţumiri în desăvârşită ascultare de sfânta Sa voie.

Slavă Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, împreună cu Tatăl şi cu

Duhul Sfânt, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în veciivecilor. Amin.

(Sfântul Nicolae Velimirovici - „Predici ‖ )



Sfântul Teofan Zăvorâtul - Tâlcuiri din Sfânta Scriptură - Învierea ficei luiIair

[Efes. 2, 14-22; Lc. 8, 41-56].

Iair, căzând în faţa tuturor la picioarele Mântuitorului, L-a rugat pentru tămăduireafiicei sale - şi a fost ascultat. Domnul, fără a spune vreun cuvânt, S-a sculat îndatăşi a mers la el.

în drum spre lair, a fost tămăduită femeia cu scurgere de sânge, fireşte că nu fărărugăciune din partea ei, chiar dacă nu a rostit nici un cuvânt şi n -a căzut cu faţa în

jos la picioarele Domnului: avea rugăciunea lăuntrică a credinţei. Domnul a

auzit-o şi i-a dat vindecare. Totul s-a săvârşit intr -ascuns. Femeia cu scurgere desânge s-a întors cu inima către Domnul; Domnul a auzit acest strigăt al inimii şi i-a împlinit cererea.

Rugăciunea acestei femei şi cea a lui lair sunt în sine unul şi acelaşi lucru, deşi putem deosebi în ele felurite măsuri. Aceste rugăciuni pline de credinţă, nădejdeşi dăruire nu rămân niciodată neascultate.

Uneori, oamenii spun: ''Ma rog, mă rog, şi rugăciunea mea tot nu e ascultată ''.

Osteneşte-te însă a sui la măsura rugăciunii ce nu cunoaşte răspunsul ''nu'' şi veivedea de ce rugăciunea ta nu e acum ascultată.

Fie că te vei ruga îngenuncheat - precum Iair -, fie că vei sta ca de obicei, ca toţi ceilalţi - cum a făcut femeia cu scurgere de sânge -, dacă se va porni în inima tarugăciunea adevărată, ea va străbate la Domnul şi -L va îndupleca spre milă.Totul este cum să ajungi la o astfel de rugăciune. Osteneşte-te şi vei reuşi.



Toate pravilele de rugăciune au ca ţintă să îl înalţe pe rugător la această măsurăa rugăciunii şi toţi cei ce străbat cu înţelegere această cale ajung la ţintă.



Mitropolitul Augustin de Florina – Predică la Duminica a XXIV-a dupăRusalii

„Credinţa ta te-a mântuit…‖ „Doar crede şi se va mântui‖

(Luca 8, 48, 50)

Aţi auzit Evanghelia. Ne istoriseşte două minuni. Una, vindecarea femeii cuscurgere de sânge, mai mică; alta, învierea copilei moarte, este foarte mare.

Acestea le zice Evanghelia. Şi vreau să luăm aminte la un lucru. Dacă femeia bolnavă s-a vindecat şi dacă fetiţa a înviat din morţi, aceste două minuni au avutloc pentru că la mijloc a fost credinţa. Femeii pe care a vindecat-o, Hristos i-a spus:„Credinţa ta te-a mântuit‖. Şi tatălui fetiţei i-a spus: „ Nu te teme; doar crede, şi seva mântui‖ (versetele 48 şi 50). Hristos pune credinţa ca pe o condiţie a minunilor.

Aceasta ne arată cât de mare lucru este credinţa. Şi dacă deschideţi Evanghelia şiîntreaga Sfântă Scriptură veţi vedea că este foarte des întâlnit cuvântul „credinţă‖.Dar veţi întreba: ce este această credinţă?

***

Ce este credinţa? Sunt unele lucruri, fraţii mei, pe care le simţim, dar nu putem săle exprimăm. Simţi, de pildă, că există aer, vezi că el clatină frunzele; dar cine avăzut aerul? Simţi electricitatea, atingi o sârmă şi te scutură, dar foarte bine niciştiinţa nu poate să explice ce este electricitatea. Stai pe pământ şi simţi cutremurul,



dar cauzele cele mai profunde ale cutremurului n-a putut nimeni să le identifice.Lumea aceasta are taine. Una din marile taine este şi credinţa. Ce este credinţa?Este curent, aer, electricitate, cutremur? Este ceva mult superior.

Ce este credinţa?

Dacă vrei să simţi credinţa, ascultă ce spune Biserica noastră la Heruvic: „Toată grija cea lumească să o lepădăm…‖.

Vrei să simţi ce este credinţa, să vezi lumina cea cerească? Izgoneşte din mintea taorice gând pământesc. Din mintea ta fă-ţi aripi şi zboară. Zboară dincolo de lună,dincolo de soare, dincolo de stele, dincolo de galaxii. Dar oricât vei zbura, undevate vei opri. Acolo deci unde se opresc rachetele, astronomia, ştiinţa, logica, acolo,atunci, este nevoie de altfel de aripi – aripile credinţei. Credinţa vine şi te ia şi te

înalţă sus, foarte sus, şi acolo auzi: „Osana întru cei de sus…‖ , asculţi cântărileîngerilor şi ale arhanghelilor precum Sfântul Spiridon, vezi un tron deasupracăruia şade însuşi Dumnezeu. Aceasta este credinţa, îţi arată lucruri, pe care

nici cu ochiul, nici cu microscopul, nici cu alte mijloace ştiinţifice nu poţi să levezi.

Prin credinţă omul îşi dă seama că în afară de această lume materială existăşi o altă lume, nu sensibilă, ci suprafirească, nevăzută, duhovnicească, olume superioară, lumea duhurilor netrupeşti şi nemuritoare.Îşi dă seama că există Dumnezeu, „Creatorul celor văzute şi celor nevăzute‖. Prin credinţă omul simte şi că există un Părinte iubitor. O vrăbiuţă – ziceEvanghelia – o furnică, o frunză din copac nu cade jos pe pământ fără voiaSa. „ La voi însă şi perii capului toţi sunt număraţi ‖ (Matei 10, 29-30). Cevrea să spună asta? Toate detaliile vieţii noastre Domnul le cunoaşte. Prin credinţă acceptăm că Dumnezeu este un soare, o „ Dumnezeire în treiSori‖, trei sori, dar un singur soare: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. „ Slavă sfintei şi celei de-o fiinţă şi de viaţă făcătoare şi nedespărţitei Treimi ‖.„Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh…‖.Ce măreţii sunt acestea!

Prin credinţă de asemenea mărturisim că a doua Persoană a Sfintei Treimi,Domnul nostru Iisus Hristos, s-a coborât din cer aici, pe pământ. Nu doar caom, ci ca Dumnezeu-Om. S-a botezat în Iordan, a fost străpuns de spini, de piroane şi de răutatea lumii. Prin credinţă – înainte de toate – mărturisim că pe Golgota s-a jertfit FiulFecioarei şi Şi-a vărsat Neprihănitul Său Sânge şi acest Sânge a devenit baie



în care se curăţeşte şi cel mai păcătos suflet. „ Sângele lui Iisus Hristos… necurăţeşte pe noi de tot păcatul ‖ (I Ioan 1, 7). În sfârşit, prin credinţă mărturisim că Hristos a înviat întru slavă, S-a înălţatla ceruri şi că va veni iarăşi într -o zi „să judece viii şi morţii ‖ (Simbolul deCredinţă).

Acestea sunt temeliile, rădăcinile sfintei noastre credinţe. Este suficient însă doar să credem? Acestea – îţi spune unul – le accept; nu sunt ateu, mason, iehovist; eucred… Nu este suficient doar să zicem „cred‖. Cuvântul „cred‖ să-l arătămcontinuu în viaţă, să-l traducem prin fapte de iubire.

Crezi în Sfânta Treime? O spui cu gura. Prin viaţa ta însă arăţi că adori alte zeităţi„ale veacului acestuia‖, care sunt profitul, mammona, plăcerile, idolii lumii, însuşisatana (II Corinteni 4, 4).

Crezi în purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de toate? De ce deci te întristezi?De ce deznădăjduieşti? De ce te temi? Dumnezeu, care hrăneşte păsările, te vahrăni şi pe tine. „ Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit, iar cei ce- L caută pe Domnul

nu se vor lipsi de tot binele‖ (Psalmul 33, 11).

Crezi că Hristos a înviat din morţi şi a biruit moartea? Atunci de ce te întristezi şi plângi? De ce faci ca şi închinătorii la idoli „ care nu au nădejdea‖ Învierii? (ITesaloniceni 4, 13).

Crezi că Dumnezeu este iubire? Atunci tu de ce ţii mânie şi ură?

Crezi că Dumnezeu iartă pe cel păcătos? Aşadar, de ce şi tu nu ierţi pe vecinul sau pe fratele tău?

Crezi că Hristos este deasupra tuturor? Atunci de ce Îl dispreţuieşti, de ce Îl înjuri?

Din păcate, nu există credinţă lucrătoare.

Iubiţii mei! În aceşti ani blestemaţi în care trăim, în care diavolul şi -a pus toate puterile ca să dezrădăcineze din inimi credinţa, să fim cu multă luare aminte. Pentru ca omul să se mântuiască are nevoie de credinţă. Credinţa în Dumnezeu, credinţa în Hristos, credinţă în cele pe care le învaţă Bisericanoastră.



Dar nu suntem ca protestanţii. Nu. Acestia strigă doar „credinţă‖.

Noi, ortodocşii, spunem: Credem, dar lângă credinţă avem şi faptele iubirii. „Credinţă lucrătoare prin iubire‖ (Galateni 5, 6). Nu suntem nici protestanţi, nicicatolici, şi nici iehovişti, nici masoni, nici atei.

Noi spunem că credinţa mântuieşte. Care credinţă însă? Credinţa care este dublată de fapte (vezi Iacov 2, 14-26). Un copac îl cunoşti după fruct; lămâiul secunoaşte după lămâie, mărul – după mere, măslinul – după măsline; şi creştinul seva arăta din faptele lui. Iar puiul de pasăre, pentru a zbura, trebuie să aibă puterniceambele lui aripioare. Dacă vânătorul îi loveşte o aripioară, sărmanul pui cade jos.Cu o aripioară încearcă, se loveşte jos de pământ, dar nu poate să zboare. Aşa faceşi diavolul, ne loveşte cu gloanţele lui când într -o aripă, când în alta, când încredinţă, când în fapte, când în Ortodoxie, când în ortopraxie, şi nu putem să

zburăm la cele cereşti. Să luăm aminte să avem credinţă ortodoxă şi fapte devirtute.

Vine ceasul – aproape este – în care va cădea ciurul deasupra pământului. Toatecâte le zice Apocalipsa se vor împlini. Ne va cerne diavolul ca pe ucenicii luiHristos în noaptea Marii Joi. Spuneau: „Noi vom fi alături de Tine‖. Şi Hristos i-aspus lui Petru: În seara aceasta diavolul vă va cerne. „Iată satana a cerut să văcearnă ca pe grâu…‖ (Luca 22, 31). Cu site mici ne-a cernut până astăzi; dar vaveni sita cea mai mare. Şi atunci, fraţii mei, din miile de creştini, ascultaţi? -Aceste lucruri le spun cărţile lui Dumnezeu, Biblia (vezi Matei 7, 14; 22, 14; Luca12, 32; 13, 23; 18, 8; Apocalipsa 3, 11; 16, 9-11,21) - Din miile de creştini dacă varămâne unul credincios lui Hristos! 999 nu vor mai crede în nimic. Vor blasfemia,vor face ca şi câinii turbaţi care nu-şi mai recunosc stăpânul.

Dar noi, şi unul dacă am rămâne, să rămână. Şi unul dacă rămâi în societate, sărămâi. Unul va birui, cel care crede în Hristos. Şi să ne învrednicească Dumnezeusă murim cu credinţa ortodoxă şi cu fapte de pocăinţă. Şi când va veni cel dinurmă ceas al vieţii noastre, să spunem: „ Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta‖ (Luca 23, 42).

Amin.

(traducere din elină: monahul Leontie)



Părintele Constantin Galeriu - Predică la Duminica a XXIV-a după Rusalii -Învierea fiicei lui Iair

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Citind în calendar, vedem că Sfânta Evanghelie de azi e numită: Învierea fiicei luiIair. Cuvântul sfânt mai vesteşte aici şi un alt fapt minunat: vindecarea unei femeicare de doisprezece ani suferea de pierderea sângelui.

Dar să ascultăm mai întâi textul integral al Evangheliei: Şi iată a venit un bărbat,al cărui nume era Iair şi care era mai -marele sinagogii. Şi căzând la picioarelelui Iisus, Îl ruga să intre în casa Lui, căci avea numai o fiică, ca de doisprezeceani, şi ea era pe moarte. Şi, pe când se ducea El, mulţimile Îl împresurau. Şi o femeie, care de doisprezece ani avea scurgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată averea ei, şi d e nici unul nu putuse să fie vindecată, a propiindu-se pe la

spate, s-a atins de poala hainei Lui şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei. Şi a zis Iisus: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Dar toţi tăgăduind, Petru şi ceilalţi care erau cu El, au zis: Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtoreazăşi Tu zici: Cine este cel ce s-a atins de mine? Iar Iisus a zis: S-a atins de Minecineva. Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine. Şi, femeia, văzându -sevădită, a venit tremurând şi, căzând înaintea Lui, a spus de faţă cu tot poporul



din ce cauză s-a atins de El şi cum s-a tămăduit îndată. Iar El i -a zis: Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace.

Şi încă vorbind El, a venit cineva de la mai -marele sinagogii, zicând: A murit f iica ta. Nu mai supăra pe Învăţătorul. Dar Iisus, auzind, i -a răspuns: Nu teteme; crede numai şi se va izbăvi. Şi venind în casă n-a lăsat pe nimeni să intrecu El, decât numai pe Petru şi pe Ioan şi pe Iacov şi pe tatăl copilei şi pe mamă. Şi toţi plângeau şi se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeţi; n-a murit, cidoarme. Şi râdeau de El, ştiind că a murit. Iar El, scoţând pe toţi afară şi

apucând-o de mână, a strigat, zicând: Copilă, scoală-te! Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi a poruncit El să i se dea să mănânce. Şi au rămas uimiţi părinţii ei. Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat. (Luca 8,41-56).

Sunt aici împreună două din durerile lumii: boala şi moartea, prin care, precum s -aobservat când a fost vorba de Învierea fiului văduvei din Nain, Adam, ispitit, a pusun nou început omului: al stricăciunii şi morţii. În faţa acestor pătimiri umane seaflă acum unicul, adevăratul Început: Fiul lui Dumnezeu făcut Om, în Care îşi auobârşia Binele şi Viaţa. Şi de aceea în El se află şi vindecarea din adânc, de larădăcină, de la Autor, cauza primordială a existenţei şi vieţii. „Dumnezeu nu esteautorul relelor‖, zice iluminat Sfântul Vasile cel Mare. „ Suferinţele de aici şi

cele din Iad, nu au autor pe Dumnezeu, ci pe noi înşine. Începutul şi rădăcina păcatului stau în noi şi în libertatea voinţei noastre‖.

Un medic român profund credincios, îl numim: Nicolae Păulescu, a definit ştiinţadrept cunoaşterea prin cauze. Îl înţelegem: ca medic, fie la boală, fie la moarte, pentru a le cunoaşte, el caută etiologia, cauza; mai întâi a binelui, a vieţii, asănătăţii, a normalităţii, şi apoi a răului, a viciilor şi bolilor care ne macină, şi avindecării lor. Şi aşa a ajuns la cauza binelui şi vindecării, la Dumnezeu.

Acum, în Evanghelie, era prezent Însuşi El: Dumnezeu şi Om totodată. În faţa Luivine Iair, mai-marele sinagogii. Cum citim şi în Evanghelia după Sfântul Marcu, acăzut la picioarele lui Iisus şi L-a rugat mult, zicând: Fiica mea este pe moarte, ci,

venind, pune mâinile peste ea, ca să scape şi să trăiască (Marcu 5, 23). Fariseii seopuneau lui Iisus, - Iair era mai-marele sinagogii -, dar în faţa durerii, a situaţiilor -limită, dezbinările, pricinile provocate de păcat se surpă. Dezbinările rămân pânăcând vin încercările cu terapia lor. Dacă dezbinarea, răul ar fi din adânc, n-ar mai fivindecare. Propriu vorbind, nu opoziţia e adâncul, ci distincţia, distincţia întreZiditor şi zidirea Sa. Dezbinarea nu e decât reflexul desfigurat al distincţiei, alcărei complement e unitatea, şi distincţia în unitate înseamnă plenitudine,



împlinire. Iair, în durere - pedagogie divină a vindecării - simte în Iisus şidistincţia, şi plinătatea, şi comuniunea în iubire a lui Dumnezeu cu toata făpturasuferindă.

Făgăduise Iisus oarecând tot unei căpetenii, din alt ordin al lumii acesteia, unuisutaş roman, să meargă în casa lui, să-i vindece slujitorul, care zăcea slăbănog,chinuindu-se cumplit. Venind, îl voi vindeca, i-a zis Iisus. Ştim că, la smereniasutaşului: Zi, Doamne, numai cu cuvântul, şi se va vindeca sluga mea, Domnul i -a răspuns: Mergi, fie ţie după cum ai crezut. Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul

acela (Matei 7, 8). S-a vindecat de departe, numai prin cuvânt.

Acum însă Mântuitorul merge cu el, cu Iair, spre casa lui. Mulţimea Îl urmează peIisus, îmbulzindu-se. Iată, în mulţime era o femeie care de doisprezece ani aveagravă pierdere de sânge. Cu mulţi doctori cheltuise pentru vindecare toată averea

ei; boala mergea înspre mai rău. Şi, venind ea cu sfiiciune, dintr -o parte, s-aapropiat de tot, lângă Iisus, zicându-şi: De mă voi atinge măcar de haina Lui, măvoi vindeca (Marcu 25, 29). Şi îndată izvorul sângelui ei a încetat. Şi ea a simţit întrup că s-a vindecat de boală. Şi cunoscand Iisus în Sine puterea ieşită din El,

întorcându-Se către mulţime, a întrebat: Cine s-a atins de veşmintele Mele? Dar toţi tăgăduind, Petru şi ceilalţi, I -au zis: Vezi, mulţimea Te îmbulzeşte şi zici:Cine s-a atins de Mine?. Mulţimea, toţi s-au atins de Tine, răspund ei. Nu toţi!

Iisus Se uită în jur să vadă pe aceea care făcuse aceasta, rostind: S -a atins de Mine cineva. Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine.

Fiecare în felul lui voia să fie cât mai aproape de Iisus. Iar prezenţa Lui comunică, lumina Lui luminează tuturor. Dar întâlnirea, comunicarea,împărtăşirea e personală. „Sufletul, zice dumnezeiescul Maxim, nu se poateîntinde niciodată după cunoştinţa lui Dumnezeu, dacă nu se va atinge Dumnezeu de el, făcând pogorământ, şi nu Îl va ridica spre Sine. Căci nu poatestrăbat e mintea omenească atâta cale, încât să ajungă la perceperea vreunei iluminări dumnezeieşti, daca nu o atrage Însuşi Dumnezeu‖.

Femeia a cunoscut şi în sufletul şi în trupul ei iluminarea şi vindecarea. Şi

văzându-se vădită în taina petrecută cu ea, a venit tremurând şi, căzând înaintea Lui, a spus de faţă cu tot poporul din ce cauză s-a atins de El şi cum s-a tămăduit îndată. Iar El i -a zis: îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace.

Cum se dezvăluie taina Împărtăşirii harului! Să te simţi atras de Dumnezeu,să crezi cu tărie, şi apoi să simţi iubirea Lui. S-a spus: esenţialul nu e că eu Îl iubesc pe Dumnezeu, ci să simt că El mă iubeşte.



Acest suflet de femeie, în durerea ei tămăduită, a simţit iubirea dumnezeiască. Eusebie al Cezareei ne comunică în a lui Istorie a bisericii că ea se numeaVeronica şi era originară din Panea, Cezareea lui Filip, la izvoarele Iordanului, pe unde, ştim, fusese Iisus cu ucenicii Lui (Matei 16, 13 şi Marcu 8, 27). Şi, înevlavia ei, ridicase un monument „întru amintirea minunatei sale vindecări,

monument în care se vedea chipul unei femei în genunchi, întinzându-şi mâinileîn rugăciune către Domnul‖.

Dar, revenind acum la partea a doua a Evangheliei, recitim: încă vorbind Domnul,a venit cineva de la mai-marele sinagogii, zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe învăţătorul. Pentru ei, pentru noi, totul se sfârşise. - „ Nu mai supăra pe Învăţătorul ‖. Dar rugăciunea nu are sfârşit niciodată. De aceea Iisus îi spune: Nute teme: crede numai şi se va izbăvi. Nu te teme nici în faţa morţii, pentru că eşti cu Dumnezeu, lângă tine, cu tine.

Înainte, în Vechiul Testament s-a spus: Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii (Pilde 1, 7).

Dumnezeu era departe, în transcendenţa Lui înfricoşătoare. În teroarea pe care o provoca moartea, totul era spaimă, frică. De observat, în Evanghelie, spaima, şi adistanţei de Dumnezeu şi a apropierii morţii, se anulează, se transfigurează. Îniubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica (I Ioan 4, 18).

Mare şi unic e darul Întrupării, al venirii la noi a lui Dumnezeu, „Care ia chipul smereniei noastre‖, al întrebărilor, neliniştilor şi suferinţelor şi, implicit, al morţiinoastre.

În acest înţeles, un creştin convertit exclamă: „Întruparea, Naşterea, Crăciunul înseamnă moartea vechilor noastre deznădejdi‖. Cât de tragică este o lumesuferindă în lipsa iubirii lui Dumnezeu, real revelată prin Fiul Lui, prin Întruparea,Înomenirea Lui, prin Care, cum spune Apostolul, ne-a scos de sub putereaîntunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului iubirii Sale (Col. 1, 13)!

Şi, potrivit Evangheliei după Sfântul Marcu: n-a lăsat pe nimeni să meargă cu El,decât numai pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui Iacov. Şi au venit la casa

mai-marelui sinagogii şi a văzut tulburare şi pe cei ce plângeau şi se tânguiaumult. Şi intrând, le-a zis: De ce vă tulburaţi si plângeţi? Copila n-a murit, ci

doarme. - Cuvântul doarme, în greceşte cat-evdo (καθευδω), înseamnă:„adormire‖, în sens de „stare inactivă, inertă, somnul morţii‖. În Hristos nimic nu e



definitiv, în afară de viaţă.

Dar, unii dintre cei de faţă râdeau de El, ştiind că a murit (Mt. 9, 24). Iar El,scoţându-i pe toţi afară, a luat cu Sine pe tatăl copilei, pe mama ei şi pe cei care îiînsoţeau... Şi apucând pe copilă de mână a strigat, zicând: Copilă, scoală-te! Sfântul Evanghelist Marcu descrie acest moment mai viu „ apucând copila demână‖ şi direct, cum a grăit Iisus: Talita kumi!(în aramaică, טליתא קומי), ce setâlcuieşte: Fiică, ţie iţi zic: Scoală-te! (Mc. 5, 41). Şi duhul ei s-a întors şi a înviatîndată.

Ca într-o icoană, în cuvintele Sfintei Evanghelii, aievea, privim cu ochii, întelegemcu mintea, contemplăm cu duhul şi, uimitor , vedem cum Iisus prinde cu mâna Sadumnezeiască mâna copilei la fel cum îi prinde de mâini şi îi smulge din iad şimoarte pe Adam şi Eva, în icoana Învierii, rostind cuvântul: Fetiţo, ţie -ţi zic,

scoală-te!. Şi, în Duhul Sfânt, copila înviază; căci Fiul lucrează pururea cu Duhulde viaţă făcător. În faţa acestui fapt dumnezeiesc cugetul ne duce îndată lacuvintele psalmistului: Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit (Ps.118, 73). „Mâinile Tale‖, adică mâinile Tatălui, care „sunt Fiul şi Duhul Sfânt‖.

Ne tâlcuieşte Sfântul Irineu: aceste mâini sunt „vistieria‖ şi Sfatul cel veşnic al Tatălui prin care, şi în care îşi află originea, „adâncul‖ zidit al făpturilor, pentru

care Psalmistul mai zice: Dumnezeu a pus în vistierii adâncurile! (Ps. 32, 7).

Vistieria ziditoare şi proniatoare a toate e Prea Sfânta Treime, iar adâncurile dinvistieria lui Dumnezeu sunt făpturile în obârşia lor zidită. Or acum, în casa lui

Iair, mai-marele sinagogii - biserică a Vechiului Testament - Tatăl lucrează prin Fiul, Care o prinde pe copilă de mână şi rosteşte cuvântul Său propriu: Fetiţo, ţie- ţi zic, scoală-te! Şi Duhul Sfânt de Viaţă făcător înviază copila...

Minunată taină şi dezvăluire a adâncurilor! Şi ne-a grăit mai lămurit Scriptura: duhul ei s-a întors şi îndată s-a sculat copila şi umbla, căci era de doisprezeceani. Şi s-au mirat îndată cu uimire mare (Lc. 8, 55; Mc. 5, 42). S-a Intors duhul învasul zidit încă de la Adam al trupului, căci trupul e vasul sufletului, iar sufletul e

vas al Duhului Sfânt, de aceea se numeşte în Scriptură „duh‖. Minunată cuadevărat este această alcătuire a omului: suflet şi trup! Şi unire, şi, totuşi,despărţire, mai ales prin moarte. Unire prin care trupul slujeşte sufletului, iar sufletul sfinteşte trupul. Lucrare divină! Că zice Scr iptura: luând Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul cu suflet viu (Facerea 2, 7). Şi cum ne învaţă Sfântul Grigorie Palama: „A fost plăsmuit omul de mâna lui Dumnezeu şi după chipul lui



Dumnezeu şi n-a primit totul din materia aceasta, din lumea supusă simţurilor ca la celelalte vieţuitoare, ci numai trupul din lumea aceasta, iar sufletul din celemai presus de lume, mai bine zis, de la Dumnezeu Însuşi, prin suflare negrăită.

Aceasta, zice mai d eparte, luminos, Palama, pentru că sufletul e ceva mare şi minunat şi întrece totul şi priveşte totul şi cârmuieşte toate; iar, pe de altă parte,cunoaşte pe Dumnezeu şi - L poate primi pe El şi se dovedeşte mai mult decât orice rezultatul măririi mai presus de toate a Meşterului. Ba nu numai că poate primi pe Dumnezeu prin har, prin osteneală nevoitoare, ci se şi poate uni cu El într-un singur ipostas‖ [Filocalia VII, p. 399 în ediţia Humanitas 2005 - n. R.Go.]

Minunată tâlcuire a alcătuirii noastre, a acestui cuvânt unic al Scripturii pe care l-am auzit: S-a întors duhul copilei şi a înviat. Şi iarăşi, cât de limpede arată Palama că „numai trupul e din materia, din lumea supusă simţurilor, iar

sufletul e mai presus de lume, întrece totul şi priveşte totul şi cârmuieşte toate‖.

Părintele nostru Stăniloae, tâlcuindu-l pe Palama , învaţă că „e dat aci, în mod concentrat, tot ce deosebeşte pe om de toate creaturile sensibile‖. El, omul, priveşte conştient toate, le conduce pe toate, ca un chip al lui Dumnezeu. El econştiinţa stăpânitoare şi transformatoare a lumii, în el se descoperă rostul lumii.„Fără om lumea n-ar şti de ea însăşi ‖. Dar, totodată, adaugă Părintele, „conştiinţaumană e făcută - după chip - pentru a se uni cu Conştiinţa atotcreatoare a lui Dumnezeu. Numai fiinţa umană e capabilă să primească în conştiinţa ei

Conştiinţa lui Dumnezeu... numai ea dovedeşte că lumea e opera unui Meşter atotluminat şi măreţ în lumina şi puterea lui nemărginită‖.

În această mărturie de o pătrunzătoare limpezime, înţelegem o dată mai mult căsufletul nu este şi nu poate fi produsul materiei, aşa cum precum unii sărmaniscientişti au încercat să ne înveţe. Cât de mângâiaţi suntem că, spre pildă, NicolaePăulescu, pe care l-am citat la începutul cuvântului nostru, ca un adevărat om de

ştiinţă, a dovedit: Nici energia, nici materia, altfel spus, trupul, nu- şi au sensul înele însele, ci sufletul, imaterial şi spiritual, e lucrul lui Dumnezeu, e agentul

finalităţii, e artistul care luminează de la Dumnezeu sensul existenţei şi vieţii

noastre. Aşa grăiesc astăzi toţi adevăraţii savanţi.

Şi se cuvine să întregim cuvântul, mai simplu, cu învăţătura, atât de prezentănouă, a Bisericii, cu rugăciunea pe care o ascultăm la cei adormiţi: „Doamne,

Dumnezeul nostru, Cela ce cu î nţelepciunea Ta cea negrăită ai zidit pe om din ţărână, dar l -ai împodobit cu înfăţişare şi frumuseţe ca pe o cinstită făptură



cerească, aşa cum se cuvenea Slavei şi strălucirii Împărăţiei Tale, vrând să-l întocmeşti după Chipul şi asemănarea Ta‖.

Iată deci cum, în această rugăciune, vedem şi auzim toţi, mereu, cum, în tainaZidirii, se uneşte „ţăr âna‖ cu „podoaba chipului şi frumuseţei sufletului‖ în care eîntipărit chipul lui Dumnezeu, Conştiinţa divină. Şi cugetăm, pe înţelesul fiecăruia,cum ţărâna, trupul omului, fără de suflet, e inert. În schimb, cu sufletul, câtă vremee în trup sau dacă se reîntoarce în trup, cum s-a petrecut cu fiica lui Iair dinEvanghelie, la cuvântul şi la puterea lui Dumnezeu, copila umblă, mănâncă; iar înfiecare dintre noi, după măsura sfinţirii noastre, sufletul în har ne luminează, netransfigurează, face făptura noastră ziditoare în bine, în frumuseţe; altfel spus,sfinţeşte trupul, materia.

În cazul atâtor sfinţi, ca, bunăoară, cei din zilele acestea, Sfântul Dimitrie cel din

Thessalonic care izvorăşte Mir şi bună mireasmă, sau Sf ântul Dimitrie dinBasarabi, „materia nu se supune firii şi trupul nu se dă putreziciunii‖.

Iar pentru noi toţi, descoperitor şi mângâietor ne apare îndemnul Cuviosului CalistCatafygiotul care ne spune: „Să căutăm să aflăm vistieria dinlăuntru a inimii noastre. Şi să rugăm pe Dumnezeul cel sfânt să umple pământul nostru(lăuntric) de mila lui‖ [Filocalia, vol. VIII, p. 475, ediţia Humanitas 2002 - n.R.Go.]

Fiul şi Sfântul Duh, „Mâinile Tatălui care ne-

au făcut şi ne-au zidit‖ sunt „Vistieria" răsădită în noi de la Botez, „Vistieria‖ creatoare, ziditoare şi

mântuitoare „dinlăuntrul inimii noastre‖.



Arhim. Teofil Pârâian - Învierea fiicei lui Iair

Iubiţi credincioşi, Cuvintele acestea, " Nu te teme, crede numai şi se va mântui fiica ta ", suntcuvinte pe care Domnul nostru Iisus Hristos le-a rostit în legătură cu învierea fiiceilui Iair. Cuvintele au fost rostite către Iair, care era mai marele unei sinagogi.Acesta s-a dus la Domnul Hristos şi I-a spus că are o fiică bolnavă pe moarte şi L-arugat pe Domnul Hristos s-o ajute, s-o ridice din boală.

Între timp, din casa lui Iair a venit vestea că copila a murit. Bineînţeles că Iair aintrat în panică - se gândea el că Domnul Hristos ar putea să o vindece pe fiica lui,dar n-a avut gândul c-ar putea s-o şi învie din morţi. Şi atunci Domnul Hristos aintervenit, spre folosul, binele şi bucuria lui Iair, şi a spus: " Nu te teme, crede

numai - deci stăruie în credinţă - şi se va mântui fiica ta ".

Cuvintele acestea, adresate lui Iair şi rămase în cuprinsul Sfintei Evanghelii, nesunt adresate de fapt şi nouă, şi mai ales ne sunt adresate şi nouă când ajungem în

împrejurări grele, în împrejurări de verificare, de cercetare de noi înşine. Credinţanoastră - am spus de multe ori - este o credin ţă despovă râtoare. Ce înseamnă asta?

Înseamnă că cineva care are credinţă în Domnul Hristos are linişte sufletească,are bucurie, are mângâiere, are din credinţă curaj, are îndrăzneală în fa ţ anecazurilor; cineva care are credinţă în Hristos n-are niciodată pricină să se



teamă, ci are întotdeauna pricină să fie încredinţat că Domnul nostru Iisus Hristos îi stă intru ajutor.

Noi nu ştim care e planul Mântuitorului cu fiecare dintre noi, dar ştim căcredinţa noastră ne lipeşte de Domnul Hristos şi că nu mai suntem singuri înlumea aceasta. T eama e semn de necredinţă, frica e semn de necredinţă,îngrijorarea e semn de necredinţă, neliniştea sufletească de orice fel ar fi, e semncă nu avem credinţă.

Ştim că odată, pe când ucenicii călătoreau pe mare împreună cu Domnul Hristos, s-a stârnit o furtună şi ucenicii au intrat şi ei în nelinişte, în groază. Domnul Hristosdormea şi L-au trezit şi I-au zis: " Doamne, mântuieşte-ne, că pierim" (Mc. 8, 25).Atunci Domnul Hristos a zis către ucenici: " De ce vă este frică, puţ in-

credincioşilor? " (Mt. 8, 26), iar apoi a certat vântul şi marea şi s-a făcut linişte.

Când Domnul Hristos le-a spus ucenicilor " Unde vă este credinţa? " (Lc. 8, 25) aavut în vedere o împrejurare grea, nu o împrejurare uşoară, aşa că Domnul Hristosvrea să avem credinţă şi în împrejurări grele. E uşor să zici că ai credinţă când nute întâmpină nimic rău, când toate merg uşor, când şi cu credinţă şi fără credinţă totaşa ar fi, dar să ai credinţă în împrejurări grele, în împrejurări de margine; să aicredinţă în împrejurări în care alţii se tem şi tu să nu te temi, aceasta este un dar dela Dumnezeu.

În ceea ce priveşte credinţa, noi foarte des avem putinţa să ne cercetăm pe noiînşine dacă suntem în credinţă, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel din Epistolaa II-a către Corinteni, anume: "Cercetaţi -vă pe voi înşivă dacă sunteţi în credinţă "- se înţelege, dacă sunteţi cu credinţă în Dumnezeu, dacă credeţi în Mântuitorul

nostru Iisus Hristos. "Cred Doamne!, ajută necredinţei mele!" (Mc. 9,24) a spusun om chinuit de situaţia grea a fiului său când Domnul Hristos a spus: " Dacă tu poţi crede, toate-i sunt cu putinţă celui ce crede " (Mc. 9,23), şi omul acela a ziscu lacrimi " Cred, Doamne!, ajută necredinţei mele!"


Cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos sunt tot atât de vii şi trebuie să fietot atât de lucrătoare cum au fost în vremea când Domnul Hristos le-a rostit. I-a

zis Domnul Hristos lui Iair: " Nu te teme... ", ne spune şi nouă "nu te teme", la fiecare dintre noi ne spune "nu te teme". I-a spus lui Iair " crede numai", adicăstăruie în credinţă, nu te clinti din credinţă "şi se va mântui... " Sunt cuvinte pecare ni le spune şi nouă.



Am zis că noi nu ştim planurile lui Dumnezeu cu noi, iar dacă ştim că Domnul Hristos ne este favorabil, că este pentru noi, că ne ajută, că ne întăreşte înîmprejurări grele, că ne scapă de împrejurări pe care noi nu le putem ocoli. Deaceea, credinţa noastră e despovă râtoare, credinţa noastră e mântuitoare.

Ce înseamnă m ântuire? Mântuire înseamnă eliberare, despovărare şi dacă zicemcă credinţa ne mântuieşte, zicem în acelaşi timp şi că credinţa ne despovărează. Noi nu aşteptăm ca Domnul Hristos să învie acum pe cei morţi ai noştri, dar ştimcă va fi o înviere, cum a zis şi Marta despre fratele său, Lazăr: " Ştiu că va învia, la

înviere, în ziua cea de apoi" (În. 11, 24).

Moartea nu-i ultimul cuvânt, nu-i ultimul lucru în viaţa oamenilor, pentru căsufletul e nemuritor, sufletul nu moare niciodată, nu poate muri. Este şi o moarte asufletului, dar asta nu înseamnă nimicirea sufletului, ci înseamnă depărtarea

sufletului de Dumnezeu; asta e moartea sufletului, o moarte fără moarte, moarte încare moartea nu poate face nimic. De ce? Pentru că Dumnezeu rânduieşte lucrurile

în aşa fel încât omul să nu moară şi chiar dacă moare omul, moare ca să învie.Aceasta este credinţa noastră, şi cine n-are credinţa asta n-are nici credinţă despovărâtoare, are o credinţă care nu-i lucrătoare.

Cineva, însă, care are o credinţă despovă râtoare, o credinţă lucrătoare, acela ştiecă trecem din această viaţă prin moarte la o altă viaţă, la viaţa de după viaţă. Aceasta e credinţa noastră pentru că aceasta e învăţătu ra Bisericii. Noi credem ce înva

ţă Biserica, noi credem ce învaţă Evanghelia, şi dacă nu credem trebuiesă ne silim să credem, să cerem de la Domnul Hristos ajutorul ca să ne dea mai

multă credinţă să credem şi în nemurirea sufletului, să credem şi în judecata particulară, să credem şi în judecata universală, să credem în rai şi în iad, săcredem în răsplată, să credem în toate acestea pentru că toate acestea ni ledescoperă numai credinţa .

E adevărat că flecare dintre noi suntem în aşa fel alcătuiţi încât nu ne vine săcredem că murim; ştim că vom muri, dar nu ne vine să credem. De ce? Pentru cănoi am fost făcuţi de Dumnezeu pentru viaţă, pentru nemurire, pentru înviere, şi

nouă ne spune Domnul Hristos cum i-a spus Martei: " Eu sunt învierea şi viaţa,cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, viu va fi ", şi noi, mărturisind aceastăcredinţă zicem la slujbele pentru cei răposaţi, pentru cei morţi, pentru cei trecuţidin viaţa aceasta: " Că Tu eşti învierea şi viaţa şi odihna adormitului robuluiTău, Hristoase Dumnezeul nostru, şi Ţie mărire înălţăm, împreună şi Celui fărăde început al Tău Părinte şi Preasfântului şi bunului şi de viaţă făcătorului Tău



Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor ". Spunem aceasta pentru că credemaceasta.

Este interesant de observat că toate învierile istorisite în Sfânta Scriptură a Noulu iTestament, toate cele cinci, se referă la tineri nu la oameni în vârstă. Noi, bătrânii,ştim ce ne aşteaptă, deşi nu ne vine să credem, nu e în firea omului să creadă cămoare.

Trebuie să faci fel şi fel de raţionamente, să ai fel de fel de gânduri, să te sileşticumva să crezi că mori pentru că nu crezi că mori, nu-ţi vine să crezi că mori; astae experienţa bătrânilor.

Am început odată să întreb pe oamenii în vârstă, pe oamenii bătrâni, oameniserioşi, dacă se simt mai aproape de moarte la bătrâneţe decât la tinereţe şi toţi mi-

au spus că nu se simt mai aproape de moarte la bătrâneţe, decât s -au simţit latinereţe. Ce înseamnă aceasta, iubiţi credincioşi? Aceasta înseamnă ceva: înseamnăcă omul nu moare, că omul nu-i făcut să dispară, că omul nu-i făcut să senimicească, ci e făcut să dăinuiască. Bineînţeles că dacă nu avem gândul că vommuri, vom muri fără gândul acesta, numai că nu vom muri în înţelesul că s -a gătatcu noi, că acum gata, nu se mai întâmplă nimic după moarte.

Ştim că se întâmplă: judecata particulară, judecata universală, răsplata pentru cele bune şi pentru cele rele pe care le-am făcut în viaţă, şi apoi răsplata cea veşnică.Acesta este, iubiţi credincioşi, avantajul credinţei noastre. Sfântul Apostol Pavel, înEpistola I-a către Tesaloniceni zice: " Să nu vă întristaţi ca cei ce nu au nădejde".

Noi avem credinţă, avem nădejde, avem iubire, avem atâtea şi atâtea avantaje faţă de cei necredincioşi şi toate acestea ne aduc bucurie în suflet. Mai întâi,iubiţi credincioşi, pentru viaţa, în faţa morţii şi în faţa veşniciei să avem gândulacesta pe care ni-l dă Domnul Hristos când zice: " Nu te teme, crede numai şi seva mântui...".

Şi, iubiţi credincioşi, vreau să vă mai spun ceva: aşa îmi e de drag să mă gândesc la

faptul că în Sfânta Evanghelie sunt înfăţişaţi şi oameni cam cum suntem noi: cuviaţa amestecată şi cu credinţă, şi cu necredinţă, şi cu siguranţă, şi cunesiguranţă, şi cu lumină, şi cu întuneric, şi,

iată, Iair era unul dintre aceştia. L-a luat groaza când a auzit că fiica lui amurit, şi Domnul Hristos îi spune să nu se îngrozească: " Nu te teme, credenumai şi se va mântui... ".



Hai să ne mai gândim la un om ca noi, omul acela care a zis: " Cred Doamne, ajută necredinţei mele!" - şi cred şi nu cred - şi, iată, SfântaEvanghelie ni-l înfăţişează ca pe un om care a fost primit de Domnul Hristoscu credinţa cât a avut-o şi i-a împlinit Domnul Hristos cererea.Haideţi să ne gândim şi la Sfinţii Apostoli cărora Domnul Hristos, într -o

împrejurare, le-a spus că nu au putut face o minune anume pentru că nu auavut destulă credinţă. L-au întrebat: " De ce noi n-am fost în stare să-l scoatem? " şi Domnul Hristos a spus: "Din pricina puţ inei voastrecredinţe" (Mt. 17, 19-20). Apostolii necredincioşi? Da, uite că se poate că şiapostolii să fie necredincioşi.

Bineînţeles că nu tot timpul au fost aşa, dar au fost şi necredincioşi, şi atunciînseamnă că şi noi, care avem şi mai puţină credinţă decât ei, putem nădăjdui săavem mai multă credinţă. Ucenicii Domnului Hristos care au zis către Domnul

Hristos " Dă-ne mai multă credinţă", şi-au dat seama că n-au credinţă câtătrebuie şi ştiţi că Domnul Hristos i-a spus Sfântului Apostol Petru: " Simone, Simone, iată că Satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu; dar Eu M-am rugat pentru tine ca să nu- ţi piară credinţa , iar tu, oarecând revenindu- ţi, întăreşte-i pe fraţii tăi " (Lc. 22, 31-32).

Şi a venit împrejurarea în care Sfântul Apostol Petru s-a lepădat de trei ori deDomnul Hristos, dar aceasta a fost o împrejurare de scurtă durată, nu a rămas înîmprejurarea aceasta pentru că Domnul Hristos l-a întărit în credinţă.

Ei, asta trebuie să facem şi noi, iubiţi credincioşi: să ne întărim în credinţă, să facem faptele credinţei, să cerem înmulţirea credinţei, să cerem înmulţireaiubirii, să cerem să avem o credinţă lucrătoare prin iubire, să cerem să avemcredinţă aceea care ne asigură că murind nu murim, ci trăim şi după moarte; săavem credinţa aceea care ne asigură că va fi o înviere a morţilor, nu din puterea

omului, ci din puterea lui Dumnezeu.

Aşa cum Domnul Hristos a înviat pe Lazăr, cum a înviat pe tânărul din Nain şi petânăra fiică a lui Iair, tot aşa va face El prin puterea Lui să ni se realcă tuiască

trupurile la învierea cea de apoi şi vom fi vii şi cu sufletul şi cu trupul - cu sufletulcare nu moare şi cu trupul care moare, se descompune şi se recompune. Dacă nuavem credinţă aceasta, să ştiţi că nu avem destulă credinţă. Dacă avem credinţa aceasta suntem fericiţi şi în viaţă şi în moarte. Amin!



Părintele Arsenie Boca – O minune “furată”

Iisus era chemat de durerea unui tată, să întoarcă la viaţă o copilă de doisprezeceani.

Iisus iubea copiii, de aceea mergea la ei cu durerea iubirii.

Totuşi o femeie bolnavă L-a mai zăbovit, ba L-a chiar furat pe drum. Stăruim puţinasupra acestui furt, unic în viaţa lui Iisus.

Oare de unde ştia femeia aceea că atingându-se, chiar pe furiş, de margineahainei lui Iisus, se va tămădui ? - O ştiinţă din credinţă. Şi femeia nu s-a înşelat. Deşi puterea de tămăduire era denatură spirituală, totuşi bolnava a furat-o printr-o atingere materială.

Ordonanţa sutaşului din Capernaum e un caz de tămăduire de la distanţă şi princredinţa adusă prin două delegaţii, - o cale pur spirituală.

Aci Iisus „a simţit puterea care a ieşit din El ".

Aceasta dovedeşte că organismul a scăpat de boală, de îndată ce s-a refăcut ceeace lipsea din plinătatea lui spirituală.



Sfinţenia e o energie. Păcătoşenia o degradare. Una reface organismul, alta îldărâmă. Dărâmarea se opreşte de îndată ce organismul se împrumută sau chiar fură, pe firul credinţei, acea energie rară a sfinţeniei.

Iisus încă a vrut să dea pe faţă credinţa femeii, şi sigur că a privit cu dragoste acest furt original.

( Sâmbăta, Duminecă XXIV , 5.XI.49 )



Părintele Arsenie Boca – Râdeau de Iisus...

... Ştiinţa lor era foarte sigură de realitatea ultimă a morţii.

Învierea, cu care venise Iisus, nu încăpea nici măcar ca posibilă în ştiinţa lor, - deşiiubirea lor, de părinţi îndureraţi, ar fi fost natural să-i salte dincolo de limitelesigurei lor ştiinţe.

În mintea omului cunoştinţa morţii e numai o cunoştinţă statistică. Iisus altfelcunoaşte moartea, „ ca unul ce are putere" asupra ei. Una e ştiinţa neputinţei,ştiinţa limitelor omeneşti, şi alta e ştiinţa puterii nemărginite a lui Iisus. Părinţiicopilei nu-L cunoşteau ca atare. De aceea crezându-L numai om ca şi ei, „au râs deEl".

Siguranţa neputinţei, sau neputinţa ca şi criteriu, a fost înfrântă simplu: de faptul învierii copilei.

Iată un râs îngheţat pe buzele mărginirii.

***

Râsul, acelaşi râs, s-a dezgheţat cu trecerea vremii.

Gânditori serioşi ai vremilor noastre, ca de pildă Heidegger, construiesc o filosofie„existenţială" pe Neant, ca ultima concluzie a vieţii.



Existenţa aceasta de aici (Dasein) nu e altceva la urma urmelor decât marşul spremoarte („Sein zum Tode"), spre Nimicul care nimiceşte (nichtet).

Ce ironie: o serioasă construcţie pe nimic.

Noi ştim însă, de la Iisus, că învierea e ultimul cuvânt!

Până atunci se va tot râde; şi din ce în ce mai tare, ca să nu se mai audă ce a învăţatşi a făcut Iisus... (Să se mai spună neantul nu e o energie, dar „a orbirii minţilor").

Iisus e cu atât mai mult Lumină şi Adevăr şi Viaţă !

( Sâmbăta 6.XI.49; Duminecă XXIV 7.III.50, Prislop)



Ierodiacon Visarion Iugulescu - Predică la Duminica a XXIV-a după Rusalii -Despre moarte

Nu mai supăra pe Învăţătorul, fiica ta, a murit! (Luca VIII, 49)

Fraţi creştini, Nimic nu este mai dureros în lumea aceasta, decât să vezi plângerea părinţilor

pentru unicul copil pe care îl răpeşte moartea din faţa ochilor lor. Se risipesc într -oclipă toate speranţele şi toate ostenelile lor, singura lor nădejde la bătrâneţe ş i bucuria dragostei lor din tinereţe.

În această primejdie se afla casa fruntaşului sinagogii din Ierusalim de care nevorbi Sfânta Evanghelie de astăzi, căci el avea o singură fiică de 12 ani, pe care

moartea i-o răpise fără veste. Despre această moarte grabnică şi nemiloasă dorescsă vorbim astăzi.

Fraţilor şi surorilor, noi suntem în lumea aceasta vremelnică ca într -o vale a plângerii fiindcă în toate zilele vedem cum nemiloasa moarte, scurtează firul vieţiila tineri şi bătrâni, bărbaţi, femei şi copii, necăutând la faţa nimănui. Nimic nuvedem mai des decât moartea şi totuşi nimic nu credem mai cu anevoie decâtmoartea.

Recunoaştem că suntem muritori, dar trăim în aşa fel ca şi cum am fi

nemuritori şi ne înşelăm amarnic, căci trăind şi murind în păcate, ne alegem cu o pagubă îndoită: pierdem nădejdea şi nu mai câştigăm nici mântuirea. Dacă nu crezicând vezi frumuseţea în mormânt şi nici atunci când calci peste mulţimeamormintelor, apoi să ştii că ai cu adevărat inima împietrită şi nu vrei să crezi peDumnezeu care spune că tu omule cu moarte vei muri. Iată, crezi amăgireadiavolului care-ţi şopteşte în fiecare clipă că nu vei muri.



Dragostea cea mare pentru viaţă ne face să nu ne mai amintim de moarte, dar veniţi să vedem în cimitir mormintele pline de întuneric, oseminte de oameni înţărână cu miros greu şi înţelegeţi căci cu adevărat există moarte şi cum seveştejeşte floarea, aşa se va veşteji şi floarea vieţii noastre trecătoare.

Când a zidit Dumnezeu pe Adam şi Eva şi i-a aşezat în grădina Raiului, le-adat voie să mănânce din toţi pomii, numai din pomul cunoştinţei binelui şi al răuluisă nu mănânce, căci în clipa când vor mânca, vor muri. Iată că Dumnezeu de la

început i-a ameninţat pe cei dintâi oameni cu moartea, dar ei nu au crezut ci auascultat pe diavolul, care i-a minţit spunându-le că nu vor muri. Au mâncat din pom şi astfel a intrat moartea în lume.

Mare lucru este acesta fraţilor, Dumnezeu le spune că vor muri şi nu cred, iar diavolul le spune că nu vor muri şi cred. Deci, moartea este în faţa ochilor lor şi nu

le este frică. Nu este aceasta oare o amăgire diavolească? O amăgire care a cauzatcea mai groaznică prăbuşire, căci din cauza acestei rătăciri a minţii lor au pierdutnemurirea şi raiul, au pierdut graţia divină şi gloria lui Dumnezeu.

Aşa i-a amăgit vicleanul diavol pe toţi fiii şi urmaşii lui Adam din toateveacurile, făcându-i să meargă din rău în mai rău. Dacă n-ar fi lăsat Dumnezeumoartea ca să le predice din când în când şi să ia pe câte unul dintre ei ducându-l înfundul unei gropi din marginea satului, ar ajunge oamenii să se mănânce unii pealţii, să se rupă între ei, din cauza lăcomiei şi nesăturării de plăceri.

Dar iată că Dumnezeu care ştie toate şi a ştiut şi ce va fi omul în stare să facă din împietrirea inimii lui, a rânduit de la început pe cel mai puternic predicator ca să vorbească lumii, să vorbească omului, să-l urmărească şi să-l ameninţe. Acest predicator este "Moartea‖ . Ea nu ţine seamă de nimic şi denimeni, nici de împărat nici de viteaz, nici de bătrân şi nici de copil, nici de bogatşi nici de sărac, căci toţi şi toate cad pradă morţii pe nesimţite. Când nu se gândeşteomul, acest predicator înfricoşat şi puternic vine peste el, căci domneşte pestelumea întreagă.

Moartea îşi are locul în toată lumea şi vorbeşte tuturor popoarelor în oricelimbă de pe faţa pământului. Vorbeşte săracilor şi bogaţilor, învăţaţilor şineînvăţaţilor şi vorbeşte cu atâta putere că face pe toată lumea să plângă. Nu esteinimă care să nu se fi mişcat, sau ochi care să nu fi vărsat lacrimi în faţa acestui predicator care este moartea. Acest predicator încăpăţânat nu vrea să ţină seama denimic, ci năvăleşte cu predica lui acolo unde nu este poftit şi aşteptat şi răstoarnăplanurile oamenilor, pândind pe la toate uşile şi ferestrele.



Moartea are o cheie cu care poate descuia orice casă, orice palat şi orice ascunziş. Nu este pe faţa pământului vreo încăpere în care să nu poată intra.

Veniţi să vedeţi casa cea liniştită unde se găsea un singur fiu. Câte planuri

frumoase nu aveau părinţii pentru el! Alergau din zi până în noapte ca să-l facă fericit şi-l îndemnau la învăţătură, văzând în el copilul de nădejde al bătrâneţilor lor. Câte gânduri frumoase de viitor aveau părinţii pentru băiatul lor de 15 ani şice mulţumiţi ar fi fost să-l vadă în viaţa aceasta cât mai fericit. Dar, într -o zi

moartea deschide uşa unde se afla tânărul şi-i răpeşte sufletul, lăsându-i trupul

rece ca să fie cărat la cimitir, unde moartea îşi are vistieria. Iată ce r epede

moartea a risipit planurile părinţilor şi fericirea casei.

Veniţi să vedeţi în alt loc o maşină ce s -a izbit de un stâlp de beton, unde s-a

zdrobit întreaga familie, părinţii şi cei trei copii. Moartea le-a ieşit înainte şi s-au

spulberat toate năzuinţele şi bucuriile lor. Cine ştie cât a trebuit să muncească, săeconomisească ca să poată cumpăra acea maşină, sau cine ştie cât a trebuit săînşele şi să mintă, să înjure şi să fure pe Dumnezeu şi pe oameni ca să aibă aceamaşină.

Veniţi să vedeţi în casa lui Iair din Evanghelia de astăzi, ce plângere şi bocete, ce mulţime de popor s-a adunat în jurul copilei de 12 ani care a murit.

Ştim cu toţii că de moarte nu va scăpa nimeni, dar foarte mult contează cât de pregătiţi ne va afla moartea şi unde ne va apuca. Spun aceasta deoarece una este sămori în biserică şi alta e să mori la teatru.

Aşa s-a întâmplat într-un oraş din Franţa, într -o sală de teatru. Era în ziua de 24martie, în postul Paştelui şi avea loc o reprezentaţie strălucită. Se adunară 1500de suflete. Clădirea avea uşi înguste, iar când se ridică cortina, izbucni unincendiu şi aprinse într -o clipă toată scena.Toată lumea striga şi din toate colţurile

sălii, se auziră explozii. Lemnăria trosnea sub flăcările focului, iar artiştii umblaubuimăciţi prin fum, cuprinşi de mare spaimă. Pierduţi şi nebuni căutau cu toţii

prin flăcări vreo uşă de scăpare. Publicul se năpusti pe scările întortochiate, dar

mulţi înăbuşiţi de fum căzură pe jos. Femeile şi copiii erau călcaţi în picioare. Seauzeau ţipete de spaimă şi deznădejde de la cei ce se luptau să- şi scape viaţa din

ghearele morţii. Târziu, când pompierii au putut străbate în interior, s-au îngrozit

de ce au văzut. Un morman întreg de oameni fumegând, negri şi hidoşi. Pe scărileînguste atârnau unii de alţii, bărbaţi, femei şi copii. Ce scenă sfâşietoare şi

groaznică avu loc în câteva minute! La ora 3 dimineaţa, cadavrele au fost duse lao sfântă biserică. Pe chipurile lor se putea citi moartea groaznică de care au avut



parte. Oare aceşti nenorociţi erau pregătiţi de moarte? Vai, nu la teatru se pregăteşte cineva de moarte. Dacă aceste victime carbonizate ar fi ştiut ce soartă îiaşteaptă acolo, ar fi renunţat la orice plăcere. Dar iată cum se înşeală biata lume,pierzându-se în astfel de locuri pustii.

De asemenea la cutremur câţi n-au suferit spaimă grozavă înghesuindu-se pe

scările de la blocuri. Unii s-au aruncat de la etaj, iar alţii au fost îngropaţi de viiîntre dărâmături, unde au stat câteva zile până au fost scoşi de acolo. Ce frică au putut suferi aceştia! Şi cu toate acestea la puţin timp au uitat de moarte şi de suflet,iar când va veni pentru ultima dată să-i ia moartea, îi va găsi tot nepregătiţi, tot în pofte şi păcate, nespovediţi şi neîmpărtăşiţi. Iată pericolul cel mare care pândeşte pe toată lumea.

Dar şi moartea este deosebită în lucrarea ei de la caz la caz. Grozavă este

moartea vrăjitoarelor. Cumplită este moartea femeilor ce mor în avort.Înspăimântătoare este moartea zgârciţilor, lacomilor, desfrânaţilor şi beţivilor. Unaeste să mori pentru dreptate şi adevăr şi alta este să mori pentru minciună, vicii şi păcate. Moartea nu se fereşte. Ea dă buzna şi în locurile unde se fac chefuri,schimbând dintr-o dată petrecerea într -o predică înfricoşată căci ajung din bătaie lacuţite şi din râs pornesc în hohot de plâns şi astfel îi adună moartea la cimitir.

Acolo fiecare ridicătură de pământ slujeşte de amvon pentru moarte şi acolovorbeşte ea cu multă îndrăzneală, căci se strâng mereu tot mai mulţi ascultători.Moartea le predică de pe marginea gropii despre deşertăciunea acestei lumi şidespre nesiguranţa acestei vieţi trecătoare. Nimeni nu poate scăpa de predicilemorţii şi nimeni n-o poate alunga. Poţi să râzi de predica ei, să iei în râsînvăţăturile şi chemările ei; poţi să fugi de biserică şi de Cuvântul lui Dumnezeu, poţi să rupi în mânia ta Biblia, care este Cartea Sfântă, dar acest predicator încăpăţânat ―moartea ―rămâne tot biruitor şi ca mâine ea ştie că va vorbi şi de pemarginea mormântului tău.

Ce predici puternice spune moartea!

Când moare un bogat, un nesătul de averi, ea se suie pe hambarele şi casalui şi strigă cu glas tare: "Ia uitaţi-vă şi priviţi pe cel ce nu se mai sătura deaveri! Iată, cum le lasă pe toate şi pleacă din lume gol şi sărac de faptebune”.

Când moare cineva care şi-a cheltuit viaţa în desfătări lumeşti, moarteamerge cu el la groapă şi strigă de răsună toate uliţele: "Iată cum se sfârşesc



plăcerile şi poftele lumeşti! Veniţi cu toţii şi vedeţi pe cel ce şi-a cheltuit

viaţa în zadar”.

Când moare beţivul căzut în şanţ, otrăvit şi nebun de alcool, moartea strigăde răsună satele: "Iată ce face beţia! Iată-l pe cel ce- şi chinuia soţia şicopiii, că s-a sfârşit pentru totdeauna!”

O , ce înşelătoare este lumea aceasta fraţilor şi cum ne mai pierdem timpul pentru lucruri de nimic. Câţi nu sunt care colindă tot pământul, se duc prin ţăristrăine, vin încărcaţi cu de toate, se îmbogăţesc, dar într -o bună zi cad jos şi setermină cu viaţa şi cu toate cele strânse pe pământ. Erau atât de fericiţi şi nu segândeau la nimic altceva şi iată în câteva clipe li s-au spulberat toate bucuriile pământeşti, căci moartea pune capăt la toate acestea. Aşa de repede trece timpulîncât nu ne dăm seama!

Se păstrează din tradiţie şi se spune că pe când Domnul Hristos călătorea cuucenicii Săi, a găsit pe un câmp căpăţâna strămoşului Adam, care murise cuvreo 5000 de ani înainte.

Apropiindu-se Domnul o atinse uşor cu toiagul şi o întrebă: "Cum ţi s-a părut Adame viaţa acestei lumi?‖ Căpăţâna a zis: "Aşa de scurtă ca şi cum am intrat pe o uşă şi am ieşit pecealaltă slăvite Doamne‖ . Iar întrebă Domnul Hristos: "Dar paharul morţii, cum ţi s-a părut Adame?‖

Căpăţâna răspunse iarăşi: "O, mi s-a părut

aşa de amar Doamne, că nici până azi nu mi-a ieşit amărăciunea din oasele gurii mele‖ .

Grozav lucru şi grozavă este clipa ieşirii sufletului. Vai, câtă luptă are sufletul când se desparte de trup! Vai, cât lăcrimează atunci şi nu are cine să -i ajute!

Către îngeri îşi ridică ochii, către oameni se uită, dar nimeni nu-l poate ajuta.

Grozav este ceasul morţii fraţilor. În psalmii lui David citim: "Cumplită estemoartea păcătosului şi scumpă este înaintea Domnului moartea cuviosului Lui‖ .

De aceea nu mor toţi oamenii în acelaşi chip. Avem mărturii din sfintele cărţi

bisericeşti şi din cele ce am văzut cu ochii noştri în lume.

Mulţi au avut o moarte frumoasă şi s-au dus cu sufletul în iad, iar alţii deşi auavut o moarte grea şi s-a descoperit unora că sunt la bine. Cine a luat parte lamoartea unui copil, a observat cât de greu îi iese sufletul. Se întâmplă aceasta şi lamoartea unora care au fost credincioşi şi au făcut fapte bune. Cum se explicădeosebirea aceasta?



După cuvântul de lămurire al sfinţilor părinţi şi după cum spune SfântulApostol Pavel că plata păcatului este moartea, s-ar putea ca aceştia să-şi fi ispăşit prin acele suferinţe grele unele păcate făcute din neştiinţă, sau spovedite şi cucanonul neîmplinit de la duhovnic. În ce priveşte copiii care mor greu, aceasta seîntâmplă din cauza păcatelor părinţilor, care i-au zămislit în zile oprite, în sărbătorişi în posturi, sau înainte de cununia religioasă, în desfrânare.

Cel ce se ţine mereu de şirul păcatelor şi poftelor, va muri cu o moarteînfricoşată. Satana îşi repetă vicleşugul şi cu noi, dar în alt chip. El nu ne maispune că nu vom muri, pentru că i-am arăta imediat că toţi oamenii mor. Dar el neatrage altfel în cursă şi ne face să nu luăm nici o măsură în vederea sfârşitului vieţiinoastre. Aşa ne şopteşte el cu vicleşug: "Nu vei muri curând, nu vei muri azi, nicimâine, nici la anul, nici după 10 ani, ci la adânci bătrâneţi, aşa că mai ai de trăit‖.

Astfel ispititorul reuşeşte să ne încânte, zicându-ne că suntem tineri şi că nu-inici o grabă acum ca să ne pregătim şi să ne îndreptăm. Noi ne încredem în el şi înaceastă nenorocită încredere nu facem nimic. Trăim liniştiţi, mereu păcătoşi, mereuneîndreptaţi, ba mai mult, nu numai că nu ne gândim la moarte, dar ne supărămcând cineva ne vorbeşte de ea. Nu suferim acest gând nici când suntem cu un picior în groapă.

Când eşti pe patul suferinţei, tocmai atunci şi cei din jur sunt făţarnici ca şicum s-ar fi înţeles cu diavolul să te piardă. Eşti pe patul de moarte, starea e destulde gravă, totul merge rău, iar prietenii şi cei din casă spun: "Merge bine, eşti tare,ai să scapi, iată doctorii fac minuni‖. Cu mare greutate se trimite după preot, iar de"sfântul maslu‖nici nu se pune vorba, deşi această sfântă taină pe mulţi i-a sculatde pe patul morţii şi i-a făcut sănătoşi. Dar mulţi nu vor să audă de el, căci le-aintrat în cap că taina sfântului maslu odată săvârşită cuiva, acesta moare.

Iată ce viclean e diavolul fraţi creştini. Chiar şi atunci când este chemat preotulcei din casă şi vecinii te îndemnă să n-ai nici o frică, să nu te pregăteşti că nu-i nicio primejdie. Astfel moartea e în odaie, ascunsă în mii de chipuri şi totuşi motivulde îndreptare este îndepărtat. Dacă aceasta este greşeala, să vedem acum care este

mijlocul de îndreptare.

Cel dintâi mijloc şi cel de pe urmă este cuprins într -un singur cuvânt iubiţilor:" Privegheaţi că nu ştiţi ziua şi nici ceasul ‖, a spus Domnul Hristos. În aceastăscurtă poruncă a Mântuitorului se rezumă întreaga înţelepciune creştină,mântuirea sufletului. Oricine am fi şi oricât de învăţaţi, noi nu vom putea ştitimpul, locul sau felul morţii noastre niciodată. Noi nu ştim dacă vom muri uşor, în



mai multe zile sau pe neaşteptate. De aceea trebuie priveghere, adică să veghem înorice clipă asupra vieţii noastre şi să fim pregătiţi ca cele cinci fecioare înţelepte.

Să avem toată noaptea candelele aprinse cu untdelemnul faptelor buneadică cu o viaţă cât mai curată, trăită în biserică, în rugăciuni şi în sfinţenie. Sănu fim ca fecioarele cele nebune care nu s-au îngrijit şi au pierdut dreptul de a intracu Mirele la desfătarea nunţii.

Cea mai mare orbire a lumii este că nu se pregăteşte pentru ceasul morţii. Latoate se gândeşte omul, de toate are grijă. Se interesează de tot ce priveşte viitorullui, de avere, de moştenire, de planuri, de fel de fel de afaceri, de însuratul şimăritatul copiilor, al nepoţilor, al nepoatelor şi chiar al vecinilor. Mulţi bătrâni aufocul acesta, că nu li se căsătoresc copiii. Ce pericol mare! Ei nu văd însă pericoluldin sufletul lor, cum îl pierd. Ei lasă astfel singura faptă importantă a acestei vieţi,

la voia întâmplării.

Oare ce înseamnă priveghere? Să amâni îndreptarea pentru vremea bătrâneţii?Să ţii ură împotriva duşmanului? Să stai în braţele desfrânării? Să nu te spovedeşticu anii? Aceasta înseamnă pregătire şi veghere? Să nu fim copii la minte. Să nucredem că Dumnezeu este numai milostiv şi că ne iartă! Pentru a muri creştineşte,nu înseamnă să gândeşti la moarte abia atunci când ea bate la uşă. Trebuie să tegândeşti mult şi să te pregăteşti mai dinainte.

Câţi sunt acum în iad care plâng şi se chinuiesc fiindcă n-au vegheat şi şi-aupierdut vremea pe aici cu nepoţii şi nepoatele, cu rudele şi cu petrecerile, în loc săvină la biserică. Ce n-ar da acum să se poată întoarce, să se poată îndrepta, să se poată spovedi şi împărtăşi. Nu le-ar mai trebui nimic din lumea aceasta. N-ar maisocoti nimic plăcerile şi înşelăciunile lumii acesteia.

Dar ca şi fecioarele cele nebune, multe suflete şi-au pierdut timpul. Mulţicreştini cad în greşeala acestor fecioare care au amânat să-şi cumpere untdelemnpentru candelele lor, iar atunci când s-au dus uşa s-a închis şi în zadar au rugat elesă li se deschidă căci au auzit aceste cuvinte înfricoşate: " Nu vă cunosc!‖

Aşa amână mulţi creştini îndreptarea de la post la post, de la an la an. Puterileslăbesc şi se trezesc deodată sufocându-i moartea şi nemaiputând să spună nimic laspovedit, sau să mai primească Sfânta Taină a Împărtăşaniei. E prea târziu căciMirele a sosit, iar moartea ridică sufletul. Se închid uşile milei dumnezeieşti, iar Domnul le spune că nu-i cunoaşte.



Acum este timpul fraţi creştini, timpul cel mai potrivit să ne facem noi cumâna noastră milostenia, să ne facem rugăciunea, privegherea şi venirea labiserică, căci doar auzim cu urechile noastre ce moarte periculoasă pândeşte

întreaga omenire. Cartea Sfântă spune că la sfârşit moartea va secera mii şimilioane de suflete prin războaie, foamete, boli, cutremure şi multe altele. Când vasuna trâmbiţa de judecată, să fim şi noi pregătiţi. De aceea să ne facem tot ce netrebuie, de acum din viaţă, că nu se ştie dacă ni le va mai face cineva.

Cei care aţi ascultat astăzi aceste cuvinte aş dori să vă întreb: Cum staţi cuaceastă pregătire pentru moarte? Vă frământă măcar uneori acest gând al obştescului sfârşit? V -aţi pregătit? Sunteţi gata? V -ar conveni să muriţi în stareasufletească în care vă găsiţi acum şi să vă înfăţişaţi înaintea scaunului judecăţii? Ferice de cel ce ar putea răspunde: DA!

De obicei omul moare aşa cum trăieşte. De trăieşte în păcat, în păcat moare. S-a învăţat cu păcatul precum câinii cu lătratul. Cel ce -şi petrece viaţa în frică deDumnezeu, în frică de Dumnezeu îşi dă sufletul. Această pregătire nu constă în planuri, ci în fapte hotărâte. Învăţaţi-vă să vă dezlipiţi încet, încet de tot ceea ce văface robi ai lumii acesteia. Feriţi-vă de păcate, spovediţi-vă şi împărtăşiţi-vă câtmai des. Citiţi cărţi ziditoare de suflet, faceţi milostenie şi orice aţi lucra, gândi saugrăi, închipuiţi-vă că faceţi aceasta pentru cea din urmă dată.

Dacă moartea ne va găsi pregătiţi creştineşte, fericiţi vom fi pentru că am

trecut de la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, unde ne aşteaptă Împăratul şi Mântuitorul Iisus Hristos, ca să ne bucurăm cu El, în veşnicie.

Rugăciune

Doamne Iisuse Hristoase, Stăpânul vieţii şi al morţii la Tine este toatănădejdea noastră. Tu eşti bucuria şi scăparea noastră. Când moartea va veni sădespartă sufletul nostru de trup, când gura va amuţi, iar sudorile morţii se vor arăta pe fruntea noastră, te rugăm fierbinte Stăpânul nostru, ca atunci să vii lângă căpătâiul nostru ca să linişteşti sufletul tulburat de griji, necazuri şi

păcate. Să ne mângâi cu privirile Tale cele dulci, ca să putem bea paharul cel amar cu uşurinţă şi să ne treci şi pe noi în Împărăţia Ta cea veşnică, ca să neveselim cu Tine în vecii vecilor.

Amin.



Pr. Dorin Picioruş - Predică la Duminica a 24-a după Rusalii

Iubiț i fraț i și surori întru Domnul,

Evanghelia de astăzi (Lc. 8, 41-56) ne arată, că în două mii de ani lumea nu s-aschimbat mai deloc în ceea ce privește căutarea minunii și a vindecării. Pentru căși astăzi dorim o minune, dorim să se petreacă ceva incredibil în viaț a noastră, cutotul dumnezeiesc sau dorim să scăpăm de o tumoare malignă, de o insuficien ț ă larinichi sau avem nevoie de un transplant de inimă.

Tocmai de aceea căutăm donaț ii, sponsori, oameni de bine, care să ne ajute pentruoperaț ie…sau ne dorim o minune, o imensă minune, ca mama, soț ia, bunica, soț ul,copilul, vărul, prietenul, duhovnicul…să nu ne moară. Să nu ne moară…cel drag,cel iubit!

Și când căutăm minunea pentru cineva iubit…ne asemănăm lui Iairos,arhontelui/conducătorului sinagogii, care nu s-a mai uitat la faptul că Învăț ătoruleste…duș manul lui, duș manul ideologic, a trecut peste toată mândria și ipocrizialui, din dragoste pentru fiica sa…ci I-a cerut ajutorul. Și atunci când doctorii sauoamenii legii ne-au mâncat banii și noi tot nefericiț i și triști suntem…dăm fuga laBiserică, ca să cerem ajutor și vindecare și dreptate…de la Cel singur Bun șiIubitor de oameni.



Pentru că în ambele cazuri (vindecare și înviere) s-a apelat la Hristos Dumnezeu cala ultima instanț ă. Și Dumnezeu este ultima instanț ă întotdeauna…cât și prima lacare trebuie să apelăm. Numai că noi apelăm, cu precădere, doar la final, pe patulmorț ii sau la sfârșitul vieț ii și nu de mici, nu de tineri…De ce? Pentru că suntem

prea puț in serioși…și avem prea puț ină credinț ă și demnitate… De aceea tot amânăm pocăinț a, mersul la Biserică, spovedirea, împărtășirea cuDomnul, schimbarea, cuminț irea noastră…dar vrem minuni, vrem să trăim bine șiDumnezeu să nu ne lovească deloc cu vreo boală, cu vreun incendiu, cu vreomoarte prematură în f amilie.

Însă după cei 12 ani de chin și de răbdare ai femeii, după ce văzuse cât deneputincioasă e științ a medicală în cazul ei și după ce se maturizase enorm demult…se apropie de Domnul și se umple de puterea vindecării și a iertării Lui.

Cu siguranț ă, femeia se putea vindeca și mai înainte, cu harul lui Dumnezeu.

Sfântul Luca vorbește despre această minune tocmai pentru ca să arate că harul dumnezeiesc se procură prin atingere de trupul Domnului, cum se procură și

prin atingerea de Sfintele Moaș te sau prin primirea Sfintei Euharistii.

Materia trupului Său era plină de harul dumnezeirii Sale. El era Dumnezeu șiom în mod real, cu adevărat și harul dumnezeiesc l-a primit prin credinț a ei plină de îndrăzneală iubitoare.

Adică Dumnezeu nu vrea să așteptăm minunile…ci să venim spre ele. Dar nu săvenim la Biserică ca să trăim minuni…ci pentru ca să trăim continua minune de

a ne schimba viaț a în mod continuu.

Dacă, spre exemplu, mă duc cu autocarul și cu avionul prin toată lumea, ca să mă închin la Sfinte Moaște, dar eu nu îmi sfinț esc viaț a, nu voi scăpa de patimi și dedraci pentru că m-am închinat la Sfintele Moaște, ci, dimpotrivă: se vor înmulț iobsesiile și ispitele mele.

La fel, dacă mă întâlnesc cu zeci, sute de oameni cuvioși, Sfinț i și ascult tot felulde cuvinte și de predici de la ei…nu voi ajunge niciodată ca ei sau unul care

încerc să trăiesc duhovniceș te…dacă nu mă voi lupta, în mine însumi, zi și noapteși nu cu pauze, cu fiecare patimă, cu fiecare gând, cu fiecare erezie, cu fiecare pornire a mea tâmpită, cu fiecare vis, nălucire, părere a mea extremistă.



Deci nu dacă mă plimb…și dacă citesc…și dacă mă bucur de compania celor Sfinț i…mă sfinț esc…ci dacă toate acestea mă schimbă, mă umplu de har, mă facfrumos. Și noi știm, că nu suntem frumoș i și nici Sfinț i…chiar dacă ne învârtimtoată ziua prin Biserici, chiar dacă slujim în altarele lui Dumnezeu sau chiar dacă

avem un mare renume. Noi știm, cu vârf și îndesat, că suntem niște iaduriumblătoare, că suntem niște netrebnici farisei…dar ne facem că nu e aș a.

Însă e chiar așa! Suntem prea proști, prea nesimț iț i, prea șmecheri cuDumnezeu…Nu mai zic…între noi…

Și Iairos s-a minț it toată viaț a…la fel ca noi! Însă când și-a văzut fiica pe moarte,fără nădejde de vindecare…și ea avea circa 12 ani, încă o copilă…a alergat laDomnul, pentru că știa că moartea…e o barieră dincolo de care nu mai avea acces.

O, da, și pentru noi, deși suntem creș tini, oameni care spunem că credem șimărturisim învierea mor ț ilor …moartea este o sperietoare de nota zece! Și noidorim să scăpăm de moarte cât mai repede…pentru că ea ne strică toate socotelile,toate ambiț iile noastre puerile, toată dezmăț ata noastră alergare existenț ială.

Și când suntem puși cu botul pe labe de către Dumnezeu, când simț im că moartea e…drumul nostru sigur spre Iad , tocmai atunci ț âșnește în noi conștientizareaimportanț ei vieț ii. De aceea, disperarea din faț a morț ii este o imensă rămânere cunoi înșine într-o lucidă conștientizare de sine. Și în aceste clipe foarte dramatice,

când mulț i acum se dezmeticesc puț in, pe ultima turnantă…au nevoie de sprijin.

Și în aceste puț ine clipe…dacă ai omul potrivit lângă tine, pe un duhovnic, pe unom al lui Dumnezeu, pe un om care să te înveț e să răscumperi ceva timp…primeștio alinare imensă, un sprijin.

E uluitor câte poț i să faci, ca preot, pentru un om muribund! Pentru un om care maiare o săptămână, trei zile, o zi, o jumătate de oră…Minuni în lanț ….Însă, pe de altăparte, fiecare zi cu Hristos Dumnezeu, fiecare zi în care te lupți cu patimile dintine…e o zi cu minuni.

Tocmai de aceea Evangheliile noastre duminicale sunt cu minuni, cu vindecări, cuexorcizări…adică cu lucruri care se petrec cu noi tot timpul. Și Sfinț ii luiDumnezeu ni le pun, în continuu, în faț ă, pentru ca să ne încredinț eze că minunea,în Biserică, e o cotidianitate și nu…ceva răzleț …așa: din când în când…



La noi e tot timpul minune, schimbare, altceva…mai înț elegi ceva…îț i mai daiseama de ceva…mai schimbi ceva…un fel de femeie atentă, continuu, cu prafuldin casă, de pe mobilier, de pe tot ce e în jurul nostru.

Noi nu suportăm praful păcatului! Oricât ar fi de mic…îl luăm la ochi…și îldetestăm, ne pocăim pentru el, îl spovedim continuu.

Iar femeia aceasta (fără nume) bolnavă tot de 12 ani (12 ani copila…12 ani boalafemeii) ne arată cum suportăm…și cât suportăm…și cât ne îndurerăm…și cât necăznim cu noi înșine…Ce muncă imensă este ca să ne suportăm, ca să ne cărăm înspate! Facem eforturi, în mod zilnic, ca niște animale puse la jug, ca să nedis pensăm de fobii, de migrene, de greaț ă, de oboseală, de tot felul de boli, frici,descurajări…

Ca să te învingi, zilnic, pe tine însuț i, e o imensă corvoadă. Și unii, într-o clipă, nemai suferind durerea…se sinucid…Nu trebuie să fii neapărat dezorganizat mintalsau cu cine știe ce apucături sau instincte necontrolate ca să omori pe cineva sau casă te sinucizi. Lucrurile se pot petrece foarte repede, în fracț iuni de secundă, fără săvrei, fără să conștientizezi prea bine…ca într -un vis…și apoi să rămâi

înmărmurit…și să nu mai știi ce să faci…

La fel, patimile fine sau foarte năucitoare, din noi, ne atacă ultrarapid…Păcătuiești într-o clipă…zici ce nu trebuie…faci ce nu trebuie…și î ț i strici familia, numele

bun, faci o nefăcută…

Cum s-a putut întâmpla?! Însă e o întrebare fariseică. Adevărata minunare e alta:cum ne ajută Dumnezeu, în mod continuu, ca să nu păcătuim pe cât am vrea! Șidacă ne analizăm serios, adică ce spunem și am vrea să facem la mânie sau ladurere sau când suntem ispitiț i pe muchie de cuț it…ne dăm seama că suntemmama delincvenț ei și a haosului.

Însă nu sunt detonate atâtea bombe și nici purtate atâtea războaie și nici violateatâtea femei și nici nu cad bani din cer…pe cât gândim noi. Pentru că de s-ar fi

împlinit toate dorinț ele noastre, ale oamenilor…istoria ar fi fost, de foarte multtimp…o tristă amintire…

Cum spuneam și altă dată, femeia…suferea de o scurgere de sânge vaginală, eraonecurată potrivit legii mozaice…dar și o mare suferindă. Și Domnul nu o acuzăcă enecurată (cum ar fi făcut oamenii perver și care roiau în jurul Lui, care se



închinau la litera legii…dar nu îi ajutau pe oameni, nu le păsa de ei), nici că s-aatins de El, nici că s-a umplut de har „ilegal‖ (pentru că harul se primește princredinț ă…și ea l-a primit legal)…nu o acuză de nimic.

Nu o acuză ci o binecuvintează! Îi spune să se umple și mai mult de pacea Sa.Nici lui Iairos, Domnul nu îi ț ine predici, nu îl moralizează…ci merge să îl ajute, pentru că cunoștea durerea lui…și dragostea lui pentru fiica sa pe moarte.

Tocmai de aceea este inacceptabil să te faci că nu vezi durerea altora. Adică să vezidurerea, să o cunoști…și tu să găsești pretexte, legi, motivaț ii cât mai stupide și bădărane ca să nu ajuț i, ca să te arăț i un netrebnic.

Și e inacceptabil și inuman să fii insensibil la durerile și nevoile oamenilor, pentrucă Domnul, în fiecare predică a Sa și în toate minunile Sale ne spune să avem

inimă mare, milostivă, plină de pătrundere pentru situaț ia altora și nu de piatră,hâtră, de viperă.

Din v. 46 aflăm, că Domnul face orice minune prin harul Său și că îi ș tie pe toțicare se împărtășesc de bunătatea Sa, pe când din v. 48, că adevărata vindecare

se face prin credință, prin dreapta credință și că dreapta credință te umple de pace și de bucurie duhovnicească.

Însă vă rog să reț ineț i starea…de spirit …din v. 49…de la final…Adică ironia celui

care a venit din casa lui Iairos și îi spune acestuia că fiica lui a murit …fapt pentrucare (și acum vine ceea ce trebuie să reț ineț i pentru clipele când vi se râde în

nas…) nu mai trebuie să Îl necăjească, să Îl supere, să Îl obosească (michete

schille, în gr.) pe Învăț ătorul.

Și în faț a ironiei bădărane și a lipsei totale de perspectivă… Domnul îi cere lui Iairos:neînfricare și credință . Adică, să nu se teamă fără nădejde, să nu searunce în deznădejde ci în credinț a în El. Și asta îi cerea doar până acasă, unde

o va readuce pe fiica lui dintre morți…la o nouă viață.

Cei 3 (v. 51), care vor fi cu El pe muntele Taborului…intră cu El în camera celeimoarte. Domnul numește moartea ei somn (catefdi), pentru că va fi la fel cu moartea Lui: pentru scurt timp. Iar pentru această scurtă moarte, care e un somn,nu trebuie să plângeț i și să vă jeliț i, pentru că Eu voi învia dintre cei mor ț i, Eu,Lumina lumii, după cum o înviez și pe această tânără copilă!



12 ani are copila…și avem 12 Apostoli…și 12 luni calendaristice… Și tot de 12ani femeia suferă…Pentru că Apostol pentru alț ii ajungi prin multă suferinț ă și prinmoartea pentru lume, după cum și noi, fiecare dintre creș tini murim lumii, pentruca să trăim lui Hristos Dumnezeu în fiecare clipă.

Și trebuie să mori și să înviezi de multe ori într -o zi și de sute de mii de ori într-oviaț ă…Și trebuie să știi, deopotrivă, și să suferi pentru alț ii și din cauza lor, să

înț elegi motivele pentru care trec cu șenilele nesimț irii lor peste tine…dar și să împarț i alinare altora, prin harul preoț iei tale și prin rugăciunile tale și prinsfaturile tale și prin darurile tale…

Trebuie să învățăm să fim și mai oameni…tot mai oameni…pentru că mergem spre Postul Naș terii Sale, al nașterii Celui care vine ca să ne învețe să fim…tot mai oameni… și tot mai Sfinți…în același timp.

Cum să fii creștin ortodox…și să nu știi să fii elegant duhovnicește?Cum să fii inchizitor, lup, tâmpit, când Fiul lui Dumnezeu S-a făcut FiulFecioarei , pentru ca pe om, pe făptura mânilor Sale să o ridice în sânul Treimii? Cum să nu te pătrunzi de sfiala Fecioarei și de nețărmurita dragoste a Stăpânului?

Iar dacă nu arătăm virtuț i ortodoxe…cum să mai sperăm că Biserica lui Dumnezeuva convinge lumea, că o va converti, când noi, mădularele ei, suntem neconverti ț i,

nesfinț iț i, mai rău ca păgânii?

Doar mama și tatăl copilei…și cei trei Ucenici (v. 51). Minunea învierii se produce în mod intim…pentru oameni sensibili… V. 53 însă îi imortalizează peste veacuripe nesimț iț ii care râdeau (categhelon)…pentru că cunoș teau că e moartă…

Însă, dacă, în mod empiric…cunoșteau moartea…nu cunoșteau și stricarea

mor ț ii…sau învierea…Și pentru că trăiau doar în timp și spaț iu…și nu știau cum esă privești din afară…minunea învierii, produsă prin porunca Domnului (v.54)…le strică pofta de râs…și de batjocură…

V. 55 vorbește despre întoarcerea duhului ei în trup. Însă duhul sau sufletul copilei se întoarce la porunca Domnului în trup(atestând astfel moartea copilei…dar și învierea ei)…și sufletele nu merg după

cum vor, în mod autonom, printre planete și aștri sau nu rămân pe pământ,



după moarte, ca să ne sperie pe noi, ci sunt conduse de Îngerii Do mnului acolounde sunt proprii vieții lor: în Rai sau în Iad.

Evanghelia zilei se termină cu uimirea părinț ilor (v. 56). Însă uimirea e una șibucuria dumnezeiască

e alta, e ceva mai mult. Tot la fel, e bine să ne uimeascăsuferinț a cuiva și răbdarea lui sau viaț a unui Sfânt, minunea petrecută la SfinteleMoaște cutare sau cutare sau la Icoana făcătoare de minuni din Biserica sauMănăstirea cutare și cutare…

Însă, dacă rămânem doar la stadiul de minunare interioară…uităm repede ceea ces-a petrecut, ce am trăit, ce am auzit…și văzut…Minunea însă și contactul cuoamenii Sfinț i trebuie să ne cutremure și să ne lumineze mintea, pentru ca săajungem la concluzia, că e nevoie de o schimbare radicală în viaț a noastră.

Trebuie să fim cu totul alț ii! Nu cu jumătăț i de măsură. Nu cu un pas înainte…și10 înapoi…Ci cu totul alț ii, luptând cu toț i care ne stau împotrivă…și cu toategreutăț ile…pentru ca să ne urmăm credinț a…despre care Domnul ne vorbeștecontinuu în conștiinț a noastră.

Pentru că despre această schimbare radicală strigă Dumnezeu, prin toate slujbeleBisericii, în inima noastră. Și dacă auzim glasul Lui, glasul iubirii Lui…nu trebuiesă ne facem că nu l-am auzit …ci trebuie să îl urmăm! Și cine îl urmează…are cepovesti despre experienț ele sale cu Dumnezeu și cu oamenii bineplăcuț i Lui.

Vă doresc să vă bucurați întru Domnul și să mărturisi ți tuturor minunile Lui, dragostea Lui, cuvintele Lui spuse în sufletele și în trupurile dumneavoastră.

Amin!



Părintele Ion Cârciuleanu - Predică la Duminica a 24 -a după Rusalii -Învierea ficei lui Iair - Credinţa tămăduitoare

Două minuni mari ne pune în faţă Sf. Evanghelie care s-a citit azi. Iisus estechemat în casa mai marelui sinagogii, Iair, a cărui fiică, de 12 ani, era pe moarte.Pe drum, mulţimea se îmbulzea în jurul lui Iisus.

O femeie, suferind de o boală grea, care ―cheltuise cu doctorii toată avuţia sa şi nici de la unul n-a putut să se vindece‖, s-a apropiat de Iisus pe la spate şi ― s-aatins de poala hainei Lui şi în aceeaşi clipă a încetat curgerea sângelui ei ‖.Femeia ar fi dorit, desigur, ca atât boala cât şi vindecarea ei să rămână necunoscutede oameni, dar Iisus a simţit că s-a săvârşit minunea şi a vrut să o vădească pentrua ne da tuturora o frumoasă pildă de credinţă. ―Cine, oare, s-a atins de Mine?‖. Nimeni nu răspunse, iar Petru grăi: ― Învăţătorule, mulţimile te împresoară şi seîmbulzesc şi Tu spui: Cine este care s-a atins de Mine? Iar Iisus a zis: S-a atinsde Mine cineva, căci am cunoscut puterea care a ieşit din Mine. Iar văzând

femeia că nu s-a putut tăinui, a venit tremurând şi căzând înaintea Lui a spus pentru ce pricină s-a atins de El şi cum s-a tămăduit îndată. Iar Iisus i -a zis ei: Îndrăzneşte fiică; credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace‖.

Relatând această întâmplare, Sfântul Evanghelist Marcu ne spune că aceastăfemeie auzise ce se spunea despre Iisus şi în sinea ei zicea ― De mă voi atingemăcar de haina Lui, mă voi vindeca‖ (Marcu 5, 24-25). Acest gând arată



credinţa ei în puterea vindecătoare a lui Iisus. Vrând să arate această putere decredinţă, Iisus a zis: ― Am simţit puterea care a ieşit din Mine‖ (Luca 8, 46). Această putere pe care o numim Har sau Dar (fiindcă ni se dă în dar, fără nici un merit din partea noastră) a adus vindecarea femeii.

Şi, mergând mai departe, iată mai marele Sinagogii, Iair, se aruncă la picioareleDomnului, rugându-L să vie cu grabă, căci fiica sa e pe moarte. I se îmbolnăvisefiica, singura fiică pe care o avea şi pierzând orice nădejde în îndreptare prinmijloace omeneşti, aleargă cu sufletul umilit la Iisus, rugându-L să vie să-şi puieasupra ei mâinile Sale divine şi s-o vindece.

Lui Iisus i-a fost milă de această durere a lui Iair şi a pornit spre casa lui; pe drumînsă, un servitor al lui Iair veni în grabă spunând: ― Nu mai osteni pe Domnul,

copila ta a murit‖.

Fără îndoială, vestea era de natură să zdrobească cu totul inima acestui părinte, dar mila Domnului întrece durerea. ― Nu te teme -zice Iisus – crede numai şi se va

mântui‖. Era o zi a dragostei şi a minunilor. După acest schimb de cuvinte, Iisusşi-a continuat drumul până la casa lui Iair, unde rudele şi prietenii plângeau şi setânguiau de această pierdere înainte de vreme şi unde începuse deja pregătirile de

înmormântare.

În faţa acestei privelişti, Iisus a repetat în altă formă ceea ce spusese lui Iair pedrum: ― Nu plângeţi, că n-a murit, ci doarme‖. Cei de faţă primesc aceastăafirmare cu neîncredere, cu zâmbete pline de răutate, ştiind că a murit.

Iisus trecu cu vederea această lipsă de cuviinţă rezultată din neîncrederea în putereaLui dumnezeiască şi în chemarea Lui înaltă. El scoate afară pe toţi, afară de părinţi şi trei din apostolii Lui: Petru, Ioan şi Iacob şi apucând mâna celei adormite strigă: ―Copilă deşteaptă-te!‖. ―S -a întors duhul ei şi a înviat îndată‖ (v. 50-51). Dând poruncă ca să-i dea hrană fetei şi nimănui să nu spună nimic

din ceea ce s-a făcut, Mântuitorul Hristos a plecat.

Care a fost bucuria şi întărirea credinţei lui Iair, ne dăm seama din momentul acelacând şi-a văzut unica fiică ce era moartă, înviată în faţa tuturor. Minunea aceasta afăcut-o pentru ca să se întărească credinţa. ―Crede şi se va izbăvi fiica ta‖. Aucunoscut toţi că Dumnezeu este Cel care are stăpânire asupra vieţii şi a morţii,

Hristos Mântuitorul.



A tămăduit pe femeia ce de 12 ani avea scurgere de sânge, aceasta a crezut

că numai de se va atinge de poala hainelor Lui se va tămădui. A înviat pe fiica lui Iair care avea numai 12 ani şi îl îndeamnă să creadă,deşi durerea în momentul acela îl copleşea şi ca om nu mai putea să - şiîntărească credinţa, dar cuvântul lui Hristos: “crede numai” îl întăreşte, îidă putere să creadă şi să vadă minunea învierii fiicei lui.

Toate minunile pe care le-a săv ârşit Iisus sunt pentru întărirea credinţei celor care trăiesc cu nădejdea în Hristos şi să aibă viaţă veşnică.

După trei ani şi jumătate, timp în care Sfinţii Apostoli au fost în preajma luiHristos şi au cunoscut că El are cuvintele vieţii celei veşnice, la Cina cea de Tainăau cunoscut multe din tainele împărăţiei, aşa cum au zis: ― Acum ştim că Tu toatele ştii şi nu ai nevoie să Te întrebe cineva. De aceea credem că ai ieşit de la

Dumnezeu‖ (Ioan 16, 30). Dar Hristos le spunea că a venit ceasul ca săîmplinească misiunea încredinţată, să mântuiască lumea prin jertfa de pe Cruce. Peapostoli i-a pregătit prin cuvântul învăţăturii, prin semnele şi minunile ce le-asăvârşit, le-a vorbit deschis despre împărăţia cerurilor şi despre tainele credinţei,urma să-L vadă preamărit, după moartea Sa pe cruce, în slava învierii.

În credinţă este un urcuş, nu toate le poţi primi de la început şi nu toţi primim la fel. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel îndeamnă pe cei începători să întăreascăcredinţa lor prin rugăciune: ― Rugaţi -vă neîncetat ‖ (I Tesaloniceni 5, 17). Iair s-arugat, a căzut în genunchi, femeia a crezut şi credinţa ei a mântuit-o, ea aveacredinţă adevărată, statornică. Sunt credinţe deşarte, falsele credinţe nu mântuiesc,acele sunt înşelătoare de suflet, iar practicile care izvorăsc din ele, ştiinţele oculteetc. sunt blasfemii împotriva adevărului revelat al credinţei noastre dreptmăritoare,

împotriva lui Dumnezeu.

Biserica este purtătoarea credinţei. În Biserică, pe unii i-a pus Dumnezeu prinHristos Iisus, slujitori ca să înveţe şi să păstreze tainele credinţei şi să nu fiedefăimat numele lui Dumnezeu şi, prin auzirea cuvântului adevărului, să seîntărească credinţa, să avem pace cu Dumnezeu şi iubire între noi oamenii.

Credinţa cea adevărată este lucrătoare în iubire. Pilda samarineanului milostivne arată rodul credinţei.

– Trebuie să iubim şi să ajutăm pe aproapele nostru indiferent de ce credinţă,culoare, neam este sau ce pregătire are.



– Să ajutăm cu sfatul, cu fapta şi în orice moment orice om să fie ajutat spretot lucrul cel bun, căci în el este chipul lui Dumnezeu pentru care s-a

răstignit Hristos Mântuitorul ca să-l răscumpere.

Credinţa noastră a păstrat unitatea Duhului lui Hristos, prin propovăduireaSfântului Apostol Andrei, cel dintâi chemat, prin care am primit-o şi ampăstrat-o şi credinţa ne-a păstrat fiinţa noastră naţională. Aşa a devenitcredinţa ―lege strămoşească‖, care ne-a întărit şi ne-a unit în faţa vitregieivremurilor. Este vădit cuvântul Mântuitorului Hristos pentru Biserica şi poporulnostru, ― În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea‖,strămoşii şi-au înălţat altare şi biserici în care au exprimat credinţa noastră.

În Biserică ne desfăşurăm cultul învăţăturii noastre, aici simţim că începeîmpărăţia lui Dumnezeu, că cerul este pe pământ, că noi păm ântenii ne ridicăm

spre cer. Hristos Domnul coboară la Sf. Liturghie, e prezent pe masa Sf. Altar. Lui ne închinăm şi Lui slujim, precum străbunii noştri au ştiut să I se închine şi să- L slujească.

Credinţa dă putere, luminează şi dezrobeşte pe om de patimi, îl împacă pefiecare cu Dumnezeu şi-l face fiu al lui Dumnezeu dacă trăieşte în pace cusemenii săi. Credinţa fără fapte este moartă, aşa cum spune Sf. Apostol Iacob, iar Mântuitorul ne cere: ― Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, cavăzând ei faptele voastre cele bune să preamărească pe Tatăl vostru cel din

ceruri‖ (Matei 5, 10). Adevăratul credincios creştin al Bisericii noastre a împletit totdeauna munca şi rugăciunea după exemplul credinciosului Apostol Pavel care ne zice: ―Fiţi mieurmători precum şi eu urmez lui Hristos‖.

Pentru orice creştin, pentru cel ce cunoaşte învăţătura adusă în lume de Fiul luiDumnezeu, nici moartea nu mai este sfârşitul vieţii, ci continuarea ei dincolo demormânt în veşnicie.

Învierea fiicei lui Iair de către Domnul Hristos ne lămureşte nouă neliniştitoarea problemă a vieţii şi a morţii, arătând că viaţa depăşeşte puterea morţii şi că omul este creat şi se naşte pentru ca trăind viaţa păm ântească, să dobândeascăbucuria veşnică, bucuria pe care ―ochiul nu a văz ut-o şi la inima omului nu s-asuit‖ (I Corinteni 3, 9).



Lumina lui Hristos este mai puternică dec ât luminile minţii noastre şi lămureşte problema vieţii şi a morţii c ând Hristos a zis: ―Eu sunt calea, adevărul şi viaţa.Cine rămâne întru Mine, de va şi muri, viu va fi‖.

Omul este chipul lui Dumnezeu şi chipul Său nu poate fi muritor. Viaţa esteun dar al lui Dumnezeu. Pentru noi, creştinii, viaţa este o taină ascunsă cuHristos în Dumnezeu. Evanghelia Lui este Evanghelia vieţii nemuritoare. Urmarea Lui este asigurarea vieţii veşnice. Cine crede în El şi face voia Luiare viaţă veşnică.

Gândul care să ne cutremure pe noi trebuie să fie nemurirea, nu moartea. Veşnicia,nu vremelnicia. Luând aminte la viaţa de dincolo, capătă interes şi frumuseţe şiviaţa de aici. Ne-o spune mintea noastră de creştini, ne-o spune fiica lui Iair din Sf.Evanghelie şi mai presus de toate ne-o spune Domnul nostru Iisus Hristos,

Stăpânul vieţii noastre.

Pentru aceasta suntem datori să ne pregătim pentru viaţa de dincolo de mor mânt.Să ne întărim în Duhul Bisericii noastre, credinţa să ne fie dar, adevăr, luminăspre adevărurile sfinte şi prin lucrarea ei să avem siguranţă că suntem pecalea cea bună şi ne dă posibilitatea de îndreptare, de ridicare pe noi trepte dedesăvârşire.

În credinţă trebuie să fim statornici, să păstrăm adevărurile de credinţă primite, săle sfinţim prin viaţa şi faptele noastre.

Trebuie să ştim că adevăratul credincios, în viaţa duhovnicească nu stă pe loc, căcistarea pe loc e deja o cădere, ci el caută să urce tot mai sus. Stă în lupta cu sineînsuşi, ca să nu cadă în păcat, ci să fie în orice moment treaz, căci Hristos ştie înorice moment ce facem noi.

Credinţa statornică, adevărată, lucrătoare în iubire, pe care Biserica ne-oîmpărtăşeşte prin învăţătura lui Hristos şi tradiţia ei de veacuri, ne face sătindem după sfinţenia vieţii în Hristos.

Mântuitorul ne-a dat putere, prin lucrarea Sf. Duh, să ajungem la asemănare cu El,chemându-ne la sfinţenie: ―Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru din cerur idesăvârşit este‖ (Matei 5, 48). În acest duh ne vrea Hristos, al sfinţeniei, ―ca toţi să

fim una precum Noi una suntem‖ (Ioan 17, 21-22), ca să fim sfinţiţi în adevăr (Ioan 17, 19) şi să se preamărească Hristos în noi. Voia Lui să o împlinim fiindu-icredincioşi şi ascultători, împlinitori până la moarte, exemplu îi avem pe strămoşii



noştri. De aceea să ne aducem aminte de ei, care ne-au grăit nouă cuvântul luiDumnezeu, să privim cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi să le urmămcredinţa (Evrei 13, 7).

Dar credinţa noastră în Hristos trebuie dovedită prin împlinirea faptelor, căci dupăSf. Apostol Iacob: ― Şi dracii cred ‖ (2, 19) dar voia lui Dumnezeu nu o fac. Să fimîntăriţi în adevărul mântuitor, după pilda femeii din Evanghelie, care prin credinţaei puternică s-a tămăduit, iar Iair crezând a văzut puterea lui Dumnezeu, care arestăpânire asupra vieţii şi morţii.

Statornici în lucrarea binelui, făuritori ai păcii, primind Sf. Taine, prin care neîmbrăcăm cu Hristos, ne pecetluim în Duhul lui Dumnezeu, ne unim cu Hristos, primind curăţia şi întărirea vieţii în orice moment, căci fiii lui Dumnezeusuntem, fraţi ai lui Hristos prin credinţa noastră, suntem chemaţi să fim

împreună moştenitori ai veşnicilor bunătăţi.

Suntem datori să ne rugăm mai mult, să cerem mai multă tărie credinţei noastre, săcredem în lumină (Ioan 12, 36) ca să umblăm ca fii ai luminii, căci o ricine vacrede întru El nu se va ruşina (Romani 10, 11).

Să căutăm, dar, ajutorul Domnului, să-l căutăm cum L-a căutat Iair, la Mântuitorulnostru! Să ne întoarcem toţi la Hristos, la Mângâietorul celor întristate! Să nu necadă greu să ne plecăm genunchii înaintea celui Atotputernic. Să nu amânăm a nedeschide inima înaintea Mântuitorului lumii. Hristos este dragostea luiDumnezeu Tatăl şi El sălăşluieşte în inimile noastre prin credinţă (Efeseni 3,17).

Avem posibilitatea ca în urcuşul nostru duhovnicesc să stăm neclintiţi pe piatracredinţei care este Hristos. Să ne facem sufletul nostru sălaş Lui, unde va veni cuTatăl şi cu Duhul pentru a întări viaţa noastră în slujirea în Duh şi în adevăr şi -norice moment şi prin orice faptă să preamărim pe Dumnezeu în care credem. Amin.

( Sursă text: Pr. Ion C ârciuleanu, Predici la duminicile de peste an, la praznicele

împărăteşti şi la sărbătorile sfinţilor mari, 2000 )



Părintele Iosif Trifa - Predică la Duminica a XXIV-a după Rusalii - Înviereafiicei lui Iair - Cum învie un suflet din moartea păcatelor

Această Evanghelie este plină de învăţătură pentru noi. Ca şi Iair din Evanghelie, şinoi avem o fiică iubită, una-născută: viaţa noastră sufletească, sufletul nostru. Demulte ori se îmbolnăveşte şi această fiică a noastră, ba de multe ori chiar şi moare.

Păcatul este acela care îmbolnăveşte sufletul şi provoacă moarte sufletească. Deaceastă boală şi moarte ne putem şi noi scăpa sufletul, aşa cum şi-a scăpat Iair fata: prin căutarea şi aflarea lui Iisus Mântuitorul. Pe Iair l-a plecat după Hristoscredinţa lui cea tare în puterea şi ajutorul Mântuitorului.

Cu această credinţă să-L căutăm şi noi pe Iisus Mântuitorul. Asta înseamnă, iubitecititorule, să crezi şi să te încrezi într -un Iisus, Mântuitor al tău, Care a murit pentru tine, pentru păcatele tale, pentru iertarea ta şi învierea ta din păcate. Ca şi Iair, să alergi cu bolile tale sufleteşti la acest Mântuitor, să cazi înaintea Lui şi

să-L rogi, zicând: „Doamne Iisuse, intră în casa mea, căci fiica mea cea scumpă, sufletul meu, s-a îmbolnăvit… este gata de moarte―.

O, ce lucruri minunate face şi azi Iisus în sufletul omului care crede şi seîncrede în puterea Lui (în Jertfa Lui cea sfântă) şi cere şi primeşte această

putere. Minunea din Evanghelie şi astăzi se întâmplă. Şi astăzi învie la o viaţănouă acei care Îl caută pe Iisus şi se apropie de El cu credinţă şi cu lacrimile lui



Iair. Ca şi fiica lui Iair din chipul de mai sus, aşa învie şi astăzi toţi acei păcătoşicare-L primesc pe Cel ce a zis: „ Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine viuva fi, chiar dacă va fi murit ― (Ioan 11, 25).

Cititorule! Ia seama că şi tu eşti un Iair care ai un bolnav: sufletul tău!

– De când tot plânge şi se vaită acest bolnav… şi tu stai liniştit şi nepăsător!?

– De când tot strigă după tine acest bolnav să- L chemi pe Doctorul vieţii, pe Iisus, şi tu n-asculţi rugarea sufletului tău!?

Cititorule! Ia seama că tu ai un mort în casa vieţii tale. Sufletul tău a murit în păcate. Şi tu nu te îngrozeşti? Şi tu nu plângi? Şi tu nu pleci să-L afli pe Iisus?

Uită-te bine, cititorule, uită-te bine la chipul alăturat, căci aşa stă Iisus şi astăzi, cumâna ridicată, şi strigă fiecărui păcătos: „Scoală-te, fiule, din moartea păcatelor!―.

Ascultă bine, ascultă cu luare-aminte, cititorule, căci pe tine te strigă Mântuitorul:„Scoală-te, fiule, din păcate!―. Auzi tu şi asculţi tu glasul Lui?

O, ce mare schimbare s-a făcut în casa lui Iair după ce a intrat Iisus în ea! Moarteadin casa lui s-a schimbat în viaţă; plângerea, în bucurie. Aşa se schimbă, iubitecititorule, şi viaţa unui om, după ce L-a primit pe Iisus în casa sufletului său.

Şi eu, cel care scriu aceste rânduri, am fost, iubite cititorule, un mort care a înviatdupă ce a intrat Iisus în casa sufletului său. Zile întregi ţi-aş putea spune despreminunatele schimbări ce le-a făcut Iisus în viaţa mea şi în sufletul meu, dar oricât ţi aş spune şi cărţi întregi de-aş scrie, n-aş putea să-ţi spun toată bucuria şi toatăfericirea ce o aduce Iisus într-un suflet care L-a primit. Această bucurie „deplină―(Ioan 16, 24) o poate simţi şi avea numai cel care s-a hotărât pentru Iisus şi cel car eL-a primit pe Iisus în casa sufletului său. Fă şi tu aşa, iubite cititorule, şi vei vedeacă adevărate sunt vorbele mele!

„Cine s-a atins de Mine?―

Evanghelia aceasta, pe lângă minunea învierii fiicei lui Iair, mai cuprinde şitămăduirea unei femei bolnave care „s-a atins― de Mântuitorul (citiţi în textulEvangheliei această minune). Să luăm aminte că femeia nu s-a tămăduit dinatingerea hainei lui Hristos, ci prin atingerea sufletească a ei cu Hristos. Femeia

s-a atins cu credinţă tare în puterea lui Hristos şi de aceea întreabă Iisus: „Cine



s-a atins de Mine, căci Eu am cunoscut puterea care a ieşit din Mine?― Adică,voia să zică Domnul: „Cineva M -a căutat cu credinţă şi încredere în puterea Mea şi de aceea am lăsat să iasă din Mine putere tămăduitoare pentru acela―.

Creştinilor! Atingerea cea sufletească de Hristos face şi azi minuni. În sufletul omului care s-a atins şi se atinge sufleteşte de Hristos se pogoară şi astăzi puterea Lui cea dătătoare de viaţă şi tămăduire. Precum firul electric, după ce s-a pus în atingere şi în legătură cu centrala electrică, duce prin casele oamenilor lumină şi căldură, aşa şi viaţa unui om, după ce s-a pus în atingere şi legătură cumarele Izvor de viaţă şi lumină – cu Iisus Hristos – se umple de lumină, de tărieşi d e dar sufletesc.

Cititorule! Te-ai atins tu cândva de Hristos, ca să simţi ce putere „iese― atunci dela El şi intră în sufletul tău şi în toată viaţa ta?

( Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an )



Traian Dorz - Într-un Duh

Căci prin El şi unii şi alţii avem intrare la Tatăl, într -un Duh. (Efeseni 2, 18)

Duhul este dragostea care singură ne poate face să simţim la fel, să umblăm la fel, să credem la fel şi să trăim la fel.

O veche scriere spune că atunci când s-a dat Legea de la Sinai şi glasul Domnului a rostit întâiaşi dată cele zece porunci, Cuvântul Domnului a răsunat dintr-o dată în şaptezeci de limbi. Atâtea neamuri erau atunci pe pământ, iar gura Domnului îi grăia fiecăruia pe limba lui, în chiar acelaşi timp,

cutremurătoarele porunci care erau condiţiile de viaţă şi de mântuire puse de Dumnezeu pentru fiecare om şi pentru fiecare popor.

Când S-a pogorât Duhul Sfânt în Ierusalim, este scris că Sfântul Cuvânt alLegământului nou, cu mult mai cutremurător decât cel de pe Sinai, a răsunat întoate limbile tuturor neamurilor care sunt sub cer (Fapte 2, 5-6).

Despre poruncile Legii, Sfintele Scripturi spun că s-au dat în mijlocul unor arătăriînspăimântătoare care trebuia să le arate popoarelor pământului cât de sfânt este

Dumnezeul veşnic Viu şi cu cât respect trebuie privit şi trăit fiecare cuvânt spus deEl.Spune Sfântul Apostol: „Voi nu v-aţi apropiat de un munte care se puteaatinge şi care era cuprins de foc, nici de negură, nici de întuneric, nici de furtună, nici de sunetul de trâmbiţă, nici de glasul care vorbea în aşa fel că cei ce l-au auzit au cerut să nu li se mai vorbească… pentru că nu puteau suferi…şi priveliştea aceasta era aşa de înfricoşătoare încât Moise a zis: «Sunt îngrozit şi

tremur»― (Evr 12, 18-24).



Dar despre lucrarea Duhului este scris: „Ci v-aţi apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului Celui Viu, Ierusalimul Ceresc, de zecile de mii, deadunarea în sărbătoare a îngerilor, de Biserica celor întâi născuţi care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi, de Iisus, Mijlocitorul legământului celui nou şi desângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât Sângele lui Abel… Luaţi seama canu cumva să nu voiţi să ascultaţi pe Cel ce vă vorbeşte! Căci dacă n-au scăpat

cei ce n-au vrut să asculte pe cel ce le vorbea de pe pământ, cu atât mai mult nuvom scăpa noi, dacă ne întoarcem de la Cel ce ne vorbeşte din ceruri…― (Evr 12,22-25).

Desigur, Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu ni se înfăţişează nouă astăzi sub chipul blândeţii, al bunătăţii, al dragostei şi al milei, pentru că El trece spre noi prindulcele, dragul şi scumpul nostru Mântuitor, Iisus cel Răstignit, iar fulgerele, f ocul

şi mânia lui Dumnezeu contra păcatelor se opresc toate în Jertfa Crucii Lui, princare ne-a împăcat şi ne-a iertat pe noi.

Dar asta nu înseamnă că judecata împotriva păcatului nu se va mai face şi nici că puţin Îi pasă astăzi lui Dumnezeu că păcătuim.

Nu, ci dimpotrivă, păcatul acelora care nu se predau azi Domnului şi nu se întorcsub Crucea Iertării lui Iisus va cere o osândă cu atât mai mare, cu cât este mai marePreţul răscumpărării dat de Însuşi Mielul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, decât preţulmielului pascal din Egipt. Şi cu cât este mai sfânt Cuvântul Cincizecimii decâtCuvântul Legii.

Dumnezeul cel Viu şi Sfânt ne porunceşte azi tuturora ca să ne înfăţişăm înaintea Lui într-un duh, fiindcă numai cei ce vin aşa vor avea intrare la El.

Cine nu are deci acelaşi duh cu Lucrarea Domnului în care sunt fraţii săi, aceeaşiînvăţătură şi credinţă în care sunt ei, să se cutremure şi să se teamă, fiindcă poruncaeste cu atât mai înfricoşătoare astăzi, cu cât o altă jertfă mântuitoare nu mai existăspre a-l scăpa pe cel nesupus. Şi nici o altă iertare decât cea deschisă pentru noi

prin legământul naşterii din nou nu va mai fi.

În Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos nu vor aveaintrare decât cei care Îi fac Lui bucuria deplină, având o simţire, o dragoste, unsuflet şi un gând, adică sunt în acelaşi Duh (Fil 2, 2; II Pt 1, 11).



Scump suflet, cutremură-te că ai a face cu Dumnezeu şi întreabă-te cum stai tu faţăde acest cuvânt mare şi faţă de această condiţie cerească!

Eşti tu, oare, într-un duh cu toţi fraţii tăi, cu Lucrarea, cu toată adunarea Domnului în care ai pus cândva legământul sfânt, sau nu mai eşti un duh cu ei?

Mai ţii tu învăţătura şi credinţa dintâi, sau ţi le-ai lepădat, luând altele şi nu mai eşti un duh cu ei?

Cutremură-te, căci Dumnezeul nostru este un foc mistuitor!

(Traian Dorz, din Hristos – Puterea Apostoliei)



Traian Dorz - Când vin presimţiri

Când vin presimţiri să-ţi umple duhul cu-ntristare,cere-I Domnului puternicsfânta-mbărbătare,

să te ţii mereu deasupra valurilor grele;roagă-te să nu te lase să te-afunzi în ele. – Doamne, nu lăsa, o Doamne, să m-afund în ele!

Când vin ispitiri să-ţi fure sfânta curăţie, cere-I Domnului puternic pază şi tărie;

roagă-te şi priveghează, căci El îţi ajută, până când învingi ispita şi ţi-o vezi trecută. – Doamne, fă să-nving ispita şi s-o văd trecută.

Când vin întristări să-ţi moaie hotărârea bună, cere-I Domnului puterniclinişte-n furtună, roagă-te ca să-ţi ajute, liniştindu-ţi starea, până când se luminează iarăşi toată zarea. – Doamne, vin’ şi-mi luminează iarăşi toată zarea.

(de Traian Dorz, din vol. «Cântarea Veşniciei»)



Pr. Anthony M. Coniaris - Duminica a VII-a după Înălţarea Sfintei Cruci (aXXIV-a după Rusalii) - Cine m-a atins?

Există un limbaj pe care ar trebui cu toţii să învăţăm să îl vorbim. Este un limbajcare comunică cu adevărat ceva; un limbaj care exprimă efectiv căldura iubirii; unlimbaj care poate să spargă formidabile bariere ale comunicării. Este limbajul

atingerilor. Oamenii redescoperă acum acest limbaj uitat. Dar este în fapt un limbajstrăvechi. Iisus l-a folosit.

Când copiii veneau la El, îi lua în braţe şi în binecuvânta.Când dorea să vindece un lepros sau un orb, îi atingea.Când dorea să demonstreze profunzimea iubirii sale, El se folosea din nou deatingere, spălând picioarele discipolilor săi.

Un judecător povestea odată că nu a văzut niciodată la tribunal un tată care se

judeca cu fiul său să se atingă reciproc, ca semn de afecţiune. Dacă tatăl ar punemâna pe umărul fiului său, spunea judecătorul, i -ar transmite ceva. Dar nu o face.

Eu, când vizitez un preot în vârstă, îi iau mâna în mâinile mele în timpulrugăciunii. Atingerile umane făcute din iubire au ceva anume. Sunt atingerile luiHristos însuşi.



Dr. Smiley Blanton, un medic psihiatru, obişnuia să întrebe cuplurile căsătoritecare aveau probleme: ―Spuneţi -mi, de când nu v-aţi mai plimbat cu soţia ţinând -o de după umeri? Din când în când vă aşezaţi pe covor pentru a vă juca cucopiii? Când spuneţi rugăciunea la masă, vă ţineţi de mână?‖

Acelaşi psihiatru se plângea de faptul că în maternităţi, bebeluşii sunt izolaţi demamele lor imediat după naştere. ―Aş prefera să îi văd pe aceşti copiii în braţele

mamelor, sau în leagăne lângă patul lor, chiar şi ţinuţi stângaci de către taţi. Bebeluşii care au acest privilegiu de a nu fi despărţiţi după naştere de mamă tind să fie ulterior mai stabili emoţional.‖ Chiar şi bebeluşii înţeleg limbajul magic alatingerii.

―Cine m-a atins?‖

Evanghelia de astăzi ne prezintă una dintre cele mai remarcabile istorii din NoulTestament. Este povestea unei femei care a fost vindecată atingându -l pe Iisus. Eaera bolnavă de doisprezece ani. A încercat tot felul de tratamente şi a consultatnenumăraţi medici, dar nimic nu pare să o fi ajutat. Suferea de hemoragie, care pevremea aceea era o boală incurabilă. Astăzi s-ar apela la histerectomie, dar această procedură chirurgicală nu era cunoscută pe vremea lui Iisus. Astfel, femeia pur şisimplu suferea.

Nu era doar disconfortul fizic şi durerea motive de mâhnire pentru ea; mai era şifaptul că, după legea evreiască, femeia cu hemoragie era considerată necurată.Orice şi pe oricine atingea ea, era infectat cu murdărie, credeau evreii. De aceea, oastfel de persoană trăia într -o izolare totală, neputând nici participa la cult, nici săfacă parte din comunitate alături de ceilalţi. Ea nici nu ar fi trebuit să se afle atunciîn mulţimea care îl înconjura pe Iisus. Dacă oamenii ar fi recunoscut-o, ar fi strigatla ea să dispară de acolo, pentru a nu-i murdări. Ea se temea să nu fie descoperită,aşa că s-a strecurat în spatele lui Iisus şi l-a atins pe nepusă masă. Căuta disperatăsă se atingă de ceva, de orice ar putea-o scăpa de viaţa singuratică şi umilitoare ceo avea.

Înainte de a ajunge la Iisus, Sf. Marcu ne spune că femeia ar fi gândit în sinea ei:― De mă voi atinge măcar de haina Lui, mă voi vindeca!‖. Dacă l-aş putea atinge,trebuie că a gândit ea, nu pe cap, căci nu se cade; nu pe mână, căci ar fi preafamiliar. Dacă aş putea să îi ating măcar un ciucure al hainei, şi ştiu că aş fivindecată. Învăţătorii evrei din timpul lui Iisus purtau robe cu ciucuri, pentru a-şiaminti de fiecare dată când le îmbrăcau că sunt oameni ai lui Dumnezeu, angajaţi



să respecte legile lui Dumnezeu. Astăzi ciucurii se mai găsesc în ornateleortodocşilor din Ierusalim, dar se poartă în interior. În vechime ciucurii se purtauînsă în exteriorul robei, şi astfel a putut femeia să atingă. Când l-a găsit pe Iisus,acesta era înconjurat de mulţime mare, şi era dificil să îl atingă. Dar a insistat şi înfinal a reuşit. Şi cum l-a atins, a simţit o putere vindecătoare ce îi inundă trupul, caun şoc electric: ―şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei‖. Ea a ştiut că a fostvindecată.

Când Iisus a întrebat: ―Cine este cel ce s-a atins de Mine?‖, Petru s-a gândit că e oîntrebare copilărească, din moment ce sute de oameni erau în jurul lui Iisus tottimpul, majoritatea înghiontindu-l. El s-a apucat să îi explice lui Iisus că a fostatins de o mare de oameni. Dar Iisus nu este mulţumit de răspuns. El ştie că cinevadin mulţime l -a atins în mod special, cu credinţă şi din disperare. Cineva l -aatins cu adevărat şi vital. Cineva a primit puterea vindecătoare. ―S-a atins de

mine cineva‖, spune El, referindu-se nu la mulţime ci la acel cineva cu credinţă.Apostolii credeau că este absurd ca dintr -o mulţime de oameni care te ating să poţisă distingi una anume. Dar El a distins atingerea! Aceasta este iubirea lui

Dumnezeu! Aceasta este sensibilitatea Lui la nevoile umane şi la atingereacredinţei!

―S-a atins de mine cineva.‖ Sunt cuvinte minunate, pentru noi şi pentru femeia carea atins haina lui Iisus.

Ele ne spun că atunci când ne întindem cu credinţă către Domnul, pentru a primi ajutorul său, Domnul ştie. Aşa după cum Iisus a simţit uşoara atingere aciucurelui de pe haina sa, în mijlocul unei mulţimi, aşa şi Dumnezeu ştie derugăciunea fiecăruia dintre noi.

Uneori oamenii întreabă: ―Cu miliarde de oameni în această lume, cum poate săştie Dumnezeu de mine şi să vegheze asupra mea?‖ Iisus ne arată în aceastăpericopă că ştie şi are grijă chiar şi de cei mai mici dintre noi. Mulţimile ar putea să ne ignore, dar Iisus nu. Nici mulţimea, nici chiar universul cât este demare, nu îl poate bloca de la a simţi o atingere de credinţă.

Trebuie să nu uităm de faptul că atunci când femeia l-a atins pe Iisus, El era într-omisiune urgentă. Singura fiică a unei persoane importante şi respectate, Iair, mai -marele sinagogii, era pe moarte. Iisus era în drum spre casa lui Iair. Dar chiar dacăera în drum spre o situaţie de viaţă şi de moarte, I isus s-a oprit. Nu era atât deocupat încât să treacă cu vederea o persoană ce avea nevoie de El. Uitând demulţime, El a văzut -o şi a tratat -o pe f emeie de parcă ar fi fost singura persoană



din lume. Pentru Iisus nimeni nu este pierdut în mulţime. El i -a acordat atenţie femeii. ―Cine m-a atins?‖, a întrebat El. Când femeia a recunoscut în public că l-aatins şi că a fost vindecată imediat, El i-a spus: ― Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a

mântuit. Mergi în pace.‖ Oare nu aşa face I isus cu fiecare dintre noi atunci când mergem la El cu credinţă şi cu umilinţă, ca femeia din Evanghelia de astăzi?

Putem să îl atingem şi astăzi

Pericopa de astăzi nu ne prezintă doar ceva ce s-a întâmplat în Palestina acum multtimp. Hristos care era îmbrâncit atunci de mulţimi este în mijlocul nostru şi astăzi.Încă îl putem atinge întinzându-i inimile noastre atunci când ard şi când sunt îndificultăţi. Dar cum îl putem atinge astăzi pe I isus? Îl putem atinge prinrugăciune. Ce este rugăciunea dacă nu atingerea lui I isus, conversaţia cu El,invitaţia pe care i -o adresăm să intre în vieţile noastre? Femeia bolnavă l-a atins

prin simplu gest al întinderii mâinii. Nici astăzi nu este mult maI dificil să îlatingem pe Iisus. Ajunge să ne întindem către El prin rugăciune!

În al doilea rând, pentru ca rugăciunea să îl atingă cu adevărat pe I isus şi pentrua stabili un contact cu El, ea nu trebuie să fie un ritual, o repetare în van a unor

cuvinte goale, ci o rugăciune ce vine din inimă şi care este înrădăcinată încredinţă.

În mulţimea de oameni care îl înconjoară pe Iisus, mulţi îl ating dar doar unultrăieşte puterea Sa vindecătoare – acela care l-a atins cu credinţă. La fel şi astăzi mulţimi largi de oameni i se roagă lui I isus; mulţimi de credincioşi merg labiserică, dar cei care îl ating pe Iisus sunt cei care se roagă cu credinţă. Evanghelia spune cât se poate de clar – credinţa este cea care a provocat contactulcu Iisus: ―Fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace.‖

În al treilea rând, îl atingem pe Iisus în Biblie şi în Sfânta Împărtăşanie. Cândcitim cuvintele Sale în Biblie, îl ascultăm pe Hristos nu ca şi cum ar vorbi cuivacare a trăit acum două mii de ani, ci ca şi cum ne-ar vorbi nouă. Iisus sălăşluieşte

în Evanghelii.

Când ascultăm cuvintele Sale, îi atingem hainele. Când primim Sfânta Împărtăşanie îl atingem pe I isus, dar nu doar o parte a

Lui, ci pe El întreg. El vine să îşi facă în noi casă. ―Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el.‖



În fine, Hristos ne atinge astăzi prin oameni. Atingerea sa o regăsim prinmăiestria chirurgului, prin competenţa asistentelor medicale, prin sfatul înţelept alunui prieten, prin rugăciunile persoanelor pioase. Dumnezeu a ales să lucreze prinoameni. ―Căci noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem‖, scrie Sf. Pavel.

Primii creştini l -au atins pe Iisus şi apoi au atins lumea cu puterea pe care au primit-o de la El.

au atins murdăria şi au transformat -o în puritate.

au atins sclavia, schimbând-o în libertate.

au atins slăbiciunea, devenită astfel tărie.

Există atâtea feluri în care îi putem atinge astăzi pe oameni. Putem să îi atingem cu inimile noastre. Putem să îi atingem cu cuvintele noastre.

Putem să îi atingem cu privirea. Putem să îi atingem cu un zâmbet. Putem să îi atingem cu credinţa noastră, cu rugăciunea noastră, cucompasiunea noastră, cu iubirea noastră, cu speranţa noastră, cu umilinţanoastră, cu disponibilitatea noastră de a sluji.

Scopul creştinismului este să îi facă pe oameni să îl atingă pe Dumnezeu înHristos.

― Dacă aş putea să îl ating – chiar şi doar ciucurii hainei – ştiu că mă voi face bine‖, spunea femeia bolnavă. Şi noi astăzi putem să îl atingem aşa cum au făcut-oşi o mai fac nenumăraţi oameni. Alcoolici, dependenţi de droguri, hoţi, adulteri,bolnavi, orbi, surzi, leproşi – cu toţii l-au atins şi au primit o viaţă nouă şi puterinoi.

Ieşiţi din mulţime, zi de zi, pentru a-l atinge pe Hristos.

Atingeţi-l cu credinţă. Atingeţi-l pentru a primi iertare, pentru a primi tărie împotriva tentaţiilor,

împotriva temerilor, împotriva neliniştilor. Atingeţi-l. Nu va întreba “Cine m-a atins?” El va şti aceasta.

(Traducere: Oana Capan)



IPS Andrei Rymarenko - Duminica a VII-a după Înălţarea Sfintei Cruci (aXXIV-a după Rusalii) - Învierea fiicei lui Iair

Lectura din Apostol de duminica trecută ne-a spus că suntem mântuiţi prin har ,şi că harul este primit prin credinţă , iar aceasta este darul lui Dumnezeu. Şi amvăzut ce este credinţa printr -un exemplu impresionant. Şi iată că şi Evanghelia deastăzi vorbeşte despre credinţă. Într -o anumită măsură toţi o avem. Pentru că esteimperfectă însă, credinţa noastră este adesea supusă ispitelor. Şi cea mai îngrozitoare, cea mai puternică dintre aceste ispite este moartea unei persoanedragi şi apropiate. Cred că majoritatea dintre noi au trecut sau trec în prezent prinaceastă durere incurabilă. Dacă nu, este ceva care va veni în mod inevitabil.Evanghelia de astăzi ne oferă un exemplu clasic despre cum putem îndura o astfelde experienţă în ciuda tuturor dificultăţilor ei. În acelaşi timp ne arată din nou câtde mult avem nevoie de credinţă. Deoarece doar prin credinţă Dumnezeu ne dă şine va da puterea Sa de a nu cădea din punct de vedere spiritual, într -un astfel demoment dificil.

Iair s-a apropiat de Hristos; fiica sa era pe moarte. El a căzut la picioarele lui Iisusşi i-a cerut să intre în casa sa. Hristos a fost de acord, dar mulţimea se îmbulzea în jurul Lui. Pe drum, a fost vindecată femeia care avea scurgere de sânge. Au existatmulte pricini de întârziere. Hristos s-a deplasat încet, foarte încet. Să ne imaginăm

prin ce trecea Iair. I-ar fi cerut lui Hristos să se grăbească. În fond, era o problemăde viaţă şi de moarte pentru fiica lui. Dacă Hristos întârzia un minut, putea fi preatârziu – fiica lui putea să moară. Şi chiar aşa s-a întâmplat. Cineva de la mai-marele sinagogii a venit şi i-a spus: ― A murit fiica ta. Nu mai supăra pe Învăţătorul ‖ (Luca 8,49).



Da, potrivit înţelegerii umane, totul era sfârşit. De ce să îl mai deranjeze peÎnvăţător? Orice poate fi îndreptat, dar nu moartea. Moartea este ireparabilă.Înaintea ei, nici Învăţătorul nu mai are vreo putere. Da, aşa este potrivit înţelegeriiumane, dar nu potrivit înţelegerii lui Dumnezeu. Iisus, după ce a auzit aceasta, i-aspus lui Iair: ― Nu te teme; crede numai şi se va izbăvi ‖ (Luca 8,50). Şi în acest moment Iair a respins înţelegerea umană şi a acceptat înţelegerea lui

Dumnezeu. Acum în faţa lui stătea nu doar un Învăţător, ci Mântuitorul lumii, Fiul lui Dumnezeu – Dumnezeu însuşi. Pentru că numai Dumnezeu are putereasupra vieţii şi a morţii.

Iair a acceptat înlăuntrul său cuvintele: ―Nu te teme; crede numai‖. Din acelmoment, el a trăit doar prin aceste cuvinte şi a continuat să meargă după I isus. Eiau intrat în casă. Şi iarăşi partea umană: ―toţi plângeau şi se tânguiau pentru ea‖.Iar Hristos a spus: ― n-a murit, ci doarme‖. Şi din nou umanul: ― râdeau de El,

ştiind că a murit ‖. Însă în sufletul lui Iair era un calm de nedescris. Avea credinţă.Şi credinţa a învins. ―Copilă, scoală-te!‖, a exclamat Hristos, şi spiritul ei s-aîntors în ea şi ea s-a ridicat imediat şi a fost redată tatălui ei (Luca 8,52-55).

Da, însă puteţi spune că acesta este un miracol al învierii, şi astfel de miracole nuse întâmplă astăzi. Este adevărat. Însă acelaşi miracol ni l-a promis nouă tuturor. În fiecare zi în Mărturisirea noastră de Credinţă spunem: ―Aştept înviereamorţilor‖. Şi aceasta va avea loc! Nu la fel repede ca în cazul lui Iair, dar va avealoc! Să fim atenţi la următorul moment. Iair ştia deja că fiica lui era moartă, dar

cu toate acestea l-a urmat pe Hristos, crezând cuvintele Sale. Nu este important cât de mult a durat acest drum de credinţă; important este că a avut loc.

Să credem şi noi cuvintele Evangheliei, că morţii vor învia; şi asemenea lui Iair, săîl urmăm pe Hristos în credinţă. În chip mistic, acest drum al lui Iair în urma luiHristos nu s-a încheiat şi nu se va încheia vreodată. Are loc şi acum, şi noi toţi putem lua parte la el. Să ne grăbim să ne alăturăm lui Iair. Atunci cuvintele luiHristos: ―Nu te teme; crede numai şi se va izbăvi‖ se vor referi şi la noi. Însă ca săse întâmple aceasta, asemenea lui Iair, trebuie să stăm aproape de Iisus şi săîndurăm tot ceea ce Dumnezeu ne trimite pe drumul vieţii noastre. Drumul lui Iair

a fost scurt. Ale noastre ar putea să fie lungi, foarte lungi. Vor dura până la sfârşitulvieţilor noastre. Dar să credem că va veni învierea morţilor şi că vom fi redaţi celor dragi ai noştri care sunt deja cu Domnul.

Fie ca Domnul să ne dea credinţa şi răbdarea lui Iair!

(Traducere: Oana Capan)



Pr. Mihai Tegzeş - Duminica a VII-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXIV-adupă Rusalii) - Vindecarea unei femei cu hemoragie şi învierea fiicei lui Iair

Evanghelia de astăzi s-ar părea că este o poveste întreruptă de o alta, iar apoiterminată. De fapt, tema este una: Iisus este mai puternic ca boala şi ca moartea. El este cel care vindecă şi cel care mântuieşte. Este un Dumnezeu al vieţii veşnice, care nu-l abandonează pe om şi nu-l lasă să treacă în nefiinţă.

Cum aşa? Pierderea continuă a sângelui, considerat simbol al vieţii, însemna pentruevrei o îndreptare continuă a omului către nefiinţă, pieire, moarte veşnică; iar cazulfiicei lui Iair moartă arată că omul în faţa morţii nu mai poate face nimic: de aceeaei au râs de Iisus când a spus că nu e moartă ci numai doarme. Iisus este cel caredă viaţa chiar şi atunci când omul a pierdut -o în totalitate prin păcat, boală,

moarte.

Pentru păgâni, viaţa era considerată provizorie şi moartea definitivă. Apare Iisus şine învaţă că moartea este provizorie (un somn), iar viaţa este definitivă. În luminacredinţei, moartea este ―un somn‖ din care vom fi treziţi de puterea lui

Dumnezeu: de aici avem expresiile că cineva ―a adormit în Domnul‖. Când aflăvestea morţii copilei, Iisus nu se sperie, dar le permite să vină cu El doar celor careaveau credinţă, nu şi celor care râdeau de El, nu şi necredincioşilor, nu şi curioşilor care nu erau interesaţi de durerea prin care trecea familia.

O altă temă a pericopei de astăzi ar putea fi credinţa adevărată care cere de laDomnul şi care mântuieşte. Femeia cu hemoragie era o necunoscută, ea nu arenume, prin urmare în locul ei putem fi oricare din noi, cu necazurile noastre. De laea putem învăţa să avem răbdare în necazuri, stăruinţă în rugăciune, curaj să neapropiem de Iisus, să mergem la biserică. ― Mulţimile se îmbulzeau‖, spuneEvanghelia. Mulţi s-au atins de Iisus, dar numai una s-a vindecat pentru că



numai una s-a atins cu credinţă. Deci nu ajunge să te atingi de Domnul, dacă nu crezi. Mai mult, în mijlocul ―freneziei‖ din zilele noastre, orice vindecare se face prin ―atingerea de haina lui Iisus‖, deci trebuie să găsim timp chiar pe parcursulzilei să ne îndreptăm gândul la Domnul ca să ne ajute şi să ne vindece.

Fiica lui Iair are nevoie de sprijinul rugăciunilor tatălui său pentru a învia. Ce nespune nouă acest lucru? Mântuirea copiilor depinde foarte mult şi de rugăciunile părinţilor lor. Să învăţăm de la acest tată credincios, nu doar cu numele, ca să fimalături de copiii noştri mai ales când sunt în pericol de viaţă şi să ne rugăm pentruei. Cum ne comportăm în faţa durerii altora… şi noi râdem de ei? şi noi îiabandonăm?

Să învăţăm solidaritatea cu cei din familiile noastre, solidaritate care, dupăcuvintele Evangheliei, este paşaportul nostru pentru înviere şi viaţa veşnică.

Amin.



Pr. Gheorghe Neamţiu - Duminica a VII-a după Înălţarea Sfintei Cruci (aXXIV-a după Rusalii) - În faţa suferinţei şi a morţii

În urmă cu trei săptămâni, în duminica a XX-a după Rusalii, am asistat la minuneaînvierii din morţi a tânărului din Nain, unicul fiu şi sprijin al unei văduve, primaînviere săvârşită de Mântuitorul, mişcat, ca întotdeauna, de nemărginita Sa milădumnezeiască faţă de suferinţa fizică şi morală a omului. Astăzi, Mântuitorul, dupăce vindecă o femeie ce suferea de hemoragie de 12 ani şi îşi cheltuise zadarnic cudoctorii toată avuţia, învie pe fiica de doisprezece ani a lui Iair, mai marelesinagogii din Capernaum.

În faţa realităţii dramatice a suferinţei şi a morţii se naşte întrebarea: de ce suferinţaşi moartea, şi care este atitudinea creştinului în faţa acestora? Răspunsul pe care ni-

l dă revelaţia, credinţa, este scurt şi simplu. Suferinţa, cu tot spectrul ei necuprins,şi moartea sunt urmarea, pedeapsa păcatului strămoşesc. Răspuns cunoscut deorice creştin, dar considerat nesatisfăcător şi banal de către necredincioşi şi de cătrecei ce judecă superficial acest adevăr de credinţă ce constituie temelia credinţei şimântuirii noastre. Aceştia spun: Cum poate fi suferinţa pedeapsa păcatului, devreme ce durerea o găsim la toate animalele, chiar dacă acestea nu oconştientizează; şi toate fiinţele vii – plante şi animale – sunt supuse morţii, căci totce este compus este supus descompunerii şi morţii. Deci şi omul, având ocomponentă materială, este firesc să moară şi să se descompună. Fiind durerea,suferinţa, expresia unei legi naturale, nu are nimic de a face cu păcatul. Da, aşa ar fi trebuit să fie, dacă Dumnezeu nu l-ar fi scos pe primul om, în clipa când l-acreat, de sub imperiul acestei legi naturale a suferinţei şi a morţii, ridicându-l dinordinea naturală în ordinea supranaturală, atât cu trupul cât şi cu sufletul lui. Înclipa creării, i -a vărsat în suflet harul sfinţitor, adică viaţa divină, calitatea de fiual lui Dumnezeu şi moştenitor al fericirii Tatălui ceresc. Această viaţă divinăurma să şi -o cultive şi s-o desăvârşească prin practicarea virtuţilor teologale şi a



virtuţilor morale supranaturale vărsate în sufletul său odată cu harul sfinţitor înmomentul creării. În ce priveşte trupul, care în mod firesc ar fi trebuit să fiesupus durerii şi morţii, Dumnezeu, printr -un privilegiu special, l-a creat scutit desuferinţă şi nemuritor, daruri mai presus de fi re, numite daruri preternaturale,deoarece ele aparţin numai fiinţelor superioare lui, îngerilor, fiinţe fără trup,

spirituale.

Dar, cum prea bine ştim, păstrarea acestor daruri supranaturale – al vieţii divine şi al scutirii de suferinţă şi moarte – şi transmiterea lor urmaşilor, omeniriiîntregi, a fost condiţionată de un examen, de împlinirea unei porunci. Or, întrucât protopărinţii noştri au încălcat acea poruncă, prin neascultare, deci prin păcat, ei aucăzut din ordinea supranaturală, unde au fost ridicaţi, în ordinea naturală, pierzândastfel, odată cu calitatea de fii adoptivi ai lui Dumnezeu, adică odată cu viaţadivină, şi privilegiul scutirii de suferinţă şi moarte.

Iată aşadar cum, pentru om, suferinţa şi moartea nu sunt ceva firesc, ci consecinţa păcatului originar. Protopărinţii, prin penitenţă şi speranţa în viitorulRăscumpărător, şi-au reprimit viaţa divină, s-au împăcat cu Dumnezeu şi s-aumântuit, dar darul scutirii de suferinţă şi moarte l-au pierdut pentru totdeauna, atâtpentru ei, cât şi pentru toţi urmaşii lor. Şi dacă cineva ar obiecta că este nedrept cadescendenţii să fie pedepsiţi pentru păcatul părinţilor, căci vinovăţia este strictlegată de cel ce a comis păcatul, îi răspundem că, deşi copiii care se nasc în sărăciedin pricina unor părinţi vicioşi şi leneşi nu sunt vinovaţi de sărăcia lor, ei – vrând-nevrând – trebuie s-o suporte, prin natura situaţiei. Păcatul, ca act, se impută numaicelor care l-au săvârşit, strămoşilor; dar, întrucât ei reprezentau întreg neamulomenesc, pierzând şi privilegiile primite, ei nu ni le-au putut trasmite şi, astfel, ne-am născut în această cumplită sărăcie spirituală, care este despuierea de harulsfinţitor, de scutirea de suferinţă şi de nemurire. Or, tocmai în această despuiere, nu

în transmiterea vinovăţiei, constă păcatul originar, strămoşesc. Prin întrupare şiRăscumpărare ni s-a restituit şi nouă, urmaşilor, putinţa de a deveni fii ai Tatăluiceresc, adică harul sfinţitor, dar rămânem supuşi tuturor mizeriilor, bolii,ostenelilor şi morţii, înviind doar la judecata universală. Că de ce nu i s -au restituitomului şi darurile trupeşti amintite, rămâne o taină a înţelepciunii divine. Iar

consecinţa acestei triste realităţi este că, în ciuda oricăror eforturi, omul nu v-a putea schimba pământul în rai, deoarece, cât va exista lumea, răul fizic şi moral va putea fi doar micşorat, dar niciodată stârpit cu desăvârşire. Orice orânduire social- politică ce ar urmări realizarea paradisului pierdut îşi va da seama că e o utopie,căci, deşi omenirea, în strădania ei de desăvârşire morală prin Evanghelie şi deprogres economic printr-o tehnică avansată aplicată în spiritul evanghelic, ar putea



să micşoreze răul din lume, ea nu-l va putea stârpi cu totul şi, mai ales, nu va puteascăpa de moarte.

În faţa acestei realităţi de neînlăturat, care este atitudinea noastră, a creştinilor?Putem sta cu mâinile încrucişate? Trebuie numaidecât să ne resemnăm?Nicidecum. Dumnezeu i-a dat omului legea morală naturală, sădită în conştiinţaşi inima lui şi desăvârşită prin porunca iubirii de Dumnezeu şi de aproapele, cadupă pilda Fiului Său întrupat, modelul nostru suprem, să luptăm cu răul moral şi fizic, să micşorăm şi să alinăm, cât ne stă în putinţă, suferinţa noastră şi a

semenilor.

Iisus a săturat pe cei flămânzi, a vindecat bolnavii, a deschis ochii orbilor, a înviatmorţii. El, care a venit nu ca să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-Şi deasufletul drept răscumpărare, fericeşte pe cei milostivi şi ne avertizează că la

judecată ne va cântări vrednicia cu măsura în care am ajutat pe aproapele înlipsurile lui, întrucât El se identifică cu toţi cei flămânzi, însetaţi, goi, bolnavi,întemniţaţi. ―(…) Întrucât aţi făcut unuia dintre aceştia mai mici ai Mei, Mie Mi -aţi făcut ‖ (Matei XXV, 46). Iar dacă El ne-a învăţat să fim milostivi chiar şi cu ceicare din vina lor au ajuns nefericiţi pierzându-şi bunurile materiale sau sufletul – cum ne arată parabola fiului risipitor – cu atât mai mult ni se cere să ajutăm pe ceice nu sunt cu nimic vinovaţi de nenorocirea în care se află, cum sunt handicapaţiifizic şi psihic, orfanii şi văduvele, victimele calamităţilor naturale şi atâţianăpăstuiţi ai soartei.

Dar, dacă totuşi, pe lângă toate strădaniile, suferinţa nu poate fi eliminată din viaţanoastră şi a semenilor, ea poate fi, în schimb, transfigurată, transformată în unealtăde sfinţire, de purificare şi unire cu Dumnezeu. Blestemul ― Întru dureri vei naşte

fii (…)‖, adresat de Dumnezeu primei femei, şi celălalt blestem adresat primului bărbat: ― Întru sudoarea feţei tale să- ţi câştigi pâinea de toate zilele (…)‖, blesteme extinse asupra tuturor urmaşilor, pot fi convertite în binecuvântare dacăsunt acceptate în spirit de pocăinţă, drept pedeapsă pentru păcat.

Prin ce am putea repara şi ispăşi mai bine ofensele pricinuite lui Dumnezeu, decât

oferindu-I, în unire cu Iisus de pe Cruce, viaţa de fiecare zi, cu truda, lipsurile,necazurile şi suferinţele ei, participând, astfel, la jertfa răscumpărătoare de peCalvar, deoarece iubirea Sa răscumpărătoare cere iubirea noastră ispăşitoare. Or,iubirea se dovedeşte prin jertfă, iar jertfa înseamnă suferinţă. ―Sine labore, nonvivitur in amore‖. (Fără suferinţă nu se trăieşte în iubire). Precum plăcerea izvorâtădin iubirea de sine dezordonată l-a pierdut pe om, rupându-l de Dumnezeu, totastfel suferinţa, acceptată din iubire de Dumnezeu, îl reconciliază cu El, iar



suferinţa supremă, moartea, îmbrăţişată cu o iubire desăvârşită, este în stare nunumai să-l împace pe păcătos cu Tatăl ceresc, ci şi să-l purifice de orice pedeapsă,cum s-a întâmplat cu Dismas, tâlharul de-a dreapta lui Iisus.

Sfântul Grignon de Monfort , acel poet şi fiu devotat al Preasfintei Fecioare, într -un minunat catren, ilustrează, prin cei trei crucificaţi de pe Golgota, cele trei

atitudini posibile în faţa morţii:

―Alege una din crucile ce le vezi pe Calvar, Dar alege cu înţelepciune, căci este necesar Să suferi, fie ca un sfânt, fie ca un penitent, Fie ca un osândit, pentru totdeauna nefericit.‖

Nu suntem vrednici să alegem crucea din mijloc, a lui Iisus Sfântul Sfinţilor,

singurul fără păcat; dar departe să ne fie gândul de a o alege pe aceea a tâlharuluiosândit care respinge suferinţa, nerecunoscându-şi păcatul. Vom alege deci cruceadin dreapta, a lui Dismas cel pocăit, şi o vom purta pe urcuşul vieţii până sus peGolgota, cu smerenie şi căinţă, căci este singura care ne asigură învierea cu Iisusspre viaţa veşnică. Amin.



Pr. Gheorghe Neamţiu - Duminica a VII-a după Înălţarea Sfintei Cruci (aXXIV-a după Rusalii) - Despre nemurire

― Nu plângeţi, căci nu a murit, ci doarme.‖ (Luca VIII, 52)

Mai mult decât oricare anotimp, toamna ne dă puternica senzaţie a schimbării şitrecerii lucrurilor, şi, poate tocmai din acest motiv, ea ne predispune la meditaţie.Rând pe rând, petalele florilor şi frunzele pomilor şi arborilor se îngălbenesc şi cad,una după alta, păsările îşi iau zborul spre alte ţări, mai calde, zumzetul albinelor şial miilor de gâze amuţeşte. Toate trec, se scurg, se veştejesc, mor… Şi toatăaceastă schimbare de decor a naturii nu ne lasă nepăsători. Nu putem să nu neîntrebăm: Oare cu mine ce va fi? Eu unde merg? Mai ales că vedem şi auzim, noi

înşine, căzând, asemeni frunzelor şi florilor, semeni ai noştri, cunoscuţi sauprieteni, pe care numai cu câteva zile înainte îi întâlniserăm pe stradă.

De la marile genii ale omenirii şi celebrii cârmuitori de popoare, până la anonimulcerşetor de pe stradă, toţi au trecut, toţi s-au stins. Dar oare au trecut într-adevăr cutotul, ca frunzele pe care le călcăm în picioare? Ori trăiesc undeva, într-o altăviaţă? Căci dacă frunza, vierme şi om au aceeaşi soartă, pentru ce mai şi trăim, nezbatem şi suferim? Se poate sfârşi totul între patru scânduri? Nu. În străfundulfiinţei mele există ceva ce protestează la gândul unei nimiciri totale. Trupul meu,cu tot ce este compus din materie, se destramă, dar eu nu pot fi numai trup; este înmine ceva ce gândeşte, judecă, face planuri, iubeşte, doreşte şi vrea N chiar împotriva celor mai elementare cerinţe ale trupului; or, acest ceva cu alte aspiraţiidecât trupul nu poate fi tină, căci tina toate acestea nu le poate face. Mai mult, înciuda tuturor schimbărilor biologice din corpul meu, acest ceva rămâne acelaşi. Cutoate că, potrivit constatărilor biologiei, toate celulele organismului – afară decelulele nervoase – se reînnoiesc periodic, adică mor şi altele le iau locul, totuşi eu



îmi păstrez conştiinţa că sunt acelaşi de când m-am pomenit pe lume, împotrivatrecerii anilor, a schimbărilor din mine şi din jurul meu şi a încercărilor suferite.Este în mine ceva care a rămas în ciuda vicisitudinilor, identic, invariabil, cevaconstant, permanent. Or, acest ceva nu poate fi decât o substanţă de o altă naturădecât materia, ceva de natură spirituală, deci simplă, indestructibilă, nemuritoare.Această substanţă este sufletul.

Pe de o parte, inima, mintea şi voinţa mea îmi spun, iar, pe de altă parte,învăţătura Mântuitorului îmi confirmă că, deşi toate pier, eu am un suflet, care

nu piere.

În inima mea există o dorinţă, o aspiraţie înnăscută spre fericire, ce cu nimic nu poate fi înăbuşită, dar nici satisfăcută pe deplin aici pe pământ. Inima mea nu poate să nu dorească fericirea. Chiar şi când cel disperat îşi curmă firul vieţii, o

face în credinţa că pentru el moartea este mai bună decât viaţa, că dispariţia e unrău mai mic decât suferinţa.

Or, dacă cu moartea s-ar sfârşi totul, atunci fericirea ar trebui s-o aflu aici pe pământ. Şi în ce aş putea s-o aflu?

În bogăţie? Dar, atunci, cine nu şi-a putut agonisi bogăţie, de ce a trăit? Şi, dacă fericirea ar consta în bunăstare, în avuţie, de ce acela care o

posedă nu e fericit, ci mereu doreşte tot mai mult?

Sau ar putea sta, oare, fericirea, rostul vieţii, în bucuriile şi plăcerile simţurilor? Dacă ar fi aşa, majoritatea oamenilor nu şi-ar atinge scopul,

fiind supuşi privaţiunilor de tot felul: subnutriţie, foame, şi boli. Ba chiar şiaceia care, având toate condiţiile, beau cu nesaţ până la fund din cupa

plăcerilor, gustă amărăciunea şi deziluzia. În sfârşit, ar putea sta, oare, fericirea omului în renume, în faimă ştiinţifică,

artistică ori de altă natură? În acest caz, milioanele de necunoscuţi, care îşiîmplinesc în tăcere şi totală dăruire de sine obligaţiile stării lor de viaţă,cum şi-ar atinge scopul?

Şi, chiar în ipoteza că bunurile înşirate ar putea fi dobândite de toţi oamenii, niciatunci omul nu ar fi fericit, căci toate sunt limitate, pe când inima omului aspirăspre o fericire nemărginită, dincolo de orice limită de spaţiu şi timp,neamestecată cu nici un fel de rău şi la adăpost de orice teamă de a o pierdevreodată. Or, poate afirma cineva, aici pe pământ, că posedă o astfel de fericire?



Dar nu numai inima, ci şi mintea omului însetează după fericire deplină pe care ocaută în obiectul propriu minţii, care este adevărul. Dar ea nu se mulţumeşte cuun adevăr oarecare, relativ şi fragmentat, ci tinde spre adevărul total, absolut.Într-o continuă aspiraţie spre cunoaştere, ea vrea să cuprindă adevărul întreg şi fărăeclipse. Or, cine se poate lăuda cu astfel de performanţă, când, pe măsură ceştiinţele progresează, se deschid noi şi noi probleme şi taine pentru minte.

De asemenea, şi voinţa omului caută instinctiv binele. Ea vrea dreptatea, dar dreptatea desăvârşită, o dreaptă răsplată a faptelor s ale. Viaţa însă îi prilejuieşteşi în această privinţă numai decepţii, deoarece, nu rareori, cel virtuos, cel bun şidrept suferă, fiind nedreptăţit, pe când celui rău îi merge totul din plin.

Or, dacă omul, prin toate cele trei facultăţi superioare ale s ale, tinde spre o fericire deplină, şi dacă el nu-şi poate realiza această aspiraţie firească în

această viaţă, oare nu cea mai elementară logică ne spune că trebuie să fie o altăviaţă în care el să şi -o poată satisface? Căci, dacă nu ar fi aşa, căutarea fericirii arfi un mers fără sfârşit, un pelerinaj ce nu ar duce nicăieri, o fată morgana, o himeră,o absurditate. În acest caz, Dumnezeu nu ar fi înţelept, şi nu ar mai fi Dumnezeu,deoarece ar fi sădit în firea omului o dorinţă, o aspiraţie cu neputinţă de a fisatisfăcută; şi nu ar mai fi nici drept, pentru că, în vreme ce El a fixat tuturor celorlalte creaturi nu numai un scop, ci şi putinţa, mijloacele potrivite spre a şi-latinge, singur omului, creaturii Sale cele mai desăvârşite, El i-ar fi sădit în fire odorinţă, o aspiraţie spre fericire pe care să nu o poată atinge nici aici, nici într -oaltă lume. A presupune însă acest lucru despre Dumnezeu, ar fi o blasfemie laadresa Creatorului universului şi o afirmaţie ce contrazice însuşi conceptul deDumnezeu.

Nu. E cu neputinţă ca sufletul să nu-şi găsească într -o altă viaţă realizarea celor mai legitime şi mai profunde aspiraţii după fericire. E cu neputinţă să nu fie,trebuie să fie, există suflet nemuritor, există viaţă veşnică.

Mai mult, Învierea glorioasă a lui Iisus ne dă certitudinea că nu numai sufletul îşiva găsi în acea viaţă fericirea deplină pe care aici nu a putut-o afla, ci însuşi acest

trup, supus morţii şi descompunerii, va învia prin puterea lui Iisus cel Înviat,Biruitorul morţii, şi se va împărtăşi, dimpreună cu sufletul, de aceeaşi fericire încomuniune cu Sfânta Treime şi cu toţi sfinţii. Nu putem concepe ca omul, aceastăcoroană a creaţiunii, să rămână nu numai neterminat, neîmplinit, ci definitivdistrus. Se poate oare împăca mintea cu gândul ca o simplă fotografie, un tablousau o statuie să dureze secole ori chiar milenii, iar creatorul acestora, opera



originală creată de Însuşi Dumnezeu, să fie înghiţită de neant, odată cu aceastăexistenţă vremelnică?

Nu; cea mai elementară logică respinge categoric o astfel de ipoteză şi exclamă cupoetul – dar nu în sens metaforic, ci propriu: ―Non omnis moriar‖ Nu voi muri cutotul.

Precum viermele se închide vremelnic într-o gogoaşă obscură, ca într -un mormânt, pentru ca după un timp să iasă de acolo trasnfigurat, transformat într -un fluture,fiinţă cu un trup nou şi mai frumos, plutind în văzduhul scăldat în soare, tot astfelşi trupul nostru, plăsmuit din acelaşi pământ, trebuie să coboare în mormânt, pentruca, lepădând acolo tot ce este pământesc, la învierea de obşte să se înalţe cu un trupnou, transfigurat, spiritualizat, nesupus descompunerii, şi să se împărtăşească destrălucirea şi fericirea sufletului cu care se va fi reunit pentru veşnicie.

Aceste adevăruri privitoare la suflet şi la învierea trupului, ni le confirmă minuneaînvierii fiicei lui Iair, mai marele sinagogii din Capernaum, minune la care am

asistat ascultând pericopa evanghelică citită azi.

Iair, a cărui fiică era pe moarte, se îndoia de nemurirea sufletului; ba mai mult,când a auzit că fiica i-a murit, credinţa i s-a zdruncinat de tot. Iisus, ca să-i arate căfiica lui doar a adormit, face apel la credinţa lui: ― Nu te teme, ci numai crede şi seva mântui‖ (Luca VIII, 50), îi zice Iisus. Cu toţii plângeau, cum plâng şi azioamenii; şi vor plânge câtă vreme credinţa în viaţa veşnică nu va fi pătruns şitransformat mai adânc modul lor de gândire. Iisus însă le arată că plânsul lor estefără temei, deoarece moartea nu e decât un somn: ― Nu plângeţi, căci nu a murit, ci

doarme‖ (Luca VIII, 52). Şi după ce îi scoate afară pe toţi cei prezenţi, apucând-o pe tânără de mână, îi strigă: ―Copilă, scoală‖ (Luca VIII, 54). Într -o clipă s-auconvins toţi, cu ochii, că moartea nu e decât un somn. Da, aceasta e moartea – înconştiinţa creştină – un somn. De aceea, încă de la începutul creştinismului,locul de veşnică odihnă s-a numit cimitir, cuvânt de origine greacă, însemnând

dormitor.

Să trăim, iubiţii mei, în această certitudine dată de Iisus, că moartea este doar somnul din care ne vom trezi la viaţa fără sfârşit ce ne va pune în plenitudineafericirii, căci în cer vom sorbi din însuşi izvorul fericirii, din Dumnezeu. Dacă nune lăsăm pătrunşi şi însufleţiţi de acest gând în toate acţiunile noastre, pierdem dinvedere rostul adevărat al acestei vieţi şi preţul ei pentru veşnicie. Lumina credinţeiîn înviere ne dă tărie în suferinţă, convinşi că aceasta, purificându-ne, ne pregăteşte pentru Cer, precum ne asigură Sfântul Pavel: ―(…) necazul nostru de acum,



curând trecător şi uşor, lucrează în noi o veşnică şi peste măsură de maremărire; pentru că noi nu privim la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd, căci celece se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veşnice‖ (II Corinteni IV, 17-18). Amin.



Pr. Vasile Rob - Duminica a VII-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXIV-adupă Rusalii) - Nu te teme, crede numai şi fiica ta se va mântui

Sfânta Evanghelie de astăzi ne prezintă două minuni făcute de Iisus:1. Vindecarea femeii bolnave de hemoragie de 12 ani şi2. Învierea fiicei lui Iair mai marele sinagogii din Capernaum.

În primul caz ne este prezentată vindecarea miraculoasă a femei bolnave dehemoragie doar prin atingerea acesteia de poala hainei lui Iisus.

Pentru această femeie, nu era numai disconfortul pricinuit de boala sa, dar şimentalitatea evreilor care considerau că femeia cu această boală este necurată şi că,ori pe cine atinge sau se atinge de ea îl murdărea, îl făcea necurat ca ea. De aceeaera obligată nu numai să-şi ducă boala dar şi să trăiască în izolare neavând dreptulsă intre în contact, de nici un fel, cu alţi oameni.

Întrebarea lui Iisus: ―Cine s-a atins de mine ?‖ a părut o absurditate în gândireaapostolilor în condiţiile în care Iisus era înconjurat de o mare mulţime de oameni,fiecare încercând şi dorind să se atingă de el sau să fie binecuvântat de Iisus.

Ori Iisus a simţit că s-a atins de el cineva care are o mare credinţă şi că a ieşit din el o putere vindecătoare prin această atingere. Se observă aici ca în

momentul atingeri, atât femeia, cât şi I isus, au primit semnul atingeri. Femeia,cel al vindecări iar I isus puterea de vindecare pe care a transmis-o acestei femei

credincioase.

Şi noi astăzi avem posibilitatea să-l atingem pe Iisus. Cum ?! Prin rugăciunea plină de credinţă şi speranţă; Prin citirea sfintei Scripturi şi participarea la sfânta Liturghie;



Prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele său; Prin oameni care ne fac bine sau prin cei cărora le facem noi bine; Prin măiestria doctorului şi rugăciunea persoanelor pioase.

Primi creştini l-au atins pe Iisus şi apoi au atins murdăria lumi transformând-o în puritate. Au atins sclavia şi au transfor mat-o în libertate. Au atins slăbiciunea şi autransformat-o în tărie. Hai să-l atingem şi noi, cu toţi, pe Iisus cu credinţa femei dinEvanghelie pentru a primi: iertare, vindecare şi linişte sufletească aşa cum au făcut-o, şi o mai fac, milioane de oameni: alcoolici, drogaţi, hoţi, adulteri, bolnavi, orbi,surzi şi leproşi care au primit o viaţă nouă şi puteri noi.

El nu va întreba: ―Cine m-a atins ?! pentru că va şti, şi acum, la fel cum a ştiut şicând a vindecat-o pe femeia bolnavă.

Moartea şi învierea fiicei lui Iair ne duce gândul la propria noastră moarte şiînviere. Necesitatea urmări lui Iisus în fapte şi vorbe este chezăşia învieri noastre laviaţa de veci.

Gândul la moarte este un act de înţelepciune iar gândul la înviere este un act de credinţă.

Învierea fiicei lui Iair prin credinţă puternică a acestuia ne întăreşte şi nouăîncrederea că moartea nu este sfârşitul acestei vieţi ci începutul vieţi adevărate careeste în mâna lui Iisus la fel cum a fost şi viaţa fetei lui Iair. Şi de aceea trebuie săne pregătim permanent pentru veşnicie. Şi nu vremelnicia ar trebui să fie în preocupările noastre permanente ci veşnicia. Amin.



Pr. Vasile Florea - Duminica a VII-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXIV-adupă Rusalii) - Predică

În această duminică suntem invitaţi să reflectăm asupra realităţii învierii. Iată-l peIisus după ce i-a învăţat pe oameni despre cum trebuie să administreze bunurileacestei lumi trecând pe celălalt mal, aşteptat de aceeaşi mulţime care-l considerădrept Mesia, cum prin minunile vindecării femeii bolnave de hemoragie şi aînvierii fiicei lui Iair le va întări, cel puţin unora, această convingere.

Atmosfera pe care o găseşte înaintea înfăptuirii minunii învierii fiicei lui Iair, maimarele sinagogii, este o atmosferă pe care o întâlnim şi noi adeseori astăzi.

Iată ce ne spune Evanghelia: ― Şi toţi plângeau şi se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme. Şi râdeau de El, ştiind că a murit ‖ (Luca8, 52-53). Dacă moartea este pentru toţi o realitate care provoacă plâns şi tânguire,

se pare că realitatea învierii nu provoacă altceva decât râsul, şi nu un râs al bucuriei, care ar fi normal întrucât învierea este bucurie, ci unul dispreţuitor, batjocoritor, ironic şi zeflemitor. Cei care râd astfel când li se vorbeşte despreînviere cred că odată cu moartea trupului s-a sfârşit totul, că viaţa pământească estetot ce avem şi că odată sfârşită aceasta încetăm să mai existăm, intrăm în neguranefiinţei. Ei nu ţin seama de faptul că Dumnezeu, Creatorul Cerului şi al pământului, Cel Care ―luând ţărână din pământ, a făcut pe om‖ (Geneză 2, 7)―după chipul şi asemănarea Sa‖(Geneză 1, 26-27), cel care terminându-şi operacreatoare a constatat că toate cele pe care le-a creat erau foarte bune (conformGeneză 1,31) este un Dumnezeu bun, care nu a creat pe om cu un scop atât detrecător. De aceea Mântuitorul spune ―n-a murit, ci doarme‖, pentru că la Elmoartea este somn, şi toţi cei care mor sunt doar adormiţi în aşteptarea Învieriicelei de-a doua.

Pentru noi învierea morţilor şi viaţa veşnică sunt parte a ceea ce credem: ―Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie.‖ Ştiind aşadar ce se va întâmpla cu



noi după moarte vom dori să ne pregătim mai bine pentru viaţa viitoare. Deşirecunoaştem că suntem muritori trăim adesea ca şi cum am fi nemuritori.

Dragostea cea mare pentru viaţă ne face să nu ne mai amintim de moarte. Ne lăsămla fel de uşor amăgiţi de diavol ca şi cum au făcut protopărinţii noştri Adam şi Eva,atunci când diavolul le-a spus că nu vor muri. Dar moartea nu ţine seamă de nimicşi de nimeni, nici de împărat, nici de viteaz, nici de bătrân şi nici de copil, nici de bogat şi nici de sărac, căci toţi şi toate cad pradă morţii pe nesimţite.

― Privegheaţi că nu ştiţi ziua şi nici ceasul ‖, a spus Domnul Hristos. În aceastăscurtă poruncă a Mântuitorului se rezumă întreaga înţelepciune creştină despremântuirea sufletului. Oricine am fi şi oricât de învăţaţi, noi nu vom putea ştitimpul, locul sau felul morţii noastre niciodată. Cea mai mare orbire a lumii este cănu se pregăteşte pentru ceasul morţii. La toate se gândeşte omul, de toate are grijă.

Se interesează de tot ce priveşte viitorul lui, de avere, de moştenire, de planuri, defel de fel de afaceri, de însuratul şi măritatul copiilor, al nepoţilor, al nepoatelor,doar la cum îl va găsi moartea uită să se gândească. A muri creştineşte, nuînseamnă să te gândeşti la moarte abia atunci când ea bate la uşă. Trebuie să tegândeşti şi să te pregăteşti dinainte.

De obicei omul moare aşa cum trăieşte. Pregătirea pentru moarte nu constă în planuri, ci în fapte hotărâte. Dacă moartea ne va găsi pregătiţi creştineşte vom fi fericiţi pentru că am trecut de la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, unde ne

aşteaptă Împăratul şi Mântuitorul Iisus H

ristos, ca să ne bucurăm cu El, înveşnicie.

Învierea glorioasă a lui Iisus ne dă certitudinea că nu numai sufletul îşi va găsi înacea viaţă fericirea deplină pe care aici nu a putut-o afla, ci însuşi trupul, supusmorţii şi descompunerii, va învia prin puterea lui Iisus cel Înviat, Biruitorul morţii.

Să trăim în această certitudine dată de I isus, că moartea este doar somnul dincare ne vom trezi la viaţa fără sfârşit ce ne aduce plenitudinea fericirii. Dacăvom fi pătrunşi şi însufleţiţi de acest gând în toate acţiunile noastre vom descoperi

rostul adevărat al acestei vieţi şi preţul ei pentru veşnicie. Lumina credinţei înînviere ne dă tărie în suferinţă, convinşi că aceasta, purificându-ne, ne pregăteşte pentru Cer, precum ne asigură Sfântul Pavel: ―Căci necazul nostru de acum, uşor şi trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, glorie veşnicăcovârşitoare, neprivind noi la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd, fiindcă celece se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veşnice‖ (2 Corinteni 4, 17-18).



Pr. Ioan Abadi şi Pr. Alexandru Buzalic - Duminica a VII-a după ÎnălţareaSfintei Cruci (a XXIV-a după Rusalii) - Învierea fiicei lui Iair

Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Dacă pentru contemporaniisăi, Iisus este văzut ca om trăind printre ei în istorie, minunile înfăptuite arată că Eleste Hristosul, Unsul lui Dumnezeu, venit în lume pentru mântuirea noastră. Dacăminunile însoţesc puterea profetică a lui Iisus, învierea morţilor este dovada plinătăţii revărsării Spiritului Sfânt asupra lui Hristos şi faptul că este Dumnezeu – având putere asupra vieţii şi morţii.

La fel este şi Evanghelia de astăzi, o mărturie a puterii lui I isus pe pământ şi un cuvânt de întărire a credinţei Bisericii din zilele noastre.

Condus de iubirea faţă de aproapele, Iisus este impresionat de disperarea lui Iair,mai marele sinagogii, care se prăbuşeşte plin de durere şi totuşi cu speranţă, lapicioarele Mântuitorului. Iisus este un Profet mare şi are putere, de aceea Iair sperăsă-i fie ascultată cererea mai presus de orice speranţă, ca să -şi slaveze copila aflată în suferinţă şi în pragul morţii.

Şi iată că pe drum, o femeie aflată în suferinţă de doisprezece ani, se apropie cu speranţă de Iisus. Înconjurat din toate părţile de oameni, înghesuit de mulţimea

curioşilor, Iisus simte că cineva s-a apropiat cu credinţă şi a primit harul vindecării.

El spune ce s-a întâmplat, iar femeia dă mărturie de credinţa care a mânat-o şides pre vindecarea primită prin atingerea de poala hainei DumnezeiesculuiMântuitor.



― Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace.‖ Cât de bun este Domnul! Cât de mângâietoare sunt cuvintele Lui şi cât de mare este puterea lui Dumnezeu manifestată asupra neputinţelor noastre! Femeia primeşte vindecarea pentru că a crezut, a avut încredere în puterea Mântuitorului şi nu s-a îndoit…

Iată casa lui Iair şi vestea morţii fiicei sale care aduce durere şi confuzie, dar Stăpânul vieţii şi morţii este de faţă: ―nu te teme; crede numai şi se va mântui .‖

Oamenii sunt slabi în credinţă şi dau crezare mai uşor aşteptărilor şi experienţei lor profane, de aceea îi vedem şi în situaţia de faţă plângând. Dar Stăpânul vieţiispune: ―Copilă, deşteaptă-te! Şi spiritul ei s-a întors şi a înviat îndată.‖ Dumnezeu

are putere asupra naturii pe care a creat-o şi poate interveni atunci când estespre binele sufletesc şi mântuirea noastră.

După înălţarea la Cer a lui Iisus Hristos, întreaga putere a fost lăsată Bisericii, încare Spiritul Sfânt lucrează, făcându-l prezent în mijlocul creştinilor pe Cel ce esteCapul Corpului mistic.

Dumnezeu este şi va fi întotdeauna acelaşi, dar atunci de ce există atâtasuferinţă şi boală printre oameni? De ce nu se mai înfăptuiesc mari fapte printre

noi? Ceva s-a schimbat… Este omul de astăzi care se vede copleşit de spiritulscepticismului faţă de Dumnezeu şi viaţa spirituală, condus de pragmatism şimaterie. Omul de astăzi merge la Biserică doar în virtutea tradiţiei, pentru a-şiboteza copiii, pentru a se cununa – nu din respect faţă de căsătorie, ci dintr -unorgoliu amestecat cu frică obscură ce transformă un sacrament într -un ritual magic – sau pentru a-şi conduce pe cei apropiaţi pe ultimul drum. De cele mai multe orivine odată pe an, de Paşti, dar se declară plin de mândrie că este ―drept – credincios‖, ignorând viaţa sacramentală şi spirituală, participarea la SfântaLiturghie şi poruncile, când singura atitudine credincioasă se opreşte la facereasemnul Sfintei Cruci când trebuie şi când nu trebuie sau la o lumânare aprinsă…

Chiar şi cei catehizaţi, practicanţi, sunt agresaţi de lumea profană care sufocă pringrijile ei orice mişcare spre înalt, pierzându-se în mulţimea grijilor şi gândurilor

deşarte. Merg la biserică şi sunt membrii ai Bisericii, însă viermele îndoielii sapă în profunzimea credinţei.

Şi iată, că dacă primii credincioşi se atingeau de hainele Mântuitorului, sau erauumbriţi de Apostolii care treceau pe lângă ei, ori primeau fructul rugăciunii preoţilor şi a comunităţii prin Sacramentul Maslului, primind vindecareaneputinţelor corporale şi curăţirea sufletească, noi, oamenii de astăzi îl primim pe



Iisus ca hrană sufletească, ne atingem de el şi îl vedem în Sfânta Euharistie şi prinlucrările Sfintelor Sacramente, nu mai avem credinţa care să ne deschidă sprevindecare. Credinţa noastră este slabă.

Avem nevoie mai mult ca oricând de Dumnezeu şi de o lume care să trăiască dupăVoinţa divină. Omenirea se îndepărtează din ce în ce mai mult de caleaAdevărului, astfel încât s-a ajuns la o criză acută a mediului înconjurător datorită poluării şi industrializării barbare care au condus la dispariţia unor specii, lamodificarea climei, se joacă cu viaţa umană încercând selecţii genetice şi clonarea,se luptă pentru aşa zisele drepturi împotriva legilor naturale (homosexualii,drogodependenţii, sexualitatea în afara cadrului familiei, distrugerea prin divorţ şilibertinism a căsătoriei, etc.). Dar şi progresul ―ştiinţei şi tehnologiei umane‖doreşte să se rupă de Dumnezeu, omul uitând că se va duce în spaţiu, va cucerimările şi oceanele învăţând să locuiască în ele, va coloniza probabil luna şi va

călători spre alte planete, dar se va confrunta cu aceleaşi suferinţe, boli – uneori dince în ce mai ucigătoare datorită mutaţiilor ajutate şi de intervenţia nesăbuită aomului – va avea aceleaşi limite legate de condiţionarea materială şi mai ales se vaconfrunta cu moartea. Fără credinţă şi speranţă în Dumnezeu, totul este fără sens şinimic nu va reuşi să umple în inima omului golul produs de absenţa lui Dumnezeudeterminat de scepticism şi ateism. De la Domnul vine salvarea şi singura şansăeste să ne apropiem din nou de Dumnezeu. Este datoria noastră să-L descoperimşi să-L aducem în inimile altora, căci civilizaţia umană este pe moarte şi seîndreaptă spre un viitor fără o spiritualitate reală.

Să luptăm pentru răspândirea Împărăţiei lui Dumnezeu pe Pământ, căci adevărurilerevelate ne avertizează asupra schimbărilor profunde ce vor urma, însă credinţa vatriumfa, iar omul, după frământări majore şi lupte apocaliptice, se va reîntoarce laCreatorul său, redobândindu-şi chipul şi viaţa din Paradis, distruse acum de păcat. Să întărim credinţa în sufletele noastre pentru a fi vindecaţi de toate neputinţeleşi să luptăm pentru ca omenirea întreagă să audă glasul dătător de viaţă:―scoală-te‖ şi să învieze din somnul de moarte spre care se îndreaptă.

Rugăciune

Atotputernice Dumnezeule, care îngădui răul şi -l întorci spre bine, ascultăumilele rugăciuni, prin care cerem să rămânem credincioşi până la moarte,

împlinind mereu voinţa Ta preasfântă. Amin.



Pr. Noël Tanazacq - Vindecarea femeii cu scurgerea de sânge şi vindecareafiicei lui Iair sau Arătarea Energiilor dumnezeieşti necreate

Tâlcuirea Evangheliei din Duminica a 24-a după Rusalii, Luca 8, 41-56 :Vindecarea femeii cu scurgerea de sânge şi vindecarea fiicei lui Iair

Suntem la începutul vieţii publice a Domnului: tocmai S-a întors din ţinutulGherghesenilor unde a slobozit un îndrăcit de înfricoşata stăpânire a duhurilor releşi Se întoarce acasă, adică la Capernaum. Mulţimea galileenilor, care se uimesc decele ce face şi spune Domnul, Îl aşteaptă.

Atunci se petrece o întâmplare surprinzătoare pentru că este vorba de fapt de douăîntâmplări concomitente, care se împletesc şi care amândouă privesc două femei, ofemeie în vârstă şi o copilă şi care se referă amândouă la cele două consecinţe decăpătâi ale păcatului omenesc, anume boala şi moartea. În afară de faptul căHristos săvârşeşte două mari minuni aproape în acelaşi timp, apropierea dintre celedouă evenimente poartă în ea o învăţătură teologică de seamă. Cele trei evangheliisinoptice le notează (Mt. 9, 18-25- care e mai puţin precis - şi Mc. 5, 21-43).

În primul rând e vorba de o dramă familială, o fetiţă de aproape 12 ani este pemoarte iar tatăl ei vine să se arunce la picioarele lui Iisus pentru a-L ruga să vină încasa lui. Sf. Matei şi Sf. Marcu spun: ca să- Şi pună mâinile asupra ei şi ea sătrăiască. Acest om nu este oricine, este Iair, mai-marele sinagogii din Capernaum( Ruinele acestei sinagogi se pot vedea încă. Am fost în pelerinaj în acele locuri în

1988.), adică cel care se îngrijeşte de acel loc sfânt, chiar acel loc în care rabbiIeshouah a venit să înveţe poporul şi unde a vindecat un îndrăcit (Lc 4, 33 -37) şiunde probabil a vindecat şi pe omul cu mâna uscată (Lc 6, 6-11).

Această fetiţă care se luptă cu moartea este omenirea căzută care a rămas încopilărie, neputând să ajungă la maturitate din cauza seminţei morţii pe care o



poartă în ea. Iar cei care sunt împrejur nu o pot scăpa: Omul fără Dumnezeueste neputincios.

Domnul se duce la căpătâiul ei deîndată. Trebuie să observăm disponibilitatea,împreună- pătimirea şi înţelegerea de care face dovadă Hristos pentru oameni, pentru toată omenirea suferindă. Cei care Îi vor urma nu vor fi mer eu asemeneaLui …Dar mulţimea Îl împinge atâta, încât I-e greu să înainteze. Iar aceastăîntârziere este importantă pentru urmarea întâmplării.

Prima consecinţă, cu totul neprevăzută, este că o altă bolnavă va încerca să sefolosească de prilej pentru a căpăta vindecare. Aici este vorba de o femeie adultă,care suferă de o scurgere de sânge permanentă ( Este vorba despre sângerări foarte

grave, cu scurgere permanentă, aducătoare de mare slăbiciune şi care nu puteau fitratate.). Cum femeia suferă de 12 ani, se poate înţelege că e în vârstă (în

Antichitate, la vârsta de 40 de ani, oamenii se consideră ca fiind deja bătrâni). Boala sa are şi un înţeles duhovnicesc: pierderea de sânge semnifică pierdereavieţii şi deci pierderea Duhului , după cum se spune în Vechiul Testament (.Sufletul trupului se află în sânge (Lev. 17, 11): Orice om care are o scurgere de

sânge este necurat după lege (Lev.15, 25-27). Femeia cu scurgerea de sânge nu

avea deci dreptul să se amestece cu poporul, de unde purtarea ei ferită şitemătoare.).

Îndată după căderea Omului şi alungarea lui din grădina Edenului, Eva a zămislitfii în dureri şi cu pierdere de sânge (placenta), apoi Cain l-a ucis pe Abel, al căruisânge s-a răspândit pe Pământ ( Pentru a spăla acest păcat simbolic, Sângele lui

Hristos va curge de pe Cruce până în pământ.).

Prima consecinţă – tragică – a păcatului Omului este pierderea harului Sfântului Duh, şi deci pierderea vieţii. Această bătrână bolnavă reprezintă alt aspect simbolic al păcatului: omenirea este îmbătrânită de păcat, urâţită,neputincioasă, bolnavă.

Aceste două femei simbolizează păcatul în antinomia lui: omenirea a rămas în

copilărie – nu s-a desăvârşit – şi, în acelaşi timp, e îmbătrânită – neputincioasăşi urâţită.

Hristos va învia la 33 de ani, ceea ce este exact contrariul sau mai degrabăantidotul, deoarece la 33 de ani omul este încă în puterea vârsei şi, în acelaşi timp,a dobândit maturitate. Este vârsta desăvârşită şi veşnică a Omului renăscut şi

înnoit.



Femeia cu scurgerea de sânge este în vârstă şi greu bolnavă, dar are o intuiţieduhovnicească remarcabilă. Îşi spune: acest rabbi este atât de neobişnuit încât dacăvoi reuşi să-I ating, fie doar şi poala veşmântului Său, mă voi vindeca. Se arată ourmaşă demnă a lui Moise: poalele simbolizau curgerea harului care vine de sus şicoboară până la pământ. Hristos însuşi, prin Duhul Sfânt, ceruse lui Moise să punăfranjuri la veşmintele evreilor credincioşi ( În cele patru colţuri ale hainei lor (Num15, 38). De aceea în Orient veşmintele preoţeşti (stiharul) au franjuri, ca şi etolele(epitrahilele) şi palliumurile (omofoarele).). Se apropie prin spate, pentru a nu fivăzută şi atinge poala hainei lui Mesia: şi se vindecă pe dată.

Hristos ne dă aici o învăţătură teologică de căpătâi. Spune: Cine s-a atins de Mine? Apostolii rămân miraţi, nedumeriţi, iar Petru Îi spune: Ai văzut mulţimeacare Te împinge, cum poţi să întrebi aşa ceva ? Dar Domnul insistă: nu estemulţimea : CINEVA M-a atins, căci am simţit că o putere a ieşit din Mine. Puterea

care a ieşit din El, sunt energiile dumnezeieşti necreate, care sunt un aspect al firii dumnezeieşti, diferite de firea lui Dumnezeu care nu poate fi cunoscută,energii în care Dumnezeu creează şi Se arată.

Dar aceste energii nu sunt în nici un caz o emanaţie naturală a dumnezeirii: ele sunt pe deplin conştiente. Hristos este perfect conştient că o putere a ieşit din El: DuhulSfânt a transmis această energie care iese din Hristos acestei femei pentru credinţaei; dar Hristos este pe deplin conştient de aceasta (ca şi Duhul de altfel). Energiiledumnezeieşti nu sunt o parte din Dumnezeu: Dumnezeu este pe de-a-ntregul

prezent în energiile Sale. Am putea să spunem mai degrabă că sunt o modalitate aFiinţei dumnezeieşti, un act liber al lui Dumnezeu care dăruieşte Harul Său ( Jean

Meyendorff: Saint Grégoire Palamas, 1959, p. 45.). Aceste energii sunt cele care îndumnezeiesc pe Om (Sf Grigorie de Nyssa (+394) iar apoi Sf Maxim

Mărturisitorul (580 – 666) vorbiseră despre acestea în filigran, dar mai ales Sf.Grigorie Palamas (1296-1359) a fost cel care a explicitat şi formulat doctrinaortodoxă, mai ales la cele două sinoade din 1341 şi 1351.).

În sfârşit, Hristos ajunge la casa lui Iair. Dar fetiţa murise. Ceea ce pare a fi onenorocire se va schimba într-o mare fericire pentru toată omenirea: din fericire

pentru noi, Hristos nu a fost acolo mai devreme! (după cum a spus El însuşi cu privire la Lazăr). I s-a spus atunci tatălui să nu mai deranjeze pe Învăţătorul, dar Hristos dă la o parte acestea şi spune lui Iair: Nu te teme: crezi numai şi se va

mântui. Nu sunt numai doctorul celor bolnavi, sunt Cel care dă viaţa, care înviază pe cei morţi. Hristos îndepărtează mulţimea zgomotoasă şi înlăcrimată. Intră încasă numai cu părinţii şi cu triada apostolică (Petru, Iacob şi Ioan) ca martori. Darchiar înainte de a intra, spune către mulţime aceste cuvinte uimitoare, pe care le-a



mai spus şi despre Lazăr: Nu a murit, ci doarme ( Lazăr a adormit, Ioan 11, 11),ceea ce face pe unii să-şi râdă de El.

Este adevărat că somnul este un simbol al morţii, pentru că se pierde conştiinţa.Dar nu aici stă adevăratul înţeles. Domnul vrea să spună acestea: dacă Eu, ZiditorulCerului şi al Pământului, sunt aici prezent în această casă, moartea acestei fetiţe nueste decât un somn, căci Eu sunt stăpânul vieţii şi al morţii şi, cu un cuvânt, pot săo trezesc, să o ridic din moarte. Şi asta face deîndată Domnul. O ia de mână şispune: Copilă, scoală-te! (în textul grec şi cel latin termenul este: Înviază!(Greacă: egeïrou. Latină: surge, de la surgere care dă surrexit (s-a sculat). Sf

Marcu, care era secretarul lui Petru, pomeneşte cuvântul exact al Domnului înaramaică: Talitha koum.). Regăsim acest gest al Domnului în icoana Învierii, încare trage pe Adam şi pe Eva din prăpastia Iadului veşnic. Fetiţa a înviat şi o dă părinţilor săi.

În Evanghelie, există această frumoasă expresie: Şi s-a întors duhul ei în ea şi s-a sculat copila.

Când sufletul omului se întoarce în trupul său, trupul recapătă viaţă, iar Omul îşi regăseşte integritatea: redevine trup şi suflet viu. Dar această minune nu estecu putinţă decât prin venirea Duhului Sfânt. El este învierea celor morţi. Iată de ce, probabil, Domnul foloseşte termenul duh şi nu suflet (Greacă: pneuma şi latină:spiritus, pe când adesea foloseşte termenul suflet în Evanghelie (greacă: psyhê;latină: anima)): este vorba de sufletul înduhovnicit prin prezenţa Duhului Sfânt.



IPS Bartolomeu Anania: Credinţa operează asupra puterii lui Dumnezeu

―Uneori, puterea lui Dumnezeu poate să fie furată! Această femeie, pur şi simplu, şi -a furat vindecarea! Orice bolnav ieşea înaintea lui Iisus – un orb,şchiop, uscat, lepros şi se ruga să fie vindecat de Iisus, Iisus îl întreba: ―Crezi?‖ şidacă răspundea: „Cred !‖, atunci Iisus îl vindeca, tot credinţa insului fiind temeliavindecării.

De data aceasta acest dialog nu a avut loc, dar credinţa femeii era întreagă, puternică, stăruitoare şi ea a lucrat, iar în clipa când s-a apropiat şi a atins poala

vestmântului lui Iisus, a f ost convinsă că se vindecă – şi s-a vindecat.Este ceea ce ne spune Domnul Iisus într-un text foarte frumos din Evanghelia de laMarcu: Iar când cereţi ceva rugându-vă, să credeţi că l -aţi şi primit şi îl veţi primi, îl veţi avea . Aşadar, nu este vorba d e o simplă speranţă, ci este vorba deactul pur al credinţei, care lucrează instantaneu.

Credinţa operează asupra puterii lui Dumnezeu, o stârneşte, o activează şi atunci minunea se produce. Aşadar, femeia aceasta, care venind pe furiş şi-a furat

vindecarea, nu a fost o hoaţă sau, dacă vreţi, a fost o hoaţă de cele sfinte.

(…) Aşa cum fac din când în când, adresez un mesaj special tinerilor. Şi pentru căaceastă copilă de care vorbim astăzi avea numai doisprezece ani, se pregătea să-şitrăiască tinereţea şi Iisus a redat-o tinereţii la care avea dreptul. Aş vrea să vă spun,tot după Sfintele Scripturi şi după învăţăturile Sfinţilor Părinţi: dacă există omoarte a trupului, care poate fi un somn de lungă durată, o odihnă, până la învierea



cea de apoi, aşa cum a fost somnul fiicei lui Iair până în clipa în care Domnul astrigat-o: „Copilă, deşteaptă-te!―, tot aşa este şi moartea noastră un somn deaşteptare al învierii.

Iubiţii mei, dacă trupul trece prin moarte şi prin înviere, sufletul poate să treacă prin moarte, fără să mai treacă prin înviere, pentru că el este duh, este spirit.

Ne vorbeşte cartea Apocalipsei de moartea cea dintâi şi de moartea cea de pe urmă.Moartea cea dintâi este cea despre care v-am vorbit: despărţirea sufletului de trup. Moartea de pe urmă este cumplită: este moartea sufletului , dar nu în sensul că piere, că dispare, ci în sensul că nu se mântuieşte, în sensul că este condamnat laosânda veşnică, la întunericul desăvârşit, cel mai dinafară, de nepătruns.

Întunericul este simbolul singurătăţii depline, când nu mai ai nici un fel de

vecinătate şi în care eşti condamnat să trăieşti singur, fără nici un fel decomunicare, de la tine la alţii sau de la alţii la tine. Această moarte ultimă asufletului are loc în fiinţa omului care nu s-a pocăit de păcatele lui şi care nueste capabil de mântuire.

De aceea, iubiţii mei, Dumnezeu ne-a dat viaţă şi suntem obligaţi să o apărăm, pentru că viaţa înseamnă şi o şansă a vindecării tale proprii de propriile tale păcate‖.



PS Sebastian - Predică mărturisitoare despre luarea în râs a credincioşilor“medievali” care se închină la moaştele sfinţilor - Fiica lui Iair, sau despre un

alt înţeles al morţii

Dreptmăritori creştini, Evanghelia de astăzi evocă două minuni săvârşite de Mântuitorul Hristos:vindecarea femeii care s-a atins pe ascuns de veşmintele Domnului şi învierea

fiicei lui Iair — o copilă de numai doisprezece ani, singură la părinţi. ObişnuiaHristos să-Şi legitimeze învăţătura şi cuvintele pe care le adresa poporului cu astfelde semne şi minuni. Aşa se face că, de-a lungul celor trei ani şi jumătate, cât timp adurat activitatea Sa publică, El a vindecat în mai multe rânduri bolnavi: orbi,leproşi, ologi şi, iată, în evanghelia de astăzi a înviat până şi din morţi pe o copilă,ca să arate tuturor că este Dumnezeu, Stăpân al sufletelor, dar şi al trupurilor;Stăpân al vieţii, dar şi al morţii.

Ceea ce ar trebui să ne atragă atenţia în mod special în această pericopăevanghelică, cred, este un lucru care în general trece neobservat, şi anume acela că

Mântuitorul Hristos a fost luat în râs de către cei care plângeau la căpătâiul copilei moarte. De ce a fost luat în râs? Pentru că s-a exprimat altfel decât seaşteptau oamenii din vremea Sa: „Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme‖.

Şi au râs cei care se aflau de faţă, privindu-L pe Hristos cu mirare şi îndoindu-se căAcesta este Învăţătorul despre care auziseră că este atotcunoscător, că



propovăduieşte o învăţătură nemaiauzită şi că săvârşeşte semne şi minuninemaiîntâlnite în popor.

Ei bine, gestul acesta, de a se râde de Hristos, nu este un incident singular în activitatea Sa. Aduceţi-vă aminte că încă de la începutul propovăduirii Sale s-aîncercat discreditarea şi compromiterea persoanei Mântuitorului şi a învăţăturii Sale. Când a început să înveţe în sinagogă din patria Sa, conaţionalii şicontemporanii Săi se întrebau:„ De unde ştie Acesta carte fără să fi învăţat ? (În. 7, 15)

„Ce este înţelepciunea care I s-a dat Lui? Şi cum se fac minuni ca acestea prin mâinile Lui? Au nu este Acesta teslarul, fiul Mariei şi fratele lui Iacov şi a lui Iosi şi al lui Iuda, şi al lui Simon? Şi nu sunt, oare, surorile Lui aici la

noi?”(Mc. 6, 2-3).

Când Mântuitorul Hristos aducea vindecare celor aflaţi în suferinţă şi iertare de păcate, arătând astfel că de multe ori bolile noastre trupeşti sunt urmări ale păcatelor, care era poziţia iudeilor?

„Cine este Acesta care grăieşte hule? Cine poate să ierte păcatele decât unul Dumnezeu?” (Lc. 5, 21)

În evanghelia de astăzi, aşadar, oamenii au râs de Hristos când le-a spus: „Nu plângeţi; copila n-a murit, ci doarme‖ L-au privit cu neîncredere, cugetând dacănu cumva au greşit adresându-se acestui Învăţător. Domnul însă refuză să intre învreun dialog cu cei care L-au luat în râs, dar face un lucru care îi lasă pe toţi înmărmuriţi: „ apucându-o de mână pe copilă, a strigat: Copilă, scoală-te! Şi

duhul ei s-a întors şi a înviat îndată”, arătând prin aceasta că, pentru El,moartea este, totuşi, somn…

Iubiţi credincioşi, Plecând de la deosebirea de limbaj şi de concepţie prin care Mântuitorul Hristosnumeşte moartea somn, aş vrea să medităm fiecare dintre noi şi să încetăm odată

pentru totdeauna să mai privim moartea ca pe marea catastrofă ce ne-ar arunca — spun unii — în neant, în nonexistenţă . Motivul pentru care Hristos a primit săfacă minunea învierii fiicei lui Iair a fost acela ca să ne arate tuturor că la

Dumnezeu nu moartea are ultimul cuvânt. Pentru necredincioşi toate acesteastârnesc, poate, şi astăzi zâmbete, dar, pentru noi, cei care credem cu toată tăriaîn viaţa de dincolo, ele ne întăresc credinţa că Dumnezeu este deopotrivă Stăpânul vieţii şi al morţii. Hristos a numit moartea somn, iar Biserica, peste



veacuri, a numit locul de odihnă a celor adormiţi „cimitir‖ care în limba greacăînseamnă „loc de dormit‖ , adică „dormitor‖ (de la verbul kimamai = a dormi].

Este locul unde, trupeşte, adormiţii robii lui Dumnezeu se odihnesc, în timp cesufletele lor continuă să trăiască o nouă viaţă, de unde a şi fost chemată fiica lui Iair astăzi.

Iată cum gândea Hristos şi iată cum se justifică „limbajul‖ şi modul Său diferit deexprimare. Ce au făcut oamenii care nu s-au putut ridica până la înţelepciunea

cuvintelor Sale? L-au luat în râs. Iar lucrul acesta, din păcate, s-a perpetuat peste veacuri şi în minţile şi concepţiile multora dintre semenii noştri, care demulte ori au luat în râs şi au batjocorit persoana şi învăţătura Mântuitorului Hristos,socotindu-o nedemnă de luat în serios, perimată, retrogradă sau chiar păguboasă.

În fiecare sfârşit de octombrie, pe Dealul Patriarhiei se întâmplă o mare minune! Patru-cinci zile în continuu, zi şi noapte, credincioşi din Bucureşti, şi nu numai, vin şi aşteaptă ceasuri în şir în picioare, răbdând frigul toamnei,vorbind un alt „limbaj‖ şi „exprimându-se‖ în cu totul alt fel decât spun mulţi căar trebui să se exprime şi să se comporte un om în secolul XXI. Ei bine, am văzut

în mass-media fel de fel de interpretări şi opinii privind prezenţa şi participareaacestor credincioşi, veniţi într -un număr atât de mare în pelerinaj la sărbătoarea Sf.Cuvios Dimitrie cel Nou, şi care mi-au adus aminte de „râsul‖ celor din evangheliade astăzi. „Cum ne vom putea noi legitima ca cetăţeni ai Europei cu un astfel decomportament, cu astfel de manifestări?‖ — se întreabă, cu prefăcută amărăciuneunii semeni de-ai noştri, văzând comportamentul „învechit, expirat şi medieval‖ — după cum îl numesc ei — al credincioşilor noştri. Iată diferenţa de concepţie, „limbaj‖ şi exprimare. Iată cum am ajuns să vorbim „limbi‖ diferite, să avemcomportament şi concepţii diferite şi cum unii ajung să pară ridicoli în faţacelorlalţi…

Care este, dragii mei, cauza acestui comportament „învechit…‖ pe caredumneavoastră, credincioşii, vă „încăpăţânaţi‖ să-l aveţi şi să-l manifestaţi în fiecare an în aceste zile sfinte de sărbătoare şi nu numai? Oare nu credinţa atât

de lăudată de Mântuitorul Hristos astăzi, când femeii celei bolnave de doisprezeceani i-a zis: „Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit‖ , sau credinţa tatăluiîndurerat de moartea unicei lui fiice, căruia i-a adresat cuvintele: „Crede numai şi se va izbăvi‖ ? Ce altceva este acest comportament în secolul XXI, dacă nuexpresia tradiţiei evlavioase de veacuri a poporului nostru care, din fericire, nu

s-a stins, chiar dacă, potrivit caracterizărilor unora şi altora, pare o manifestareînvechită, medievală şi care nu are nimic de-a face cu civilizaţia europeană, la



ale cărei porţi am bătut şi noi? Să fie oare, credinţa noastră, incompatibilă cu„viziunea‖ Uniunii Europene, la care am aderat? Dar, pentru numele luiDumnezeu, este, totuşi, credinţă, evlavia şi comportamentul nostru specific deveacuri!…

Pe mine nu acestea mă îngrijorează, căci acestea şi -au dovedit valoarea şi importanţa lor de-a lungul celor două milenii! Altceva este care trebuie să neîngrijoreze, şi anume că factorii de decizie din Europa au refuzat ca înConstituţia ei să fie stipulată în chip ex pres originea şi cultura creştină abătrânului continent! Mă îngrijorează faptul că îi este renegată acestuia astfel propria sa istorie; îi sunt renegaţi „ părinţii”: „tata” şi „mama” — mă refer la„Creştinism‖ şi la „morală creştină”! Mă îngrijorează că este respins tot mai multCreştinismul, în schimb este promovată fără de ruşine imoralitatea! Aţi văzut şidumneavoastră: pelerinajul la Sfintele Moaşte este considerat o manifestare şi

un comportament medieval şi „de râs” iar paradele şi acţiunile celor cu păcate împotriva firii sunt socotite „dovezi de civilizaţie europeană― . Ne întrebă m atunci, dragii mei, nu cumva este mai de preferat comportamentul acela „medieval‖, cum îl numesc unii, decât imoralitatea şi secularismul careatentează tot mai mult la ceea ce a mai rămas sfânt în noi?

Această situaţie ne cheamă, cred, pe fiecare dintre noi, să ne preţuim şi săluptăm pentru păstrarea acestor valori cu şi mai multă râvnă, pentru căsocietatea europeană săvârşeşte o mare greşeală atunci când promovează

d repturi şi libertăţi pentru om, călcându

-i, în schimb, în picioare, principiile şi valorile. Unde vor duce drepturile fără principii sănătoase? Dar libertăţile fără

valori? La ce bun drepturi şi libertăţi într -o societate care îşi reneagă „părinţii‖— valorile de veacuri consacrate şi „verificate‖ deja în „cuptorul‖ culturii şispiritualităţii creştine europene?

Ce ne va aduce, oare, o Europă care-şi reneagă în mod sistematic originea creştină?Consideră credinţa creştină „jenantă‖... Au spus: cum să introducem înConstituţia Uniunii Europene termenul de Creştinism, pentru că acesta îi jenează pe „ceilalţi‖? Vă întreb: care „ceilalţi”? De bine ce deocamdată toate

ţările Uniunii Europene sunt majoritar creştine, în faţa cui ne jenăm să fimcreştini?… Chiar şi moralitatea a devenit „de râs‖… Dacă ducem o viaţă morală,dacă tinerii până la căsătorie îşi păstrează curăţia, iar soţul sau soţia respectă fidelitatea conjugală, riscă să devină ridicoli şi „de râs‖ pentru cei care auadoptat de acum un alt „limbaj‖ şi un alt „comportament‖, apreciate ca fiind mai „la modă‖, în timp ce morala tradiţională creştină este taxată drept „învechită‖, „perimată‖ şi „medievală‖.



Dragii mei,Cred că se împlineşte cu noi cuvântul Domnului care zice: „nu este robul mai mare decât stăpânul său. Dacă M -au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; Dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi‖ (În. 15, 20).

Să ne „încăpăţânam‖, deci, să preţuim aceste valori inestimabile, pentru că elene mai ţin!… Să preferăm acest „comportament‖ — fie el şi dispreţuit că „medieval‖, dar care izvorăşte din adânca şi pro funda evlavie a neamuluiacestuia faţă de Dumnezeu şi sfinţii Lui — în locul vacarmului de pe stadioanesau alte locuri de distracţie „modernă‖ şi „la modă‖ .

Să preţuim învăţătura Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care ne-a dovedit şiastăzi că nu este un „amăgitor‖, cum susţineau cei care vroiau să-L denigreze şi să-

L discrediteze (Mc. 6, 2-3; Lc. 5, 21), căci prin semnele şi minunile Sale Şi -alegitimat puterea şi învăţătura Sa dumnezeiască.

Să rămânem credincioşi moralei şi tradiţiilor pe care le păstrăm de două milenii şi Să rămânem creştini adevăraţi, chiar dacă „se va râde‖ de noi ori vom fi dispreţuiţi , căci ştim că de acolo, din adâncurile trăirii noastre, că şi din raclaSfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, izvorăsc binecuvântarea şi viaţa cea veşnică ,având credinţa că prin aceasta Hristos ne va învia şi pe noi aşa cum a înviat-oastăzi pe fiica lui Iair.

Să ţinem aproape de Dumnezeu şi să ne rugăm şi pentru cei care râd de noi şi nedispreţuiesc. Să ne vedem de credinţa noastră, de valorile noastre perene, pentru cănumai aşa vom rămâne vii şi după moarte, când vom fi înviaţi şi vom petreceîmpreună cu Hristos în vecii vecilor, Amin‖.

(din: † Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor, Predici la Duminicile de peste an, Slatina, 2011)



IPS Antonie Plămădeală - Învierea fiicei lui Iair

Mântuitorul se întorcea din ţinutul Gadarenilor unde vindecase un îndrăcit. DupăMatei, fuseseră doi (Matei 8, 28). Am explicat altă dată acest lucru.

Imaginea unui Iisus care nu era iubit "în patria Sa", adică în Nazaret şi mai apoi înCapernaum, pentru că circula zicala că "nimeni nu e profet în ţara lui ", nu e întrutotul adevărată. Evanghelistul Luca ne spune că " întorcându-Se, L-a primit poporul, căci toţi Îl aşteptau" (Luca 8, 40). Prin acest "L-a primit" trebuie săînţelegem că i-au organizat o primire deosebită, ieşind toţi în întâmpinarea Lui. Că

L-au primit cu respect şi cu bucurie se vede şi din textul care urmează, unde searată că " Îl îmbulzea poporul " (v. 42).

Exegeţii cred că locul unde s-a întors era oraşul Capenaum, pentru că, de la ovreme, Mântuitorul se pare că se mutase din Nazaret în Capernaum, ceea ce şi explică de ce a numit de multe ori Capernaumul "patria Sa", oraşul Său. Manifestaţia de bucurie pe care i-au organizat-o la întoarcere, arată că toţi îlcunoşteau şi că se bucura de o faimă bine stabilită printre ai Săi. De altfelCapernaumul nu era o localitate foarte mare. Toţi se cunoşteau între ei. Aceasta se

întâmplă - spun exegeţii - în luna decembrie a anului 28. Ţinând seama de greşeala de calcul a lui Dionisie Exiguul, Mântuitorul putea fi în vremea aceea în al doileaan al propovăduirii Sale.

Toată lumea se bucura de întoarcerea lui Iisus, dar unul din mulţime se bucura maimult decât toţi, pentru că în inimă îi încolţise o speranţă. Acesta era chiar mai-marele sinagogii din localitate. Îl chema Iair. Iată că i-a rămas numele în istorie şi e



pomenit din generaţie în generaţie, deşi nu era decât un obscur, cum am zice noi,rabin de sinagogă de provincie. Capernaumul e departe de Ierusalim, la nordulMării Galileii, în extremitatea nordică a Ţării Sfinte.

Aşteptând câteva momente pentru ca mulţimea să se potolească, dar nu prea multpentru că avea o cerere urgentă, Iair şi-a făcut loc, a ajuns în faţa lui Iisus, i-a căzutla picioare şi i-a spus, ca şi cum l-ar fi aşteptat în mod deosebit: Învăţătorule, vinorepede acasă la mine şi fă ceva, pentru că fiica mea rău pătimeşte. E bolnavă. E bolnavă rău. E bolnavă spre moarte (Luca, 41-56).

Fata avea "ca la doisprezece ani". Dacă Iair locuia prin vecinătate, Iisus putusechiar s-o ştie pe copilă. Pe Iair în mod sigur îl cunoştea. Se îndreptă de îndată sprecasa acestuia. Înainte de a vedea ce s-a petrecut acolo, să ne oprim asupra câtorvadetalii. Mai întâi asupra faptului că Iair nu adresase o rugăminte pentru el însuşi.

O făcuse pentru fiica sa, Mântuitorul i -a ascultat deci o rugăciune făcută pentru altcineva. Este un lucru care trebuia să ne reţină atenţia, pentru că episodul justifică rugăciunile pentru alţii. Justifică rugăciunile Bisericii pentru alţii, justifică rugăciunile pe care le fac părinţii pentru copii, rugăciunile pe care le faccopii pentru părinţi, pe care le fac prietenii unii pentru alţii.

Remarcăm acest lucru pentru că mulţi cred că au putere numai rugăciunile pe carele face fiecare pentru el însuşi, deşi "rugaţi -vă unii pentru alţii " e porunca expresăa Sfintei Scripturi (Iacov 5, 16). Mulţi dintre cei rupţi de la trupul Bisericiidrepteredincioase resping pomelnicele care se aduc la altar pentru ca preotul să pomenească numele scrise acolo, la Sfânta Proscomidie şi la Sfânta Liturghie. Unexemplu de astfel de rugăciune avem aşadar în rugămintea lui Iair pentru fiica sa. Dumnezeu ţine seama de rugăciunile făcute pentru alţii. Ele înseamnă generozitate, înseamnă dăruire, înseamnă iubire, înseamnă bunătate. Nu se poate că Dumnezeu să nu ţină seama de astfel de sentimente.

Precum Dumnezeu face totul pentru noi. El preţuieşte desigur şi ceea ce facem noi pentru alţii. Când facem ceva pentru alţii, ieşim din egoism, ne dovedim co-părtaşila destinul aproapelui. Ne asemănăm cu Dumnezeu. Nu numai fapta în ajutorul

aproapelui ne ridică la starea de frate al lui, ci şi rugăciunea pentru el dorinţa caşi el să fie ajutat de Dumnezeu. Nu numai noi să fim ajutaţi. Nu numai pentru noisă chemăm atenţia lui Dumnezeu. Să nu zicem numai "Doamne ajută-mă", ci şi"Doamne ajută-l pe Cutare" şi să cerem acest ajutor ca şi cum l-am cere pentru noi.Mai ales în astfel de momente, în mod sigur ne ajută Dumnezeu şi pe noi, înduioşatde inima noastră bună. Pe bună dreptate ne asigură sfântul Ioan Damaschin că:"Dumnezeu mai ales atunci se înduplecă cu totul, şi împarte cele cerute, nu când



cineva luptă numai pentru sufletul său, ci când face aceasta pentru aproapele". Şi Dionisie Areopagitul scrie că "rugăciunile unora pentru alţii au preţ şi putereînaintea lui Dumnezeu" (Despre Ierarhia bisericească, VII. ) Foarte subtil înanaliza acestor stări sufleteşti. Sfântul Ioan Scărarul crede chiar că atunci când cineva ne cere să ne rugăm pentru el, credinţa lui ne mântuieşte şi pe noi.

Dar întorcându-ne la Iair, trebuie să mai remarcăm încă ceva în legătură cu cerereasa. Mântuitorul n-a avut nici o ezitare, n-a zis, de pildă, Stai să mă gândesc, sau, Să

î ncercăm, sau: Să vedem mai întâi de ce boală pătimeşte fata! Să văd dacă sunt Eu în stare s-o vindec, sau nu sunt în stare. Mântuitorul n-a făcut nici un astfel dereflecţii. Pur şi simplu şi-a schimbat direcţia spre casa lui Iair. Medicii,taumaturgii, oamenii dăruiţi cu pricepere sau cu vreun dar oarecare al vindecării,încearcă. Nu sunt siguri. Şi recunosc: vom încerca. Mântuitorul însă a schimbatdoar direcţia, fiind sigur că va reuşi să răspundă rugăminţii lui Iair. Era sigur,

pentru că era Dumnezeu!

Dar să ne oprim deocamdată aici, pentru că pe drum, spre casa lui Iair s -a maiîntâmplat ceva. Mulţimea Îl înghesuia, toţi s-au luat după El, mergând spre casa luiIair. Voiau să mai vadă încă o minune. Ştiau că o vor vedea. Erau curioşi să vadăcum va fi.

Dar, la un moment dat, Mântuitorul s-a întors şi a întrebat: "Cine s-a atins de Mine?" Unul din Apostolii care erau în jurul Lui, care-L apărau de mulţime, deşiera imposibil să-L apere, pentru că mulţimea îl îmbulzea, fiecare voind să se stingăde hainele Lui, să fie cât mai aproape, i-a spus, zâmbind desigur: " Învăţă torule, poporul Te împresoară şi Te îmbulzeşte, şi Tu întrebi: Cine s-a atins de Mine?"(Luca 8,45).

Era adevărat, dar Mântuitorul s-a explicat de îndată: "S-a atins de Mine cineva, pentru că am simţit o putere ieşind din Mine". Era vorba de altceva deci. Văzândcă nu se poate tăinui, o femeie a ieşit în faţă şi a recunoscut că ea fusese, arătând şi pricina pentru care o făcuse. Avea o boală, o scurgere de sânge de doisprezece ani,care nu se mai oprea. Atingându-se de Mântuitorul, în clipa aceea s-a vindecat.

Puterea vindecătoare fusese deci "puterea" ieşită din Sine, pe care o simţiseMântuitorul.

Auzind-o Iisus, s-a întors spre ea. Era înfricoşată. Se temea pentru ceea ce făcuse,ca şi cum făcuse un lucru nepermis. Dar El i-a zis: " Îndrăzneşte, fiică! Credinţa ta

te-a mântuit! Mergi în pace!" Simplu. Ca şi cum s-ar fi petrecut lucrul cel mai



firesc din lume. Mântuitorul nu dramatiza şi nu ţinea să se facă mare publicitate dinminunile Sale.

Ar trebui totuşi să ne mai atragă atenţia câteva lucruri din această întâmplare. Dupăcum am văzut, femeia se atinsese de El, dar de El se atingeau toţi care reuşeau să -ifie în preajmă. Cum se face că totuşi către o singură atingere a fost Mântuit orul

atent? De ce? Fiindcă femeia aceasta venise cu o credinţă deosebită, venise cu ointenţie anume. Femeia avea un motiv anume să se atingă de El, în speranţa şi credinţa vindecării. De aceea Mântuitorul i -a spus: "Credinţa ta te-a mântuit!"şi "îndrăzneşte". Deci, crede tot aşa în continuare.

Aceasta trebuie să ne dea şi nouă de gândit. Toţi venim la biserică, toţi ne atingem într-un fel sau altul de Mântuitorul, dar iată că nu către toţi se revarsă puterea Sa. Ea se face simţită însă la aceia care vin cu o intenţie anumită, şi care vin să-

şi expună intenţia în faţa lui Dumnezeu, cu credinţă.

Şi mai trebuie să tragem o învăţătură de aici. Mulţi dintre cei puţini credincioşi zic: Credeţi voi că are Dumnezeu chiar aşa, grijă de voi toţi? Că se apleacă Dumnezeu către nevoile fiecăruia dintre voi? Că ţ ine Dumnezeu socoteala atâtormiliarde de oameni câte sunt pe pământul acesta, şi că îi a re în vedere pe fiecare

dintre ei? Ei bine, iată, întâmplarea aceasta ne spune că da. Dumnezeu ne are învedere pe fiecare din noi, cu condiţia însă să venim către Dumnezeu cu intenţii precise, susţinute de o credinţă neîndoielnică.

Convoiul, în timpul acesta, mergea mai departe spre casa lui Iair, condus chiar deIair. Şi iată că, îndată după întâmplarea cu femeia, cineva, venit de acasă de la Iair,şi-a făcut loc până a ajuns lângă el şi i-a spus: " Nu mai osteni pe învăţătorul. Fiica

ta a murit!" Iair căzu în întristarea cea mai de pe urmă. Era unica lui fiică, aşaspune evanghelistul Luca. Şi ce durere poate fi mai mare decât să pierzi o copilă pecare ai crescut-o până la 12 ani? Putem bănui la Iisus o afecţiune faţă de Iair şi casalui, căci că mai-mare al sinagogii era un om credincios şi Iisus er a sigur nelipsit dela rugăciune. A auzit când i s-a spus lui Iair: "Fiica ta a murit, nu-L mai osteni peÎnvăţătorul". S-a întors către el şi i-a spus repede cuvânt de mângâiere şi speranţă,

înainte de a cădea în deznădejde: " Nu te teme, crede numai şi se va mântui fiica ta!" Iair şi toţi dimprejurul lui vor fi fost uimiţi când au văzut că Mântuitorul nu dă înapoi, ci merge mai departe, deşi erau siguri că auzise că fata a murit.

Au ajuns la casa lui Iair. Iisus i-a lăsat pe toţi afară. Casa nu va fi fost atât de mareca să încapă toţi. A luat înăuntru pe Petru, pe Iacob, pe Ioan şi pe părinţii fetei.Când au intrat, i-au găsit pe ai casei plângând. Fata murise. De când e lumea se ştie



cum arată cineva când moare; că îi stă inima, că îi încetează răsuflarea. Toţi ştiausă deosebească un mort de un viu. Toţi constataseră că fetiţa murise. Plângeau. Şisocoteau sosirea lui Iisus inutilă, tardivă. Poate numai Iair să-şi fi păstrat credinţala care chemase Mântuitorul: "Crede numai!"

Celorlalţi le-a zis: " Nu plângeţi. Fiţi pe pace. Fata n-a murit, ci doarme!" De faptmurise. Şi o ştia şi El. Dar a vrut să le arate ce este moartea în gândirea luiDumnezeu. Moartea e doar somn. Un somn care nu întrerupe decât viaţa pământească. "Doarme!" a zis El! Cu toată gravitatea momentului şi cu toatădurerea lor, această vorbă i-a făcut să râdă. Râdeau de neştiinţa Lui. Poate chiar puţintel batjocoritor. Cum adică? Tu nu vezi că a murit? Tu nu poţi deosebi un omviu, de un om mort? Ne spui nouă că doarme!

Mântuitorul nu s-a mai ocupat însă nici de râsul, nici de îndoiala lor. S-a îndreptat

către fetiţa, a luat-o de mână şi, spune evanghelistul, redând faptele exact aşa cums-au întâmplat, "a strigat" ca şi cum trebuia să fie auzit de sufletul ei de pe tărâmulcelălalt, ca şi cum sufletul ar fi fost depărtat undeva. " A strigat, zicând: Copilă,scoală-te!" Sfântul Evanghelist Marcu - pentru că întâmplarea aceasta e istorisităde trei dintre evanghelişti, de Matei, Marcu şi Luca - Sfântul Marcu ne reproducechiar expresia în lim ba aramaică pe care a folosit-o Mântuitorul când s-a adresatfetiţei: "Talita cumi!" Ca şi cum i-ar fi spus: Înviază! (Mc. 5,41).

Şi, spre stupefacţia tuturor, în clipa aceea fetiţa s-a ridicat. Ca să n-o sperie, şi sănu sperie pe nimeni, Mântuitorul a tras-o jos de pe patul morţii, a dat-o părinţilor şile-a spus: " Daţi -i să mănânce". Era slăbită desigur. Fusese şi bolnavă. Nu mâncasede mult. Daţi-i de mâncare. Apoi le-a poruncit să nu spună nimănui cele ce s-auîntâmplat. Şi tot atât de simplu precum venise, a şi plecat.

Porunca de a nu spune ce s-a întâmplat era aproape inutilă, fiindcă cine ar fi pututsă tacă o asemenea întâmplare? Cum ar fi putut să tacă cei care o văzuseră moartă,şi au văzut-o după aceea ridicându-se vie? Nimeni nu putea să tacă. Mântuitorulînsă, în afară de faptul că o înviase pe fetiţă, a vrut să le dea şi o povaţă desmerenie. S-a ferit de laude şi de slava lor. De teama de farisei nu putea fi vorba,

pentru că ştia că aceia vor auzi. Şi nici nu făcuse minunea ca să rămână tăinuită,mai ales când fuseseră de faţă atâţia martori. Minunea îi va fi zguduit pe cei care auvăzut-o, încât, pentru moment, au amuţit. Le-a ruşinat râsul de la început!

Să ne aducem acum aminte de cuvintele spuse de Iisus femeii şi de cuvintele pecare i le-a spus lui Iair. Femeii i-a spus: "Credinţa ta te-a mântuit", şi îndemnul de



"a crede" leagă cel două minuni între ele. Dar trebuie să citim în ele ceva mai multdecât ne spun la prima lectură.

Felul cum pune Iisus problema, ne duce la concluzia că cele două minuni le-a făcutde fapt cel care a avut credinţă. Femeia prin credinţa ei: "Credinţa ta te-a

mântuit". Nu a Mea. "Crede numai", i-a zis lui Iair. Tu, nu Eu. Prin urmare Mântuitorul vrea să ne arate că cel care are credinţă, această credinţă a Iui devine făcătoare de minuni. Cel care are credinţă devine posesorul unei forţeextraordinare pe care n-a avut-o înainte, pe care o are acum şi prin care face

acum lucruri extraordinare.

Cum am putea oare defini credinţa în acest înţeles de credinţă care ajunge să facă minuni? Sfântul Apostol Pavel o defineşte astfel: "Credinţa esteîncredinţarea despre lucrurile nădăjduite şi adeverirea celor nevăzute" (Evrei 11,

1). Ea ar fi, cu alte cuvinte, intrarea în contact cu o realitate de dincolo de noi şirecunoaşterea acestei realităţi. Intrarea într -un astfel de contact te transformă, îţicreşte dimensiunile, îţi prelungeşte fiinţa, ţi-o scoate din limitate şi ţi-o încarcă dinafara ta cu o energie suplimentară, ca şi cum ai intra în contact, să zicem, cu ocentrală electrică prin cuplarea la o priză. În momentul în care un bec intră încontact cu o centrală electrică, lumina i se aprinde. Motoarele electrice cuplate cucentrală încep să meargă. Tot ce este construit să funcţioneze pe bază deelectricitate, în momentul cuplării învie din morţi.

Sau să luăm drept comparaţie o centrală telefonică. În momentul în care te-airacordat la o centrală telefonică, poţi să vorbeşti cu oricine are şi el un telefon. Poţisă vorbeşti până dincolo de ocean. Poţi să vorbeşti în toată lumea. Ai căpătat odimensiune nouă. Poţi vorbi la distanţă, ceea ce fără aceste aparate de contact nu poţi face fie că sunt cu fir, fie că sunt fără fir.

Aşa este credinţa. Intrare în contact cu Dumnezeu. E ca un comutator. Ai făcut mişcarea la comutator şi s-a aprins lumina. Ai făcut mişcarea în sufletul tău, l -aicomutat, ai intrat în legătură cu Dumnezeu, te-ai convertit la Dumnezeu, şi

atunci totul se schimbă. Nu mai eşti singur. Ai ieşit din condiţia de singur. Ai

ieşit din condiţia de "eu" şi ai devenit "eu plus Dumnezeu". Ai ieşit din condiţiade izolare şi ai devenit cooperator cu Cineva mai mare, conlucrător cu Cineva

mai puternic, cu Dumnezeu. Credinţa este o schimbare de condiţie umană, prinalianţă cu Dumnezeu.

Se spune despre o sfântă că la un moment dat s-a gândit să construiască obiserică şi nu avea decât doi bani. Episcopul i-a spus: "Bine, bine, te gândeşti să



faci o asemenea construcţie, dar cu ce ai s-o faci? Gândeşti că eşti în stare s-o faci cu aceşti doi bănuţi? Îndrăzneşti să începi o asemenea lucrare?" Ea arăspuns: Aşa este, dacă lucrurile rămân numai pe seama mea. Dar dacă mă întovărăşesc cu Dumnezeu, atunci i totul e posibil!

Aceasta este credinţa! Recunoaşterea puterii lui Dumnezeu, care, în felul acesta,devine putere şi în noi. De aceea a zis Mântuitorul: "credinţa ta" şi "crede numai".

Mântuitorul a făcut adesea, foarte adesea, referiri la credinţă. Să ne amintim:

" De aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuiasă se mute din loc şi s-ar muta".

"Credinţa ta te-a mântuit", spunea ori de câte ori făcea o minune. Pe orbi îi întreba: "Credeţi voi că Eu pot să fac lucrul acesta?" - "Da,

Doamne".

Totdeauna Mântuitorul se referă la credinţă ca la cheia care poate rezolva toatedestinele pământeşti.

Prin credinţă imposibilul devine posibil.Prin credinţă, necunoscutul devine cunoscut. Prin credinţă tot ceea ce ni se pare că nu are sens în viaţă, în lume, înexistenţă, capătă dintr-o dată sens. Prin credinţă, Dumnezeu dă sens la tot ceea ce există. Credinţa este în

primul rând un mijloc de cunoaştere a lui Dumnezeu." Prin credinţă" - spune Sfântul Pavel - "Cunoaştem că lumea a fost făcută prin cuvântul lui Dumnezeu, aşa că cele văzute şi -au luat începutul dincele nevăzute" (Evrei 11, 3). De altfel, nici nu e posibilă acum o altăcunoaştere, la modul ultim, decât prin credinţă. " Nu prin vedere" (II Cor.5,7).

Credinţa este, prin urmare, şi un mijloc de cunoaştere. Noi cunoaştem, în general, pe mai multe căi.

– Prin raţiune, adică prin puterea minţii de a deduce pe cale logică adevărul,– prin ştiinţă şi experienţă, adică prin cercetare experimentală a realităţii şi a

cauzelor a tot ceea ce există, folosindu-ne simţurile şi raţiunea careordonează rezultatele;

– cunoaştem apoi cu ajutorul inimii, prin intuiţie, cum se spune printr -un

termen mai savant, şi, în sfârşit, cunoaştem prin credinţă.



Prin simţuri nu vedem, nu ajungem totul. Experienţa se ajută întotdeauna decunoaşterea raţională, adică de gândirea logică. La foarte multe concluzii dinordinea cunoaşterii ajungem prin deducţie logică. Spre exemplu, dacă un lucru semişcă, chiar dacă nu vedem cine îl mişcă, logica ne spune că trebuie să existe unmişcător, că trebuie să existe un motor, altfel, singur, lucrul nu s-ar mişca.

Şi dacă un lucru există, trebuie, logic, să aibă o cauză. Hazardul nu poate fi logic.Nu are nici o coerenţă, nici consistenţă. Hazardul, nefiind organ să fie dotat cu unanumit rost, cu o anumită funcţie, nu poate fi explicată prin hazard. Ceva poate fidotat cu finalitate numai de o gândire, de un gânditor, de Cineva care a re forţă deorganizare. Iată ce spune un fizician care a luat premiul Nobel pentru fizică, Alfred

Kastler: "Nu pot să cred - ca să vorbesc limpede - că hazardul şi necesitatea sunt singurii responsabili ai evoluţiei. Nişte cosmonauţi care ar descoperi, pe faţanevăzută a Lunii, o uzină automată de aluminiu în plină activitate, nu ar reuşi să

mă convingă că această uzină a fost realizată doar prin jocul întâmplător al reacţiilor fizico-chimice între diferitele elemente prezente pe suprafaţa satelituluinostr u. Cosmonauţii s-ar crede mai degrabă victimele unei halucinaţii. Or, ceamai mică bacterie este o uzină fizico-chimică cu mult mai complexă şi cu oorganizare mult mai ingenioasă decât o uzină automată de aluminiu".Aceasta econstatarea prin experienţă.

Şi acum vine deducţia logică a aceluiaşi fizician. "Această constatare şi altecâteva la durata enormă pe care ar necesita-o "apariţia" fiecărei mutaţii doar după legile hazardului, ne face să credem că este cel puţin prematur să negămexisten ţa finalităţii în universul biologic. După părerea noastră, noţiunile decauzalitate şi de finalitate nu se exclud una pe cealaltă, ci se află şi ele într -orelaţie de complementaritate" (Alfred Kastler, Această stranie materie, Editura

Politică, Bucureşti, 1982, p. 6 ).

Acestea de mai sus sunt spuse de un savant din vremea noastră. Am apelat la unastfel de izvor contemporan, pentru ca nu cumva apelând la oameni de ştiinţă maivechi să ne putem înşela, folosind concluzii astăzi depăşite. Evident, multe dinconcluziile din trecut sunt astăzi depăşite cu adevărat, dar iată că unele, cele

privitoare la întrebările cele mai mari, au rămas şi astăzi asemenea celor dinsecolul al XVII-lea, când a fost fondată ştiinţa modernă despre natură, de cătresavanţi ca Kepler, Copernic, Galileo Galilei, Newton.

Diferenţa dintre cei de atunci şi cei de azi e că cei de atunci îndrăzneau să tragăfără ezitare concluziile ştiinţei lor. Cei de azi îşi expun doar constatările şi lasă deschise concluziile, poate în speranţa că alte constatări ar putea în viitor motiva şi



alte concluzii. Cei de azi nu pronunţă numele lui Dumnezeu. Cei din vechime Îl pronunţau. Iată cu ce cuvinte îşi termină Kepler (1571-l630) ultimul volum din

cartea sa Armonia cosmică (Harmotdces mmtdk 1619): " Îţi mulţumesc, Dumnezeul meu, creatorul nostru, că mi -ai dat posibilitatea de a vedea frumuseţea creaţiei Tale; în măsura în care spiritul meu mărginit le-a pututînţelege, oamenii vor citi aici dovezile despre aceasta".

Newton (1643-l727), sprijinindu-şi cercetarea universului pe fenomene concrete,din care a extras legi de sine stătătoare, a rămas totuşi ataşat credinţei într -unDumnezeu personal, socotind că mecanismul naturii nu e altceva decât împlinireascopurilor Acestuia. El vede toate corpurile solide pătrunse de un spirit subtil,ascuns în substanţa lor. El este acela care a spus că-n fa ţ a tainelor universului se

simte ca un copil care scoate din ocean o găletu ţă de apă, în timp ce restul oceanului îi rămâne necunoscut. Despre gravitaţie a spus că nu i-a putut stabili

nici o cauză. Tot ce a putut face a fost s-o constate.

În legătură cu gravitaţia a spus Newton că nu i-a putut afla cauza şi că ... nuimaginează ipoteze. E vorba desigur de ipoteze ştiinţif ice. Tot Newton a spus că"natura este conformă cu sine însăşi", adică nu-şi iese din legi (în opera Optică).Înaintea lui, Galileo Galilei spusese în acelaşi sens că ,,natura e scrisă în limbajmatematic".

Toate cele de mai sus sunt moduri de afirmare a ordinii universale care presupuneun programator care să ştie ... matematica! Ceea ce hazardul nu ştie!

Heisenberg, contemporan cu noi, e mai reţinut, dar şi el spune că "nimeni nu ştie cene rezervă viitorul, nici care sunt puterile spirituale care vor guverna lumea, dartrebuie să începem prin a crede în ceva şi prin a voi ceva" (La nature dans laphysique contemporaine, Paris, 1962, p. 78). El se declară de acord cu Freyer cătrebuie să începem în toate prin formula antică: credo ud intelligram, cred ca săînţeleg, aşa cum Cristofor Columb şi-a început călătoria în jurul Pământului pornind de la credinţa că Pământul e rotund (Idem, p. 77). Tot Heisenberg a spus:"La început a fost simetria". Sublim! Simetria presupune o intervenţie raţională,

conştientă. Şi Kepler tot această înţelese prin Armonia cosmică, din care am citatmai sus.

Şi un om de ştiinţă român, Edmond Nicolau, a spus că "nu putem afirma că ştimtotul, dar nu putem accepta extraordinarul, "miraculosul" decât în urma unorverificări scrupuloase. Nu putem respinge ceea ce nu înţelegem, dar avem obligaţiaelementară de a verifica existenţa a ceea ce trebuie integrat în edificiul actual al



ştiinţei, totuşi atât de splendid. Omul este un univers ce posedă încă mari zoneneexplorate" (Omul între două infinituri. Ed. Politica, 1972, p. 167). Să verificăm. Nu se opune nimeni verificării. Dar când verificăm şi nu găsim cauze naturale, s-orecunoaştem, cum fac de altfel savanţii.

Spre deosebire de cei vechi, modernii sunt mai prudenţi în a trage concluzii, dar numai ştiutori. Se ştie câte ceva de la un anumit punct, se zice de la clipa zero aoriginii universului, dar aceasta e doar o vorbire metaforică, pentru că înainte declipa zero mai este o mare lume despre care nu ştim nimic (vezi acad. pr of. IoanUrsu, Cuvânt înainte la Steven Weinberg, Primele trei minute ale universului, Ed.Politică, 1984, p. 8-9).

Cunoaşterea prin credinţă, cum spune Sfântul Pavel, e cea despre lucrurile celenevăzute, adică despre cauza care prin experienţă sau prin logică nu poate fi

decât dedusă/dar nu pipăita, fapt pentru care pentru mulţi rămâne incertă. Credinţa o preface în certitudine, când numeşte această cauză Dumnezeu.

Cunoaşterea prin inimă, numită şi cunoaştere prin intuiţie, îşi are şi ea o valoareextraordinară, fiind foarte aproape de cea prin credinţă. Un mare învăţat, Pascal,spunea: "Inima are raţiuni despre care raţiunea nu ştie nimic". Cunoaştem adicăprin inimă, ceea ce nu putem cunoaşte cu ajutorul minţii, şi nici cu ajutorulexperienţei şi cercetării ştiinţifice.

Unui mare profesor de ştiinţe pozitive, ateu convins şi cinstit, i -a murit soţia. A înmormântat-o. Studenţii au observat că, deşi necredincios, în fiecare duminică

mergea la mormântul ei cu o lumânare l-au întrebat: domnule profesor, aici ne faceţi ştiinţa pozitivă, dar duminica vă vedem cu o lumânare la mormântul soţiei.Cum se împacă acestea două? Cum puteţi reduce contradicţia? Când sunteţi onest? Profesorul a răspuns: una e ceea ce va spune mintea mea, şi va spune ceştie ea, cu onestitate, şi alta este ceea ce simte inima mea. Trebuie să fiu onest şi

cu ea!

Revenind la credinţă, prin ea cunoaştem, aşadar, lucrurile nevăzute. Le credem

cum ni se descoperă. Însemnează, oare, că, aşa fiind, credinţa nu este raţională, saucă este antiraţională? Nu. Cine dă şi cine primeşte credinţa pornesc totuşi de lanişte date primare care cad atât sub puterea simţurilor noastre, cât şi sub puterealegilor gândirii logice. Citim în Scriptură: "Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi

facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria".



Dacă traducem aceste cuvinte pe o limbă mai comună, înseamnă că deducemslava lui Dumnezeu din măreţia, frumuseţea şi ordinea universului şi din creaţia

care cere un Creator. Deducţia aceasta este logică, raţională. Toate cele pe care levedem deasupra noastră, în jurul nostru şi în noi, ne vorbesc logic depreDumnezeu. N-au putut apărea de la sine. Trebuia să le fi făcut cineva. Şi vorbescdespre slava şi despre măreţia lui Dumnezeu, pentru că totul este frumos şiminunat. În fond, asta a fost şi logica lui Kepler şi a lui Newton, de care am amintitmai înainte.

Opţiunea pentru credinţă e logică. Credinţa nu este, aşadar, un act forţat şiiraţional, ci are la bază un raţionament logic care îl satisface pe credincios.

Credinţa vindecă toate neliniştile noastre. Credinţa umple toate golurilenoastre, atunci când ne punem marile întrebări despre noi, despre existenţă,

despre lumea aceasta, şi nu găsim răspuns. Căci altfel, rămânem şi trăim maiales cu întrebările, decât cu răspunsurile. Acad. Ioan Ursu, citat mai sus, spune că"în astrofizica de azi, ca şi în celelalte ştiinţe, întrebările nasc răspunsuri ce nascalte întrebări" (p. 13). Frumos spus şi adevărat. Dar dezolant, dacă rămâi suspendatdoar de întrebări. Credinţa ne dă şi răspunsuri.

Credinţa trebuie să fie neîndoielnică. Să ne aducem aminte ce a pătimit Apostolul Petru când, fiind mai mulţi dintre ei pe corabie, în largul mării, aapărut Mântuitorul pe valuri şi Petru a pornit către El. Când a început să se

îndoiască, să nu mai creadă că în faţa lui e cu adevărat Mântuitorul şi că El l

-achemat, a început în aceeaşi clipă să se scufunde. Speriat a strigat: "Doamne,scapă-mă!" Mântuitorul i -a întins mâna admonestându-l: "puţin credinciosule,

pentru ce te-ai îndoit?" (Matei 14, 30-31). Credinţa noastră trebuie să fieneîndoielnică, aşa cum a fost credinţa femeii care s-a atins de Mântuitorul, şi credinţa lui Iair.

Credinţa noastră trebuie să fie dreaptă, după lege, aşa cum ne-a lăsat-oMântuitorul, aşa cum ne-a fost transmisă de apostoli, aşa cum nouă românilor ne-au lăsat-o moşii şi strămoşii noştri care au păstrat-o din vechime, de la Apostoli

până în vremea noastră. Sfântul Apostol Pavel spune precis: " Nu se încununează decât cel ce se luptă după lege" (II Tim. 3, 5), decât cel ce crede după rânduială,după cum ne învaţă Biserica noastră. Este clar: ceilalţi, oricât ar avea chipul bunei-credinţe, dacă au ieşit din Biserică, nu se mântuiesc, oricât ar avea chipul bunei -credinţe, dacă au ieşit din Biserică, nu se mântuiesc, oricât li s-ar părea că suntaproape de împărăţia lui Dumnezeu. Nu intră înăuntru.



Dar să ne mai punem o întrebare - şi cu aceasta o să încheiem: - Trebuie oare săne adresăm lui Dumnezeu şi cu credinţă să cerem totul de la El? Sigur că da, dar

cu un mic corectiv: tot ceea ce putem face noi, să facem noi. Dumnezeu atunci intervine, când nu putem noi rezolva ce e de rezolvat. Doar " suntem împreună-lucră tori cu Dumnezeu", spune Sfântul Pavel (I Cor. 3, 9). Dacă suntem

împreună-lucrători, înseamnă că trebuie să ne facem partea noastră, nu să aşteptămcu mâinile încrucişate totul de la Dumnezeu, pe motiv că îi adresăm prin credinţărugăciuni să intervină în viaţa noastră. Ce-am mai fi noi, dacă ar face totul în viaţanoastră numai Dumnezeu? Dumnezeu ne ajută când e nevoie. Românii au o vorbăînţeleaptă: Dumnezeu dă, dar în traistă nu pune! Nu trebuie să cerem de laDumnezeu ceea ce putem face noi.

Într-o mănăstire, în bibliotecă, studiau patru călugări: un dominican, un franciscan, un benedictin şi un o rtodox. La un moment dat, noapte fiind, s-a

stins lumina. Unul din ei a propus: "Fraţilor, să ne rugăm lui Dumnezeu şi săvedem la a cărui rugăciune se va aprinde lumina. Va fi şi un semn că ordinul respectiv e mai apreciat de Dumnezeu". Au acceptat. Şi s-a rugat dominicanul,

profund, pios, dar nu s-a întâmplat nimic. S-a rugat franciscanul, profund, pios, dar nu s-a întâmplat nimic. S-a rugat benedictinul, profund, pios, dar nici de data aceasta nu s-a întâmplat nimic. Al patrulea şi -a început rugăciunea, s-aridicat de la locul lui, şi zicându-şi rugăciunea mereu, s-a dus la tabloul desiguranţă, l -a reparat, şi, în clipa când şi -a terminat rugăciunea, a terminat şi reparaţia tabloului de siguranţă, şi s-a aprins lumina!

Ceea ce putem face noi, suntem chemaţi să facem noi. Cu rugăciune, clar şi cu braţele şi cu mintea noastră. Nu ceri de la Dumnezeu ceea ce poţi face tu. Ar însemna să nu faci uz de instrumentele cu care te-a înzestrat Dumnezeu. PeDumnezeu nu-L pui la încercare decât în cazuri limită, cum a făcut, de pildă,Saddhu Sundar Singh care, fără ajutorul lui Dumnezeu Care l-a scos dintr-ogroapă, ar fi murit. Sau cum a făcut Ilie în confruntarea cu preoţii închinători laidoli. A cerut lui Dumnezeu să arbitreze: să pogoare focul peste jertfa celui drept.Şi Dumnezeu a pogorât focul peste jertfa sa, ceea ce l -a îndreptăţit să-i distrugă pefalşii preoţi închinători la idoli. Ilie a fost îndrăzneţ pentru că avea credinţă şi

pentru că se afla într -o situaţie de limită. Numai Dumnezeu putea lămuri disputa.Şi atunci a apelat la Dumnezeu.

În cazul celor patru călugări, Dumnezeu fusese prins partener în învoială, într -uncaz care nu era de limită. Nu depindea exclusiv de Dumnezeu. Al patrulea i -aînvăţat pe ceilalţi trei cum se pune problema: trebuiau să unească rugăciunea cuceea ce puteau face ei. Se va fi rugat şi el să -i dea Dumnezeu putere să reuşească



reparaţia. Nu se poate spune că el l-a suplinit total pe Dumnezeu, că i-a refuzat saunegat intervenţia, sau că n-a crezut în posibilitatea minunii. Dar n-a crezut necesarăminunea. Şi s-a dovedit, în cazul celor trei, că nici Dumnezeu n-a crezut-onecesară, pentru că n-a intervenit.

O astfel de minune ar fi fost o minune fără sens, fără adevăr. Tot ce putem face noirămâne în seama noastră. Acesta e răspunsul la întrebarea dacă trebuie să ceremtotul, prin credinţă, de la Dumnezeu, sau dacă trebuie să-L punem la încercare peDumnezeu. Dumnezeu ne-a dat înţelepciune, ne-a dat mijloace ca să ne putemdescurca în lume.

Se zice că erau doi fraţi, un băiat şi o fată. Băiatul avea o pasiune nestăpânită:să prindă pă să rele într-o capcană. Fata suferea mult din cauza aceasta. Şi

atunci s-a hotărât să rezolve situaţia. Cineva a întrebat -o: Şi cum ai procedat?

Am întrebuinţat trei mijloace, a răspuns fetiţa . În primul rând m-am rugat lui Dumnezeu să nu se prindă nici o pasăre în capcană, fiindcă fratele meu leînchide sau le omoară. În al doilea rând, m-am rugat lui Dumnezeu să apere păsările, să le trimită în alte părţi, să nu vină aici unde şi-a instalat fratele meu capcana . Şi în al treilea rând, ce-ai făcut? În al treilea rând, m-am dus şi am sf ărâmat capcana în bucăţele!

Fetiţa milostivă a procedat cam la fel cu cel de-al patrulea călugăr din prima parabolă. Şi a izbutit! Prin urmare, să ţinem minte acest lucru: acolo operează

direct Dumnezeu, unde noi nu putem opera. Ceea ce nu înseamnă că nu e prezent întotdeauna şi în tot ce facem, şi că nu trebuie să- L chemăm princredinţă şi rugăciune. El ne inspiră şi ne ocroteşte ca să găsim soluţiile cele mai

bune. Şi trebuie în toate să- I cerem ajutorul, ca să nu înceteze Dumnezeu să se mai ocupe de noi! Dar un ajutor din categoria minunii nu trebuie cerut, decâtatunci când numai aceasta ar mai putea rezolva ceva. Ceea ce nu înseamnă căDumnezeu e absent din cazurile care nu cer minuni vizibile. Unii medici spun: noi prescriem medicamentele, noi facem operaţia, dar Dumnezeu este cel care vindecă.Dar aceasta nu înseamnă că nu prescriu medicamente, sau că nu fac operaţii.

Credinţa trebuie îngemânată întotdeauna cu fapta cea bună. Iar fapta bună esteaceea care se exprimă în primul rând prin dragoste.

Se zice că la Efes, bătrânul Evanghelist Ioan, care avea peste 100 de ani şi carese mişca greu, stătea de vorbă cu creştinii din jurul lui, care veneau în fiecareseară să-I întrebe: - Bătrânule Ioan, spune-ne cum era învăţătorul? Spune-necum mai învaţă El? Povesteşte-ne întâmplări din viaţ a şi din învăţătura Lui!



Bătrânul, ori de câte ori veneau, şi oricine ar fi venit, le spunea doar atât: Fiilor,iubiţi -vă unii pe alţii. În cinci cuvinte le rezuma toată Evanghelia. Cinci cuvinte

memorabile!



Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica a XXIV-a dupăRusali – Credinţa şi smerenia aduc tămăduirea de boală şi învierea din morţi

Evanghelia Duminicii a XXIV-a după Rusalii se numeşte şi ' Evanghelia învierii

fiicei lui Iair '. Totuşi, în această Evanghelie nu este vorba doar despre învierea

fiicei lui Iair, ci şi despre vindecarea unei femei bolnave, care, de doisprezece ani,suferea de curgere de sânge, de hemoragie.

Evanghelia de astăzi este la prima vedere o prezentare a suferinţei şi a întristării. Dar în mijlocul suferinţei şi întristării oamenilor, Hristos Domnul, iubitorul de

oameni, Doctorul sufletelor şi al trupurilor, arată marea Lui milostivire sau compasiune pentru oameni, vindecându-i.

Smereniei mai-marelui sinagogii îi răspunde milostivirea lui Iisus

Evanghelia ne arată că mai-marele sinagogii din Capernaum, pe nume Iair, om cuvază în comunitatea iudaică religioasă ce se aduna în fiecare sâmbătă şi sărbătoarela sinagogă, avea o fiică de doisprezece ani care se zbătea între viaţă şi moarte.Aceasta era singurul copil pe care îl avea Iair. Auzind el de Mântuitorul IisusHristos că a vindecat o mulţime de bolnavi şi a ridicat o mulţime de oameni căzuţiîn păcate, şi-a făcut loc printre cei care-L împresurau pe Iisus, a îngenuncheat lapicioarele Lui, i-a spus durerea sa şi L-a rugat să meargă la casa sa pentru avindeca pe fiica sa grav bolnavă.

Vedem că acest conducător al sinagogii din Capernaum avea o smerenie adâncă . În general, mai-marii sinagogilor erau ostili lui Iisus, aveau multe îndoieli cu



privire la învăţătura Lui, deoarece li se părea că El introduce noi învăţături, o nouăorientare în religia poporului evreu. De aceea, Îl priveau cu suspiciune, rezervă şiîndoială. Însă acest mai-mare al sinagogii din Capernaum, numit Iair, are multă

încredere în Iisus şi se apropie de El cu respect şi profundă smerenie. El cade la picioarele lui Iisus ca în faţa unui Domn al vieţii şi Îi cere ceea ce nimeni altul nu poate să-i dăruiască, şi anume vindecarea fiicei sale care se lupta cu moartea. Prinurmare, acest mai-mare al sinagogii se deosebeşte de toţi ceilalţi conducători desinagogi. Deşi făcea parte dintr -o tagmă care-L contesta pe Iisus, el se apropie deIisus, cade în genunchi în faţa Lui, îi cere să meargă să-i vindece fiica sa,

deoarece are cred inţă tare că în Iisus sunt prezente şi lucrătoare puterea,înţelepciunea şi iubirea milostivă a lui Dumnezeu faţă de oameni . După ce avăzut smerenia şi credinţa lui Iair, Iisus i-a spus că va veni să-i vindece fiica bolnavă.

Iisus evidenţiază şi credinţa puternică a unei femei suferinde

Dar înainte de a ajunge Iisus la casa unde se afla fiica bolnavă a lui Iair, în faţa luiLui a apărut o altă persoană suferindă şi întristată, o femeie bolnavă de doisprezeceani de curgere de sânge, adică de hemoragie , care cheltuise toată averea sa cumedicii, dar nu s-a vindecat. Această femeie s-a atins de haina lui Iisus pe furiş,venind plecată, smerită, pe la spate. În momentul când s-a atins de Iisus ea s-avindecat. Dar Iisus a întrebat: 'Cine este cel ce s-a atins de Mine? ' (Lc. 8, 45) IarPetru a zis: ' Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează, şi Tu zici:Cine este cel ce s-a atins de Mine?' (Lc. 8, 45) Atât de multă lume dorea să seatingă de Iisus, încât nimeni nu mai putea şti cine anume s-a atins de Iisus. Totuşi,Iisus voia să scoată în evidenţă o persoană care se deosebea de toţi oamenii care s-au atins atunci de El. Această persoană era o femeie care se deosebea de toţi ceilalţi prin multa ei credinţă şi prin adânca ei smerenie. Întrucât era foarte credincioasăşi smerită, Hristos a voit să o vindece şi să o arate tuturor . Din smerenie şi sfialăea se ascundea şi nu îndrăznea să vină în faţa lui Iisus, să-I ceară vindecare. Dar eaavea credinţa fermă că doar dacă se va atinge de haina lui Iisus se va vindeca. Şiaşa s-a întâmplat. Însă când a auzit pe Iisus întrebând: 'Cine este cel ce s-a atins de Mine? Pentru că am simţit o putere care a ieşit din Mine' (Lc. 8, 46), atunci

femeia a înţeles că aceasta era puterea care a vindecat-o pe ea. Cuvintele Mântuitorului: 'am simţit puterea care a ieşit din Mine' ne arată că Hristos- Domnul lucra cu putere dumnezeiască, cu puterea harului dumnezeiesc. Elvindecă boala şi dăruieşte plinătate vieţii, mai ales când viaţa omului se îndreaptăspre moarte, deoarece numai El este Izvorul vieţii depline şi Vindecătorul sauMântuitorul omului.



Darurile credinţei

Iubirea milostivă a lui Hristos, Dumnezeu-Omul, este sensibilă faţă de suferinţaumană. Dumnezeu nu a creat nici boala, nici suferinţa, nici moartea. Acestea nu fac parte din chipul lui Dumnezeu Cel veşnic Viu, după care a fost creat omul. Suferinţa, boala şi moartea sunt urmările păcatului, iar Hristo s-Domnul a venitîn lume ca să vindece pe oameni de păcat, de boală, de stricăciune şi de moarte . Vedem în această minunată lucrare vindecătoare a lui Iisus, relatată de Evanghelie,şi o împlinire în Hristos a profeţiei proorocului Isaia, care, cu multe veacuri înaintede întruparea sau înomenirea Fiului lui Dumnezeu, a profeţit despre Mesia ca fiindun 'Om al durerilor şi cunoscător al suferinţei ' (Is. 53, 3). Femeia bolnavă dehemoragie, simţind că a fost oarecum văzută sau descoperită, a început să tremurede sfială şi de emoţie. Dar pe când ea tremura, Mântuitorul Iisus Hristos a

încurajat-o şi i-a zis: ' Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace!'(Luca 8, 48). Nu i-a spus: 'îndrăzneşte, femeie', cum de obicei se exprima Iisuscând vorbea cu femeile, ci i-a zis fiică. Adesea, când Mântuitorul numeşte pecineva fiu sau fiică acest fapt înseamnă că El a recunoscut în persoana

respectivă o credinţă foarte puternică. De aceea, femeia vindecată este numită de El fiică. Apoi Iisus îi spune: ' Mergi în pace!' Vedem cum Mântuitorul Iisus Hristos, după ce a remarcat smerenia acestei femei, a preţuit şi multa ei credinţă numind-o fiică, iar apoi a binecuvântat-o zicându-i: 'Mergi în pace!'

Trei daruri i-a oferit Mântuitorul acestei femei care a suferit timp de doisprezeceani de hemoragie, şi anume: darul sănătăţii, onoarea de fiică duhovnicească şibinecuvântarea unei vieţi sănătoase, fără boală. Desigur, multa ei smerenie şi credinţa ei puternică proveneau şi din îndelunga eisuferinţă. Deşi ea a făcut tot ce s-a putut pentru a fi vindecată de medici, totuşi nu a primit vindecare. De aceea, a căutat pe singurul doctor care o mai putea vindeca:pe Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, Cel ce 'vindecă toată boala şi toată neputinţa

în popor' (cf. Matei 9, 35).

Învăţăm de la această femeie smerită şi suferindă de doisprezece ani, care, de

fapt, murea lent, în fiecare zi, prin hemoragia neîntreruptă din trupul ei, cădarul sănătăţii pe care ni l -a dat Dumnezeu trebuie păstrat, dar şi căutat atunci

când l-am pierdut. Doisprezece ani de căutare a vindecării, doisprezece ani destăruinţă pentru a dobândi sănătatea au făcut din femeia aceasta un mare învăţător pentru noi toţi! Ea nu cade în deznădejde sau disperare. Ea caută medici, seluptă cu boala, se roagă, stăruie să-şi recapete sănătatea şi să-şi aline suferinţa, până când, la sfârşitul puterilor ei şi la capătul ştiinţei medicale umane a



doctorilor, întâlneşte pe Hristos- Domnul, Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, Care îi dăruieşte sănătate deplină, o numeşte fiică duhovnicească şi obinecuvintează .

Prin învierea fiicei lui Iair, Hristos - Domnul arată puterea Sa dumnezeiască

În celălalt registru al său, Evanghelia ne arată întristarea lui Iair. După ceMântuitorul a vindecat femeia bolnavă de hemoragie, cineva din casa lui Iair vineşi-i spune acestuia: ' A murit fiica ta. Nu mai supăra pe Învăţătorul ' (Lc. 8, 49).La vestea morţii fiicei sale, Iair este copleşit de durere. Dar Mântuitorul IisusHristos îi spune: ' Nu te teme; crede numai şi se va izbăvi ' (Lc. 8, 50), crede şi ease va ridica din moarte!

Apoi Iisus a mers la casa unde se afla fiica moartă. Într -o atmosferă de mare

gravitate şi linişte, în prezenţa numai a trei ucenici ai Săi, Petru, Iacob şi Ioan, precum şi a părinţilor copilei, Hristos a săvârşit minunea învierii din morţi a fiiceilui Iair şi a redat -o părinţilor ei. Hristos Mântuitorul S-a adresat fetei al cărei trupfusese deja părăsit de suflet, zicând: 'copilă, scoală-te!' (Lc. 8, 54). În momentulacela, spune Sfânta Evanghelie, 'duhul ei s-a întors şi a înviat îndată' (Lc. 8, 55).Ca să arate realitatea învierii ei, 'a poruncit Iisus să-i dea să mănânce' (Lc. 8, 55),iar părinţilor ei, uimiţi de puterea Lui, Mântuitorul 'le-a poruncit să nu spunănimănui ce s-a întâmplat' (Lc. 8, 56). Iisus a îngăduit să rămână în casă, unde erafiica moartă, doar trei ucenici ai Săi: Petru, Iacob şi Ioan, tatăl şi mama copilei.Martori oculari ai săvârşirii minunii au fost deci numai oamenii credincioşi şiîndureraţi, nu cei curioşi şi gălăgioşi. De ce? Pentru că Iisus nu face din minune unspectacol, întrucât minunea săvârşită de El este semn smerit al iubirii dumnezeieşti milostive şi compătimitoare. De aceea, în casa lui Iair, Iisus voind săarate că nu face minuni pentru a fi lăudat, porunceşte părinţilor copilei să nu spunănimănui ce s-a întâmplat.

Evanghelia speranţei şi a vindecării

Vedem, aşadar, legătura dintre smerenia lui Iair, smerenia femeii bolnave de

hemoragie şi smerenia lui Iisus. Acest Iair, părinte copleşit de durere, este, ca şifemeia vindecată de hemoragie, mare învăţător pentru toţi oamenii, dar mai ales pentru părinţi, întrucât are smerenie adâncă, credinţă puternică şi dragostemilostivă de părinte care se identifică până la capăt cu suferinţa copilului

bolnav. Iar pentru că este un părinte bun şi milos, Dumnezeu îi arată bunătate şimilostivire, prin învierea fiicei sale. Din această Evanghelie învăţăm că uncreştin cu adevărat smerit nu cade în deznădejde, ci caută tot timpul cum să -şi



redobândească sănătatea ca dar al lui Dumnezeu. El ştie că şi atunci când nu sevindecă boala trupului său, totuşi Dumnezeu doreşte mântuirea sufletului său şi dobândirea vieţii veşnice .

Deci, Evanghelia de astăzi este Evanghelie a speranţei, a vindecării şi a învieriiomului prin iubirea milostivă a lui Dumnezeu.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să cultivăm şi noi smerenia, credinţa şi nădejdeacare ne ajută să ne vindecăm de boli şi de păcate, spre slava Preasfintei Treimi şi mântuirea noastră.

Amin!



Din scrierile Sfinţilor Părinţi – Mărgăritare duhovniceşti

“Adevărata bărbăţie este legată întotdeauna de sentimentul smereniei adânci.

Cel smerit întotdeauna este gata să îndure totul – şi pe cele dinlăuntru, şi pe celedinafară – socotindu- se vrednic nu numai de necazurile trimise, dar şi de altelemai mari.

Cel smerit nu poate fi zdruncinat, tulburat. El tot timpul este pregătit pentru orice.

Aşa a spus Moise Arapul când a fost alungat din trapeză: Gata am fost şi nu m-am

tulburat .

Aşadar, să pregătim sufletele şi inimile noastre prin smerenie şi ea ne va ajuta înrăbdarea tuturor ispitelor.” (Sfântul Nicon)

“În fapte se arată credinţa. Credinţa fără fapte nu există.” (Sfântul Simeon Noul Teolog)



Istorioară - Cele două vâsle

Demult, trăia un bătrân, om cu frica lui Dumnezeu, ce-şi câştiga traiul trecând călătorii, cu barca sa, de pe un mal pe celălalt al unui râu. - Într-o zi, în timp ce bătrânul îl trecea cu barca pe un tânăr, acesta observă că pefiecare vâslă este ceva scris şi întrebă: - De ce ai scris pe o vâslă ―credinţă‖ şi pe cealaltă ―fapte bune‖? - Fiindcă acestea două mă conduc în viaţă, răspunse bătrânul. - Nu cred că omul are nevoie de amândouă, spuse cu îndrăzneală tânărul. Este de a juns doar una după care să îţi călăuzeşti viaţa: dacă faci fapte bune, eşti de foloscelorlalţi, dacă ai credinţă, îţi eşti ţie însuţi de folos. Bătrânul nu a spus nimic, dar a început să vâslească cu o singură vâslă. Barca nu a mai avansat nici un pic, învârtindu-se în loc. În felul acesta a înţeles tânărul ce-avrut să spună omul: că acela cu suflet curat, adică luminat de credinţă, va avea şi o

viaţă curată, adică încărcată de roadele bunătăţii şi milei creştineşti. Cum estesufletul omului, tot aşa îi este şi viaţa.

Credinţa fără bunătate nu este decât ipocrizie. Cel cu adevărat credincios îl iubeşte pe Dumnezeu, iubindu-i pe oameni. Faptele bune şi credinţa sunt cele douăaripi cu ajutorul cărora sufletul nostru se înalţă spre Dumnezeu. Cu o singurăaripă nu poţi zbura!

Predici la Duminica a 24-a după Rusalii - Învierea ficei lui Iair

Documents

Transcript of Predici la Duminica a 24-a după Rusalii - Învierea ficei lui Iair