Colecţia de predici

490
Colecţia: RESTAURATIO Coordonator: ÎOAN CHIRILĂ Editor: MIRCEA PETEAN Coperta: Cristian CHEŞUŢ Tehnoredactare: Dinu VIRGIL © Editura Limes, Cluj-Napoca, 2003 Str. Snagov,3/19 3400 Cluj-Napoca Tel ./fax: 0264/144109; 0723/194022 Email: [email protected] ISBN: 973-7907-39-6 IOAN BUN EA ROSTuIRI ÎN ETERNITATE CUVÂNT DE ÎNVĂŢĂTURĂ LA BOTEZ, CUNUNIE ŞI ÎNMORMÂNTARE Ediţia a Il-a revăzută şi adăugită Cu prefaţă de IOAN CHIRILĂ Editura LIMES Cluj-Napoca, 2003 în atenţia dijuzorilor de carte: Timbrul literar se virează la Uniunea Scriitorilor din România, cont 2511.1-171.1 ROL, BCR Unirea Rostiri despre aşezarea întru iubire Toţi cei care vin înspre noi cu structuri ale exprimării mistago- gice o fac pentru ca noi să mergem şi să ne aşezăm împreună cu ei la taifasul Cuvântului. De cele mai multe ori predica este privită, atât de teologul, cât şi de credinciosul modern, ca fiind o parte dintr-un ritual care, dacă nu poate lipsi, ar fi bine să fie cât mai scurtă posibil şi cât mai lipsită de imperative. Şi vai cât de greşită este această percepţie ! Pe culmea unei prăpăstii din Nazaret se văd şi azi ruinele vechii sinagogi iudaice din vremile Mântuitorului. Aici fusese adus după ce tâlcuise haftara din profeţi. De ce oare? Pentru că nimeni nu

Transcript of Colecţia de predici

Page 1: Colecţia de predici

Colecţia: RESTAURATIO Coordonator: ÎOAN CHIRILĂ Editor: MIRCEA PETEAN

Coperta: Cristian CHEŞUŢ Tehnoredactare: Dinu VIRGIL

© Editura Limes, Cluj-Napoca, 2003

Str. Snagov,3/19

3400 Cluj-Napoca

Tel ./fax: 0264/144109; 0723/194022

Email: [email protected]

ISBN: 973-7907-39-6

IOAN BUN EA

ROSTuIRI ÎN ETERNITATE

CUVÂNT DE ÎNVĂŢĂTURĂ LA BOTEZ, CUNUNIE ŞI ÎNMORMÂNTARE

Ediţia a Il-a revăzută şi adăugită

Cu prefaţă de IOAN CHIRILĂ

Editura LIMES Cluj-Napoca, 2003

în atenţia dijuzorilor de carte:

Timbrul literar se virează la Uniunea Scriitorilor din România, cont 2511.1-

171.1 ROL, BCR Unirea

Rostiri despre aşezarea întru iubire

Toţi cei care vin înspre noi cu structuri ale exprimării mistago- gice o fac

pentru ca noi să mergem şi să ne aşezăm împreună cu ei la taifasul

Cuvântului. De cele mai multe ori predica este privită, atât de teologul, cât şi

de credinciosul modern, ca fiind o parte dintr-un ritual care, dacă nu poate

lipsi, ar fi bine să fie cât mai scurtă posibil şi cât mai lipsită de imperative. Şi

vai cât de greşită este această percepţie !

Pe culmea unei prăpăstii din Nazaret se văd şi azi ruinele vechii sinagogi

iudaice din vremile Mântuitorului. Aici fusese adus după ce tâlcuise haftara

din profeţi. De ce oare? Pentru că nimeni nu privea dimensiunea dinamică a

rostirii profetice, poate şi pentru că nimeni nu credea că în acele vremi

tensionate mai poate să rostească cineva cuvânt viu, cuvânt fiind în Duhul.

însă Cel care le rostise cuvântul viu s-a uitat în ochii lor, n-a zis nimic, ci a

trecut prin mijlocul lor şi s-a mutat în casa tămăduirilor, în Capernaum.

Cuvântul scris are, chiar şi în literatura profană, rolul de tipos şi top'os.

La profeţi era tipos al celui hristic, la evanghelişti este topos al festinului

Page 2: Colecţia de predici

euharistie. De aceea, predicatorul, în lumina Duhului viu lucrător în Biserică.

încearcă să-şi rostuiască rostirea în sensul revelării celor două dimensiuni ale

cuvântului. Ca şi Duhul, nu ia nimic dintr-al său, "ci toate ale Mele", adică ia

din cele "toate" ale lui Hristos. Ori El a vorbit lumii pentru ca lumea să

cunoască calea spre toposul unirii, toposul horei cuvântului întrupat. Tiposul

şi toposul nu dispar decât atunci şi acolo unde nu mai este timp şi spaţiu,

adică în veşnicie, iar veşnicia s-a deschis nouă prin Cuvântul- Hristos care se

rosteşte şi prin care se rostuieşte făptura dintru început până întru veşnicie.

Porticul lui Solomon ar reverbera şi azi ecoul rostirilor lui Hristos şi

efervescenţa născută din lipsa de teamă a Apostolilor, dacă mânile celor

grabnici spre stăpânirea cea trecătoare nu l-ar fi dărâmat. Dar Petru rostise

aici cuvântul scos spre descoperire de limbile de foc ale Duhului şi rostinu-1 îi

atenţiona pe toţi zicând: Cel pe care voi L-aţi răstignit, Acela a înviat şi Se

vesteşte pentru ca voi să ajungeţi la viaţa cea veşnică.

El se vesteşte, deci cuvântul vieţii ieşind de la cel care este El însuşi

viaţa şi învierea noastră este cuvânt veşnic. Ori, putem spune că este cuvânt

despre Cel veşnic rostit întru Cel de-o seamă cu Acesta veşnic, cuvântul

veşnic fiind ceva din transparenţa dogmatică a veşniciei, adică străfulgerările

Sale spre noi în cadrele vii ale imuabilei eternităţi. Cuvântul predicării lor şi a

noastră este încercarea omului de a se ridica prin Duhul şi întru rostuirea

logosică la cheia împărăţiei lui Dumnezeu, la Crucea lui Hristos începutul

mântuirii tuturor şi al restaurării făpturii pentru veşnicie.

Hristos ne-a logodit Sieşi mireasă, s-a unit cu noi într-o nuntă eternă.

Această hierogamie are menirea, aşa după cum creştinul ştie de la Taina

Cununiei, de a ne uni "într-un gând, de a ne încununa într-un cuget", deci de

a gândi şi a cugeta precum a gândit şi a cugetat Hristos.

Rostirea cuvintelor Sale dintr-o perspectivă predicatorială are menirea de a

ne introduce în calea gândirii şi a cugetării lui Hristos, de a reactualiza

exegeza pe care de multe ori El însuşi a făcu t-o ucenicilor şi chiar mulţimilor.

Dar, pentru a intra în acest adânc de înţelegere, este de trebuinţă să

percepem în chip obiectiv unitatea şi perenitatea cultului. Ochii ucenicilor s-

au deschis şi au cunoscut

Page 3: Colecţia de predici

că este Hristos la "frângerea pâinii". Trebuie aşadar să ne circumscriem activ

trupului mistic al lui Hristos şi după aceea iii se vor deschide ochii să-L vedem

din făpturi, din suferinţi şi din bucurie, din rostuirile Sale logosice în Biserică,

în dimensiunea eclesială a creaţiei.

Nu trebuie să percepem în chip subiectiv vreo ordonare axiologică a

euharisticului şi a logosicului, ele sunt, aidoma veşniciei, într-o învăluire

continuă şi într-o dezvăluire concomitentă. Să ieşim din suficienţa catehetică

protestantă şi din tradiţionalismul rigid mistic răsăritean şi să intrăm în hora

întrupării unităţii dintre euharistie şi logosic.

Predicarea în ortodoxie este "cuvânt de învăţătură". Aceasta este

precizarea pe care Părintele Bunea şi unii dintre ierarhii care au alcătuit

asemenea scrieri au ţinut să fie marcat pe lucrările lor. Nu este vorba despre

o formulă determinată aici şi acum, ci avem în faţă un exerciţiu de conştiinţă:

manifestarea concretă a conştiinţei autorului că rostuirea sa este în unitate

cu cea din perioada clasică a Bisericii, cu cea patristică, dar şi cu cea a

ierarhilor luptători pentru ortodoxie şi ortopraxie. Iată, de pildă, doar câteva

crâmpeie de cuget curgător spre origini, curgere determinată de acest

onomasticon. Când îl citim ne ducem cu gândul la Varlaam, la Antim Ivireanu,

la Şaguna, ş.a., care în misiunea lor de păstori duhovniceşti au văzut în acest

praxis bisericesc calea de păstrare şi luminare a credincioşilor în dreapta

credinţă şi în autentica orto- doulie. Nu au căzut, cum putem citi adesea, în

repertorizări de atribute artificiale şi sterile ce focalizează cuvântul pe om, ci

au condus cugetul spre locaşul Cuvântului veşnic înţelepţiţi fiind de Duhul lui

Dumnezeu şi de duhul părinţilor bisericii. De aceea, în faţa unei scrieri

izvodite în vremi de întunecimi roşii nu putem să nu vedem şi să nu

mărturisim faptul că înţelepciunea Bisericii s-a manifestat prin oameni aleşi

spre a-şi călăuzi turma spre Soarele dreptăţii, spre răsăritul cel de sus şi nu

spre cel de lângă noi. Părintele Bunea dă mărturie de păstor pe placul inimii

lui Iisus ( vezi Ieremia 23).

Cuvânt de învăţătură, cuvânt cu putere multă ... să-ţi dea ţie, Domnul,

celui ce binevesteşti, spune arhiereul la Sfânta Litughie atunci când a trimes

spre luminare pe unul dintre ucenicii săi. Cuvântul de învăţătură este o

manifestare evanghelizatoare a Bisericii prin slujitorii săi, este o plasare a

Page 4: Colecţia de predici

credinciosului în toposul dinamic al Buneivestiri, vei lua în urechi, se va

sălăşlui în inimă şi se va întrupa în cuget Cel care se smereşte din nou în chip

de cuvânt ca să intre la noi, să rămână cu noi, să cineze cu noi, pentru ca

ochii noştri să se deschidă spre a Sa vedere. Cuvântul de învăţătură este

cuvânt cu putere multă pentru că puterea este a lui Hristos şi El dărâmă

peretele cel despărţitor care ne ţinea legaţi toată viaţa întru neînţelegere.

Cuvântul de învăţătură este taina celui care ne-a altoit pe tulpina măslinului

celui bun şi care şi acum ne arată cum prin taine intrăm în trupul său, nu

magic, ci ca vlăstare vii ce-şi iau seva din izvorul Hristos. Tainele sunt căile

de acces în veşnicie şi mediile harice întru care noi deprindem a trăi dincolo

de materie în străveziul duhului lucrurilor din care transpare revelator

veşnicia.

Cuvântul de învăţătură nu are niciodată aspect individual şi

individualizator. El este impregnat de aspect comunitar şi are forţa re-creării

lui comunio iniţial şi paradigmatic etern al kalokagatiei iniţiale ( arhetice de la

"en arhi"). Chiar şi în cazul predicii de la înmormântare el se adresează celor

care au rămas ca actualizare a sentinţei lucanice: îl au pe Moise şi pe Profeţi,

să asculte de ei. Cuvântul de învăţătură este aşadar un cuvânt pedagogic,

isagogic, mistagogic, deci un cuvânt nenăscocit, ci luminat de suflarea

Duhului care se roagă cu suspine negrăite pentru a noastră întoarcere "en

Logos tou Theou" în Cuvântul lui Dumnezeu în

Biserica măririi Sale. Când îl preamăreşti pe Dumnezeu, te micşorezi pe tine

până-ntr-atât încât nu mai viez eu, ci Hristos este cel care viază întru mine.

Moment în care veşnicia este mai aproape de om prin smerirea omului care o

înţelege. Iată, părintele Ioan ne-a părăsit, după substanţa ipostasului său

fizic, dar a rămas şi rămâne cu noi după esenţialitatea rostuirilor sale

logosice, rămâne cu noi ca şi cuvânt al Cuvântului. afii mg;.

Mărturisire şi apologie în Rost(u)irea cuvântului ăgapic. Cuvântul lui

Dumnezeu s-a rostit înspre noi din adâncul Său de iubire (In.3, 16), el este

cuvântul dragostei, pentru că cel care iubeşte te călăuzeşte nu te împinge cu

de-a sila acolo unde nu-ţi este voia. Aceste note agapice le întâlnim în

cuvântările pedagogic- dogmatice ale părintelui Bunea. El dă mărturie de

trăire în cuvânt şi de călăuzire în apărarea cuvântului adevărului. într-o

Rostiri despre aşezarea întru iubire

Page 5: Colecţia de predici

vreme în care omul era telosul tuturor existenţelor, el vine şi ne arată

insuficienţa acestei doctrine roşii idolatre şi subiective. Insuficienţa, conştient

creată, este aceasta: telosul tuturor este omul, dar omul- Dumnezeu Hristos.

Numai cel care merge în nădejdea Lui merge spre veşnicie, ceilalţă merg

spre moarte. întru această nădejde intri prin poarta nădejdii, prin poarta

Botezului. Aici cuvântul părintelui este de factură isagogică, ne învaţă cum să

trecem, prin înţelegere şi întrupare, de "vălul" simbolului, de stufoşenia

simbolismelor percepute ca exces ritualistic şi rămânere într-un timp

medieval artificial pentru vremea şi exuberanţa epistemică a modernităţii.

Dimensiunea mistagogică se realizează în momentul în care ne călăuzeşte

spre înţelegerea tainei: azi mă îngrop împreună cu Tine ca să viez împreună

cu Tine, în clipa în care ne spune că botezul autentic este cel "cu apă şi cu

Duhul Sfânt". Dar această mărturisire vine de Ia cel care ştie că în fiecare zi

trebuie să trăieşti precum ai trăi în ziua în care ieşi din mormântul-cristelniţă.

De aceea cuvântul său de învăţătură trece în registrul apologetic în care

justifică necesitatea şi veridicitatea pedobaptismului. Copil, feciorie, feciori ai

celui Preaînalt, sprijin al Tatălui care aşteaptă în poartă. Mister şi dor, durere

şi fericire din înţelegerea zămislită de rostire de preaplin de iubire sau de

rostuire în iubire, în U unica iubire veşnică. o

.u Taina Ospăţului este în fapt taina reaşezării cadrelor trinitare ale fiinţării

creaţiei. Omul se mişcă prin Taina Cununiei spre firescul existenţei sale,

teleologic merge spre destinul său eclesial perceput patristic în sintagma

familia-Biserica mică. în aceasta se zămislesc feciorii Celui Preaînalt ca rod al

binecuvântării sale. Dar ei sunt câmpul preoţiei noastre martirice şi logosic-

pedagogice spre care trebuie să se manifeste întreaga noastră iubire

înţeleaptă şi nu cea pătimaşă care idolatrizează. Trebuie să trăim împreună

cu ei în chip real dimensiunea euharistică a ospăţului Mirelui. Cel care nu

înţelege aceasta nu poate spune că s-a unit într-un trup, unirea într- un trup

şi aspectul său indisolubil stă tocmai în actul conştientizării faptului că te-ai

unit în unitatea trupului lui Hristos.

Componenta alocată cuvintelor de învăţătură de la înmormântare este foarte

bogată. De ce oare? A simţit părintele tensiunea fricii morţii determinată de

regimul ateu cu toate structurile sale opresive îndreptate împotriva lui lui

Page 6: Colecţia de predici

homo religiosus?! Primul impuls ce determină un posibil răspuns este dat din

perspectiva detenţiei sale şi este unul afirmativ. Acolo a văzut frică de

moarte, dar şi biruirea ei prin nădejdea în Hristos. Văzând acestea s-a

orientat psihologic-didactic spre o abordare a tuturor categorialelor sociale

ale omului modern pentru a-1 învăţa să deprindă trăirea în nădejdea şi

biruinţa lui Hristos.

Acest capitol special începe cu un preambul pedagogic adresat slujitorului. în

acesta ni se oferă normele principale pentru alcătuirea cuvântului de

învăţătură, norme care reiterează o serie extinsă de învăţături patristice şi de

teologie modernă denotând faptul că părintele, ca dascăl, era în contact cu

rostuirea parenezelor şi necroloagelor în sens mărturisitor şi restaurator al

vieţuirii, morale. După aceasta se trece în registrul dogmatic, în secţiunea

eschatologică a acestuia, şi mai apoi se structurează efectiv în registrul

teologiei morale, atât de apropiate sufletului său. Cuvântările de la

înmormântare pot fi receptate, în forma pe care noi am păstrat-o fidel după

manuscris, ca fiind un mozaic de cuvântări aranjate aleatoriu după criterii de

ordin categorial social. Nu este aşa. Totul este aşezat după o configurare

eclesială în care diversele structurări ale mădularelor vii ale trupului mistic se

mişcă faptic între credinţă prin nădejde spre (în ) dragostea lui Hristos.

Transpare, aşadar, unitatea trupului în diversitatea mădularelor sale,

diversitate care creşte faptic spre unitatea de credinţă revelată din

omouthimie şi unitate de înţelegere şi acţiune. Aş exemplifica prin câteva

atribute prezente în cuvântări: credinţa-reazem şi trăire trainică; euharistia-

merinde pentru drumul veşniciei; slujirea preoţească-apostolică; timpul arenă

mântuitoare; viaţa nu este deşertăciune, dar omul poate trăi în pustiirea vieţii

; legătura viilor cu morţii este legătura iubirii; orice chip ( suferindul, mama,

învăţătorul, inginerul ...) este o mărturie, este un chip mărturisitor. Pentru ca

după aceste fărâme de obiectivitate analitic- sociologică şi programatic

expuse pedagogic, să revină în sfera doctrinar eschatologică şi apologetică în

care se vorbeşte despre cei care au respins sfera nădejdii şi au întrupat prin

făptuirile lor veşnicia întunericului. De aceea, putem spune că toate slujirile

omului trebuie să se configureze în lumina unui orizont hristofanic, toate

trebuie să aibă o relevanţă doxo-liturgică fiindcă acestea fac ca în trupul viu

Rostiri despre aşezarea întru iubire

Page 7: Colecţia de predici

al Bisericii să se lucreze sfârşitul creştinesc şi pomenirea eternă ca mijlocire a

iubirii celor vii pentru cei morţi.

Lucrarea se încheie cu un apendice ce cuprinde câteva cuvinte ocazionale

care atestă capacitatea recapitulativă a persoanei umane, a persoanei

slujitorului care a înţeles că prin el toate se unesc cu unitatea treimică

revelată în Cuvântul-Hristos după al cărui chip noi toţi am fost zidiţi.

De data aceasta, fiind vorba despre ediţia a doua a operei omiletice a

părintelui loan Bunea, oferim cititorului manuscrisul integral, având şi

cuvântările cenzurate în roşii vremi tulburi. Nu am intervenit în text decât cu

corecţii de ordin grafic, adoptând grafia actuală şi modul general de

abstractizare onomastică încetăţenit în cărţile de cult. Deci, iubite cetitor, ai

putinţa să auzi rostuirea agapică a părintelui loan şi să fii împreună cu el un

mărturisitor neostoit. El s-a aşezat cu părinţii săi în nădejdea învierii, noi să

ne aşezăm prin cuvintele lui la porţile nădejdii şi aşa pururea cu Domnul vom

fi, pentru că în fiecare cuvânt este o fărâmă din Cel veşnic, pururea chemător

la eternizarea slujirii sale şi a creaţiei.

De Duminica Fiului risipitor, 2003

Pr.tlr. loan Chirilă

PRECUVÂNTARE

Pentru creştini, „cuvântul lui Dumnezeu este mai scump decât aurul şi

argintul" (Ps. 118, 72), fiindcă le covârşeşte şi le stăpâneşte inimile. El are

darul de a preface fiinţa lor din una rătăcită şi întunecată în una luminată şi

binecuvântată. Cuvântul lui Dumnezeu operează în plămada sufletească a

creştinilor o naştere din nou, aşa cum comprehensiv se exprimă Sf. Apostol

Petru: „Suntem născuţi a doua oară nu din sămânţă stricăcioasă, ci

nestricăcioasă, prin cuvântul lui Dumnezeu cel viu şi care rămâne în veac" (I

Petru, 1, 23).

Având în vedere efectele adânci ale cuvântului dumnezeiesc, Mântuitorul i-a

îndatorat pe Apostoli să-1 răspândească pretutindeni pe unde îşi vor purta

paşii... Astfel, le-a spus: „... Mergând, învăţaţi toate neamurile... " (Matei, 28,

Page 8: Colecţia de predici

19). Sfinţii Apostoli au trecut urmaşilor lor, episcopilor şi preoţilor, acest drept

şi această datorie ca să răspândească în popor cuvântul lui Dumnezeu...

în scrierile Sf. Apostol Pavel, activitatea slujitorilor Bisericii, oricare ar fi

treapta lor ierarhică, apare absorbită aproape exclusiv în exercitarea

chemării lor de a instrui poporul în adevărurile mântuitoare ale Evangheliei.

Astfel, în epistola a doua către Timotei, 4, 2, Sf. Apostol Pavel îi spune

ucenicului său: „Propovăduieşte cuvântul, sfătuieşte cu timp şi fără timp..."

adică în toate împrejurările. „Cu timp", însemnează - pentru preot - a

propovădui cuvântul lui Dumnezeu, cu însufleţiri, în cadrul unui program

regulat, cu deosebire la Sfânta Liturghie, prin predică.

Sunt însă prilejuri care vin pe neaşteptate, vin „fără timp", cerând preotului

să-şi exercite chemarea de învăţător şi în aceste împrejurări. Aceste prilejuri

se ivesc la săvârşirea Sfintelor Taine, îndeosebi a Botezului şi Cununiei, şi a

Sfintelor Ierurgii, mai cu seamă a înmormântărilor. A nu se folosi preotul de

ele, însemnează a dezerta de la datorie, a uita ceea ce spune Sfântul Ioan

Gură de Aur referitor la rezonanţa pe care o are cuvântul divin în sufletul

credincioşilor, la bucurie, ca şi la întristare. Iată ce spune Sfântul Părinte

despre puterea minunată a cuvântului: „Cuvântul înalţă pe cel căzut,

potoleşte sufletul înfierbântat, retează ceea ce prisoseşte, completează ceea

ce lipseşte şi lucrează toate cele ce pun sufletul nostru în desăvârşită

sănătate" (Despre preoţie, trad. A. Geamănu, Craiova, 1941, p. 171).

Rostiri despre aşezarea întru iubire

Page 9: Colecţia de predici

TAINA SFÂNTULUI BOTEZ

spune „îngerul Domnului" părinţilor Sfântului Ioan Botezătorul, înainţe de a-1

naşte (Luca, 1,14). Prezenţa copiilor în familie intensifică iubirea

Venirea pe lume a copiilor aduce o mare bucurie pentru părinţi: „Şi bucurie şi

veselie vei avea şi, de naşterea lui, mulţi se vor bucura", dar, în acelaşi timp,

le pune pe umeri şi îndatoriri în plus, trebuind să se îngrijească de rostuirea şi

educaţia lor sănătoasă, spre a putea face faţă asperităţilor inexorabile ale

vieţii.

Dacă este zi de sărbătoare, pentru familie, naşterea trupească a

copiilor, cu atât mai vârtos este prilej de bucurie, pentru familia creştină,

încreştinarea lor prin Taina Sf. Botez. E firesc ca momentul acesta să fie trăit

cu sentimente de bucurie, fiindcă cel ce se botează moare, dar şi înviază cu

Hristos (Rom., 6, 3-6), se îmbracă în Hristos (Gal., 3, 27). La acest moment

festiv, pe lângă părinţi, sunt de faţă naşii, bunicii şi alte rudenii, trăind intens

bucuria intrării noului născut în împărăţia harului, unde se curăţă de

întinăciunea păcatului. De data aceasta, copilul - prin Taina Sf. Botez - se

naşte din nou, dar pe alt plan: pe planul vieţii în Hristos. El îşi primeşte

numele de creştin, „prin baia naşterii celei de a doua şi prin înnoirea Duhului

Sfânt" (Tit, 3, 5).

Taina Sf. Botez este prima în rândul celor şapte Taine ale Bisericii

noastre. Ea ne încorporează în Hristos şi ne face membri ai Bisericii lui

Hristos, deci creştini, fiind totodată uşa spre celelalte Taine; este condiţia

sine qna non pentru primirea celorlalte Taine. Ca atare, considerăm util să

zăbovim asupra ei, cu acest prilej.

Botezul este acea Sfântă Taină, în care, prin întreita cufundare în apă,

în numele Sfintei Treimi, omul se curăţă de păcatul strămoşesc şi de păcatele

făcute până la Botez, se renaşte la viaţa cea adevărată în Hristos şi devine

membru al Bisericii.

Ca toate Sfintele Taine, Botezul este instituit de Mântuitorul Iisus

Hristos. Astfel, după învierea Sa din morţi, Iisus le-a grăit Apostolilor:

„Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului

şi al Sfântului Duh" (Matei, 28, 19). Cel ce va crede şi se va boteza se va

mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi" (Marcu, 16, 16).

Page 10: Colecţia de predici

Botezul creştin nu este o simplă lucrare simbolică, în care se închipuie

curăţirea de păcate şi se întăreşte credinţa, ci Taină a Bisericii. Botezul este

Taină cu efecte reale şi adevărate, nu numai aparente şi simbolice. Prin

Botez, se împărtăşeşte primitorului harul divin, pentru naşterea lui

duhovnicească, pentru naşterea lui la o viaţă de curăţenie şi sfinţenie.

Acesta-i motivul pentru care Mântuitorul a numit Botezul „naştere din nou",

„naştere de sus" (Ioan, 3, 7); Sfântul Apostol Pavel îl numeşte „înnoire a

vieţii" (Rom., 6, 3-5), făcută prin lucrarea Sf. Duh (Tit, 3, 5). Sf. Apostol Petru

ne spune că este împărtăşit, „spre iertarea păcatelor" (Fapt. Ap., 2, 38; I

Petru, 3, 21). Avându-se în vedere caracterul de Taină al Botezului, el mai

este numit „baie", „izvor sfânt", „lumânare", „pecetea lui Hristos", „baia

vieţii", „baia pocăinţei" ş.a.

Necesitatea Botezului a arătat-o Mântuitorul mai limpede în convorbirea cu

Nicodim, când a spus:,Adevărat zic, de nu se va naşte cineva din apă şi din

Duh, nu va putea intra în împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din trup,

trup este; şi ce este născut din duh, duh este" (Ioan, 3, 5-6). Rezultă de aici

că Botezul este necesar şi pentru copii, căci şi ei au această stare de

despărţire de Dumnezeu, prin naşterea din trup. Ca atare, trebuie să treacă şi

ei de la starea de născuţi din trup la starea de născuţi din apă şi din Duh. Se

nasc şi ei cu păcatul strămoşesc, deci trebuie să îngroape în Botez pe omul

cel vechi al păcatului, pentru a se naşte oameni noi în Hristos (Rom., 5, 12; 6,

11).

Este adevărat că pruncii nu-şi pot mărturisi credinţa lor, dar pot fi împărtăşiţi

de Hristos, pe baza credinţei pe care o mărturisesc naşii în locul lor. Cazuri

similare avem în Noul Testament, ca de pildă învierea fiicei lui Iair,

vindecarea slăbănogului din Capernaum etc., pe baza credinţei mărturisite

din partea semenilor. Nu ascundem faptul că în Noul Testament se vorbeşte

de botezul adulţilor. Dar, odată cu ei se botezau şi copiii lor. Expresia largă:

„ Şi s-a botezat el (temnicerul din Eilipi) şi toţi ai Iui" (Fapt., 16, 36), cu

siguranţă cuprinde şi copiii. La fel: „Am botezat casa lui Ştefanas" (I Cor., 1,

16), zice Sf. Apostol Pavel.

Actul Botezului constă în scufundarea întreită a primitorului în apă, însoţită

de formula rostită de preot: „Botează-se robul lui Dumnezeu (N) în numele

Page 11: Colecţia de predici

Tatălui, Amin, al Fiului, Amin, şi al Sfântului Duh, Amin; acum şi pururea şi în

vecii vecilor, Amin..." Din formulă rezultă aspectul invizibil şi vizibil al Tainei.

Se arată - pe de o parte - că Taina se săvârşeşte vizibil prin actul şi cuvântul

preotului, dar vizibil prin lucrarea lui Hristos. Săvârşitorul Botezului - în chip

nevăzut - este însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, iar - în chip văzut - episcopul

sau preotul canonic hirotoniţi.

Page 12: Colecţia de predici

În prealabil, apa primeşte o sfinţire prin Duhul Sfânt, pentru curăţirii ei de

puterile demonice. Ha trebuie să fie apă naturală şi neamestec cu nimic.

Referindu-ne mai de aproape la efectele Botezului, reţine^ îndeosebi ca efect

principal naşterea la o viaţă nouă pe pământ,->sa refacerea chipului lui

Hristos în om. Primitorul este renăsc duhovniceşte, fiindcă a fost curăţit de

păcatul strămoşesc şi i s-au ier toate păcatele săvârşite înainte de Botez. Cât

priveşte păcat! strămoşesc, Taina Sf. Botez curăţă numai păcatul însuşi,

adică vina! pedeapsa păcatului, dar nu şi urmările lui, adică înclinarea voinţei

şi : inimii - a firii noastre - mai mult spre rău decât spre bine, suferinţele*

bolile şi moartea fizică...

Când vorbim de înnoirea primitorului la Botez, accentul trebuie puâ pe

acţiunea purificatoare şi sfinţitoare a harului divin. Cuvintele din formula

Botezului n-au putere magică, prin ele însele, rosteşti formula absolut exact,

şi primitorul primeşte darul de a trăi o viaţă nouă. Cuvintele şi actele din

Taina Sf. Botez sunt o expresie a credinţei Bisericii, prin care se

exteriorizează, se invocă puterea lui Dumnezeu, singura producătoare a

făpturii celei noi. „V-aţi spălat, v-aţi sfinţit, v-aţi îndreptat în numele Domnului

Hristos şi în numele Dumnezeului nostru" (I Cor., 6,11). Acţiunea harului divin

produce naşterea „omului nou", a aceluiaşi om (nu-i vorba de un alt subiect),

dar prin moartea „omului vechi" dih el, adică moarte faţă de păcat. O spune

Sf. Apostol Pavel limpede: „Au nu ştiţi că toţi câţi în Hristos ne-am botezat,

întru moartea lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin

Botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să

umblăm şi noi întru înnoirea vieţii" (Rom., 6, 3-4). n 1

Cu toate că primitorul s-a născut din nou - prin Botez - a devenit creştin, i se

cere ca - în continuare să se străduiască a se înnoi mereu în Hristos, a vieţui

conform Modelului, împlinind poruncile, realizând virtuţile. „Chiar dacă omul

nostru cel din afară se trece, cel dinăuntru se înnoieşte din zi în zi" (II Cor.,

4,16). Cel botezat se uneşte cu Hristos, prin harul sfinţilor, dar, pentru a-şi

asigura mântuirea, e necesar să-şi potrivească ulterior purtarea cu poruncile

divine, să fie „următori ai ltti Hristos" (I Cor., 11, 1), adăugând la „credinţă:

fapta bună" (I Petru 1,

Page 13: Colecţia de predici

5).

Există trei trepte ale desăvârşirii morale creştine, ale vieţir-în Hristos, după

primirea Botezului: Pruncia duhovnicească, bărbăţia duhovnicească şi

desăvârşirea după bar.

Page 14: Colecţia de predici

Pruncia duhovnicească este starea credinciosului după Botez, când sufletul

încă nu şi-a câştigat statornicia în bine, când are o făptură firavă, o sfinţenie

virtuală, în mugure, urmând să şi-o desăvârşească prin practicarea virtuţilor.

Despre pruncia duhovnicească vorbeşte Sf. Apostol Pavel în repetate rânduri.

„Şi eu, fraţilor, n-am putut să vă vorbesc ca unor (oameni) duhovniceşti, ci ca

unora trupeşti, ca unor prunci în Hristos" (I Gor., 3,1). Tot Sf. Apostol Pavel

vorbeşte despre necesitatea povăţuirii celor nou-botezaţi, despre „trebuinţa

pe care o au ca cineva să-i înveţe cele dintâi începuturi ale cuvintelor lui

Dumnezeu" etc. (Efes., 5, 10). Este vorba de chemarea părinţilor trupeşti şi

sufleteşti (naşii), orânduiţi a-1 ajuta pe cel nou-născut să-şi dezvolte

mugurele din el, să-şi perfecţioneze darurile de care s-a învrednicit prin

naştere şi prin Taina Sf. Botez. E perioada când se pune baza viitoarei

personalităţi morale, de aceea absenţa de la datorie a factorilor de

răspundere are urmări grave, pentru mai târziu.

Bărbăţia duhovnicească este creşterea şi sporirea duhovnicească a

creştinului, săltarea lui pe o treaptă mai înaltă a mântuirii. Stăruind în

săvârşirea binelui, creştinul se deprinde pe drumul progresului moral ne

lăsându-se descumpănit de ispitele ce eventual ar încerca să-1 abată de la

acest urcuş duhovnicesc... Această stare nu se obţine dintr-o dată ci prin

luptă continuă, iar lupta aceasta nu se termină în viaţa aceasta. Perseverând

pe această cale, creştinul va ajunge la cea mai înaltă treaptă a desăvârşirii şi

ultima în viaţa aceasta, „la starea bărbatului desăvârşit, la măsura

deplinătăţii lui Hristos" (Efes., 4, 13).

Desăvârşirea după har este comuniunea cu Hristos, dar în viaţa de dincolo.

Creştinii devin „părtaşi ai dumnezeieştii firi" (II Petru, 1, 4) în viaţa aceasta,

dar se realizează deplin în viaţa viitoare. Acolo va înceta desăvârşirea prin

lucrarea noastră proprie (Ioan, 9, 4), dar nu va înceta desăvârşirea prin har

(Vezi: Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Naşterea şi creşterea în viaţa cea nouă în

Hristos, în „Mitropolia Ardealului", Nr. 9-10/1983, p. 586-587).

Primirea harului la Botez şi sporirea în viaţa creştinească sunt posibile

numai în Biserică. Aici, e prezent Iisus, Capul ei nevăzut, şi lucrarea harului

Sf. Duh. Nu fără rost e numit Botezul de către Sfinţii Părinţi „lumânare",

Page 15: Colecţia de predici

fiindcă, prin el, omul se luminează, pătrunde în el lumina Cuvântului lui

Dumnezeu. Chipul lui Hristos, pe care îl primeşte cel ce se botează, este o

adevărată haină luminoasă, este Hristos însuşi, „Câţi în Hristos v-aţi botezat,

în Hristos v-aţi şi îmbrăcat" (Gal., 3, 26). Nu-i vorba de o haină obişnuită, ci

de o haină care se imprimă în toată fiinţa noastră, e Hristos însuşi, care intră

în relaţie personală cu noul creştin, cerându-i acestuia să răspundă pozitiv la

chemarea ce i se face, în interesul propriei sale mântuiri.

Mare grijă trebuie să aibă creştinul ce şi-a încorporat prin Botez Chipul-lui

Hristos - ca haina cu care s-a îmbrăcat să nu fie întinată... întinând haina,

întinează - de o parte - chipul lui Hristos, iar, - de altă parte - chipul lui

personal. Şi nu-i spre folos. Stă în vrerea noastră să luăm lucrurile în sarcina

noastră şi să contribuim - părinţi şi naşi deopotrivă, la înfrumuseţarea

chipului creştinesc al celui nou botezat. Cum? îndrumându-1 mereu la

„înnoire", la imitarea faptelor lui Iisus, la iubirea lui Dumnezeu şi a oamenilor,

spre a-1 face deosebit de omul cel vechi, aservit egoismului (Col., 3, 10).

Cu prilejul Botezului, obişnuit, se fac daruri celui încreştinat. Să nu uităm că

el a primit, prin Taina Botezului, un dar de o valoare inestimabilă: viaţa cea

nouă, care trebuie păstrat şi făcut rodnic prin sârguinţa lui şi a noastră.

Nimeni nu se mântuieşte singur, ci numai integrat în trupul tainic al

Mântuitorului, în Biserica Lui. Aici, fiind în relaţie personală de răspundere cu

Hristos, îşi va defini şi raporturile cu membrii comunităţii din care face parte,

evitând prejudicierea lor, sub orice formă. Numai fiind mădular sănătos al

Bisericii, creştine se va mântui. Mărturisind credinţa cea adevărată şi plinind

poruncile, va dovedi că îşi cinsteşte cu vrednicie calitatea de creştin

dobândită prin Botez.

Taina Botezului este începutul vieţii în Hristos, începutul vieţii creştine. Dacă

nu lucrează în toţi aceleaşi roade, nu Taina în sine poartă vina. Cauza trebuie

căutată în fondul sufletesc, căruia primitorul, pe parcursul dezvoltării sale

psiho-fizice, nu i-a creat disponibilitatea, receptivitatea necesară rodirii

harului. Vinovaţi sunt de o parte părinţii trupeşti, iar de altă parte, părinţii

sufleteşti - naşii -, care nu s-au îngrijit ca sufletul copilului să-1 păstreze la

nivelul haric, care i s-a dat prin Botez. Chemarea părinţilor trupeşti şi

sufleteşti este să facă cuvenita educaţie celui încreştinat, ca voinţa lui să

Page 16: Colecţia de predici

conlucreze cu energia... baptismală. Cu alte cuvinte darul primit de sus, se

cere să fie făcut rodnic printr-o purtare autentic creştinească.

Să nu uite, îndeosebi naşii, că Botezul este „Deschiderea cugetului bun către

Dumnezeu" (I Petru, 3, 21) şi în această înzdrăvenire creştinească a finului,

rolul lor nu încetează deodată cu isprăvirea

Botezului, ci este pentru toată viaţa. Dezertarea naşilor de la datorie este

păcat, de aceea sunt povăţuiţi să lumineze paşii finului, spre a-şi atinge ţelul

final: mântuirea.

Acceptând rolul de naşi, aceştia să nu uite de răspunderea pe care o au în

educaţia creştină a finilor lor; s-a creat o înrudire spirituală între ei. Povaţa,

dar îndeosebi purtarea lor influenţează pozitiv zidirea religios-morală a celui

botezat. Perseverând în această lucrare, vor-dovedi că sunt conştienţi de

rolul ce şi-au asumat, deprinzându-1 pe finul lor să fie un creştin demn, care

să slăvească Treimea - în numele căreia s-a botezat, pe Tatăl, pe Fiul şi pe

Sfântul Duh.

SIMBOLISMUL MOMENTELOR TAINEI SF. BOTEZ

Botezul este prima Taină - din rândul celor şapte Taine, instituite de

Mântuitorul Iisus Hristos în Biserica Sa, în scopul naşterii subiectului la o viaţă

spirituală nouă. Sf. Apostol Pavel ne învaţă că Botezul se face „în numele

Domnului Iisus Hristos şi în Duhul Dumnezeului nostru", pentru spălarea,

sfinţirea şi îndreptarea noastră (I Cor., 6, 11). E vorbă de ispăşirea păcatului

strămoşesc şi a păcatelor personale săvârşite până ia Botez. Prin Botez, omul

devine creştin, membru al Bisericii creştine, cu dreptul de a se împărtăşi din

toate Tainele şi bunurile spirituale oferite de Biserică.

Botezul este cunoscut şi sub alte numiri. Ne reţine atenţia îndeosebi aceea de

„izvor sfânt". Nu-i una fără rost, fiindcă ea exprimă caracterul carismatic al

Tainei. Ea ne arată că în Taina Botezului nu-i vorba de o lucrare omenească,

ci de intervenţia directă, reală a harului divin, prin care primitorul, curăţându-

se de prihana păcatului, devine o „făptură nouă", îmbrăcată în Hristos, pe

Page 17: Colecţia de predici

care este chemat să-1 mărturisească şi să-şi potrivească viaţa - purtarea - cu

învăţătura şi pilda Lui.

Toate momentele din Rânduiala Botezului sunt axate - simbolic - pe ideea

curăţirii primitorului de orice întinăciune a păcatului şi aşezarea lui în bătaia

de lumină a harului divin, spre a deveni o fiinţă nouă, chemată să se

desăvârşească ulterior, din punct de vedere religios-moral, printr-un efort

personal conjugat cu efluviile harice. în dosul fiecărui act pe care îl săvârşim

la Botez, se ascunde un înţeles. El exprimă simbolic ceva nevăzut, dezvăluie

o semnificaţie dintr-o realitate ce scapă posibilităţilor noastre de cunoaştere.

în cele ce urmează, vom încerca să tălmăcim înţelesul fiecărui act din

Rânduiala Botezului, spre folosul creştinesc al părinţilor, naşilor şi rudeniilor,

prezenţi la săvârşirea acestei

dumnezeieşti Taine.

* * *

Cel ce urmează să fie botezat este adus la biserică de naşi, însoţiţi de

rudeniile cele mai apropiate şi eventual de prietenii familiei. Preotul îl

descinge de brâu sau de faşă, ÎI dezbracă de haine până la cămaşă, îl

întoarce cu faţa spre Răsărit, suflă de trei ori asupra lui, în chipul crucii, pe

faţa lui, însemnându-1 de trei ori la frunte, la gură şi la piept, zicând la

fiecare închinare: „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit". îşi pune apoi mâna

pe capul lui şi zice rugăciunea aceasta: „în numele Tău, Doamne, Dumnezeul

adevărului... " (Vezi: Molitvelnicut).

Dezbrăcarea de haine înseamnă, că cel ce urmează să fie botezat dezbracă

pe „omul cel vechi" de faptele iui (Col., 3,9). întoarcerea lui cu faţa spre

Răsărit îl arată ca pe cel ce caută lumina cea adevărată, care este Sfânta

Treime şi Cel din Treime, Iisus Hristos Cel întrupat, care se numeşte Răsărit

(Luca, 1, 78). Suflarea preotului asupra celui ce vine la Botez vrea să ne arate

că, precum suflarea lui Dumnezeu- Creatorul i-a dat viaţă primului om, tot

aşa, celui ce voieşte să se boteze i se insuflă - prin Botez - o nouă viaţă

spirituală. Sau, după cum Mântuitorul, suflând peste Sfinţii Săi Apostoli, le-a

împărtăşit pe Duhul Sfânt, tot aşa şi cel ce se botează primeşte darul şi

puterea Duhului Sfânt. Dacă suflă de trei ori asupra lui, asta însemnează că

Botezul se săvârşeşte în numele Sfintei Treimi, izvorul tuturor darurilor

Page 18: Colecţia de predici

izbăvitoare. Preotul îl însemnează cu mâna pe cel ce vine la Botez - prin

cruce , căci mâinile lui Dumnezeu ne-au creat pe noi, iar crucea este semnul

de biruinţă a lui Hristos. Este însemnat la frunte, spre a i se lumina şi sfinţi

mintea; este însemnat la gură, spre a mărturisi adevărul; la piept, spre a fi

curat cu inimă... Preotul pune mâna pe capul celui ce se botează, ca prin

mâna Bisericii să fie desfăcut de legăturile păcatului şi să slujească

neconstrâns lui Dumnezeu. Rugăciunea „în numele Tău, Doamne, Dumnezeul

adevărului...", făcută în numele Sfintei Treimi, are ca scop să îndepărteze de

la cel ce vine la Botez „înşelăciunea cea veche" şi să-1 umple „de credinţă,

de nădejde şi de dragoste".

în Rânduiala Botezului - în continuare - urmează catehumenatul cu cele trei

momente caracteristice: exorcismele, lepădările şi împreunarea cu Hristos.

Exorcismele sunt trei rugăciuni în care preotul roagă pe Dumnezeu să

îndepărteze de la cel ce se botează (catehumenul) puterea cea rea a

diavolului (Vezi: Molitvelnicut). în rugăciunea ce urmează după cele trei... :

„Cela ce eşti, Stăpâne Doamne, carele ai făcut pe om după chipul şi

asemănarea Ta...", preotul roagă pe Dumnezeu să primească făptura cea

nouă în împărăţia Sa, izbăvindu-o de ameninţarea potrivnicului; apoi, suflând

din nou asupra celui ce are să se boteze, la gură, la faţă şi la piept zice de

trei ori cuvintele: „Depărtează de la dânsul pe tot vicleanul şi necuratul duh,

carele se ascunde şi se încuibează în inima lui...". Enumără şi diferitele feluri

de ispite, spre a-i înfăţişa catehumenului pe duşmanul intern ce-1 pândeşte,

precum şi necesitatea lepădării de el şi a unirii cu Hristos.

întorcând pe cel ce voieşte să se boteze cu faţa spre Apus, preotul

procedează la lepădarea de Satana. Este întrebat de trei ori: „Te lepezi de

Satana? Şi de toate lucrurile lui? Şi de toţi slujitorii lui? Şi de toată slujirea lui?

Şi de toată trufia lui?...". în numele pruncului răspunde naşul, de trei ori: „Mă

lepăd". Este întors în timpul lepădărilor cu faţa spre Apus şi preotul suflă şi

scuipă de trei ori asupra lui, fiindcă Apusul e locul de unde vine întunericul şi

locaşul celui rău, al lui Satana, care e humit şi „stăpânitorul întunericului"

(Efes., 6, 12). Catehumenul - respectiv naşul - scuipă pe diavolul, în semn că

s-a lepădat cu totul de el şi de faptele lui, adică de păcate.

Page 19: Colecţia de predici

Exorcismele şi lepădările nu înseamnă că cei ce vin la Botez sunt stăpâniţi de

duhuri necurate, sunt îndrăciţi, demoniaci. Prin ele vrem să arătăm că cei ce

se botează nu-1 au încă pe Hristos, sunt în afara harului, deci în robia

păcatului şi în puterea diavolului. Biserica, prin exorcisme şi lepădări îi

eliberează de această robie, trecându-i sub puterea lui Hristos.

Isprăvindu-se exorcismele şi lepădările, se îndeplineşte unirea celui ce

voieşte să se boteze cu Hristos. Este întors cu faţa spre răsărit, că într-acolo

era zidit raiul (Fac., 2, 8), din care au fost alungaţi primii oameni în urma

păcatului, pe care ni-1 deschide Botezul. Este întrebat catehumenul de trei

ori, dacă se uneşte cu Hristos şi crede Lui, iar - în numele catehumenului

răspunde naşul - rostind Simbolul credinţei, înscriindu-1, prin mărturisirea

credinţei, între cei chemaţi la lumina cea sfântă a Botezului... De altfel,

preotul, după unirea catehumenului cu Hristos, rosteşte şi o rugăciune, ca

acesta să fie dezbrăcat de „învechitură şi înnoit pentru viaţa de veci".

Rânduiala propriu-zisă a Botezului începe cu sfinţirea apei pentru Botez,

invocându-se harul şi puterea Sfântului Duh în acest scop. în rugăciunile

rânduite la sfinţirea apei pentru Botez, preotul cere ca ea să devină „izvor de

nestricăciune, dar de sfinţenie, dezlegare de păcate, vindecare de boli, de

puterile potrivnice neatinsă, plină de putere îngerească...".

Urmează ungerea celui ce vine la Altar cu untdelemnul bucuriei (Ps., 44, 9;

Evrei, 1, 9), pe frunte, pe piept, la spate, la mâini, şi la picioare. Evident,

untdelemnul - întâi - a fost binecuvântat de către preot, printr-O rugăciune

deosebită, turnând din el şi în apa Botezului de trei ori, cruciş. Ungerea cu

untdelemn a primitorului are o întreită semnificaţie:

Page 20: Colecţia de predici

întâi, este semnul milei şi bunătăţii divine; catehumenul e izbăvit de noianul

păcatelor, aşa cum ramura de măslin (se ştie că untdelemnul e rodul

măslinului), adusă de porumbel la Noe, era semnul potolirii mâniei

dumnezeieşti şi al izbăvirii din potop.

În al doilea rând, ungerea cu untdelemn ne aduce aminte că în Vechiul

Testament erau unşi arhiereii, împăraţii şi profeţii. însuşi Mântuitorul a fost

uns, fiind numit „unsul Domnului" (Isaia, 61,1; Luca, 4, 18; Fapt. Ap., 18, 38)

şi la care ne-a făcut şi pe noi părtaşi. însuşi numele de „creştin" derivă de la

cuvântul grecesc „Hristos", care însemnează „uns".

în al treilea rând, ungerea închipuieşte aromatele cu care a fost uns

trupul Mântuitorului înainte de îngropare. Este o analogie între această

ungere şi afundarea celui ce se botează în apă, îngroparea lui cu Hristos şi

învierea împreună cu El.

Rânduiala cea mai importantă din slujba Botezului este însăşi

săvârşirea Tainei, adică întreita cufundare a pruncului de către preot, în apa

sfinţită din cristelniţă, cu rostirea cuvintelor: „Botează-se robul lui Dumnezeu

(N) în numele Tatălui, Amin". La a doua cufundare: „Şi al Fiului, Amin". Iar la

a treia cufundare: „Şi al Sfântului Duh, Amin, acum şi pururea şi în vecii

vecilor. Amin".

Cele trei cufundări şi scoateri din apă închipuie, pe de o parte, credinţa în

Sfânta Treime, iar, pe de altă parte, cele trei zile petrecute de Iisus în

mormânt (Matei, 12, 40); cufundarea în apă semnifică moartea noastră

pentru viaţa în păcat - îngroparea noastră împreună cu Hristos, iar ieşirea din

apă învierea noastră împreună cu El, naşterea la viaţa cea nouă creştină...

(Rom., 6, 3).

După ieşirea din apa Botezului, cel botezat se îmbracă în haină curată, de

obicei albă, în semn de curăţie după spălarea de păcate în apa Botezului.

Preotul, împreună cu naşul (a) şi cu pruncul, înconjoară cristelniţa şi

analoghionul, citind şi cântând, de trei ori: „Câţi in Hristos v-aţi botezat, în

Hristos v-aţi şi îmbrăcat" (Gal. 3, 27). Aceasta se face în semn de bucurie

sufletească şi unire veşnică cu Hristos şi cu Biserica Sa, căci cercul

simbolizează veşnicia. în continuare, se citeşte Apostolul, în care sunt

Page 21: Colecţia de predici

înfăţişate scopul şi roadele Sf. Botez, şi Sfânta Evanghelie, în care se

aminteşte porunca Mântuitorului către Apostoli, dle a boteza toate popoarele

(Rom., 6, 3-11; Matei, 28, 16-20).

Rânduiala Botezului se sfârşeşte cu spălarea şi tunderea noului botezat,

întrucât cel venit la Botez - pe parcurs â primit şi Taina Mirungerii - corpul lui

este spălat, spre a scuti Sf. Mir de o eventuală

profanare. Cât priveşte tunderea părului, ea ne aduce aminte de tăierea

împrejur - care a preînchipui Botezul - dar s-a desfiinţat prin Taina Sf. Botez.

Tunderea părului mai închipuie depunerea gândurilor păcătoase, predarea

pruncului sau adultului botezat în ascultarea lui Dumnezeu;

tunderea părului închipuie şi un fel de pârgă sau jertfă adusă lui Hristos.

* * *

Din înfăţişarea succintă a momentelor Taine Sf. Botez, rezultă qă nu-i nimic

fără rost în structura ei. Fiecare act este săvârşit în vederea eliberării

subiectului din robia puterilor întunericului şi trecerea lui în împărăţia luminii.

Taina Botezului are ca scop să sporească numărul membrilor Bisericii, nu

numai cantitativ, nu cu „căldicei" (Apoc., 3,6), ci cu râvnitori în slujirea

Evangheliei lui Hristos.

Cei botezaţi sunt născuţi în Dumnezeu, ei au primit baia naşterii celei de-a

doua, „cu apă şi cu Duh Sfânt", au primit pe Duhul Sfânt în Botez şi într-un

anumit înţeles sunt „sfinţi", adică au menirea de-a duce o viaţă sfântă.

Creştinul botezat este sfânt în înţelesul de a se sfinţi tot mai mult în viitor,

adică a-şi potrivi viaţa cu ordinea morală statornicită de Creatorul.

„Naşterea din nou" se efectuează la Botez, dar se recomandă şi după Botez,

în cursul vieţii, pentru toţi „cei ce s-au îmbrăcat în Hristos şi cred în El, pentru

ca „să nu piară, ci să aibă viaţa de veci". Datoria părinţilor este de a-şi boteza

la timp copiii, dar şi a-i povăţui ulterior împreună cu naşii, spre a-şi păstra

puritatea morală şi a o spori. O pot face rodnic sub acoperemântul Bisericii

strămoşeşti, „stâlp şi temelie a adevărului" (ITim., 3,15). învăţându-i

„dreptarul cuvintelor sănătoase" (IITim., 1, 13), adică învăţătura dreptei

credinţe, şi fiind ei pilde vii de vieţuire creştinească pentru cei încreştinaţi,

aceştia vor găsi linia sănătoasă a vieţii şi drumul mântuirii lor.

Page 22: Colecţia de predici

în nădejdea că părinţii, trupeşti şi sufleteşti, vor fi la înălţimea chemării lor,

invocăm harul lui Dumnezeu peste cel botezat, rugându-1 să-i hărăzească

zile bune şi îndelungate, spre a aduce bucurie tuturor şi a şe mântui pe sine.

fv'jML

BOTEZUL AUTENTIC, CU APĂ ŞI CU DUH SFÂNT"

Botezul este uşa de intrare în creştinism. Cel cufundat în apa Botezului iese

de aici „mai curat decât razele soarelui", cum se exprimă Sf. Ioan Gură de

Aur. Este darul lui Dumnezeu, care îl preface pe om din fiu al Satanei în fiu al

lui Dumnezeu. în Taina Botezului se exercită acţiunea purificatoare şi

sfinţitoare a harului divin, care transformă pe cel ce se botează din fiu al

întunericului în fiu al luminii.

Taina Sf. Botez, prin care primitorul - adult sau prunc - se naşte din nou,

evident spiritual, o avem de la Mântuitorul Iisus Hristos. El a instituit-o după

slăvită Sa înviere, prin porunca dată Sfinţilor Apostoli: „Mergând, învăţaţi

toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului

Duh" (Matei, 28, 19; Marcu, 16, 16). Taina a intrat în lucrare numai la

Cincizecime, fiindcă plinătatea harului a fost dată numai după pogorârea

Duhului Sfânt (Fapt. Ap., 2, 1-5; 19, 6). Nu poate fi vorba de lucrarea Tainei,

decât deodată cu întemeierea Bisericii creştine - la Cincizecime - Biserica

fiind - în exclusivitate - deţinătoarea şi distribuitoarea harului.

Este adevărat că se vorbeşte de Botez şi anterior acestei date calendaristice,

dar acesta era „botezul pocăinţei", practicat de Sf. Ioan Botezătorul. Botezul

săvârşit de Sf. Ioan Botezătorul nu avea în el nimic harismatic, aşa că nu

poate fi identificat cu Botezul creştin, instituit de Mântuitorul. între ele este o

deosebire esenţială după cum se va vedea din cele ce urmează.

* * *

Botezul efectuat de Sf. Ioan Botezătorul, cunoscut şi sub numele de „botezul

pocăinţei", se săvârşea prin cufundare în apă; era un ritual pentru primirea

lui Mesia (Matei, 3, 11). „în zilele acelea, a venit Ioan Botezătorul şi

propovăduia în pustiul Iudeii... Atunci a ieşit la el Ierusalimul şi toată Iudeea...

şi se botezau de către el în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele" (Matei, 3, 1,

Page 23: Colecţia de predici

5-6). „Ioan boteza în pustie, propovăduind botezul pocăinţei întru iertarea

păcatelor" (Marcu 1, 4; Luca, 3, 3).

Se ştie că Mântuitorul şi ucenicii Săi săvârşeau botezul lui Ioan, cu rol

pregătitor, ca să atragă mulţimile la învăţătura mântuirii. însuşi Mântuitorul s-

a botezat cu botezul lui Ioan Botezătorul. A facut-o nu din nevoia curăţirii de

păcate, ci ca să „împlinească Legea", ca să descopere taina Sfintei Treimi şi

să ne dea nouă pildă de a ne boteza. Prin botez, Iisus, în loc să se cureţe, s-a

încărcat de păcate, a luat asupra Şa păcatele întregii omeniri. N-a stabilit nici

o limită de vârstă Ia Botez, ci a accentuat importanţa şi necesitatea lui,

pentru toţi, inclusiv pentru copii.

Deosebirea dintre Botezul creştin, instituit de Mântuitorul, şi botezul

pocăinţei, a fost adeverită în următoarele împrejurări: y: 1). O arată Sf. Ioan

Botezătorul când spune. „Eu unul botez cu apă Spre pocăinţă, iar Cel ce rine

după mine... Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc" (Matei, 3, 11). „Şi eu

unul nu-1 ştiam pe El, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis:

«Peste care vei vedea Duhul coborându-se şi rămânând peste El, Acesta este

cel ce botează cu Duh Sfânt»" (Ioan, j 33. Marcu, 1, 8; Luca 3, 16)...

2) .în legătură cu deosebirea dintre cele două botezuri, mărturie

convingătoare avem de la Mântuitorul. După ce a săvârşit minunea învierii

Sale, S-a arătat Apostolilor şi le-a zis: „Ioan a botezat cu apă, iar voi veţi fi

botezaţi cu Duhul Sfânt" (Fapt. Ap., 3,5). Acest Botez, cu Duhul Sfânt, este

Botezul creştin, care a intrat în lucrare în ziua Pogorârii Duhului Sfânt. Sf.

Apostol Petru acest Botez îl propovăduieşte, la scurtă vreme, spunând

ascultătorilor săi: „Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui

Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre" (Fapt. Ap., 2, 38). Acest fel de a

lucra presupune o poruncă a Mântuitorului dată expres după înviere (Matei,

28, 19; Marcu, 16, 16).

3) ■ Precizări privitoare la deosebirea dintre Botezul creştin şi botezul

pocăinţei au făcut şi Sfinţii Apostoli. Citim în Faptele Apostolilor că Sf. Apostol

Pavel a ajuns în Fes, unde a găsit câţiva ucenici pe care i-a întrebat: „Primit-

aţi voi pe Duhul Sfânt - când aţi crezut? Iar ei au zis către el. Dar nici n-am

auzit dacă este Duh Sfânt. Şi el a zis: deci în ce V-aţi botezat? Ei âu zis: în

Page 24: Colecţia de predici

botezul lui Ioan. Iar Pavel a zis: Ioan a botezat cu botezul pocăinţei, spunând

poporului să creadă în Cel ce avea să vină după el, adică în Iisus Hristos. Şi

auzind ei, s-au botezat în numele Domnului Iisus Hristos. Şi punându-şi Pavel

mâinile peste ei, Duhlii Sfânt a venit asupra lor şi vorbeau în limbi şi

prooroceau" (Fapt. Ap., 19,1-6). Din discuţia purtată de Sf. Apostol Pavel cu

cei din Fes, rezultă că botezul lui Ioan purta numele de „botezul pocăinţei",

având rol pregătitor pentru primirea Botezului creştin; botezul lui Ioan Cra

săvârşit numai cu apă, pe când cel creştin cu apă şi cu Duh Sfânt.

4) . în Sfânta Scriptură pot fi întâlnite frecvent expresiile:„A se boteza

în Hristos", sau: „A se boteza în numele lui Hristos". „Câţi în Hristos v-aţi

botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat" (Gal., 3, 27). „Au nu ştiţi că toţi câţi în

Hristos ne-am botezat, întru moartea lui ne-am botezat" (Rom., 6, 3).

„Pocăiţi-vâ şi să se boteze flecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos" (Fapt.

Ap., 2, 38).

5) . Cele două Botezuri n-au fost instituite deodată. Cel creştin a

început în ziua Cincizecimii. A fost doar anunţat de Mântuitorul şi de Sf. loan

Botezătorul (Fapt. Ap., 1, 5; Matei, 3, 11; Ioan, 1, 33; Marcu, 1, 8; Luca, 3>

46). De altfel, Iisus a trimis pe Sfinţii Săi Apostoli, întâi să predice; abia după

învierea Sa, le-a dat poruncă să boteze (Matei, 28, 19), dar şi aceasta s-o

facă după ce vor fi îmbrăcaţi cu Duhul Sfânt.

Este absolut necesar ca drept-credinciosul să cunoască deosebirile dinlre

Botezul creştin şi botezul pocăinţei. Asta dintr-un motiv binecuvântat: să nu

fie ademenit a accepta învăţătura unor răstălmăcitori ai slovei biblice, care

înfăţişează ca autenţicul botez pe cel al pocăinţei. Pentru aceştia, Botezul nu

este Taină, ci numai o lucrare simbolică în care se închipuieşte curăţirea de

păcate şi se întăreşte credinţa. După înv&lălura lor, evident greşită, Botezul

face numai dovada că cineva s-a pocăit, este o pecete a pocăinţei. Ceea ce

face din om o făptură nouă, nu este Botezul - în care acţionează harul - ci

credinţa; botezul este simbolul îndreptării, zic cei ce practică botezul

pocăinţei.

Ori, lucrurile nu stau aşa. Botezul adevărat este cel instituit de Mântuitorul,

care, prin lucrarea harului divin, curăţeşte de păcate şi sfinţeşte pe primitor,

deci nu este simbol, ci Taină. El se face în numele Sfintei Treimi şi de cei ce

Page 25: Colecţia de predici

au darul preoţiei, fiindcă numai Apostolilor şi urmaşilor acestora - preoţilor -

le-a poruncit Mântuitorul să boteze. (Matei, 28, 19). Este adevărat că, la

săvârşirea Botezului, i se cere primitorului mărturisirea credinţei. Dacă este

adult, e în măsură s-o facă singur. Botezul copiilor se face pe temeiul

credinţei părinţilor sufleteşti, care sunt naşii (Marcu, 9, 36-37). Copiii n-au

credinţă, dar se presupune că nu se împotrivesc sălăşluiţii harului divin în

fiinţa lor. în locul lor, naşii fac cuvenita mărturisire de credinţă. Naşii sunt

părinţi sufleteşti ai copiilor şi garanţi, în faţa lui Dumnezeu şi a Bisericii Sale,

că pruncii vor fi educaţi în spiritul dreptei credinţe.

Unii - rupţi de Biserică - (sectarii) susţin că nici nu e nevoie la prunci de

Botez, fiindcă ei se pot mântui şi fără el. Despre copii, spun

Page 26: Colecţia de predici

Cuvânt de învăţătură la botez

sectarii că sunt sfinţi, ca atare n-au nevoie să-şi cureţe păcatele pe care nu le

au. Acesta-i motivul pentru care nu botează clecât pe adulţi. în sprijinul

susţinerii lor, ei invocă următorul text paulin: „Bărbatul nfecredincios se

sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia hefcredincioasă, prin bărbatul

credincios. Altmintrelea, copiii voştri ar S necuraţi, dar acum ei sunt sfinţi" (I

Cor., 7, 14). ? 9 Copiii nu sunt sfinţi, fiindcă „ce este născut din trup, trup

este" (Ioan, 3, 6). Au asupra lor păcatul strămoşesc (Rom., 5, 12), de tare tUiii

spălaţi prin Botez. Prin Botez, primitorul a murit faţă de păcatul fframoşesc şi

s-a îmbrăcat în Hristos (Gal., 3, 27). Fiind absolut necesar pentru mântuire, ca

o înnoire a vieţii, ca o înviere din moarte, Botezul se cere să fie săvârşit

pruncilor la scurtă vreme după naştere. Aşa 1-a practicat Biserica ecumenică

totdeauna, o singură dată, cum este precizat în articolul X din Simbolul

credinţei: Mărturisesc un Botez, spre iertarea păcatelor. Este ceea ce ne

povăţuieşte şi Sf. Apostol Pavel, să rămânem statornici în dreapta credinţă şi

să mărturisim cu tărie: „Un Domn, o credinţă, Un Botez" (Efes., 4, 5).

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 21

Page 27: Colecţia de predici

DE CE BOTEZĂM COPIII!?

Potrivit învăţăturii noastre creştine, împărăţia lui Dumnezeu nu se poate

câştiga decât în unire cu Hristos. Păcatul este o piedecă în drumul nostru

spre această fericitoare împărăţie. E vorba de păcatul strămoşesc şi de

păcatele personale - săvârşite de toţi oamenii în viaţa lor pământească.

Păcatul strămoşesc este o funestă realitate, Nimeni nu e scutit de această

închinăciune, chiar dacă viaţa lui are numai de o singură zi (Iov, 14,4). O

spune şi psalmistul: „întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut

maica mea'' (Ps. 50, 6). închinăciunea aceasta aparţine - deci - şi copiilor, nu

prin păcătuire personală, ci prin naştere. O singură excepţie avem - în

privinţa aceasta - în persoana Mântuitorului Iisus Hristos, Care S-a făcut întru

toate asemenea nouă, afară de păcat (Evrei, 4, 15). O mărturiseşte singur:

„Cine dintre voi mă vădeşte de păcat?" (Ioan, S, 46). Sf. Ap. Pavel consideră

pe toţi oamenii, fără excepţie, supuşi păcatului din pricina lui Adam şi toţi

trebuie să îngroape prin Botez pe omul cel vechi al păcatului, pentru a se

naşte ca oameni noi în Hristos. „Precum printr-un om a intrat păcatul în lume

şi prin păcat moartea, aşa la toţi oamenii moartea a trecut, întrucât în acele

toţi au păcătuit" (Rom., 5,12-15). Viaţa cea nouă şi veşnică în Hristos nu o

putem primi fără Botez, „prin asemănarea morţii Lui". Numai „dacă am

crescut împreună Cu El, prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi ai

învierii Lui'' (Rom., 6, 5).

Prin naştere, copiii împărtăşesc starea comună a firii umane nesfinţite. Ei au

o stare de despărţire de Dumnezeu, prin naşterea lor din trupul părinţilor.

„Ce este născut din trup, trup este" (Ioan, 9, 6). Ca atare, ei trebuie să treacă

din starea de născuţi din trup şi destinaţi pierzaniei la starea de născuţi din

apă şi din duh - drum spre cetatea de lumină a împărăţiei lui Dumnezeu,

potrivit cuvintelor Mântuitorului: „De nu se va naşte cineva din apă şi din

Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu" (Ioan, 3, 5).

Există eterodocşi care sunt împotriva botezării copiilor. Aceştia administrează

Botezul numai adulţilor, considerând, pe de o parte, că cei ce primesc botezul

trebuie să aibă în prealabil credinţă şi să facă pocăinţă iar, pe de altă parte,

cei ce îl aplică trebuie mai întâi să

Page 28: Colecţia de predici

propovăduiască credinţa şi pocăinţa şi abia după aceea să boteze. Ori, toş nii

n-au credinţă, n-au făcut pocăinţă şi nici nu şi-au însuşit învăţătura dfe

credinţă, deci e fără rost Botezul. Dintru început, zic ei, Botezul se aplică

numai adulţilor. în sprijinul susţinerilor lor, cei ce sunt împotriva botezului

copiilor invocă o serie de texte scripturistice. Astfel, zic ei, Mântuitorul le

spune Apostolilor Săi: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în

numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate

câte am poruncit vouă" (Matei, 28, 11,9-20). Referitor la cel ce voieşte să

primească Botezul, Mântuitorul zice: [ ce va crede şi se va boteza se va

mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi" (Marcu, 16, 16). Sf. Apostol Petru

se adresează ascultătorilor # |ăi cu următoarele cuvinte: „Pocăiţi-vă şi să se

boteze fiecare dintre voi H în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor

voastre, şi veţi primi harul Duhului Sfânt" (Fapt. Ap., 2, 38). rg , Dintr-o

cercetare mai atentă a textelor invocate de eterodocşi, rezultă că altul este

înţelesul lor decât cel pe care li-1 atribuie ei. în ^activitatea lor de

propovăduire a credinţei creştine, Sfinţii Apostoli se <„ îndreptau - în primul

rând - către adulţi. Şi nu puteau începe cu botezarea copiilor la iudei sau la

păgâni. Multă vreme părinţii acestor copii nu fuseseră creştini. întâi trebuiau

botezaţi părinţii şi abia după aceea copiii. Erau logic să se procedeze astfel.

Cuvintele Mântuitorului din textul referitor la trimiterea Apostolilor la

propovăduire: „învăţaţi" jjbotezându-i" exprimă acţiuni simultane pe care

aceştia aveau a le r îndeplini. Din text nu rezultă că ei trebuie să adopte

neapărat o ordine ; cronologică în desfăşurarea activităţii-predică - Botez sau

invers ci să determine, prin cuvânt convingător, la convertire, la întoarcere

din jţătăcirea lor şi la acceptarea Botezului. Vârstnicilor li se cerea credinţă şi

pocăinţă. La cei vârstnici se refacă Mântuitorul şi când spune: „Cel ce referă

va crede şi se va boteza, se va mântui...", precum şi Sf. Apostol geţru când

spune: „Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele | Iisus Hristos.".

Uneori au fost botezaţi şi ceilalţi, fără ca aceştia să fi janifestat, înainte de a

se boteza, credinţă sau pocăinţă printr-o îârturisire formală: Lidia şi toţi ai

casei (Fapt. Ap., 16, 14-15); temni- egrul din Filipi şi casa sa (Fapt. Ap., 16,

33); şi chiar ucenicii din Efes japt. Ap., 19, 2-6).

Page 29: Colecţia de predici

> «Facem precizarea că Botezul s-a aplicat şi pruncilor, după ce părinţii ;u

devenit creştini. Este adevărat că în Noul Testament se vorbeşte direct le

Botezul adulţilor. Dar, odată cu ei se botezau şi copiii lor. înfăţişăm âteva

cazuri de familii botezate cu copiii lor: „Lidia a fost botezată - ea

şi casa ei" (Fapt. Ap., 16, 14-15), „temnicerul din Filipi s-a botezat şi el şi toţi

ai lui îndată" (Fapt. Ap., 16, 33). Sf. Apostol Pavel zice: „Am botezat casa lui

Ştefana" (ICor., 1,16). Când spune: „casa", „toată casa", se înţelege că e

vorba de toată familia, inclusiv copiii...

La ziua Cincizecimii, pogorându-se Duhul Sfânt peste Apostoli, ei au

propovăduit poporului cele ce îi învăţase Duhul Sfânt, ca fiecare să se

pocăiască şi să fie botezat în numelui Domnului nostru Iisus Hristos, spunând

că „a voastră şi a copiilor voştri este această făgăduinţă". Şi au fost botezaţi

„ca la trei mii de suflete". (Fapt. Ap., 2, 1-39, 41). Reţinem cuvintele: „a

voastră şi a copiilor voştri este făgăduinţa aceasta", adică a botezului, deci şi

a copiilor. Nu mai încape îndoială că, în numărul celor „trei mii de suflete",

erau şi copii. Propovăduirea Apostolilor era adresată celor mari dar, inspiraţi

fiind de Duhul Sfânt, spuneau că şi a copiilor este „făgăduinţa".

Fiind preînchipuit de tăierea împrejur, care se făcea la opt zile după naştere,

pentru toţi copiii din Vechiul Testament, Botezul se face Ia scurtă vreme după

naştere. Dar, ce ne facem, că pruncii nu pot crede la vârsta când sunt

botezaţi? Pot ei să se mântuiască numai cu Botezul fără credinţă? Evident că,

la vârsta când sunt botezaţi, copiii nu pot crede, dar nici nu-1 pot tăgădui şi

nu-1 pot refuza pe Hristos. Se vorbeşte în dogmatică de o receptivitate

pasivă a copiilor, adică ei pot primi harul ca unii ce nu-i opun nici o piedică

personală.

In privinţa mărturisirii credinţei - necesară ca şi Botezul pentru mântuire - ea

se face din partea părinţilor sufleteşti, care sunt naşii. (Matei, 9, 36-37). Copiii

nu au credinţă, dar au naşii. Aceştia sunt persoane în vârstă care însoţesc pe

prunci la Botez şi fac cuvenita mărturisire de credinţă în locul lor, rostind

Simbolul credinţei. Naşii sunt părinţii sufleteşti ai copiilor care se botează, cu

îndatoriri ulterioare de mare importanţă în formarea religioasă şi morală a

finilor lor.

Page 30: Colecţia de predici

Din Sfânta Scriptură cunoaştem nenumărate cazuri când pentru credinţa

unora, Dumnezeu a mântuit pe alţii. Multe din minunile Mântuitorului au fost

săvârşite asupra unor persoane, nu pentru credinţa lor, ci pentru credinţa

altora. Prin credinţa sutaşului roman s-a vindecat sluga sa (Matei, 8, 13). Este

bine cunoscut cazul slăbănogului din Capernaum, care a fost adus înaintea

Mântuitorului, prin deschiderea acoperişului casei în care se afla Domnul. Sf.

Evanghelie rte spune că: „Văzând Iisus credinţa lor, a zis: «Fiule iertate îţi

sunt păcatele!... Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta»" (Marcu, 2, 3-

12). La fel se petrec lucrurile cu fiica Cananeencii, pe care a vindecat-o

Mântuitorul,

scoţând demonul din ea, pentru credinţa mamei sale (Matei, 15, 21, 21-28).

Tot astfel, pe baza credinţei lui lair, Iisus a înviat copila de 12 ani (Matei, 9,

18-26), după cum, în temeiul credinţei unui tată; Iisus a tămăduit copilul

lunatec (Matei, 17, 14-18). Mărturiile acestea şi altele

e ar putea fi adăugate, fac dovada că, în temeiul credinţei părinţilor, iaşilor şi

al martorilor care sunt la Botez, Dumnezeu împărtăşeşte opiilor izbăvire de

păcate, aşa cum adevereşte Sf. Apostol Pavel, zicând: jgCăci bărbatul

necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă..., eia necredincioasă se

sfinţeşte prin bărbatul credincios" (I Cor. 7,

f to în privinţa Botezului, Mântuitorul n-a stabilit nici o vârstă sau limită de

vârstă, ci a stăruit asupra importanţei pe care va avea-o lucrarea Sbtezului.

„De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh..." (Ioan, 3,6). Mu era nevoie să

spună că va trebui aplicat tuturor, deci şi copiilor. Faptul Că. Mântuitorul s-a

botezat ca adult, la 30 de ani, nu îndreptăţeşte pe nimeni să susţină că

Botezul trebuie aplicat numai geluiţilor. Cine se situează pe această poziţie

greşeşte, nu cunoaşte natura botezului primit de Mântuitorul din partea Sf.

Ioan Botezătorul, deosebit de cel creştin. Iisus s-a botezat, nu fiindcă avea

păcate, ci ca să „plinească dreptatea", ta botez, El s-a încărcat de păcate,

luând asupra sa păcatele omenirii întregi. Botezul lui Ioan era un botez

pregătitor, un rit simbolic, nefiind necesar tuturor, după cum am arătat în

altă parte (Vezi: Botezul autentic, cu apă şi cu Duh Sfânt). f Unii merg aşa de

departe, în rătăcirea lor, încât susţin că pruncii

Page 31: Colecţia de predici

sunt sfinţi, deci nici n-au nevoie de botez spre mântuire. Aceştia se Sprijină

pe însăşi cuvintele Mântuitorului: „Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine,

că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor" (Matei, 19, 14). „De nu vă veţi

întoarce şi veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia Gerurilor" (Matei, 18, 3;

Marcu, 10, 15; Luca, 18, 15-17). în sprijinul susţinerii lor, invocă şi textul

paulin. „Dacă pârga (de lăină) este sfântă, şi frământătura este sfântă, şi

dacă rădăcina este sfântă, şi ramurile sunt Ipom., 11, 16).

\ar Copiii nu sunt sfinţi, fiindcă păcatul strămoşesc apasă asupra lor.

Cuvintele Mântuitorului: „că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor"

trebuie înţelese astfel: a celor ce se face ca ei, nevinovaţi, iar aceasta, la

adulţi presupune Botezul. „ Lăsaţi copiii să vină la Mine..." înseamnă să

primească Botezul, spre a se mântui. „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca

pruncii" au înţelesul următor: nu pruncul este cel care va intra în împărăţia

cerurilor, ci cel ce se va smeri ca pruncul.

Page 32: Colecţia de predici
Page 33: Colecţia de predici

PARTEA A DOUA

CUVÂNT DE ÎNVĂŢĂTURĂ LA CUNUNIE

Page 34: Colecţia de predici
Page 35: Colecţia de predici

TAINA SFINTEI CUNUNII. ESENŢA EI

înţelepciunea a fost totdeauna o podoabă sufletească mult râvnită : oameni.

Mântuitorul a subliniat valoarea ei teoretică, dar îndeosebi tul ei practic

îndurarea unei vieţi îndreptate spre împărăţia binelui, iul înţelept, spre

deosebire de cel nesocotit, îşi zideşte casa de piatră, ne temelie puternică,

bine ştiind că, în felul acesta, o fereşte de uri, iar furtunile ce se vor abate

peste ea, nu vor clinti-o din loc. I Casă vreţi să zidiţi şi voi, astăzi, când vă

daţi mâna şi inima unul tuia. De temelia pe care i-o puneţi, atârnă puterea ei

de rezistenţă în faţa furtunilor inexorabile ale vieţii. Granitul este temelie

sigură a caselor. La temelia casei voastre trebuie să aşezaţi ceva similar cu

granitul, însă (le o constituţie cu totul aparte, mai fină, mai subtilă, de esenţă

divină, liste iubirea, despre care un personaj al poetului francez Paul Claudel

şpunea că este cheia miraculoasă a lumii, graţie căreia existenţa voastră

cenuşie îmbracă haina luminoasă a curăţeniei morale şi-şi găseşte rostul ei

fericit.

într-adevăr, iubirea, în accepţia ei creştină, de „legătură a desăvârşirii" (Col.

3, 14), este aceea care nu face din căsătorie, „o aventură episodică, nici o

modificare parţială a ritmului obişnuit al vieţii sau un Simplu contract cu

drepturi şi datorii reciproce, limitate la asistenţă şi bună stare materială

comună, ci o chemare a Creatorului şi o lege a vieţii:1) „Şi-a făcut Dumnezeu

pe om, după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu 1-a făcut; a făcut bărbat şi

femeie" (Facere, 1, 27). Diferenţa îiltre aceste două fiinţe nu este numai de

natură fizică, ci şi metafizică. 'Unirea lor nu este dictată numai de impulsuri

biologice, de instinctul genetic, ci „de un elan total, esenţial, celor două

creaturi nedesăvârşite ţe-şi caută plenitudinea"2). Vatra vieţii familiale,

ctitorită prin căsătorie, este locul prin excelenţă, unde plenitudinea celor

două fiinţe - bărbat şi femeie - se realizează în mod fericit. Căsătoria are

tocmai menirea aceasta, de a aduce plinire omului, a-1 scăpa de apăsarea

singurătăţii şi de chinuitoarea robie a pornirilor josnice, a-1 face creator de

viaţă nouă, pe care s-o îndrume în lăgaşul fericirii.

1) . Le Pere Carre, Compagnons d'eternite, Paris, 1938, p. 2.

2) . Le Pere Carre, Op. cit., p. 2.

Page 36: Colecţia de predici

Dar, să nu uiţi că flamura sufletului tău trebuie rezervată soţiei şi odraslelor

de care te va învrednici Dumnezeu. Tu, iubită mireasă, eşti îndatorată să

asiguri căldura şi cerul însorit al familiei. Prin delicateţe - proprie spiritului

feminin - poţi face din căminul pe care-1 întemeiezi azi - un paradis.

Incontestabil, că - în drumul vieţii voastre - pe lângă bucurii, veţi avea şi

amărăciuni. Dar suferinţa în comun îşi pierde din intensitate, fiind răsplătită,

în cazul dat, cu gânguritul dulce şi nevinovat al unui îngeraş, în faţa căruia

dispar orice disensiuni, viaţa familială primeşte sensul ei adevărat, iar soţii se

recunosc „tovarăşi de veşnicie", cu răspunderi faţă de Dumnezeu şi faţă de

norodul din care fac parte. în această viaţă efemeră, nu există decât un lucru

ce dăinuieşte până la moarte şi după moarte: căsătoria. Este „singura verigă

de veşnicie dintr-o salbă hărăzită pieirii", spune Papini4).

Să dea Bunul Dumnezeu ca iubirea - căreia i-aţi dat expresie şi aţi consfinţit-o

astăzi - să rămână pururea vie în inimile voastre, pentru ca duhul păcii şi al

fericirii neîmpuţinate să se sălăşluiască peste cuibul vostru drag,

binecuvântat astăzi!

3). G. Papini, Op. cit., p. 176.

UNITATEA ŞI INDISGLUBILITATEA CĂSĂTORIEI

*:"' Nunta este un eveniment de cea mai mare însemnătate. Ea, este

nsacrarea, în faţa lui Dumnezeu şi a societăţii, a unei însoţiri izvorâte n iubire.

Prin ea se întemeiază familia, în care cei doi - bărbatul şi meia- se întregesc

reciproc şi duc lupta pe frontul vieţii, spre realizarea ricirii depline.

- Nunta nu este o sărbătoare oarecare a mirilor, ci este unică pentru .

Celelalte sărbători - rânduite de Biserică şi de popor - aparţin eopotrivă

tuturor, pe când nunta este cea mai preţuită sărbătoare din siţa lor.

Nunta este împreunată cu bucurie, de aceea este învăluită în lumină

ţrălucitoare. Pentru noi, creştinii, nunta pleacă din Cana Galileii. Aici,

Mântuitorul a participat la o nuntă, săvârşind prima minune, prefacerea apei

în vin. Aici consfinţeşte actul ce s-a instituit în rai! întăreşte legătura dintre

bărbat şi femeie şi o înalţă, din ordinea naturii, în ordinea harului. Cu acest

prilej, Iisus consfinţeşte, pe lângă însoţirea celor doi, şi legitimitatea

distracţiilor curate ca mijloc de înviorare în tumultul vieţii pe care o trăim. La

Page 37: Colecţia de predici

nuntă, bucuria este mai firească decât oriunde, de aceea rânduiala cununiei

gravitează în jurul acestui sentiment. Se bucură Mirii, părinţii şi nuntaşii

deopotrivă. Dar mirii îndeosebi, chiar copleşiţi de această stare sufletească

euforică, sunt chemaţi să scoată din bucuria momentului miezul ei tainic. Cu

alte cuvinte, bucuria lor trebuie să se înalţe şi să ajungă la bucuria martirilor,

adică, ea va străluci cu adevărat în dăruirea totală a unuia pentru altul, până

la sfârşitul vieţii lor.

Sfântul Apostol Pavel numeşte căsătoria „taină mare" (Efes., 5, 32), ea fiind

un reflex al unirii lui Hristos cu Biserica Sa. Legătura ditttre Hristos şi Biserică

este de natură spirituală; ea este pătrunsă de iubire şi străbătută de har. La

fel şi căsătoria, spre a fi o icoană fidelă a unirii lui Hristos cu Biserica Sa,

trebuie să fie pătrunsă de harul divin. Harul divin transfigurează iubirea, o

purifică de ceea ce este umbros în componenţa ei, o scoate de sub obsesia

apetiturilor senzoriale, face din ea cheagul unităţii şi indisolubilităţii. Acestea

sunt atribute fundamentale ale căsătoriei, pe care le-a avut de la originea ei

dar alterate cu timpul. Mântuitorul le restabileşte şi le sfinţeşte, adică ceea ce

este în fire, El reface prin har. 1

Unitatea căsătoriei este legea de bază a familiei. Ea rezultă din originea

comună a celor doi soţi, înzestraţi deopotrivă „după chipul şi asemănarea lui

Dumnezeu". „Şi a zis Adam: «Iată, aceasta-i os din oasele mele şi carne din

carnea mea, ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său. De

aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa, şi

vor fi amândoi un trup»" (Fac., 2, 23-24).

Sf. Ambrozie, vorbind de neamul omenesc, afirmă că el nu poate fi „burt"

decât în unitatea genului masculin şi feminin. Adam-Eva, bărbat-femeie este

diata omenească ce reflectă această pluralitate în Dumnezeu, fiindcă El este

„UnUl", dâr zice „noi" (Fac., 1, 26). „Când bărbatul şi femeia se unesc prin

căsătdrie, ei nu formează icoana a ceva pământesc, ci a lui Dumnezeu însuşi.

Bărbatul şi femeia nu sunt două, ci o singură fiinţă. Nu fară rost numeşte Sf.

Ioan Gură de Aur căsătoria o microbiserică".1)

Unitatea căsătoriei sau familia monogamică, aşa cum a instituit Dumnezeu,

îşi are temeiurile ei logice, religioase şi morale. Le semnalează Sf. Apostol

Pavel, când spune. „Din cauza desfrânării fiecare să-şi aibă femeia sa şi

Page 38: Colecţia de predici

fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său. Bărbatul să-i dea femeii iubirea

datorată, asemenea şi femeia bărbatului" (I Cor., 7, 2-3). Unitatea ei se referă

îndeosebi la iubire, care poate fi asemănată cu un dar, a cărui împărţire sau

despărţire este de neimaginat. Iubirea împărţită se profanează, duce la

infidelitate conjugală. Ce să mai spunem de ura care ajunge să stăpânească

pe cele două fiinţe? Ea sărăceşte sufletul şi-1 otrăveşte, contrar iubirii curate,

care îmbogăţeşte pe fiecare, întrucât dăruieşte şi primeşte la nesfârşit. Ura

nici nu dăruieşte, nici nu primeşte nimic, decât doar năruie unitatea

conjugală.

Indisolubilitatea căsătoriei constă în închegarea şi menţinerea ei pe toată

durata vieţii pământeşti. „Şi au venit la Iisus fariseii, ispitându-L şi zicând. Se

cuvine, oare, omul să-şi lase femeia sa, pentru orice pricină? Răspunzând, El

a zis: „N-aţi citit că Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat şi femeie? Şi

a zis. Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de

femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Aşa că nu mai sunt doi, ci un trup. Deci,

ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă" (Matei, 19, 3-6). Pregnant a

arătat Mântuitorul care este caracterul indisolubil al căsătoriei în Predica de

pe munte, când a spus: „S-a zis celor de demult: Cine va lăsa pe femeia sa,

să-i dea carte de despărţire. Eu însă vă spun vouă că oricine va lăsa pe

femeia sa, afară

1). Paul Evdochimov, L'Ortodoxie, Neuchâtel (Suisse), 1965, p. 295.

Page 39: Colecţia de predici

de cuvânt de desfiânare, o face să săvârşească adulter, şi cine va lua pe cea

lăsată săvârşeşte adulter" (Matei, 5,31-329- Din text rezultă că numai

moartea fizică sau morală ridică indisolubilitatea căsătoriei; moartea morală

este adulterul, care nimiceşte iubirea ce menţine legătura dintre soţi.

Mântuitorul consideră că legătura căsătoriei nu s-a desfiinţat prin faptul că

unul din soţi 1-a părăsit pe celălalt, afară de caz de desfrânare. Prin

căsătoric, fiecare din cei doi soţi a devenit un om întreg, iar această unitate

pe care şi-a găsit-o fiecare nu se poate dezintegra şi reface cu alt partener.în

cazul că nu se mai respectă, ci se consideră obiecte de voluptate în sine, ei

trădează calitatea şi demnitatea lor de fiinţe etice, aşa cum le-a vrut

Creatorul dintru început.

jj Unitatea şi indisolubilitatea căsătoriei formează stâlpii de boltă ai familiei-

Inexistenţa lor aduce slăbirea şi - până la urmă - surparea acestui aşezământ,

de aceea soţii sunt îndatoraţi să poarte grijă la soliditatea lor. Cu alte cuvinte,

trăinicia şi fericirea familiei sunt condiţionate de fondul sufletesc sănătos, cu

care cei doi pleacă pe drumul cel nou şi spinos al vieţii, în bună parte de

voinţa lor. în privinţa aceasta, sunt demne de reţinut poveţele pe care poetul

şi prozatorul Al. Vlahuţă le dă tinerilor în pragul căsătoriei (în scrierea La gura

sobei). Astfel, băiatului îi spune, între altele: „Ia seama, nu-ţi aşeza pe

pământ mişcător temelia casei tale! Nu face nici un hatâr deşertăciunii! Cu

minciuna să nu stai niciodată la tQcmeală. Să ştii că ceea ce înjoseşte ■mai

mult pe un om, nu e atât otrava stricăciunii lui, cât amestecul acesta de

minciună şi adevăr, în care vrea să trăiască împotriva legilor elementare ale

vieţii. Tu trebuie să fii învăţătorul soţiei tale. Pentru asta însă cată să te porţi

astfel, ca ea, în orice împrejurare, să vadă în tine un om drept. Să asculte, nu

cu teamă, cu deplină convingere că ceea ce spui tu e aşa. încredere

nemărginită să aibă în tine, în bunătatea, în iubirea ta, în cinstea ta şi în

vrednicia ta, să te vadă mare în ceasurile grele... Gândeşte-te bine la pasul

pe care-1 faci, la tot cuvântul pe care îl rosteşti. Gândeşte-te că ea e martorul

intim al vieţii tale, că ea ştie cum e sufletul itău adevărat. Şi în ziua când,

pentru a dobândi un succes trecător, te vei înfăţişa cu un alt suflet, să ştii că,

în momentul acela, între tine şi ea s-a deschis o prăpastie...". — s;

Feti'i îi spune: „Să nu te iubeşti prea mult pe tine. Oricât te-ai crede

Page 40: Colecţia de predici

tu de importantă, să ştii că lumea nu se învârte în jurul tău. Fii tovarăş

...........................................................................1—•' i fifi'ijfi^ifcfl

___________________ .. ăj .ÎC |

2). Pr. Prof. Dr. D. Stăniloaie, Teologia Dogmatică Ortodoxă, voi. 3, Bucureşti,

1978, p. 184. ;

bun, celui ce-şi ia misiunea de a te face fericită. E grea misiunea asta, cu

neputinţă de îndeplinit fără ajutorul tău... Să nu te consideri un musafir, care

rine numai să petreacă. Ca să ai fericirea, trebuie să începi prin a o da...

lumea nu-i o sală de spectacol şi de petreceri... Fii totdeauna sinceră. O

minciună este totdeauna un contract cu diavolul... Nu cicăli, nu te uita peste

umăr, nu vorbi înţepat, nu plânge lacrimi neînţelese... fiindcă aceste atitudini

ucid bruma de iubire din care s-a încropit căsătoria..; şi ar mai fi de spus".3)

La acestea am mai adăuga noi ceva: falsitatea şi orice atitudine a soţilor ce

stă în contradicţie cu exigenţele eticii conjugale, constituie lovituri mortale

date unităţii şi indisolubilită- ţii căsătoriei.

După căsătorie, s-ar putea ca soţii să descopere fiecare slăbiciuni şi lipsuri

nebănuite. Dar inimile legate prin iubire, vor descoperi şi însuşiri alese, până

atunci necunoscute. Acestea din urmă trebuie să tragă în cumpănă, spre a nu

ajunge unul sau altul la concluzia că însoţirea lor este o greşeală sau o

dezamăgire. Să încerce fiecare a spori fericirea celuilalt. Să nu uite că în jurul

fiecărei familii este un cerc sfânt în care nu are nimeni dreptul să pătrundă,

îndeosebi iscoadele diavoleşti care suscită îndoiala şi neîncrederea, fermenţi

de disoluţie ai unităţi familiale.

Soţii să nu uite că iubirea care i-a unit este aspiraţie spre unitate de gânduri,

de sentimente şi de atitudini, dar cu deosebire sete după unitate fiinţială. Din

perspectivă creştină, prin căsătorie, cele două fiinţe se contopesc

spiritualiceşte, formând o nouă fiinţă spirituală. Femeia a fost făcută ca

„ajutor pentru om, potrivit pentru el" (Fac., 2,18). Evident că la această stare

ajung soţii străini de tulbureala păcatului, cei ce se feresc de divorţul inimii,

considerând puritatea pasională a iubirii condiţie a sfinţeniei şi unităţii

căsătoriei, precum şi a fericirii lor depline.

S-ar putea obiecta că prea mult accentuăm dimensiunea spirituală a

căsătorie, ignorând sau minimalizând aspectele ei umane şi anume, trebuinţa

Page 41: Colecţia de predici

unirii trupeşti dintre bărbat şi femeie. Realitatea este alta, fiindcă în

rugăciunile de la cununie se vorbeşte mereu de acest aspect al ei. Astfel într-

una din rugăciuni se spune: „Va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va

lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Ceea ce trebuie să subliniem este

faptul că numai în căsătorie satisfacerea trebuinţei de unire între bărbat şi

femeie devine mijloc de promovare a unirii sufleteşti - cu adevărat".4)

3) . Citat după: Pr. I. Mihălcescu şi Em. Vasilescu, Educaţia morală prin

lecturi, voi. I, Bucureşti, 1934, pp. 120-126.

4) . Pr. Prof. D. Stăniloaie, Op. cit., p. 189.

Ziua căsătoriei este socotită şi - pe drept cuvânt - cea mai frumoasă şi mai

înălţătoare zi din viaţa omului. Ce are omul mai frumos pregăteşte | pentru

această zi. Mireasa îmbracă haină albă ca zăpada, simbolizând curăţenia

sufletească şi trupească - nevinovăţia - darul cel mai frumos pe care o tânără

îl aduce înaintea altarului şi, prin aceasta, la altarul familiei pe care o

întemeiază. Frumos, grav şi impunător este şi costumul Jîhirelui, simbolizând

puterea, seriozitatea şi răspunderea cu care un bărbat îşi cinsteşte căminul.

Unul reprezintă creierul, cealaltă inima, şi din colaborarea lor armonioasă

odrăsleşte pacea casei şi fericirea lor.

Dincolo de frumuseţea trecătoare a veşmintelor şi de cadrul sărbătoresc,

care încântă privirea, căsătoria se bazează pe podoaba lăuntrică a virtuţilor,

pe frumuseţea idealului pe care soţii şi-1 făuresc împreună şi pe fidelitatea

reciprocă. Chiar în suferinţă, îndeosebi aici, devotamentul trebuie să se arate

cu prisosinţă. Suferinţa dă, celui ce îndură şi se ştie legat pentru veşnicie,

răbdarea atotputernică şi - în acelaşi timp - încrederea, pentru că ştie că

această suferinţă pentru căminul său - inclusiv pentru odraslele sale - nu este

pierdută. Nu fără rost li se pun mirilor cununi pe cap. Cununa este semnul

măririi şi al cinstei, dar şi al jertfelniciei unuia pentru altul. întocmai ca

mucenicii, ei au de răbdat greutăţi multe, îndeosebi asaltul ispitelor, ca să ia

cununa iubirii depline.

Căsătoria este mărturisirea unei îndoite credinţe în viaţă, în dorirea şi

dăinuirea vieţii. în această viaţă efemeră, pieritoare, nu-i decât un lucru care

va să dăinuiască totdeauna, până la moarte şi după moarte: căsătoria. Bine

zice G. Papini că e singura verigă de veşnicie dintr-o salbă hărăzită pieirii.5)

Page 42: Colecţia de predici

Într-una din rugăciunile de la cununie se spune: „Şi acum, însuţi Stăpâne,

trimite mâna Ta din sfântul Tău locaş şi uneşte pe robul Tău (N) şi pe roaba

Ta (N), pentru că de la Tine se uneşte bărbatul cu femeia. Uneşte-i pe dânşii

într-un gând, încununează-i într-un trup, dăruieşte-le lor roadă pântecelui

spre folos, câştigare de prunci buni".

Această simfonie a inimilor să vă călăuzească paşii în drumul vieţii, în

răbdare şi iubire reciprocă., în răspundere egală la chemările ce vă

stau în faţă, spre a fi părtaşi la sfinţenia divină a căsătoriei.

____________________

5). G. Papini, Viaţa lui Iisus, trad. de Al. Marcu, Bucureşti, 1928, p. 176.

Page 43: Colecţia de predici

SIMBOLISMUL MOMENTELOR PRINCIPALE DIN RÂNDUIALA CUNUNIEI

Pe înţeleptul Socrate l-au rugat odată învăţăceii săi să le spună ce părere are

despre căsătorie. Atunci, Socrate şi-a luat discipolii şi i-a dus la un râu, unde

a aruncat undiţa cu momeală spre a prinde peşti. După o aşteptare nu prea

lungă, le-a zis: Vedeţi ce fac peştii? Aleargă încoace şi încolo, iar când simt că

au fost prinşi în undiţă, deci şi-au pierdut libertatea, se zbat, încearcă să

scape. Este, însă, zadarnică orice zvârcolire,"fiindcă destinul lor nu mai poate

fi schimbat...

întocmai aşa aleargă şi tinerii după căsătorie, le-a spus Socrate, dar la scurtă

vreme, după încheierea ei, ar vrea să scape de ea şi de responsabilitatea ce

şi-au asumat-o.

Evident, că o astfel de judecată este strâmtă şi strâmbă. Ea purcede dintr-o

gândire superficială, minoră, care nu priveşte lucrurile în profunzimea lor. O

astfel de judecată convenea odinioară păgânilor, dar este dezaprobată de

tinerii înţelepţi, îndeosebi de cei creştini, pentru care căsătoria este o

legătură pe viaţă. Ei ştiu că numai împreună - soţ

şi soţie - alcătuiesc „unitatea completă".

* * *

In lumina învăţăturii creştine, însoţirea bărbatului cu femeia este rânduială

dumnezeiască. „Şi a zis Domnul Dumnezeu: Nu este bine să fie omul singur;

să-i facem ajutor potrivit pentru el"... „Iar coasta luată din Adam a făcut-o

Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam" „De aceea va lăsa omul pe

tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup"

(Fac., 2, 18-24; cf. Matei, 19, 5-6).

Există o afinitate naturală între bărbat şi femeie, „bazată pe instinctul sexual,

pe vocaţia bărbatului şi femeii de a fi roditori, de a se înmulţi şi a umple

pământul" (Cf. Fac., 1, 28, la I. Brie, Dicţionar de Teologie Ortodoxă,

Bucureşti, 1981, p. 95). Căsătoria este rânduită spre a se întregi bărbatul cu

femeia şi invers. Diferenţiaţi ca oameni, ei se realizează plenar numai trăind

armonios împreună, într-o completare reciprocă. Nu fără rost, s-a spus că

„fiinţa umană este o fiinţă conjugală" (P. Evdokimov, Sacrement de l'amour,

Paris, 1962, p. 169; apud. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Voi. 3,

Bucureşti, 1978, p. 181).

Page 44: Colecţia de predici

m

încă în paradis, perechea umană era o pereche conjugală. Cu alte cuvinte,

flecare din cei doi - bărbat şi femeie - găseşte în celălalt „o t persoană

inepuizabilă şi veşnic nouă în capacitatea şi imaginaţia ei de | autodăruire"

(D. Stăniloae). Desigur, căsătoria, spre a-şi atinge ţelul de ' unitate fiinţială a

celor doi, implică iubire curată şi ajutor reciproc;

bucurie deplină în viaţa comună şi jertfeinicie totală - în caz de | primejdie.

Pentru odrăslirea acestor virtuţi, prin Taina Cununiei se f împărtăşeşte harul

divin. Cununia are ca scop unirea iubirii mirilor de . iubirea divină. întreagă

Rânduiala Cununiei este axată pe invocarea Jf harului divin, în scopul

configurării celor doi soţi unul după altul, astfel ca însoţirea lor să fie o

comuniune totală, în care nimic să nu fie strident, egoist, solitar, brutal sau

fals. Iubirea lor, nu numai să sune la fel, ci să Sune armonic, cum spunea

Schiller.

Rânduiala Cununiei are o parte introductivă, logodna, care, în tălmăcire

etimologică, înseamnă făgăduinţă; e vorba de făgăduinţa ce şi-o fac viitorii

soţi de a se uni prin căsătorie. Logodna se începe prin binecuvântarea

preotului („Binecuvântat este Dumnezeul nostru..."; e începutul de la

ierurgii). Partea cea mai însemnată a Logodnei este punerea inelelor pe

degetele logodnicilor şi schimbarea lor de către naşi... Schimbarea inelelor

între viitorii soţi se face după ce preotul i-a însemnat cu ele în semnul crucii,

spunând bărbatului cuvintele: „Logo- deşte-se robul lui Dumnezeu (N), cu

roaba lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui ş al Fiului şi al Sfântului Duh".

Acelaşi lucru îl face şi femeii, pronunţându-i şi ei numele, ca să arate

egalitatea lor personală şi libertatea fiecăruia în săvârşirea acestui act.

însemnarea cu inelele pe fruntea fiecăruia, preotul o face în numele Sfintei

Treimi, spre a arăta unitatea lor sufletească, iubirea lor deplină, fără de

sfârşit, aşa cum inelele nu au sfârşit. ,

Spre a demonstra că ei vor face din unire* lor o căsătorie deosebită, vor

umbla în lumina lui Hristos şi a voii Lui, mirii sau naşii ţin câte o lumânare

aprinsă încă de la începutul rânduielii logodnei. /• Cununia propriu-zisă

începe cu: „Binecuvântată este împărăţia a Tatălui...", urmată de trei

rugăciuni, fiecare cu conţinut bine definit în privinţa sensului creştin al

Page 45: Colecţia de predici

căsătoriei şi îndatoririlor ce revin soţilor în viaţa de familie. în prima

rugăciune, preotul cere ca Mântuitorul lisus Hristos să fie de faţă, cum a fost

la nunta de la Cana Galileii, gi să le dea celor ce se cunună viaţă paşnică,

lungime de zile, minte întreagă, dragoste unuia către altul, dar de prunci,

cununa cea neveştejită a slavei, să fie păzit patul lor nebântuit, belşug din

roadele oământului. vâ$îâ

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 45

Page 46: Colecţia de predici

■ l< .i -jl celor lipsiţi. Se cere îndeosebi - în această rugăciune - ferirea de

Upllu Infidelităţii şi cultivarea milei faţă de cei lipsiţi.

In a doua rugăciune, se aminteşte că Dumnezeu a creat pe om ■nil »Anil al

lirii" şi spre a-1 feri de pustiul singurătăţii, i-a dăruit femeia, < Ic venind astfel

o fiinţă dialogică. Preotul se roagă pentru ferirea de orice I >i Imrjc Iii. Cere

lui Dumnezeu să le dea tinerilor bucuria pe care a avut-o impiirăteasa Elena

când a aflat crucea. Li se înfăţişează greutăţile vieţii, luvcizând că ei trebuie

să-şi poarte crucea cu răbdare, spre a lua cununa din cer. Preotul cere de la

Dumnezeu - pentru cei doi - „prunci buni" şi „unitatea lor de gând",—

în rugăciunea a treia, preotul cere: „Şi acum, însuţi Stăpâne, trimite mâna Ta

din sfântul Tău locaş şi uneşte pe robul Tău (N), şi pe roaba Ta (N), pentru că

de la Tine se uneşte bărbatul cu femeia. Uneşte-i pe dânşii întru unirea

gândului, încununează-i într-un trup, dăruieşte-le lor roada pântecelui,

câştigarea de prunci buni". Din cuprinsul rugăciunii rezultă că unirea lor

trupească izvorăşte dintr-o unitate de gând, dintr-o simfonie a sufletelor.

Dintr-un act de concupiscenţă păcătoasă - cum e în afară de căsătorie —

însoţirea bărbatului cu femeia devine act voit şi binecuvântat de Dumnezeu.

Isprăvind rugăciunea a treia, preotul aşează cununile pe capul mirelui şi al

miresei, făcând de trei ori semnul crucii şi rostind la fiecare de trei ori

cuvintele: „Cunună-se robul lui Dumnezeu (N) cu roaba lui Dumnezeu (N) în

numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin". Este momentul cel mai

important al Tainei Cununiei, realizarea ei faptică.

Cununile sunt făcute în chipul coroanelor cu care se încoronau odinioară regii

şi împăraţii. Ele simbolizează podoaba, demnitatea, cinstea şi răsplata care

se aduc neprihanei sufleteşti a mirilor. Şi sunt încununaţi ca nişte împăraţi,

dăruiţi de Dumnezeu cu puterea de a naşte prunci. Acesta-i motivul pentru

care se cântă: „Doamne, Dumnezeul Nostru, cu mărire şi cu cinste

încununează-i pe dânşii". întru mărire şi cinste este un raport de

reciprocitate. Mărirea şi cinstea constau în fidelitatea mirilor şi jertfelnicia

unuia pentru altul... De fapt, cununile se dau mucenicilor pentru răbdarea lor

în credinţă. Ceva similar se petrece şi cu soţii, care au de înfruntat multe

Ioan BUNEA

Page 47: Colecţia de predici

ispite şi multe greutăţi. Rezultă asta şi din faptul că se face cu cununa

semnul crucii pe faţa celor ce se căsătoresc.

După punerea cununilor, urmează citirea Apostolului (Efes., 5, 20-33), în care

Sf. Apostol Pavel aseamănă însoţirea mirilor cu legătura

Cuvânt de învăţătură la cununie

Page 48: Colecţia de predici

dintre Hristos şi Biserica Sa, îndemnând pe miri să-şi menţină curată iubirea

lor reciprocă, „să fie legătura lor Iară de păcat". Se citeşte - în continuare -

Evanghelia (Ioan, 2, 1-11), în care ni se istoriseşte minunea înfăptuită de

Mântuitorul lisus Hristos la nunta de la Cana Galileii.

După rostirea unei ectenii, urmează binecuvântarea paharului de obşte. E

vorba de un pahar cu vin, din care se dă mirilor să guste pe rând, în timp ce

se cântă: „Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema" (Ps., 115,

4). Paharul de obşte simbolizează - de o parte - bucuria şi veselia nunţii, iar -

de altă parte - soarta comună a viitorilor soţi, având parte de aceleaşi bucurii

şi de aceleaşi necazuri.

Preotul conduce pe miri în jurul terapodului de trei ori - în chip de horă -, ceea

ce închipuie bucuria prilejuită de nuntă şi legătura neîntreruptă a mirilor între

ei. Momentul acesta ne duce cu gândul la naşterea suprafirească a

Mântuitorului din Sfânta Fecioară Mana, naştere pe care a profeţit-o proorocul

Isaia (7, 7,13). Profetul Isaia este invitat, prin vestirea: „Isaia, dănţuieşte!

Fecioara a avut în pântece...", să se bucure împreună cu noi şi i s-a împlinit

proorocia. Unul din scopurile fundamentale ale căsătoriei este şi naşterea de

prunci, care sporesc bucuria părinţilor şi îndatoririle legate de educaţia lor.

Cei ce se vor naşte din această căsătorie, vor fi şi ei membri ai împărăţiei

celei veşnice a lui Dumnezeu; însuşi cerul se bucură de această sporire a

membrilor împărăţiei sale. în timpul înconjurării tetrapodului, se cântă - de

asemenea - şi celelalte două cântări de la slujba hirotoniei: „Sfinţilor

Mucenici..." şi „Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule". Li se cere sfinţilor mucenici

ca - prin rugăciunile lor - cei ce se cunună să câştige t^ria pe care ei au avut-

o în înfruntarea suferinţelor, iar, prin viaţa curată pe care vor duce-o în

familie, să se facă părtaşi ai lui Hristos şi ai sfinţilor lui.

Luând cununile de pe capul mirilor, preotul vorbeşte din nou de mărirea lor,

aceasta din motivul că ei vor purta - în chip nevăzut - toată viaţa cununile lor,

evident dacă vor vieţui în iubire nefăţărită, fidelitate şi responsabilitate

morală. Cununile îi vor însoţi şi în împărăţia cerurilor: „Dumnezeule, primeşte

cununile lor în împărăţia Ta, păzindu-i nespurcaţi şi fără prihană şi neispitiţi...

".

Cuvânt de învăţătură la cununie

Page 49: Colecţia de predici

La încheierea slujbei, sunt pomeniţi

împăraţii Constantin şi lilena şi mucenicul

Procopie. Cei ce s-au cununat sunt înălţaţi la

cinste împărătească. Asemenea împăraţilor

Constantin şi Elena, soţii să conlucreze

pentru credinţă şi să fie asemenea mucenicilor în

suportarea greutăţilor... în scopul purificării lor

morale, sunt chemaţi să Lupte solidar în

tc°*~ împrejurările, fie bune, fie rele.

p

Cuvânt de învăţătură la cununie

Page 50: Colecţia de predici

Cuvânt de învăţătură la cununie

Page 51: Colecţia de predici

Simbolismul momentelor din Rânduiala Cununiei învederează pregnant

caracterul indisolubil al căsătoriei, zidirea şi cimentarea ei pe unitatea

spirituală, unitate de gând, de simţăminte şi de ideal, realizată prin acţiunea

promiţătoare a harului divin şi adeziunea liberă a mirilor. Unirea soţilor nu

este un simplu contract temporar. Hristos apără caracterul ei unic, de aceea

ucenicii I-au zis: „Dacă astfel este pricina omului cu femeia, nu este de folos

să se însoare" (Matei, 19, 10).

Următoarea întâmplare va ilustra şi mai limpede taina legăturii de

nezdruncinat a soţilor. Un turist urca înspre un vârf de munte, într-o zi

frumoasă de vară. Era impresionat de peisajele ce le întâlnea în cale. La un

moment dat, i se iveşte în faţă o cruce de piatră foarte înaltă. Partea din faţă

a crucii era scăldată în bătaia razelor de soare, iar partea dindărăt o

îmbrăţişau ramurile copacilor, făcându-i umbră. Turistul priveşte crucea cu

de-amănuntul, îi admiră frumuseţea şi mărimea, iar, la urmă, observă că pe

partea din dos este un cuib mic de rândunică uscat. Era gol; familia de

rândunică demult îl părăsise, dar intemperiile nu l-au putut desprinde de pe

cruce.

Ce exemplu edificator pentru tinerii care vor să-şi zidească cuibul familial!

Tinerii creştini să-şi zidească cuibul familial pe crucea lui Hristos, excluzând

din purtarea şi din gândurile lor orice inconsecvenţă şi orice infidelitate. Ei să

nu uite că primăvara numai atunci este frumoasă şi încântătoare când

produce flori. La fel, primăvara vieţii numai atunci este plăcută şi

încântătoare, dacă în grădina inimii cresc florife iubirii curate, străină de

tulbureala păcatului. în felul acesta, inimile lor devin o cetate inexpugnabilă,

de care se zdrobesc toate încercările de descumpănire, de oriunde ar veni.

Divorţ nu este numai acolo unde şi-a făcut loc păcatul. Altfel, legătura făcută

în faţa lui Dumnezeu nu o poate desface. Prin Taina Nunţii, cei doi au devenit

o fiinţă spirituală nouă, s-a realizat un fel de sinteză spirituală, astfel că

legătura lor în faţa lui Dumnezeu nu se mai poate desface. „Ce a împreunat

Dumnezeu, omul să nu despartă" (Matei, 19, 16).

Tinerii să-şi unească gândurile şi simţămintele în Hristos şi să copieze faptele

lui Dumnezeu pentru a obţine fericirea pe care o caută. Biserica îi însoţeşte -

în drumul vieţii lor neprihănite - cu rugăciunea către Dumnezeu: „Binevoieşte

46 Io an BUNEA

Page 52: Colecţia de predici

să-şi petreacă viaţa lor fără prihană şi-i învredniceşte pe dânşii să ajungă

bătrâneţe fericite, cu inimă curată păzind poruncile Tale".

FAMILIA - LEAGĂNUL FERICIRII OMENEŞTI

Pe filozoful Thales - unul din cei şapte înţelepţi ai grecilor 1-a întrebat cineva,

de ce nu se căsătoreşte? El a răspuns, că încă e prea tânăr... După trecerea

anilor tinereţii, a fost întrebat din nou, să arate motivele pentru care nu-şi

încropeşte căsătorie. El le-a motivat că nu o mai face, fiind prea vârstnic.

Evident, în tinereţe l-au reţinut patimile de la înjghebarea căsătoriei, iar la

bătrâneţe slăbiciunile, ca urmare a vârstei sau a unei vieţi dezordonate... La

nici o etapă a vieţii sale, pomenitul filosof n-a avut tăria să ia o atitudine

înţeleaptă în faţa acestei grave probleme, deşi se considera înţelept şi era

considerat ca atare de către contemporani.

Aşa judecau păgânii şi mai judecă încă şi azi superficialii - cei cu orizont

îngust, egoiştii sau cei ce n-au puterea să-şi asume îndatoririle fireşti ce

decurg din întemeierea familiei. Creştinii au o altă viziune a lucrurilor, în

privinţa căsătoriei. Ei consideră căsătoria ceva firesc, ea fiind întemeiată de

Dumnezeu - Creatorul. Cea dintâi binecuvântare în rai s-a dat familiei, când

Dumnezeu a zis primilor oameni: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi

pământul" (Eac., 1, 28). Mântuitorul Iisus Hristos a consfinţit căsătoria -

inclusiv familia - ca un înger bun al vieţii noastre, ca leagănul fericirii

pământeşti; El face din familie un organism în care pulsează veşnicia. *

Sf. Ioan Gură de Aur numeşte familia: biserica mică. Creştinismul a plecat de

la „Familia Sfântă", de la leagănul unui copil şi sânul unei mame, ca să

restaureze destinul omului şi al cosmosului întreg. La naşterea din Betleem ni

se arată Familia Sfântă, sub chipul delicat şi învăluit în taină, când vedem pe

Sfânta Maică Fecioara Mana aplecată duios deasupra pruncului Iisus, iar Iosif,

bătrânul tată adoptiv, stând protector cu toiagul la spatele Măriei; altă dată o

vedem, în luminosul Nazaret,, în modesta casă de teslar, unde „Iisus creştea

şi se întărea cu Duhul"; sau, mai târziu, pe când Iisus avea 12 ani, vedem

cum Sfânta Familie se îndreaptă de Paşti către Ierusalim... Putem spune că la

baza vieţii o meneşti şi pământeşti a Mântuitorului stă viaţa familiei.

Page 53: Colecţia de predici

Da că Iisus a ridicat căsătoria la rangul de taină, mai mult decât U® contract,

a înţeles să facă din ea obârşia unei veşnicii. Mirii, din efi£a când şii-au dat

mâinile şi şi-au unit inimile, nu mai sunt două fiinţe48 Io an BUNEA

Page 54: Colecţia de predici

deosebite, ci alcătuiesc o singură fiinţă tainică: fiinţa familiei. „El a zis: «N-aţi

citiţi că Cel ce i-a făcut, de la început, i-a făcut bărbat şi femeie?» Şi a zis:

«Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia

sa şi vor fi amândoi un trup. Aşa că nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a

împreunat Dumnezeu omul să nu despartă»" (Matei, 19, 3-6).

Sfinţii părinţi numesc familia creştină imagine a Sfintei Treimi. După cum în

comuniunea tripersonală există unitate de viaţă şi iubire, deşi sunt trei

persoane, tot aşa şi în familie se cere să se realizeze această fericită

armonie. Persoanelor Sfintei Treimi îi corespund în familie trinitatea: tatăl, fiul

(copiii) şi mama. Tatăl e cu adevărat tată în măsura în care se conformează

voii lui Dumnezeu, fiul e cu adevărat fiu dacă participă la ordinea morală

preconizată de tatăl, mama e cu adevărat o mamă dacă e urzitoare a

virtuţilor religioase şi morale.

Ce icoană ideală a vieţii familiale, în care soţii, de o parte, şi părinţii şi copiii,

de altă parte, să-şi găsească tihna şi fericirea! Şi nu-i o imposibilitate. Familia

e chemată şi poate deveni un mic rai în mijlocul lumii. Cu o condiţie însă: ca

toţi cei care o alcătuiesc să păzească „hotarele legii", să se conformeze

cerinţelor legii morale.

într-adevăr, aceasta-i menirea familiei, de a crea mediul cel mai prielnic

pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane... Evident, ea

îndeplineşte şi o funcţie economică, în înţelesul că soţii muncesc pentru a

agonisi cele materiale necesare lor şi copiilor lor, precum şi pentru a-şi

asigura mijloacele de existenţă pentru bătrâneţe. E în firea lucrurilor această

grijă pentru familie, o cere şi spiritul dreptei credinţă fiindcă: „Dacă cineva nu

poartă grija de ai săi şi mai ales ai casei sale, s-a lepădat de credinţă şi este

mai rău decât un necredincios" (I Tim., 5, 8). Toate aceste prevederi nu

trebuie considerate cu scop în sine, ci ca mijloace pentru realizarea unor

scopuri superioare, de natură morală, îndeosebi pentru realizarea progresului

şi fericirii omeneşti.

O funcţie neasemuit de importantă a familiei este de ordin educativ. E mediul

cel dintâi în care copiii se pregătesc pentru viaţă. Familia Ie organizează

creşterea, educaţia, instrucţia şi - în general - îi ocroteşte, până în clipa în

care vor putea să-şi constituie - în mod responsabil - o viaţă proprie. Este

Io an BUNEA

Page 55: Colecţia de predici

prima şcoală care pregăteşte pe copil pentru viaţa socială, deprinzându-1 să-

şi îndeplinească datoria, să fie ascultător, să respecte părinţii, superiorii,

valorile etc. în viaţa interioară a familiei există un cuprins de valori, prin care

devenim oameni în concepţia desăvârşită a cuvântului, pe care nici o altă

instituţie nu le-ar putea realiza.

Io an BUNEA

Page 56: Colecţia de predici

De pildă caritatea, generozitatea, abnegaţia, spiritul de sacrificiu etc. nu pot

fi deprinse organic decât în atmosfera calmă şi discretă a familiei. Aici, copilul

deprinde limbajul, începe să înţeleagă sensurile vieţii, deprinde omenia,

atribut definitoriu al neamului nostru. Se ştie că, de obicei, delincvenţii provin

din familii destrămate... Se impune, deci, ca atmosfera familială să fie curată,

în sensul ca părinţii să nu dea - sub nici o formă - prilej de sminteală copiilor,

spre a preîntâmpina ceea ce spune profetul, că „Părinţii au mâncat aguridă şi

copiilor li s-au strepezit dinţii" (Ieremia, 31, 29; Iezechiel, 18, 2). Am putea

adăuga încă ceva: continuitatea între generaţii începe de la raporturile dintre

părinţi şi copii.

A rânduit Dumnezeu familia spre a scoate pe om din crusta egoismului şi

robia chinuitoare a pornirilor josnice, spre a-1 lega de semenul său, pentru a-

1 ajuta şi a fi şi el ajutat. Prin familie se poate aduce cea mai statornică şi

mai serioasă critică egoismului individual. Prin familie se realizează împlinirea

statornică a instinctului genetic, omul este asociat la opera de continuă

creaţiune a lumii. Fiind menită să fie răsadniţă a virtuţilor şi izvor de întărire

morală, funcţia ei prin excelenţă este de ordin moral. Cu alte cuvinte, mediul

familial oferă afecţiune, seninătate, linişte, siguranţă, climat moral sănătos,

atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală şi echilibrată.

Când vorbim de familie ca generatoare a fericirii umane, nu ne gândim numai

la confortul obişnuit, ci şi la atmosfera de pace şi de reculegere, de regăsire

lămuritoare cu tine însuţi, pe care o asigură. Astfel de clipe sunt necesare şi

reconfortante, după alergările trepidante de fiecare zi. In atmosfera de linişte

şi căldură familială, tensiunea de afară - cu şocurile ei, uneori despotice - nu

poate pătrunde, iar membrii familiei pot trăi momente de reculegere

laborioase, în sensul că iau cunoştinţă ce reprezintă persoana lor, de bucuriile

şi înfrângerile lor, îşi limpezesc propria fizionomie sufletească, îşi pun ordine

în gândurile cu mai multă luciditate decât în alte împrejurări.

Ce să mai spunem despre armonioasa colaborare a soţilor - în acest cadru

minunat al familiei - pentru o viaţă tihnită. Fiecare îşi aduce aportul cu ce are

specific. Femeia, cu sensibilitatea ei, asigură mireasma şi poezia căminului,

are grijă să netezească asperităţile ce se ivesc în drumul lor, iar bărbatul - cu

cugetul lui energic - are grijă de cele necesare casei, dar şi de prestigiul şi

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 49

Page 57: Colecţia de predici

demnitatea familiei. Când această împreună lucrare rămâne constantă şi

rodnică, deci nu are fisuri, credem că nu greşim, afirmând că este un

preambul al împărăţiei lui Dumnezeu.

într-una din piesele lui H. Ibsen {Comedia iubirii) este redată discuţia dintre

două persoane interesate de problema întemeierii familiei, în felul următor:

Falk (bărbatul) zice: „în barcă, navigând spre viitor, e loc pentru doi. Dacă ai

curaj să mergi cot Ia cot în luptă, cot la cot vom merge şi existenţa noastră

va fi un lung imn de înălţare şi acţiuni frumoase".

Svanhild (femeia) răspunde: „Lupta e uşoară când sunt doi în luptă şi când

unul dintre luptători este un bărbat viteaz".

Falk: „Şi celălalt e o femeie generoasă. E cu neputinţă ca două fiinţe

asemenea să piară".

Svanhild: „Ia-mă atunci toată. Florile se deschid, primăvara mea a sosit. Şi

acum să luptăm împotriva mizeriei şi durerii".

Dialogul acesta este elocvent pentru cei care pleacă pe corabia vieţii spre

portul fericirii... Au consimţit liberi să se îmbarce pentru acest drum,

asumându-şi fiecare rolul ce-i revine: bărbatul să fie cârmaciul înţelept şi plin

de curaj, iar femeia inspiratoarea şi animatoarea acţiunilor sănătoase pentru

binele comun. Din împreuna lor lucrare, creierul bărbatului şi inima femeii vor

odrăsli fericirea viitoare, dar va avea de câştigat şi viaţa obştească, care îşi

sorbe de aici energia morală.

Totul va ieşi bine, dacă în corabia lor nu-şi va face loc duhul cel rău, care

destramă şi cele mai curate şi mai sfinte idealuri. îndeosebi, să fie evitate

egoismul, minciuna şi prefăcătoria, fiindcă acestea sunt păcate care îi

înjosesc în faţa propriilor ochi. Dacă inimile celor doi vor bate neîntrerupt la

unison, osândind păcatul, lupta împotriva adversităţilor inerente vieţii - lipsuri

sau accidente - va fi încununată de succes, iar primăvara fericirii o va da

fiecare clipă.

în nădejdea că cei doi, mirele şi mireasa, vor înţelege cum să-şi conducă

corabia vieţii familiale la liman de izbăvire şi implicit de fericire - cerem

Milostivului Dumnezeu să le vină în ajutor, pentru ca totdeauna să sporească

în lucrul cel bun.

50 Io an BUNEA

Page 58: Colecţia de predici

COPIII-DAR DE LA DUMNEZEU. INŢELEAPTA LOR POVĂŢUIRE

Există în viaţa oamenilor momente covârşitoare, prin semnificaţia lor

deosebită. Astfel, este naşterea noastră trupească, momentul când am văzut

lumina zilei, când am fost ocrotiţi la sânul cald al mamei şi am fost purtaţi în

braţe de bunul nostru tată... Moment important este acela al primirii Tainei

Sf. Botez, când „ne-am îmbrăcat în Hristos" (Gal., 3, 27), ne-am născut a

doua oară (Tit, 3, 25), am devenit creştini, membri ai împărăţiei celei noi -

Biserica creştină.

Momentul cel mai înălţător, mai emoţionant şi mai sărbătoresc, este cel al

însoţirii bărbatului cu femeia, prin Taina Sfintei Cununii, pe care îl trăiţi voi,

astăzi. Clipa de astăzi este unică în viaţa voastră, ea va rămâne neştearsă,

fiindcă vă împreunaţi mâinile şi vă dăruiţi inimile unul altuia, spre a vă

contopi fiinţa şi a gusta aroma fericirii. însoţirea celor doi nu este de azi pe

mâine, ci până la mormânt şi dincolo de marginile lui. Iubirea binecuvântată -

prin această mare Taină a Cununiei - are însuşirea de a face din cei doi unul,

„un singur trup", dar şi o unitate de

duh, de simţire şi de acţiune, în interesul comun.

* * *

în înţeles creştin, căsătoria - respectiv nunta - este definită în felul următor:

„Taina în care un bărbat şi o femeie învoindu-se în mod liber, să trăiască

împreună toată viaţa, pentru a naşte şi creşte copii şi a se ajuta reciproc,

primesc, prin preot, Harul care sfinţeşte legătura lor şi ajută la atingerea

scopului ei"...

Din definiţie rezultă limpede întreitul scop al căsătoriei. înmulţirea neamului

omenesc, creşterea copiilor şi ajutorul reciproc. La oricare diş aceste trei

scopuri ne-am referi, ele presupun o ridicare calitativă a vieţii noastre prin

căsătorie, cu responsabilităţi multiple, dar şi cu bucurii ce nu pot fi gustate

altfel. Să fi ctitor de viaţă nouă, înseamnă să participi la creaţiunea continuă

a lumii şi să-i aduci un spor de frumuseţe, să îmbogăţeşti viaţa.

Page 59: Colecţia de predici

Prin căsătorie, cei doi - bărbatul şi femeia - înţeleg să dea un sens superior

vieţii. Unirea lor trupească este - în acelaşi timp - un mijloc de promovare a

unirii sufleteşti. însoţirea bărbatului cu femeia - prin căsătorie - este stavilă

împotriva desfrânării, cum zice Sf. Apostol Pavel: „Din cauza desfrânării,

fiecare să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi adevărat că se transmit

urmaşilor trăsături biologice, tot aşa de adevărat este că pildele de dragoste -

fără răsfăţ - de disciplină, de muncă, de caracter integru, pe care părinţii le-

au dat, zi de zi, copiilor, se întipăresc mai curând în conştiinţa lor decât

povăţuirile teoretice. „Lung este drumul prin învăţături, scurt şi eficace prin

pilde" (Seneca). Ce folos că o mamă dă sfaturi fiicei sale, dar este roaba

viciilor de tot felul (alcool, viaţă uşuratică, catastrofă...), duce viaţă de

aventurieră... Greşeşte tatăl care se limitează numai la existenţa materială a

copilului (deşi uneori îşi iroseşte agoniseala în plăceri ieftine) şi păstrează

psihologia de holtei, aprobând toate transgresiunile fiului său, pe motiv că

este bărbat.

Trăinicia şi bunul mers al familiei se sprijină pe cei doi stâlpi ai ei: tatăl şi

mama. Ei alcătuiesc temelia vieţii obşteşti. De felul cum înţeleg să-şi ducă

traiul, atârnă viaţa copiilor lor, implicit a obştii din jur. E mare demnitatea lor,

dar şi răspunderea lor.

Dacă s-a vorbit - şi eventual se mai vorbeşte - de „tineri în derivă" sau „juni

corupţi", vina este a unor familii, deci a unor părinţi, care n-au înţeles să

reprime încă din faşă, din fragedă copilărie, anumite porniri, anumite

apucături rele. Aceştia n-au înţeles să-i deprindă pe copiii lor cu munca, care

e mama virtuţilor şi duşmana viciilor. Sunt părinţi care uită sau nu vor să ştie

că viaţa nu este numai o partidă de plăcere, să primim şi să nu dăm nimic în

schimb... Deviza în educaţie este aceea rămasă de la înţeleptul Solomon:

„Cea mai scumpă comoară pentru om

este munca" (Pilde, 12, 27), izvorul înălţării materiale şi morale.

* * *

Luaţi aminte, să fiţi la înălţimea chemării sfinte, de părinte, cu răspunderi

mari în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor! Nu uitaţi, că pruncii sunt expresia

concretă a prezenţei divine în familie! Peste iubirea voastră curată,

îngemănată cu harul divin, se răsfrânge o rază din lumina paradisului. în ochii

54 Io an BUNEA

Page 60: Colecţia de predici

senini ai pruncilor şi în glasul lor este coborât cerul pe pământ. Pe drept

cuvânt, spunea Dostoievski că, dacă a rămas ceva în lumea noastră, care să

ne amintească de frumuseţea raiului e frăgezimea frunzelor de primăvară, e

ciripitul păsărelelor şi ochii puri ai copiilor.

Dragostea curată, care v-a unit, s-o păstraţi cu sfinţenie, aceasta să fie forţa

de nebiruit în faţa oricărei încercări nefaste ce s-ar ivi de-a lungul călătoriei

pe care urmează s-o faceţi împreună de aci înainte Mireasma ei revărsaţi-o

prisositor peste cei din jur, în primul rând, peste copiii voştri, purtând grijă ca

neprihana lor sufletească să nu fie pângărită, ci păstrată la nivelul haric ce li

s-a dat prin Botez. în lumina învăţăturii creştine, fericirea neîmpuţinată îşi are

izvorul în familia „în care tatăl e întrupare cu adevărat a lui Hristos, mama e

cu adevărat întrupare a Bisericii, mireasa cea neprihănită, copiii sunt cu

adevărat întrupări ale lui Hristos în lume" (N. Mladin, Familia creştină, în

volumul colectiv: Biserica şi problemele vremii, Sibiu, 1947, p. 126).

S-a spus-şi nu fără temei, că familia, în integralitatea ei, părinţi şi copii, are

menirea să lărgească hotarele împărăţiei lui Dumnezeu în lume. lia înlătură

distanţa dintre persoane, desfiinţează izolarea, realizând o comunitate

morală - izvor al fericirii, bineînţelese acolo unde membrii familiei fac din

iubirea curată, străină de orice egoism, nostalgie a veşniciei, adică consideră

că ei sunt predestinaţi să-şi aparţină veşnic.

Desigur, în drumul vieţii voastre, se pot ivi greutăţi, corabia familiei se va lovi

- poate - de stânci sau va fi învăluită de furtună. Nu deznădăjduiţi, fiindcă o

familie unitară, în care virtutea este la prezidiul vieţii, este o redută ce nu

poate fi învinsă. „Nu vă împovăraţi cu nici o grijă. Ci întru toate, prin

închinăciune şi rugă lui Dumnezeu, cererile voastre să, fie arătate lui

Dumnezeu. Şi pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte orice minte, va păzi

inimile voastre şi cugetele voastre, întru Hristos lisus" (Pilde, 4, 6-7).

Binecuvântarea şi pacea lui Dumnezeu peste inimile voastre, peste casa şi

familia voastră!

PARTEA A TREIA

CUVÂNT DE ÎNVĂŢĂTURĂ LA ÎNMORMÂNTARE

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 55

Page 61: Colecţia de predici
Page 62: Colecţia de predici

CUM PREDICĂM LA ÎNMORMÂNTĂRI?

1. Funcţia cuvântului

Cugetătorul francez B. Pascal definea omul „trestie cugetătoare". Definiţia

corespunde întru totul. în raport cu celelalte vieţuitoare, luând în considerare

puterea lui fizică, omul este delicat şi slab asemenea unei trestii legănate de

vânt. în ce priveşte - însă - forţa lui spirituală, ea covârşeşte, el fiind singura

fiinţă înzestrată cu raţiune, deci cugetătoare şi capabilă de a făuri noţiuni,

judecăţi şi idei, a realiza progres...

Ca un corolar al cugetării, omul este înzestrat cu grai convenţional, spre

deosebire de graiul natural, nearticulat, al animalelor. Graiul omului nu

exprimă numai simţirea, emoţia, ci cu deosebire cugetarea. Ceea ce este

demn de remarcat este faptul că, adeseori, omul exprimă prin graiul viu,

cugetări şi sentimente deosebite şi chiar contrare celor pe care le grăieşte în

realitate. Este cazul martirilor, care, în ciuda chinurilor la care erau supuşi,

adresau cuvinte de mulţumire schingiuitorilor.

Cu ajutorul cuvântului, noi exprimăm mulţimea de stări sufleteşti pe care le

avem şi - totodată - aflăm şi despre ceea ce frământă conştiinţa celorlalţi

semeni ai noştri. Cu ajutorul cuvântului, comunicăm uni cu alţii, ne

împărtăşim unii altora din gândurile, preocupările şi sentimentele noastre.

Cuvântul este un dar deosebit cu care Dumnezeu 1-a înzestrat pe om;

cuvântul este mijlocul dăruit omului de a-şi exterioriza universul său lăuntric.

Cuvântul este vehiculul comuniunii spirituale, puntea invizibilă ce se

stabileşte între persoane, deci între subiecte cugetătoare. Important este că

găsim totdeauna cuvintele care să exprime adecvat ideile şi să nu

subestimăm puterea pe care o au în relaţiile interumane. „Ca-n basme-i a

cuvântului putere" (Al. Vlahuţă, Cuvântul). Cuvântul este „asemenea focului

sau ciocanului care sfarmă stânca" (Ieremia, 23, 29).

Cuvântul are o funcţie revelatoare strâns împletită cu funcţia etică. Graţie

puterii cuvântului, se deschide drum neprihănirii morale pentru sufletele ce

se nevoiesc spre bine şi adevăr, se luminează noroadele şi sunt mângâiaţi cei

obidiţi şi deznădăjduiţi. „Un cuvânt bun adresat cuiva creează în el stări şi

virtuţi reale care îi prelungesc viaţa sau chiar i-o mângâie în veci".1) Printr-un

cuvânt poţi pune piatră de hotar pentru

Page 63: Colecţia de predici

1). Pro£ dr. D. Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurearea omului, Sibiu, 1943, p-

219; Vezi şi: C.I. Tohăneanu, Puterea cuvântului, în volumul colectiv: 7Yepte

vecbi şi noi în istoria Eparhiei Oradea. Mărturii. Evocări, Oradea, 1980, pp. 95-

101.

Page 64: Colecţia de predici

renaşterea sau salvarea unui om sau îl poţi împinge la pieire. Sf. Apostol

lacob aseamănă limba - recte cuvântul - cu cârma corăbiilor, care, deşi mică,

duce după ea poveri mari, sau cu frâna calului, sau cu scânteia de foc care

aprinde codrii. Nu hiperbolic, ci real s-a spus că puterea cuvântului este

suprema putere în lume, el influenţând fie pozitiv, fie negativ voinţele

omeneşti. Sau, cum se exprimă înţeleptul Solomon: „în puterea limbii (a

cuvântului) este viaţa şi moartea" (Pilde, 28, 21). Nu fără temei se susţine că

după tenori, oratorii sunt aceia care exercită un maximum de vrajă şi au cele

mai mari succese, mai ales faţă de jumătatea cea mai graţioasă a neamului

omenesc. 2> Ca atare, „cuvântul implică o mare răspundere pentru fiecare

om de a-1 folosi cu rostul lui, pozitiv, cu adevărat creator, nu dizolvant, de-a

îndemna prin el pe altul, de a-1 ajuta să crească, să vadă şi să pornească pe

calea cea dreaptă".3)

2. Rolul cuvântului în propovăduirea învăţăturii creştine

Ţinând seama de efectele adânci, răscolitoare ale cuvântului, Dumnezeu s-a

folosit de el în revelarea Sa şi în refacerea omului. „Cu cuvântul Domnului s-

au întemeiat cerurile şi cu duhul gurii Sale toate oştirile lor" (Ps. 32,6). Fiul lui

Dumnezeu făcându-se subiect omenesc, s-a făcut subiect omenesc

convingător, însănătoşind subiectul deodată cu cuvântul.4^

Mântuitorul lisus Hristos este idealul suprem de propovăduitor al cuvântului.

Trimişii cărturarilor şi fariseilor, impresionaţi de frumuseţea şi profunzimea

cuvintelor lui lisus, l-au considerat ca pe un om deosebit, spunând: „niciodată

n-a vorbit un om aşa cum a vorbit acest Om" (loan, 7,46). Cuvântul rostit al

Mântuitorului avea acoperire deplină în faptele vieţii Sale. întreagă activitatea

pământească a Mântuitorului a fost o continuă propovăduire cu cuvântul şi cu

fapta.5) El însuşi mărturiseşte că trebuie să binevestească împărăţia lui

Dumnezeu, fiindcă pentru aceasta a fost trimis (Luca, 4, 43).

Mântuitorul i-a îndatorat şi pe Sfinţii Săi Mucenici şi Apostoli să fie

propovăduitori ai cuvântului lui Dumnezeu, fiindcă prin el suntem „născuţi a

doua oară" (I Petru, 1, 23). Astfel, le-a spus. „... Mergând, învăţaţi toate

neamurile... " (Matei, 28, 19). „Mergeţi în toată lumea şi

59 loan BUNEA

Page 65: Colecţia de predici

2) . Ion Petrovici, Arte şi artişti, în „Biblioteca pentru toţi", Bucureşti, f.a., p.

44.

3) . Prot. D. Stăniloae, Op. cit., p. 220.

4) . Ibid., p. 220.

5) . Pr. Prot Dr. Dumitru Belu, Pentru o propovăduire mai rodnică, în

„Mitropolia Ardealului", Nr. 1-2/1956, pp. 126-129.

propovăduiţi Evanghelia Ia toată făptură..." (Marcu, 16, 15). Propovă- duirea

cuvântului se găseşte în centrul lucrării mântuitoare a Sf. Apostoli şi a

urmaşilor lor, este însăşi funcţia vitală a Bisericii. Asemenea Sf. Apostoli,

preotul este rânduit „pentru vestirea Evangheliei lui Dumnezeu'' (Rol. 1, 1). El

este chemat să propovăduiască cuvântul „cu timp şi fără timp" (II Tim. 4, 2).

Fiindcă propovăduirea premerge credinţei. Preotul are misiunea să întreţină

vie credinţa In Hristos, prin instruirea metodică a credincioşilor în adevărurile

Evangheliei. O spune limpede Sf. Apostol Pavel. „Cum vor chema numele

Aceluia în care încă n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela de care n-au

auzit? Şi cum vor propovădui de nu se vor trimite?... Credinţa este din auzire,

iar auzirea din cuvântul lui Hristos" (Rom., 10, 14-15).

Propovăduirea a fost dintru început unul din mijloacele principale ale Bisericii

de a împărtăşi credincioşilor ei învăţăturile dogmatice şi morale, în scopul

mântuirii. Obişnuit, propovăduirea, predicarea cuvântului lui Dumnezeu, se

face în cadrul cultului divin, ea nu poate fi independentă sau prioritară

cultului divin. Pe drept cuvânt, un mare cunoscător al Omileticii şi Liturgicii

spunea că. „Omiletica este soră bună cu Liturgica. Aici, ne deosebim

fundamental de protestantism, în care predica ocupă locul central în cultul

divin. Biserica protestantă consideră întregul cult ca un cult al cuvântului,

cuvântul fiind după învăţătura ei, purtător al harului divin, echivalent cu Sf.

Taine. Ori, potrivit învăţăturii ortodoxe, propovăduirea nu se poate reduce

numai la predică, ci întregul cult, pe lângă faptul că este un miiloc de sfinţire

a credincioşilor, este şi un mijloc de împărtăşire a cuvântului lui

Dumnezeu".6)

Fiind strâns legată de cult, propovăduirea nu poate lipsi în nici o împrejurare,

când creştinii, împreună cu slujitorul lor rânduit canonic, preamăresc pe

60 loan BUNEA

Page 66: Colecţia de predici

Dumnezeu şi Sfinţii Lui, prin slujbele înseşi. în primul rând, preotul este

chemat ca, în duminici şi sărbători, în cadrul Sfintei Liturghii, să

propovăduiască sistematic cuvântul Iui Dumnezeu, cuprins în Sf. Scriptură şi

în Sf. Tradiţie. Predica îşi găseşte climat prielnic în desfăşurarea Sf. Liturghii.

Credincioşii, ascultă un fragment liturgic, făcând semne de închinare ori de

câte ori cuvintele predicatorului ar oferi un indiciu de evlavie, deşi predica nu

are caracter sacramental, ea

6). Arhidiacon Pro£ Dr. Ioan Zăgrean, Predica - mijloc strălucit de răspândire

şi propovăduire a principiilor Moralei creştine, în îndrumătorul bisericesc al

Arhiepiscopiei Clujului,pe anul 1982, p. 78; Vezi şi: Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc,

Propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu în Biserică şi naşterea credinţei, în

„Mitropolia Ardealului", Nr. 5-6 /1983, pp. 317-321.

este o formă eficientă de propovăduire a Evangheliei Domnului, de a dobândi

sufleteşte pe credincioşi pentru Hristos, a le împărtăşi adevărurile de credinţă

şi a-i călăuzi pe calea desăvârşirii morale...

îndatorirea de a vesti Evanghelia este - pentru preot - un imperativ categoric,

cu prilejul Sf. Liturghii, al Sf. Taine şi al Sf. Liturghii. „Dacă vestesc

Evanghelia, nu-mi este spre laudă, pentru că stă asupra mea datoria. Căci,

vai mie dacă nu voi binevesti" (I Cor., 9, 16). Fără să minimalizeze sau să

subordoneze Sfintele taine cuvântului, Sf. Apostol Pavel afirmă: „Hristos nu

m-a trimis să botez ci să binevestesc" (I Cor.,

1, 17). Cu alte cuvinte, în ordinea obligaţiilor pastorale, slujirea dialectică a

oricărui slujitor al altarului trece pe primul plan, chiar dacă din punct de

vedere al scopului ultim slujirea sacramentală este superioară.7^ Adresându-

se lui Timotei şi, prin el, oricărui slujitor al Bisericii, Sf. Apostol Pavel îl

povăţuieşte astfel. „Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără timp,

fa lucrul evanghelistului" (11 Timotei, 4,

2, 5).

3. Transmiterea învăţăturii creştine cu prilejul înmormântărilor

Preotul săvârşeşte „lucrul evanghelistului", în toate situaţiile ce i se ivesc în

activitatea lui de „slujitor al lui Hristos şi iconom al tainelor lui Dumnezeu" (I

Cor., 4, 1). Ca atare, preotul dezertează de la datorie când se abate de la

activitatea lui charismatică, de vestirea adresată credincioşilor, în scopul

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 61

Page 67: Colecţia de predici

acceptării credinţei în Hristos, în împrejurări îmbucurătoare sau întristătoare

din viaţa lor. Ce împrejurare mai întristătoare este, în viaţa pământească,

decât pierderea unei fiinţe apropiate şi iubite, prin moarte? în astfel de

situaţii şi încercări grele, uneori chiar dramatice, preotul are imperioasa

datorie să roureze balsam mângâietor şi întăritor peste inimile îndoliate, sau,

cum spune Sfântul Apostol Pavel, să se îngrijească ca „să locuiască întru voi

credincioşii cu bogăţie cuvântul lui Hristos" (Col., 3, 16). în astfel de

împrejurări, prin cuvântul de învăţătură, înţelept întocmit, aducem mângâiere

sufletelor greu încercate, punem sufletul în deplină sănătate, cum zice Sf.

loan Gură de Aur.8) Ca în toate împrejurările, şi în cazul înmormântărilor,

7) . Pr. Petre Vintilescu, Preotul în faţa chemării sale de păstor al sufletelor,

Bucureşti, f.a., p. 252; Vezi şi: Prot. Dr. Marcu Bănescu, Şabloane pentru

predici!' în „Mitropolia Banatului", Nr. 7-9 / 1979, p. 496; Prof. Dr. Gr.

Cristescu, Un capitol depimenică ortodoxă, Sibiu, 1926, p. 7 şi 43.

8) . Sf. loan Hrisostom, Despre preoţie, trad. de Pr. Aristide Geamănu,

Craiova, 1941, pp. 110-111.

preotul este trimis al Mântuitorului şi legat moralmente de destinul

enoriaşilor săi, bucurându-se şi întristându-se împreună cu ei, potrivit

cuvintelor Sf. Apostol Pavel: „Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură şi plângeţi cu

cei ce plâng" (Rom., 12, 15). Cuvântul lui de întărire sporeşte în greutate,

deci are un efect deosebit, fiindcă el propovăduieşte „în numele lui

Dumnezeu". „Propovăduim în numele lui Hristos, ca şi cum Dumnezeu v-ar

îndemna prin noi", zice Sf. Apostol Pavel (1 Cor., 5, 20).

Cuvântul de învăţătură la înmormântări face parte din predicile ocazionale,

rostite de preot în parohia sa. O astfel de predică poartă numele de necrolog.

Prin necrolog se urmăreşte un împătrit scop. a) Manifestarea părerii de rău

pentru pierderea unuia din membrele organismului parohial, potrivit

învăţăturii pauline. „... dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă

împreună... " (I Cor., 12, 26). b) Mângâierea celor îndoliaţi, c) Povăţuirea

credincioşilor participanţi de a se lepăda de păcat, de a se hotărî pentru o

viaţă nouă şi a merge pe calea aceasta, d) Instruirea în cele ale dreptei

credinţe atât a celor îndoliaţi cât şi a tuturor celorlalţi participanţi.9) Fiind un

62 loan BUNEA

Page 68: Colecţia de predici

mijloc important de care Biserica se serveşte spre a mângâia şi îmbărbăta

sufletele îndoliate, necrologul trebuie pregătit temeinic din partea preotului

cuvântător, mai ales că înmormântarea este un prilej care atrage mai mulţi

credincioşi, chiar mai mulţi decât alte slujbe din biserică. într-o astfel de

împrejurare, credincioşii sunt într-o dispoziţie sufletească favorabilă, deci mai

receptivi la învăţătura creştină propovăduită de preot. Se constată însă

anumite carenţe în privinţa felului cum unii preoţi se achită de această

imperioasă datorie. în multe cazuri, necrologul rostit de preot a devenit un soi

hibrid, plutind incert între predică şi encomionul perifrazat".10) Unii

cuvântători uită că necrologul nu se reduce la simple jelanii sau la biografia

decedatului... în multe cazuri, necrologul este o improvizaţie, fără o pregătire

în prealabil, cu câteva date biografice depliate fără nici un discernământ,

maşinal, rutinar, şi fără o participare afectivă corespunzătoare. Adeseori îţi

este dat să auzi cuvântări funebre, care se rezumă la „preamărirea"

decedatului, în multe cazuri, fără un temei real. Mulţi ţin cu orice preţ să

patenteze durerea familiei, dând dezvoltare deosebită ieremiadelor

lacrimogene. Sunt cunoscutele „iertăciuni", care zgândăresc rana şi sporesc

amărăciunea în sufletul îndurerat al membrilor

9) . Pr. Prof. R Belu, Cu privire la necrolog, în „Mitropolia Ardealului", Nr. 4-6

/ 1965, p. 351.

10) . Prot. Dr. Marcu Bănescu, Marginalii la problematica necrologului, în

„Mitropolia Banatului", Nr. 10-12 / 1980, p. 695.

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 63

Page 69: Colecţia de predici

familiei. Sunt deplasate şi cu efect negativ şi cuvântările de la înmormântări

în care preoţii cuvântători vor să epateze cu cunoştinţe < lin toate

compartimentele culturii, multe fără nici o tangenţă cu adevărul religios sau

moral creştin. Aceştia uită că - în momentele actuale - nivelul intelectual al

credincioşilor este mult mai ridicat decât în trecut, ei având posibilitatea să-şi

însuşească cunoştinţe profane pe calea mass-mediei (radio, presă etc...). Şi

uită că, şi în cazul înmormântărilor, predica trebuie să aibă, un caracter

hristocentric, deci adevărul religios şi moral creştin să fie împărtăşit în primul

rând, iar consideraţiile de altă natură îşi au îndreptăţire numai în măsura în

care concordă cu învăţătura dreptei credinţe. A substitui necrologul - care

este prin natura lui sobru - cu l« >rmule bombastice pentru a câştiga

eventual bunăvoinţa familiei, este o sfidare a bunului simţ, în realitate trezind

dezaprobarea ascultătorilor.4)

In împrejurările actuale; nu mai putem vorbi ca înainte, cu 100-200 de ani, de

aceea vom milita pentru „reînnoirea Omileticii" (Vezi: Prot.

I) r. M. Stănescu, din „Mitropolia Banatului", nr. 1-3/1980). în cele trecute

vremi, unii preoţi li se adresau credincioşilor astfel: „Iubiţii mei aşa zişi

creştini, şi vai, din nenorocire poporanii mei". în continuare, le spuneau

ascultătorilor: „somnoroşi" şi „păcătoşi" şi le împărtăşeau ceva rudimentar

despre învierea morţilor şi judecata de apoi. Nu scăpau prilejul de a-i

ameninţa cu „căngiie dracilor" şi „cârligele înroşite". între altele le vorbeau

despre ziua cea mare, când Domnul le va cere socoteală lor (preoţilor) despre

oile încredinţate spre păstorire şi ei vor răspunde: „Doamne, nu ne-ai

încredinţat oi, ci berbeci".12) Evident, un astfel de mod de propovăduire este

un anacronism, el este de neconceput astăzi, întâi, fiindcă orizontul spiritual

al oamenilor s-a lărgit considerabil, apoi el scandalizează, răceşte, plictiseşte

pe ascultători, devenind o parodie rea a necrologului. Ca atare, el nu-şi

atinge scopul de instruire creştinească, nici de terapeutică morală. Decât aşa,

mai bine lără el. Regretabil că mai dăinuie - sporadic - de aceea sunt cazuri

când familia decedatului cere ca preotul să se limiteze la oficierea

prohodului, fără a mai cuvânta. Faptul acesta trebuie să dea de gândit şi să

4pe cei ce au pierdut fiinţa lor dragă. Preotul-cuvântător nu se va lăsa

64 Ioan BUNEA

Page 70: Colecţia de predici

sporească grija pentru cuvântul rostit la înmormântare, spre a fi la înălţimea

momentului şi a exigenţelor actuale.

Nu mai încape nici o îndoială că preotul cuvântător propovăduieşte şi azi

aceeaşi doctrină, ca şi în trecut dar, ţinând seama de împrejurările total

schimbate, de starea sufletească a ascultătorilor, de nivelul pregătirii lor

intelectuale etc... Totul însă trebuie privit prin prisma netrecătoarelor

învăţături ale Mântuitorului, fiindcă acestea zidesc cu adevărat. „lisus Hristos

- ieri şi azi şi în veci - este acelaşi" (Evrei, 10, 8).

Este adevărat că subiectele abordate cu ocazia înmormântărilor sunt

aceleaşi, dar trebuie prezentate cu zel apostolic şi la nivelul cultural al

ascultătorilor de astăzi. Eelul apostolic este rezultatul adeziunii totale la

preoţia lucrătoare, care trebuie întregită cu arta cuvântului îngrijit şi

edificator. Se vorbeşte mult despre revitalizarea acestui zel. Astăzi, omul nu

mai primeşte „orice" şi „oricum". însuşi limbajul trebuie să fie adecvat noilor

situaţii total schimbate. Când e nimerit, folosim „limba vechilor Cazanii", dar -

în general - căutăm să înveşmântăm învăţătura creştină în haina

corespunzătoare a limbii literare actuale, fără ambiguităţi şi fără artificii

distonante. în asta constă „modernizarea" predicii, precum şi în structura ei

compoziţională. Lucrurile se prezintă ca în muzică, unde o compoziţie poate fi

interpretată de mai mulţi virtuoşi, dându-i fiecare timbrul său personal. în

felul acesta, se practică genul de „variaţiuni pe aceeaşi temă", cu rezultate

remarcabile. La fel şi în alcătuirea necrologului, se pot realiza „variaţiuni pe

aceeaşi temă", i se poate imprima necrologului o notă personală, bineînţeles

printr-un efort continuu al preotului şi printr-un stil caracteristic personalităţii

sale. Necrologul implică forţă dăruitoare, este munca creatoare a slujitorului

care înţelege „să ţină aprins harul lui Dumnezeu, cel ce este în el prin

punerea mâinilor" (II Tim., 1, 6).13) furat de stilul înflorat, bombastic, străin de

duhul evanghelic, fiindcă necrologul nu este spectacol. Un predicator cu o

minte mai luminată respinge podoabele acestea străine, ca „nevrednice să

slujească Evanghelia".14^ Credincioşilor le displace un preot monden, lipsit de

13). Prot. Dr. Marcu Bănescu, Art. cit., p. 693; Idem, Şabloane pentru predici?,art. cit., pp. 497-498; Idem, Pledoarie pentru înnoirea Omileticii, în „Mitro-polia Banatului", Nr. 1-3 / 1980, p. 103.

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 65

Page 71: Colecţia de predici

cucernicie, declamator, teatral. Gândurile şi sentimentele preotului

cuvântător trebuie să fie gândurile mântuitorului Iisus Hristos, care a pus

balsam pe rana celor ce pierduseră fiinţe dragi... E suficient să amintim că, în

cazul morţii lui Lazăr, „a suspinat cu duhul şi s-a tulburat întru Sine... Şi a

lăcrimat Iisus" (Ioan, 11, 33-35).

în partea parenetică a necrologului, va aborda teme legate de moarte, şi

anume: sensul creştin al morţii, ca o „despărţire" (II Tim. 4, 6), ca „lepădarea

cortului (trupului) acestuia" (II Petru, 1,1.4). în lumina învăţăturii pauline, „a

muri este câştig" (Fii., 1, 21), ceea ce sfinţii au înţeles în întregime, primind

moartea cu bucurie. Se va arăta ascultătorilor vremelnicia vieţii pământeşti,

cu rostul ei pozitiv, constructiv, şi veşnicia vieţii viitoare. Tot aici se va vorbi

credincioşilor despre chemarea lor de călători spre patria cerească, cu

îndatorirea de a se pregăti pentru această ţintă finală, prin credinţă şi fapte

bune. Se vor trata aici subiecte de mare importanţă creştinească, cum ar fi

învierea din morţi, nemurirea sufletului, judecata de obşte etc... în tratarea

acestor teme, de mare folos îi pot fi preotului, la întocmirea necrologului, pe

lângă textele scripturistice, şi textele cântărilor de la înmormântare, care

abundă în învăţături dogmatice şi morale, îndeosebi în arătarea deşertăciunii

celor lumeşti, omeneşti, trecătoare.

14). La Bruyere, Caracterele, voi. II, trad. în „Biblioteca pentru toţi", Bucureşti,1966, p. 276.

66 Ioan BUN EA

Page 72: Colecţia de predici

în partea panegirică a necrologului sunt lăudate însuşirile şi faptele bune ale

decedatului. în privinţa aceasta, preotul-cuvântător va avea grijă ca laudele

să fie cumpănite şi pe deplin justificate. în necrolog se vor spune numai

calităţile şi meritele reale, evitându-se exagerările, care, evident, trezesc

zâmbete şi produc sminteală în sufletul credincioşilor, iar preotul se

compromite în faţa lor. în prezentarea profilului moral al decedatului, se ţine

seamă - în primul rând - de principiu creştin al sinergismului, al colaborării

creştinului, în viaţa pământească, cu Hristos şi Legea lui Evanghelică. Lauda

adusă virtuţii decedatului nu va fi prezentată ca model pentru parohieni, care

l-au cunoscut cu cele bune, dar şi cu slăbiciunile lui omeneşti. Scopul

cuvântării este - în primul rând - înfăţişarea unei învăţături mântuitoare.

Faptele rele sau viciile nu vor fi cuprinse în necrolog, dar nici scuzate.

Prezentând biografia decedatului, preotul va găsi în viaţa lui o eât de mică

însuşire bună, considerând că In cel mai decăzut om se poate descoperi o

pâlpâire de lumină. 5)

Practic, cum putem îmbina armonic aspectul parenetic cu eel panegiric, spre

a-şi atinge necrologul scopul, în faţa ascultătorilor? înainte de a da răspuns

întrebării, se impune să facem câteva precizări esenţiali- principiale:

Necrologul trebuie să aparţină preotului-cuvântător, pregătii temeinic din

punct de vedere teologic şi cu referire exactă la viaţa decedatului; vor fi luate

în considerare vârsta, sexul, profesiunea, nivelul intelectual al asistenţei

etc..., neuitând că fiecare caz în parte îşi arc specificul şi particularitatea lui.

Cu alte cuvinte, necrologul nu va fi improvizat, oricât de iscusit şi de doct s-ar

crede preotul în arta oratoriei, nu va fi împrumutat de la alţi cuvântători, ci va

fi o lucrare personală, rod al meditaţie şi muncii lui încordate. Iară o pregătire

în prealabil, ajunge să debiteze tot felul de inepţii, de platitudini supărătoare,

improprii lucrării la care este chemat preotul cu prilejul înmormântărilor. Ce

să mai spunem de ecoul nefast pe care-1 produce în sufletul ascultătorilor?

Este necesar ca preotul să-şi aleagă un subiect unic pentru necrolog, pe care

să-I studieze temeinic, să-1 încadreze într-un plan concis, gândindu-se că în

timp scurt trebuie să spună mult, să instruiască în cele ale credinţei şi să

5. Pr. Prof. Nicolae Petrescu, Omiletica, Bucureşti, 1977, pp. 133-136; Vezi şi: Pr. Florian Stănescu-Chigera, Despre cuvântările funebre, în „Mitropolia Banatului", Nr. 1-3 / 1964, p. 61.

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 66

Page 73: Colecţia de predici

aducă alinare sufletelor îndoliate... Lucrat personal, desigur fixat în scris,

trebuie să fie imprimat în memorie şi rostit liber. Rostit liber, bineînţeles cu

intonaţia dictată de gravitatea momentului şi cu vădita participare a preotului

la durerea familiei, necrologul îşi atinge scopul.6) Ca durată de timp,

necrologul nu va depăşi 15 minute; poate fi şi mai scurt, mai ales la oraş se

recomandă ca extensiunea lui să fie de 7-10 minute maximum. Scurtimea

este dictată de o serie de factori: oboseala fizică şi psihică a familiei, lipsa de

timp a asistenţei, dorinţa ei de a gusta o învăţătură folositoare fără eforturi

prea mari etc. Este o greutate pentru preot să-şi dozeze materialul omiletic în

cadrul unei durate de timp aşa de scurte. Experienţa a dovedit însă că este

ideal să fie afectate dogmei eschatologice aproximativ 7-8 minute, iar pentru

biograma decedatului 3-5 minute, reţinând din ea numai vrednicia lui

creştinească, legând-o pe cât posibil de învăţătura înfăţişată.

6. Pr. Prof. Dr. Dumitru Belu, De ce este necesar să predici după planF, în „Mitropolia Ardealului", Nr. 7-8 / 1960, pp. 565-569.

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 67

Page 74: Colecţia de predici

S-ar putea întâmpla să nu epuizeze subiectul, dar dă prilej de meditaţie

pentru credincioşi. Nu scurtimea necrologului bine întocmit şi susţinut

indispune pe ascultători, ci lungimea lui, cu divagaţii sentimentale, care nu

adaugă nimic folositor, ci sunt balast ce aduce dezaprobare, chiar revoltă, din

partea ascultătorilor. Deci, se cere un efort sporit din partea preotului, spre a

înfăţişa, în una şi aceeaşi cuvântare scurtă, care este necrologul, un adevăr

de credinţă eschatologic şi a portretiza cuviincios pe cel decedat, neuitând că

necrologul este o cuvântare rostită „la mort", nu neapărat sau exclusiv

„despre mort".17)

5- Suprimarea „iertăciunilor"

în multe părţi ale ţării, dar cu deosebire în Ardeal, este obiceiul ca preotul să

ia în numele mortului „iertăciuni". Practica este veche, moştenită din moşi-

strămoşi, şi extensiunea „iertăciunilor" formează uneori dublul sau triplul

predicii funebre. Au fost şi autori de predici care au elaborat modele de

„iertăciuni", un fel de şabloane după care să se ghideze preoţii-cuvântători.

Prin intermediul „iertăciunilor", preotul rosteşte cuvinte de „rămas bun" şi de

iertare, în numele bărbatului, de la soţie şi invers, a părinţilor de la copii, a

copiilor de la părinţi, apoi în numele rudeniilor, prietenilor, vecinilor... Unii

preoţi sunt meşteri iscusiţi în ticluirea „iertăciunilor" şi reuşesc să stoarcă

lacrimi de la credincioşi, mai ales de la cei cu un nivel intelectual mai scăzut,

sau cu o sensibilitate pronunţată, uneori morbidă. Pentru aceştia,

„iertăciunile" primează în fata necrologului propriu-zis... In fond, însă,

„iertăciunile" sunt fraze goale, lipsite de conţinut, stereotipe, absurde, ba

chiar ridicole - în multe cazuri - contrare dreptei credinţe, eclipsând

necrologul, chiar dacă a fost judicios întocmit şi rostit cu însufleţire, cu

cuviinţa adecvată momentului.

E necesar să accentuăm că „iertăciunile", în loc să mângâie, sporesc şi mai

mult durerea celor îndoliaţi. Ele contravin optimismului creştin, caracterizat

prin dinamism, tărie şi resemnare în faţa potrivniciilor de tot felul, îndeosebi

în faţa morţii. Ele strecoară în suflete deznădejdea, o descumpănire

sufletească paralizantă, deprimantă, dăunătoare. Sf. Apostol Pavel ne

17). Prot. Dr. Marcu Bănescu, Marginalii la problematica necrologului, în„Mitropolia Banatului", Nr. 10-12 /1980, p. 693; Vezi şi: Dr. Grigorie Cristescu,Predică şi cateheză, Sibiu, 1929, p. 93.

68 loan BUNEA

Page 75: Colecţia de predici

povăţuieşte ca, în astfel de împrejurări să spulberăm tristeţea, să nu ne

lăsăm copleşiţi şi striviţi de ea, spunându-ne: „Nu plângeţi ca cei ce n-au

nădejde" (I Tes., 4, 13). Prezentarea morţii - în necrolog - ca o trecere spre

veşnicia din care am purces şi arătarea perspectivei comuniunii noastre - prin

Biserică - cu cei adormiţi, aduce o atenuare a durerii celor rămaşi şi - până la

urmă - încredinţarea de nezdruncinat a legăturii lor spirituale cu cei plecaţi.

înfăţişarea morţii ca o mutaţie constituie un piedestal moral pentru

credincioşi, ca şi pentru cei îndoielnici. în unele părţi ale Munţilor Apuseni,

morţii sunt îngropaţi în umbra pridvorului. Aici, oamenii înţeleg moartea ca pe

o duioasă continuare de ciclu numai, ca pe o meritată odihnă până la

judecata de apoi. Celălalt tărâm fiind aproape, moartea nu mai este în felul

acesta un exil, ci fiecare ogradă devine o celulă a universului, „în care viaţa şi

moartea nu se neagă şi nu se opun, ci se împletesc într-o adâncă iubire. Cei

rămaşi nu se simt stingheri, fiindcă în pământul de alături se vor aşeza şi ei.

Ei ştiu că eternitatea nu se ofileşte în umbra pridvorului", cum sugestiv se

exprimă o talentată scriitoare a vremii noastre.18)

Această atitudine optimistă, robustă, este definitorie pentru spiritualitatea din

regiune, cu rădăcini adânci în legea străbună, care a fost pârghia sufletească

a înaintaşilor, i-a purtat cu încredere prin veacuri de furtuni şi i-a scos la

limanul izbăvirii.

Iertăciunile n-au însuşirea de a fi tonifiante, ci terifiante. Ele stau la polul

opus necrologului, de aceea nu sunt indicate nici ca apendice la necrolog, cu

deosebire la oraş. Ele trebuie suprimate şi înlocuite cu îndemnul dat celor vii

să nu-1 uite pe cel adormit şi să se roage pentru el.19) Rugăciunile pentru cei

morţi sunt temeinicite pe texte biblice şi constituie o îndatorire din partea

celor rămaşi. Sf. Liturghie - în primul rând - cuprinde rugăciuni în acest sens,

în ea se aduce jertfe euharistică pentru vii şi morţi - deopotrivă. Suprimarea

iertăciunilor nu va fi uşoară, mai ales acolo unde ele sunt practicate de multă

vreme, sunt adânc înrădăcinate, de aceea trebuie procedat cu tact la

abandonarea lor. Acolo unde familia insistă asupra rostirii „iertăciunilor",

18). Ana Blandiana, in umbra pridvorului, în „Contemporanul", Nr. 29 din 18iulie 1969, p. 3.19). Ilarie Teodorescu, Omiletica, Bucureşti, 1923, pp. 220-221.

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 69

Page 76: Colecţia de predici

preotul le va prezenta rezumativ, fără dramatizări... Cu vremea, trebuie să se

renunţe la ele, fiind distonante şi contrare legii noastre.

6. Concluzii

Nu se poate concepe caz de înmormântare fără cuvântare. Au fost şi mai

dăinuie încă păreri contrare ţinerii cuvântării funebre, în toate cazurile. După

această opinie, necrologul trebuie să se ţină numai la credincioşi de seamă,

la credincioşi ce pot fi daţi ca model de vieţuire creştinească, în cazuri de

moarte năpraznică sau la cererea familiei decedatului... O astfel de susţinere

este cu desăvârşire eronată. Necrologul nu este un favor ce se face numai

anumitor persoane, ci ţine de funcţia didactică a preotului. Prin

propovăduirea cuvântului şi la înmormântări, preotul îşi vădeşte zelul şi

vrednicia sa pe teren pastoral. Renunţarea la necrolog este indicată numai în

cazuri cu totul excepţionale, când slujitorul, din cauza unei pregătiri

necorespunzătoare, ar debita şi nerozii, care ar produce sminteală. Atunci,

într-adevăr, cuvântul lui devine ceva banal şi ridicol. Pentru a evita aceste

consecinţe, e mai folositor ca preotul să se limiteze la oficierea cu evlavie a

slujbei înmormântării. E adevărat că nu şi-a îndeplinit slujba deplin, a devenit

un năimit, vrednic de statutul năimitului

Cuvântarea funebră - recte necrologul - cere preotului, pe lângă pregătirea

temeinică a cuprinsului şi o dăruire în susţinerea ei, o transpunere

sufletească mişcătoare în tema abordată. Ca în toate împrejurările, tot aşa şi

la înmormântări, cuvântul preotului, spre a fi rodnic, se cere „ să fie

totdeauna plăcut, dres cu sare" (Col., 4, 6), adică plin de miez, înţelept,

sobru, fără cuvinte sonore, lipsite de sens, evitându-se îndeosebi

ameninţările cu chinurile iadului. Rostirea lui fără prea mult patos, cu cuviinţa

cuvenită, este aproape de inima îndoliată a credincioşilor care-1 reţin cu

folos. O astfel de predică izvorâtă dintr-o combustie spirituală, deci nu a

altuia, zideşte. Este demnă de reţinut următoarea întâmplare de la o

înmormântare: preotul a predicat documentat, metodic, însufleţit, fără să fie

declamatorie. Asistenţa - inclusiv familia - a simţit adierea de mângâiere şi de

îmbărbătare ce s-a degajat din cuvântul lui. Un credincios s-a dus la un sectar

70 loan BUN EA

Page 77: Colecţia de predici

- ce se găsea acolo - şi 1-a întrebat: Când va putea ţine şi predicatorul vostru

o astfel de predică?

Preotului i se cade să fie „destoinic să dea învăţătură" (II, 2, 24), în toate

situaţiile, de bucurie sau de întristare, de aceea păcătuiesc toţi aceia care se

sustrag - conştient sau inconştient - acestei imperioase datorii. Cei ce se

disting prin activitatea lor de învăţători, implicit la înmormântări, „... se

învrednicesc de îndoită cinste" (I Tim., 5, 17, 18). Indeplinindu-şi cu

demnitate această chemare sfântă, „ se vor mântui şi pe ei şi pe cei ce

ascultă" (I Tim., 4, 16).

18). Ana Blandiana, in umbra pridvorului, în „Contemporanul", Nr. 29 din 18iulie 1969, p. 3.19). Ilarie Teodorescu, Omiletica, Bucureşti, 1923, pp. 220-221.

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 71

Page 78: Colecţia de predici

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREDINCIOS DE ORICE VÂRSTĂ

Sensul morţii în concepţia creştină

„Mor în fiecare zi" (I. Cor., 15, 31)

Pentru om, moartea este o realitate evidentă. Omul este singura fiinţă care

ştie că va muri. Faptul acesta îl îngrijorează; îi îngrijorează chiar şi pe cei ce

s-au nevoit spre o viaţă morală superioară, fiindcă poartă în trupul lor

greutatea lutului, a slăbiciunii, a imperfecţiunii.

Spre a fi orientaţi asupra atitudinii pe care creştinul trebuie s-o aibă în faţa

acestui cutremurător moment al morţii, este necesar să precizăm mai de

aproape înţelesul ei. în Sf. Scriptură, se vorbeşte de: 1). Moartea fizică sau

corporală care constă în despărţirea sufletului de trup (Matei, 10, 21; 15, 4;

Ioan, 21, 19; I Cor., 15, 21 etc ). Sufletul îşi continuă viaţa pe un alt plan al

existenţei, se întoarce la Dumnezeu care 1-a dat, iar trupul se preface în

ţărâna din care a fost alcătuit. (Eccles., 12, 7). Moartea trupească se numeşte

în Sf. Scriptură „despărţirea de trup" (Fii., 1, 23), „despărţire" (II Hm., 4, 6).

„desfacerea locuinţei pământeşti" (II Cor., 5, 1), „lepădarea cortului" (II Petru,

1, 14), „somn şi adormire" (Deut., 31, 16; Matei, 9, 24), „a-şi da duhul"

(Matei, 27, 50). 2). Moartea spirituală sau moartea sufletului „constă în

despărţirea omului de Dumnezeu, în ruperea legăturii dintre om şi

Dumnezeu, ruperea cauzată de păcatele rele care, odată săvârşite, apasă

aşa de greu asupra omului, încât desfiinţează în el viaţa supranaturală ce a

primit-o prin har".1) Moartea spirituală nu însemnează nimicirea sau încetarea

existenţei sufletului, ci numai încetarea activităţii superioare din om. Ea este

definitivă numai în cazul când păcătosul persistă în păcat şi trece din această

lume cu această stare de păcătoşenie. Există posibilitatea învierii spirituale,

fiindcă chiar după alunecarea în păcat, omul păstrează un crâmpei de

bunătate care, prin vrerea lui, poate rodi. 3). Moartea eternă este numită a

doua moarte, spre deosebire de prima, care este fizică. Moartea veşnică este

condamnarea păcătoşilor la chinurile iadului. Deşi trăiesc, ei sunt despărţiţi

pe veci de Dumnezeu, sunt morţi pentru împărăţia lui Dumnezeu.

1). Teologia Dogmatică şi Simbolică, Manual pentru Institutele Teologice,Bucureşti, 1958, Voi. II, p. 932.

Page 79: Colecţia de predici

* * *

Aici, ne referim, cu deosebire, Ia moartea fizică, care este inevitabilă, deci

generală. „Nu va vedea el moartea, când vede pe cei înţelepţi murind, aşa

cum moare şi nebunul şi cel nepriceput şi lasă străinilor bogăţia lor?", se

întreabă, psalmistul (Ps., 48,10). înainte de alunecarea omului în păcat,

moartea n-a existat, ea nu ţinea de fiinţa omului, nu era o realitate ontologică

- după cum nu este nici acum. Moartea a venit ca pedeapsa sau plată a

păcatului. „Plata păcatului este moartea" (Rom., 6, 23; 5, 12; Eac., 2, 7).

Omul a fost zidit pentru nemurire. Dumnezeu „!-a făcut după chipul fiinţei

Sale" (înţelepciunea Iui Solomon, 2, 23), dar a renunţat... prin păcat. Este

adevărat că există şi excepţii. în trecut au făcut excepţii de Ia legea morţii

Enoh (Evrei, 15, 5; înţelepciunea lui Isus Sirah, 44,16) şi Ilie (4 Regi, 2,11), iar

în viitor fac excepţie oamenii ce vor fi găsiţi în viaţa sfârşitului lumii. Aceştia

nu vor muri ca înaintaşii lor, ci vor fi schimbaţi (I Cor., 15, 51-52). „Vrăjmaşul

cel din urmă, care va fi nimicit, va fi moartea". (I Cor., 15, 26). Mântuitorul,

prin învierea sa, a învins moartea în trupul Său, fiind chezăşie „a îmbrăcării

trupului muritor în nemuritor" (I Cor., 15, 53).

Cutremurător şi crucial moment este moartea! Ea ne învaţă multe, între care

adevărul semnalat de Sf. Ap. Pavel: „Mor în fiecare zi" (I Cor., 15, 31). Ceasul

morţii poate veni oricând, de aceea creştinul nu lasă să treacă nici o clipă

fără să o folosească cu înţelepciune. Fiecare zi ar putea să fie cea din urmă,

de aceea răspunde fiecărui apel, străduindu-se să fie util celor din jur. EI ştie

că moartea este hotarul până Ia care se poate face tot ce este necesar

pentru mântuire. Pentru el, sunt edificatoare poveţele Sf. Clement Romanul,

care spune: „Să ne pocăim cât timp trăim pe pământ, căci suntem ca lutul în

mâinile olarului. După cum olarul, când face vasul, dacă acesta se îndoaie

sau se sfarmă în mâinile lui, îl poate reface, iar dacă s-a grăbit a-1 pune în

cuptorul ars, nu-1 mai poate schimba, aşa şi noi, cât timp trăim în această

lume, trebuie să ne pocăim din toată inima de orice rău ce am făcut în trup,

ca să primim mântuire de la Domnul până când avem timp de pocăinţă, căci

după trecerea din această lume nu ne mai putem mărturisi sau pocăi".2)

2). Citat după I. Mihălceanu, Manual de Teologie Dogmatică, Ediţia I-a, Bucureşti,1916, p. 258.

72 loan BUNEA

Page 80: Colecţia de predici

Fragilă şi efemeră este viaţa noastră! Ne-o spune psalmistul. „Iată, cu palma

ai măsurat zilele mele şi statul meu ca nimica este înaintea ta... Ca un chip

trece omul" (Ps., 58, 7, 9). „Moartea intră pe ferestrele noastre şi dă năvală în

casele noastre, ca să piardă pe copiii din uliţe şi pe -merii din pieţe", zice

profetul Ieremia (9, 21). Ţinând seamă de această primejdie ce-1 paşte

neîntrerupt de-a lungul anilor, creştinul are totdeauna prezente în suflet

cuvintele Mântuitorului cu care încheie „Parabola celor zece fecioare":

„Privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul omului" (Matei, 25,

13), precum şi învăţătura ce se desprinde din „Parabola bogatului nemilostiv

şi a săracului Lazăr", că după moarte nimic nu se mai poate agonisi pentru

mântuire. în sufletul lui sunt întipărite şi cuvintele unei rugăciuni de cerere,

care se rosteşte la diferitele slujbe ale Bisericii noastre: „Sfârşit creştinesc

vieţii noastre, fără de patima, neruşinat, la Domnul să cerem".

Acest sfârşit creştinesc nu se dă de-a. gata oricât de arzătoare ar fi dorinţa

noastră în acest sens. Este îndeobşte ştiut că mărul nu se coace dintr-odată

în pom. Primăvara iese din floare, vara creşte şi se coace, iar toamna îl

culegem. întocmai aşa, unui sfârşit creştinesc, fără patimă, neruşinat, îi e

menită o viaţă creştină, trăită pe măsura voii lui Dumnezeu, în afară de

păcat, fiindcă „noi suntem zidiţi pentru fapte bune" (Efes., 2, 10), zice Sf. Ap.

Pavel. Acestea constituie avuţia duhovnicească, prin care sfârşitul nostru este

neruşinat şi bun, spre a fi „răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui

Hristos".

Atitudinea creştinului în faţa morţii este aceea pe care a avut-o şi a consfinţit-

o Mântuitorul prin cuvintele rostite pe cruce. „Săvârşitu-sa" şi „în mâinile Tale

încredinţez Duhul Meu". în clipa din urmă, El vorbeşte despre datoria

împlinită, datoria ascultării de Tatăl Său şi a iubirii Sale faţă de oameni. El a

îndeplinit ceea ce I-a fost hărăzit de Sfatul dumnezeiesc şi, cu cugetul

datoriei împlinite, în pace, încredinţează Tatălui ceresc, Duhul Său.

Tot Mântuitorul ne-a învăţat că timpul de aici este al semănatului, calea spre

viaţa de veci, care este timpul secerişului şi al răsplăţii - după merit. Modelul

atitudinii creştinului în suferinţă, este tot Mântuitorul care, urcând Golgota, a

văzut lumina cea neinserată a învierii. Cel ce a suferit aici cu Hristos, va şi

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 73

Page 81: Colecţia de predici

învia cu El. Cu alte cuvinte, suferinţa îndurată pentru realizarea binelui, cu

încredere şi nădejde în Dumnezeu, în

Dumnezeu Cel ce lucrează „totul cu înţelepciune", aduce izbăvire.

* * *

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 74

Page 82: Colecţia de predici

Frumoasă şi pilduitoare este atitudinea creştinului în faţa morţii, când are

cugetul curat şi mulţumirea datoriei împlinite! în felul acesta înfi-untă cu tărie

şi seninătate trecerea peste pragul mormântului. Şi câte datorii nu avem noi

de îndeplinit, toate bine definite? Datoria faţă de familie, faţă de patrie, faţă

de sufletul nostru, a cărui mântuire trebuie să stea în atenţia creştinului clipă

de clipă, ferindu-1 de arşiţa păcatului, aşa cum a făcut adormitul în Domnul

(N). El a ştiut că în faţa lui Dumnezeu trebuie să se prezinte curat, căci

aceasta este frumuseţea vieţii ca în clipa cea mai de pe urmă să nu fie dator

nimănui, ceea ce înseamnă să trăieşti în lume ca un om între oameni, adică

înţelegându-i pe aceştia, iertând greşelile lor, preţuindu-i şi iubindu-i în

măsură egală.

Ştiind că dincolo de pragul mormântului nu este îndreptare, adormitul (N) s-a

străduit să facă din viaţa pământească un imn închinat virtuţilor, să ducă un

trai chibzuit, să folosească la justa lor valoare bunurile pământeşti, să nu le

considere ca scop, ci mijloace, desigur, atât cât îi sunt necesare realizării

unei vieţi morale superioare. El a înţeles că putea trăi de-a pururi, prin

exemplul hărniciei şi onestităţii noastre. Avea un deosebit simţ al respectului

de sine, dar şi solicitudine pentru cei din jur, bine ştiind că în cumpăna

dreptei judecăţi trag faptele iubirii efective, nu vorbele deşarte şi laudele

nesăbuite. Astfel, el a înţeles cât de păgubitoare este „moartea sufletului",

adică trăirea în fărădelegi, de aceea şi-a rostuit cu înţelepciune drumul vieţii

pământeşti, spre a putea trece pe tărâmul vieţii de dincolo împăcat în

cugetul său.

Să nu uităm, deci, a duce o viaţă virtuoasă, călăuzindu-ne după principiul

care spune să lucrăm cu sârg, ca şi cum am trăi o veşnicie, dar să ne rugăm,

ca şi când mâine ne-ar veni ceasul morţii...

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI INTELEC1 HAI

Viaţă — moarte

în faţa morţii, suntem înclinaţi - mai mult ca de obicei-să mg» Mila rostul

existenţei noastre, să filozofăm asupra originii nounltt destinului nostru şi

finalului de neînlăturat, care este moartea, ţinu ineluctabil, într-o astfel de

împrejurare, ne întrebăm: de unde vi nln ce rost avem de îndeplinit, limita

loan BUNEA

Page 83: Colecţia de predici

timpului ce ne-a fost hărăzii *ji avem de dat vreo socoteală despre felul cum

ne-am înţeles eheiiuit § In lume.

întrebările sunt fireşti, considerând că nu este pe pămânl nu mu mai

cutremurător decât moartea. Toate nenorocirile - boli, sulnlit|

neputinţele bătrâneţii - pălesc în faţa morţii. Nimeni nu doreşte

tea, ceea ce înseamnă că nu suntem creaţi pentru moarte, ci pentru vin <

Aşa a fost dintru început. în viaţa omului, moartea a intrat ca urniim păcatului

(Rom., 5,12). Virulenţa morţii a fost neutralizată prin „I li Im. Cel înviat din

morţi, care s-a făcut începătură, pârgă celor adormiţi • Cor., 15, 20). Ca

atare, în credinţa şi conştiinţa creştinilor reliiu viaţă-moarte ia o altă

înfăţişare. Pentru ei, clipa morţii este „o nuit.ni> este „taina morţii"; atunci se

săvârşeşte o adevărată taină, sull» iul nemuritor se desparte de trup,

părăsindu-şi locuinţa vremelnică, „viinii de lut" (II Cor., 4, 7), „ţărâna se

întoarce în pământul din care a i<-

luată, iar sufletul se întoarce la Dumnezeu care 1-a dat" (Eccles., 12, <

* * *

Este cu neputinţă a face o separaţie între viaţă şi moarte. Mo.ii it -< nu este

un moment, ea coexistă şi însoţeşte omul - fără întrerupe n pe drumul

existenţei sale pământeşti. Pentru fiinţa umană, moartea < t prezentă în

toate lucrurile ca limita lor evidentă, potrivit adaglulm horaţian: „Mors ultima

linea rerum est". Omul trăieşte o experirut t imediată a morţii anticipate.

Astfel, clipele care pier, schimbările (Ir li > felul, faptul că nimic nu poate să

se reproducă aidoma, urmele timpi il« >> întipărite pe faţă, chiar o floare

ofilită etc..., sunt tot atâtea stări tl» melancolie, de descumpănire pentru noi,

sau morţi parţiale.

Toate pier, dar nu-i mai puţin adevărat că toate mor spre a renafjh Este

confirmarea legii conservării energiei, care spune că în natură n)nil> nu se

distruge, ci totul se transformă. Cercetând natura înconjurăt» mi < se

constată că soarele asfinţeşte ca să răsară în dimineaţa zilei următoare,

sămânţa aruncată sub brazdă putrezeşte, încolţeşte, creşte din nou şi dă rod;

firea se dezbracă toamna de podoaba ei şi intră în iarnă, ca în primăvară să

prindă din nou viaţă şi să se împodobească cu veşmântul înmiresmat al

*). Publicat în „Mitropolia Ardealului", Nr. 5-6 / 1983.

Page 84: Colecţia de predici

verdeţii şi al florilor. S-a întrebat şi se întreabă mintea iscoditoare: oare omul,

cununa tuturor făpturilor, stăpânul întregii vieţi, se preface, prin moarte, în

praf şi pulbere? Dar atunci raţiunea creatoare este într-un neastâmpăr

permanent, caută să ridice vălul tainelor universului şi să înalţe sanctuar

valorilor perene ale adevărului, binelui şi frumosului? De ce iubirea se

înflăcărează - până la sacrificiu - pentru idealul de îndulcire a ferocităţii

sfâşietoare din lume?" Dintre toate fiinţele create - zice Chateaubriand - omul

singur adună cenuşa semenului său şi-i poartă respect. în ochii noştri,

domeniul morţii are în sine ceva sacru. De unde vine oare puternica idee ce

avem despre moarte? Câteva firicele de praf merită ele cinste din partea

noastră? Nu, fără îndoială. Respectăm cenuşa strămoşilor noştri pentru că un

glas tainic ne spune că nu se stinge totul în noi şi acest glas este cel care

consacră cultul morţilor la toate popoarele pământului. Acestea toate sunt

convinse că somnul nu ţine mult şi că moartea nu este decât o glorioasă

schimbare la faţă".1)

în lumina învăţăturii creştine, omul nu este o glumă a firii, ci „Chipul şi slava

lui Dumnezeu" (II Cor. 11, 7). El are nativ presimţirea nemuririi. De altfel, încă

în filosofia greacă, nemurirea - chiar dacă nu era o certitudine , era un

postulat. Desigur, în afara euforiei credinţei, se vorbeşte de o aşa numită

nemurire etică, prin care se înţelege supravieţuirea marilor creatori - savanţi

şi artişti - în memoria urmaşilor. Acel fel de a înţelege nemurirea este

impropriu şi nu are nimic comun cu nemurirea în sens creştin. Pentru creştini,

nemurirea sufletului este o problemă fundamentală; pe ea se întemeiază

dogma învierii din morţi şi putinţa unei vieţi viitoare. Legat de moarte este şi

posibilitatea unei sancţionări definitive a binelui şi a răului, precum şi a

fericirii şi a unei vieţi religioase morale.

Este evident că natura nu cunoaşte decât supravieţuirea sau conservarea

speciilor. Crezul creştin are în vedere nemurirea personală. Singure

persoanele nu se dezagregă, ele rămân indestructibile, entităţi uniCe şi

originale. O persoană n-o putem uita, fie că ne-a făcut bine, fie că ne-a făcut

rău. în ambele cazuri vrem să dureze în veci, fie pentru a se căi de răul pe

care 1-a făcut, fie pentru a ne bucura continuu de dragostea ei. Creştinul -

*). Publicat în „Mitropolia Ardealului", Nr. 5-6 / 1983.

Page 85: Colecţia de predici

persoană - este stăpânit de nelinişte şi de un dor nepotolit după o viaţă

plenară, pe care o presimte dincolo de prozaicul cotidian. Sprijinit cu

deosebire pe codul evanghelic, el vede moartea ca un moment în dialogul

etern al omului cu Dumnezeu cel personal. Pentru creştinism moartea, deşi e

urmarea păcatului, a păstrat un sens pozitiv, întrucât în ea Hristos ne trece la

comuniune deplină CU Dumnezeu „la treapta plenitudinii vieţii".2)

Creştinul acceptă liber să treacă prin moarte, cu scopul de a o învinge, „a da

înapoi neantul", cum se exprimă un cugetător creştin, sau cum cântă Biserica

în noaptea învierii: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând

şi celor din morminte viaţă dăruindu-le". Origen invocă o tradiţie, potrivit

căreia trupul lui Adam ar fi fost îngropat acolo unde Hristos a fost crucificat.

După o altă tradiţie, lemnul curcii îşi are rădăcina în arborele vieţii. Crucea lui

Hristos a devenit astfel arborele vieţii. Este de la sine înţeles atunci că Sf.

Scriptură ignoră nemurirea naturală şi ne revelează învierea venind de sus,

de la moartea şi învierea Dumnezeu-Omului. Drept urmare, creştinii privesc

făţiş tragic morţii şi consideră că dacă lisus-Omul a urmat acest drum,

aceeaşi cale le este deschisă şi lor.3)

Frecvent - pornind de la considerente raţionale - se afirmă nemurirea

sufletului avându-se în vedere natura lui simplă, ca atare nu poate fi

descompus sau nimicit. Mai presus de toate însă indestructibilitatea sufletului

îşi are cauza în voinţa lui Dumnezeu, care vrea ca persoana umană să fie în

relaţie neîntreruptă cu El. De la început, Dumnezeu a înzestrat sufletul cu

Harul Său apoi, prin întruparea Fiului Său, s-a sălăşluit în om, mintea şi voinţa

lui devenind încă în viaţa pământească tron şi sălaş dumnezeiesc. Nu vedem

motivul pentru care Dumnezeu s-ar lipsi de acest tron al Său. Cum ar răbda

Dumnezeu ca acest sălaş al lui Hristos să fie nimicit odată cu moartea? „Căci

ştim că de se va desface locuinţa noastră pământească, în cortul acesta,

avem în ceruri zidire de la Dumnezeu, casă veşnică, nefăcută de mână. De

aceea suspinăm în acest trup, dorind să ne îmbrăcăm întru locuinţa noastră

cea din cer, dacă vom fi înveşmântaţi, dar nu goi" (II Cor. 5, 1-2).

2) . Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Voi. 3,

Bucureşti, 1978, p. 218.

*). Publicat în „Mitropolia Ardealului", Nr. 5-6 / 1983.

Page 86: Colecţia de predici

în conştiinţa adevăraţilor creştini sălăşluieşte convingerea nestrămutată că

sufletul lor a fost creat pentru nemurire, spre a avea părtăşie veşnică cu

Hristos. Chiar cei „goi de Hristos", cum îi numeşte Sf. Apostol Pavel, dăinuiesc

cu sufletul în veci, spre a cunoaşte marea vrednicie pentru care au fost zidiţi

şi a trăi veşnic cu regretul de a nu fi înţeles augusta demnitate ce le-a fost

hărăzită. Sfânta Scriptură afirmă categoric existenţa şi lucrarea sufletului

după moarte. „Avem încredere şi voim mai bine să plecăm din trup şi să

petrecem în Domnul" (II Cor., 5, 8; Cal., 1, 21; Eccles. 12, 7). Parabola

bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr (Luca, 16, 19-31) face dovada

credinţei în nemurirea sufletului. Sufletul este - în continuare - activ, cugetă,

doreşte şi simte, dar nu-şi poate traduce în faptă dorinţele sale, potrivit

cuvintelor Mântuitorului: „Trebuie să fac, până este ziuă, lucrurile Celui de M-

a trimis pe Mine; căci vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze" (loan,

9, 4). Nemurirea sufletului o atestă şi textele din Apocalipsă: 4,10-11; 5,8-14,

în care se vorbeşte de „douăzeci şi patru de bătrâni care au căzut - sau

închinat - înaintea Mielului", iar la 7, 9: „de mulţime multă, care stă înaintea

tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcată în veşminte albe şi având în mână

ramuri de finic". în altele se vorbeşte expres de „cei ce locuiesc în cer" (13,6),

apoi de sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu ce stau sub

jertfelnic şi întreabă: „Până când Stăpâne sfinte şi adevărate nu vei judeca şi

nu vei răzbuna sângele nostru faţă de cei ce locuiesc pe pământ?" (6,10).

Răspunsul pe care îl primesc este acesta: „să stea în tihnă încă puţină

vreme" (6, 11). Din text rezultă că ele au conştiinţa timpului; ele au aşteptat

vreme îndelungată pedepsirea celor

răi şi vor trebui să mai aştepte până se va da sentinţa.

* * *

Viaţa şi moartea se intercondiţionează şi ele trebuie luate ca atare. Poetul R.

M. Rilke se întreba: nu cumva moartea şi viaţa sunt un singur cuvânt? Pe

drept, poetul afirmă că moartea e faţa vieţii, şi multe trebuie să înveţi - pe-

ncetul - ca să simţi o fărâmă de veşnicie. E necesar a privi şi a trăi viaţa în

veşnicia ei, în raporturile ei cu Dumnezeu şi cu nemurirea, aşa după cum ne-

a învăţat Mântuitorul s-o trăim.

*). Publicat în „Mitropolia Ardealului", Nr. 5-6 / 1983.

Page 87: Colecţia de predici

Adormitul în Domnul (N) a înţeles că moartea este timpul secerişului vieţii

pământeşti. Drept urmare, vieţii pământeşti i-a dat un înţeles superior, a

onorat-o la ţărmul veşniciei, făcând din ea un lan închinat virtuţilor sublime,

astfel că bilanţul cu care trece pe celălalt tărâm al existenţei este bogat în

roade creştineşti. EI n-a uitat nici o clipă cuvintele

*). Publicat în „Mitropolia Ardealului", Nr. 5-6 / 1983.

Page 88: Colecţia de predici

înţeleptului Sirah. „Adu-ţi aminte că moartea nu zăboveşte şi hotărârea

iadului nu s-a arătat ţie, sfinţeşte-ţi sufletul, că în iad nu este a căuta

desfătări" (înţelepciunea lui Isus Sirah, 14, 12, 1.6). Şi-a sfinţit sufletul în

unirea lui cu Hristos, realizată tainic la Botez şi actualizată - fără întrerupere -

în toate zilele vieţii sale. Ştiind că Dumnezeu i-a încredinţat o misiune în lume

- deci este o fiinţă unică şi nerepetabilă, cum este de altfel orice om - s-a

străduit să şi-o îndeplinească, umblând „întru înnoirea vieţii" şi aşteptând cu

seninătate sfârşitul, încrezător în cuvintele Sf. Apostol Pavel, care spune:

„Căci dacă am crescut împreună cu El (cu Hristos) prin asemănarea morţii

Lui, atunci vom fi părtaşi şi ai învierii Lui" (Rom., 6,4-5). Asemenea celor

înduhovniciţi, el şi-a zis. „Mie a vieţui este Hristos, şi a muri câştig" (Fii., 1,

21).

înaintea privirii lui se deschide minunata privelişte a Ierusalimului ceresc,

cetate cerească învăluită în slava lui Dumnezeu (Apoc., 21, 11). Ne

îndreptăţeşte vrednicia lui - ca enoriaş, soţ, tată, slujbaş - să credem că

porţile acestei împărăţii îi sunt deschise, fiindcă prin ele nu intră „nimic

pângărit şi nimeni care este dedat cu spurcăciunea şi cu minciuna, numai cei

scrişi în Cartea Mielului" (Apoc., 21, 27). El şi-a spălat veşmintele şi le-a făcut

albe în sângele Mielului (Apoc., 7,14), de aceea la judecată nu va veni, ci s-a

mutat din moarte la viaţă (Ioan, 5, 24).

Noi ÎI însoţim cu rugăciunile noastre şi - pentru păcatele inerente vieţii sale

pământeşti - cerem Milostivului Dumnezeu iertare.

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI BATRAN

Credinţa - reazim vieţii şi tărie în faţa morţii

„Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii" (Apoc., 2, 10).

Dacă Moartea unui tânăr trezeşte în noi, cei vii, sentimentul tragic al

existenţei, în schimb, moartea unui octogenar sau nonagenar trezeşte

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 79

Page 89: Colecţia de predici

sentimentul nostalgic al amintirilor venite din depărtările copilăriei şi tinereţii

noastre.

în astfel de împrejurări, când ne despărţim de un semen al nostru, chiar în

vârstă înaintată, vrând - nevrând, suntem ispitiţi să reflectăm adânc asupra

celor trecute ale vieţii noastre, dar cu deosebire asupra acestei zguduitoare

probleme care este moartea. Spre a o accepta şi înfrunta cu tărie, este

necesar ca la prezidiul vieţii să fi avut şi să fi urmat - de-a lungul anilor - un

cod moral sănătos, există undeva - într-un muzeu - un tablou care reprezintă

moartea celui credincios. Tabloul este intitulat: „Moartea celui drept". Ca

model, este luat Sf. losif, întins pe patul de moarte, iar Sf. Fecioară Mana este

înfăţişată cu faţa la pământ, în dreptul picioarelor lui. Mântuitorul ţine cu

braţul stâng capul celui ce se zbate în ghearele morţii, iar cu braţul drept,

întins spre soare, arată drumul pe care urmează să meargă sufletul celui

drept. în partea de jos a tabloului, sunt scrise cuvintele. „Aşa moare cel

drept."

$ ^ $

De o astfel de moarte putem spune că a avut parte adormitul în Domnul (N),

- aşa că i se potrivesc cuvintele dreptului Simion: „Acum, slobozeşte pe robul

Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău în pace... " (Luca, 2, 29). Dreptul Simion,

după întâlnirea cu pruncul lisus, mărturiseşte, cu conştiinţa împăcată, că

poate pleca liniştit pe drumul veşniciei. I se împlinise cea mai sfântă dorinţă,

rod al credinţei sale puternice. La fel, poate spune şi adormitul (N).

Cuvintele dreptului Simion trăiesc de-a pururi pe buzele celor ce „lupta cea

bună au luptat, călătoria au săvârşit, credinţa au păzit" (II Tim., .4,7). Aceştia

privesc împăcaţi la drumul ce l-au străbătut în viaţă şi aşteaptă senini

dezlegarea din Strânsorile lutului şi trecerea pe plaiurile însorite ale vieţii de

veci, aşa cum a trecut adormitul (N), în vârstă de (x). Cei credincioşi ştiu să

moară, fiindcă au ştiut să trăiască sub oblăduirea legii morale, în curăţenia

inimii, l-am văzut pe Fiul şi am crezut în El şi de aceea vor fi vii (Ioan, 6, 40).

Credinţa nestrămutată în Dumnezeu este comoara cea mai preţioasă a

creştinului autentic. Ea îi uşurează sarcinile grele ale vieţii, îl apără de

primejdii, mută munţii grijilor şi durerilor din loc, dă un înţeles înalt vieţii sale.

Credinţa îi arată creştinului de unde vine şi unde merge, ea este, pentru el,

Page 90: Colecţia de predici

stavilă împotriva păcatului, fiindcă are mereu prezente în minte cuvintele: „în

tot ce faci adu-ţi aminte de sfârşitul tău şi nu vei păcătui niciodată"

(înţelepciunea lui Isus Sirah, 7, 38). Ceea ce caracterizează pe cel credincios

în faţa morţii, este liniştea şi seninătatea, fiindcă de multă vreme s-a pregătit

- prin rugăciunile şi purtarea sa - pentru acest sfârşit, când trebuie să-şi

încredinţeze sufletul în mâinile Creatorului. Moartea celui credincios este

asemenea unui somn liniştit, el merge la moarte cum se duce muncitorul,

după munca grea a zilei, spre odihnă de noapte, cu nădejdea şi încrederea

că, în dimineaţa următoare, se va scula cu puteri noi. El ştie că prin moarte

părăseşte tot ce dă lumea pământească, numai faptele bune îl însoţesc

dincolo de mormânt.

Ce să spunem despre cei stăpâniţi de văpaia patimilor, despre păcătoşii care

fac din viaţa lor un roman complicat, din care lipseşte cheagul moral? Aceştia

plătesc scump ceasul din urmă, aşa cum zice psalmistul: „Moartea

păcătoşilor este cumplită" (Ps., 33, 20). Câteva cazuri sunt concludente:

Lameh este torturat de conştiinţă, în faţa morţii, şi-şi mărturiseşte crima

ascunsă, deşi nimeni nu ştia (Fac., 4, 23-24); Ahab şi Lzabela, din cauza

nelegiuirilor lor, au avut parte de o moarte năpraznică (III Regi, cap. 21 şi 22);

Regele babilonean Belşaţar, care a profanat vasele sfinte, la fel, a avut parte

de o moarte cumplită (Daniel, cap. 5); Antioh împăratul, în ceasurile grele ale

sfârşitului, şi-a adus aminte „de răutăţile pe care le-a făcut în Ierusalim" (I

Mac., 6, 12), dar era prea târziu, fiindcă viermii l-au mâncat de viu (II Mac., 9,

9). Nimerită este caracterizarea celui nelegiuit: „Nelegiuitul se chinuieşte în

toate zilele vieţii sale, mereu i se pare că un ucigaş se năpusteşte asupra lui"

(Iov, 15, 21).

Ferice ce cei ce „n-au umblat în calea păcătoşilor", ci în legea Domnului,

cugetând la el ziua şi noaptea. Aceştia sunt asemănaţi de psalmist cu „pomul

răsărit la izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea Sa, şi frunza lui nu

va cădea, şi toate câte va face, vor spori" r(Ps., T, 1-3). Ei consideră credinţa

vie absolut necesară mântuirii, ^propăşirii pe căile virtuţii. „Eără credinţă nu

este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu" (Evrei, II, 6; Marcu, 16, 16).

Fireşte, credinţa este mântuitoare, aduce spor în viaţă, mulţumire

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 81

Page 91: Colecţia de predici

sufletească, sfinţeşte, dacă rodeşte în fapte bune. „Ce folosiţi, fraţilor, dacă

zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Oare poate credinţa să-1

mântuiască?... Precum trupul fără suflet mort este, aşa şi credinţa fără fapte

moartă este" (Iacov, 2, 14, 26). Să nu uităm că un simulacru de credinţă

întâlnim şi la demoni, şi „ei cred şi se cutremură". (Iacov, 2, 19). Credinţa lor

însă este un miraj de credinţe înşelătoare, zadarnică. Numai credinţa vie ce

stă sub oblăduirea Bisericii şi dă ascultare poruncilor ei, este izbăvitoare, ea

fiind în consonanţa cu ceea ce învaţă Mântuitorul. „Nu oricine îmi zice:

Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui

Meu Celui din ceruri" (Matei, 7, 21). Pomul se cunoaşte după roade, creştinul

după fapte (Matei, 16-20).

Aleasa virtute este credinţa pentru creştin. Importanţa ei o vădeşte şi

numirea de „credincioşi" ce s-a dat creştinilor încă în epoca patristică, însăşi

învăţăturii creştine i s-a dat numirea de „credinţă". Este necesară şi

folositoare credinţa pe care o propovăduieşte Biserica, ca fiind „stâlp şi

temelie a adevărului" (I Tim., 3, 15). Singură Biserica are darul de a nu putea

greşi, fiindcă este condusă de însuşi lisus Hristos, capul ei nevăzut şi are

aiutorul şi luminarea Duhului Sfânt pururea cu ea. Orice credinţă venită din

alt izvor decât al revelaţie, „chiar dacă înger din cer ar vesti-o" (Gal, 1, 8)

este păgubitoare, piedica mântuirii, mai ales prin răstălmăcirea ei. Se ştie

doar că sunt şi credinţe deşarte, înşelătoare. Sunt acele învăţături şi purtări

contrare celor propovăduite de Biserică şi legile ei. Ele sunt falsificări ale

credinţei adevărate. Este deştul să ne referim la erezie, care este abatere de

la un adevăr sau mai multe adevăruri de credinţă. Pe linia credinţei, erezia

este ceva nesănătos, o boală, reversul adevărului, închipuirea de oameni

rătăciţi din neştiinţă sau rătăcind pe alţii din interes. Sf. Scriptură semnalează

primejdia pe care o prezintă ereticii, numindu-i „învăţători mincinoşi, care vor

strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul care i-a

răscumpărat, îşi vor aduce lor grabnică pieire. Mulţi se vor lua după

învăţăturile lor rătăcite şi, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită". (II

Petru, 2,1-2). Suntem sfătuiţi să ne ferim de ei, ca nu cumva să alunecăm şi

noi în păcatul lor. „De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare,

depărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind

Page 92: Colecţia de predici

singur de sine osândit" (Tit., 3,10-11). „Dacă cineva vine la voi şi nu aduce

învăţătura aceasta, să nu-1 primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: «Bun venit»" (II

Ioan, 1, 10).

Deci, suntem povăţuiţi să nu dăm ascultare învăţătorilor mincinoşi, fiindcă

„răstălmăcesc Scriptura" (II Petru, 3, 16). Unii mărturisesc în graiuri

neînţelese, inexistente, împotriva a ceea ce învaţă Sf. Ap. Pavel. „Mai bine

este a grăi cinci cuvinte de înţeles, decât zece mii de cuvinte în limbi (fără

înţeles)" (I Cor., 14, 19). Este apoi absurd să însoţeşti rugăciunile de

tremurături, salturi etc. Ele fac mai curând dovada unui duh rău, care nu vine

de la Dumnezeu, ci de la Satana.

Din tălmăcirea greşită a Sf. Scripturi, s-au ivit şi alte învăţături greşite, toate

falsificări ale dreptei credinţe. Astfel, se susţine din partea unora că, după

moarte, sufletul trece într-o stare de somnolenţă până la învierea cea de

apoi. Susţinerea contrazice dreapta credinţă, potrivit căreia sufletul, prin

moarte, nu-şi pierde simţirea, ca dovadă că Avram şi Lazăr - din parabolă -

vorbesc între ei, iar tâlharului de pe cruce i s-a promis că va trăi, nu că va

dormi. Cât priveşte venirea a doua a Mântuitorului, contrar aberaţiilor celor

ce au denaturat sensul dreptei credinţe, va fi una singură. La fel, învierea de

apoi va fi una singură şi a tuturor deodată, a celor drepţi şi a celor păcătoşi

(Ioan, 5, 28-29; Matei, 25, 31-36). Va fi un singur seceriş şi pentru grâu şi

pentru neghină (Matei, 13, 30, 42-43), o singură dată va veni mirele pentru

toate fecioarele (Matei, 25, 1-13), o singură dată va veni stăpânul să ceară

socoteală lucrătorilor din via sa (Matei, 21, 33-41); deodată va cere socoteală

despre talanţii pe care i-a încredinţat (Matei, 25, 14-30). Deci, sunt excluse

două învieri şi două judecăţi, iar după învierea morţilor nu mai rămâne

loc pentru nici un fel de împărăţie.

* * *

Adormitul în Domnul (N) a fost străin de aceste devieri de la linia dreptei

credinţe. Linia vieţii sale a fost Legea Strămoşească, credinţa moşilor şi

strămoşilor lui. El a considerat cu psalmistul că: „Mai bine este a te încrede în

Domnul, decât a te încrede în om" (Ps., 117, 8). Gândul la legătura dintre cer

şi pământ dă tărie celui credincios să înfrunte furtuna vieţii şi să facă din

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 83

Page 93: Colecţia de predici

fiecare pas al călătoriei pământeşti piedestal pentru mântuire, aşa cum a

făcut adormitul (N).

Cuvintele Apocalipsei: „Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa

vieţii", sunt, pentru creştinul drept-credincios, îndreptar de-a lungul anilor

vieţii pământeşti şi tărie în faţa morţii. Astfel că poate spune cu Sf. Ap. Pavel:

„... vremea despărţirii mele s-a apropiat. Lupta cea bună m-am luptat,

călătoria am săvârşit; credinţa am păzit, De acum mi s-a gătit cununa

dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, dreptul judecător, şi

nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui" (II Tim, 4-6-8).

AL DOILEA CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREŞTIN DE ORICE VÂRSTĂ

Sfânta Euharistie - merinde pe drumul veşniciei

„Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi

învia în ziua cea de apoi" (loan, 6, 54).

Potrivit învăţăturii creştine, noi, pământenii, suntem călători către veşnicie.

înţelepciunea cea mare a fiecărui creştin stă în aceea de a se pregăti din

vreme, de aici, de pe pământ, cu merinde bună şi îndestulătoare pentru

călătoria de dincolo. Evident că această merinde este viaţa virtuoasă, dar cu

deosebire „pâinea cea cerească şi paharul vieţii", adică Sf. Euharistie, hrană

pe care adormitul şi-a agonisit-o în viaţa pământească. El a ştiut că „faţa

acestei lumi trece" (I Cor., 7, 31), dar cine „mănâncă trupul Mântuitorului şi

bea sângele Lui, are viaţa veşnică, iar Mântuitorul îl va învia în ziua cea de

apoi" (loan, 6, 54). Indisolubila legătură dintre Sf. Euharistie şi învierea de

obşte a fost credinţa de nezdruncinat a adormitului (N), aşa cum de altfel

trebuie

să fie credinţa tuturor creştinilor conştienţi de chemarea lor.

%

Nădejdea noastră în învierea morţilor îşi trage seva din credinţa în

dumnezeiasca Taină a Sf. Euharistii, în care primim pe lisus Hristos cel

euharistie, în întregimea persoanei Sale, cu firea dumnezeiască şi

omenească. Numai aşa putem aştepta învierea trupurilor noastre, dacă ne-

am făcut una cu Hristos, prin Taina Sf. Euharistii. „După cum nu există

creştinism fără învierea din morţi, aşa nu există creştinism fără

dumnezeiasca încredinţare că lisus Hristos este adevărat şi întreg -

Page 94: Colecţia de predici

Dumnezeu şi om - în Sfânta împărtăşanie şi că noi, mâncând trupul Lui şi

bând sângele Lui, ne îndumnezeim şi nu murim decât în arătare, căci

aşteptăm - cu bucurie sau în întristare - ziua cea supremă a judecăţii şi

redobândirea trupurilor noastre.

. ţ

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 85

Page 95: Colecţia de predici

Cine se numeşte pe sine drept-credincios, fără să creadă în înfricoşata Taină

a Sf. Potir şi în învierea de obşte, acela este mincinos, şi adevărul nu este în

el (I Ioan, 2,4). Conştiinţa creştină trează vibrează fără întrerupere în faţa

misterului euharistie, considerându-1 diamantul de preţ infinit al învăţăturii

creştine. De aici, dorinţa arzătoare a creştinului drept-credincios în viaţa

pământească, de a fi în ascensiune şi participare la Cina Sionului istoric şi

ceresc.

Sublimă este această taină! Ea le covârşeşte în importanţă pe toate celelalte,

fiindcă în ea se descoperă tot harul şi bunătatea mântuitorului Iisus Hristos.

Ea împărtăşeşte credincioşilor nu numai harul, ci însuşi izvorul harului, pe

Iisus Hristos. Pe lângă caracterul de taină, ea are şi pe acela de jertfă, jertfa

trupului şi sângelui Domnului, care se aduce până la sfârşitul veacului pentru

iertarea păcatelor celor vii şi celor morţi.

începutul ei este Cina cea de Taină, în Joia Paştilor, când Dumnezeiescul

Mântuitor a instituit-o. Este un moment crucial, o piatră de hotar în orientarea

religioasă şi morală a sufletului. Cu acest prilej, prăznuirea Paştelui iudaic

rămâne în umbră, păstrându-şi doar caracterul prefigurativ, luându-i locul

marea taină creştină a Sf. Euharistii, în care Iisus este de faţă - viu - sub

forma pâinii şi a vinului. Aici, se temeluieşte legătura cea nouă între

Dumnezeu şi noul Israel. Mana, mielul pascal şi jertfa lui Melchisedec sunt

înlocuite cu trupul şi sângele Mântuitorului, sub forma pâinii şi a vinului,

chipul este înlocuit prin realitate. Iubirea Mântuitorului preschimbă pâinea şi

vinul în trupul şi sângele său, spre a fi hrana tuturor creştinilor, în vecii

vecilor.

Sf. Apostol şi evanghelist Ioan cuprinde pe dumnezeu într-un singur cuvânt:

iubire (I Ioan, 4, 2). Această iubire s-a manifestat prisoselnic prin trimiterea

fiului său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre (I Ioan, 4, 8). Dar,

crinul acestei iubiri va rodi necontenit în taina de nepătruns a Sf. Euharistii, în

are noi adorăm şi primim pe Iisus Hristos întteg, Dumnezeu şi om, Cel ce ni

se dăruieşte cu aceeaşi sfântă şi neprecupeţită lepădare de sine cu care s-a

dăruit pe Golgota. în Sf. Euharistie este prezent însuşi Răscumpărătorul cel

întrupat din Fecioara Maria, botezat în Iordan, Iisus cel răstignit pe Golgota în

86 Ioan BUNEA

Page 96: Colecţia de predici

zilele lui Pilat din Pont, Mielul lui Dumnezeu cel ipostatic şi substanţial. Pe

drept cuvânt, Sfânta Euharistie a fost considerată o prelungire a misterului

Răscumpărării, constituind împreună cu dogma Sf. Treimi şi a întrupării

misterul cel mai înalt şi mai sfânt al religiei creştine.

Desfătare fără seamăn avem în dumnezeiasca taină a Sf. Euharistii! In ea nu

se împuţinează niciodată dragostea lui Dumnezeu pentru noi.

87 Ioan BUNEA

Page 97: Colecţia de predici

Prin ea ni se deschide cerul şi încă pe pământ fiind, noi anticipăm sălăşluirea

noastră în corturile cele veşnice şi bucuria petrecerii împreună cu Dumnezeu-

Cuvântul. Se înţelege că pentru a fi părtaşi acestei bucurii îngereşti, este de

neapărată trebuinţă credinţa că Sf. Pristol, unde se aduce jertfa, este jilţul

marelui Dumnezeu şi că vinul euharistie este unul şi acelaşi cu Iisus Hristos

cel din ceruri. „Cine nu crede că, primind Sf. împărtăşanie, se face trup şi

sânge cu Hristos, primeşte aroma nemuririi, ia parte lângă sfinţi şi fericiţi,

acela nu înţelege nimic din minunea mistică cea întru Hristos, acela rupe

solidaritatea dintre Biserica de pe pământ şi cea din ceruri (dintre Biserica

luptătoare şi cea biruitoare) şi se aminteşte în rugăciunile pentru morţi".2)

Patriarhul Iacob din Vechiul Testament a văzut în vis o scară pe care îngerii

Domnului urcau şi coborau. Pentru noi, creştinii Sf. Euharistie este scara pe

care ne urcăm la Dumnezeu şi Dumnezeu coboară la noi, izvorul legăturii

noastre cu Mântuitorul, legământul graţie căruia devenim părtaşi

dumnezeieştii firi (II Petru, 1,4). Intrând în unire strânsă cu Domnul prin Taina

Sf. Euharistii, sufletul creştinului se curăţă de miasmele ucigătoare ale

păcatelor, rodeşte în virtute şi saltă simţitor spre desăvârşire, Despre un

dregător din Pont cu numele Mitridat se spune că lua zilnic un medicament

care-1 făcea imun la încercările duşmanilor de a-i lua viaţa şi-i întărea atât de

mult trupul încât, încercând o dată să se sinucidă, n-a reuşit. O tărie similară

asigura Sf. Euharistie sufletului creştinilor în lupta pe care trebuie s-o ducă cu

ispitele diavoleşti. Concomitent cu sporul în virtute ce rezultă din

împărtăşirea cu trupul şi sângele Domnului, se realizează îndumnezeirea

sufletului, în sensul că noi nu murim decât în arătare, căci aşteptăm ziua

învierii trupurilor şi a unirii lor cu sufletele nemuritoare, spre a se înfăţişa

înaintea dreptului judecător al cărui trup şi sânge l-am primit din Sf. Potir al

mântuirii: „Cel ce mănâncă trupul meu şi bea sângele Meu, are viaţă veşnică

şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi" (Ioan, 6, 54).

Oricât de minunate şi de bogate ar fi darurile acestei înfricoşătoare taine, ea

nu rodeşte în ogorul sufletesc al oricărui păcătos, ci numai în inimile scăldate

în lacrimile pocăinţei, deprinse cu săvârşirea postului, antrenate în iubirea

aproapelui şi în râvna izbăvirii unui păcătos de la pieire. Fără pregătirea

2). Idem.

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 88

Page 98: Colecţia de predici

cuvenită, în loc să culegem roada izbăvitoare, recoltăm buruiana infernală a

osândei. Sf. Ap. Pavel ne relatează cazuri de creştini osândiţi la grele

suferinţe, din cauza nevredniciei cu care s-au apropiat de Sf. Taine, cu

deosebire de Taina Sf. împărtăşanii. „Oricine cu nevrednicie va mânca pâinea

aceasta sau va bea paharul Domnului, vinovat va fi de trupul şi sângele

Domnului. Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi

să bea din pahar... căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi

mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului" (I Cor., 11, 27-29).

„Să se cerceteze omul pe sine" în faţa Tainei celei cutremurătoare,

cerceteze-şi fiecare conştiinţa, stăpânească-şi limba şi rânduiască - şi

creştineşti - purtarea. Altfel, Taina devine prilej de aspră şi dureroasă osândă.

Pe Golgota, lisus, s-a jertfit pentru răscumpărarea tuturor. în Sf. Euharistie

însă se jertfeşte numai pentru cei ce sunt vrednici de răscumpărare. în toţi

aceştia, dacă o primesc „cu credinţă şi cu dragoste", El lucrează necontenit"

aceeaşi curăţie de păcate, aceeaşi iertare dumnezeiască şi aceeaşi

desăvârşită împăcare pe care a săvârşit-o pe crucea Golgotei.

* * *

Mântuitorul adresează stăruitor creştinilor îndemnul: „Lucraţi pentru

mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică" (loan, 6, 27). Pornind de la aceasta

îndrumare, Biserica a rânduit ca membrii ei, spre a fi mădulare vii, să se

împărtăşească ori de câte ori simt povara păcatului, cu deosebire în cele

patru posturi de peste an (al Paştelui, al Crăciunului, al Sf. Marii şi al Sf.

Apostoli). Spre a-şi avea Sf. Euharistie efectul cuvenit, Biserica îndatorează

pe credincios la o pregătire corespunzătoare, şi anume: spovedanie,

împăcare cu toţi, înfrânare de la orice poftă, abţinere de la mâncare şi

băutură în ziua împărtăşirii §i citirea pravilei îndătinate (a rugăciunilor

pregătitoare pentru împărtăşirea cu vrednicie). în felul acesta, Sf,

împărtăşanie devine merinde pentru drumul veşniciei, ea trebuie să fie

administrată şi în preajma morţii.

Adormitul în Domnul (N) s-a folosit de acest dar al Sf. împărtăşanii de-a

lungul anilor vieţii pământeşti - cu vrednicie pilduitoare - precum şi în ceasul

morţii. Asta este o dovadă grăitoare că a înţeles ce este esenţial în cuprinsul

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 89

Page 99: Colecţia de predici

învăţăturii creştine: unirea cu Hristos şi dobândirea tuturor harurilor

mântuitoare câştigate prin crucea Golgotei.

Având în vedere că „noi suntem mădulare fiecare în parte" (I Cor., 12, 27),

suntem îndatoraţi ca şi după trecerea din viaţa pământească a creştinilor, să

continuăm a ne îngriji de sufletele lor, prin pomenirea lor la Sf. Liturghie. Sf.

Părinţii recunosc, în mod unanim, că sufletele celor pomeniţi la Sf. Liturghie,

dobândesc daruri tot aşa de mari ca şi cei vii. Aducând jertfa fără de sânge

pentru cei morţi, mirida care se scoate ia Sf Liturghie şi pomenire, care se

face pentru ei, îi uneşte cu Dumnezeu şi-i împărtăşeşte cu El în chip nevăzut,

spune Sf. Simion al Tesalonicului.

In Iisus Hristos cel euharistie trăim toţi de-a pururi şi suntem uniţi laolaltă, cei

din cer şi cei de pe pământ. „Că dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă

murim, pentru Domnul Murim" (Rom., 14,8), căci El „nu este Dumnezeul

morţilor, ci al viilor" (Luca, 20, 88).

Spre a fi „părtaşi ai slavei celei ce va să se descopere" (I Petru, 5, 1), să ne

rugăm Dumnezeului tuturor, Mântuitorului Iisus şi să-i zicem: „Stăpâne,

iubitorule de oameni, păzeşte-ne pe noi sub acoperemântul aripilor Tale; şi

ne dă nouă până la suflarea cea mai de pe urmă, cu vrednicie să ne

împărtăşim cu Sfintele Tale Taine, spre luminarea sufletului şi spre

moştenirea împărăţiei cerurilor". Amin.

!

90 loan BUN EA

Page 100: Colecţia de predici

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI PREOT* Apostolatul preoţesc

„Cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema în împărăţia cerurilor."

(Matei, 5, 19)

în lacrimi se desparte o familie de soţul bun, de părintele trudnic, agonisitor,

iar turma de păstorul grijuliu, care sufletul şi-a pus pentru mântuirea ei.

Plecarea lui din lumea pământească este prea timpurie, fiind măcinat de o

boală necruţătoare. Pământul avar şi lacom îşi cere cu grăbire împrumutul

înapoi... Se pare că legea aceasta a necesităţii inexorabile de a te întoarce în

pământul din care ai fost plămădit păcătuieşte dureros şi tragic, răpind pe

unii prea devreme din mijlocul celor dragi, neîngăduind să atingă nici măcar

termenul psalmistului. Aici este taină de nepătruns din partea minţii noastre.

în lumina învăţăturii creştine, ea are următoarea dezlegare: moartea este

graniţă către transfigurare. Trupul acesta plin de infirmităţi trebuie să moară,

aşa cum a murit trupul lui Hristos, pentru ca „la învierea cea de obşte să se

scoale întru nestricăciune şi putere" (I Cor., 15, 42-43).

Drumul către zările luminoase ale transfigurării, în limbaj bisericesc, către

Ierusalimul ceresc, este viaţa trăită la o înaltă demnitate morală, pe măsura

chemării pe care am avut-o. Or, aceasta nu rezidă în numărul anilor încrestaţi

pe răbojul hronicului pământesc, ci în rosturile conduitei

după un îndreptar luminos şi nemitarnic.

* * *

Şi este drept să fie aşa! Numai rostuirea vieţii în slujba idealurilor înalte este

cu adevărat demnă de preţuire şi amintire. Faptele noastre bune ne fac

nemuritori. Este grăitor, în această privinţă, epitaful de la mormântul marelui

savant Louis Pasteur: „Fericit acela care poartă în sine un Dumnezeu, un

ideal de frumuseţe - şi pe care îl ascultă. Idealul artei, idealul ştiinţei, idealul

patriei, idealul virtuţilor sublime". Sunt demni de amintire nu numai cei ce au

acceptat drama sângelui, apărând patria şi comorile ei sfinte, ci şi cei ce au

făcut muncă de apostoli pentru familia şi societatea în slujba cărora au fost

rânduiţi, Pe aceştia comandamentele conştiinţei îi cheamă mereu la datorie,

ostenind „din straja dimineţii şi până în noapte, spre cele plăcute lui

Dumnezeu şi folositoare oamenilor.

*). Publicat în „Mitropolia Ardealului", Nr. 5-6 / 1983.

Page 101: Colecţia de predici

Sublima chemare este apostolatul preoţesc. Apostolatul preoţesc nu-i

profesie, ci sacerdoţiu, misiune sfântă, care cere abnegaţie, dăruire,

jertfelnicie. Miruiţi cu darul de a înfrumuseţa şi înnobila viaţa, cei ce simt

această chemare (şi vai de cei ce n-o au), trăiesc numai pentru ea. Ei „ard cu

duhul" (Rom., 12,11), cum zice Sf. Ap. Pavel, adică dăruiesc din flamura

sufletului lor pentru binele altora - mântuirea credincioşilor, - traduc în fapte

ziditoare şoaptele tainice ale unei împărăţii venite de dincolo de aspectul

schimbător şi vremelnic al lucrurilor, lipsite de orice interese egoiste şi

meschine. ţ

Purtători ai valorilor religioase şi morale, preoţii sunt rânduiţi de Mântuitorul

„să meargă şi să aducă roadă şi roada lor să rămână..." (Ioan, 15, 16), sunt

Chemaţi să fie ctitorii unei vieţi fericite pentru credincioşii lor, atât în viaţa

aceasta, cât şi în cea viitoare. Misiunea lor este de a fi lumina lumii şi sarea

pământului (Matei, 5, 13-14), pildă tuturor „cu cuvântul, cu purtarea, cu

dragostea, cu credinţa, cu curăţia" (I Tim., 4,12), să aducă jertfă euharistică,

să facă viu şi lucrător cuvântul lui Dumnezeu, să coboare harul şi să zidească

în suflete şi în afară împărăţia lui Dumnezeu. Lucrarea lor nu este ceva

himeric, ea pleacă din izvorul nesecat al Dumnezeirii spre sufletele

credincioşilor, peste care lucrează harul mântuitor şi plămădeşte „omul cel

nou", „cel zidit după Dumnezeu întru dreptate şi întru sfinţenia adevărului"

(Efes., 4, 24).

Lamartine înfăţişează chipul preotului în accente pline de duioşie, spunând

următoarele: „în fiecare parohie, zicea el, este un om care este al tuturor,

pentru că e părinte sufletesc al tuturor; este chemat ca martor, ca sfătuitor,

ori ca reprezentant în toate actele mai solemne ale vieţii; care ia pe om de la

sânul mamei sale şi nu-1 lasă decât la mormânt, care binecuvântează ori

sfinţeşte leagănul, nunta, patul morţii şi sicriul; un om pe care copilaşii se

obişnuiesc a-1 iubi, a-1 venera şi a se teme fireşte de el; pe care chiar

necunoscuţii îl numesc părinte, la picioarele căruia creştinii merg a depune

mărturisirile lor cele mai intime... mângâietorul tuturor, al cărui cuvânt cade

cu autoritatea unei misiuni dumnezeieşti. Acest om e preotul".1)

1). Citat după: Pr. Petre Vintilescu, Preotul în faţa chemării sale de păstor alsufletelor, Bucureşti, f.a., pp. 65-66. . iîh,--

Cuvânt de învăţătură la înmormântare

Page 102: Colecţia de predici

Ce am mai putea noi adăuga la aceste trăsături ale sublimei slujiri preoţeşti,

de care n-au fost învredniciţi nici îngerii, nici arhanghelii, decât nota de

distincţie personală, a concordanţei depline dintre cuvânt şi purtare în viaţa

preoţească, pentru a putea fi în spiritul celor spuse de Sf. Ap. Pavel: „Căci nu

voi să spun ceva din cele ce n-a săvârşit Hristos prin mine, spre ascultarea

neamurilor, prin cuvânt şi prin faptă" (Rom., 15, 18). Se cade ca în vistieria

minţii lui plină de învăţătură şi din inima lui bogată în iubire nefăţărită să

reverse cu îmbelşugare peste sufletele t are cer mântuirea. Această bogăţie

inestimabilă îi sporeşte preotului prestigiul, îi consacră demnitatea, cu ea

zideşte suflete, le izbăveşte, le sfinţeşte. Acesta-i semnul înalt al

apostolatului preoţesc! Altfel, facem clin el trambulină pentru scopuri minore.

Şi nu se cuvine, e păcat de moarte.

Se abat şi asupra preotului ispitele (rutinei, îndoielii, trufiei, învrăjbirii,

senzualităţii, iubirii de sine, arghirofiliei etc...). Chemările lutului îl fac pe

preot să uite uneori de misiunea ce o are în lume. Are de dus o luptă

sufletească dramatică, mai cumplită decât a unui creştin

< nuecare, pe care o poate câştiga numai îngemănând energiile sufleteşti

necariate de păcat cu efluviile harice, „aprinzând harul", prin rugăciune, cum

s-a izbăvit Popa Tonea din nuvela lui Gala Galaction: De la noi la Clodova. Are

a se mântui pe sine şi turma încredinţată lui în grijă.

Preotul trebuie săfie tabla ine în care Dumnezeu s-a scris. Lucrând astfel, va

fi pomenit cu pietate din neam în neam, fiindcă trăiesc de-a pururi cei ce

realizează ceva din legea eternă a lui Dumnezeu, în ei şi în Nemenii lor, cei

ce introduc în circulaţia morală a obştii nu atât opere monumentale ci

realizări modeste, roade ale hărniciei şi onestităţii lor. S-ar putea ca unii să

fie „învinşii vieţii", deşi după credinţa noastră ei sunt biruitorii vieţii. Nu există

altă biruinţă în scurta şi agitata viaţă a pământeanului, decât realizarea în

gând şi năzuinţă, dar mai ales în faptă .« unui strop de umanitate, iar pentru

preot a întrupării împărăţiei lui I Himnezeu în viaţa credincioşilor. Astfel

contribuie la sporirea vieţii, chiar i Iacă uneori cade înfrânt în lupta cu

potrivniciile.

Adormitul în Domnul (N) s-a Ostenit ca un bun slujitor plin de hotărâre pentru

„cununa biruinţei", nu atât pentru sine, cât pentru cei

92 loan BUN EA

Page 103: Colecţia de predici

< le sub oblăduirea lui duhovnicească. Acestora le-a picurat în suflet

mângâierea şi nădejdea mântuirii. De-a lungul anilor de slujire preoţească, a

fost mistuit de dorinţa vie, proprie oricărui „iconom şi

< hivernisitor al tainelor lui Dumnezeu", de a fi „tablă vie în care I

himnezeu se scrie". începând cu înfăţişarea deschisă, senină - mărturie a

inimii curate - până la comportarea în mici gesturi - adormitul în Domnul (N) a

răspândit în juru-i o atmosferă de optimism, a spulberat deznădejdea.

îngăduitor cu greşelile altora, nimic distant sau sfidător, în toată ţinuta lui.

Aşa a fost părintele (N), aşa l-au cunoscut toţi: modest, inimos, zâmbitor,

discret, duios în grai, se strecura pe nesimţite în sufletul tuturor acelora cu

care venea în contact, cu deosebire a credincioşilor săi. Nu se desprindeau de

pe buzele sale cuvinte de jignire, nici apostrofări mai aspre, ci totul se

desfăşura în marginile decenţei şi sub imperiul unei voinţe conciliante, cu

toate că încercări şi lovituri a avut şi el destule în viaţă. Aceste însuşiri

organic legate de integrarea lui în specificul legii strămoşeşti, au făcut din el

păstorul osârduitor, care, pe unde şi-a purtat paşii, a săvârşit „lucrul

evanghelistului". Pentru familia şi pentru enoriaşii săi, adormitul (N) a fost

întruchiparea seriozităţii, hărniciei, caracterului, integrităţii morale, durând

din truda lui locaşuri de rugăciune şi alte aşezăminte de interes obştesc, iar

din inima lui fapte de caritate. El a iubit pe Dumnezeu, Biserica Sa, neamul

din care a răsărit şi turma pe care a păstorit-o, dovedind zel în slujirea lor. A

plinit tot ceea ce a învăţat. Ca atare, i se pot aplica întocmai cuvintele

Mântuitorului. „Cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema în

împărăţia cerurilor" (Matei, 5,19). îl deplânge familia, îl plâng enoriaşii, îl

regretă prietenii, îl plânge iubirea de iubirea creştină, acea iubire cu care i-a

îmbrăţişat pe toţi cei cu care a venit în legătură. Ştiind bine că măsura iubirii

creştine este iubirea fără de măsură. Dar când plânge iubirea, vine credinţa

şi-i usucă lacrimile, iar nădejdea îndreaptă privirile spre zările vieţii veşnice,

spre care s-a dus sufletul părintelui (N), căci morţii trăiesc veşnic, muritori

sunt cei vii. Nu moartea este fiinţa vieţii, ci viaţa este rostul morţii - viaţa

veşnică spre care va învia tot omul. Părintele (N) ne părăseşte acum dar raza

caldă a sufletului său nobil rămâne mereu în sufletul celor care l-au cunoscut

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 93

Page 104: Colecţia de predici

şi l-au preţuit. Pleacă spre veşnicie, dar rămân faptele sale frumoase spre

creştinească pilduire. Şi, după cum aici pe pământ a fost luminător de suflete

şi rugător pentru ele la bunul Dumnezeu, va face acelaşi lucru şi în locaşurile

fericirii înserate, la care 1-a chemat Părintele ceresc.

Să-i fie ţărâna uşoară şi memoria binecuvântată!

al doilea cuvânt la moartea unui preot

Virtuţile preotului

Deplângem trecerea din viaţă - pe neaşteptate - a preotului (N), în vârstă de

(x) ani. Ne găsim adunaţi în jurul sicriului cu osemintele lui pământeşti, ca să-

i aducem omagiul preţuirii noastre şi al veşnicei aduceri aminte.

Multiple şi variate sunt sentimentele care încearcă inimile noastre în astfel de

împrejurări, cum este şi cazul de faţă. în mod ineluctabil, filozofăm asupra

vieţii, dar cu deosebire asupra finalului ei inevitabil, care este moartea. Este

momentul, când trebuie să înţelegem că ceea ce dă solemnitate vieţii

noastre este moartea; ea dă vieţii noastre responsabilitate, o preface într-o

funcţie, într-o posibilitate, pe care o pierdem pentru totdeauna, dacă nu ne

conformăm unor principii superioare de conduită. Ca atare, timpul vieţii

pământeşti are un sens unic: este timpul mântuirii, „lată acum vremea

potrivită, iată acum ziua mântuirii" (II Cor., 6, 2). Fiecare clipă a vieţii noastre

oferă prilej pentru mântuire, deci început de sfinţenie, „fără de care nimeni

nu va vedea pe Domnul" (Evrei, 12, 14).

* * *

Folosirea cu înţelepciune a timpului hărăzit nouă pentru valorificarea

darurilor primite de la Dumnezeu, este chezăşia sfârşitului „în pace şi fără de

osândă" a vieţii pământeşti. Pentru drept-credincios moartea este un „câştig"

(Fii., 1,21), echivalează cu o mutaţie, aşa cum glăsuiesc cântările de la

înmormântare. „Pe acesta ce s-a mutat la Tine, acolo unde este locaşul celor

ce se veselesc şi glasul curatei bucurii, învredniceşte-1, Hristoase, să

dobândească mărirea Ta cea de negrăit".

Timpul este - pentru noi - intervalul în care Dumnezeu aşteaptă răspuns la

oferita iubirii Sale. în consecinţă, realizarea binelui în viaţa prezentă este un

imperativ categoric. „Până avem timp, să facem binele pentru toţi" (Cal., 6,

10), ne povăţuieşte Sf. Apostol Pavel. Dacă aceasta i se cere oricărui drept-

Page 105: Colecţia de predici

credincios, cu atât mai vârtos unui preot, care este direct în slujba lui

Dumnezeu şi a oamenilor. „El este slujitor a lui Hristos şi chivernisitor al

tainelor lui Dumnezeu" (I Cor., 4,1). Chemarea la preoţie şi puterea lui peste

suflete îi vine de la Hristos prin împuternicire, aşa cum zice Sf. Apostol Pavel.

„Toate le pot întru Hristos, cel ce mă întăreşte" (Fii., 4, 15). „Mulţumesc Celui

ce m-a întărit lui

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 95

Page 106: Colecţia de predici

-

Hristos Iisus Domnul nostru, că m-a socotit credincios şi m-a pus să-i slujesc"

(I Tim., 1, 12).

Fireşte, cel ce îmbrăţişează slujba preoţească, trebuie să aibă vocaţie, fiindcă

munca este grea şi răspunderea mare. Cineva se îmbia să-i fie ucenic lui

Iisus. „Te voi însoţi oriunde te vei duce", zicea el. Iisus nu 1-a primit şi i-a

spus: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi; dar Fiul Omului n-are unde

să-şi plece capul. Şi a zis către altul: urmează-Mi. Iar el a zis: Doamne, dă-mi

voie să îngrop pe tatăl meu". Era şi firesc. Totuşi, Iisus i-a zis. „Lasă morţii să-

şi îngroape morţii lor, iar tu mergi de vesteşte împărăţia lui Dumnezeu"

(Luca, 9, 57-60). De ce nu 1-a primit pe cel ce s-a îmbiat, iar pe celălalt nu 1-

a lăsat să-1 îngroape pe tatăl său? Primul era ispitit de slavă, iar al doilea era

chemat de Dumnezeu şi nu se cădea să întârzie alături de cei morţi

sufleteşte.

Slujirea preoţească trebuie să fie străină de slavă deşartă, precum şi de orice

calcule utilitariste. Ea este sacerdoţiu, cu menirea de a fi slujitori, iconomi,

cei ce i se consacră. „Nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Hristos Iisus

Domnul... Propovăduim în numele lui Hristos ca şi cum Dumnezeu v-ar

îndemna prin noi" (II Cor., 4, 5; 5, 20). Preotul vorbeşte „în numele lui

Dumnezeu", cuvântul Lui, nu „în locul Lui". Orice lucrare a preotului

(rugăciune, propovăduire...) începe cu cuvintele: „în numele Tatălui şi al

Fiului şi al Sfântului Duh"... Faptul acesta dă activităţii preoţeşti un fior sacru,

îi impune grijă şi răspundere deosebită în privinţa atitudinii sale - în toate

împrejurările. Această stare de veghe trebuie să-1 însoţească pretutindeni şi

să zică cu Mântuitorul: „învăţătura nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis"

(Ioan, 7, 16). Preotul nu este preot numai la altarul Bisericii, căci „altar" este

orice suflet omenesc, cum zice Sf. Ioan Gură de Aur. Sf. Apostol Petru ne

spune. „Dacă vorbeşte cineva, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu; dacă

slujeşte cineva, slujba lui să fie ca din puterea pe care i-o dă Dumnezeu,

pentru ca întru toate Dumnezeu să se slăvească prin Iisus Hristos" (I Petru, 4,

11).

ICuvânt de învăţătură la înmormântare 96

Page 107: Colecţia de predici

La obârşia harului preoţiei este Hristos, Arhiereul cel veşnic. Harul trebuie

ţinut aprins, mereu însufleţit, fiindcă în viaţa duhovnicească nu este oprire.

Orice stagnare pe această linie este sinonimă cu oprirea inimii în trupul

omenesc. Ceea ce îl face pe preot impropriu calităţii sale de făclier al luminii

şi promotor al vieţii duhovniceşti a credincioşilor, este caracterul static al

activităţii sale pastorale. Sau, altfel spus, este rutina, caracterizată prin lipsa

de receptivitate la chemările înnoitoare de progres moral şi material.

Pentru sporirea neîncercată a preotului, i se cere să cunoască - prin ( ilire

permanentă - Sfânta Scriptură, să aibă statornicie în „dreptarul cuvintelor

sănătoase", să înconjoare ocaziile şi primejdiile păcatului, aşa mm îi spune Sf.

Apostol Pavel lui Timotei: „Fugi de poftele tinereţilor" (II Tim., 2, 22). Preoţia

autentică cere purtătorului ei să se ferească de (i< >uă mari păcate: acela

de a socoti evlavia drept mijloc de câştig (I Tim., (>, 5) şi „arghirofilia",

considerată de Sf. Ap. Pavel „rădăcina tuturor relelor" (I Tim., 6, 10).

Sf. Apostol Pavel cere ca preoţii care îşi ţin bine dregătoria „să se

învrednicească de îndoită cinste", mai ales cei care se ostenesc cu cuvântul

şi cu învăţătura" (I Tim., 5, 17). Preoţii care învaţă şi plinesc ceea ce învaţă

sunt asemuiţi Apostolilor şi numiţi „lumina lumii" şi „sarea pământului".

Aceştia îşi fac vie prezenţa în mijlocul credincioşilor cu cuvântul şi cu fapta lor

ziditoare, spre tot lucrul bun. Munca lor obştească este cu atât mai eficientă,

cu cât sunt mai adânc înrădăcinaţi în tradiţia spirituală â comunităţii din care

fac parte şi luptă din răsputeri pentru prosperitatea ei. Ei sunt asemenea

stejarului care este cu atât mai falnic cu cât rădăcinile îi sunt înfipte mai

adânc în pământul din care a răsărit. Spectaculosul trebuie să le repugne,

fiindcă binele făcut nu are calcule egoiste, el „se aruncă în mare", cum spune

înţelepciunea populară.

Cel care pleacă dintre noi (N) a fost o întruchipare genuină a preo- lului

ortodox tradiţional. El a învăţat şi a tradus în practică comandamentele

învăţăturii propovăduite. S-a conformat învăţăturii pauline: „Căci nu voi

cuteza să spun ceva din cele ce n-a săvârşit Hristos prin mine, spre

ascultarea neamurilor, prin cuvânt şi prin faptă" (Rom., 15, 18). Cu alte

cuvinte, învăţătura propovăduită a fost, pentru el, regulă de viaţă (ruga,

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 97

Page 108: Colecţia de predici

munca, iubirea, modestia, bărbăţia... iertarea greşelilor. N-a predicat vorbe,

ci învăţături mântuitoare, a dat ascultare îndurării Mântuitorului: „Orice

cărturar cu învăţătură despre împărăţia cerurilor e... asemenea unui

gospodar, care scoate din vistieria sa noi şi vechi" (Matei, 13, 52)... Prin cele

„vechi" se înţelege învăţătura din Vechiul U-stament, iar prin cele „noi"

învăţătura din Noul Testament, a depista < le pe paginile celor două

„testamente" merindea sufletească necesară Izbăvirii credincioşilor de orice

întâmplare rea. I-a învăţat că lisus este piatra unghiulară a vechiului şi Noului

Israel, care uneşte pereţii noii zidiri a Noului Testament. Râvna după lumina

învăţăturii a fost o dominantă a vieţii sale, aşa se şi explică faptul că pe lângă

o bogată cultură teologică, şi-a însuşit şi o cultură generală temeinică (din

literatură, artă, ştiinţă...), fiind în măsură să se confrunte cu cele mai

exigente spirite.

* * *

Adormitul în Domnul (N) „cu vrednicie a umblat, după chemarea cu care a

fost chemat" (Efes., 4,1), la altar, unde a adus jertfa euharistică, şi în viaţă,

fiind „pilda credincioşilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu

credinţa, cu curăţenia" (I Tim., 4, 12). Preoţia a făcut-o lucrătoare în contextul

împrejurărilor istorice contemporane, fiind pururea prezent - cu o participare

activă - la propăşirea turmei sale. Ştiind că interdicţiile şi imperativele în

materie de educaţie au efect negativ, din pastoraţie a făcut slujire, mângâind

pe cei în suferinţă, întinzând mână de ajutor celor liberi şi contribuind efectiv

la înfăptuirile obşteşti ale parohiei. Nedezminţit în stil şi comportare, el a

dovedit înţelegere şi răspundere pentru misiunea pe care a avut-o, fiind

următor întru toate lui Hristos (I Cor., 11, 1). în momente grele ale activităţii

pastorale, n-a deznădăjduit, nu s-a descumpănit, ci a luptat cu dârzenie - cu

zel apostolic - până la capăt, având ca deviză cuvintele Mântuitorului, „în

lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea" (Ioan, 16, 33).

Bilanţul activităţii pastorale a preotului (N) este bogat în roade. In ceasul

plecării dintre noi a celui ce a fost împreună slujitor cu noi la altar, ne plecăm

fruntea cu evlavie şi ne rugăm din inimă lui Dumnezeu, ca pentru inerentele

greşeli legate de imperfecţiunea noastră pământească, să fie iertat şi rânduit

în ceata celor de-a dreapta Dreptului Judecător.

98 loan BUN EA

Page 109: Colecţia de predici

cuvânt la moartea unui creştin înţelept

Folosirea timpului pentru mântuire

„Lucraţi până este ziuă, căci vine noaptea, când nimeni nu poate lucra!"

(loan, 9, 4)

Lumea - în general - are un început şi va avea un sfârşit. Evident, şi omul are

un sfârşit, fiindcă singur Dumnezeu este nesupus schimbării, aşa cum zice

psalmistul. „Dintru început Tu, Doamne, pământul L-ai întemeiat şi lucrul

mâinilor Tale sunt cerurile... Acelea vor pieri, iar Tu vei rămâne şi toţi ca o

haină se vor învechi şi ca un veşmânt îi vei schimba. Dar Tu acelaşi eşti şi

anii Tăi nu se vor împuţina" (Ps., 101, 26-28).

După cum nu este cunoscut sfârşitul lumii, tot aşa nu se ştie sorocul

sfârşitului vieţii omului. Drept urmare, Mântuitorul lisus Hristos, în încheiere

la „Parabola celor zece fecioare", le aduce aminte creştinilor să fie pregătiţi,

asemenea fecioarelor înţelepte, pentru sorocul sfârşitului, în orice clipă a

vieţii. „Privegheaţi, că nu ştiţi nici ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului"

(Matei, 25, 13). „Iată acum vremea potrivită, iată acum ziua mântuirii" (II

Cor., 6, 2), zice Sf Apostol Pavel, adică ziua mântuirii este ziua aceasta pe

care o trăim.

Orice clipă este rânduită pentru mântuirea sufletului Vremea trecută nu se

mai întoarce, iar cea de mâine nu este sub stăpânirea noastră, fiindcă nu se

ştie dacă mâine mai suntem în viaţă. Prezentul este acela care ne aparţine în

mod direct. De aceea, el trebuie folosit din plin printr-o activitate stăruitoare

şi neîntreruptă. în acest sens insistă şi Sf. Apostol Petru, sfătuind pe creştini

să vegheze neîncetat, spre a nu fi prinşi de somnul păcatului. „Sfârşitul s-a

apropiat; fiţi dar cu mintea întreagă şi privegheaţi în rugăciuni. Dar mai

presus de toate, ţineţi din răsputeri la dragostea dintre voi, pentru că

dragostea acoperă mulţime de păcate. Căci este vreme să înceapă judecata

de la casa lui Dumnezeu; şi dacă începe întâi de la voi, care va fi sfârşitul

celor care nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu" (I Petru, 4, 7-8, 17; II Cor.,

4, 18; 5, 10).

Ţinând seama de incertitudinea numărului zilelor ce ne este dat să le trăim,

se impune să nu lăsăm timpul să se prelingă fără rost, nici o clipă. Timpul

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 99

Page 110: Colecţia de predici

este unitatea de măsură a schimbărilor şi se va sfârşi cândva, dar este

totodată şi cadrul în care se desfăşoară viaţa şi progresul. El a fost asemănat

cu o luntre ce pluteşte între două eternităţi; purtând în ea viaţa şi destinul

întregii noastre existenţe. Referindu-se la curgerea cea neobosită a vremii şi

la necontenita mişcare a materiei, înţeleptul Solomon spune: „Toate fluviile

curg în mare, dar marea nu se umple'', şi că „toate lucrurile se zbuciumă mai

mult decât poate omul să spună" (Eccles., 1, 7-8). Cu alte cuvinte trec în

veşnicia trecutului clipele vieţii noastre, sosind, în schimb, alte clipe, alte zile;

alţi ani. Numai „la Dumnezeu nu este schimbare sau umbră la mutare"

(Iacov, 1,17; Evrei, 13, 8; Apoc., 1, 4; Maleahi, 3, 6).

în aparenţă, fiecare ceas se aseamănă cu altul, fiecare zi se aseamănă cu

alta; fiecare an se aseamănă cu altul. Dar numai formal, fiindcă cuprinsul lor

este deosebit. Psalmistul - insuflat de Dumnezeu - a intuit această

diferenţiere, grăind astfel: „ziua zilei spune cuvânt, şi noaptea nopţii vesteşte

ştiinţă" (Ps., 18, 2). Tâlcul corect al acestor cuvinte este acesta: fiecare an,

fiecare zi, şi chiar fiecare clipă din viaţa noastră şi a lumii înconjurătoare are

povestea ei pentru anii, zilele şi clipele ce urmează. Fiecare clipă este

rânduită spre a realiza ceva frumos, înălţător şi folositor, dar poate fi folosită

şi cu nechibzuinţă, cum zice înţeleptul Solomon: „Pentru orice lucru este o

clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer. Vreme este

pentru a te naşte şi vreme să mori. Vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi

ce ai sădit. Vreme este să răneşti şi vreme să tămăduiesti. Vreme este să

plângi şi vreme să râzi, vreme să agoniseşti şi vreme să prăpădeşti" (Eccles.,

3, 1-6).

Luând aminte la fluiditatea şi ireversibilitatea timpului, creştinul are

imperioasa datorie de a-1 folosi pentru obţinerea mântuirii. Timpul este

bogăţia cea mai preţioasă, darul mare cu care ne-a învrednicit Dumnezeu. în

marea Sa iubire, Dumnezeu ne-a dăruit acest capital spre a-1 folosi cu

înţelepciune în vederea mântuirii şi a-1 restitui Stăpânului atoateîmbogăţit cu

dobânda faptelor bune, aşa cum ne povăţuieşte Sf. Apostol Pavel: „să fim

treji, îmbrăcându-ne cu platoşa credinţei şi punând coiful nădejdii de

mântuire" (I Tes., 5,8). Sau: „Umblaţi ca nişte înţelepţi, răscumpărând

vremea, căci zilele rele sunt" (Efes., 5,15-16). „Este ceasul să vă treziţi din

100 loan BUN EA

Page 111: Colecţia de predici

somn, căci acum mântuirea este mai aproape de noi, decât atunci când am

crezut" (Rom., 13, 11).

„Răscumpărarea vremii", ce ne este dat s-o trăim, prin fapte, pe care „furii

nu le fură şi rugina nu le strică", este regulă de viaţă pentru orice fiinţă

omenească, cu deosebire pentru creştinul conştient de chemarea

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 101

Page 112: Colecţia de predici

lui în lume. Dumnezeu ne-a învrednicit de această bogăţie, dar ne-a lăsat

libertatea de a ne folosi de ea cum credem de cuviinţă. Unii sunt avari sau

risipitori cu ea, pierd vremea, consumă inutil ceea ce nu poate fi înlocuit; alţii

privesc în gol, mulţi sunt robii senzaţiilor tari, plăcerilor Ieftine. Sunt şi dintre

aceia care îşi ascund sărăcia sufletească în vorbe goale, fac umbră

pământului şi nu încrestează nimic pozitiv pe răbojul vieţii lor sufleteşti.

Se vorbeşte astăzi tot mai stăruitor despre timpul istoric, în care omul să-şi

ridice sufletul la temperatura gândurilor şi sentimentelor c elor mai înalte şi

mai umane care încălzesc pe toţi cei din jur, asemenea razelor de soare. Este

ideea slujirii oamenilor în duhul iubirii nefăţărite, spre a se realiza buna

înţelegere între oameni, idealul păcii în lume - piedestal pentru împărăţia lui

Dumnezeu. Orice licărire de gând bun, orice faptă de caritate se înscrie în

cartea răsplăţii, de aceea creştinul trebuie să fie util pentru alţii; în orice

moment al vieţii El dă fiecărei zile ceea ce îi datorează. Nu orice orgolii

mărunte şi nici invidii meschine. El aplică şi sfatul: „De te-ndeamnă, de te

cheamă / Tu rămâi la toate rece", înţelegând prin „toate" îndemnurile

egoiste, superficialitatea, vulgaritatea. Acestea sunt metehne incompatibile

cu sufletul creştinului nevoitor spre mântuire.

Cineva spunea despre un înţelept că se trudea să depună zi după zi, în

puşculiţa anilor târzii, economii de spiritualitate. Creştinul, ştiind că nu va trăi

în veşnicie, că „viaţa este abur, care se arată o clipită, şi apoi piere" (Iacov, 4,

14), îşi agoniseşte - clipă de clipă - economii de virtuţi morale, religioase şi

cetăţeneşti, chezăşie unui bilanţ excedentar în ceasul marii socoteli. El

aleargă în „stadion", spre a dobândi^,Cununa" şl a atinge „vârsta bărbatului

desăvârşit şi măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos", cum se exprimă Sf.

Apostol Pavel (Fii., 3, 14; Efes., 4, 13). ' I răirea vieţii pământeşti - din această

perspectivă - este, pentru creştini, drum sigur către mântuire. Este drumul

către desăvârşire, la care sunt chemaţi. împlinirea acestei chemări este

necesară şi pentru a înlătura frica de moarte. Ei nu-şi găsesc liniştea până nu

s-au împăcat cu duşmanii lor, sau până nu şi-au mărturisit o fărădelege

ascunsă. Ştiind că oricând l>oate veni sfârşitul, creştinii au datoria de a

lucra pentru desăvârşirea lor până în ultima clipă, urmând să se despartă de

înfăptuirile lor, precum şi de viaţă, cu edificatoare seninătate.

Page 113: Colecţia de predici

înţeleptul îşi zideşte casa pe piatră (Matei, 7, 24-25). Creştinul îşi temeluieşte

mântuirea pe chivernisirea cu folos a vieţii pământeşti, „lepădând vieţuirea

omului vechi, care se strică prin faptele cele ademenitoare... şi se înnoieşte şi

se îmbracă în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, în dreptatea şi

sfinţenia adevărului" (Efes., 4, 22-24). în felul acesta, îngerul morţii îl găseşte

pregătit, aşa cum 1-a găsit şi pe adormitul în Domnul (N), ceea ce nu se

întâmplă cu cei ce au folosit timpul spre a face din viaţă o aventură sinistră.

Faptele bune - agonisite de-a lungul călătoriei pământeşti, îl însoţesc pe

adormitul în Domnul (N) pe drumul veşniciei, urmând să-1 asiste în faţa

Dreptului Judecător, când i se va spune: „Bine, slugă bună şi credincioasă,

peste puţin ai fost credincioasă, peste multe te voi pune, intră întru bucuria

Domnului tău" (Matei, 25, 23).

cuvânt la moartea unui credincios care şi-a înţeles chemarea

Există o deşertăciune a vieţii?

„întoarce ochii mei ca să nu vâd deşertăciunea, în calea ta viază-mâ!"

(Ps„ 118, 31);

în zorii zilei de (z) s-a stins din viaţă, după o lungă şi grea suferinţă enoriaşul

parohiei noastre (n), în vârstă de (x) ani, împărtăşit fiind c,J Sfintele Taine. O

inimă mult cuprinzătoare a încetat să mai bată. Se desprindea cu greu din

lumea în care se integrase (ca soţ, tată, bunic, prieten, vecin etc...). Era

cunoscut prin farmecul atitudinilor sale joviale, prin simţul deosebit al

respectului de sine, dar şi prin solicitudinea faţa de cei din jur.

Firul vieţii credinciosul nostru (N) s-a rupt mai devreme decât fle aşteptam

noi, cortina definitivă s-a lăsat brusc. Astăzi, ne găsim adunaţi în jurul

sicriului, care închide în el trupul Iui neînsufleţit. Să-i aducetn omagiul

preţuirii noastre, însoţit de hotărârea veşnicei aduceri aminte- Este un prilej,

când, inevitabil, reflectăm mai stăruitor la finalul vieţi» pământeşti, care este

moartea.

* * *

în astfel de împrejurări, mulţi cad în mreaja zădărniciei celor pământeşti, mai

ales că aud şi cântarea din „Rânduiala înmormântării"- „Cu adevărat

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 103

Page 114: Colecţia de predici

deşertăciune sunt toate, viaţa aceasta este umbră şi vis, că în deşert se

tulbură tot pământeanul". Aceştia decretează „deşertăciunea vieţii" fără

drept de apel, sprijinindu-se şi pe cuvintele Eccle- siastului: „Deşertăciunea

deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni" (1> 29- Ei uită că pământul nu este

numai un loc de trecere şi suferinţă, ci drum către o ţintă. Când Solomon

spune: „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni", prin

cuvântul „toate" nu înţelege renunţarea la ştiinţă, înţelepciune, muncă

ziditoare, bucurii curente etc..., ci la cele nefaste, la pustiirile păcatului. La

acestea se referă şi textul de la înmormântare, în care se accentuează că

„deşertăciune sufl1 toate cele lumeşti, care rămân după moarte". Spre a

ilustra şi mai pregnant faptul că Solomon preţuieşte tot ce este constructiv în

viaţă, fiind doar adversarul celor ce degradează pe om, este destul să ne

referim la un singur text din scrierile sale, unde spune: „Am cunoscut că nu

este nimic mai bun decât bucuria vieţii; am înţeles că nu este nimic mai bun

pentru om, decât a-şi găsi fericirea în propria sa operă" (Eccles., 3, 22; 3, 12;

5, 18).

Pornind de la această premisă, noi, creştinii, facem din viaţa noastră o

chemare, o misiune. Viaţa este o lecţie sau o temă, pe care Dumnezeu ne-a

dat-o, la naştere, s-o lucrăm, „fiecăruia după puterea lui" (Matei, 25, 15), aşa

cum limpede se spune în Parabola talanţilor. Este adevărat că nu există

egalitate în privinţa darurilor primite din partea lui Dumnezeu, dar un

minimum de daruri a primit fiecare, atât cât îi este necesar spre a-şi îndeplini

rostul de-a lungul anilor vieţii pământeşti (de familist, gospodar, chivernisitor

al trebilor obşteşti, slujbaş, meseriaş, osârduitor pe calea binelui etc...). Cine

a învăţat temeinic această lecţie, are parte de roade bogate, întâi satisfacţia

conştiinţei, apoi fericirea semenilor, iar ceasul morţii îl înfruntă cu seninătate.

în privinţa felului cum pământenii îşi împlinesc chemarea în lume, ei se

împart în două categorii:

a) . Unii o apucă prin pustietăţi, prin deşerturi, unde nu găsesc nici o

oază de verdeaţă, ci numai arşiţă. Aceştia sunt robii patimilor de tot felul,

gustă din fântânile otrăvite ale păcatului, ca, la urmă, să simtă dezgust şi

miros de putregai. Ei sunt osândiţi de oameni, dar cu deosebire de

* * *

104 loan BUNEA

Page 115: Colecţia de predici

Dumnezeu, când spune, prin slova inspirată a psalmistului: „Departe de

păcătoşi mântuirea, că n-au căutat îndreptările Tale" (Ps. 118, 155). Pentru

aceştia - desigur - viaţa este o deşertăciune, „vânare după vânt" (Eccles., 1,

14, 17; 2, 11, 26).

b) . Alţii - cei drept - nu fac din chemarea pe care o au o aventură, ci

un imn glorios lui Dumnezeu şi darurilor de care au fost învredniciţi,

îndeosebi muncii ziditoare, pentru ei şi pentru comunitate. Ei ştiu preţui

fiecare clipă a vieţii, se străduiesc să realizeze ceva folositor, chiar dacă nu

izbutesc totdeauna; au mereu în faţă un ideal, căruia îi aduc ofranda inimii lor

larg cuprinzătoare. Aceştia se laudă „cu mărturia conştiinţei că au umblat cu

sfinţenie şi curăţie dumnezeiască, nu după înţelepciunea trupească, ci în

harul lui Dumnezeu" (I Cor., 1, 12; Fapt. Ap., 24, 26) Cugetul împăcat că şi-a

făcut datoria, că şi-a împlinit rostul în lume, este, pentru ei, izvorul păcii

sufleteşti în faţa morţii, îi ajută să înfrunte cu tărie acest ceas greu. El trebuie

să zidească casa sufletului lor, să-1 îmbogăţească înainte de a veni îngerul

morţii, ştiind că ultimul cuvânt nu este al morţii, ci al vieţii veşnice, este

biruinţa sufletului în veşnicie, prin biruirea a tot ce este potrivnic desăvârşirii

morale în viaţa aceasta.

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 105

Page 116: Colecţia de predici

Trăirea vieţii în slujba unui ideal, idealul de a sluji ce este bun, adevărat,

lrumos, propăşirea familiei şi patriei, sunt chezăşia trăirii în veşnicie în calea

aleşilor lui Dumnezeu. Cine a adoptat şi a urmat această linie a vieţii, este

învrednicit de recunoştinţă din partea oamenilor şi răsplată din partea lui

Dumnezeu, asemenea slujitorilor care au chivernisit bine talanţii pe care i-au

primit. „întru pomenirea veşnică va fi dreptul", zice psalmistul (Ps. 111, 6).

în drumul vieţii creştinului spre desăvârşire, putem distinge două trepte:

pruncia duhovnicească şi sfinţenia propriu-zisă.

Pruncia duhovnicească este starea sufletească a omului devenit făptură nouă

prin Taina Sf. Botez, dar fără a avea încă statornicia în calea binelui. Starea

de sfinţenie constă într-o linişte şi armonie sufletească, rezultată din

practicarea neîntreruptă a virtuţilor. Este „starea bărbatului c lesăvârşit,

ajuns la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos" (Efes., 4,13).

Creştinul care se situează pe poziţia inutilităţii a tot ce este pământesc,

consideră totul „deşertăciune", dezertează de la drumul ce duce „la starea

bărbatului desăvârşit", la „asemănarea cu Dumnezeu", .^l.i izbăvire. Este

deşertăciune păcatul, sub toate înfăţişările lui, ca, spre ^exemplu, minciuna,

pe care Iov o califică ca atare. Deşertăciune este "•lava lumească, care i-a

adus moarte ruşinoasă lui Antioh (II. Macavei, < ap. 9), iar pe Irod Agripa l-au

mâncat viermii de viu (Fapt. Ap. E 21-23). lin păcat, sufletul devine slab; prin

păcat se stinge pofta de lucru. Păcatul <-»tc stavilă progresului moral şi

material în lume, de aceea ne împotrivim deşertăciunii şi o urgisim, înfierând

pe nesocotiţi cu deosebire, pe il.izaţii care o ridică la rangul de principiu

diriguitor în viaţă.

♦ ♦ ♦

Adormitul în Domnul (N) a înţeles viaţa ca o chemare. El şi-a •in leplinit rostul

de-a lungul anilor ce i-au fost hărăziţi. A fost optimist,

« «

Page 117: Colecţia de predici

• no puternică robusteţe morală, plin de râvnă pentru propăşirea în cele «i

înnobilează pe om, adăugând la puterile proprii şi raza cerească a

• i u ului. Paşii vieţii sale, „i-a îndreptat după cuvântul Domnului ştiind »

nici, o energie din lume pusă în slujba binelui nu se iroseşte în zadar,

•i lodcşte mai devreme sau mai târziu. Pentru el, chiar şi suferinţa, a InM

prilej de aplicare a învăţăturii pauline, care spune că „suferinţa ■ i> uniră,

uşoară şi de o clipă, ne agoniseşte nouă, mai presus de orice • u mă, o

cumpănă veşnică de mărire" (II Cor., 4, 7). El a ştiut că „prin miile suferinţe

trebuie săîntrăm în împărăţia lui Dumnezeu" (Fapt. Ap., i i. 22), de aceea a

considerat viaţa o vocaţie, folosind nădejdea ca

« « ■

«

fl

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 107

Page 118: Colecţia de predici

„ancoră tare şi neclintită a sufletului" (Evrei, 6, 19) pe marea înviforată a

vieţii.

Aducându-i azi omagiul, în ceasul trecerii pe tărâmul vieţii de dincolo de

pragul mormântului, omagiem strădania pilduitoare a unui credincios care a

excelai prin lupta vajnică împotriva păcatului şi greutăţilor vieţii, lăsând

moştenire cununa virtuţilor alese, puse în slujba binelui obştesc. El s-a

conformat poveţei psalmistului: „întoarce ochii mei ca să nu văd

deşertăciunea; în calea ta viază-mă" (Ps., 118, 37).

Binecuvântată şi răsplătită să-i fie râvna pilduitoare, dovedită de-a lungul

călătoriei pământeşti. El „n-acugetat deşertăciuni" (Ps., 2,1; 118, 37), de

aceea i se cuvine „cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-1

iubesc pe El" (Iacov, 1, 12).

în veci să fie pomenirea lui!

cuvânt la moartea unei enoriaşe virtuoase*

Legătura viilor cu morţii, legătură veşnică a iubirii

„Fericiţi cei ce ne săvârşesc întru Domnul, căci se odihnesc de ostenelile lor,

iar faptele lor vor fi cu ei" (Apoc. 14, 15)

Cu inimile îndurerate ne despărţim de o creştină vrednică a acestei parohii.

Se Varsă lacrimi, se aud suspine, fiindcă adormita în Domnul a fost un suflet

ales. Cei ce au cunoscut-o, au putut să descifreze cu uşurinţă credinţele ei

„lucrătoare prin dragoste" (Gal., 5,6), seninătatea privirii ei, bunătatea inimii

ei. Totdeauna, era cu zâmbetul pe buze, chiar şi atunci când veneau peste ea

necazuri, încercări, suferinţe. Şi n-au fost puţine ! Ea a fost personificarea

hărniciei, alergând din „straja dimineţii şi până în noapte", spre cele plăcute

lui Dumnezeu şi folositoare oamenilor. Mulţi au beneficiat de omenia şi

hărnicia ei neasemuită.

Despărţirea de ea este grea, fiindcă cu greu se poate uita o soţie devotată, o

mamă jertfelnică şi o bunică înţeleaptă. Omeneşte vorbind, este firesc să

vedem multe lacrimi la plecarea ei din lumea aceasta. A plâns şi Mântuitorul

pe prietenul Său Lazăr. Patriarhii Vechiului Testament îşi plângeau pe morţii

lor. David a plâns pentru prietenul său lonathan. In privinţa deplângerii celor

morţi, înţeleptul Sirah spune: „Pentru cel mort varsă lacrimi..., acoperă după

108 Ioan BUNEA

Page 119: Colecţia de predici

cuviinţa trupul lui şi nu trece cu vederea înmormântarea lui" (înţelepciunea

lui Isus Sirah, 38, 16-19). Ca atare, jelirea celor morţi trebuie să fie „un plâns

cu măsură", un plâns „dulce", nici într-un caz o stare de deznădejde. Este

învăţătura pe care ne-o înfăţişează pregnant Sf. Ap. Pavel, când spune: „Nu

vă întristaţi ca cei ce n-au nădejde" (I Tes., 4, 13), vroind să arate că, dacă

lisus a murit şi a înviat, şi cei morţi vor învia, deci despărţirea de ei este

vremelnică. „Dacă nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, suntem mai

de plâns decât toţi oamenii. Dar acum Hristos a înviat, fiind începătură

(pârgă) a învierii celor adormiţi" (I Cor., 15, 19-20). Drept urmare, să ne

mângâiem şi să fim încredinţaţi în înviere, judecată şi răsplătirea faptelor

bune.

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 109

Page 120: Colecţia de predici

Nimic din viaţa pământească, nici o osteneală creatoare - constructivă - nu

este zadarnică. Ea se înscrie în cartea răsplătirii. De aceea, zice psalmistul:

„întoarce-te suflete al meu, la odihna ta, că Domnul ţi-a făcut ţie bine" (Ps.,

114, 7). După moarte, asemenea este bucuria celui drept ca a gospodarului

care culege roade după ostenelile sale. înţelepciunea - de care este

indisolubil legată prevederea - i-a călăuzit paşii vieţii pământeşti, asigurându-

i piedestal pentru viaţa de dincolo.

Cei drepţi, care au făcut din viaţă un imn închinat muncii creatoare pentru

familie şi societate, trecând pe tărâmul vieţii de dincolo, sunt învestiţi cu

calitatea de membri ai Bisericii triumfătoare şi rămân pe mai departe în

legătură cu membrii Bisericii luptătoare, având acelaşi cap nevăzut pe Iisus

Hristos. După cum într-un organism mădularele sunt într-o strânsă legătură,

tot aşa există o legătură între credincioşii de pe pământ şi sufletele morţilor.

Având în vedere că fac parte din aceeaşi Biserică, între cei de pe pământ şi

sufletele drepţilor din care există legătura dragostei bazată pe unitatea

Bisericii şi a capului ei Iisus Hristos.

Sf. Apostol Pavel spune că prorociile se vor desfiinţa, darul limbilor va înceta,

ştiinţa se va sfârşi, după cum se vor sfârşi toate ale lumii trecătoare. Un

singur lucru va rămâne în veci: iubirea. (I Cor., 13, 13). Iubirea leagă pe

oameni unii de alţii, nu numai pe cei ce trăiesc un anumit timp, ci generaţii

întregi. Ea stabileşte comuniunea între generaţiile prezente cu cele trecute şi

viitoare. Iubirea leagă pe cei vii de cei morţi. Ea face ca viii să le urmeze

exemplul, să ducă mai departe munca lor, să-i pomenească cu drag, să-şi

manifeste sentimentele de gratitudine faţă de ei şi să-i preamărească.

Această atitudine o au cei vii faţă de decedaţii din rai, de cei ce alcătuiesc

Biserica triumfătoare. Cu aceştia formează un organism duhovnicesc peste

hotare de loc, de timp sau de viaţă. Această unitate a celor două Biserici

(triumfătoare şi luptătoare) nu-i legată de durata vieţii noastre, a unuia sau a

tuturor. Ea viază şi lucrează sub aspectul eternităţii. „Rugăciunea circulă în

acest unic şi unitar trup al lui Hristos, ca sângele într-un organism viu.

1). Pro£ Teodor M. Popescu, Doctrina Bisericii Ortodoxe despre cultul Sfinţilor,în „Studii Teologice", Nr. 5-6 /1951, p. 313.

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 107

Page 121: Colecţia de predici

Creştinii se pot ruga dincoace şi dincolo de moarte, şi anume sfinţii fac

aceasta".1)

Sfinţii sunt bucurie sau întristare, după cum continuă, sau nu, ideile şi operele

lor. Ei trăiesc pe alt plan al existenţei, iar noi, în actuala formă de viaţă, nu

putem pătrunde în planul lor de existenţă. Putem avea cu ei o legătură

spirituală. „Dintr-un plan într-altul putem pătrunde cu

1). Pro£ Teodor M. Popescu, Doctrina Bisericii Ortodoxe despre cultul Sfinţilor,în „Studii Teologice", Nr. 5-6 /1951, p. 313.

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 108

Page 122: Colecţia de predici

1). Pro£ Teodor M. Popescu, Doctrina Bisericii Ortodoxe despre cultul Sfinţilor,în „Studii Teologice", Nr. 5-6 /1951, p. 313.

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 109

Page 123: Colecţia de predici

iubirea, dar nu cu fiinţa noastră".2) Ei sunt fraţii noştri cei mai buni, copiii Iui

Dumnezeu, „prietenii Lui", „casnicii Lui", mai mari în har, în cinste şi

vrednicie. Ei se roagă pentru Biserica luptătoare, chiar dacă nu l-am ruga noi.

Confirmarea celor afirmate o avem în descoperirea divină. Ast lei în cartea

Apocalipsei se spune. „Şi când a luat cartea, cele patru llinţe şi cei douăzeci

şi patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului având ficcare alăute şi cupe de

aur, pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor" (5, 8). Textul acesta face

dovada că dragostea lor faţă de noi îi determină să-şi unească rugăciunile lor

cu ale noastre, spre a ne ajuta la biruinţa ispitelor şi dobândirea mântuirii.

Cei vii au legături şi cu repausaţii din iad. Păcătoşii din iad au lăsat şi ei urme

trecând prin viaţa pământească. Trebuie să accentuăm, însă, că urmele

lăsate de ei, ideile şi faptele lor provoacă nu binele şi progresul omenirii, ci

răul şi regresul. Răul făcut de ei are repercusiuni asupra generaţiilor viitoare,

determinând pe unii să-1 continue, iar pe |alţii îi face să sufere. Cei din iad,

văzând toate acestea, văzând dezastrul provocat de ei în urmaşi, nu pot fi

liniştiţi, sunt mustraţi de conştiinţă. Mgîn aceste împrejurări, ar găsi de

cuviinţă să-şi repare trecutul, măcar în ' (parte, şi gândindu-se la cei din

viaţă, încearcă să le vină în ajutor. Bogatul nemilostiv din Sf. Evanghelie

suferea în iad cu atât mai greu, cu cât fraţii ^^săi de pe pământ îi imitau

exemplul trăind în nepăsare. Roagă pe Avram ( Isă informeze pe fraţii săi de

cele ce se petrec în iad, deci, să ia aminte de bună vreme. Zadarnic! (Luca,

16, 27-31).

Cei din iad se gândesc la cei de pe pământ şi caută, deşi fără folos, ■să le

vină în ajutor. Viaţa noastră de pe pământ însă nu rămâne fără influenţă

asupra lor. Căutăm să le venim în ajutor, spre a le uşura chinurile sau chiar a-

i scăpa de ele. O facem prin pomeniri, jertfa [liturgică, acte de caritate etc.

întrebarea care se pune este următoarea: dacă cei vii fac rugăciuni ^pentru

iertarea păcatelor celor morţi, toţi sunt izbăviţi de chinurile | Hâdului? Bine

ar fi să fie aşa, dar Mântuitorul ne spune: „în casa tatălui ^™Meu multe

locaşuri sunt" (loan, 14, 2). Rugăciunile pentru morţi uşurează starea celor

morţi în păcate, afară de cele de moarte, care, după :uvântul Mântuitorului,

l) Teologia Dogmantică şi Simbolică. Manual pentru Institutele Teologice, voi.II, Bucureşti, 1958, p. 970.

loan BUNEA

Page 124: Colecţia de predici

nu se iartă: „... nici în veacul de acum, nici în -■el ce va să fie" (Matei, 12,

32). Ideea aceasta este învederată şi în epistola I-a a Sf. Ap. şi Ev. loan, în

care se spune: „în casa Tatălui Meu nulte locaşuri sunt" (loan, 14, 2). „Dacă

vede cineva pe fratele său

l) Teologia Dogmantică şi Simbolică. Manual pentru Institutele Teologice, voi.II, Bucureşti, 1958, p. 970.

loan BUNEA

Page 125: Colecţia de predici

păcătuind - păcate nu de moarte - să se roage, şi Dumnezeu va da viaţa

acelui frate, anume celor ce nu păcătuiesc de moarte. Este şi păcat de

moarte; nu zic să se roage pentru aşa păcat". (5, 16).

Când vorbim de cei vinovaţi de păcate de moarte, avem în vedere pe cei

răzvrătiţi sufleteşte, care în toată viaţa lor n-au vroit să ştie nici de oameni,

nici de Biserică, nici de Dumnezeu. Rugăciunile de pomenire a morţilor ajută

numai celor adormiţi întru dreapta credinţă şi „întru nădejdea învierii şi a

vieţii de veci".

Enoriaşa acestei parohii (N) a adormit „întru nădejdea învierii şi a vieţii de

veci", astfel că rugăciunea celor rămaşi în viaţă - ca expresie a iubirii lor -

rămâne armă de întărire şi de mângâiere - pe mai departe, precum şi puntea

de legătură cu aceea pe care au iubit-o nespus de mult.

Adormita a avut întipărite în minte şi în inimă cuvintele: „Lumea trece şi

pofta ei, iar cele ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac" (I Ioan, 2, 17). Ea

a împlinit voia lui Dumnezeu, ştiind că noi suntem „oaspeţi", „călători", a ştiut

şi a aplicat regulile ce se cer oaspeţilor, „plinirea poruncilor", a evitat păcatul,

sprijinindu-se pe tăria credinţei, care a ajutat-o în suferinţa grea prin care a

trecut. Merge la groapă ca grâul copt, cu chemarea împlinită, deci „şi-a

agonisit cinstire" (Pilde, 11, 16). Ea se odihneşte de ostenelile ei, iar faptele

ei de vrednicie o vor însoţi (Apoc., 14, 13) în împărăţia cea neînserată a lui

Dumnezeu, „unde nu este durere, nici întristare, ci viaţă fără de sfârşit".

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 109

Page 126: Colecţia de predici

iubirea, dar nu cu fiinţa noastră".2) Ei sunt fraţii noştri cei mai buni, copiii lui

Dumnezeu, „prietenii Lui", „casnicii Lui", mai mari în har, în cinste şi

vrednicie. Ei se roagă pentru Biserica luptătoare, chiar dacă nu i-am ruga noi.

Confirmarea celor afirmate o avem în descoperirea divină. Astfel în cartea

Apocalipsei se spune. „Şi când a luat cartea, cele patru fiinţe şi cei douăzeci

şi patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului având 'fiecare alăute şi cupe de

aur, pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor" (5, 8). Textul acesta face

dovada că dragostea lor faţă de noi îi determină să-şi unească rugăciunile lor

cu ale noastre, spre a ne ajuta la biruinţa ispitelor şi dobândirea mântuirii.

Cei vii au legături şi cu repausaţii din iad. Păcătoşii din iad au

IjjMlăsat şi ei urme trecând prin viaţa pământească. Trebuie să accentuăm,

^iînsă, că urmele lăsate de ei, ideile şi faptele lor provoacă nu binele şi

progresul omenirii, ci răul şi regresul. Răul făcut de ei are repercusiuni

Ij^Hasupra generaţiilor viitoare, determinând pe unii să-1 continue, iar pe

^dălţii îi face să sufere. Cei din iad, văzând toate acestea, văzând dezastrul

provocat de ei în urmaşi, nu pot fi liniştiţi, sunt mustraţi de conştiinţă.

IHMÎn aceste împrejurări, ar găsi de cuviinţă să-şi repare trecutul, măcar în

((parte, şi gândindu-se la cei din viaţă, încearcă să le vină în ajutor. Bogatul

nemilostiv din Sf. Evanghelie suferea în iad cu atât mai greu, cu cât fraţii

Isăi de pe pământ îi imitau exemplul trăind în nepăsare. Roagă pe Avram să

informeze pe fraţii săi de cele ce se petrec în iad, deci, să ia aminte de bună

vreme. Zadarnic! (Luca, 1.6, 27-31).

Cei din iad se gândesc la cei de pe pământ şi caută, deşi fără folos, [să le

vină în ajutor. Viaţa noastră de pe pământ însă nu rămâne fără influenţă

asupra lor. Căutăm să le venim în ajutor, spre a le uşura ^chinurile sau chiar

a-i scăpa de ele. O facem prin pomeniri, jertfa ■liturgică, acte de caritate etc.

2). Teologia Dogmantică şi Simbolică. Manual pentru Institutele Teologice, voi.II, Bucureşti, 1958, p. 970.

108 Ioan BUNEA

Page 127: Colecţia de predici

întrebarea care se pune este următoarea: dacă cei vii fac rugăciuni pentru

iertarea păcatelor celor morţi, toţi sunt izbăviţi de chinurile iadului? Bine ar

fi să fie aşa, dar Mântuitorul ne spune: „în casa tatălui 'Meu multe locaşuri

sunt" (Ioan, 14, 2). Rugăciunile pentru morţi uşurează starea celor morţi

în păcate, afară de cele de moarte, care, după ■cuvântul Mântuitorului,

nu se iartă: „... nici în veacul de acum, nici în ^^cel ce va să fie" (Matei,

12, 32). Ideea aceasta este învederată şi în epistola I-a a Sf. Ap. şi Ev. Ioan, în

care se spune: „în casa Tatălui Meu jmulte locaşuri sunt" (Ioan, 14, 2). „Dacă

vede cineva pe fratele său

m

i

m

m

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 109

Page 128: Colecţia de predici

păcătuind - păcate nu de moarte - să se roage, şi Dumnezeu va da viaţa

aceiui frate, anume celor ce nu păcătuiesc de moarte. Este şi păcat de

moarte; nu zic să se roage pentru aşa păcat". (5, 16).

Când vorbim de cei vinovaţi de păcate de moarte, avem în vedere pe cei

răzvrătiţi sufleteşte, care în toată viaţa lor n-au vroit să ştie nici de oameni,

nici de Biserică, nici de Dumnezeu. Rugăciunile de pomenire a morţilor ajută

numai celor adormiţi întru dreapta credinţă şi „întru nădejdea învierii şi a

vieţii de veci".

Enoriaşa acestei parohii (N) a adormit „întru nădejdea învierii şi a vieţii de

veci", astfel că rugăciunea celor rămaşi în viaţă - ca expresie a iubirii lor -

rămâne armă de întărire şi de mângâiere - pe mai departe, precum şi puntea

de legătură cu aceea pe care au iubit-o nespus de mult.

Adormita a avut întipărite în minte şi în inimă cuvintele: „Lumea trece şi

pofta ei, iar cele ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac" (I loan, 2, 17). Ea

a împlinit voia lui Dumnezeu, ştiind că noi suntem „oaspeţi", „călători", a ştiut

şi a aplicat regulile ce se cer oaspeţilor, „plinirea poruncilor", a evitat păcatul,

sprijinindu-se pe tăria credinţei, care a ajutat-o în suferinţa grea prin care a

trecut. Merge la groapă ca grâul copt, cu chemarea împlinită, deci „şi-a

agonisit cinstire" (Pilde, 11, 16). Ea se odihneşte de ostenelile ei, iar faptele

ei de vrednicie o vor însoţi (Apoc., 14, 13) în împărăţia cea neînserată a lui

Dumnezeu, „unde nu este durere, nici întristare, ci viaţă fără de sfârşit".

cuvânt la moartea unei enoriaşe virtuoase*

Legătura viilor cu morţii, legătură veşnică a iubirii

„Fericiţi cei ce ne săvârşesc întru Domnul, căci se odihnesc de ostenelile lor,

iar faptele lor vor fi cu ei" (Apoc. 14, 15)

Cu inimile îndurerate ne despărţim de o creştină vrednică a acestei parohii.

Se Varsă lacrimi, se aud suspine, fiindcă adormita în Domnul a fost un suflet

ales. Cei ce au cunoscut-o, au putut să descifreze cu uşurinţă credinţele ei

„lucrătoare prin dragoste" (Gal. ,5,6), seninătatea privirii ei, bunătatea inimii

ei. Totdeauna, era cu zâmbetul pe buze, chiar şi atunci când veneau peste ea

necazuri, încercări, suferinţe. Şi n-au fost puţine! Ha a fost personificarea

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 110

Page 129: Colecţia de predici

hărniciei, alergând din „straja dimineţii şi până în noapte", spre cele plăcute

lui Dumnezeu şi folositoare oamenilor. Mulţi au beneficiat de omenia şi

hărnicia ei neasemuită.

Despărţirea de ea este grea, fiindcă cu greu se poate uita o soţie devotată, o

mamă jertfelnică şi o bunică înţeleaptă. Omeneşte vorbind, este firesc să

vedem multe lacrimi la plecarea ei din lumea aceasta. A plâns şi Mântuitorul

pe prietenul Său Lazăr. Patriarhii Vechiului Testament îşi plângeau pe morţii

lor. David a plâns pentru prietenul său Ionathan. în privinţa deplângerii celor

morţi, înţeleptul Sirah spune: „Pentru cel mort varsă lacrimi..., acoperă după

cuviinţă trupul lui şi nu trece cu vederea înmormântarea lui" (înţelepciunea

lui Isus Sirah, 38, 16-19). Ca atare, jelirea celor morţi trebuie să fie „un plâns

cu măsură", un plâns „dulce", nici într-un caz o stare de deznădejde. Este

învăţătura pe care ne-o înfăţişează pregnant Sf. Ap. Pavel, când spune: „Nu

vă întristaţi ca cei ce n-au nădejde" (I Tes., 4, 13), vroind să arate că, dacă

lisus a murit şi a înviat, şi cei morţi vor învia, deci despărţirea de ei este

vremelnică. „Dacă nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, suntem mai

de plâns decât toţi oamenii. Dar acum Hristos a înviat, fiind începătură

(pârgă) a învierii celor adormiţi" (I Cor., 15, 19-20). Drept urmare, să ne

mângâiem şi să fim încredinţaţi în înviere, judecată şi răsplătirea faptelor

bune.

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 111

Page 130: Colecţia de predici

Nimic din viaţa pământească, nici o osteneală creatoare - constructivă - nu

este zadarnică. Ea se înscrie în cartea răsplătirii. De aceea, zice psalmistul:

„întoarce-te suflete al meu, la odihna ta, că Domnul ţi-a făcut ţie bine" (Ps.,

114, 7). După moarte, asemenea este bucuria celui drept ca a gospodarului

care culege roade după ostenelile sale. înţelepciunea - de care este

indisolubil legată prevederea - i-a călăuzit paşii vieţii pământeşti, asigurându-

i piedestal pentru viaţa de dincolo.

Cei drepţi, care au făcut din viaţă un imn închinat muncii creatoare pentru

familie şi societate, trecând pe tărâmul vieţii de dincolo, sunt învestiţi cu

calitatea de membri ai Bisericii triumfătoare şi rămân pe mai departe în

legătură cu membrii Bisericii luptătoare, având acelaşi cap nevăzut pe Iisus

Hristos. După cum într-un organism mădularele sunt într-o strânsă legătură,

tot aşa există o legătură între credincioşii de pe pământ şi sufletele morţilor.

Având în vedere că fac parte din aceeaşi Biserică, între cei de pe pământ şi

sufletele drepţilor din care există legătura dragostei bazată pe unitatea

Bisericii şi a capului ei Iisus Hristos.

Sf. Apostol Pavel spune că prorociile se vor desfiinţa, darul limbilor va înceta,

ştiinţa se va sfârşi, după cum se vor sfârşi toate ale lumii trecătoare. Un

singur lucru va rămâne în veci: iubirea. (I Cor., 13, 13). Iubirea leagă pe

oameni unii de alţii, nu numai pe cei ce trăiesc un anumit timp, ci generaţii

întregi. Ea stabileşte comuniunea între generaţiile prezente cu cele trecute şi

viitoare. Iubirea leagă pe cei vii de cei morţi. Ea face ca viii să le urmeze

exemplul, să ducă mai departe munca lor, să-i pomenească cu drag, să-şi

manifeste sentimentele de gratitudine faţă de ei şi să-i preamărească.

Această atitudine o au cei vii faţă de decedaţii din rai, de cei ce alcătuiesc

Biserica triumfătoare. Cu aceştia formează un organism duhovnicesc peste

hotare de loc, de timp sau de viaţă. Această unitate a celor două Biserici

(triumfătoare şi luptătoare) nu-i legată de durata vieţii noastre, a unuia sau a

tuturor. Ea viază şi lucrează sub aspectul eternităţii. „Rugăciunea circulă în

acest unic şi unitar trup al lui Hristos, ca sângele într-un organism viu.

1). Prof. Teodor M. Popescu, Doctrina Bisericii Ortodoxe despre cultul Sfinţilor,în „Studii Teologice", Nr. 5-6 /1951, p. 313.

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 107

Page 131: Colecţia de predici

Creştinii se pot ruga dincoace şi dincolo de moarte, şi anume sfinţii fac

aceasta".1)

Sfinţii sunt bucurie sau întristare, după cum continuă, sau nu, ideile şi operele

lor. Ei trăiesc pe alt plan al existenţei, iar noi, în actuala formă de viaţă, nu

putem pătrunde în planul lor de existenţă. Putem avea cu ei o legătură

spirituală. „Dintr-un plan într-altul putem pătrunde cu

Iubirea, dar nu cu fiinţa noastră".2) Ei sunt fraţii noştri cei mai buni, copiii lui

Dumnezeu, „prietenii Lui", „casnicii Lui", mai mari în har, în cinste şi

vrednicie. Ei se roagă pentru Biserica luptătoare, chiar dacă nu I am ruga noi.

Confirmarea celor afirmate o avem în descoperirea divină. Ast lei în cartea

Apocalipsei se spune. „Şi când a luat cartea, cele patru fiinţe şi cei douăzeci

şi patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului având flecare alăute şi cupe de

aur, pline cu tămâie, care sunt rugăciunile «finţilor" (5, 8). Textul acesta face

dovada că dragostea lor faţă de noi îi Ictermină să-şi unească rugăciunile lor

cu ale noastre, spre a ne ajuta la biruinţa ispitelor şi dobândirea mântuirii.

Cei vii au legături şi cu repausaţii din iad. Păcătoşii din iad au lăsat şi ei urme

trecând prin viaţa pământească. Trebuie să accentuăm, "nsă, că urmele

lăsate de ei, ideile şi faptele lor provoacă nu binele şi progresul omenirii, ci

răul şi regresul. Răul făcut de ei are repercusiuni asupra generaţiilor viitoare,

determinând pe unii să-1 continue, iar pe alţii îi face să sufere. Cei din iad,

văzând toate acestea, văzând dezastrul provocat de ei în urmaşi, nu pot fi

liniştiţi, sunt mustraţi de conştiinţă, în aceste împrejurări, ar găsi de cuviinţă

să-şi repare trecutul, măcar în parte, şi gândindu-se la cei din viaţă, încearcă

să le vină în ajutor. Bogatul nemilostiv din Sf. Evanghelie suferea în iad cu

atât mai greu, cu cât fraţii «ăi de pe pământ îi imitau exemplul trăind în

nepăsare. Roagă pe Avram să informeze pe fraţii săi de cele ce se petrec în

iad, deci, să ia aminte de bună vreme. Zadarnic! (Luca, 16, 27-31).

Cei din iad se gândesc la cei de pe pământ şi caută, deşi Iară folos, să le vină

în ajutor. Viaţa noastră de pe pământ însă nu rămâne fără influenţă asupra

lor. Căutăm să le venim în ajutor, spre a le uşura chinurile sau chiar a-i scăpa

de ele. O facem prin pomeniri, jertfa liturgică, acte de caritate etc.

2). Teologia Dogmantică şi Simbolică. Manual pentru Institutele Teologice, voi.II, Bucureşti, 1958, p. 970.

108 loan BUNEA

Page 132: Colecţia de predici

întrebarea care se pune este următoarea: dacă cei vii fac rugăciuni pentru

iertarea păcatelor celor morţi, toţi sunt izbăviţi de chinurile iadului? Bine ar fi

să fie aşa, dar Mântuitorul ne spune: „în casa tatălui Meu multe locaşuri sunt"

(loan, 14, 2). Rugăciunile pentru morţi uşurează starea celor morţi în păcate,

afară de cele de moarte, care, după cuvântul Mântuitorului, nu se iartă: „...

nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie" (Matei, 12, 32). Ideea aceasta

este învederată şi în epistola I-a a Sf. Ap. şi Ev. loan, în care se spune: „în

casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt" (loan, 14, 2). „Dacă vede cineva pe

fratele său păcătuind - păcate nu de moarte - să se roage, şi Dumnezeu va da

viaţa acelui frate, anume celor ce nu păcătuiesc de moarte. Este şi păcat de

moarte; nu zic să se roage pentru aşa păcat". (5, 16).

Când vorbim de cei vinovaţi de păcate de moarte, avem în vedere pe cei

răzvrătiţi sufleteşte, care în toată viaţa lor n-au vroit să ştie nici de oameni,

nici de Biserică, nici de Dumnezeu. Rugăciunile de pomenire a morţilor ajută

numai celor adormiţi întru dreapta credinţă şi „întru nădejdea învierii şi a

vieţii de veci".

Enoriaşa acestei parohii (N) a adormit „întru nădejdea învierii şi a vieţii de

veci", astfel că rugăciunea celor rămaşi în viaţă - ca expresie a iubirii lor -

rămâne armă de întărire şi de mângâiere - pe mai departe, precum şi puntea

de legătură cu aceea pe care au iubit-o nespus de mult.

Adormita a avut întipărite în minte şi în inimă cuvintele: „Lumea trece şi

pofta ei, iar cele ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac" (I Ioan, 2, 17). Ea

a împlinit voia lui Dumnezeu, ştiind că noi suntem „oaspeţi", „călători", a ştiut

şi a aplicat regulile ce se cer oaspeţilor, „plinirea poruncilor", a evitat păcatul,

sprijinindu-se pe tăria credinţei, care a ajutat-o în suferinţa grea prin care a

trecut. Merge la groapă ca grâul copt, cu chemarea împlinită, deci „şi-a

agonisit cinstire" (Pilde, 11, 16). Ea se odihneşte de ostenelile ei, iar faptele

ei de vrednicie o vor însoţi (Apoc., 14, 13) în împărăţia cea neînserată a lui

Dumnezeu, „unde nu este durere, nici întristare, ci viaţă fără de sfârşit".i

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 109

Page 133: Colecţia de predici

'iubi cop jcins 'i-arr Astl Ifiim >fiec sfin Ideti hab

provocat de ei în urmaşi, nu pot fi liniştiţi, sunt mustraţi de conştiinţă.

I^^în aceste împrejurări, ar găsi de cuviinţă să-şi repare trecutul, măcar în

(parte, şi gândindu-se la cei din viaţă, încearcă să le vină în ajutor. Bogatul

nemilostiv din Sf. Evanghelie suferea în iad cu atât mai greu, cu cât fraţii

săi de pe pământ îi imitau exemplul trăind în nepăsare. Roagă pe Avram

să informeze pe fraţii săi de cele ce se petrec în iad, deci, să ia aminte de

bună vreme. Zadarnic! (Luca, 16, 27-31). jg Cei din iad se gândesc la cei

de pe pământ şi caută, deşi fără folos, ţ Hsă le vină în ajutor. Viaţa noastră de

pe pământ însă nu rămâne fără influenţă asupra lor. Căutăm să le venim în

ajutor, spre a le uşura chinurile sau chiar a-i scăpa de ele. O facem prin

pomeniri, jertfa [liturgică, acte de caritate etc.

I

întrebarea care se pune este următoarea: dacă cei vii fac rugăciuni pentru

iertarea păcatelor celor morţi, toţi sunt izbăviţi de chinurile | ■iadului? Bine

ar fi să fie aşa, dar Mântuitorul ne spune: „în casa tatălui ^*Meu multe

locaşuri sunt" (loan, 14, 2). Rugăciunile pentru morţi uşurează starea celor

morţi în păcate, afară de cele de moarte, care, după | (cuvântul

Mântuitorului, nu se iartă: „... nici în veacul de acum, nici în ce va să fie"

(Matei, 12, 32). Ideea aceasta este învederată şi în epistola I-a a Sf. Ap. şi Ev.

loan, în care se spune: „în casa Tatălui Meu 1 (multe locaşuri sunt" (loan, 14,

2). „Dacă vede cineva pe fratele său

E

păcătuind - păcate nu de moarte - să se roage, şi Dumnezeu va da viaţa

aceiui frate, anume celor ce nu păcătuiesc de moarte. Este şi păcat de

moarte; nu zic să se roage pentru aşa păcat". (5, 16).

Când vorbim de cei vinovaţi de păcate de moarte, avem în vedere? pe cei

răzvrătiţi sufleteşte, care în toată viaţa lor n-au vroit să ştie nici de oameni,

nici de Biserică, nici de Dumnezeu. Rugăciunile de pomftnire a morţilor ajută

numai celor adormiţi întru dreapta credinţă şi „întru nădejdea învierii şi a

vieţii de veci".

2). Teologia Dogmantică şi Simbolică. Manual pentru Institutele Teologice, voi.II, Bucureşti, 1958, p. 970.

108 loan BUNEA

Page 134: Colecţia de predici

Enoriaşa acestei parohii (N) a adormit „întru nădejdea învierii şi a vieţii de

veci", astfel că rugăciunea celor rămaşi în viaţă - ca expresie a iubirii lor -

rămâne armă de întărire şi de mângâiere - pe mai departe, precum şi puntea

de legătură cu aceea pe care au iubit-o nespus de mult.

Adormita a avut întipărite în minte şi în inimă cuvintele: „Lumea trece şi

pofta ei, iar cele ce face voia Iui Dumnezeu rămâne în veac" (I Ioan, 2, 17). Ea

a împlinit voia lui Dumnezeu, ştiind că noi suntem „oaspeţi", „călători", a ştiut

şi a aplicat regulile ce se cer oaspeţilor, „plinirea poruncilor", a evitat păcatul,

sprijinindu-se pe tăria credinţei, care a ajutat-o în suferinţa grea prin care a

trecut. Merge la groapă ca grâul copt, cu chemarea împlinită, deci „şi-a

agonisit cinstire" (Pilde, 11, 16). Ea se odihneşte de ostenelile ei, iar faptele

ei de vrednicie o vor însoţi (Apoc., 14, 13) în împărăţia cea neînserată a lui

Dumnezeu, „unde nu este durere, nici întristare, ci viaţă fără de sfârşit".

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI DREPT-CREDINCIOS*

Călător şi oaspete

„Călător sunt în faţa Ta şi oaspete, ca toţi părinţii mei" (Ps. 38, 17).

Prin cuvintele psalmistului: „Călător şi oaspete sunt în faţa Ta, ca toţi părinţii

mei", suntem invitaţi să ne aplecăm gândul la curgerea rapidă a vieţii

pământeşti; cuvântul inspirat al psalmistului ne aduce aminte de succesiunea

generaţiilor, de dispariţia metodelor şi substituirea lor cu altele, de împărăţii

care au atins culmi de înflorire şi au dispărut fără urmă, rămânând numai

ruinele. Ne aduce aminte că fiecare dintre noi se naşte, trăieşte,

îmbătrâneşte şi moare.

Viaţa pământească este ca „pânza de păianjen". Omul ca iarba; zilele lui ca

floarea câmpului; aşa va înflori: „Că vânt va trece peste el şi nu va mai fi şi

nu se va mai cunoaşte încă locul său" (Ps., 102, 15-16). „Cine este omul ca să

trăiască şi să nu vadă moartea?", se întreabă psalmistul (88, 47). Sf. Apostol

Pavel exprimă caracterul de călătorie al vieţii noastre în cuvintele: „Căci nu

avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie" (Evrei, 13,

14).

Curgerea neîntreruptă a timpului - în raport cu veşnicia lui Dumnezeu - ne

învaţă că nu avem o patrie stabilă aici pe pământ, ci suntem călători, oaspeţi,

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 109

Page 135: Colecţia de predici

aşa cum au fost şi înaintaşii noştri, părinţii noştri. Nimerit s-a spus cadrului în

care se desfăşoară existenţa noastră terestră - „casă de oaspeţi"...

* * * ,

Se vorbeşte despre un cerşetor, care a ajuns în capitala Persiei şi - în cele din

urmă - s-a pomenit tocmai în palatul regal, unde şi-a scos merindea şi avea

de gând să rămână şi să se odihnească peste noapte. Fiind descoperit de

paznicii palatului, a fost întrebat cum a ajuns acolo şi ce are de gând să facă.

„Nu sunt într-o casă de oaspeţi?", a întrebat el. Intrigaţi de această întrebare,

paznicii I-au dus înaintea suveranului, care i-a cerut să-i dea explicaţii cum

socoteşte el palatul regal casă de oaspeţi. „Daţi-mi voie să vă pun o

întrebare", a zis cerşetorul: „Cine a locuit aici înaintea Domniei Voastre?".

„Tatăl meu", a răspuns suveranul. „Şi înaintea lui?". „Bunicul meu". „Dar,

înaintea bunicului?". „Strămoşul meu". „Aşadar, nu m-am înşelat, o casă în

care s-au perindat atâtea persoane, una după alta, este o adevărată casă de

oaspeţi".

Numele de „casă de oaspeţi" este cum nu se poate mai potrivit vieţii noastre

pământeşti, a fiecăruia dintre noi; suntem oaspeţi, care zăbovim mai mult

sau mai puţin aici. Au trecut pragul ei toate generaţiile de oameni de la

începutul lumii şi vor mai trece cei ce vor urma până la sfârşitul veacurilor.

Cerul şi pământul vor pieri, numai „Dumnezeu este acelaşi şi anii Lui nu se

vor împuţina" (Ps., 101, 26-28).

Orice oaspete este îndatorat să ştie cum să se poarte, să cunoască regulile

ospeţiei, chiar dacă numai scurtă vreme este găzduit într-o casă, altfel

încrestează ruşine. Pentru creştini, regulile ospeţiei - de-a lungul călătoriei

pământeşti - sunt poruncile, fie sădite structural în firea lor, fie date expres

de Dumnezeu. Păzirea lor este dovada calităţii de creştini, a devotamentului

faţă de lisus pe care îl mărturisesc ca Fiu al lui Dumnezeu venit în lume să

mântuiască lumea de păcat. „De mă iubiţi, păziţi poruncile... Cel ce are

poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care mă iubeşte; iar cel care mă

iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-1 voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui"

(loan, 14, 15, 21).

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 110

Page 136: Colecţia de predici

Despre care porunci e vorba? Desigur de cele date de Dumnezeu în Decalog

(Ieşire, 20,1-17). Ele sunt valabile şi în Noul Testament, întrucât cuprind

„cuvintele vieţii" (Fapt. Ap., 7, 38). Respectarea lor o recomandă Mântuitorul

şi tânărului care voia să fie desăvârşit, să dobândească viaţa veşnică.

Acestuia îi spune: „Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu juri, să nu

mărturiseşti strâmb; cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe

aproapele tău ca pe tine însuţi" (Matei, 19, 16-19; Marcu, 10, 17-19; Luca, 18,

18-20; Rom., 13, 9).

Vor zice unii: Decalogul este un cod moral care s-a dat înainte cu mii de ani,

ce valoare mai poate avea astăzi când trăim în împrejurări total deosebite?

Dispoziţiile lui sunt perimate, învechite, fiindcă azi nu mai poţi răzbi fără

minciună, fără mită, iar castitatea fecioarelor şi fidelitatea soţilor şi soţiilor

este în flagrantă contradicţie cu modernismul zilelor noastre, vor zice alţii.

Gravă eroare^ şi rătăcire! Decalogul nu s-a dat numai pentru iudei, el are

valoare absolută şi veşnică. Dispoziţiile lui - poruncile - pe care le cuprinde,

constituie principiile morale de conduită pentru toate vremurile şi pentru toţi

oamenii, fiindcă: să nu ucizi, să nu fii desfrânat,

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 111

Page 137: Colecţia de predici

i nu furi, să nu juri strâmb, să-ţi cinsteşti părinţii... sunt legi - a căror

cspectare este temelia solidă a vieţii individuale şi obşteşti din toate impurile.

Ce s-ar întâmpla dacă legile cosmice s-ar abate din mersul or? O catastrofă

nimicitoare. Tot aşa este şi în viaţa omenească, prin nesocotirea poruncilor

se zdruncină echilibrul social, pe când păzirea or aduce pace şi bună-învoire

între oameni. Povaţa dată iudeului la darea egii: „Ascultă legile şi rânduielile

Mele, fiindcă cine le va păzi va avea riaţâ întru ele" (Lev, 18, 5), este

folositoare şi creştinului nevoitor spre nântuire.

Călcarea poruncilor este păcatul, care face ravagii păgubitoare în călătoria

vieţii noastre pământeşti. Evitarea lui aduce pace şi fericire. Şi tu este o

imposibilitate. Stă în vrerea credinciosului să aleagă viaţa sau bnoartea

(Deut., 30, 19). Sf. Apostol Pavel ne încredinţează că drepţii Vechiului

Testament, vieţuitori într-o lume desfrânată, şi-au păstrat |;redinţa în

adevăratul Dumnezeu şi curăţenia sufletului lor, fiindcă şi-au mintit

totdeauna că ei sunt călători în lume (Evrei, cap. 11-13). în ţară străină,

gândul călătorului este mereu la ţara sa. Iudeii în robie babilonică răiau cu

nădejdea revederii Ierusalimului, aşa de scump inimii lor. Ei urtau la unul din

degetele mâinii drepte un inel de aur cu inscripţia Ierusalim. Când suferinţa li

se părea extrem de mare, priveau la inel şi a se atenua, faţa lor se însenina.

După cum iudeii în robia babilonică îşi plângeau Ierusalimul şi se întăreau

sufleteşte în nădejdea revederii lui, tot aşa creştinul adevărat

I uce dorul Ierusalimului ceresc în inima sa, năzuind cu duhul spre el. Faţa

luminoasă a Ierusalimului ceresc o văd - au parte de ea - cei ce n-au pus

lumina sub obroc, ci în sfeşnic ca să lumineze tuturor. Se vor esfăta în

această împărăţie a luminii neînserate cei ce au realizat - pe ământ -

împărăţia lui Dumnezeu în sufletul lor (Luca, 17,21), au trimis înaintea lor -

acolo -, în ţara veşniciei, comoara sufletului, merindea .duhovnicească care

va rămâne în veac.

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 111

Page 138: Colecţia de predici

Adormitul în Domnul (N) şi-a înţeles calitatea de călător şi oaspete ăl vieţii

acesteia. A dat ascultare poruncilor, s-a conformat regulilor ospeţiei, aşa cum

i se cere unui drept-credincios, a făcut şi popasuri dese pentru întărirea lui

morală. Locul de răgaz, unde el şi-a găsit liniştea şi hrana trebuitoare, a

fost biserica. Aici, s-a înzdrăvenit sufleteşte, cu pâinea cea cerească şi

paharul vieţii, precum şi cu cuvintele vieţii de veci jale Evangheliei, porţi

deschise spre nemurire.

Viaţa adormitului în Domnul (N) a fost asemenea cu a violonistului, care şi-a

pus în gând să înveţe cel mai frumos cântec de pe lume. în

a

ic

v

m

Sl

IV

it

m

îr

m

II112 Ioan BUNEA

Page 139: Colecţia de predici

acest scop, s-a dus în pădure să audă păsările cântând şi aşa de bine a

deprins cântarea lor, încât oamenii credeau că aud priveghetoarea sau

ciocârlia cântând... Totuşi, violonistul nu era mulţumit cu ceea ce, a realizat.

A stat afară, a ascultat vântul, apoi viforul, şi a învăţat să le imite şi pe

acestea. Dar, nici acest cântec nu i se părea destul de frumos... A ascultat

apele şi a reuşit să imite cu vioara şi murmurul lor. A învăţat apoi cântările de

veselie şi doinele de jale, iar - în cele din urmă - cântările bisericeşti, dar

cântecul cel frumos, după care a însetat inima sa, nu 1-a aflat.

între timp, violonistul a slăbit, a albit, a îmbătrânit, s-a îmbolnăvii de

moarte... Fiind pe patul de suferinţă, a auzit undeva departe un cântec de

vioară. Acesta era cântecul pe care îl căutase viaţa întreagă. Şi-a adu nat

puterile, a luat vioara şi a executat cântarea dorită în viaţă, cea mal

frumoasă cântare a vieţii sale. în clipa când a sfârşit-o, cele patru coarde s-au

rupt, el şi-a dat obştescul sfârşit, trecând pragul împărăţiei lui Dumnezeu,

unde răsună cântarea fără disonanţe a îngerilor şi a alcşil< >r lui Dumnezeu.

* * *

Ştiind că dincolo nu este nimic trupesc, răposatul (N) s-a străduii să se

îmbogăţească sufleteşte aici, să înveţe cea mai frumoasă cântare, să-şi

cureţe inima de orice miasme, să-şi umple candela sufletului cu untdelemnul

credinţei şi al faptelor bune, spre a putea vedea pe Dumnezeu Şi-a adus

mereu aminte că este călător şi străin pe pământ, ca atare a fost pregătit

pentru acest ceas, fiindu-i întipărite în minte cuvintele Mântuitorului. „...

privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului" (Matei, 25, 13).

Cu cugetul împăcat răspunde la chemarea Stăpânului a Toate: „Gata este

inima mea, Dumnezeule, gala este inima mea" (Ps., 56, 10).

Noi îl regretăm, fiindcă a stat alături de noi în a zidi cele plăcute lui

Dumnezeu şi folositoare oamenilor, a fost călătorul înţelept în drumul către

veşnicia din care a purces şi în care va să se întoarcă.

Desigur, pleacă dintre noi trupeşte. Noi îl însoţim cu rugăciunile noastre către

Dumnezeu, spre a-1 primi în împărăţia Sa, ca pe unul care a ţinut aprinsă,

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 113

Page 140: Colecţia de predici

fără întrerupere, candela credinţei, „până la moarte, de aceea este vrednic

de cununa vieţii" (Apoc., 2, 10)

II114 Ioan BUNEA

Page 141: Colecţia de predici

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREDINCIOS CUMPĂTAT

Trupul - părtaş la destinul creştinului

Deplângem săvârşirea fulgerătoare din viaţă a enoriaşului parohiei noastre

(n), la o vârstă când nimeni nu se aştepta la aCest deznodământ. Moartea Iui

neaşteptată a aşternut doliul peste inimile familiei sale iubite, fiindcă pleacă

din mijlocul ei stâlpul casei, soţul devotat, părintele bun şi jertfelnic,

ocrotitorul şi povăţuitorul celor dragi din jurul său...

Cazul de faţă - ca şi alte cazuri similare - constituie prilejde meditaţie pentru

noi. în astfel de împrejurări, mai mult ca de obicei, stăm de vorbă cu noi

înşine, filozofăm asupra misterelor existenţei, întrebându-ne: Ce este viaţa?

Ce este moartea? / Cl e , In oraşul Passau, din Germania, era o punte pe care

erau scrise următoarele cuvinte: „Totul este numai o trecere",. Ele exprimă

un adevăr ce nu suferă dezminţire. Viaţa pământească este o punte între

două veşnicii. Veşnicia de mai înainte de naştere, şi Veşnicia de după moarte,

în vederea căreia trăim. Lumea este asemenea unui pod, treci peste el, dar

privirea îţi este îndreptată spre ţinta de la malul celălalt. Este ceea ce spune

Sf. Apostol Pavel: „Că nu avem aici cetate stătătoare, căutăm pe aceea ce va

să fie" (Evrei, 13, 14). îndeosebi, ţi se cere ca în trecerea peste pod să nu ai

privirea îndreptată în jos, spre a nu ameţi, a-ţi păstra echilibrul, pentru a nu

te rostogoli în prăpastie. Rostuirea înţeleaptă a vieţii pământeşti, găsirea şi

folosirea mijloacelor celor mai eficiente pentru a face rodnică această

comoară, este porunca de căpetenie a legii noastre evanghelice...

Viaţa este o trecere, o călătorie, dar, în acelaşi timp, este şi o comoară.

Trecutul nu ne aparţine, viitorul nu este al nostru, deci avem îndatorirea de a

ne folosi de ziua de azi, în a realiza binele, răscumpărând orice clipă din

„marea trecere", în fapte ce zidesc făptura noastră morală. Este chemarea

învăţăturii noastre creştine, potrivit căreia orice daruri din fiinţa noastră,

suntem în putere să le facem rodnice, ca misionari ai lui Dumnezeu în lume.

Incontestabil, darurilg|su^ţe§!î/sunt prioritate ■ şjjtvem datoria să ne folosim

de ele, dar, în acelaşi timp, şi de cele trupeşti, fiind o solidaritate între ele,

rânduite să lucreze la unison pentru desăvârşirea noastră. Deci, şi trupul, ca

element constitutiv al fiinţei

VîvjT XlO-ÎV^ I (y ,

Page 142: Colecţia de predici

umane, îşi are rostul lui, trebuind să facem şi din el un mijloc de a-L preamări

pe Dumnezeu.

Potrivit învăţăturii creştine, trupul omenesc are o funcţie bine determinată în

ansamblul vieţii noastre, de aceea trebuie să-1 preţuim şi să-i asigurăm

sănătatea necesară. „Căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său, ci fiecare

îl hrăneşte şi îl încălzeşte, precum şi Hristos Biserica" (Efes., 5, 29).

A) Trupul omenesc este creat de Dumnezeu în chip cu totul deosebit de al

celorlalte vieţuitoare, 1-a făcut din ţărână, fiind destinat să devină părtaş

învierii şi nemuririi, după judecata de apoi. Menirea lui este de a fi organul de

manifestare al sufletului şi colaboratorul lui. Ca atare, greşesc mult cei care

consideră trupul făcut dintr-o materie rea sau „închisoare a sufletului".

Judecând astfel, înjosim demnitatea omului, îl coborâm de pe tronul lui de

suveran al lumii văzute şi reprezentant a lui Dumnezeu în lume.

Desigur, slava şi cinstea dăruite omului se vădesc în chipul şi asemănarea lui

Dumnezeu, care este pecetea aşezată pe om. „Căci a zis Dumnezeu: Să

facem om după chipul şi asemănarea noastră. Şi a făcut Dumnezeu pe om

după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu 1-a făcut" (Fac., 2, 26-27). Ce

este acest chip? Sfinţii Părinţi nu-i restrâng înţelesul numai la suflet, ci îl

extind la integritatea fiinţei umane, inclusiv a trupului. Ei mărturisesc că

Dumnezeu, de la facerea omului, a răsfrânt, a oglindit chipul Său,

dumnezeirea Sa în sufletul şi trupul alesei Sale creaturi - deopotrivă. Astfel,

Sf. Grigorie Palama referă calitatea de chip şi la trup, întrucât identifică chipul

cu omul întreg, iar omul întreg este alcătuit din trup şi suflet. Trupul omului

este purtător de Dumnezeu, însăşi mântuirea sufletului se dobândeşte prin

mijlocirea trupului. „Cuvântul trup s-a făcut" (Ioan, 1,14). Prin acceptarea

întrupării, Mântui-, torul Iisus Hristos şi-a dat totodată aprobarea Sa pentru

trupul omenesc şi, prin el, întregului univers material de care acesta e legat

prin însuşi modul său de a fi. Mai mult, prin înălţarea cu trupul la cer, Iisus

arată credincioşilor la ce neobişnuită slavă şi cinste poate fi ridicat trupul

omenesc.

v . , «A v^tUs, (AMV „ > ^—'' „ « ' a » . .. .. v» -lB v i .L

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 116

Page 143: Colecţia de predici

Adeseori, Sf. Scriptură vorbeşte aspru la adresa trupului. „Toţ trupul este ca

iarba şi mărirea lui ca floarea câmpului", zice Isaia (40, 6). Dar tot el spune ca

un verset mai înainte. „Tot trupul va vedea pe Dumnezeu" (v. 5). Sf. Apostol

Pavel afirmă: „Sângele şi carnea nu pot să moştenească ,

v . , «A v^tUs, (AMV „ > ^—'' „ « ' a » . .. .. v» -lB v i .L

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 117

Page 144: Colecţia de predici

împărăţia lui Dumnezeu" (I Cor., 15, 20). Dar tot el spune, că poartă ritnlle lui

Hristos în trupul său (Cal., 6, 17; I Cor., 6, 9), ne povăţuieşte .1 nu ne

închinăm trupul, care este templu al Duhului Sfânt (I Cor., 6, 19). Rostirile

aspre împotriva trupului, nu vizează trupul ca atare, ci .poftele lui

dezordonate, păcatele şi viciile acestuia. Dacă trupului i s-a dai nn sens

peiorativ, asta se datorează păcatului. „Iar dacă fac ceea ce mi v<)iesc eu,

nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine" (Rom., 7, 20).

Trupul nu este numai un instrument al păcatului, ci şi al virtuţii, i lesigur

lucrând sub directiva şi sub oblăduirea sufletului raţional şi liber. Sulletul

numai în unire cu trupul săvârşeşte şi cele bune şi cele rele (II

< ;< >i\, 5, 10). Sufletul poate face din trupul său ori vas de necurăţire,

cum au făcut cei din Sodoma şi Gomora (Iuda, 7-8), ori templu al lui

Dumnezeu (I Cor., 3, 16-17).

Sf. Apostol Pavel spune: „A vieţui în trup înseamnă pentru mine să lucrez şi

să am roadă" (Fii., 2,22). Menirea trupului este de a fi în slujba vii iuţii, dar

realizată în colaborare cu sufletul, de omul întreg, trup şi aulici." Trupul nu

este pentru desfrânare, ci pentru Domnul şi Domnul CMe pentru trup" (I Cor.,

6, 13). Trupul creştinului este mădular al i n ipului lui Hristos, ca atare dacă

un creştin îşi dedă trupul său lăcomiei, îmbuibării sau desfrânării, el se

dezonorează pe sine, dar comite şi un sacrilegiu, necinstind pe însuşi Domnul

lisus Hristos. Mai ales, prin vidul desfrânării, creştinul devine un dărâmător al

„zidirii divine" alcătuită de Hristos prin actul Rescumpărării (Cf. Efes., 2, 21).

„Orice I ifleat pe care îl va săvârşi omul, este în afară de trup. Cine se dedă

însă dcîslWlnării, păcătuieşte în însuşi trupul său" (I Cor., 6, 18). Creştinii să

iui uite că „au fost cumpăraţi cu mare preţ" (I Cor., 6, 20), cu sângele

KcHcumpărătorului, deci trupul lor să nu-1 pângărească prin viciul

desfrânării...

(a eştinii să nu uite că prin Taina Botezului, trupul lor a dobândit o marc

cinste de a fi locaş al duhului sfânt şi este sfinţit prin însăşi prezenţa ai estula

în el. Trupul este un vehicul al sfinţeniei şi un organ al vieţii haiice. Trupul

este spălat la Botez, pentru ca sufletul să se cureţe de picatele sale. Trupul

gustă trupul şi sângele Mântuitorului în Taina Sf. Euharistii, pentru ca sufletul

să se înzdrăvenească şi să se sfinţească. Ibiilă viaţa pământească a trupului

118 loan BUN EA

Page 145: Colecţia de predici

este un prilej de curăţire, de a da viaţă credinţei, a converti în faptă vie,

adeseori eroică, învăţătura lui I Irlstos. Fiind un factor important în

dobândirea mântuirii, aceasta este

< < mdiţionatăde felul cum creştinul s-a comportat foţă de viaţa

trupească

a semenilor, dacă i-a hrănit, i-a adăpat, i-a îmbrăcat etc..., fiind răspunzător

pentru aceste acte la judecata de apoi (Matei, 25, 35-46).

Trupul nu are un rol exclusiv religios - moral, ci şi unul creator de cultură şi

civilizaţie. Fiind fiinţă creatoare şi stăpânitoare a forţelor naturii, omul nu-şi

poate realiza această misiune fără participarea efectivă şi permanentă a

trupului. Acesta-i motivul pentru care Sfinţii Părinţi vorbesc cu admiraţie de

ţinuta trupului. Omul, spre deosebire de animal, îşi îndreaptă privirea spre

înălţime, arătând, şi prin aceasta, că el nu e menit să fie rob stomacului şi

patimilor, ci chemat să realizeze lucruri

măreţe şi să propulseze progresul în lume.

* * *

X> Prin moarte, trupul se desface în elementele din care a fost alcătuit, până

la obşteasca înviere, când „cei din morminte vor auzi glasul Fiului lui

Dumnezeu, şi vor ieşi cei ce au lăcut fapte bune, spre învierea vieţii, iar cei

ce au făcut cele rele, spre învierea osândirii" (Ioan, 5, 25). Spre a învedera de

câtă preţuire se bucură trupul şi în clipa morţii, e destul să ne amintim, că el

se spală cu apă curată, ca să ne aducă aminte de apa Sf. Botez, care spală

sufletele. Tot atunci, se îmbracă în haine curate, care închipuiesc veşmântul

nestricăciunii în care ne vom îmbrăca în ziua judecăţii lui Dumnezeu (I Cor.,

15, 42-44).

Posibilitatea învierii trupului o demonstrează Mântuitorul (Ioan 12, 24) şi Sf.

Apostol Pavel cu sămânţa care se aruncă în pământ şi care nu răsare, dacă

nu putrezeşte, iar când răsare, are cu totul altă formă, forma ierbii, a pomului

sau a florii a cărei sămânţă s-a semănat (I Cor., 15, 36). Chezăşie învierii

trupului este învierea Mântuitorului, precum şi numeroasele învieri săvârşite

de El în cursul vieţii Sale pământeşti. De pildă: învierea fiului văduvei din

Nain, a fiicei lui Iair etc. „Iisus s-a făcut pârgă învierii celor adormiţi" (I Cor.,

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 119

Page 146: Colecţia de predici

15, 20). „Precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia" (I Cor., 15,

22). Din asemănarea cu sămânţa, recte cu bobul de grâu, s-a născut

rânduiala de a se aduce colivă ea prilejul parastasului, ca privind sămânţa de

grâu, să ne aducem aminte de moartea şi învierea trupurilor.

La înviere, trupurile - în esenţă - vor fi aceleaşi cu cele de pe pământ,

deosebite doar calitativ de cele pământeşti; ele vor fi asemănătoare cu trupul

înviat al Mântuitorului, deci strălucitoare şi nemuritoare, căci „El va schimba

la înfăţişare trupul smereniei noastre, întru asemănarea trupului slavei Sale"

(Fii., 3, 21). Trupurile înviate vor putea fi văzute şi nevăzute, vor fi fără

trebuinţe materiale, fiindcă: „La înviere nici nu se

120 loan BUN EA

Page 147: Colecţia de predici

însoară, nici nu se mărită, ci vor fi ca îngerii lui Dumnezeu" (Matei, 22, 30).

Aceste însuşiri le vor avea trupurile celor drepţi, dar nu toate în aceeaşi

măsura, fiindcă „alta este strălucirea soarelui şi alta strălucirea lunii, şi alta

strălucirea stelelor, fiindcă stea de stea se deosebeşte în strălucire" (I Cor.,

15, 41).

Cât, priveşte trupurile înviate ale păcătoşilor, vor fi şi ele nemuritoare, dar

locul lor va fi în ceaţa şi în osânda demonilor. Drept urmare, se impune ca în

viaţa pământească, normativă să fie pentru creştini povaţa paulină. „Păcatul

să nu domnească în trupul vostru muritor şi să nu mai ascultaţi de poftele lui.

Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte ale

nelegiuirii, ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi şi

daţi lui Dumnezeu mădularele voastre ca nişte unelte ale neprihănirii" (Rom.,

6, 12).

Cu fiecare trup, ca şi cu fiecare suflet, Dumnezeu a voit să realizeze un gând

al său, ceea ce adormitul în Domnul (N) a înţeles şi s-a conformat - pe cât i-a

fost posibil - rânduielii celei înţelepte preconizate de Stăpânul atoate.

îndeosebi, cumpătarea i-a fost deviza vieţii, evitând orice excese dăunătoare

sănătăţii; a fost moderat în mâncare şi băutură, străin de „diabolica

voluptas", care întinează trupul şi sufletul deopotrivă. Nădejdea în înviere i-a

fost sprijin puternic în rostuirea vieţii sale morale; forţa morală 1-a ajutat să

pună stavilă apetiturilor senzoriale, spre a se pregăti cum se cuvine pentru

gustarea bucuriilor celor neprihănite ale vieţii celei veşnice.' ^— iVi*,

vMCt^ai^ ^ «V oyytfi'xM* ^^

Astăzi, trupul celui ce a fost frildă de viaţă cumpătată creştinească ti^wv.

(N), se dă pământului, până la învierea şi judecata de apoi, când i se va \

^^/j? pronunţa sentinţa de dreaptă răsplătire: „Bine, slugă bună şi credin- J^

cioasă, peste puţin ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; întră -tf

întru bucuria domnului tău" (Matei, 25, 23). ?u

w «iJ</Jvo, /\ -e ^Mm - OU*X f c

V *j\ijtŞt ' ^ xJ ^M V ^ W Uf^ ^dx

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 121

Page 148: Colecţia de predici

A^s fJltfbl i J L v U ^ ' k l ( A l V I V WvlvVyV xţşj

!

i:

f-

»

122 loan BUN EA

Page 149: Colecţia de predici

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 123

Page 150: Colecţia de predici

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI PRUNC Tăria morală a creştinului. Optimismul

creştin

- - . ;. H;S uw

S-a spus - şi pe bună dreptate - că moartea se împleteşte cu viaţa. Ele

coexistă dintru început, moartea se naşte deodată cu viaţa. Lucian Blaga

vorbeşte adeseori - în meditaţiile sale - despre iminenţa şi imanenţa morţii;

ea are o prezenţă originară. „... Moartea este un punct pe care inima îl atinge

ritmic, în fiecare secundă"... „într-un fel moartea, Marea Noapte, este

permanent deasupra noastră, chiar şi ziua. Albastrul de zi al cerului nu este

decât un început de întunecare spre negrul absolut, spre bezna cosmică"

(Discobolul).

Constatarea aceasta a prezenţei şi permanenţei fenomenului morţii indiferent

de etapele cronologice ale vieţii noastre, e mai mult decât evidentă; o face

fiecare dintre noi. O atestă şi slova biblică prin cuvintele profetului: „Moartea

intră pe ferestrele noastre şi dă năvală în casele noastre, ca să piardă pe

copiii din uliţi şi pe tinerii din pieţe" (Ieremia, 9, 21). Abia în faţa ei omul

simte cât de fragilă şi de efemeră este viaţa lui. „Iată, cu palma şi măsurat

zilele mele şi statul meu ca nimica este înaintea Ta... Ca un chip trece

omul..." (Ps., 38, 7-9). Este starea sufletească pe care o trăim toţi - în toată

intensitatea ei în momente ca cel de faţă, când moartea a răpit de la sânul

părinţilor o odraslă iubită, care umplea casa, aducea lumină şi fericire în

sufletul lor. Nu putem face abstracţie de sfâşietoarea durere a părinţilor. Se

cere să rourăm - pe cât este cu putinţă omeneşte - peste inimile rănite

balsam întăritor, arătând că - în lumina învăţăturii creştine - nimic nu se

întâmplă decât

cu ştirea şi cu voia lui Dumnezeu.

* * *

într-o zi frumoasă de vară, un tată a plecat cu cei doi fii ai săi la câmp.

Drumul ducea pe lângă cimitir, pe poarta căruia se vede chipul morţii, ţinând

coasa în mână. Unul dintre copii a întrebat: „- Tată, într-adevăr aşa este

moartea, cum e închipuită aici?". La întrebare, tatăl a răspuns: „Moartea nu-i

fiinţă, ea nu are trup, ea constă în despărţirea sufletului de trup". „Dar atunci

pentru ce are înfăţişarea aceasta urâtă?", au întrebat copiii. „Pentru că

Page 151: Colecţia de predici

fiecare om după ce moare, ia forma aceasta de schelet, în sânul pământului",

a fost răspunsul tatălui. Din vorbă în vorbă, tatăl şi fiii au ajuns la câmp, care

era împodobit cu iarbă deasă şi cu flori; mai erau câteva zile până la cosit.

Copiii i-au pus tatălui lor -

wiiofi^ .nf>vii t/CA OV- I

< lin nou - o întrebare: „Tată, pentru ce scheletul acela de om ţine coasa I I I

mână?" Răspunsul tatălui a fost: „Vedeţi, cât de multe şi frumoase hiini 11«

>rile pe câmp? Ele încântă privirea trecătorului - cu coloritul lor variat, dar în

curând vor cădea sub lovitura coasei"...

Asemenea ierbii şi florilor este viaţa noastră. „Toată făptura este ca Iarba, şi

toată mărirea ei ca floarea ierbii; uscatu-s-a iarba şi floarea a i n/ut" (I Petru,

1, 24). Iarba şi florile închipuiesc viaţa noastră. Florile i .is.i r, cresc, devin

podoabe frumoase şi încântătoare pentru ochii noştri, d.ii repede pălesc şi se

veştejesc. Omul, „floarea creaţiunii", pe care I hiînnezeu „1-a micşorat cu

puţin faţă de îngeri, cu slavă şi cu cinste 1-a inctinunat" (Ps., 8,5), e

asemenea florilor, abia venit pe lume şi nu apucă s.» şl toarcă firul vieţii

pământeşti până la capăt. O întâmplare năpraznică sau o boală mistuitoare îi

curmă pe neaşteptate viaţa, lăsând inimi îndoliate, suflete adânc îndurerate.

„Mare e moartea / Cu râsul în gură / (:And arzătoare, viaţa / Ne-o credem în

noi / Moartea în miezul fiinţei / Plânge în noi" (L. Blaga, Epilog). Copiii sunt o

mare bucurie la naştere, dur şl o cumplită durere la moarte.

întrebarea care se pune este următoarea: De ce moartea seceră fără « niţire

- viaţa acestor fiinţe nevinovate? în cazul celor vârstnici sau a păcătoşilor

notorii, moartea îşi are o justificare, dar în cazul pruncilor, caracterizaţi prin

candoarea sufletului, cum explicăm curmarea vieţii lor aiAt de timpuriu? Este

adevărat că fiecare plăteşte pentru păcatele sale (lezechiel, 18, 20), atunci

cum se justifică moartea unui nevinovat?

în lumina învăţăturii creştine, răspunsul la aceste întrebări fireşti, este

următorul: îndeosebi vina morţii pretimpurii a unor fiinţe pure şi nevinovate,

cum este cazul de faţă, nu trebuie s-o atribuim lui 1 )umnezeu. „Căci

Dumnezeu n-a creat moartea şi nu se bucură de plelrea celor vii"

(înţelepciunea lui Solomon, 1,13). „Moartea a intrat în lume prin pizma

diavolului" (înţelepciunea lui Solomon, 2, 24). Sentimentul morţii n-a fost

12» Ioan BUNEA

Page 152: Colecţia de predici

pronunţată decât după păcatul lui Adam (Fac., 2, 17; 3, 19). Păcatul este

„drumul morţii" (Pilde, 11, 19). Dar ce păcate grave săvârşesc pruncii spre a

li se lua viaţa aşa de curând? Hvidertt, păcatele lor sunt mici în raport cu

flagelul morţii. Există - însă - păcate ale înaintaşilor, care se pedepsesc prin

moartea lor; este solidaritatea umană a generaţiilor, în care orice faptă îşi are

reversul ei, nu este scutită de urmările ce rezultă din însăşi natura ei. „... Eu

sunt Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii

pentru viaţa părinţilor ce mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea

neam" (Ieşire, 20, 5).

12» Ioan BUNEA

Page 153: Colecţia de predici

12» Ioan BUNEA

Page 154: Colecţia de predici

întâmplările năprasnice din viaţa noastră, loviturile grele de tot felul, precum

şi pierderile de fiinţe dragi, se petrec cu ştirea şi învoirea lui Dumnezeu.

„Dumnezeul nostru în cer şi pe pământ toate câte a voit a făcut" (Ps., 113,

11). ,»E1 toate le lucrează după sfatul voii Sale" (Efes., 1, 1.1). Mântuitorul

Iisus Hristos ne învaţă că nici o pasăre nu cade fără ştirea Tatălui... Şi perii

capului nostru sunt număraţi (Matei, 10, 29-30). Este o impietate să afirmăm

că Dumnezeu este nedrept cu făpturile Sale. „El este tăria, desăvârşire a

lucrurile lui, căci toate căile lui sunt drepte. Credincios este Dumnezeu şi nu

este întru El nedreptate, drept şi adevărat este El" (Deut., 32, 4).

Dumnezeu ne-a povăţuit, prin cuvântul revelat, cum trebuie să privim

lucrurile în cazuri de pierderi dureroase, dându-ne - totodată - şi pilde

edificatoare, în această privinţă. Este prea bine cunoscut, cazul lui Iov din

Vechiul Testament. I-au murit zece copii deodată când s-a prăbuşit casa

asupra lor. în faţa nenorocirii, Iov a avut tăria să spună: „Domnul a dat,

Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat" (Iov., 1, 21). Mama celor

şapte fraţi Macavei a văzut cu ochii moartea fiilor ei, fără să verse lacrimi şi

să cârtească. „Iar mama lor foarte minunată şi vrednică de bună pomenire

este, căci într-o zi văzând pierindu-i şapte fii, cu bun suflet a răbdat, pentru

nădejdile ce avea în Domnul. Şi pe fiecare din ei îi mângâie în graiul

pământesc, plină fiind de vitejesc cuget, şi femeiasca gândire cu inimă

bărbătească deşteptând-o, zicea către ei, că Ziditorul lumii duh şi viaţă iarăşi

le va da... " (II Mac., 7, 20-23). în faţa morţii, a pierderilor grele, a pruncilor

asemenea îngerilor, resemnarea este o atitudine înţeleaptă, potrivită cu

vrerea Creatorului. Cine ştie dacă nu cumva supravieţuirea n-ar fi fost spre

pagubă, şi a lor şi a părinţilor, deci întristarea ar fi fost cu mult mai mare. Ori,

la vârsta aceasta a purităţii morale, nu poate fi îndoială că sufletul pruncului

şi-a luat zborul spre patria cerească a armoniilor depline.

Arta antică înfăţişa geniul morţii sub chipul unui tânăr cu o făclie stinsă într-o

mână, iar în cealaltă mână cu o frumoasă cunună. Imaginea aceasta poate fi

interpretată în felul următor: Făclia stinsă reprezintă stingerea vieţii

pământeşti, la care trebui să ne aşteptăm încă de naştere. Cununa

reprezintă, pentru noi, creştinii, răsplata vieţii harice. Viaţa harică este

>

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 121 ..

Page 155: Colecţia de predici

asemenea unei lumânări aprinse, ca urmare a primirii harului sfinţitor prin

Taina Sf. Botez. Pruncul cufundat în valul baptismal e un Adam creat din nou

şi restabilit în raiul spiritual al armoniei cu Dumnezeu. în natura purificată şi

simplă a pruncului, harul revărsat prin Iklna Botezului, infuzează puteri

proporţionate destinaţiei de dincolo de lume.

12» Ioan BUNEA

Page 156: Colecţia de predici

Atât de mari sunt aceste puteri încât pruncul, care moare botezat, e primit în

raiul celor desăvârşiţi.

Astfel stând lucrurile, pierderea copiilor nu-i motiv de întristare peste măsură,

cu atât mai vârtos de deznădejde, fiindcă moartea îi apropie de Acela care a

zis: „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este

împărăţia lui Dumnezeu" (Marcu, 10, 14). Candoarea copilăriei - stare

firească a sufletului purificat prin baia Botezului , face ca pruncii să fie

preferaţi de Mântuitorul tuturor vârstelor în împărăţia cerurilor. în logica

misterioasă a acestei preferinţe, Mântuitorul li se adresează oamenilor

vârstnici, spunându-le. „Amin zic vouă: cine nu va primi împărăţia lui

Dumnezeu ca pruncul, nu va intra în ea" (Marcu, 10,15). E vorba de

frăgezimea naturii pruncului neatinsă de arşiţa patimilor, pe care vârstnicii

creştini sunt chemaţi s-o păstreze la nivelul haric ce li s-a dat prin Botez. Sub

acest aspect, pruncii sunt etalon pentru desăvârşirea morală a adulţilor. Deci,

părinţii creştini să nu uite că nu sunt stăpâni absoluţi ai copiilor lor, ci numai

chivernisitori vremelnici, de aceea nu se cuvine a cârti împotriva lui

Dumnezeu, ci să asculte povaţa psalmistului: „Amuţit-am şi n-am deschis

gura mea, că

Tu eşti Cel ce m-ai făcut pe mine" (Ps., 38, 13).

* * *

O soţie înţeleaptă vrea să-şi îmbărbăteze soţul, la moartea celor doi fii ai lor,

punându-i următoarea întrebare: „Spune-mi, dragul meu, ce am face atunci,

când cineva ne-ar da două diamante de mare preţ ca să le păstrăm şi după

un anumit timp ne-ar cere să i le restituim? Le-am restitui? Nu am plânge şi

nu ne-am revolta?" Soţul i-a răspuns: „Diamantele ar trebui restituite fără nici

o cârtire, fiindu-ne încredinţate doar spre îngrijire, deci nu ne aparţineau". La

acest răspuns, femeia i-a explicat care sunt diamantele pe care Dumnezeu

le-a cerut de la ei.

Părinţii restituie astăzi diamantul nestemat pe care l-au primit de la

Dumnezeu, el fiind moştenirea Lui. Lumea aceasta este asemenea unei

grădini, în care noi, oamenii, suntem flori plantate de mâna lui Dumnezeu.

Dumnezeu este grădinarul, care ia, când crede de cuviinţă, floarea plăcută

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 123 ..

Page 157: Colecţia de predici

Lui... „El e Domnul; facă dar ce va binevoi" (I Regi, 3, 18). Pruncul acesta este

floarea cea mai frumoasă şi mai plăcută, pe care Dumnezeu a luat-o Ia Sine.

Părinţii restituie Creatorului darul curat, sufletul pruncului nestins de arşiţa

păcatului... De aceea, raza mângâierii cereşti cere să străbată inima

părinţilor, fiindcă: „Sufletul lui era plăcut lui Dumnezeu, de aceea Domnul s-a

grăbit să-1 scoată din mijlocul răutăţii" (înţelepciunea lui Solomon, 4, 14).

înţeleptul Sirah consideră că este firesc să verşi lacrimi pentru cel mort. Eşti

îndatorat să-1 îngropi după cuviinţă, făcând şi amară plângere şi tânguire,

după vrednicia lui. Jelirea însă să fie un plâns cu măsură, un plâns „dulce",

nici într-un caz deznădăjduire, fiindcă întristarea exagerată „slăbeşte

virtutea" (înţelepciunea lui Isus Sirah, 38, 16-20). Creştinul - inclusiv părinţii

care-şi pierd fiinţe dragi - să nu uite slova biblică: „La Dumnezeu stă

înţelepciunea şi puterea, sfatul şi pătrunderea sunt ale lui" (Iov, 12, 13).

Părinţii cu adevărat creştini să se învingă pe ei înşişi, să se împotrivească

durerii disperate şi de rând. Biruindu-se pe ei înşişi, vor dobândi liniştea pe

care o au sufletele mari în durerile adânci.

Astăzi, aripile pruncului (N) s-au frânt. Nădejdile ce se legau de viaţa lui

pământească, s-au atins - prin moartea pretimpurie. Avem însă mângâiere la

Dumnezeul îndurărilor, „de la care vine toată darea cea bună şi tot darul

desăvârşit" (lacov, 1,17). El ne dă mângâiere în necazul nostru (II Cor., 1,4).

Lui ne rugăm în ceasul acesta greu: „Tu, cerescule Părinte, care l-ai chemat

la Tine pe (N), în fragedă pruncie, fă sufletului lui parte de plaiurile însorite

ale fericirii veşnice, care este la Tine, iubitorule de oameni". Amin.

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI TÂNĂR

întrebuinţarea cu folos a fiecărei clipe

a vieţii pământeşti ,

Deşi soarele dogoreşte pe bolta cerească, ziua de astăzi este tristă, este

îndoliată. Oriunde îţi arunci privirea, întâlneşti numai lacrimi şi suspine.

Plânge casa aceasta, de crezi că ea are suflet să înţeleagă, că o fiinţă, în plin

avânt spre viitor, a căzut lovită de o moarte necruţătoare. O boală grea i-a

măcinat puterile, lăsând îndureraţi pe cei dragi: tată, mamă şi fraţi.

Fiecare copil este un fragment de simfonie, o rază din frumuseţea lui

Dumnezeu, o frântură de lumină din lumea îngerilor. El intensifică iubirea

12» Ioan BUNEA

Page 158: Colecţia de predici

părinţilor şi o înnobilează. Un surâs de copil răsfrânge tot surâsul cerului în

casă şi în suflet, prelungeşte pruncia lui lisus în lume... A lor este împărăţia

cerurilor, fiindcă neprihana lor sufletească este etalon pentru cei ce vor să fie

oameni, mai presus de toate creştini.

Dacă venirea copiilor pe lume este o bucurie ce nu o poate cuprinde şi

exprima graiul şi dă un înţeles vieţii noastre, cu cât mai sfâşietoare, mai

dureroasă şi mai dramatică este pierderea lor printr-o moarte năpraznică, sau

printr-o boală ce le macină puterile până la istovirea

lor şi topirea fiinţei lor pământeşti, cum este cazul de faţă.

* * *

Omeneşte judecând, în astfel de împrejurări, mintea se întreabă; De ce s-a

oprit moartea la cei ce n-au avut răgaz să-şi plinească chemarea în lume? De

ce nu s-a oprit la bătrâni gârboviţi de ani şi neputincioşi, sau la nelegiuiţi?

Sau, cum zice poetul: „Să moară bătrânul ce fruntea înclină / Ce plânge

trecutul de ani obosit / Să moară şi robul ce în lanţuri suspină / Să moară tot

omul cu suflet zdrobit" (D. Bolintineanu).

Adeseori, aceste întrebări deconcertează judecata noastră. Ni se pare ilogic

ca pământul să-şi ceară cu grăbire împrumutul înapoi şi osândim legea

aceasta a necesităţii inexorabile de a trece pe tărâmul vieţii de dincolo

înainte de a pune în lucrare darurile cu care am fost miruiţi şi a încununa

călătoria noastră pământească. Creştinii găsesc răspunsul la aceste

chinuitoare întrebări în cuvântul revelat al lui Dumnezeu - prin profeţi ai

Unicul Său Fiu lisus Hristos. Potrivit crezului nostru creştin, voia lui Dumnezeu

cârmuieşte destinul nostru. „Gândurile mele nu sunt ca gândurile voastre şi

căile mele ca ale voastre, zice Domnul. Şi cât de departe sunt cerurile de

pământ, aşa de departe sunt căile mele de căile voastre şi cugetele mele de

cugetele voastre" (Isaia, 55, 8-9). „Numai eu ştiu gândul ce-1 am pentru voi -

zice Domnul -, gând bun, nu rău, ca să vă dau viitorul şi nădejdea" (Ieremia,

29, 11). Sau, cum zice poetul. „Dar, ţinta niciodată nu-i / A ta! Şi-n gând tu tot

ce-ţi spui / E numai vis, că Dumnezeu / Te poartă în voia Lui" (G. Coşbuc,

Ideal).

Viaţa este însoţită de moarte, ceea ce trăieşte cu ceea ce piere se

îmbrăţişează întreolaltă. „Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; aşa va

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 125 ..

Page 159: Colecţia de predici

înflori. Că vânt va trece peste el şi nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte locul

său" (Ps., 102, 15-16; Isaia, 40, 6-8). „Toată făptura este ca iarba, şi toată

mărirea ei ca floarea ierbii; uscatu-sa iarba şi floarea a căzut" (I Petru, 1,24).

Poetul înfăţişează astfel fragilitatea vieţii şi corelaţia ei cu moartea: „Părutu-

s-a nouă şi Duhul Sfânt / Că spulber ni-i viaţa, suflare de vânt / Şi rouă pe

ramuri şi floare în livadă / Ca mâine podoaba va fi să ne cadă / Şi, legea

lăpturii urmându-o şi noi /Pleca-ne-vom trupul spre viaţa de apoi" (Valeriu

Anania, Meştere Manole, Bucureşti, 1968, p. 77).

Este necesar să facem sublinierea însă că după cum trebuie să dăm un sens

morţii, considerându-o mutaţie, tot aşa trebuie să atribuim un sens superior

vieţii pământeşti, mai lungi sau mai scurte deci atât cât ne-a fost hărăzit s-o

trăim. N-am fost aduşi la existenţă dintr-un capriciu, nici nu avem soarta

necuvântătoarelor, ci ni s-a hotărât o misiune, suntem fiinţe raţionale şi libere

cu un destin deosebit, pe care să-1 împlinim succesiv, cu fiecare clipă a

călătoriei pământeşti. Viaţa este un dar de care trebuie să ne folosim cu

înţelepciune, este prilej de gustare a bucuriilor fizice şi sufleteşti,

înveşmântându-le într-un înalt înţeles al purităţii, al înzdrăvenirii morale.

Bucuria în sine nu este păcătoasă, bineînţeles pentru acela care face din ea

un izvor al virtuţii, nu al putreziciunii morale. îi sunt îngăduite tânărului

bucuriile, cu condiţia însă de a nu, se lăsa prins şi ferecat de puterea lor

întunecată. „Toate sunt îngăduite dar nu toate folosesc; toate îmi sunt

îngăduite, dar nu toate zidesc" (I Cor., 10, 23). „Veseleşte-te, tânărule, cu

cele bune în zilele tinereţilor tale, umblă în căile inimii tale fără prihană, şi

unde te duc ochii dar să ştii că pentru toate acestea te va duce Dumnezeu la

judecată" (Eccles., 11, 9).

Ferice de cei ce au la cârma vieţii înţelepciunea, graţie căreia nu consideră

viaţa o aventură, roman, complicat sau filă ce rulează cu repeziciune, ci o

chemare de a sluji valorilor perene, binelui, adevărului şi frumosului. Pentru

aceştia, viaţa este preambul al morţii, după cum şi moartea este izvor al

vieţii. Pentru aceştia, este limpede şi concludentă învăţătura paulină, în care

se spune. „Tot ce semeni nu dă viaţă, dacă nu va fi murit" (I Cor., 15, 36).

Deci, moartea nu este prăbuşire în neant, ci trecere pe un alt tărâm al

existenţei, pe ale cărui plaiuri însorite vor păşi toţi - vârstnici şi nevârstnici -

12» Ioan BUNEA

Page 160: Colecţia de predici

care au valorificat viaţa pământească, înţelegând că „suntem făpturile lui

Dumnezeu, zidiţi în Hristos spre fapte bune" (Eccles., 2, 20).

Ferice de creştinii - vârstnici şi nevârstnici - care trec pe puntea vieţii, fără să

privească în jos, fiindcă s-ar descumpăni, ci la ţinta de pe malul celălalt,

ştiind că astfel se mântuiesc, se desăvârşesc. Desăvârşirea nu este

condiţionată de numărul anilor înscrişi pe răbojul hronicului pământesc, ci de

vrerea noastră de a împlini cu sârg ordinea morală - poruncile - în anii ce ne-

au fost daţi să-i trăim. Dau ascultare poruncilor cei ce au la prezidiul vieţii

forţa morală a credinţei, care îi povăţuieşte să îndrăgească viaţa în toată

puritatea şi prospeţimea ei, dar să nu tăgăduiască moartea cu implicaţiile ei.

„Adu-ţi aminte de cele mai de pe urmă; de stricăciune şi de moarte şi te

păzeşte de vrajă şi rămâi întru porunci" (înţelepciunea lui Isus Sirah, 28,6).

Forţa morală a chivernisiei este frână împotriva alunecării în patimi

abominabile, păgubitoare. Ea preaschimbă până şi suferinţa în baie de

întărire, de înzdrăvenire, aşa cum se exprimă Sf. Apostol Pavel: „Suferinţa

noastră uşoară, de o clipă, ne agoniseşte nouă, mai presus de orice măsură,

o cumpănă vrednică de mărire" (II Cor., 4,179- Pentru cel credincios, viaţa

actuală este timpul semănatului, calea spre viaţa de veci, care este timpul,

secerişului. Rezultă de aici că ultimul cuvânt nu este al morţii, ci al vieţii

veşnice. Această credinţă ne întăreşte în hotărârea de a trăi viaţa

pământească, „răscum- părând vremea" (Efes. 5, 16), slujind binelui, pentru

ca prin binele ce l-am săvârşit într-o clipă să cucerim veşnicia. Mângâierea că

ne vom revedea ne fereşte de deznădejde. „Să nu ne întristăm ca cei ce nu

au nădejde, fiindcă „dacă acest cort, locuinţa noastră pământească, se va

strica, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veşnică în

ceruri" (II Cor., 5,1), „Potrivit făgăduinţelor lui Dumnezeu, noi aşteptăm ceruri

noi şi pământ nou, în care locuieşte dreptatea" (II Petru, 3, 13).

Adormitul în Domnul (N) a bolit mult, s-a ofilit zi de zi, fără să se

descumpănească. Tăria credinţei, pe care i-au dăltuit-o părinţii în suflet de-a

lungul anilor copilăriei - i-a fost reazăm în suferinţa grea de care a avut parte

din plin. în măsura în care boala s-a agravat, el se întărea sufleteşte. Credinţa

şi nădejdea în Dumnezeu l-au ajutat să treacă peste Golgota suferinţelor şi să

se îndrepte către răsplata bucuriilor cereşti, ce i se cuvin în mod

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 127 ..

Page 161: Colecţia de predici

compensatoriu. Dumnezeu adună lacrimile pe care le vărsăm în suferinţa -

izvorâtă din iubire, dăruire, jerfelnicie; ele sunt pietre preţioase cu care se va

împodobi capul nostru dincolo, unde nu mai semănăm cu lacrimi, ci secerăm

cu bucurie.

Când moare un om, oricine ar fi el, dar mai ales când moare un tânăr în

floarea vârstei, moare o lume de gânduri şi de sentimente, de nădejdi

nerealizate. „Şi acum sub tâmpla mea fierbinte / O lume veche-mi reînvie /

Nu câte au fost îmi vin în minte / Ci câte ar fi putut să fie" (O. Goga). Câte ar

fi putut să fie pe răbojul vieţii decedatului. Dar, cortina a căzut prea de

vreme. Suntem însă încredinţaţi că, după cât e nevoit spre plinire, a realizat,

ceva din legea eternă a lui Dumnezeu, în gând, în vorbă şi în faptă, lăsând în

urma lui o dâră de lumină, un strop de umanitate.

Familia şi societatea aveau nevoie de strădaniile lui creatoare, de elanul lui

tineresc. Aripile i s-au frânt prea curând. Cei care îl vor purta pe braţe,

precum şi cei care au preţuit comoara inimii sale, vor duce mai departe

atmosfera de muncă constructivă şi de înălţare morală. Conduita lui

ireproşabilă trebuie urmată. Când glasul celor vii slăbeşte, fie din oboseală

sau supracuminţenie interesată, e bine să încheie alianţă cu cei ce se... şi să

primească programul lor.

Astăzi, cartea tânărului (N) şi-a închis filele, dar în scoarţele ei s-a înscris

pilda unei tinereţi pline de avânt, însă frântă şi nimicită de agenţi nocivi, care

nu ştiu de ideal şi de aspiraţii şi realizări măreţe în lume. Moartea acestui

tânăr a stins toată nădejdile ce se legau de viaţa lui pământească, dar nu s-

au stins mângâierile cereşti, care ne întăresc şi rourează peste rana inimii

noastre balsam întremător. „Veniţi să ne întoarcem către Domnul, căci numai

el, după ce ne-a rănit, ne tămăduieşte, iar după ce ne-a bătut ne leagă rănile

noastre" (Osea, 6, 1).

Pe tânărul (N), care trece azi în eternitate, îl însoţim cu rugăciunile noastre

către Dumnezeu, spre a-1 rândui în ceata aleşilor Lui şi a-1 învrednici de

bucurii neîmpuţinate, pe care aici „Ochiul nu le-a văzut şi la inima lui nu s-au

suit" (1 Cor., 2, 9).

Odihneşte, Doamne, cu drepţii sufletul adormitului robului Tău (N), unde nu

este durere, nici suspinare, ci viaţă Iară de sfârşit!

12» Ioan BUNEA

Page 162: Colecţia de predici

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI MIRE

„Tăria mea şi lauda mea este Domnul..."

(Ps. 117, 14)

Este îndeobşte ştiut că furtuna doboară la pământ pomul cel mai încărcat, pe

cel mai frumos şi pe cel plin de nădejdi. Adeseori, barca care înaintează spre

ţărm, este cuprinsă de valuri şi nu ajunge la liman. Se întâmplă ca şi lumina

nopţii de pe cer să fie cuprinsă de întunericul mut... La fel, stau lucrurile şi cu

viaţa noastră, se rupe firul ei atunci ( And te aştepţi mai puţin, astfel că se

adeveresc cuvintele psalmistului: „( )mul ca iarba, zilele lui ca floarea

câmpului; aşa va înflori. Că vânt a trecut peste el şi nu se va mai cunoaşte

locul lui" (Pr., 102, 15-16).

Ce poate fi mai dramatic ca, atunci când te pregăteşti să intri în casa pe care

ţi-ai durat-o cu multă osteneală şi de undeva vine o scânteie, prefăcându-ţi

toată truda în scrum şi cenuşă.

Scânteia morţii a venit asupra acestui tânăr, tocmai când în sufletul Iul se

iveau zorile unei vieţi frumoase şi încântătoare. Tocmai când urma sa se

împărtăşească de suprema bucurie pământească, să rostească jurământul de

credinţă, până la moarte, alesei inimii sale, „la nunta sa, căzut o stea". Acest

sfârşit fulgerător 1-a exprimat psalmistul în cuvintele: „Zilele mele ca umbre

s-au plecat şi eu ca iarba m-am uscat" (IV., 101, 12).

(ircu ne este - cu puterile omeneşti - să mângâiem pe cei rămaşi. Avem însă

la îndemână cuvântul „cel bun al lui Dumnezeu" (Evrei, 6, *>), de care ne

vom folosi, spre a îmbărbăta inimile rănite ale părinţilor, miresei, rudeniilor şi

prietenilor.

în faţa morţii, îndeosebi când ea răpeşte fiinţe în primăvara vieţii, ( uni este

cazul de faţă, pentru a ne găsi tăria necesară, e înţelept lucru sa ne întrebăm

mai de aproape: Cum priveşte lisus moartea? Spre a da i <ts|nins întrebării,

ne vom referi la minunea învierii fiicei lui Iair (Luca, H, <11-56).

Iair era mai marele sinagogii din Capernaum. El avea o fiică de 12 ani,

bolnavă pe moarte. în durerea şi deznădejdea lui, Iair a alergat Ia

Mântuitorul, a căzut la picioarele lui şi 1-a rugat să-i vindece fiica, deşi (I avea

alt crez religios. Iară pic de ezitare, mântuitorul a plecat spre « asa lui Iair,

dar pe drum a sosit vestea că fiica a murit... A fost o grea lovitură pentru

Page 163: Colecţia de predici

tatăl copilei, de aceea Mântuitorul i-a spus: „Nu te teme; crede numai şi se va

izbăvi".

Ajungând la casa lui Iair, a găsit jale mare, „toţi plângeau şi se tânguiau

pentru ea. Iar El le-a zis. Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme. Şi râdeau de El,

ştiind că a murit. Iar El, scoţând pe toţi afară şi apucându-o de mână, a

strigat: «Copilă, scoală-te!» Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi a

poruncit El să i se dea să mănânce" (Luca, 8, 41-42, 49-55).

Iair se îndoia de nemurirea sufletului. Când a auzit că i-a murit copila,

credinţa embrionară ce-i încolţise în suflet i s-a zdruncinat de tot. Iisus, ca să-

i arate că e vie copila, avea nevoie de credinţa lui: „Crede numai şi se va

izbăvi..."

La casa lui Iair, plângeau toţi, cum plâng şi azi în astfel de împrejurări şi vor

plânge mereu până când credinţa autentică în viaţa de apoi se va integra în

modul lor de gândire. Cu ocazia minunii învierii fiicei lui Iair, Mântuitorul arată

netemeinicia plânsului părinţilor şi rudeniilor, accentuând că fiica doarme,

visează şi se odihneşte. Ei nu voiau să ştie că moartea nu este decât pentru

trup, de aceea Mântuitorul afirmă categoric. „Nu plângeţi, n-a murit, ci

doarme..." în faţa necredinţei lor, Mântuitorul face minunea, chemând înapoi

sufletul ce o părăsise: „Copilă, scoală-te". Cei de faţă au văzut cu ochii că

moartea este numai un somn.

învierea fiicei lui Iair se integra în ansamblul marelui mister creştin. Despre

Sfinţii Evanghelişti Matei şi Marcu, precum şi despre Luca, care era medic, cei

ce au istorisit această minune, nu se poate presupune că au fost în stare să

relateze neadevăruri. Dacă - prin absurd - această faptă n-ar fi fost reală,

contemporanii Sfinţilor Evanghelişti s-ar fi scandalizat de intercalarea ei în

cuprinsul Sfintelor Evanghelii şi pe autorii lor i-ar fi supus oprobriului public.

Greu ne obişnuim a vedea moartea prin optica Iui Iisus. Asta din cauza

greutăţii lutului, a irezistibilei chemări telurice şi a slăbirii instinctului

metafizic. Chiar dacă postulăm o viaţă viitoare, o vrem analogă cu cea

terestră, sau respingem realitatea ei. în Apostolul care se citeşte cu prilejul

slujbei înmormântării, Sf. Apostol Pavel spune următoarele. „Fraţilor, despre

cei ce au adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi,

care nu au nădejde" (I Tes., 4, 13). Rezultă de aici, că moartea nu pune capăt

12» Ioan BUNEA

Page 164: Colecţia de predici

existenţei noastre, ea este o mutaţie, o adormire, de aceea în grai bisericesc

mortul se numeşte „adormitul" sau „răposatul". Creştinul cunoaşte adevărul

cuprins în cuvintele Mântuitorului. „Adevărat, adevărat zic vouă că dacă

grăuntele de grâu, eând cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă

va muri, aduce multă roadă" (Ioan, 12, 24). Pe acest considerent s-a

întemeiat şi Sf. Apostol Pavel, când a numit moartea adormire, înfierând pe

cel sceptic în privinţa învierii morţilor: „Nebun ce eşti! Ceea ce semeni tu nu

capătă viaţă, dacă nu moare" (I Cor., 15, 36).

Sf. Apostol Pavel ne povăţuieşte să ieşim din tiparele înguste şi strâmbe ale

cugetării noastre, prin cuvintele: „Căutaţi şi cugetaţi cele de sus, nu cele de

pe pământ. Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos, întru

Dumnezeu. Iar când Hristos, Care este viaţa noastră, Se va arăta, atunci şi

voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru mărire" (Col., 3, 1-4). Cu alte cuvinte,

să ne deprindem a vedea moartea după cugetul lui Iisus, iar faptele vieţii

noastre actuale să le privim prin prisma vieţii veşnice, să ne considerăm

mesagerii veşniciei în lume. în felul acesta, vom pune în adevărata lumină şi

sensul superior al călătoriei vieţii pământeşti, ca piedestal spre tărâmul vieţii

veşnice. A ne hotărî faptele noastre după gândul veşniciei, a face ca ele să

aibă un ecou cât mai amplu în sufletele altora, iată taina vieţii senine şi

adevărata valoare omenească, cum minunat se exprimă un profund gânditor

al neamului nostru.

Pe arena vieţii pământeşti, luptăm şi suferim, dar acceptăm şi drama morţii,

cu încredinţarea că Iisus a biruit moartea. „Moartea a fost înghiţită de

biruinţă. Unde îţi este moarte biruinţa? Unde îţi este moarte boldul tău?" (i

Cor., 15, 54-55). „Unde îţi este iadule biruinţa?", se întreabă Sf. Ioan Gură de

Aur. Aceasta este solia pe care o aduce Biserica - ca balsam întăritor peste

rana celor încercaţi prin pierderea acestei fiinţe dragi, în momentul celei mai

sfinte bucurii pământeşti, când urma să fie încununat cu cunună de pietre

scumpe. Credinţa fermă în cuvintele Mântuitorului: „Cel ce crede în Mine,

chiar dacă va muri, va trăi" (Ioan, 11, 25), strecoară - în mod indubitabil în

suflet, cu deosebire în a celui rănit, repulsia pentru neant şi aspiraţie

profundă spre supravieţuire, unde echilibrul rupt va fi restabilit. Este ceea ce

afirmă Kant, existenţa ideii unei lumi invizibile, a „lucrului în sine", refractar

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 131 ..

Page 165: Colecţia de predici

perceperii şi înţelegerii noastre, dar propriu „păcii eterne". Despre

compozitorul S. Bach se spune că orbise şi era în preajma morţii; familia s-a

adunat în jurul său, au cântat un coral, lui i-a revenit pe o clipă vederea, s-a

uitat împrejur şi a spus: „Dar sunt lumini mai frumoase acolo unde mă duc".

Intr-un oraş din Germania există un cimitir nefolosit de multă vreme. In

cimitir se află un mormânt din anul 1782, care cuprinde rămăşiţele

pământeşti ale unei femei din marea protipendadă de odinioară. La capătul

acestui mormânt se pot citi cuvintele: ,Acest mormânt s-a cumpărat pentru

totdeauna şi nu poate fi deschis niciodată".

Deşi s-a pus această restricţie, totuşi mormântul a fost deschis, dar nu prin

puterea focului, nici prin puterea apei şi nici prin vreo mână omenească. Dar

cum? într-o zi, a început să crească dintr-o crepătură de la picioarele

mormântului un mesteacăn. Sămânţa minusculă a ajuns întâmplător în

crăpătură. Ea a încolţit, din ea a odrăslit mesteacănul şi s-a făcut mare. Cu

timpul a ajuns puternic, aruncând la o parte tot ce-i sta în cale. Drugii de fier

s-au îndoit, pietrele s-au despicat şi s-au dat în lături, iar copacul puternic stă

în mijlocul mormântului. Deci, dispoziţia concentrată în cuvântul „niciodată",

a fost nesocotită.

Aşa a răsărit odinioară viaţa din mormântul pecetluit în grădina lui losif din

Arimateea, care nu avea să fie deschis. Aşa va ieşi la timpul sorocit - viaţa din

acest moxmânt, fiindcă ultimul cuvânt nu este al morţii, ci al vieţii, potrivit

cuvintelor Aceluia care a spus: „Dumnezeu nu este Dumnezeu al morţilor, ci

al viilor, căci toţi trăiesc în El" (Luca, 20, 38).

Prohodul de azi a luat locul nunţii. Locul miresei 1-a luat moartea,

împărăteasa lumii, „o mândră crăiasă, a lumii mireasă" (Mioriţa); în locul

steagului de nuntă vedem praporii; ceteraşii sunt clopotele; nuntaşi sunt toţi

cei ce au venit să petreacă pe mire pe drumul mormântului. în loc de cântece

de bucurie, răsună astăzi cântarea de la înmormântare: „Acum m-am odihnit

şi am aflat uşurare multă, că m-am mutat din stricăciune la viaţă".

Sufletul adormitului în Domnul (N), străin de arşiţa păcatelor şi răutăţilor

omeneşti, este sortit primăverii veşnice, vieţii aceleia care n-are sfârşit. El s-a

făcut vrednic de această fericire, nu prin mulţimea anilor, ci prin frumuseţea

sufletului său, prin nevinovăţia inimii, prin limpezimea credinţei sale

12» Ioan BUNEA

Page 166: Colecţia de predici

nemăcinată de îndoieli. în cazul de faţă, ca şi în altele similare, iese la iveală

taina izbăvirii creştinului: calitatea morală a vieţii, nu mulţimea anilor înscrişi

pe răbojul timpului. Cine ştie dacă acest trandafir n-ar fi fost mai târziu

pârjolit de un vifor năprasnic, de aceea Dumnezeu 1-a scăpat de nimicirea

care îl pândea. De câte ori grădinarul nu schimbă locul florilor! O floare de

aici o ia şi o transplantează dincolo, nu ca să-i facă rău, ci ca să-i meargă mai

bine şi să fie după cum o indică decorul grădinii.

Cu prilejul trecerii din viaţă - îndeosebi a tinerilor - se obişnuieşte, în unele

părţi ale ţării, cântecul ritual, cunoscut sub numele de bocet. El este expresia

coeziunii umane împotriva morţii, el răsună ca o declaraţie a primatului vieţii

asupra morţii, cu intenţia vădită de a restabili echilibrul comunităţii văduvite

prin decesul ivit (Vezi: O. Bârlea, folclorul românesc, voi. I, Bucureşti, 1981, p.

450).

Este apoi un obicei răspândit în ţara noastră de a pune brad lângă crucea

celor tineri, în primul rând a mirilor. Motivul? O credinţă străveche că morţii

„nelumiţi", adică necăsătoriţi, nu sunt primiţi în comunitatea celor morţi. Ca

atare, bradul funebru nu e decât o substituire a mirelui - în cazul de faţă a

miresei, iar aşezarea lui la mormânt este o înscenare de nuntă postumă,

bradul ca o mireasă funebră înlocuind cu succes pe cea rămasă îndoliată în

viaţă.

Toate aceste practici au izvorât din dorinţa de a atenua şi - până la urmă - de

a spulbera deznădejdea, ea fiind paralizantă pentru viaţa noastră. Omeneşte

vorbind, rana celor ce pierd o fiinţă în plină tinereţe, îndeosebi mireasa care

pierde pe alesul inimii sale, e mare, e dureroasă, e firească, şi nu se închide

uşor, deplin, niciodată. Nădejdea - încă - în Dumnezeu şi în ajutorul Lui, e

singurul balsam ce alină. De aceea, prin profetul Osea ni se spune. „Veniţi să

ne întoarcem către Domnul, căci numai El, după ce ne-a rănit, ne

tămăduieşte" (Osea, 6, 1).

Versul ce s-a cântat la înmormântarea lui Lucian Blaga se încheie astfel:

„Azi primesc al tău pământ;

Răsadul de nou mormânt.

Iar pe el să-mi sădiţi flori,

Iedere şi lăcrămiori..."

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 133 ..

Page 167: Colecţia de predici

Flori - udate cu lacrimi - vor împodobi mormântul adormitului în Domnul (N),

dar şi cu iederă - simbolul dăinuirii lui în amintirea celor rămaşi cu inimile

îndoliate.

Facă Milostivul Dumnezeu ca cel ce pleacă dintre noi - împodobit în straie de

mire - să fie primit de Mirele ceresc în împărăţia bucuriilor Sale neîmpuţinate,

compensatorii bucuriilor efemere!

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI JURIST

Iubirea - pivotul dreptăţii

Am prohodit şi vom aşeza la locul de veşnică odihnă pe venerabilul jurist (N),

în vârstă de (x) ani. Pleacă dintre noi familistul devotat şi juristul luminat şi

drept. Este unul din cei care a trăit o viaţă bogată în realizări de interes

obştesc, a făcut parte din generaţia care a înscris pagini luminoase în

repertoriul epocii noastre naţionale, a fost părtaş la bucuriile şi suferinţele

norodului din care a răsărit.

Stejarul a fost falnic, dar a trebuit să-şi plece fruntea în faţa a ceea ce

strămoşii noştri numeau Pallida Mora, executoarea implacabilă a sentinţelor

fără drept de apel ale singurei justiţii imparţiale de pe pământ. I se potrivesc

cuvintele poetului V Alexandri „Din zi în zi, pădurea bătrână se răreşte / Azi

un stejar, mâine altul, pe rând se prăbuşeşte / Şi largi poiene răsar în urma

lor". Şi-a dat obştescul sfârşit departe de locurile natale, de plaiurile

copilăriei, pe care le-a iubit şi a trăit mereu cu nostalgia lor. Moartea te

găseşte oriunde, adeverindu-se

slova biblică: „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce" (Fac., 3, 19).

* * *

în cazul de faţă, ca şi în alte cazuri similare, suntem ispiţi de gândul filosofării

asupra vieţii, dar îndeosebi asupra morţii. Pe noi creştinii, în afară de raţiune,

ne ajută să dăm un răspuns satisfăcător, în privinţa destinului nostru, lumina

învăţăturii revelate în formă desăvârşită de Mântuitorul lisus Hristos. Potrivit

acestei învăţături, moartea este punte spre veşnicie, spre veşnicia din care

am purces şi wşnicia în care ne întoarcem. Pentru creştini, moartea este o

poartă, o trecere, o mutaţie, lisus cel înviat ne lasă să trecem prin moarte în

viaţă, să atingem treapta plenitudinii vieţii.

12» Ioan BUNEA

Page 168: Colecţia de predici

Moartea pune capăt numeroaselor suferinţe îndurate de-a lungul călătoriei

pământeşti. „O, moarte! Bună este judecata ta omului celui lipsit şi scăzut de

putere. Celui cu adânci bătrâneţe şi celui ce de toate se învăluie şi este

neîncrezător şi a pierdut răbdarea" (înţelepciunea lui Isus Sirah, 41, 3-4). Şi

câte suferinţe nu îndură omul de la leagăn până la mormânt? Toate se

sfârşesc prin moarte. Moartea face^drepţate tjiturQr Jn viaţa pământească -

adeseori - triumfă fărădelegea, nedreptatea, păcatul. în cimitir se aşterne

liniştea, stau alături toţi; moartea este judecător drept, nu mai ia în

considerare rang, slavă, bogăţie sau frumuseţe. Totuşi, apare o deosebire,

este valoarea sufletului, a vieţii trăite în slujba lui Dumnezeu şi a binelui

obştesc. Cine n-a considerat viaţa o carte a norocului, nici nu ş-a jucat pe

filele ei, ci şi-a îndeplinit chemarea ce i-a fost hărăzită, stă pe o treaptă mai

înaltă a vredniciei, în faţa lui Dumnezeu, a conştiinţei şi a oamenilor, iar

această vrednicie este agoniseală pentru ceasul marii socoteli, când nici cel

mai perfecţionat computer nu poate schimba bilanţul. Tot ce a învestit pentru

casa sufletului, intenţii curate, gânduri nobile, vorbe înţelepte, fapte

ziditoare, până şi suferinţa în slujba binelui, sunt înscrise în cartea răsplătirii.

„Un pahar cu apă rece, dat, în nume de ucenic, nu va pierde plata sa" (Matei,

10, 42).

De aici rezultă că fiecare om trebuie să ctitorească o casă sufletului său, să-1

îmbogăţească cu cele de folos, înainte de a veni ceasul înfricoşător al morţii.

„Lucraţi până este ziuă, căci vine noaptea când nimeni nu mai'poate lucra"

(Ioan, 9, 4). Aceasta-i credinţa noastră, că mai tare decât moartea este viaţa,

iar ultimul cuvânt nu este al morţii, ci al vieţii, al vieţii veşnice, prin biruirea a

tot ce este potrivnic sfinţeniei, desăvârşirii morale, în viaţa aceasta. Trăirea

vieţii în slujba unui ideal, idealul de a sluji ce este bun, adevărat şi frumos, de

a sluji mersul înainte al poporului, al Bisericii lui Hristos, este garanţia trăirii

în veşnicie, acolo unde este Hristos, Maica Domnului, Sfinţii şi bunii creştini...

Trăirea vieţii în slujba unui ideal se poate realiza prin toate îndeletnicirile

oamenilor, care sunt multiple, inclusiv cea de jurist.

Ce teren minunat de sluiire a binelui, de propăşire a oamenilor în cele

ziditoare de pace şi armonie, este justiţia!

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 135 ..

Page 169: Colecţia de predici

Justiţia sau, cu termenul încetăţenit în morală, dreptatea, urmăreşte să

stabilească un echilibru cât mai perfect între oameni, fiecare să-şi primească

partea ce i se cuvine din bunurile morale şi materiale, în baza dreptului la

viaţă, pe care îl are de la Dumnezeu, şi în raport cu munca pe care a depus-o

pentru câştigarea lor. La valoare şi Ia vrednicie egală, egale drepturi. Este

forma lărgită a definiţiei din înţelepciunea antică, cuprinsă în maxima: „a da

fiecăruia ce este al său, a nu vătăma pe nimeni, a trăi cinstit" (suum cuiue

tribuere neminem laedere, honeste vivere). Dar, acest înţeles a primit ulterior

un corectiv, potrivit căruia dreptatea trebuie să împrumute din patosul iubirii,

care „nu se semeţeşte, nu se întărâtă, nu caută ale sale, nu se bucură de

nedreptate, ci se bucură de adevăr" (I Cor. 13, 5-6), cum zice Sf. Apostol

Pavel. Este nota umanistă pe care i-a imprimat-o creştinismul. Celui care este

chemat să oficieze la altarul dreptăţi lor, i se cere să poarte cu mare grijă

balanţa, să aplice textele de legi după ce le-a trecut şi prin filiera inimii.

Altfel, se ajunge Ia o parodiere a drepţii.

Cel care pleacă dintre noi, a înţeles pe deplin sensul superior al justiţiei pe

care a slujit-o. a fost interpret larg al paragrafelor de legi - şi în acelaşi timp -

înţelegător al imperfecţiunii umane, care îl duce pe om la încurcături

nedorite. A făcut din slujba de magistrat uri adevărat apostolat, excelând în

exercitarea ei prin nepărtinire, prin spiritul de echitate. Şi-a cunoscut

temeinic specialitatea, s-a devotat etl pasiune acestei slujiri şi - mai presus

de toate - a iubit omul. Duhul iubirii curate, care „nu caută ale sale", a

prezidat şi a străbătut inima dreptăţii juridice, al cărei mandatar a fost. N-a

uitat niciodată că dreptatea se inspiră din iubire, cu care are o mare afinitate,

este chiar o formă a ei, fără să alunece în slăbiciune faţă de nemernicii şi

trântorii societăţii. A iubit oamenii, a plecat urechea la cei ajunşi de izbelişte,

a fost înţelegător, urban, pacificator, urmărind să soluţioneze conflictele

dintre împricinaţi nu numai „în litera legii, care omoară, ci şi în spiritul ei,

care dă viaţă" (II Cor., 3, 6). A urmărit stingerea litigiilor lăuntrice, chezăşie a

stingerii animozităţilor dinafară şi a armoniei sociale. I se potrivesc cuvintele

înţeleptului Solomon. „Prin binecuvântarea oamenilor drepţi cetatea merge

înainte, iar prin gura celor nelegiuiţi ajunge ruină" (Pilde, 11, 11).

12» Ioan BUNEA

Page 170: Colecţia de predici

Evident că personalitatea luminoasă a decedatului nu s-a răsfrânt numai în

domeniul justiţiei, în care a pus suflet din sufletul său, ci şi asupra familiei,

din care a făcut temeiul tihnei şi fericirii sale. Nu determinat de paragrafe a

purces Ia înfiriparea familiei, ci sub imboldul legilor firii, a ordinii statornicite

de Creatorul. Familia n-a fost, pentru el, o modificare a ritmului obişnuit al

existenţei, ci tot o chemare, întregindu-şi fiinţa prin soţia înţeleaptă pe care

şi-a ales-o. Dumnezeu a binecuvântat aşezământul lor familial cu odrasle

alese, care fac cinste familiei şi neamului din care au răsărit. Acestora le-a

imprimat un stil superior de conduită, care se rezumă la următoarele:

omenie, hărnicie, onestitate, demnitate şi caracter. Acestora le spune, în

ceasul despărţirii. „Urmaţi-mă / Pe aici e calea / Ce vă va duce învingători /

Aprindeţi candele nădejdii / Şi fiţi în voi încrezători" (O. Densusianu, Per

asperă).

Strămoşii noştri aveau o maximă atotcuprinzătoare: „Dreaptă este temelia

Statelor". Ea cuprinde un adevăr fără posibilitate de tăgadă. O afirmă şi

înţeleptul Solomon, când spune: „Dreptatea înalţă un popor în vreme ce

păcatul este ocara popoarelor" (Pilde, 14, 34). Mântuitorul lisus Hristos

consideră dreptatea ca fiind împlinirea tuturor virtuţilor („I )aţi Cezarului cele

ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu" - Matei,

22,21). în lumina acestor precizări atributul drept este contrariul celui

păcătos, şi aproape sinonim cu cel de sfânt. Sfinţii Vechiului Testament,

bătrânul Iosif, logodnicul Sfintei Fecioare Maria şi însuşi Mântuitorul lisus

Hristos se numesc adeseori drepţi.

Dacă aşa stau lucrurile referitor la dreptate, ca fiind esenţa tuturor virtuţilor,

„de a da fiecăruia ceea ce îi datorăm" (Rom., 13, 7), putem spune, Iară să fim

dezminţiţi, că decedatul a fost „bărbatul care n-a umblat în calea păcătoşilor

şi pe scaunul hulitorilor n-a stat" (Ps., 1, 1). El nu s-a lăsat biruit de rău, ci a

biruit răul cu binele. (Rom., 12, 21). A înţeles că „pe calea dreptăţii este viaţa

(propăşirea) şi ea însemnează nemurirea" (Pilde, 12, 28).

Astăzi, trece pragul veşniciei încărcat de ani, dar şi de podoabe sufleteşti,

alese, agoniseli morale nepieritoare, însoţit de preţuirea şi recunoştinţa -

nesfârşite - ale celor ce l-au cunoscut şi i-au apreciat vrednicia. Modul cum şi-

a îndeplinit misiunea pe care şi-a asumat-o, îl îndreptăţeşte la nemurire etică,

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 137 ..

Page 171: Colecţia de predici

deci pomenirea lui să fie făcută cu pietate din neam în neam. Pentru păcatele

inerente vieţii sale pământeşti, ne rugăm lui Dumnezeu să i le ierte, pentru a-

şi primi cununa cea neveştejită a dreptăţii, rânduită celor ce au iubit arătarea

lui Dumnezeu (II Tim., 4, 8).

în veci să fie pomenirea lui!

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREDINCIOS CARE A BOLIT MULT

înţelesul creştin al suferinţei

Pe o piatră de mormânt se pot citi versurile următoare: „Pâlpâind m-am stins

din lume / Ca lumina unui sfeşnic / însă sufletul meu blând Tot cu voi rămâne

veşnic"... Aşa a fost sfârşitul vieţii pământeşti al credinciosului parohiei

noastre (n), în etate de (x) ani. Pe încetul, s-a topit plămada fiinţei sale

trupeşti, încălzind, cu căldura inimii sale, şi cu ultima ei pâlpâire, pe cei ce i-

au fost apropiaţi şi dragi...

S-a stins din viaţă în fapt de seară, având la căpătâi lumina nădejdii, după o

suferinţă grea şi îndelungată, izbăvindu-se, prin moarte, de chinurile cumplite

la care a fost supus. De remarcat că, în toiul durerilor grele, a dat dovadă de

tărie sufletească pilduitoare, expresie a forţei sale morale

atotcuprinzătoare...

în faţa morţii ne stăpânesc diferite gânduri, sentimente, întrebări... în cazul

de faţă, întrebarea stăruitoare este următoarea: De ce este în lume atâta

suferinţă? De ce unii sunt greu încercaţi, suferinţa îi mistuie amarnic şi le

curmă pretimpuriu viaţa, iar pe alţii îi încearcă ani de-a rândul, cum este

cazul de faţă? Suntem confruntaţi frecvent cu această întrebare, de ce,

adeseori, virtuoşii cad victimă bolilor, implicit suferinţelor?

Privite lucrurile din perspectiva creştină, răspunsul la aceste grele şi

ineluctabile întrebări, se rezumă la următoarele. în paradis, omul nu ştia ce

este suferinţa, el era „îmbrăcat cu mărirea de sus". Datorită păcatului, au

pătruns în viaţa omului grijile, necazurile, ura, amărăciunile, suferinţa şi

moartea. Nici o fiinţă umană nu trece prin această lume fără a gusta din

paharul suferinţei. Suferinţa este o funestă realitate, care ne urmăreşte ca o

umbră, de la leagăn până la mormânt. Ca atare, Dumnezeu nu este cauza

directă a suferinţei. El o îngăduie, făcând din ea scară către mântuire,

bineînţeles pentru cei ce vor să înţeleagă îngemănarea biruinţei cu jertfa.

12» Ioan BUNEA

Page 172: Colecţia de predici

în lumina învăţăturii creştine, existenţa şi motivarea suferinţei omeneşti

rezidă în următoarele:

1). Prin suferinţă, Dumnezeu încearcă şi pe cei drepţi, spre a le da prilejul să-

şi verifice energiile lor sufleteşti - inclusiv tăria credinţei şi iubirea faţă de El.

Dreptul Iov din Vechiul Testament pierduse toate comorile acestei lumi,

inclusiv sănătatea, Iară să i se clatine credinţa în Dumnezeu şi, prin urmare, a

recâştigat totul. „Căci Domnul ceartă pe cel pe care-1 iubeşte şi ca un părinte

pedepseşte pe feciorul care îi este drag" (Pilde, 3,12). „Căci pe cine îl iubeşte

Domnul îl ceartă şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte" (Evrei, 12, 6).

Podgoreanul scurtează lăstarii prea crescuţi, pentru a asigura rodul viei. Aşa

şi Dumnezeu îngăduie suferinţa, spre izbăvirea noastră.

Acceptarea suferinţei, cu convingerea că Dumnezeu este iubire, asemenea

lui Iov, profeţilor, Apostolilor şi mucenicilor, dă creştinului tărie de a rezista

oricăror lovituri dureroase şi a duce lupta până la capăt, în vederea mântuirii.

Poetul aseamănă suferinţa cu lumina pe care Domnul a ales-o „de la-nceput

semnul lui izbăvitor" (V Voiculescu, Durerea).

2) . Dumnezeu îi lasă pe păcătoşi să se zbată în cumplita suferinţă,

spre a-şi da singuri seama că în cupa voluptăţilor înşelătoare este otrava

care-i abate de la rostul lor firesc şi-i duce la pieire iremediabilă. Se cunosc

urmările nefaste ale păcatului, între altele aversiunea faţă de tot ceea ce este

moral şi ziditor în lume. Suferinţa are darul de a trezi în sufletul celui păcătos,

pe lângă dezgust pentru cele deşarte, dorul după mântuire, după un aer

primăvăratec, după o viaţă curată, virtuoasă. Dumnezeu este asemenea unui

chirurg care taie şi arde, ca să vindece şi să salveze viaţa pacientului.

„Pentru că numai eu ştiu gândul ce-1 am pentru voi, zice Domnul, gând bun,

nu rău, ca să vă dau viitorul şi nădejdea" (Ieremia, 29, 11).

3) . Suferinţa îl fereşte pe creştin de egoism, întoarce inimile către o

viaţă curată, înnobilează sufletul creştinului şi-1 determină să sesizeze

esenţa vieţii, pentru ca în raporturile cu semenii să fie un samarinean

milostiv. Uneori, pedepseşte prin suferinţă păcate vechi. în văpaia suferinţei,

creştinul autentic se bucură că îşi poate îndrepta privirea spre Dumnezeu şi,

dezbrăcat de orice prihană, să strige cu Sf. Apostol Pavel: „Cu tot necazul

meu sunt covârşit de bucurie" (II Cor., 7, 14).

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 139 ..

Page 173: Colecţia de predici

Răbdarea în suferinţă şi încrederea în atotînţelepciunea Providenţei,

constituie focul în care se căleşte viaţa, aşa cum se căleşte fierul în foc.

Dumnezeu ne conduce, aşa cum un ghid călăuzeşte pe turişti prin munţi, pe

drumuri prăpăstioase, nu-i duce pe drumul larg, fiindcă ar fi lipsiţi de privelişti

încântătoare. „Fericit bărbatul care rabdă ispita, căci lămurit, fiindcă la

capătul încercărilor va primi cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu

celor ce-L iubesc pe El" (Iacov, 1, 12).

4). în raport cu veşnicia, să nu uităm ceea ce ne învaţă Sf. Apostol Pavel că

„suferinţa noastră, uşoară şi de o clipă, ne agoniseşte nouă, mai presus de

orice măsură, o cumpănă veşnică de mărire" (II Cor., 4, 17). Ce va semăna

omul (aici), aceea va secera (dincolo) (Gal., 6, 7), potrivit legii nemitarnice a

dreptăţii divine. Modelul divin a creştinilor este lisus Hristos, care urcând

drumul Golgotei, a văzut lumina cea ne înserată a învierii. Cei ce au suferit

aici cu Hristos, vor şi învia cu El.

Suferinţa este mijloc de înzdrăvenire şi de progres moral, bineînţeles dacă

fiinţa subiectului este învăluită în văpaia iubirii. Adeseori, pot fi auziţi oameni

care susţin că o anumită suferinţă i-a purificat, i-a întărit, i-a metamorfozat.

Sunt artişti mari, care au mărturisit că n-au putut să picteze decât împreună

lumina şi suferinţa. în viziunea acestora, suferinţa îndurată pentru realizarea

binelui, pentru durarea unei opere nemuritoare, cu încredere şi nădejde în

Dumnezeu, care „lucrează totul cu înţelepciune", aduce biruinţă. Pentru cel

ce suferă pentru un ideal înalt, nădăjduieşte şi lucrează stăruitor pentru

înfăptuirea lui, Dumnezeu îi este izbăvitor, îi răsplăteşte strădania.

Fiind în suferinţă, pot nădăjdui creştinii care fac voia lui Dumnezeu şi se

pocăiesc (bolnavul, robul, mama îndurerată la Căpătâiul odraslei, muribundul

etc...). Nu pot nădăjdui cei împătimiţi, deci cei ce sunt în suferinţă diabolică,

cărora le pare rău de binele altora; în sufletul acestora clocoteşte ura şi

aşteaptă clipa oportună s-o verse peste alţii. Nu pot nădăjdui în ajutorul lui

Dumnezeu - fiind în suferinţă - cei ce trăiesc în fărădelegi. Este cunoscut

cazul împăratului Antioh, schingiuitorul fraţilor Macabei, care a fost ros de viu

de viermi; el nădăjduia în

ajutorul lui Dumnezeu, dar i-a fost zadarnică nădejdea (II Mac., 9, 9).

* * *

12» Ioan BUNEA

Page 174: Colecţia de predici

Adormitul în Domnul (N) a bolit mult, a suferit din greu, fără să se

descumpănească, fără să cârtească, a fost model de „răbdare în suferinţă"

(Rom., 12, 12). Taria nădejdii nu 1-a părăsit nici o clipă în boala grea ce i s-a

încuibat în organism şi 1-a pus la grea încercare, ani de-a rândul. Arma cu

care a luptat împotriva bolii - implicit a suferinţei - a fost forţa morală a

nădejdii, pe care a considerat-o, asemenea Sf- Apostol Pavel, „ancoră tare şi

neclintită a sufletului" (Evrei, 6, 19).

în conexiune intimă cu credinţa, nădejdea a fost - pentru adqrmitul în Domnul

- (N), de-a lungul călătoriei pământeşti, îndemn la luptă, aşa cum spunea

Eminescu: „Ce este o durere şi o lacrimă ce înseamnă / Când tânăra nădejde

la luptă te îndeamnă". De mare folos i-a fost nădejdea - în chinurile

sfâşietoare prin care a trecut - în eliberarea din strânsorile lutului. Bărbăţia

creştină - rod al nădejdii - i-a fost scut pe marea înviforată a vieţii şi tărie în

ceasul înfricoşător al morţiş spunând tuturor: „Fiţi tari cei ce nădăjduiţi în

Domnul şi să se îmbărbăteze inimile voastre" (Ps., 30, 23).

Vrednicia vieţii pământeşti a decedatului îl situează în rândul celor ce şi-au

înţeles chemarea în lume şi şi-au împodobit sufletul cu laurii faptelor bune,

„pe care rugina şi moliile nu le strică" (Matei, 6, 19). El n-a lăsat ca timpul

vieţii pământeşti să se irosească în zadar, ci 1-a răscumpărat, slujind binelui,

chiar şi în suferinţă, iradiind din inima lui căldura iubirii nefăţărite pentru

familie şi societate. Cartea vieţii sale îşi închide - azi - scoarţele, dar în filele

ei este înscrisă pilda unui credincios de o deosebită vigoare morală,

îndreptăţit la recunoştinţă şi veşnică aducere aminte, din partea tuturor care

l-au iubit şi l-au preţuit.

De azi înainte, încetează suferinţa lui pământească. Merge la groapă ca grâul

copt, potrivit cuvintelor biblice. „Sosi-vei la mormânt la adânci bătrâneţe, ca

o şiră de grâu strânsă la vremea ei" (Iov, 5, 26). Din clipa de faţă, înfloreşte în

veşnicie, al cărei prag îl trece.

Dumnezeu să-1 ierte şi să-i dea „cununa vieţii pe care El a făgăduit-o celor

ce-L iubesc şi rabdă până la sfârşit" (Iacov, 1, 12; Matei, 10, 22).

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 141 ..

Page 175: Colecţia de predici

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREDINCIOS ASASINAT

Urgisirea crimei

Petrecem astăzi la locul de veşnică odihnă pe (N), răpus de o mână ucigaşă,

în ziua de (z). Suntem consternaţi şi profund impresionaţi de această faptă

nelegiuită, care a curmat viaţa unui credincios onest al parohiei noastre,

lăsând o familie văduvită de sprijini, pradă tuturor lipsurilor şi amărăciunilor.

Prilejul acesta trist ne îndatorează să stăm de vorbă cu noi înşine, să

reflectăm mai stăruitor şi mai profund asupra chemării noastre in lume - ca

fiinţe raţionale şi libere - cu deosebire asupra responsabilităţi' pe care o avem

în raporturile noastre interindividuale. Creştinilor, îndeosebi, le incumbă

imperioasa datorie de a respecta comoara vieţii, a o îmbogăţi, a respecta

ordinea morală statornicită de Creatorul.

Ordinea statornicită de Dumnezeu este exprimată în legile dale < l< El, a

căror respectare este chezăşia armoniei în univers şi în Societate Ascultarea

de legi aduce apoi, în toate, pace, linişte, fericire, mântuire Nesocotirea lor,

călcarea lor în mod sfidător, are consecinţe catast r<>fale, perturbări în

toate domeniile vieţii omeneşti, în primul rând pe plan moral. v

în rânduiala dată de Dumnezeu înainte de toate este respectul fi preţuirea

vieţii, a noastră şi a semenilor noştri. Viaţa fiecăruia est e voii de Dumnezeu,

Creatorul ei. Fiecare om îşi are viaţa sa proprie, cu rosturile ce-i sunt fixate

de Izvorul vieţii. Fiecare om este un altul, un exemplar unic, căruia

Dumnezeu i-a împărtăşit „chipul Său", dar i-a t rasat şi linia personalităţii

sale, în lucrarea ce are de îndeplinit în lume Oamenii au fost asemănaţi cu

stelele ce populează bolta nopţii, impresionante la număr, ca şi oamenii, dar

nici o stea, în ciuda aparenţei, nu este identică celeilalte, deosebindu-se în

privinţa mărimii, formei şl strălucirii. La fel, şi oamenii, fiecare om este un

altul, deci aşa cum este lăsat de Dumnezeu, cu viaţa proprie, individuală

trebuie respectat, nu avem dreptul să-1 lezăm în drepturile lui

imprescriptibile la viaţă şl la bunurile indisolubil legate de ea.

Adeseori s-a spus - şi pe drept cuvânt - că fiecărui om i se dă, la naştere, o

temă ca s-o lucreze, să colaboreze cu Dumnezeu la realizarea planurilor Sale

în lume, căci „suntem împreună lucrători cu Dumnezeu (I Cor., 3, 9). Misiunea

omului în lume este de a fi creator, nu uzurpator. Creştinii sunt chemaţi să

12» Ioan BUNEA

Page 176: Colecţia de predici

cultive viaţa şi să facă din ea izvor de valori materiale şi morale, pe care să le

transmită urmaşilor.

Nefericiţi, sortiţi osândei sunt cei ce nu înţeleg să lucreze în consens cu

Dumnezeu, potrivit misiunii pozitive ce au de îndeplinit în lume, deci pentru

sporirea vieţii. Ei uită că viaţa a fost dată de Dumnezeu ca s-o trăim

înţelepţeşte la cota maximă, nu avem dreptul să ne atingem de ea, nici de a

noastră, nici de a aproapelui, suprimarea ei constituind o imixtiune în

drepturile exclusive ale autorului ei, ale lui Dumnezeu. Porunca a Vl-a din

Decalog: „Să nu ucizi" (Ieşire, 20,13) este categorică, în această privinţă.

Luarea vieţii aproapelui, cu ştiinţă şi premeditare, este ucidere, omor sau

asasinat. Uciderea este păcat strigător la cer, întrucât prin ucidere se

pătrunde în atribuţiile lui Dumnezeu, singurul stăpân al vieţii şi al morţii

fiecăruia; fiecare om face parte dintr-o familie, este fiu al unei patrii... Cine se

atinge de viaţa aproapelui loveşte într-un drept al familiei şi al patriei, privind

aceste două aşezăminte de o forţă productivă sau de o fiinţă integrată afectiv

în comunitatea lor.

Fiind păcat strigător la cer, uciderea este pedepsită de Dumnezeu încă în

viaţa aceasta. Lui Cain, care a ucis pe fratele său Abel, Dumnezeu i-a zis:

„Glasul fratelui tău strigă din pământ" (Fac., 4, 9) Mustrat de conştiinţă, Cain

se ascunde de ochiul lui Dumnezeu, care îl urmăreşte. Face cort, cetate,

boltă sub pământ, nădăjduind într-o pace a sufletului. Dar, zadarnic, până la

urmă, îşi găseşte sfârşitul în adâncul unei prăpăstii. Iuda şi-a făcut singur

sfârşitul. Pilat s-a înecat. Pe Irod l-au mâncat viermii de viu. Sfârşit tragic au

avut şi vor avea toţi criminalii, aceşti monştrii morali, fiindcă „cumplită este

moartea păcătoşilor" (Ps., 33, 20).

Ucigaşii îşi primesc pedeapsa şi din partea societăţii, ei sunt pe drept

sancţionaţi pentru perturbarea adusă bunului mers al vieţii individuale şi

obşteşti. Sancţiunea divină este proporţională cu fapta monstruoasă

săvârşită, fiind limpede exprimată de Sf. Apostol Pavel: „Ucigaşii nu vor

moşteni împărăţia lui Dumnezeu" (Gal., 5, 21).

în faţa sicriului, care închide trupul neînsufleţit al unei fiinţe dragi, plecată

dintre noi, datorită unei acţiuni bestiale, să luăm aminte la tragicul vieţii

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 143 ..

Page 177: Colecţia de predici

noastre, în cazul că am ieşit din făgaşul legilor morale, am dat ascultare unor

porniri josnice - izvorâte din zone tenebroase ale instinctelor primare.

Demnitatea noastră umană este urmarea încadrării noastre în categoria celor

străfulgeraţi de chemarea spre înălţimi, spre piscurile înalte, purificate de

poluare morală. Aici se ajunge destul de anevoios, prin urcuşul virtuţii, prin

întărirea credinţei, care „mută munţii" oricăror ispite diabolice ce s-ar ivi în

cale. Unde credinţa este bastion sufletesc, păcatul nu-şi face cuib, nu

încolţesc germenii dezagregării morale, de crimă nu se pomeneşte între

oameni. Cine are conştiinţă morală luminată de razele Legii eterne a lui

Dumnezeu, are o conduită comunitară, în sensul că se respectă pe sine, dar -

în acelaşi timp - respectă bunurile aproapelui, inclusiv viaţa lui. Nu uită că

răspunde de sine, dar şi de cei din jur. Altfel se dezice pe sine în postura de

fiinţă umană şi creştină. în cazul nelegiuirii, a comiterii omorului, autorul

plăteşte, în primul rând, în faţa forului intern al cugetului, asemenea

personajului Savu, din romanul Papucii lui Mahmud, al lui Gala Galaction,

căruia după crimă i se spune: „Nelegiuirea ta este nelegiuirea lui Cain: ai ucis

un om. L-ai ucis pe când el pica de boală". „Mutatis mutandi", crimă

abominabilă s-a săvârşit şi în cazul celui pe care l-am prohodit astăzi, fără să

fie război între el şi asasin.

Părinţii, toţi factorii educaţionali care îşi înţeleg chemarea, să modeleze

sufletul copiilor în duhul legii morale, în respectul faţă de om, oricine ar fi el,

dintâi e omul, apoi maşina. Să cultive în sufletul tineretului înţelepciunea,

prevederea, circumspecţia, fiindcă toţi suntem fraţi, respectul faţă de bunul

suprem: viaţa. Prin viaţa trăită aici, trăită până la capăt, deplină, bogată în

vrednicie morală, ne arvunim pe cea nemuritoare, ne mântuim.

în ceasul acesta greu, noi să lăsăm în seama lui Dumnezeu şi a justiţiei

statale fapta nesăbuită a ucigaşului. Să ne îndreptăm gândul către cel care

pleacă dintre noi, rugându-ne milostivului Dumnezeu să-i dea iertare de

păcate şi să roureze mângâiere în inimile zdrobite de durere ale membrilor

familiei.

Odihneşte, Doamne, cu drepţii pe robul Tău!

12» Ioan BUNEA

Page 178: Colecţia de predici

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI TATĂ VĂDUV Bărbăţia creştină

Cu inimile cernite de durere, petrecem astăzi, la locul de odihnă veşnică, pe

credinciosul (N), în vârstă de (x), căruia i s-au curmat zilele - în urma unei boli

nu prea îndelungate, dar necruţătoare. Era cunoscut pentru firea lui

întreprinzătoare şi pentru tăria cu care a înfruntat toate viforniţele vieţii. Ca

familist, a fost pilduitor în felul înţelept cum şi-a chivernisit casa şi şi-a educat

odraslele, rămânând de la un timp - singurul luptător pe baricadele vieţii

familiale, prin pierderea timpurie a soţiei. Grea cruce! Pentru jertfelnicia lui

inegalabilă, i se cuvine prinos de recunoştinţă şi pioasă aducere aminte.

într-un tablou existent într-un muzeu din Elveţia, este înfăţişat l'ericitul

Ieronim ţinând un craniu în mâinile sale. Deasupra craniului sunt scrise

următoarele cuvinte: „Cugetă, omule, că şi tu vei ajunge aşa". Ideea aceasta

este exprimată şi pe pietrele de mormânt din cimitirele oraşelor mari, prin

aforismul: „Memonto mori" (Adu-ţi aminte de moarte). La mormântul marelui

dascăl de la Avrig, Gheorghe Lazăr, se ulii o cruce modestă, pe care este

gravat următorul epitaf, scris de cel cc-şi doarme somnul de veci aici:

„Vieţuitorule / Stai niţel şi citeşte / I )upă aceea socoteşte / Trista omului

soartă, / Nepregătitoarea moarte, A le eşti tu, eu am fost /, Aceasta învaţă de

rost, /Ce sunt eu acum, vei fi / ( And ceasul îţi va veni".

în tabloul menţionat, în inscripţiile cimitirelor şi în epitaful de la Avrig

deopotrivă - se cuprinde un adevăr ce nu suferă dezminţire, şi .mume:

şubrezenia şi nestatornicia vieţii noastre. Moartea proclamă l.n.i drept de

apel fragilitatea şi incertitudinea zilelor vieţii noastre, .u.iiAndu-nc că pământ,

cenuşă şi pulbere suntem. Sau, cum zice I >vilmlstul. „Iată, cu palma am

numărat zilele mele şi statul meu ca nimic ce cNtr înaintea Ta" (Ps., 38, 7).

In faţa acestei constatări, întrebarea care se pune minţii noastre ■ -ai

următoarea. Ce-i de făcut? Să deznădăjduim? Să bem cupa dezmier- < l.irlli

>i cu nesaţ, socotind că asta-i totul? Ar fi ceva nedemn de chemarea ni i.isi i

a (le (>ameni, ceva prea vulgar, mai ales pentru noi ca mărturisitori il i

ledlnţei creştine.

într-o parabolă a scriitorului Oscar Wilde, intitulată: Casa judecăţii, ne este

zugrăvit portretul moral al omului cu judecată îngustă, ajuns în faţa Dreptului

Judecător, pentru a da socoteală de faptele sale. Dreptul Judecător deschide

Page 179: Colecţia de predici

de trei ori „Cartea vieţii", în care sunt trecute nelegiuirile păcătosului şi, pe

baza celor constatate, dă următoarea sentinţă: „în iad am să te trimit".

- N-ai să mă poţi trimite, zise omul.

- De ce n-am să te pot trimite?, zise Domnul.

- Pentru că în iad mi-am trăit viaţa, zise omul.

Şi se lăcu adâncă tăcere în „Casa judecăţii". După o clipă, Dumnezeu grăi şi

zise omului:

- Pentru că în iad nu pot să te trimit, am să te trimit în cer. Da, da, chiar

am să te trimit.

Şi omul strigă:

- N-ai să mă poţi trimite!

Dumnezeu îi zise:

- De ce n-am să te pot trimite?

- Pentru că niciodată şi nicăieri nu mi l-am putut închipui, răspunse omul.

Drum fără rostuire înţeleaptă a fost şi este viaţa păcătosului. El trăieşte clipe,

renunţă la frâna morală a credinţei, spre a se robi patimilor. Pentru el, totul

se reduce la gustarea senzaţiilor tari, a dezmierdărilor de tot felul, fără să

întrevadă că-şi va sfârşi viaţa pământească în tristeţe apăsătoare, neavând

agonisit ceva pentru viaţa viitoare. După remarca lui Goethe, a fost mort încă

în această viaţă. I-a cerut Mefisto sufletul, i 1-a dat cu multă uşurinţă, cu

încredinţarea greşită că o feerie de bucurii pământene preţuieşte cât tot raiul

fericirilor veşnice.

Altfel îşi rostuieşte viaţa creştinul înţelept. Acesta consideră moartea

inevitabilă, dar nu încetarea reală a vieţii. Pentru el, sunt clare, în legătură cu

moartea, următoarele articole de credinţă:

1) . Moartea este o trecere spre veşnicia din care am purces, existenţa

noastră pământească este o verigă care se leagă cu veşnicia. Nimeni dintre

noi nu moare, când trupul fără suflare se aşează în mormânt, de aceea în grai

bisericesc, mortul se numeşte „răposatul", adică adormitul. Trupurile vor

şedea în sânul pământului, până la obşteasca înviere, când vor fi readuse la

viaţă şi se vor uni cu sufletele, pentru viaţa veşnică.

2) .Moartea pune capăt suferinţelor pământeşti: „O, moarte, bună este

judecata omului lipsit şi scăzut de putere. Celui cu adânci bătrâneţe şi celui

12» Ioan BUNEA

Page 180: Colecţia de predici

ce de toate se învăluie şi este încrezător şi a pierdut răbdarea" (înţelepciunea

lui Isus Sirah, 41, 4-5). „Omul născut din femeie are puţine zile de trăit, dar

se satură de necazuri" (Iov., 14,1). Şi câte suferinţe nu îndură pământeanul

de la leagăn până la mormânt? Toate se sfârşesc prin moarte, aşa cum este

şi cazul de faţă.

3). Moartea face dreptate tuturor. în viaţa pământească, adeseori, învinge

fărădelegea, triumfă păcatul. în cimitir, se aşterne liniştea. Moartea e

judecător drept, ignorând diferenţierile din viaţă. Ea nu mai ia în considerare

rang, slavă lumească, bogăţie sau frumuseţe fizică. Există o baladă germană

despre clopotele din Speyer. într-o zi, a murit un om sărac, spune balada. Cu

acest prilej, a răsunat clopotul cel mare, care nu se trăgea decât la moartea

suveranului. Toţi îşi ziceau. „A murit împăratul". Mai târziu, într-adevăr a

murit împăratul, dar - de data asta - a sunat clopotul cel mic şi oamenii se

întrebau: „Oare cine este sărmanul ajuns la judecată?" Tâlcul? Este judecata

dreaptă a morţii; în faţa ei dispar deosebirile pământeşti. Nu se mai ia în

considerare că ai fost din familie nobilă, om de rând sau împărat. „Pentru că

noi n-am adus nimic în lume, tot aşa nu putem să scoatem ceva din ea afară"

(I Tim., 6, 7).

Totuşi, în faţa judecăţii drepte a morţii, apare o deosebire: valoarea

sufletului, a vieţii trăite în slujba lui Dumnezeu, a societăţii, a neamului şi a

familiei, deci străină de patima egoismului ucigător de orice elan creator.

Cine n-a considerat viaţa o carte a norocului, nici nu s-a jucat pe filele ei, ci

şi-a îndeplinit chemarea ce i-a fost hărăzită dintru început de către

Providenţă, stă pe o scară mai înaltă a vredniciei şi în faţa lui Dumnezeu şi a

oamenilor. Acestuia i se cuvine aleasă şi legitimă preţuire, fiindcă în timpul ce

1-a avut la îndemână - în existenţa sa pământească - a căutat ceva chiar

dacă n-a găsit, a vrut ceva, chiar dacă n-a izbutit, a ars pentru ceva, s-a

mistuit pentru un ideal, a avut fericirea de a nu trăi sufocat într-o găoace. Cu

alte cuvinte, tot ce creştinul a zidit pentru casa sufletului său dăinuie de-a

pururi: intenţii curate, cuvinte înţelepte, fapte generoase; chiar şi suferinţa

pusă în slujba binelui este înscrisă în cartea răsplătirii, cu ecou în veşnicie.

Rezultă de aici, că fiecare creştin trebuie să zidească o casă sufletului său,

să-1 îmbogăţească cu untdelemnul credinţei şi al faptelor virtuoase, înainte

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 147 ..

Page 181: Colecţia de predici

de a veni îngerul morţii. Datoria fiecăruia este de a presta muncă

constructivă, unde este rânduit să o îndeplinească: în gospodărie, în fabrică,

pe ogoare, în laborator, în birou, la catedră etc. Este îndatorat să adauge la

mărimea lucrului efectuat, mărimea sufletului său caritativ, fiindcă această

mărime şi putere a sufletului îl defineşte ca locţiitor al

Tatălui ceresc în lume: „Căci ce va semăna omul, aceea va şi secera. Cel ce

seamănă în trupul său însuşi, din trup va secera stricăciune, iar cel ce va

semăna în Duhul, din Duh va secera viaţă veşnică. Să nu încetăm de a face

binele, căci vom secera la timpul său, dacă nu ne vom lenevi" (Gal., 6, 7-9).

în calitatea noastră de creştini, să nu uităm un lucru de capitală importanţă:

Când am venit pe lume, am plâns, iar cei din jur s-au bucurat. Aşa să ne

rostuim viaţa, încât, când vom pleca din lume, se vor întrista toţi cei din jur,

noi însă să ne bucurăm, în cugetul nostru, că am făcut rodnici talanţii ce ni s-

au încredinţat, ne-am îndeplinit cu prisosinţă chemarea, temeluindu-ne astfel

viaţa veşnică.

Referindu-ne la chemarea în lume a bărbatului, Dumnezeu i-a hărăzit un

destin sublim: de a fi luptător pe arena vieţii, agonisind cele de lipsă familiei,

luptător pentru apărarea patriei şi a comorilor ei sfinte, luptător împotriva

păcatului cu toate implicaţiile lui, fiindcă bărbăţia prin excelenţă nu rezidă în

forţa musculară, ci în vigoarea morală. „Fericit bărbatul care n-a umblat în

sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat şi pe scaunul hulitorilor

n-a şezut. Ci legea Domnului e voia lui... " (Ps. 1, 1-2). „Fericit este bărbatul

care rabdă ispita (şi o învinge), căci lămurit făcându-se, va lua cununa vieţii,

pe care

Dumnezeu a făgăduit-o celor ce îl iubesc pe El" (Iacov, 1, 12).

* * *

Adormitul în Domnul (N) a fost bărbatul care şi-a rostuit viaţa după un cod

moral sănătos, valorificând-o în fapte bune, porţi deschise spre veşnicie, spre

nemurire. Vrednicia lui sporeşte, gândindu-ne cât de mult s-a zbătut în

furtună corabia vieţii sale pământeşti, dar a înfruntat valurile cu tărie,

asemenea unui/ostaş ce stă pe poziţie, oricât de puternic ar fi duşmanul pe

care îl are în faţă.

12» Ioan BUNEA

Page 182: Colecţia de predici

Din copilărie, a cunoscut obida, trebuind să lupte cu greutăţi mari, spre a-şi

face un rost în viaţă. Rămas orfan, a plecat la drum cu încredere - în ajutorul

lui Dumnezeu şi în puterile proprii - îndeosebi bărbăţia, tăria morală, spiritul

de iniţiativă, perseverenţa, au stat la temelia vieţii sale. Aşa se explică faptul

că a reuşit să-şi dureze o gospodărie model şi să-şi întemeieze o familie, în

care domnea armonia, pacea, bunăînţe- legerea, bunăstarea, fericirea. Toate

au mers progresiv, până într-o zi când, printr-o lovitură neaşteptată, în urma

unei boli grele şi necruţătoare, soţia a trecut la cele veşnice. Din această

împrejurare tristă, a făcut ce e cuvenea să facă creştineşte, a plâns, dar un

„plâns cu măsură", deci n-a deznădăjduit. îi era întipărită în minte şi în inimă

povaţa paulină: „Nu vă întristaţi ca cei ca cei ce n-au nădejde" (I Tes., 4, 13).

Era încredinţat, cum trebuie să fie de altfel orice creştin, că dacă Iisus a murit

şi a înviat, şi cei morţi vor învia, deci despărţirea de ei este vremelnică.

Astăzi, cartea vieţii celui de care ne despărţim, şi-a închis scoarţele, dar în

filele ei este înscrisă pilda hărniciei, onestităţii şi bărbăţiei. Din ispitirea

acestei cărţi rezultă că adormitul în Domnul (N) n-a fost „un învins", ci „un

biruitor al vieţii", fiindcă în agitata şi încercata lui viaţă pământească n-a

capitulat, ci a luptat - până la ultima fărâmă de energie - pentru binele

familiei şi al altora din jur.-în văduvie, s-a dovedit creştinul ce şi-a păstrat

cumpătul, echilibrul moral. în felul acesta, a îmbogăţ't viaţa, fiindcă a ştiut că

orice altă biruinţă - a avuţiei, a forţei, a dispreţului, a urii - e biruinţa

animalului din noi, deci descalifică pe orice fiinţă cuvântătoare, cu atât mai

vârtos pe un creştin. Ca atare, el rămâne o pildă ziditoare, vrednică de urmat

pentru copiii săi şi pentru familiile lor. Ei au datoria să-i poarte în suflet

neştearsă icoană de părinte grijuliu, fiindcă: „gura lui a grăit înţelepciune şi

cugetul inimii sale pricepere" (Ps., 48, 3).

Pomenirea lui să fie din neam în neam!

CUVÂNT LA MOARTEA UNEI VĂDUVE

Chivernisirea înţeleaptă a vieţii

Am prohodit şi vom conduce la locul de veşnică odihnă pe (N), decedată în

urma unei boli necruţătoare, după ce cu puţin timp înainte am dat

pământului avid pe o altă fiinţă aleasă a acestei familii, pe soţul ei bun şi

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 149 ..

Page 183: Colecţia de predici

credincios. Astăzi, se desprinde din comunitatea acestei încercate familii o

ramură relativ tânără, în vârstă de (x) ani.

O furtună năpraznică s-a abătut din nou peste familie (N) din această

parohie, doborând pe o mamă devotată, o soră bună, o văduvă blândă şi

îngăduitoare, o creştină care „din straja dimineţii şi până în noapte" s-a

nevoit spre cele plăcute lui Dumnezeu şi folositoare oamenilor, firul călătoriei

pământeşti s-a rupt pretimpuriu, asemenea corăbiei care se îneacă înainte de

a ajunge la ţărm. Se umezesc - din acest prilej trist - ochii tuturor celor ce au

cunoscut-o şi i-au preţuit vrednicia, dar îndeosebi o plâng copilaşii, care

rămân orfani şi de mamă, după ce în frageda lor pruncie au pierdut pe tatăl

lor.

Psalmistul spune: „Zilele mele ca umbra s-au plecat şi eu ca iarba m-am

uscat" (Ps., 101, 12). Cuvintele acestea exprimă scurtimea şi frăgezimea

vieţii noastre. Există undeva un tablou care reprezintă moartea. Ea merge

printre oameni sunând din clopoţel. O urmează copii mici, soldaţi în putere,

feţe tinere, bătrâni şi tineri, bogaţi şi săraci, oameni de frunte şi de rând... O

bătrână - neputincioasă şi obosită - roagă s-o ducă şi pe ea. Moartea refuză.

Tabloul poartă titlul. „Mersul triumfal al morţii". El ne aduce aminte că toţi

suntem muritori, nu cunoaştem sorocul când moartea bate la poarta casei

noastre şi nu există antidot împotriva ei. „Adu-ţi aminte că moartea nu

zăboveşte", ne spune înţeleptul Sirah (înţelepciunea lui Isus Sirah, 14, 12).

Ecclesiastul este şi mai explicit în privinţa fragilităţii vieţii avertizându-ne să

ţinem seama de faptul acesta. Astfel, el spune. „Adu-ţi aminte de moarte,

mai înainte ca funia de argint să se rupă, adică firul vieţii; adu-ţi aminte de

moarte înainte ca vasul de aur să se spargă (inima); adu-ţi aminte de moarte

înainte ca porii capului tău să înflorească precum migdalul, adu-ţi aminte de

moarte înainte ca străjerii casei tale să tremure (braţele), adu-ţi aminte de

moarte înainte de a se rări cei ce macină (dinţii), adu-ţi aminte de moarte

înainte ca cele tari să se încovoaie (picioarele); adu-ţi aminte de moarte

înainte ca ferestrele ce dau spre uliţă să se închidă (ochii)". (Eccles., 12, 1, 3-

6). Luceafărul poeziei româneşti - M. Eminescu - încă trage semnalul de

alarmă în privinţa iminenţei morţii, când spune: „Ceasornicul morţii sunt

12» Ioan BUNEA

Page 184: Colecţia de predici

zilele toate / Tot pasul la groapă încet ţi le bate i Când ochii ţi-s limpezi şi

roşie faţa / Tu uiţi că al morţii trist cuib e viaţa".

Când din toate părţile sună glasul ameninţător al morţii, se impune să

zăbovim asupra unor îndatoriri, ale căror întreţesare este păgubitoare, şi

anume: Faţă de viaţa noastră - şi chivernisirea ei înţeleaptă - şi faţă de

Dumnezeu.

Referindu-ne la viaţă şi implicaţiile ei majore, ea poate fi asemănată cu o

carte, în care fiecare foaie reprezintă un an încrestat pe răboj, înscriem pe

paginile acestei cărţi toate actele călătoriei noastre terestre, virtuţi sau

netrebnicii. Cartea poate avea mai multe sau mai puţine file, lucru important

este ca ele să nu fie înnegrite de purtarea noastră imorală, ci să înscriem în

paginile lor fapte pline de miez, fapte luminoase, pe măsura chemării noastre

de fiinţe raţionale şi libere, de fiinţe morale. Cu alte cuvinte, viaţa

pământească - de-a lungul desfăşurării ei, mai lungi sau mai scurte - se cere

să răspundă mesajului ce i s-a încredinţat din partea lui Dumnezeu, creştinul

să fie „împreună - lucrător cu Dumnezeu" (I Cor., 3, 9), în familie şi în munca

dinafară, pe măsura chemării şi darului ce i s-a încredinţat, El nu trebuie să

uite că viaţa pământească anticipă viaţa viitoare, când cartea se deschide în

cer, fiind consemnate în ea toate cugetele, cuvintele si faptele încrestate pe

hronicul călătoriei pământeşti. „Şi am văzut pe morţi, pe cei mici şi pe cei

mari, stând înaintea lui Dumnezeu. Şi cărţile s-au deschis şi s-au judecat

morţii din cele scrise în cărţi după faptele lor" (Apoc., 20, 12).

Cugetarea la moarte, instructivă şi concludentă pentru creştin este. Parabola

bogatului căruia i-a rodit ţarina (Luca, 12,16-21). Bogatul din parabolă este

numit de-a dreptul „nebun", fiind lipsit de perspectiva majoră a lucrurilor,

tributar unei vieţi egoiste, stăpânit de patima lăcomiei, în care totul se

reduce la senzaţii tari şi satisfacţii personale, dar toate din domeniul

biologicului. Acestuia îi lipseşte conştiinţa răspunderii faţă de actualitate şi

posteritate deopotrivă; pentru el, plăcerea este o atracţie căreia se vinde, ca

şi cum viaţa n-ar mai avea sfârşit. Trăieşte cu o falsă iluzie de împlinire şi

sfârşitul îl găseşte sărac sufleteşte. Aşa se întâmplă „cu cei ce-şi adună

comori loruşi şi nu se îmbogăţesc în Dumnezeu", se încheie parabola (v. 21).

Aceştia, odată ce au murit, sunt înmormântaţi pentru totdeauna. Mormintele

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 151 ..

Page 185: Colecţia de predici

lor nu-ţi vorbesc decât prin „oasele goale" ce le cuprind. Nici o flacără şi nici

un glas de viaţă nu se învăluie deasupra unor asemenea morminte, care cu

tristeţe au îngropat o viaţă plină de ticăloşii şi lipsită de orice folos.

Este o corelaţie organică între merit şi răsplată, ca şi între păcat şi pedeapsă.

S-a afirmat - fără posibilitate de tăgadă - că aici este o contabilitate infailibilă,

care, la timpul sorocit, se pronunţă imparţial, fără nici un fel de

menajamente. Şi atunci concluzia pentru om este chivernisirea înţeleaptă a

vieţii, înscrierea pe filele ei, chiar mai puţine, a faptelor vrednice de răsplata

mântuirii. Creştinul înţelept nu lasă să treacă ceasurile fără să le folosească

constructiv Fiecare zi ar putea să fie cea din urmă şi, gândind astfel, fiecare

ceas este deosebit de preţios, şi-1 întrebuinţează cum poate mai bine. Fiind

liber în adevăratul înţeles al cuvântului, răspunde imediat oricărui apel,

totdeauna dispus să ajute, să se facă util pentru alţii, ceea ce îi era străin

bogatului din parabolă, de aceea primeşte verdictul just de condamnare.

Creştinul are îndatoriri şi faţă de autorul vieţii, faţă de Dumnezeu. Lui

Dumnezeu îi datorează toate darurile şi binefacerile revărsate asupra lui

(sănătate, minte întreagă, înţelepciune, forţă de muncă, ş. a.). E adevărat, pe

parcursul vieţii, i s-au trimis omului şi suferinţe, încercări, ca, spre exemplu

boli, pierderi de fiinţe iubite etc... Acestea deconcertează minţile obişnuite,

ele nu pot să le găsească noima, uitând sau neştiind că Dumnezeu este iubire

deplină. Această neputinţă de înţelegere a prezenţei suferinţei şi încercărilor

în viaţa oamenilor, este analogă cu aceea a greutăţii descifrării cuvintelor

încrucişate. Se obişnuieşte să se facă prin reviste dezlegarea cuvintelor

încrucişate. Pentru cei care nu le înţeleg, este o adunare fără rost a pătratelor

negre şi albe. Totuşi, în dosul liniilor, în aparentă fără scop, este o rezolvare

interesantă şi inteligentă, pentru cei ce se pricep să le rezolve.

La fel, şi viaţa omenească pune pe fiecare dintre noi în faţa unor probleme

grele şi amare, cărora suntem chemaţi să le găsim dezlegarea. Cine nu se

pricepe, nu are cheia dezlegării lor, vede numai nişte linii fără sens în

loviturile şi încercările grele ale vieţii. De altă parte, cel înţelept, cu deosebire

creştinul, ştie că înaintea Providenţei, fiecare linie neagră îşi are înţelesul ei

tainic, scopul şi importanţa sa. „Nu se vând oare cinci vrăbii cu doi bani? Şi

nici una dintre ele nu este uitată înaintea lui Dumnezeu. Ci şi perii capului

12» Ioan BUNEA

Page 186: Colecţia de predici

vostru, toţi sunt număraţi. Nu vă temeţi, voi sunteţi mai de preţ decât multe

vrăbii" (Luca, 12, 6-7; Matei, 10, 29-30; Luca, 21, 18; Fapt. Ap., 27, 34).

Este îndeobşte ştiut că o bucurie modifică pe neaşteptate existenţa noastră,

luminându-o în mod incredibil. în schimb, o nenorocire, o boală, un accident,

o înfrângere sau o moarte năpraznică, ne derutează, întunecându-ne. Dar,

astfel de împrejurări care contrariază mersul obişnuit al existenţei noastre, ne

arată că suntem, fiecare dintre noi, în realitate, prin felul cum le primim. Nici

schimbările în bine, şi nici cele în rău, nu-1 fac pe creştinul înţelept să-şi

piardă capul.

Cât priveşte suferinţa care ar veni asupra creştinului, de orice natură ar fi, el

este pregătit din vreme să-i reziste. Ar putea să-şi piardă aratul, dar nu se

descumpăneşte. S-ar putea să fie pus în umbră, să fie bârfit sau înşelat, să nu

i se recunoască valoarea, dar el se învinge pe sine, exclamând cu Sf. Apostol

Pavel: „... iar pentru mine însumi nu mă voi lăuda decât în slăbiciunile mele"

(II Cor., 12, 5; 10, 13).

Grele sunt suferinţele morale, dar tot aşa de greu de suportat este şi paharul

durerilor fizice. însă şi în cazul acestora, creştinul este îndatorat să tragă

folos - chiar şi din aceste lovituri. Acestea sunt - pentru el - tot atâtea prile

juri de a-i pune la încercare răbdarea, stăpânirea de sine şi bărbăţia.

Acceptarea suferinţei cu convingerea că Dumnezeu este iubire, asemenea lui

Iov, Sf. Apostoli, profeţilor şi mucenicilor, dă creştinului tăria de a rezista

oricăror lovituri dureroase şi a duce lupta până la capăt - în vederea

mântuirii. Convingerea că Dumnezeu este iubire trezeşte în sufletele

credincioşilor dragostea de viaţă, oţeleşte şi creează o stare de optimism

robust, graţie căreia orice suferinţe din lume sunt înfruntate cu bărbăţie şi

biruite.

Suferinţa - în general - îl fereşte pe creştin de egoism, întoarce inimile către o

viaţă mai curată, îi înnobilează sufletul şi-1 determină să sesizeze esenţa

vieţii, pentru ca în raporturile cu semenii să fie un samarinean milostiv. în

văpaia suferinţei, creştinul autentic se bucură că îşi poate îndrepta privirile

spre Dumnezeu şi, dezbrăcat de orice prihană, să strige cu Sf. Apostol Pavel.

„Cu tot necazul meu sunt covârşit de bucurie" (II Cor., 7, 4), sau să zică cu

dreptul Iov: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 153 ..

Page 187: Colecţia de predici

binecuvântat" (Iov, 1, 21), sau cu Mântuitorul în grădina Ghetsimani:

„Părinte, de voieşti, treacă de la mine acest pahar, dar nu voia Mea, ci voia

Ta să se împlinească" (Luca, 22, 12). în raport cu veşnicia, să nu uităm ceea

ce ne învaţă Sf. Apostol Pavel, „văd, suferinţa noastră, uşoară de o clipă, ne

agoniseşte nouă, mai presus de orice măsură, o cumpănă veşnică de mărire"

(II Cor., 4, 17). Cei ce au suferit aici cu Hristos şi s-au sprijinit pe încrederea în

Dumnezeu, vor şi învia cu El.

Am înfăţişat un crâmpei de învăţătură creştinească în faţa sicriului care

închide osemintele pământeşti ale aceleia care a fost (N). Viaţa ei este o

carte deschisă ce cuprinde (x) file pe care s-au înscris puţine pete

întunecoase. Ea cuprinde drumul omeniei şi suferinţelor multe şi grele pe

care le-a îndurat, fără să se încovoaie.

Desprinsă din sânul familiei, drumul vieţii decedatei a fost presărat cu spinii

amărăciunilor şi greutăţilor de tot felul. Nu s-a înspăimântat şi nici n-a

deznădăjduit, şi le-a înfruntat cu tărie pilduitoare, făcând din muncă şi

rugăciune armele de luptă împotriva adversităţilor vieţii zilnice. „N-a mâncat

de la nimeni pâine în dar, ci lucrând cu osteneală şi trudă noaptea şi ziua" (II

Tes., 2, 8). Fire timidă, a trăit adeseori în singurătate, având doar mângâierea

rugăciunii în faţa icoanei şi în faţa jertfelnicului dumnezeiesc, după o

săptămână de muncă istovitoare. Acasă, se mângâia cu odraslele ei scumpe,

după ce soţul a trecut prea timpuriu la cele veşnice, ea rămânând văduvă, cu

răspunderi multe, mari şi grele. Suferinţa - indisolubil legată de noua stare în

care a ajuns - a îndurat-o cu răbdare, aplicând povaţa paulină, care spune că:

„...necazul aduce răbdare, răbdarea încercare, iar încercarea nădejde şi

nădejdea nu se ruşinează, pentru că Dumnezeu revarsă harul Său peste noi"

(Rom., 5, 3-5).

Grea încercare şi răspântie este văduvia! Cere sacrificii şi multă stăpânire de

sine. De aceea, zice Sf. Apostol Pavel: „Cea cu adevărat văduvă şi rămasă

singură şi-a pus nădejdea în Dumnezeu şi stăruie în rugăciuni şi cereri,

noaptea şi ziua. Dar cea care trăieşte în desfătare este moartă de vie" (II

Tim., 1, 5-6).

Legea morală îndatorează pe văduvă să păzească poruncile vieţuirii curtene,

nu-i este oprită căsătoria, dacă însă s-a hotărât pentru văduvie, curăţia

12» Ioan BUNEA

Page 188: Colecţia de predici

sufletului şi trupului trebuie să le păzească cu sfinţenie mai presus de orice. îi

stau în faţă pilde din Sf. Scriptură: văduva din Sarepta Sidonului, care a primit

pe proorocul Ilie şi 1-a hrănit; proorociţa Ana, fiica lui Fandil, care a mărturisit

pentru pruncul Isus, Tavita din lope, care era plină de fapte bune şi de

milostenii, văduva din Parabola judecătorului nedrept ş. a. ţCei vechi

asemănau pe văduve cu turturelele, despre care se spune

că, dacă îşi pierd soţul, umblă aparte de celelalte turturele şi niciodată nu

stau pe ramuri verzi, ci numai pe ramuri uscate. Nu li se cere văduvelor

sihăstrie, ci vieţuire curată, jertfă pentru odraslele rămase în grija lor şi

evlavie creştinească, aşa cum a avut adormita în Domnul (N),

Adormita în domnul, văduva (N), neputându-şi deschide buzele, de pe

marginea mormântului, se îndreaptă, prin noi, către scumpii ei copii,

spunându-le: Braţul mamei voastre, care v-a ocrotit, v-a crescut şi v-a ferit de

multe rele, este astăzi rece şi amorţit. Mama voastră, care v-a născut, v-a

alăptat şi v-a educat ca pe nişte copilaşi rămaşi fără tată - a încetat de a mai

fi în mijlocul vostru. Mângâiaţi-vă cu nădejdea şi încrederea în Dumnezeu. Vă

las testament să vă iubiţi unul pe altul, cum v-am iubit şi eu pe voi. Nu uitaţi

să veniţi din când în când la mormânt, să faceţi tainic o rugăciune, să

aprindeţi o lumânare şi să aduceţi o floare, toate mărturii că iubirea noastră

dăinuie de-a pururea.

Pentru truda ei pilduitoare, precum şi pentru integritatea ei morală, i se

cuvine prinos de recunoştinţă. Noi ne rugăm milostivului Dumnezeu să-i ierte

păcatele inerente vieţii sale pământeşti şi să-i dea cununa cea neveştejită a

răsplăţii dreptăţii, hărăzită de Dumnezeu celor ce au iubit arătarea lui" (II

Tim. 4, 8).

Pomenirea ei să fie dir. neam în neam!

CUVÂNT LA MOARTEA UNEI MAME

Icoana mamei

Cine şi-ar fi închipuit - cu puţină vreme înainte - că deasupra casei familiei (N)

flutură aripa morţii? Stăm cutremuraţi în faţa deznodământului pretimpuriu,

care a adus moartea unei fiinţe deosebit de preţuite şi de iubite. Familia

înregistrează o mare pierdere în persoana aceleia care a fost o soţie devotată

şi o mamă jertfelnică.

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 155 ..

Page 189: Colecţia de predici

Firesc, jalea este mare. Plâfîg toţi cei care au cunoscut-o, au apreciat-o şi au

iubit-o. Dar, peste plânsul tuturor, se ridică ca o volbură puternică - până în

azurul cerului— strigătul de durere al soţului şi al copiilor, loviţi în inima lor,

fiindcă tfebuie să dea negrului pământ o parte din fiinţa lor. Omeneşte

vorbind, este legitimă această durere. Când profetul Ieremia a văzut cetatea

frumoasă a Ierusalimului dărâmată, casa Domnului jefuită şi incendiată, a

fugit din cetate noaptea, dimpreună cu mai mulţi israeliteni, către care a

exclamat: „Toţi care mergeţi pe drum, întoarceţi-vă şi vedeţi de este durere,

ca durerea care mă copleşeşte" (Plângerile lui Ieremia, 1, 2).

Suntem covârşiţi de durere, în aceste clipe, dar nu deznădăjduiţi aşa cum ne

povăţuieşte Sf. Apostol Pavel. „Fraţilor, despre cei ce au adormit, nu voim să

fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care nu au nădejde" (Tes.,

4,13). în lumina moralei creştine, deznădejdea, pe lângă considerentul că

este un factor paralizant în deslaşurarea activă a firului vieţii noastre, este

păcat contra Duhului Sfânt, nesoco- tindu-se - prin ea - înţelepciunea,

bunătatea şi dreptatea lui Dumnezeu. . Creştinul este îndatorat să considefe

viaţa un dar, o chemare iar moartea un câştig (Fii., 1, 21), oricând ar veni.

împlinindu-şi rostul pământesc ce i-a fost hărăzit, creştinul înfruntă ceasul

înfricoşător al morţii cu tărie, aşa cum a făcut adormita în Domnul (N), care s-

a realizat deplin în familia ei, în primul rând, ca mamă model. înţelepciunea

ei este redată exhaustiv în versurile poetului: „Vină ori şi ce mărire, peste

lume să te poarte / Din întâia clipă a vieţii / Eşd un condamnat la moarte /

Dar, ceea ce faci pe lume, va grăi după ce pleci / De ai murit pe veşnicie, sau

ca să trăieşti în veci" (V Militaru).

* * *

Chemarea femeii - în general - este aceea pe care o exprimă psalmistul prin

cuvintele: „Femeia ta ca o vie roditoare în laturile casei tale" (Ps. 127, 3).

Altfel spus, misiunea femeii este de a roura binecuvântare şi iubire curată

peste casa şi familia pe care a întemeiat-o. Nu fără rost a fost numită

„vestală a iubirii", fiindcă din potirul inimii sale revarsă prisos de dăruire şi

jertfelnicie asupra soţului şi odraslelor sale.

Femeia este chemată să aducă întregire soţului, colaborând cu el la

desăvârşirea şi fericirea căminului lor. în afară de orice chemări laterale şi

12» Ioan BUNEA

Page 190: Colecţia de predici

secundare, misiunea principală a femeii este de a fi fântână vieţii. Pe bună

dreptate, ea a fost numită o capodoperă de laborator în care se elaborează în

chip minunat viaţa. Dacă s-a făcut călcătoare de poruncă, fiind amăgită, „ea

se mântuieşte prin naştere de fii" (I Tim. 2, 14-15). Funcţia de mamă are

sensul restaurării ei în demnitatea ce i-a fost hărăzită dintru început, fiind

împreună-Iucrătoare cu Dumnezeu (I Cor., 3, 9) la creaţiunea continuă.

Sfânt este apostolatul de mamă! Numeroase sunt slujirile în lume, dar nici

una nu se ridică valoric la aceea de mamă. Explicaţia? Ea îmbină armonios

suferinţa cu bucuria. „Când e să nască, femeia se întristează, fiindcă a sosit

ceasul, dar după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere,

pentru bucurie, că s-a născut om în lume" (loan, 16, 21). Acceptând această

slujire, sublimă prin natura ei, femeia îşi subordonează acestei vocaţii

întreaga ei fiinţă, neluând în considerare mizeriile şi restriştile legate

indisolubil de ea. O face, fiindcă aşează în centrul plăcerii sale o altă

persoană, pe care o iubeşte şi de care vrea să fie iubită. Nefugind de copil, ea

face dovada că are conştiinţa răspunderii în faţa lui Dumnezeu pentru

destinul ei de creatoare, în lume, de fiinţe omeneşti.

în cartea Mama, laureata premiului Nobel, în 1930, Pearle Bucke, descrie

minunat trăsăturile sufletului mamei, eroina romanului. Ea nu este o femeie

dintr-un ungher de continent, ci mama de totdeauna, femeia în afară de timp.

Bărbatul pe care îl ia în căsătorie ocupă în viaţa ei un loc cu atât mai mare cu

cât o aduce în situaţia de a fi mamă... îl iubeşte dar nu pentru el, ci pentru

binecuvântarea cu care o binecuvântează. Se arată aici ce este mai autentic

în femeie: imaculatul dor de a se desăvârşi prin copil.

Trăsătura fundamentală a sufletului mamei este altruismul - în corelaţie

intimă cu iyhirecL Iubirea este un cuvânt de circulaţie universală, dar

răstălmăcit în chip felurit. Prin el s-au exprimat gânduri vrednice de puritatea

unui înger, dar şi lucruri josnice. E folosit pe toate amvoanele, dar e cântat şi

de cheflii ameţiţi de băutură în miez de

noapte. Nicăieri - încă - iubirea curată şi jertfelnică nu-şi găseşte un locaş mai

primitor decât în inima mamei. Câmpul împodobit cu flori este prilej de

încântare pentru ochii noştri, ciripitul păsărilor ne prilejuieşte dese bucurii

sufleteşti, inima iubitoare a mamei însă ne ajută să călătorim în largul vieţii,

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 157 ..

Page 191: Colecţia de predici

ne împrumută seva întremătoare în dramaticile încleştări cu vicisitudinile

inexorabile ale destinului fiecăruia, este alături de noi când nici nu ne

aşteptăm. „Chiar şi atunci când descumpănirea a pus stăpânire pe sufletul

odraslelor ei abătându-le de la linia vieţii morale, inima iubitoare a mamei

dogoreşte cu aceeaşi căldură şi bate în acelaşi ritm al dăruirii, iară să caute

ale sale, fără să se aprindă de mânie" (Cor., 13, 5). Scriitorul Tean Richepin

istoriseşte un caz elocvent, în această privinţă. Un tânăr, vroind să dea

dovadă grăitoare de dragostea sa pentru o tânără, şi-a ucis mama. I-a smuls

inima din pieptul care-1 alăptase şi-1 încălzise, a cuprins-o în pumnul său

ucigaş şi a alergat cu ea spre iubita lui. în fuga mare, s-a împiedicat şi s-a

rostogolit în colbul drumului; inima caldă încă, s-a amestecat cu praful dru-

mului. Deodată s-a auzit din ea glasul plin de grijă al mamei: „Te-ai lovit,

puiul măicuţii?"

Numele de mamă evocă - pentru noi toţi - anii frumoşi, fără griji ai copilăriei,

şi adormirea noastră în cântece şi legende pline de farmec şi de tihnă, cum

nu mai avem să întâlnim în viaţa noastră ulterioară. De aceea, poetul a spus:

„Cea mai frumoasă vorbă-n lume / Cel mai iubit, mai dulce nume - E mama /

Sub soare nu-i un cuvânt / Atât de adânc, atât de sfânt ca mama (...)".

7 Apreciind la justa ei valoare iubirea jertfelnică a mamei, se impune - în mod

inexorabil - ca fiii (odraslele) să-şi arate recunoştinţa faţă de mama lor. Arabii

au credinţa că pământul în jurul mamei este sfânt, de aceea, la ei, copilul

când se duce la mama lui îşi scoate încălţămintea. Ieşirile - recte răbufnirile

mamei, în clipele de enervare şi supărare - trebuie acoperite de reticenţă,

nefiind manifestări ale răutăţii, ci ale grijii pentru fericirea copiilor ei. Celebrul

picior Rafael a zugrăvit chipul femeii desăvârşite, ce credeţi, cum? El însuşi

mărturiseşte că, la portretizarea ei, n-a ţinut seama de toanele şi asprimea

mamelor, ci s-a gândit la nopţile ei de nesomn, când stă aplecată deasupra

leagănului şi potoleşte plânsul odorului ei. Ea veghează ca micul vlăstar să

prindă puteri, pentru ca mai târziu să învingă asperităţile vieţii şi să devină

folositor sieşi şi obştii căreia aparţine.

^ Mare este răspunderea mamei în educaţia sufletească a copiilor ei! în

mâna şi vrerea ei este viitorul erou sau sfânt... Sfinţii şi eroii au avut

12» Ioan BUNEA

Page 192: Colecţia de predici

mame care au ştiut să se roage şi să lucreze consecvent în direcţia

consolidării sufleteşti a odraslelor lor. Sf. Apostol Pavel, adresându-se

ucenicului său Timotei, îi apreciază integritatea credinţei ca rod al educaţiei

primite de la bunica sa Loida şi mama sa Eunichi, spunându-i următoarele:

„îmi aduc aminte de credinţa ta neprefacută, care, precum s-a sălăşluit întâi

în bunica ta Loida şi în mama ta Eunichi, tot aşa sunt încredinţat, că şi întru

tine" (II Tim., 1, 5). Exemplele sunt numeroase în privinţa rolului extraordinar

pe care l-au avut şi-1 au mamele în educaţia copiilor lor. Dăm câteva nume,

spre edificare: Sf. Elena, mama lui Constantin cel Mare, Emilia, mama Sf.

Vasile cel Mare, Antuza, mama Sf. loan Gură de Aur, Monica, mama Fericitului

Augustin, mama lui Ştefan cel Mare, Despina, soţia lui Neagoe Basarab,

Elena, soţia lui Matei Basarab, apoi marea avalanşă a mamelor anonime care

au excelat prin vrednicia lor...

Reţinem faptul că, în educaţia eficientă a copiilor ei, mama nu s-a călăuzit

numai de blândeţe şi îngăduinţă excesivă, ci iubirea ei a fost şi trebuie să fie

şi astăzi frânată de severitate, ştiut fiind „că toate sunt îngăduite, dar nu

toate sunt folositoare... "(I Cor., 6, 12) Mama - cu adevărat mamă -

„pedepseşte pe feciorul care îi este drag" (Pilda, 3, 12), nu dintr-o lipsă de

iubire, ci din prisos de iubire, spre a face să rodească ce este bun în el. Mama

pune stavilă pornirilor rele ale copilului, taie ce este rău în purtarea lui,

întrebuinţând şi sancţiunile de rigoare în acest scop. Această asprime în

educaţie, binevenită, este cuprinsă într-un proverb ceh: „Mâna mamei, chiar

când bate, e moale". Copiii nu vor urgisi - în viaţa lor ulterioară - restricţiile ce

le-au impus la timp părinţii în general şi mama în special, ci vor fi

recunoscători că au ştiut să modeleze constructiv aluatul lor sufletesc,

călăuzindu-i spre

zări de lumină şi sănătoasă viaţă morală.

* * *

Gândindu-ne la felul cum adormita în Domnul (N) şi-a îndeplinit chemarea ei

de soţie şi mamă, ea a întrecut în vrednicie pe multe altele, care adorm cu

gândul la bijuterii şi se deşteaptă cu dorul după senzaţiile străzii. Ea n-a trăit

fără rost; a păzit Legea, a păzit hotarele Legii, dând naştere la (N) copii,

cărora le-a dat o educaţie aleasă, transmiţându-le flamura sufletului său.

159 loan BUN EA

Page 193: Colecţia de predici

La malul mărilor se zideşte câte un turn. Aici ce găseşte un paznic, care are

cea mai grea slujbă, nu are sărbătoare, nu are odihnă, nici un fel de

desfătare. Se înfurie mereu el rămâne neclintit, trebuie să fie totdeauna treaz

şi atent, spre a da semne de lumină corăbiilor care vin în port... O slujbă

similară, încordată, Iară odihnă, jertfelnică, a îndeplinit decedata. Pentru ea,

acesta a fost rostul vieţii, de a se dărui mereu, de a sta de strajă - din zori şi

până-n noapte - pentru ca duhul cel rău să nu se furişeze în casa ei, spre a

pricinui sminteală şi urină sufletului copiilor ei. Grija ei asiduă, faţă de

curăţenie sufletească a copiilor ei a dat rod îmbelşugat, aceştia fiind astăzi

elemente de elită în viaţa noastră obştească. Ea a dat ascultare la ceea ce

povăţuieşte Sf. Apostol Petru: „Siliţi să faceţi temeinică chemarea şi alegerea

voastră, căci făcând aceasta nu veţi greşi niciodată" (II Petru, 1, 10). Ca

stare, i se cuvine recunoştinţă veşnică, cu deosebire din partea copiilor. Iar,

„Recunoştinţa adevărată / Trăieşte-n sufletul creştin / Nu prin lespedea de

piatră / Ci-n rugi fierbinţi / Spre Tatăl cel divin {Epitaf).

Copiilor le lasă un testament, să-1 cinstească şi să-1 mângâie pe tatăl lor, să

se iubească între ei. Dacă până acum aveau o mamă pe pământ, de aci

înainte au un înger în altă lume. De purtarea lor depinde s-o întâlnească în

altă existenţă. Drept urmare, să fie buni, să devină şi mai buni, fiindcă, în

felul acesta, vor înţelege ceea ce pentru ea a fost crez tare, că „Lumea trece

şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac (I Ioan, 2, 17).

Ea trece pragul mormântului cu o agoniseală bogată - ca soţie şi mamă , care

sufletul şi-a pus pentru casa şi familia ei. Eaptele ei măreţe grăiesc şi vor grăi

- din neam în neam - despre vrednicia ei. E îndreptăţită la nemurire şi

pomenire veşnică.

Vrednică de fericire, în veci să fie pomenirea ei!

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREDINCIOS DECEDAT ÎN SĂPTĂMÂNA LUMINATĂ

învăţături greşite cu privire la învierea de obşte şi Judecata de Apoi

Deplângem săvârşirea din viaţă a enoriaşului parohiei noastre (n), după o

boală grea şi mistuitoare, în vârstă de (x) ani. Suntem adunaţi - azi - în jurul

sicriului cu osemintele lui pământeşti, să înălţăm rugăciuni pentru sufletul lui

şi să-i aducem - totodată - prinosul dragostei şi recunoştinţei noastre, pentru

Page 194: Colecţia de predici

creştineasca vieţuire de care a dat dovadă de-a lungul călătoriei sale

pământeşti.

Prin moartea lui, familia pierde pe chivernisitorul înţelept, pe soţul devotat,

pe tatăl - care sufletul şi-a pus pentru copiii săi - pe bunicul inimos, rudenie şi

vecin săritor, care s-a dăruit pentru toţi însă la totală uitare de sine.

Moartea Iui a venit în aceste zile, când ne găsim încă învăluiţi în atmosfera

slăvitului praznic al învierii Domnului şi Mântuitorului nostru lisus Hristos. Ne

sunt vii şi proaspete încă în memorie două noţiuni, două realităţi

incontestabile: moartea şi învierea. Ele sunt indisolubil legate una de alta.

lisus îşi dă duhul pe dealul Golgotei, pentru ca a treia zi să iasă biruitor

asupra morţii. în felul acesta, El s-a făcut începătură celor adormiţi. „Căci

precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia" (I Cor., 15, 20-22).

Credinţa în înviere, în învierea trupurilor, noi, creştinii, o mărturisim cu tărie

în articolul 11 din Simbolul credinţei, când spuneam: „Aştept învierea

morţilor". Pentru creştinii fervenţi, această credinţă este integrată organic în

fiinţa lor, considerând moartea ieşire din lumea aceasta (II Petru, 1, 159,

despărţire (II Tim., 4, 6) adormire (Matei, 9, 25). Ca atare, în grai bisericesc,

mortul se numeşte „răposatul" sau „adormitul", fiindcă trupul lui va şedea în

sânul pământului „ însă la auzul glasului Fiului lui Dumnezeu, când vor ieşi

cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele, spre

învierea osândirii" (loan, 5, 28-29; I Cor., 5, 28).

învierea trupurilor, Ia a doua venire a Mântuitorului şi la sfârşitul lumii, este

una dintre dogmele fundamentale ale învăţăturii noastre de credinţă... Ea

este legată de biruinţa lui lisus asupra morţii. „Dacă nu este învierea morţilor,

nici Hristos n-a înviat" (1 Cor., 15, 13). „... Dacă morţii nu înviază, să bem şi

să mâncăm, căci mâine vom muri" (I Cor., 15, 32).

Ce se înţelege prin înviere? Reconstituirea trupului omenesc din elementele

din care a fost alcătuit şi unirea lui din nou cu sufletul cu care a vieţuit

împreună în viaţa pământească. Mântuitorul Iisus Hristos (Ioan, 12, 24) şi Sf.

Apostol Pavel (I Cor., 15, 35-45) aseamănă moartea şi învierea trupurilor cu

putrezirea în pământ şi încolţirea seminţei. O sămânţă aruncată în pământ,

nu răsare, dacă nu putrezeşte, iar când răsare, are cu totul altă formă, forma

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 161 ..

Page 195: Colecţia de predici

ierbii, a pomului sau a florii a cărei sămânţă s-a semănat. Aşa şi cu omul, ca

să ajungă la viaţă veşnică, trebuie să treacă întâi prin moarte.

Posibilitatea învierii poate fi oarecum explicată şi pe cale raţională. Plecând

de la principiul ştiinţific, potrivit căruia în natură nimic nu se pierde, ci se

transformă, putem conchide că nici elementele care compun trupul omenesc

nu se pierd. Nepierzându-se, ele pot fi adunate din nou laolaltă, bineînţeles

prin voinţa şi puterea lui Dumnezeu... O bucată de fier făcută praf şi aruncată

în pulberea drumului cu ajutorul unui magnet poate fi adunată şi făcută iarăşi

cum a fost. Dacă un om cu o bucată de magnet poate face acest lucru, cu

atât mai vârtos poate face Dumnezeu - Cel Atotputernic - să învie morţii.

învierea morţilor va fi generală, adică vor învia toţi oamenii, fără deosebire şi

deodată (Ioan, 5, 28; I Cor., 15, 22-51). Trupurile înviate vor fi asemănătoare

cu trupul înviat al Mântuitorului, deci, nemuritoare, preamărite si

strălucitoare. Vor fi puternice şi nu vor mai suferi nici o neputinţă, nu vor

avea lipsă de mâncare, băutură etc. „La înviere nici nu se însoară, nici nu se

mărită, ci vor fi ca îngerii lui Dumnezeu în cer" (Matei, 22, 30).

Posibilitatea şi realitatea învierii morţilor a fost contestată în trecut şi

tăgăduită şi astăzi din partea multora, pe considerentul că ea ar fi contrară

legilor firii şi puterii de înţelegere a omului. Pe timpul Mântuitorului, o negau

Saducheii (Matei, 22, 23), pe timpul Sfinţilor Apostoli erau unii chiar în

mijlocul corintenilor, care ziceau că nu este învierea morţilor (I Cor., 15,12).

Astăzi, există eterodocşi care, dacă nu contestă învierea trupurilor, susţin - în

schimb - existenţa a două învieri, la sfârşitul lumii şi astfel, după ei, venirea

Domnului se înţelege ca şi cum El ar trebui să vină de trei ori. Este învăţătura

„milenaristă" sau „milenistă", potrivit căreia vor fi două învieri de apoi.

învierea „cea dintâi", a drepţilor, la începutul „împărăţiei de o mie de ani", şi

o alta a păcătoşilor, care, în raport cu cea dintâi, este „a doua", la sfârşitul

mileniului. Asta ar rezulta din textul Apocalipsei, cap. 20, v. 4-5. După

învăţătura „milenaristă", „învierea întâia", a celor sfinţi, urmată după cei o

mie de ani - de „învierea a doua", a păcătoşilor, este confirmată şi de alte

texte scripturistice. Astfel, Sf. Apostol Pavel le scrie tesaloni- cenilor: „Dacă

credem că lisus a murit şi a înviat, tot aşa (credem) că Dumnezeu pe cei

adormiţi întru lisus îi va aduce împreună cu El. Pentru că însuşi Domnul, întru

Page 196: Colecţia de predici

poruncă, la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogon

din cer şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi" (ITes., 4,14-16). Ar rezulta de

aici-după opinia milenistă - că la venirea a doua, Mântuitorul lisus Hristos îi va

învia întâi pe cei morţi întru El, deci, asta ar fi „învierea cea dintâi". „învierea

a doua", a celor păcătoşi, va fi mai târziu, fără să li se spună aici că va fi

precedată de mileniu. Sf. Apostol Pavel precizează însă, spunând: „fiecare în

rândul cetei sale. Hristos începătură, apoi cei ai lui Hristos, Ia venirea Lui" (I

Cor., 15, 23). Cu alte cuvinte, drepţii vor învia în ceata drepţilor, la începutul

mileniului, iar păcătoşii, la sfârşitul mileniului, în ceata păcătoşilor.

Să vedem cum stau lucrurile în lumina dreptei credinţe, în privinţa învierii

morţilor. într-adevăr, în cap. 20 din Apocalipsă se vorbeşte de două învieri.

Dar, prin „învierea cea dintâi" se înţelege învierea sufletească, cea întru

Hristos; este învierea din moartea păcatului prin Taina Sf. Botez. Cei ce s-au

învrednicit de această înviere, vor învia abia la sfârşitul lumii; aceasta este „a

doua înviere", „învierea trupească", a celor din morminte. Cine s-a învrednicit

de „învierea cea dintâi", va fi bine răsplătit, „peste el moartea cea de a doua

nu are putere" (Apoc., 20,6.) Se vorbeşte de „moartea cea de a doua",

evident în contrast cu „moartea întâia". Moartea întâia este moartea

trupească; a doua moarte este osânda veşnică sau „iezerul de foc" (Apoc.,

20, 14-15).

Referindu-ne la textul de la I Tes., 4, 14-16, invocat de milenişti în sprijinul

celor două învieri, constatăm că şi acesta infirmă susţinerea lor. Textul

pledează pentru o singură înviere. într-adevăr, aici nu se vorbeşte decât

despre învierea celor drepţi, „morţi în Hristos"; nu se aminteşte nimic despre

învierea păcătoşilor, dintr-un motiv binecuvântat şi anume: Sf. Apostol Pavel

urmărea să-i mângâie pe cititorii săi (v. 18), neliniştiţi şi nelămuriţi în privinţa

parusiei. De aici, nu rezultă că păcătoşii ar învia mai târziu.

în Epistola I-a către corinteni (15, 23), Sf. Apostol Pavel vorbeşte despre

„cete", dar nu de două cete, a drepţilor şi a păcătoşilor, care ar învins la

intervale deosebite, ci de mai multe cete, potrivit gradelor de

sfinţenie sau păcătoşenie a celor ce vor învia, fiindcă „ades de stea se

deosebeşte în strălucire" (I Cor., 15, 41).

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 163 ..

Page 197: Colecţia de predici

Nicăieri în Sf. Scriptură nu se vorbeşte decât de o singură venire a

Mântuitorului, la sfârşitul lumii. învierea va fi una singură şi a tuturor

deodată, a celor drepţi şi a celor păcătoşi (loan, 5,28-29). Text concludent

avem în descrierea judecăţii obşteşti, la Matei, 25, 31-46, când sancţiunea

imparţială va fi dictată pentru toţi, drepţi şi păcătoşi - deopotrivă. Va fi un

singur seceriş, pentru grâu şi neghină (Matei, 13, 30, 42-43), o singură dată

va veni mirele pentru toate fecioarele (Matei, 25, 1-139, o singură dată va

veni Stăpânul să ceară socoteală lucrătorilor din via sa (Matei, 21, 33-41),

deodată va cere socoteală despre talanţii pe care i-a încredinţat slujitorilor

Săi (Matei, 25, 14-39). După învierea morţilor, urmând judecata drepţilor şi

păcătoşilor, este exclusă împărăţia hiliastă, cu consecinţele ei dăunătoare

pentru cei ce aderă la ea.

Judecata din urmă, pe lângă caracterul ei solemn şi public, mai este şi

definitivă. Sentinţa ei este pentru veşnicie şi inapelabilă. Păcătoşii vor

„merge la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică" (Matei, 25, 46).

Osânda păcătoşilor aduce cu sine veşnicie chinurilor iadului, pe care

Mântuitorul le-a numit „gheena, focul nestins, unde viermele nu moare şi

focul nu se stinge" (Marcu, 9, 45-48).

Greşit învaţă ortodocşii care tăgăduiesc veşnicia chinurilor iadului,

sprijinindu-se pe textul paulin: „Vrăjmaşul, cel din urmă care va fi nimicit este

moartea" (I Cor., 15, 26) şi pe textul ioaneic. „Şi s-a pogorât foc şi i-a mistuit"

(Apoc., 20, 9). De aici, ar rezulta că ceea ce se numeşte iad sau moartea

veşnică nu va fi altceva decât o nimicire a celor păcătoşi, spre a nu fi în veci.

O astfel de învăţătură face fără rost judecata de apoi. Ori, judecata de apoi

are un împătrit scop: 1) să arate dreptatea lui Dumnezeu; 2) să arate

nedreptăţile oamenilor; 3) să fie răsplătite faptele bune ale celor drepţi; 4) să

fie pedepsite cu chinuri veşnice păcatele celor răi (Rom., 2, 5; II Petru, 3, 7;

Iov, 24, 1; Ps. 61, 11; 95, 13; Pilde, 24, 12; Eccles., 11, 9; 12, 14; Ier., 17, 10;

Matei, 16, 27; 13, 43; 25, 46; Isaia, 13, 11 ş. a. I Vezi: Arhim. Cleopa Ilie,

Despre credinţa ortodoxă, Bucureşti 1981, p. 215). >

Credinţa în veşnicia pedepselor iadului pentru marii păcătoşi o aflăm i şi la

păgâni. Tantalus a fost aruncat în iad pentru trădarea secretelor zeilor şi aici,

Page 198: Colecţia de predici

deşi avea apă destulă suferea de o sete grozavă, deoarece i de câte ori voia

să bea, apa fugea de el. Această pedeapsă avea să o sufere în veci.

Invocarea frecventă a bunătăţii absolute a lui Dumnezeu în sprijinul

suprimării chinurilor veşnice, încă nu este justificată. într-adevăr Dumnezeu

este iertător şi îndelung răbdător, dar numai în viaţa aceasta, fiindcă aici este

timpul de îndreptare, de pocăinţă. Obţinerea iertării din partea lui Dumnezeu

depinde de pocăinţa noastră. în viaţa de dincolo însă noi nu ne putem pocăi,

potrivit cuvintelor Mântuitorului: „Trebuie să fac până este ziuă, lucrurile

Celui ce m-a trimis pe Mine, că vine noaptea, când nimeni nu poate să

lucreze" (Ioan, 9, 4). Dincolo, Dumnezeu ne judecă după dreptatea Sa. Dacă

ar fi să acceptăm restaurarea tuturor, cum învăţa Origen, ar însemna să

recunoaştem lără rost însăşi întruparea Mântuitorului. Mai mult, ar însemna

să ignorăm un principiu elementar de dreptate, potrivit căruia sancţiunea

este direct proporţională cu gravitatea faptei. Deşi fapta este săvârşită în

timp, pentru răutatea ei nelimitată, ea este pedepsită cu osânda veşnică.

După cum răsplata şi fericirea drepţilor ţine o veşnicie, pentru faptele bune

săvârşite în timp, tot aşa sunt pedepsiţi cu chinuri veşnice păcătoşii,

pentru fărădelegile săvârşite pe durata timpului.

* * *

Se impune ca adevăraţii creştini să întipărească bine în minte că - pentru a fi

părtaşi dreptei răsplătiri - se cere exersare în bine, acţiune de anihilare a

răului introdus prin păcat, care se înfăptuieşte în timp. Eliberarea de patimi

se face cu nevoinţă îndelungată în timp. Faptele vieţii prezente săvârşite de

credincios, au urmări asupra contemporanilor şi asupra posterităţii spre bine

sau spre rău. Dar acţiunea morală a unui creştin - pe măsura rânduielii divine

- îi imprimă şi acestuia o calitate, echivalentă cu despătimirea, care îi asigură

„sfârşit creştinesc şi răspuns bun la înfricoşata judecată a lui Hristos".

Adormitul în Domnul (N), de care ne despărţim în aceste zile pline de lumină,

a vieţuit în Hristos, iar moartea a considerat-o „un câştig" (Fii., 1, 21). Pentru

el, realizarea binelui în viaţa pământească n-a cunoscut oprire, ci s-a străduit

să plinească permanent „Legea" în familie '* şi în raporturile cu semenii din

societate, de-a lungul călătoriei pământeşti, ştiind că „noi suntem zidiţi

pentru fapte bune" (Efes., 2, 10). Ca gospodar harnic, trăim toamna din plin

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 165 ..

Page 199: Colecţia de predici

bucuria strângerii recoltelor, ca urmare a muncii tale neîntrerupte. Dar, nu

uita nici o clipă - mai presus de toate - că eşti fiul al lui Dumnezeu, îndatorat

să ajungă spic viu în holda creştină. Altfel spus, în fruntea tuturor grijilor sale,

era gândul veşnicei sale mântuiri, cunoscând cuvântul dreptului şi înaltului

Judecător: „Orice pom care nu face roadă bună, se taie şi se aruncă în foc"

(Matei, 7, 19).

Cel ce pleacă dintre noi, încărcat de mulţi ani, dar şi de o bogăţie sufletească

deosebită, agonisită în timp, rămâne o pildă creştinească demnă de urmat.

Este pilduitoare din partea lui mărturisirea nefăţărită a credinţei în toată

puritatea ei, până în ultima clipă a vieţii. El a avut credinţa în înviere, într-o

singură înviere, la sfârşitul lumii, aceasta definindu-1 ca pe un creştin

autentic. Suntem încredinţaţi că vistieria lui morală va ieşi la iveală pe

întinderea vieţii veşnice, în toată frumuseţea ei. Preamărind - în aceste zile -

pe lisus Cel înviat, să-L rugăm ca pe cel „adormit întru Domnul şi în nădejdea

învierii să-1 învrednicească de veşnica bucurie a vieţuirii cu El, iar familiei

îndoliate să-i aducă mângâiere, pace sufletului şi binecuvântare".

Să-i fie ţărâna uşoară şi memoria binecuvântată!

Invocarea frecventă a bunătăţii absolute a lui Dumnezeu în sprijinul

suprimării chinurilor veşnice, încă nu este justificată. într-adevăr Dumnezeu

este iertător şi îndelung răbdător, dar numai în viaţa aceasta, fiindcă aici este

timpul de îndreptare, de pocăinţă. Obţinerea iertării din partea lui Dumnezeu

depinde de pocăinţa noastră. în viaţa de dincolo însă noi nu ne putem pocăi,

potrivit cuvintelor Mântuitorului: „Trebuie să fac până este ziuă, lucrurile

Celui ce m-a trimis pe Mine, că vine noaptea, când nimeni nu poate să

lucreze" (loan, 9, 4). Dincolo, Dumnezeu ne judecă după dreptatea Sa. Dacă

ar fi să acceptăm restaurarea tuturor, cum învăţa Origen, ar însemna să

recunoaştem fără rost însăşi întruparea Mântuitorului. Mai mult, ar însemna

să ignorăm un principiu elementar de dreptate, potrivit căruia sancţiunea

este direct proporţională cu gravitatea faptei. Deşi fapta este săvârşită în

timp, pentru răutatea ei nelimitată, ea este pedepsită cu osânda veşnică.

După cum răsplata şi fericirea drepţilor ţine o veşnicie, pentru faptele bune

săvârşite în timp, tot aşa sunt pedepsiţi cu chinuri veşnice păcătoşii,

pentru fărădelegile săvârşite pe durata timpului.

Page 200: Colecţia de predici

* * *

Se impune ca adevăraţii creştini să întipărească bine în minte că - pentru a fi

părtaşi dreptei răsplătiri - se cere exersare în bine, acţiune de anihilare a

răului introdus prin păcat, care se înfăptuieşte în timp. Eliberarea de patimi

se face cu nevoinţă îndelungată în timp. faptele vieţii prezente săvârşite de

credincios, au urmări asupra contemporanilor şi asupra posterităţii spre bine

sau spre rău. Dar acţiunea morală a unui creştin - pe măsura rânduielii divine

- îi imprimă şi acestuia o calitate, echivalentă cu despătimirea, care îi asigură

„sfârşit creştinesc şi răspuns bun la înfricoşata judecată a lui Hristos".

Adormitul în Domnul (N), de care ne despărţim în aceste zile pline de lumină,

a vieţuit în Hristos, iar moartea a considerat-o „un câştig" (Fii., 1, 21). Pentru

el, realizarea binelui în viaţa pământească n-a cunoscut oprire, ci s-a străduit

să plinească permanent „Legea" în familie " şi în raporturile cu semenii din

societate, de-a lungul călătoriei pământeşti, ştiind că „noi suntem zidiţi

pentru fapte bune" (Efes., 2, 10). Ca gospodar harnic, trăim toamna din plin

bucuria strângerii recoltelor, ca urmare a muncii tale neîntrerupte. Dar, nu

uita nici o clipă - mai presus de toate - că eşti fiul al lui Dumnezeu, îndatorat

să ajungă spic viu în holda creştină. Altfel spus, în fruntea tuturor grijilor sale,

era gândul veşnicei sale mântuiri, cunoscând cuvântul dreptului şi înaltului

Judecător: „Orice pom care nu face roadă bună, se taie şi se aruncă în foc"

(Matei, 7, 19).

Cel ce pleacă dintre noi, încărcat de mulţi ani, dar şi de o bogăţie sufletească

deosebită, agonisită în timp, rămâne o pildă creştinească demnă de urmat.

Este pilduitoare din partea lui mărturisirea nefaţărită a credinţei în toată

puritatea ei, până în ultima clipă a vieţii. El a avut credinţa în înviere, într-o

singură înviere, la sfârşitul lumii, aceasta definindu-1 ca pe un creştin

autentic. Suntem încredinţaţi că vistieria lui morală va ieşi la iveală pe

întinderea vieţii veşnice, în toată frumuseţea ei. Preamărind - în aceste zile -

pe Iisus Cel înviat, să-L rugăm ca pe cel „adormit întru Domnul şi în nădejdea

învierii să-l învrednicească de veşnica bucurie a vieţuirii cu El, iar familiei

îndoliate să-i aducă mângâiere, pace sufletului şi binecuvântare".

Să-i fie ţărâna uşoară şi memoria binecuvântată!

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 167 ..

Page 201: Colecţia de predici

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREDINCIOS DECEDAT SUBIT

Rugăciunile celor vii pentru cei morţi

Avem în faţa noastră o privelişte tristă. O întâmplare neaşteptată a răpit din

rândurile celor vii pe un enoriaş fruntaş al parohiei noastre, încă în plină

putere. Un soţ credincios, pilduitor prin devotamentul lui, un tată grijuliu,

care, până ieri-alaltăieri, alerga şi se zbătea pentru cei dragi inimii sale,

astăzi nu mai este decât un lut cu chip omenesc, dar fără suflare de viaţă.

Vrând-nevrând, lacrimile ne brăzdează faţa - mărturie a durerii ce ne-a

cuprins - şi dăm ascultare cântări funebrale: „Văzându-mă zăcând Iară glas şi

fără suflare, plângeţi toţi pentru mine, fraţilor şi prietenilor, rudeniile şi

cunoscuţii. Că ieri am vorbit cu voi şi fără de veste mi-a venit asupra-mi

înfricoşatul ceas al morţii". (Vezi: Molitvelnic, Bucureşti, 1950, p. 233).

Lovitura este mare, moartea venind ca un fur, răpind comoara cea mai

aleasă a familiei, pe un soţ bun şi sârguitor şi pe un părinte iubitor şi

jertfelnic, care a fost personificarea hărniciei şi omeniei. Dar, plecarea lui

neaşteptată dintre noi, pe lângă amărăciunea şi sfâşierea sufletească aduse

familiei, este şi un prilej de cugetare mai atentă asupra sfârşitului vieţii

pământeşti, al cărei soroc nu ne este dat să-1 cunoaştem, oricât de învăţaţi

am fi. înţeleptul Solomon a cuprins această idee în următoarele cuvinte. „Şi

am văzut că timpul şi întâmplarea întâmpină pe toţi. Căci omul nu ştie nici

măcar vremea lui; întocmai ca peştii care sunt prinşi în vicleanul năvod,

întocmai ca păsările în lat, aşa sunt prinşi fără de veste oamenii în vremea de

restrişte, când vine dintr-odată peste ei" (Eccle., 9, 11-12). Mai explicit şi mai

categoric, în privinţa sfârşitului nostru fulgerător şi necruţător, este

Mântuitorul, când îşi încheie „Parabola celor zece fecioare", cu cuvintele.

„Privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului" (Matei, 25,

13; 24, 42, 44). Candela sufletului se cere să fie fără întrerupere plină cu

untdelemnul credinţei şi al faptelor bune. „Fericit slujitorul acela, pe care

venind stăpânul său îl va găsi făcând aşa" (Matei, 24, 46). Sunt cazuri însă,

cum este şi cel de faţă, când, din cauza morţii grabnice, creştinul nu-şi poate

lua nici măcar Sfânta împărtăşanie ca merinde pentru drumul vieţii de veci.

Ne revine nouă imperioasa datorie să-1 însoţim dincolo, cu prinosul dragostei

noastre, cu rugăciuni şi mijlociri, ca pe unul care de altfel „legea a păzit şi

Page 202: Colecţia de predici

întru nădejdea învierii a adormit"... Această îndatorire ne revine dintr-un

motiv binecuvântat. Moartea nu întrerupe comuniunea spirituală a viilor cu

cei morţi. Cei ce au fost uniţi în credinţă în viaţa pământească, îşi păstrează

legătura spirituală cu cei adormiţi întru

Domnul, aparţinând aceleiaşi împărăţii a Mântuitorului lisus Hristos.

* * *

Cu prilejul slujbei înmormântării mirenilor, ne este dat să auzim rostindu-Se

multe rugăciuni de iertare, pentru cel decedat. între altele, este următoarea:

„Mântuieşte pe cei ce nădăjduiesc întru tine, Maica Soarelui celui nespus,

Născătoare de Dumnezeu, şi fă milostiv pe Prea Bunul Dumnezeu cu

rugăciunile tale, rugămu-ne, ca să dea odihnă celui ce a răposat acum, unde

odihnesc sufletele drepţilor, arată-1 moştenitor bunătăţilor celor

dumnezeieşti în locaşurile drepţilor, întru pomenire veşnică, ceea ce eşti cu

totul fără prihană" (Molitvelnic, p. 232).

Rugăciunile acestea nu sunt introduse fără rost în „Rânduiala înmormântării",

după cum nu sunt fără rost nici rugăciunile celor vii ai familiei pentru cei

seceraţi de moarte. Este o concordanţă perfectă între dogmă şi actele de

cult. Cei decedaţi au trecut pe alt plan al existenţei şi formează cu cei vii o

comunitate, un trup al cărui cap este lisus Hristos. Precum membrele trupului

nu pot sta despărţite unele de alte, tot aşa cei vii stau în neîntreruptă

legătură cu cei morţi, şi sunt îndatoraţi să ceară de la Dumnezeu iertarea

păcatelor lor. „Precum într-un singur trup avem multe mădulare şi

mădularele nu au toate aceeaşi lucrare, aşa şi noi, cei mulţi, un trup suntem

în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora" (Rom., 12,4-5). „Şi dacă un

mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; şi dacă un mădular este

cinstit, toate mădularele se bucură împreună" (I Cor., 12,26). Dacă un creştin

moare subit sau altfel, fără să se fi îndreptat întru toate de păcatele sale, cei

vii se întristează, plâng şi se tânguiesc la despărţirea sufletului, rămânând

îndatoraţi să se roage pentru iertarea păcatelor lui.

Avem numeroase mărturii scripturistice în sprijinul mijlocirii celor vii prin

rugăciuni şi fapte de caritate - pentru iertarea păcatelor celor adormiţi.

Enumerăm câteva dintre ele, începând cu Vechiul Testament Există aici rituri

funebre seculare, tot atâtea acte de doliu prin care se exprimă durerea celor

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 169 ..

Page 203: Colecţia de predici

vii pentru cei răposaţi, jelirea, ruperea hainelor şi încingerea cu sac (II Regi,

3,31). Patriarhul Iacov îl îndatorează - prin jurământ - pe fiul său Iosif, ca

atunci când va adormi să-1 scoată din Egipt şi să-1 îngroape în Canaan. Iosif

şi-a respectat jurământul; când tatăl său s-a săvârşit din viaţă, 1-a dus cu

mare pompă în Canaan şi „au plâns acolo plângere mare şi tare foarte şi a

jelit Iosif pe tatăl său şapte zile" (Fac., 47, 30-31; 50, 10). Iudeii aveau servicii

la înmormântare, care constau din plângeri şi postiri, care variau între trei şi

şapte zile, uneori chiar 30 de zile (Deut., 34, 8). Postul substituie faptele de

binefacere în folosul celor decedaţi.

în Vechiul Testament se vorbeşte şi de daruri-jertfe ce se aduceau pentru cei

morţi. Citim în Cartea a Il-a a Macabeilor următoarele: „Iar a doua zi au venit

cei ce erau cu Iuda, precum a fost rânduit ca să ridice trupurile celor omorâţi

şi să le aşeze cu rudeniile în părinteştile morminte. Şi a aflat sub hainele

fiecăruia din cei morţi lucruri închinate idolilor lamniei, de la care îi oprea

legea pe Iudei, şi tuturor vădit lucru a fost că pentru stare pricină au căzut

aceştia. Şi toţi binecuvântând pe Judecătorul cel drept, pe Domnul, cel ce

arată cele ascunse şi întorcându-se la rugăciuni, s-au rugat pentru păcatul ce

s-a făcut, ca de tot să se şteargă. Şi lacând adunare de bani după numărul

bărbaţilor a trimis la Ierusalim, să aducă jertfă pentru păcat, foarte şi cuvios

lucru pentru socotinţa învierii morţilor! Că de n-ar fi avut nădejde că vor învia

cei ce mai înainte au căzut, deşert şi de râs lucru ar fi a se ruga pentru cei

morţi. Şi a văzut că celor ce cu bună cucernicie au adormit, foarte bun dar

este pus. Drept aceea, sfânt şi cucernic gând a fost, că a adus jertfă de

curăţire pentru cei morţi, ca să se slobozească de păcat" (II Mac., 12, 39-46).

Necesitatea mijlocirii celor vii pentru cei morţi o susţine şi înţeleptul Sirah,

când povăţuieşte să se facă acte de milostenie nu numai pentru cei vii, ci şi

pentru răposaţi: „Dărnicia ta să atingă pe toţi cei în viaţă, şi chiar morţilor fa-

le parte de dărnicia ta" (înţelepciunea lui Isus Sirah, 7, 35). Tobit,

recunoscând folosul rugăciunii pentru cei morţi, a poruncit fiului său, ca să fie

darnic cu pâinea şi cu vinul la mormântul celor drepţi (Tobit, 4, 17). Profetul

Ieremia porunceşte ca pentru cei ce l-au părăsit pe Dumnezeu, să nu se

frângă pâine de jale cu mângâiere pentru cel mort (Ier., 16, 7-11).

Page 204: Colecţia de predici

Noul Testament este mai explicit în privinţa obligaţiei de a ne ruga pentru

semenii noştri, cât timp sunt în viaţă, dar şi după moarte. „Dacă vede cineva

pe fratele său păcătuind - păcat nu de moarte - să se roage, şi Dumnezeu va

da viaţă acelui frate, anume celor ce nu păcătuiesc de moarte. Este şi păcat

de moarte, nu zic să se roage pentru aşa păcat" (I Ioan, 5, 16).

Din textul ioaneic rezultă că cei vii se roagă pentru cei adormiţi în credinţă,

care n-au fost vrăjmaşi Iui Dumnezeu şi care murind pocăiţi n-au putut face

roade de pocăinţă, sau care nu s-au pocăit deplin aici pe pământ. Astfel de

suflete merg în iad, iar prin rugăciunile Bisericii li se uşurează situaţia sau

chiar sunt salvate de acolo. E vorba de sufletele în care a rămas o oarecare

bunătate ce poate fi făcută rodnică prin rugăciunile noastre, aşa după cum

poate fi dezvoltată prin influenţa soarelui şi a ploii o sămânţă sănătoasă în

pământ fertil, sau după cum poate fi însănătoşită o celulă bolnavă în

organism. Rugăciunile celor vii nu pot ajuta celor decedaţi - fără ca aceştia să

fi săvârşit ceva bun , cu atât mai vârtos nu pot ajuta celor ce au păcătuit

împotriva Duhului Sfânt (Matei, 12, 32), aşa după cum nici soarele şi nici

ploaia nu pot ajuta să răsară din pământ un grăunte stricat sau după cum

organismul nu poate învia o celulă moartă.

S-ar putea ridica obiecţiunea că rugăciunile Bisericii prin care unele suflete

din iad ar putea fi uşurate sau chiar salvate, contravin cuvintelor din

„Parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr", în care se spune că între

rai şi iad este o prăpastie de netrecut (Luca, 16, 27). Contradicţia este numai

aparentă, fiindcă textul amintit spune numai atât că nimeni nu poate prin

proprie voinţă să treacă dintr-o stare în alta. Bariera de netrecut - după

moarte - este de netrecut pentru om, dar nu şi pentru Dumnezeu. Cei

decedaţi, dar neîntinaţi de păcate de moarte, beneficiază de îndurare, nu

datorită suferinţelor şi meritelor pe care eventual ei şi le-ar fi câştigat după

moarte, ci datorită mijlocirilor făcute de către cei vii care formează Biserica

luptătoare. însuşi Mântuitorul ne povăţuieşte. „Şi orice veţi cere întru numele

Meu, aceea voi face" (loan, 14,13). Dacă „sângele lui Hristos ne curăţeşte pe

noi de orice păcat", atunci acelaşi sânge curăţeşte de tot păcatul şi pe

decedaţii pomeniţi la Sf. Liturghie pentru care preotul, în momentul când

pune miridele în Sf. Potrire, se roagă: „spală, Doamne, păcatele celor ce s-au

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 171 ..

Page 205: Colecţia de predici

pomenit aici, cu cinstit sângele Tău pentru rugăciunile Sfinţilor Tăi" (Vezi: Pr.

Drd. Nicolae Alexa, Temeiuri dogmatice ale rugăciunilor pentru cei morţi, în

„Studii Teologice", Nr. 1-2 / 1978, pp. 100-101).

Chiar dacă în Noul Testament nu se spune în mod direct să ne rugăm pentru

cei morţi, dar întrucât ni se spune să ne rugăm pentru, toţi oamenii, urmează

că avem datoria să ne rugăm şi pentru cei răposaţi. Sf. Apostol Pavel ne

sfătuieşte stăruitor s-o facem: „Vă îndemn, deci, înainte de toate să faceţi

cereri, rugăciuni, mijlociri, pentru toţi oamenii" (I Tim., 2,1). în expresia „toţi

oamenii" se cuprind viii şi morţii deopotrivă. Cei morţi - prin rugăciunile

noastre, făcute în numele Mântuitorului, şi prin faptele caritabile săvârşite

pentru ei, vor beneficia de mila lui Dumnezeu, bineînţeles dacă au părăsit

lumea cu nădejdea învierii şi a vieţii veşnice. Asta, după judecata particulară,

înainte de judecata de apoi, când situaţia se pecetluieşte pe vecii vecilor.

Argument convingător că, prin credinţa, nădejdea, dragostea şi ruga noastră

putem ajuta celor răposaţi, avem la Mântuitorul Iisus Hristos, care

tămăduieşte bolnavii şi învie morţii, în baza credinţei altora. Astfel, la

rugăciunea stăruitoare a femeii canaaneence, îi izbăveşte frica de

încercările diavolului (Matei, 15, 28); în baza credinţei, vindecă pe

slăbănogul din Capernaum (Matei, 8, 5-13), vindecă pe sluga sutaşului prin

credinţa stăpânului său. Mai mult, Iisus învie din morţi pe fiica lui Iair (Matei,

9, 18-239, pe fiul văduvei din Nain (Luca, 7, 11-169 etc.

Dacă Mântuitorul a satisfăcut cereri pentru izbăvirea oamenilor noştri demni,

când era pe pământ, suntem încredinţaţi că o va face şi după înălţarea Sa la

cer. însuşi ne încredinţează de adevărul acesta, când spune: „Dacă doi dintre

voi se vor învoi pe pământ pentru un lucru pe care îl vor cere, se va da lor de

la Tatăl Meu care este în ceruri" (Matei, 18, 19). Noi, creştinii, ne învoim pe

pământ, în rugăciune comună, îndeosebi la Sfânta Liturghie, când se aduce

jertfa euharistică şi pomenim „ pe toţi cei adormiţi întru nădejdea învierii

vieţii, cei de veci, rugându-ne să-i odihnească unde străluceşte lumina feţii

Tale".

Sfinţii Părinţi au pus accent deosebit pe comuniunea viilor cu morţii, stăruind

asupra legăturii veşnice dintre ei, exprimată din partea celor vii prin

rugăciuni fierbinţi - rod al dragostei ce-i leagă de confraţii trecuţi pe tărâmul

Page 206: Colecţia de predici

veşniciei. ?Nu trebuie să uităm că fiecare mort este o fiinţă singulară şi de

neînlocuit, el trăind veşnic în memoria lui Dumnezeu, cu meritele şi

metehnele lui. Corect se exprimă un luminat teolog, când afirmă că Biserica,

în rugăciunile sale pentru cei morţi, cere lui Dumnezeu harul ca ei să rămână

mereu prezenţi înaintea ochilor noştri, prezenţa lor să fie constantă. Cât

priveşte schimbarea ontologică a sufletului decedaţilor, ea aparţine în

exclusivitate lui Dumnezeu, milei

Sale, după cum aparţine toată viaţa Bisericii.

* * *

Pe vremea Sf. Ambrozie (t 397) era frecventă superstiţia că există o oglindă

miraculoasă în care omul ar putea să se vadă cum arată în clipa morţii.

Sfântul Părinte a ţinut o cuvântare împotriva acestei superstiţii, spunând

următoarele: „Priviţi viaţa voastră, faptele şi întrelăsările, şi atunci veţi avea

o icoană adevărată, o icoană în care veţi putea vedea cum veţi fi în ceasul

morţii. O viaţă sfântă este calea spre o moarte sfântă, iar o moarte sfântă

este calea spre o viaţă veşnică fericită".

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 173 ..

Page 207: Colecţia de predici

Adormitul în Domnul (N) nu putem spune că a fost întruchiparea sfinţeniei în

accepţia desăvârşită a cuvântului, dar a năzuit - pe cât i-a fost cu putinţă - să

fie onest şi corect în relaţiile cu aproapele... îi repugna minciuna şi neomenia,

pe acestea le înfiera fără cruţare. Ceea ce 1-a caracterizat îndeosebi a fost

munca osârduitoare pentru familia sa, pentru agonisirea celor necesare

casei, şi educarea sănătoasă a odraslelor sale - împreună cu devotata lui

soţie. El a făcut din muncă o disciplină severă a vieţii, înfruntând cu

tenacitate adversităţile ce i s-au ivit în cale. Dar, prins în iureşul alergărilor

zilnice, a uitat cât de fragil este firul vieţii, cât de slabe sunt puterile noastre,

„când dobândim lumea, atunci în groapă ne sălăşluim, unde împreună sunt

împăraţii şi săracii".

Pentru orientarea noastră creştinească, să reţinem, din acest prilej că icoana

în care putem vedea ceasul morţii este viaţa noastră de fiecare clipă,

neuitând că orice clipă ar putea fi cea din urmă şi decisivă destinului nostru.

Drumul rectiliniu, în afară de arşiţa păcatelor şi ispitelor, ancorat constant la

ţărmul misterios al Absolutului, este garanţia unui sfârşit creştinesc şi a unei

primăveri cu bucurii neîmplinite, veşnice. în repertoriul moral al virtuţilor

noastre, se cere ca - în primul rând - înţelepciunea - care rodeşte prevedere -

să stea la loc de frunte. Ea ne va călăuzi cu chibzuinţă către vremea

secerişului, care este sfârşitul inevitabil, când neghina se va arde, iar grâul se

va strânge în hambar (Matei, 13, 30). Minunat a surprins poeta acest adevăr,

în versurile următoare: „La fel şi omului când ceasu-i bate / El îşi pune

mâinile pe piept / Păcatele lui toate-i sunt iertate / De ştie a muri înţelept"

(Iulia Hasdeu, Bene morione, în „România literară", nr. 6 / 1982).

Adormitul în Domnul (N) n-a uitat poruncile, s-a conformat lor, cu unele

întrelăsări, ca orice pământean. Pragul bisericii 1-a trecut cu creştinească

evlavie, familiei i-a fost proteguitor, „a urât pe cei ce lucrează fărădelegea"

(Ps., 5, 5) şi a preţuit pe cei drepţi şi omenoşi. Azi, îşi dă sufletul Dreptului

Judecător, cu încredinţarea că El este „judecător drept, tare şi îndelung

răbdător" (Ps., 7,11), deci va cântări cu dumnezeiască obiectivitate faptele

vieţii sale.

împărtăşind familiei cuvânt de mângâiere şi întărire sufletească, şi

îndatorându-o să poarte în inimă naşterea chipul lui senin şi bun şi să-1

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 173 ..

Page 208: Colecţia de predici

pomenească în rugăciuni, rugăm pe Milostivul Dumnezeu să-i treacă cu

vederea toate greşelile, cele de voie şi cele fără de voie, ca un iubitor de

oameni.

Odihnească în pace!

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI BUNIC

Nemurirea sufletului

1'alriarhul Avram, ajuns la bătrâneţe, a trimis pe sluga sa cea băl rână, pe

Eliazar, din Hebron în Mesopotamia, să ia de acolo femeie lui Isaac, fiul său.

Călătoria lui Eliazar a fost grea şi obositoare. Dar, el, fiind un slujitor

credincios, a dus-o până la capăt, reuşind să aducă lui Isaac de soţie pe

Rebeca, fiica lui Batuel. Grea a fost despărţirea pentru Rebeca de familia ei!

Mereu se depuneau stăruinţe, atât pe lângă Rebeca, cât şi pe lângă Eliazer,

să amâne plecarea. Slujitorul lui Avram - însă - e< mşticnt de misiunea ce i

se încredinţase, a spus celor din Mesopotamia „Lăsajji-mă să mă duc la

stăpânul meu!... Nu mă zăboviţi / Căci Domnul in-a lăcut să izbutesc în calea

mea; lăsaţi-mă să mă duc la stăpânul meu", (l'ac., 24, 54-56).

Este nimerită analogia ce se face între călătoria lui Eliazer şi călătoria vieţii

pământeşti a fiecăruia dintre noi. Fiecăruia dintre noi, i s-a încredinţat din

partea lui Dumnezeu - la primirea sa în lume - o misiune »le îndeplinit,

precum şi un mănunchi de daruri de care să se folosească în acest scop.

Edificatoare, în această privinţă, este Parabola talanţilor, în care se spune că

fiecăruia i s-a încredinţat numărul de talanţi, „după puterea lui", după măsura

puterii de care dispune, sau mai corect spus în măsura sforţărilor ce face de a

atinge un scop mai înalt.

în lumina învăţăturii creştine, sensul vieţii noastre este împlinirea chemării ce

ni s-a statornicit dintru început. în acest scop ni s-a pus la dispoziţie şi

perioada de timp necesară. „Zilele anilor noştri sunt şaptezeci de ani, dar de

vor fi în putere optzeci de ani şi ce este mai mult decât aceştia, este

osteneală şi durere" (Ps., 89,10-11) în intervalul acesta de timp, avem datoria

să fructificăm darurile ce ni s-au dat şi apoi să plecăm liniştiţi pe tărâmul de

unde am purces, asemenea lui Eliazer care s-a întors în Hebron. Cei apropiaţi

nouă plâng, ne-ar opri - dacă ar fi cu putinţă - dar sufletul nostru le răspunde:

„Nu mă opriţi, lăsaţi-mă să mă întorc la Stăpânul meu", fiindcă El ne-a zidit

Page 209: Colecţia de predici

pentru nemurire. „1 iumnezeu a zidit pe om spre nestricăciune şi 1-a zidit

după chipul fiinţei

Sale" (înţelepciunea lui Solomon, 2, 23).

* * *

Călătoria vieţii pământeşti poate avea două înfăţişări, una „este calea cea

lată care duce la pieire şi mulţi sunt care o află" (Matei, 7, 13), e drumul celor

ce n-au cunoscut pe Dumnezeu şi nu s-au conformat poruncilor Lui. Aceştia

au apucat drumul prin pustietăţi şi au alunecat pe povârnişul păcatului,

ajungând la bătrâneţe să stea în faţa morţii, cu o viaţă prăpădită, irosită în

preocupări minore, plată, fără nimic pozitiv pe răbojul ei. De altă parte, este

„calea cea îngustă care duce la viaţă şi puţini sunt care o află" (Matei, 7,14;

Luca, 13, 24). E drumul celor ce-şi pun viaţa la adăpostul legilor morale, de-a

lungul călătoriei pământeşti ei cunosc osteneli, muncă, suferinţă, dar găsesc -

în compensaţie - la fiecare pas, o bucurie sufletească, o floare înmiresmată.

Tăria aceasta sufletească este rezultanta credinţei lor nemăcinate de îndoieli

şi curăţeniei inimii lor, străină de ranchiună şi de pofte deşarte. Cel virtuos

este convins „că cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac" (I Ioan, 2,

17).

Pe calea strâmtă a umblat adormitul în Domnul (N), până la adânci bătrâneţe,

când - firesc - puterile i-au slăbit şi - în cele din urmă - şi-a dat obştescul

sfârşit, desprinzându-se de pe buzele lui cuvintele dreptului Simion: „Acum,

slobozeşte pe robul Tău Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că ochii mei

văzură mântuirea Ta... " (Luca, 2, 29-30). A rostit aceste cuvinte cu conştiinţa

împăcată că „lupta cea bună a credinţei a luptat" (I Tim., 6, 12), „vremea

despărţirii sale s-a apropiat" şi nădăjduieşte a fi învrednicit de „cununa

dreptăţii..., pe care Dreptul Judecător va da-o celor ce au iubit arătarea Lui"

(II Tib., 4, 6, 8).

într-adevăr, răposatul a mărturisit şi păzit credinţa, rostind, duminică de

duminică, la Sf. Liturghie, Simbolul credinţei. A mărturisit pe Dumnezeu cum

1-a cunoscut din Sf. Scriptură - pe care o ispitea zilnic cum 1-a învăţat

Biserica strămoşească şi părinţii săi, conformându-se cuvintelor psalmistului.

„Tăria mea şi lauda mea este Domnul şi mi-a fost mie spre izbăvire" (Ps.,

117, 14). îndeosebi, din tezaurul credinţei a desprins ideea supravieţuirii -

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 175 ..

Page 210: Colecţia de predici

nemuririi - prin moarte. Cercetând slova sfântă şi observând firea

înconjurătoare, singur a ajuns la concluzia că în natură toate mor ca să se

nască din nou, soarele apune ca să răsară în dimineaţa zilei următoare,

sămânţa aruncată sub brazdă, întâi putrezeşte, apoi încolţeşte şi face lujer.

întreaga natură se dezbracă toamna de podoabele ei, pentru ca în primăvara

următoare să se trezească din nou la viaţă şi să se înveşmânteze în haina

multicoloră a florilor şi verdeţii Singur a conchis că omul-cununa tuturor

creaturilor - nu poate avea un destin inferior firii înconjurătoare, fiind dotat cu

suflet, care, prin natura lui este hărăzit nemuririi. Citind Sf. Scriptură, a aflat

acolo vorbindu-se de „moartea sufletului", dar, până la urmă, a înţeles

Page 211: Colecţia de predici

că nu este vorba de nimicirea sufletului păcătoşilor de către Dumnezeu, ci de

depărtarea lor de Dumnezeu, de pedeapsa şi nefericirea lor veşnică sau de

„iezerul de foc" (Apoc., 20,15) în care ajung aceştia după judecata de obşte.

Ferice de cei ce sunt familiarizaţi cu problema cheie a mântuirii, cu

nemurirea sufletului, chestiune fundamentală pentru creştini. Pe credinţa în

nemurirea sufletului se întemeiază dogma învierii, a vieţii viitoare şi a unei

sancţiuni drepte şi definitive a faptelor noastre. Pentru creştini, sufletul este

viu prin el însuşi. După opinia lui Grigorie Palama, sufletul are viaţă nu numai

ca lucrare, ci şi ca fiinţă. Evident, viaţa sufletului este alta decât viaţa

trupului. Ca atare, „chiar desfăcându-se trupul, sufletul nu se destramă. Dar,

pe lângă faptul că nu se destramă, mai rămâne şi nemuritor, întrucât nu se

arată să fie pentru altul ci are viaţă în sine ca fiinţă" (Gr. Palama, Capete

despre cunoştinţa naturală, 32, 33, în „Filocalia", trad. rom., Voi. VII, p. 442,

cit. după Pr. Prof. I. Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Bucureşti, 1981, p.

350). Având viaţă proprie, sufletul nu se poate despărţi - prin moarte - de

ceea ce a fost realitatea lui esenţială în viaţă: conştiinţa eului. Altfel, ar trebui

să admitem descompunerea lui, ceea ce ar fi contra simplităţii şi identităţii

lui. Numai ceea ce este material, ceea ce este compus, se poate desface în

părţile sale constitutive, deci nimici...

Credinţa în nemurirea sufletului se întâlneşte la toate popoarele din toate

timpurile şi din toate locurile. Crezând în rai sau iad, în infern sau în câmpiile

Elisee, în sânul lui Brahina sau în Neant, în Valhala zeilor sau în sânul lui

Mahomed, toate religiile şi toate popoarele au crezut în nemurirea sufletului

şi într-o viaţă viitoare. însuşi faptul înmormântării şi obiceiurile de

înmormântare, precum şi grija ce se poartă cadavrelor, izvorăşte din credinţa

în nemurirea sufletului. îndeosebi, cultul morţilor învederează credinţa în

supravieţuirea sufletului.

Pentru creştin, nemurirea sufletului este un fapt psihologic simţit în

intimitatea conştiinţei lor, potrivit cuvintelor psalmistului: „însetat-a sufletul

meu de Dumnezeul cel viu, când voi veni şi mă voi arăta feţii lui Dumnezeu"

(Ps. 41, 2, 114, 7-8). Conştiinţa nemuririi şi a unei vieţi viitoare, creştinul o

trăieşte cu putere de instinct. Dacă în vâltoarea legilor finalităţii biologice,

|

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 173 ..

Page 212: Colecţia de predici

toate tendinţele funcţionale îşi găsesc un corelat în lumea reală, de ce s-ar

face excepţie cu această tendinţă spre nemurire legată mai ales de neamul

creştinesc? Dacă pasărea purtată de instinct îşi deschide aripile şi porneşte,

la apropierea iernii, spre alt climat mai cald şi-1 găseşte, de ce aspiraţia

creştinului spre o altă viaţă, cel puţin

174 loan BUN EA

Page 213: Colecţia de predici

tot aşa de reală şi tot aşa de puternică ca şi instinctul la animale, să fie

singură sortită neîndeplinirii şi înşelării? (Vezi: Ioan Gh. Savin, Apologetice,

Bucureşti, 1929, p. 68).

Pentru nemurirea sufletului pledează şi argumentul moral. El se rezumă la

următoarele: legea morală obligă pe om în general şi pe creştin în special să

Iacă binele şi să evite răul, fără să urmărească răsplata pentru binele făcut

sau să aştepte pedeapsa pentru răul săvârşit. Există însă o altă lege, aceea a

justiţiei, temeiul ordinii morale, care cere ca binele să fie răsplătit şi răul să

fie pedepsit. Ori, în viaţa pământească, adeseori, lucrurile se petrec pe dos.

virtutea este urgisită şi viciul răsplătit. Fiinţa noastră morală însă nu se

împacă cu această degringoladă morală, ci postulează nemurirea sufletului şi

existenţa unei vieţi viitoare, în care faptele bune să fie răsplătite, iar cele rele

să fie pedepsite - după gravitatea lor. La 15 ianuarie 1850, Victor Hugo

spunea în Camera franceză următoarele. „Este o altă viaţă în care se va face

dreptate. Eu cred profund în această lume mai bună şi declar aci, ea este

siguranţa supremă a raţiunii mele, cum este suprema bucurie a inimii mele"

(cit. după Mitropolitul lrineu, Teologia luptătoare, Bucureşti, 1941, p. 94).

Cu moartea lui (N), pleacă dintre noi unul dintre veteranii parohiei noastre,

care fără să fi avut diplome, a adunat din citirea cărţilor, îndeosebi a Bibliei,

şi din experienţa unei vieţi îndelungate, învăţături folositoare, lui şi altora din

jur. „Din vistieria cea bună a inimii sale" (Luca, 6, 45) a scos cele bune şi le-a

dăruit celor ce au voit să ajungă la cunoştinţa adevărului. Este demnă de

subliniat grija pe care adormitul în Domnul (N) a purtat-o pentru neprihana

sufletului său, ştiind că numai „cei curaţi cu inima vor vedea pe Dumnezeu"

(Matei, 5, 8)... La credinţa lui fermă, a adăugat bogăţia faptelor sale bune, cu

încredinţarea că numai o astfel de viaţă este piedestal sigur şi solid mântuirii,

într-adevăr, când închidem ochii, întâi ne părăsesc cele deşarte ale vieţii

acesteia, bogăţiile sonore, până la mormânt ne conduc rudeniile şi prietenii,

iar dincolo de mormânt ne însoţesc faptele bune. Virtuţile constituie garanţia

intrării sufletului în cetatea de lumină a Ierusalimului ceresc populat cu

spiritele cele mai alese ale Dumnezeului Celui viu (Evrei, 12, 22).

Reţinem din viaţa decedatului, pe lângă fervoarea credinţei, cu implicaţiile ei,

inclusiv nemurirea sufletului, bunătatea inimii sale. Aceasta o ştiu cu

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 175 ..

Page 214: Colecţia de predici

deosebire copiii, nepoţii şi strănepoţii, pe care i-a învăţat „să cinstească casa

lor şi să dea răsplătire părinţilor, pentru că lucrul acesta este bun şi primit

înaintea lui Dumnezeu" (I Tim., 5, 4). Duioşia inimii sale s-a revărsat din plin

asupra tuturor, fiind izvor de bucurii mari, care nu pot fi exprimate în cuvinte,

de aceea e firesc că lacrimile celor rămaşi nu pot fi stăvilite.

Acum, bunicul dă urmare logicii care ne stăpâneşte pe toţi. E logica de care

ascultă şi frunzele şi florile, când cad fără viaţă, într-o totală indiferenţă

cosmică. Dar, după cum frunzele şi florile reînvie, odrăslesc, în anotimpul

primăverii, tot aşa şi fiinţa umană la timpul socotit se scoală „întru

nestricăciune şi putere" (I Cor., 15, 42-43). Aici, rezidă mângâierea fără

echivalent a creştinilor.

La plinirea călătoriei pământeşti şi la trecerea lui pe tărâmul vieţii celei

veşnice, noi îl însoţim cu rugăciunile noastre, spre a fi învrednicit de

cetăţenia împărăţiei celei gătite celor ce nu numai zic: „Doamne, Doamne, ci

şi fac voia Tatălui Celui din ceruri".

Odihneşte cu drepţii pe robul Tău!

A

176 loan BUN EA

Page 215: Colecţia de predici

| jUii» iMrt -t ?

CUVÂNT LA MOARTEA UNEI BUNICI

Viaţa veşnică f ţ • ^ ^ J )

Duminică (z), la ceasurile dimineţii, se săvârşea jertfa liturgică în biserica

parohială din sat. La isprăvirea Sf. Liturghii, stăruitor fost chemat la patul de

suferinţă al credincioasei (N), despre care ştiam că se luptă qu "povara anilor

mulţi şl cu încercările neputinţelor de tot felul. Am mânecat cu grăbire lat

căpătâiul ~ei,lmpurtâş»nclu-o cuT „cereştile şi de viaţă făcătoarele,

Înfricoşătoarele ale lui Hristos TăFneT..". Tflterior, i s-a săvârşit şi Taina Sf.

Maslu, spre a i se ierta păcatele, a se întarT sufleteşte şi a trece mai uşor

peste chinurile ce o mistuiau. Cu adevărat, săvârşirea Tainei Sf. Maslu i-a

adus mângâiere, alinare şi curaj în suportarea durerilor care o încercau,

ajutând-o să fie izbăvită creştineşte de strânsorile strivitoare ale lutului.

Astăzi, o conducem spre locul de veşnică odihnă, după rânduiala noastră cea

creştinească, încărcată de mulţimea anilor, dar şi de alese podoabe

sufleteşti, pe care singură şi le-a câştigat, prin purtarea pilduitoare, de-a

lungul zbuciumatei sale existenţe pământeşti. I se potrivesc cuvintele cu care

odinioară Elifas îl îmbărbătase pe prietenul său Iov: „Şi vei merge la groapă

ca grâul cel copt, care în vreme s-a secerat" (Iov, 5, 26). Aşa sunt bătrânii

credincioşi şi bătrânele credincioase şi evlavioase, ca snopii de grâu care

aduc rod bogat. Ei sunt ca spicele: după ce şi-au dat roadele, după ce au fost

podoabe vii aici pe pământ, Dumnezeu îi cheamă în împărăţia Sa cea

veşnică. Spre zările acestei împărăţii se îndreaptă astăzi sufletul aceleia care

s-a realizat în lume, ca soţie, ca mamă, ca bunică şi credincioasă, şi care a

înţeles şi trăit adevărul biblic că: „Noi nu suntem (fii) ai îndoielii spre pieire, ci

ai credinţei spre dobândirea sufletului" (Evrei, 19, 39).

Adevărul asupra împărăţiei veşnice, a vieţii celei veşnice, este cheia de boltă

a creştinilor, fiindu-le împărtăşit de însuşi Iisus Hristos El a lăgăduit viaţa

veşnică şi a chezăşuit dobândirea ei. Capul de sud al Africii se numeşte

„Capul Bunei Speranţe". Nu s-a numit totdeauna aşa; înainte i s-a spus

„Capul suferinţelor", fiindcă nici o corabie nu putea trece pe acolo fără să fie

c^v 1 a

Page 216: Colecţia de predici

nimicită. A fost însă un om norocos, Vasco da Gama, descoperitorul Indiei

orientale, care a trecut prin acel loc fără să i se întâmple vreo nenorocire. De

atunci şi alţii au vâslit pe acolo cu încredere, iar „Capul suferinţelor" şi-a

schimbat numele în „Capul Bunei Speranţe".

în oceanul vieţii omeneşti încă a existat un astfel de loc, peste care nici un

muritor n-a putut trece fără să sufere naufragiu: moartea. Omul era chinuit,

buimăcit şi îngrozit în faţa ei. în situaţia aceasta îngrijorătoare a fost până s-a

întrupat Mântuitorul şi a trecut biruitor peste capul suferinţelor, dându-ne -

totodată - asigurarea că, după poarta întunecată a morţii, ne aşteaptă lumina

vieţii veşnice... Totdeauna omul a avut această presimţire a unei existenţe

dincolo de efemerul în care se desfăşoară firul vieţii sale (dovadă, îngrijirea

mormintelor cinstirea şi pomenirea celor decedaţi etc...). Dar, această

presimţire, rr|îhtuitorul a prefăcut-o în credinţă certă şi lămurită. „Aşa a iubit

Dumnezeu lumea, încât pe fiul său, Cel Unul-Născut I-a dat ca oricine crede în

El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică" (loan, 3, 16). El a promis celor ce-L

urmează, că le va da viaţă veşnică. Şi Eu le dau viaţă veşnică şi nu vor pieri

în veac" (loan, 10, 28). ___ —„

Ce se înţelege mai de aproape prin ^|ă veşnica)s Ea este viaţa noastră

personală şi după moarte. Viaţa veşnică îşi are izvorul în Dumnezeu, care

este Dumnezeul viilor, nu al morţilor. „Eu sunt Domnul Dumnezeul lui Avram

şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov, nu sunt Dumnezeu al morţilor

ci al viilor" (Matei, 22, 31-32). Din textul acesta rezultă că Dumnezeu - fiinţă

personală - a făcut legământ veşnic cu fiinţe personale, unice, ba chiar le-a

nominalizat, arătând - prin aceasta - destinaţia veşnică a acestora.

Toţi oamenii sunt destinaţi vieţii celei veşnice, vieţii personale de după

mpajcte. Fiecare fiinţă umană îşi are caracterul ei singular, cu o vocaţie

proprie, atribuită ei de Creatorul, la trimiterea sa în lume. Asta însemnează

că fiecare îşi temeluieşte viaţa cea veşnică, prin strădanie proprie, în viaţa

pământească. Bogatul din parabolă a pus o temelie şubredă vieţii veşnice,

prin lăcomia, avariţia şi egoismul lui, de aceea este nenorocit, îl apucă

disperarea că nu mai poate face nimic pentru îndreptarea lui. De pocăinţă şi

de un reviriment nu mai poate fi vorba, după moarte, nici la el şi nici la alţii

c^v 1 a

Page 217: Colecţia de predici

asemenea lui, fiindcă păcatul şi deprinderea cu răul sunt prea înrădăcinate în

fiinţa lor. Viaţa veşnică a acestora este o temniţă duhovnicească, chin veşnic,

vieţuire cu diavolii.

în schimb, virtuoşii, asemenea lui Lazăr din parabolă, beneficiază de linişte şi

pace sufletească, ca urmare a comuniunii lor cu Hristos şi cu întreaga

Biserică, de-a lungul existenţei lor terestre. Ca atare, viaţa lor viitoare va fi o

duminică fără de sfârşit, „paradisul regăsit şi

eschatologia inaugurată". Viaţa veşnică nu este o simplă revenire la început,

o revenire de unde poate reîncepe ciclul temporal, ci o înaintare vf în acelaşi

infinit, „ne prefacem din slavă în slavă" (II Cor., 3, 18), cum zice Sf. Apostol

Pavel. Viaţa veşnică nu înseamnă „o înaintare într-un timp liniar nesfârşit, ci

într-o infinitate gustată mereu, dar care nu satură niciodată"; „făptura nu are

prin sine veşnicie, numai ca participare la T, cel veşnic" (Cf. Pr. Prof. D.

Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, î Voi. 3, Bucureşti, 1978, pp. 449-

450).

| Pentru cei drepţi, viaţa veşnică va fi întru totul fericită, dar nu ca X un dar

primit de pomană, fără nici un merit din partea lor. Ea presupune p| - întâi -

(credinţa) prin care întreţinem relaţia cu Dumnezeu, Ca fiinţă personală,

creatoare, guvernatoare şi proniatoare a lumii. Credinţa ne pune în legătură

cu Dumnezeu, fără să facem abstracţie de relaţiile frăţeşti cu semenii noştri.

Subiectul nostru retranşat în egoism, chiar având un sâmbure de credinţă,

este steril, nu rodeşte nimic de preţ din punct de vedere moral. Numai

încadrat în comunitatea de viaţă a semenilor, creştinul se dovedeşte că este

mădular viu al Maicii lui Hristos. De la întrupare Mântuitorului, noi suntem

asumaţi în El, astfel că fiind legaţi de El, credinţa ne leagă şi de semeni,

fiindcă toţi intră în sfera realităţii lui Hristos.

De credinţă se leagă şinădejdea :are ne dă încredere că Dumnezeu îşi

respectă făgăduinţele Sale. El ă promis mântuirea şi fericirea veşnică celor ce

fac voia lui Dumnezeu şi păcătoşilor care se pocăiesc. „Prin nădejde ne-am

mântuit, dar nădejdea care se vede nu mai e nădejde. Cum ar nădăjdui

cineva ceea ce se vede? Iar dacă nădăjduim ceea ce nu vedem, aşteptăm cu

răbdare" (Rom., 8, 24-25). Nădejdea nu este aşteptare pasivă a vieţii veşnice,

c^v 1 a

Page 218: Colecţia de predici

ci o încordare a voinţei de a fi în acord cu voinţa lui Dumnezeu, o orientare a

purtării noastre către un nivel superior de viaţă morală. Numai aşa se poate

aştepta fericirea cea nesfârşită, în veşnicie, în care drepţii vor vedea pe

Dumnezeu faţă către faţă" (I Cor., 13, 12) şi vor trăi împreună cu sfinţii, cu

îngerii, cu Maica

Domnului, cu Mântuitorul... ___

Pentru creştini, încununarea credinţei şi nădejdii estdiubirep. Prin iubire

suntem legaţi de Dumnezeu şi de semenii noştri. Credinciosul poate nădăjdui

în viaţa veşnică, dar n-o poate dobândi decât în comuniune frăţească cu cei

din jur, viaţa de veci fiind ţinta tuturor oamenilor. La judecata de obşte, se va

pune accent deosebit pe iubirea afectivă, de aceea preotul Judecător va

spune celor de-a dreapta Sa: „întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti foarte mici

fraţi ai mei, Mie Mi-aţi făcut" (Matei, 25, 40).

Li se va părea unora că vorbind şi accentuând mereu viaţa veşnică,

minimalizăm sau chiar considerăm iără nici o importanţă timpul vieţii

prezente. Cu desăvârşire greşit! între viaţa pământească şi viaţa veşnică esţe

o relaţie directă. Aceasta din urmă - în toată măreţia ei - o dobândesc nu cei

ce fug de viaţa de aici, ci aceia care îşi valorifică aptitudinile lor morale şi

profesionale. Moştenitorii vieţii veşnice sunt ţoţi cei ce se zbat, luptătorii

pentru un ideal înalt, cei ce fac pe pământ muncă ziditoare, nu se dau înfrânţi

în faţa nici unui obstacol şi sunt gata de orice sacrificiu pentru tot ceea ce

înalţă, înnoieşte şi înnobilează pe oameni. Drumul adevărat al nădejdii spre

viaţa veşnică trece prin calea cea îngustă a muncii perseverente şi jertfelnice

pentru triumful ideilor mari, pentru izbăvirea semenilor de strâmtorări şi

schimbarea în bine a fizionomiei lumii întregi (Vezi: D. Belu, Viaţa veşnică, în

„Mitropolia Ardealului", nr. 7-9/1982, pp. 509-510).

Cele două stări ale veşniciei, fericirea şi nefericirea, pregătite prin felul cum

am dat sau nu ascultare vocaţiei personale, sunt înfăţişate plastic de S£ Chirii

din Alexandria. în următoarele cuvinte: aici, „Drepţii dănţuiesc, păcătoşii sunt

legaţi. Drepţii cântă, păcătoşii se tânguiesc... Drepţii sunt în sânurile lui

Avram, păcătoşii în torentele de foc ale lui Veliar. Drepţii în odihnă, păcătoşii

în osândă... Pe drepţi îi va desfăta vederea lui Dumnezeu, pe păcătoşi îi va

c^v 1 a

Page 219: Colecţia de predici

întrista vederea focului. Drepţii în cămara de nuntă, păcătoşii în haosul infinit.

Drepţii în lumini, păcătoşii, în întunecimea furtunii... Drepţii cu îngerii,

păcătoşii cu demonii. Drepţii în faţa tronului Stăpânului, păcătoşii în faţa

întunericului chinuitor. Drepţii văd pururea faţa lui Hristos, păcătoşii stau

pururea în faţa diavolului... Drepţii în cer, păcătoşii în abis" (Cit. după Pr. Prof.

D. Stăniloae, Op. cit., p. 459).

v (Ct^cji^ă^ek )!' depănate aici este următoarea: în momente, precum cel

de faţa/sufletul nostru, vrem, nu vrem, este atins de adierea nesfârşitului

ocean spre care mergem toţi. Să nu uităm că, pentru lumina sau întunericul

acestei împărăţii transcendente, singuri ne dăm opţiunea... Nu e cazul să ne

înspăimântăm în foţa morţii, ci să evităm a-1 vătăma pe Dumnezeu, să

luptăm cu tărie împotriva morţii veşnice a ^letului, care este destinat fericirii

veşnice. Cine cugetă şi acţionează astfel, gândul morţii nu-1 dezgustă de

viaţă, el având ferma credinţă că dincolo de poarta întunecată a morţii e

lumina cea neapusă, e fericirea, e odihna veşnică în iubirea fără margini a lui

Dumnezeu.

Adormita înDompul (N) a fost femeia înţeleaptă, asemenea aceleia

——................. r i. î

despre care spune înţeleptul Solomon că a jzidit casa şi nu are preţ pe

, hh

, pământ (Pilde, 14, 1). într-adevăr, ea a fost legată de casă şi de familia ei

prin toate pulsaţiile inimii sale larg dăruitoare. A chivernisit casa cu (

înţelepciune, până au ajutat-o puterile, fiind împreună - lucrătoare cu | soţul

ei, trecut la cele veşnice înainte cu câţiva ani, la fericirea copiilor şi nepoţilor

şi Lumina legii strămoşeşti a aprins-o în sufletul odraslelor ei, îndeosebi în

mintea şi inima nepoţilor, cărora le-a fost o povăţuitoare pilduitoare^ cu

vorba şi cu fapta. Ea poate fi asemuită aceleTa pe care o portretizează poetul

astfel. „Cu părul nins, cu ochii mici / Şi calzi de duioşie / Aievea parcă o văd

aici / Din frageda-mi pruncie". în perspectiva timpului, nepoţii îi vor evoca

figura blândă, senină şi tăcută, tot prin stihurile poetului: „De câte ori

priveam la ea / Cu dor mi-aduc aminte / Sfiala ce mă cuprindea / Asemuindu-

o în mintea mea / Duminicii

c^v 1 a

Page 220: Colecţia de predici

Preasfinte " (Şt. O. Iosif, Bunică). ....... . ^^

în faţa morţii, ea s-a dovedit tot „femeia tare".!genină)si resemnată, ştiind ca

prin împlinirea chemării ei, a datoriilor pe care le incumbă >daţa

pamâmeâsca, şi-a deschis drum spre viaţa veşnică, cu bucurii compensatorul

drept răsplată pentru neprihana inimii şi lupta cea bună... v> Ăjfost pregătită

totdeauna pentru ceasul morţii, dar gândul acesta n-a facut-o să

dispreţuiască viaţa şi bunurile ei, bineînţeles atâtea câte sunt ^^cTcesare

sănătăţii trupeşti şi sufleteşti. ' (r*Jf* W4 e&ţ^Oi (W£ *»

ÎT Jkli Săvârşindu-şi călătoria şi despărţindu-se de; ceidcagi, le pune la inimă

^ J&Â povaţa paulină - sinonimă unui testament moral: „ în iubire frăţească, i

* ) unii pe alţii iubiţi-vă; în cinste, unii altora daţi-vă întâietate" (Rom., 12, J,^

10). Trece pragul veşniciei cu o bogată vistierie morală, îndatorând pe ^ cei

rămaşi să-i poarte în suflet chipul luminos şi să o pomenească „din e

neam în neam", ca o întrupare a dăruirii pentru binele celor din jur. Şt> ^

Vrednică de fericire, în veci să fie pomenirea ei!

î ' v ^

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREDINCIOS EVLAVIOS ŞI DREPT*

Sancţiunea divină. Rai - Iad

în raport cu moartea, potrivit învăţăturii creştine, oamenii pot fi împărţiţi în

trei categorii.

Unii despre care moartea nu spune nimic, faţă de care lumea este

indiferentă. în această categorie sunt incluşi aceia care nu fac nici bine, nici

rău, sunt indiferenţi, nesimţitori, cu inimă de gheaţă; aceştia nu au un cuvânt

încurajator sau o faptă bună pentru nimeni.

în a doua categorie intră aceia despre care moartea spune rău, sunt iubitorii

de gâlceava, de scârbă, de pizmă şi de răzbunare; aceştia se bucură de

necazurile altuia şi se întristează de succesele şi bucuriile lui. Sufletul lor este

plin de venin, pe care îl varsă asupra celor din jur, lără să-şi dea seama că

această otravă le va aduce moartea. Ei sunt osândiţi de oameni, dar cu

deosebire de Dumnezeu, care spune prin gura psalmistului: „Departe de

păcătoşi este mântuirea, căci n-au căutat îndreptările Tale" (Ps., 118, 155).

c^v 1 a

Page 221: Colecţia de predici

Din categoria a treia fac parte cei ce şi-au înţeles şi împlinit chemarea pe

pământ, au dat ascultare legii morale, considerând-o expresie a voinţei lui

Dumnezeu. Aceştia sunt demni de pomenire şi de recunoştinţă „din neam în

neam". Despre aceştia grăieşte inspirat profetul: „Dreptul de va muri, în veac

va trăi" (Avacum, 2, 4).

Din rândul celor ce şi-au înţeles misiunea pământească, face parte şi

adormitul în Domnul (N), în vârstă de (x) ani. El a fost personificarea

înţelepciunii şi a hărniciei, a credinţei nefăţărite, păzitor al poruncilor divine,

pilduitor prin purtarea sa dreaptă, înţelegător al slovei, psalmistului:

„Fereşte-te de rău şi fă binele, caută pacea şi o urmează pe ea. Nu uita că

ochii Domnului spre cei drepţi şi urechile lui spre rugăciunea lor" (Ps., 33, 13-

14).

Prilejul morţii enoriaşului parohiei noastre (n) ne îndatorează să zăbovim

câteva clipe asupra sensului despărţirii sufletului de trup şi să dăltuim în

minte un crâmpei de învăţătură creştinească referitor la

c^v 1 a

Page 222: Colecţia de predici

cealaltă faţă a existenţei, viaţa de dincolo de mormânt, unde sunt stări

deosebite de cele de aici.

Potrivit crezului nostru creştin, după despărţirea de trup, sufletul

supravieţuieşte, fiind nemuritor prin însăşi natura lui, ca unul ce este de

origine divină (Fac., 2, 7; Eccles., 12, 7; Ps. 145, 3-4; Evrei, 12, 9). Imediat

după moarte, sufletul primeşte o stare provizorie, de fericire sau nefericire,

hotărâtă de judecata particulară, al cărei autor este Iisus Hristos. „Rânduit

este oamenilor odată să moară, iar după aceea să fie judecată" (Evrei, 9, 27).

Existenţa acestei judecăţi o învederează mântuitorul Iisus Hristos în Parabola

bogatului nemilostiv şi a săracului

Lazăr (Luca, 16, 19-31).

După judecata particulară, sufletele drepţilor se vor bucura anticipat de

fericirea de care se vor bucura după judecata de apoi, deci vor merge în rai,

unde vor aştepta sentinţa definitivă a judecăţii universale. Cât priveşte soarta

păcătoşilor, în urma judecăţii particulare, aceştia merg în iad, unde suferă

anticipat chinurile, împreună cu duhurile necurate (II Petru, 2, 24), până la

judecata de apoi.

Atât sufletele drepţilor, cât şi ale păcătoşilor, au, după moarte, o existenţă

personală şi conştientă. îşi amintesc de faptele săvârşite în viaţă, cântăresc

valoarea sau nonvaloarea lor morală, dar nu pot efectua nici o schimbare a

stării lor. Evident, că nu este o stare identică cu starea din rai sau din iad

după judecata universală. Atât recompensele, cât şi pedepsele, sunt

provizorii. Este ceea ce spune Sf. Atanasie cel Mare, că bucuria pe care o simt

acum sufletele drepţilor este o îndulcire parţială, după cum şi întristarea

păcătoşilor este o întristare parţială.

Este o mare deosebire între cele două stări de după cele două judecăţi.

Aceasta rezultă din următoarele:

a) . La judecata particulară sufletele vor fi judecate numai pentru

faptele lor personale, nu şi pentru urmările lor, încă necunoscute.

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 183 ..

Page 223: Colecţia de predici

b) . în iad, după judecata particulară, spre deosebire de starea de

după judecată universală, există încă nădejde de mântuire. Este adevărat că

nimeni nu se mai poate ajuta personal, dar rugăciunile celor rămaşi în viaţă

pot ajuta celor „adormiţi întru nădejdea învierii şi a vieţii de veci". Pot ajuta

mult rugăciunile Bisericii, îndeosebi jertfa liturgică. Rugăciunile celor vii pot

ajuta celor morţi de moarte grabnică, dar cu credinţă în Dumnezeu, însă din

cauza scurtimii şi valurilor vieţii, n-au putut face fapte vrednice de pocăinţă.

c) . în iad, „după judecata particulară, suferinţele sunt mai mici şi

pentru motivul că iadul nu conţine încă sufletele tuturor păcătoşilor şi

pe toţi dracii, a căror atenţie e încă îndreptată spre lume. Mulţimea

suferinţelor măreşte intensitatea lor şi, desigur, la sfârşit, suferinţa individului

va fi pe proporţia suferinţei generale, împotriva căreia nu va putea face

nimic. în sfârşit, ca şi în iadul de după judecata particulară, sufletele din iad,

după această judecată, vor fi lipsite de trupuri, şi astfel suferinţele vor fi

înjumătăţite, fiind numai spirituale. Unirea sufletului cu trupul va umple

măsura, fie a durerii, fie a bucuriei" (Dr. Antonie Plămădeală - azi Mitropolit,

învăţătura ortodoxă despre rai şi iad, în volumul: „Ca toţi să fie ură",

Bucureşti, 1979, pp. 378-379).

Cum stau lucrurile cu şi după judecata universală? îndată după învierea

trupurilor, va avea loc judecata obştească, a tuturor oamenilor. După această

judecată, vor continua să existe veşnic raiul şi iadul, nefiind nici o posibilitate

de schimbare a situaţiei. Fiind judecător drept, „Dumnezeu va judeca lumea,

cu dreptate va judeca popoarele... Dreptatea lui este dreptate în veac" (Ps. 7,

11; 9, 8; 118, 142). Răsplata şi pedeapsa vor fi proporţionate cu faptele, i se

va da fiecăruia ce i se cuvine (Matei, 13, 41-43; 16, 27). Fiecare îşi va primi

plata cuvenită, deplină, fericire sau nefericire, atât pentru trup cât şi pentru

suflet şi va fi eternă.

Răsplata celor drepţi este raiul (numit şi împărăţia lui Dumnezeu împărăţia

cerurilor, cer, sânul lui Avram, casa Tatălui ceresc şi altele punerea Ia

adăpost de orice rău şi posesiunea atotbinelui. Cei drepţi vor vedea pe

Dumnezeu „faţă către faţă, iar nu ca acum ca prin oglindă, în ghicitură" (I

Cor., 13, 12). Vederea aceasta nu va fi o vedere a esenţei divine, pe aceasta

184 Ioan BUNEA

Page 224: Colecţia de predici

n-o văd nici profeţii, nici îngerii. Vor fi împreună cu Hristos şi se vor împărtăşi

de bunătăţi, „pe care (aici) ochiul nu le-a văzut, şi urechea nu le-a auzit" (I

Cor., 2,9). Intrând în bucuria Domnului (Matei, 25, 23), drepţii se vor

învrednici de o fericire integrală direct proporţională cu faptele lor; va fi

„odihna în Domnul". Nu va fi aceeaşi fericire pentru toţi, ci deosebită, a

măsurat faptelor fiecăruia. „Alta este strălucirea soarelui, alta strălucirea lunii

şi alta strălucirea stelelor. Iar stea de stea se deosebeşte în strălucire. Aşa

este şi Ia învierea morţilor" (I Cor., 41-42). Raiul eschatologic, va fi - potrivit

învăţăturii unor Sfinţi Părinţi - o reîntoarcere la paradisul terestru din care au

fost izgoniţi primi oameni, deci o restaurare a stării în care erau înainte de

păcat.

Fericirea din rai va fi veşnică, acolo va fi un veşnic prezent. Cât priveşte

natura fericirii de aici, ea se va deosebi de cea de după judecata particulară,

care este numai spirituală. La judecata universală, trupurile vor învia, ale

celor drepţi şi ale celor nedrepţi, ceea ce evident trebuie să însemneze că

fericirea va fi şi trupească. Nu poate fi vorba de o materializare a trupurilor în

sensul nostru, fiindcă timpul şi dimensiunile dispar, ci de trupuri, la fel cu

trupul înviat a Mântuitorului. Raiul este o stare, noţiune în care e cuprinsă şi

fericirea.

Pedeapsa celor păcătoşi este iadul (numit şi gheena focului, pieire, foc

nestins, genune, întunericul cel mai dinafară, iezerul de foc, închisoarea

duhurilor şi altele). De această stare vor avea parte cei ce au făcut rele,

îndeosebi cei ce n-au făcut acte de caritate (Matei, 25, 31-46), cei ce au

comis păcate împotriva Duhului Sfânt, deci n-au fost iertate (Matei, 12, 31-

32) şi cei ce nici după judecata particulară n-au dobândit o ameliorare a

situaţiei lor. Pedepsele păcătoşilor din iad vor consta din îndepărtarea de la

faţa lui Dumnezeu, durerea fizică şi morală, ruşinea, mânia, deznădejdea,

petrecerea cu diavolul şi slujitorii lui. Se vorbeşte de mustrarea conştiinţei,

exprimată prin imaginea unui vierme neadormit (Marcu, 9, 44), ceea ce

înseamnă că vor fi mereu chinuiţi de regretul de a nu fi dus o viaţă conform

legii morale. Se vorbeşte şi de o altă suferinţă a iadului, care constă în

„plângerea şi scrâşnirea dinţilor" (Matei, 22, 23), precum şi de pedeapsa

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 185 ..

Page 225: Colecţia de predici

focului, în care a ajuns bogatul nemilostiv, neavând posibilitatea de a se

răcori. Focul acesta arde fiinţele păcătoşilor, fără a le nimici.

Chinurile din iad vor fi gradate, după mărimea faptelor (Rom., 2, 6; 1 Cor.,

5,10). „Sluga aceea care a ştiut voia stăpânului şi nu s-a pregătit, nici n-a

făcut voia lui, va fi bătută mult. Şi cea care n-a ştiut dar a făcut lucruri

vrednice de bătaie, va fi bătută puţin. Şi oricui i s-a încredinţat mult, mult i se

va cere" (Luca, 12, 47-48). Pedepsele vor fi diferenţiate. Astfel, unii vor fi

lipsiţi de vederea lui Dumnezeu şi de comuniunea sfinţilor, alţii se vor chinui

în văpaie sau vor fi aruncaţi în întunericul cel mai dinafară etc.

Adormitul în Domnul (N), pasionat cititor al Scripturilor şi profund credincios,

a fost familiarizat cu îndatorirea sa creştinească de a se conforma legilor

morale. Era convins că ordinea morală este statornicită de Dumnezeu, legile

morale sunt expresia voinţei divine, şi de împlinirea sau neîmplinirea lor este

indisolubil legată răsplata sau pedeapsa. Virtutea, ca rod al conformării cu

cerinţele legilor morale, a stat la cârma vieţii sale. Nu s-a îndoit nici o clipă că

ea este izvorul fericirii - în viaţa aceasta - şi arvuna dreptei răsplătiri la

înfricoşătoarea judecată. Cu povaţa şi cu pilda vieţii sale, a îndrumat şi pe

semeni săi să nu se lase amăgiţi de mirajul desfătărilor deşarte, spre a fi

scutiţi de amărăciunile vieţii pământeşti şi de sancţiunea divină, care

răsplăteşte, dar şi pedepseşte cu dreptate.

Adeseori, a putut fi auzit, spunându-le celor din apropiere să asculte

cuvintele psalmistului. „mântuirea drepţilor de la Domnul..." (Ts., 36, 39) iar

„pieirea celor fărădelege tot de la Domnul, după fărădelegea şi răutatea lor"

(Ps., 93,23). în lumina acestui îndreptar, trebuie să judece şi să acţioneze

orice creştin conştient, să nu uite că raiul şi iadul sunt corelative virtuţii şi

păcatului... Nu facem binele de dragul recompensei, nici nu evităm săvârşirea

răului de frica pedepsei, cum le place unora să afirme (exemplu Kant), ci

răsplata sau pedeapsa sunt în însăşi natura faptelor. Dumnezeu n-a voit iadul

cu scopul de a-i vedea pe oameni chinuindu-se, ci a-i face să se pocăiască.

Dumnezeu nu vrea iadul, pentru că nu vrea păcatul. Dacă nu este păcat, nu

este iad. Stă în vrerea noastră, să alegem calea spre porţile împărăţiei

cerurilor sau spre osânda veşnică a iadului.

186 Ioan BUNEA

Page 226: Colecţia de predici

Petrecând la locul de veşnică odihnă pe enoriaşul luminat al parohiei noastre

(N), pentru care „Legea Domnului a fost lăclie picioarelor şi lumină cărărilor

sale" (Ps.r 118, 105), să reflectăm la sfârşitul vieţii noastre pământeşti - prin

moarte - şi la cele ce urmează după ea. Să încrestăm folosul pe care îl avem

împlinind voia cea sfântă a lui Dumnezeu, trăind în curăţie trupească şi

sufletească, deci în afară de urâciunea păcatului. în felul acesta, vom putea

spune în ceasul morţii asemenea decedatului, cu cuvintele psalmistului:

„Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea" (Ps., 56, 10).

în veci să fie pomenirea lui!

cuvânt la moartea unui credincios vârstnic

Starea sufletului după moarte. Judecata particulară

Un dregător din vechime a chemat - într-o zi - la sine pe trei dintre fruntaşii

înţelepţi ai ţării sale şi le-a pus următoarea întrebare: „Ce cred ei că este mai

îngrozitor în lumea aceasta?". Primul a răspuns: „boala", al doilea:

„bătrâneţea", iar al treilea a spus: „Cel mai îngrozitor lucru este, să stai în

faţa morţii, şi să priveşti înapoi la o viaţă plată, irosită în preocupări minore,

fără nici o vibrare a inimii şi fără nici o faptă ziditoare, care să te facă vrednic

de a ţi se pomeni numele... ".

într-adevăr, aşa stau lucrurile! Numai viaţa trăită în slujba realizării binelui

sau a căutării adevărului, este demnă de o pioasă şi recunoscătoare amintire.

Important este să ne ştim folosi de fiecare clipă, să folosim timpul cu

înţelepciune în slujba unui ideal, să găsim calea de a nu trăi sufocaţi într-o

găoace, să găsim calea de a ne ridica deasupra egoismului, care ne ispiteşte

şi ne stăpâneşte frecvent.

Ferice de ce-i ce în clipa morţii, privind înapoi, nu se îngrozesc de ea, fiindcă

în drumul vieţii lor pământeşti au semănat binefaceri, lumină şi înţelepciune.

Din rândul acestora face parte şi adormitul în Domnul (N), pe care l-am

prohodit astăzi şi-1 vom aşeza, după datina noastră creştinească, la locul de

veşnică odihnă. Viaţa lui a fost un imn închinat legii strămoşeşti, remarcându-

se prin purtarea sa creştinească pilduitoare, putând fi asemănat cu pomul

răsărit lângă izvoarele apelor,

care îşi dă rodul la vremea sa, cum zice psalmistul (Ps., 1, 3).

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 187 ..

Page 227: Colecţia de predici

* * *

Considerăm că este potrivit să folosim acest prilej, spre a zăbovi asupra unei

învăţături referitoare la moarte, îndeosebi la „taina morţii", cum este numită

în limbajul nostru bisericesc. în lumina dreptei credinţe, moartea este poarta

prin care intrăm în viaţa de dincolo. Trupul se desface în elementele

materiale din care a fost alcătuit, iar sufletul se întoarce la Dumnezeu care 1-

a dat (Eccles., 12,7). Drept urmare, pentru creştinul care a dus o viaţă curată,

moartea nu mai este un eveniment înspăimântător, nu este o taină a durerii,

ci a împlinirii, fiindcă ea nu distruge viaţa, ci îi schimbă numai modul de

existenţă Acesta-i motivul pentru care Biserica consideră ziua morţii drepţilor

zi de bucurie, nu de întristare.

După despărţirea de trup, sufletul se întoarce la Dumnezeu spre a fi judecat.

Judecata ce se face imediat după moarte, se numeşte Judecata particulară. I

s-a atribuit acest nume, întrucât înaintea ei se înfăţişează flecare suflet în

particular, fără participarea trupului, înaintea acestei judecăţi, sufletul este

chemat să-şi dea seama de întreaga lui viaţă pământească, de gândurile, de

vorbele şi de faptele sale încrestate pe răbojul existenţei sale terestre. în

temeiul bilanţului prezentat, i se dă răsplata sau pedeapsa cuvenită. Facem

precizarea că nici răsplata şi nici pedeapsa nu sunt depline, nici definitive.

Răsplata sau pedeapsa nu sunt depline, fiindcă judecăţii particulare îi este

supus numai sufletul. Ori, în viaţa pământească, sufletul a lucrat împreună cu

trupul. Ca atare, împreună se cuvine să-şi primească răsplata sau pedeapsa.

Asta se va întâmpla după învierea de obşte, la judecata de obşte, când se vor

lua în considerare nu numai faptele personale în sine, ci şi urmările lor...

Starea de după judecata particulară nu este nici definitivă, întrucât e pasibilă

de modificări, până la judecata din urmă. Potrivit învăţăturii dreptei credinţe,

cei adormiţi în păcate uşoare pot fi ajutaţi să-şi amelioreze situaţia, înainte

de judecata universală, prin mijlocirea celor vii (jertfa liturgică, milostenii,

rugăciuni etc...).

După judecata particulară, cei buni merg în rai şi vieţuiesc în lumea duhurilor

luminoase, fiind învredniciţi de a-L vedea pe Dumnezeu şi a se desfăta în

bucurii pregătite de Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El (I Cor., 2, 9). Din

188 Ioan BUNEA

Page 228: Colecţia de predici

contră, cei răi merg în iad, unde sunt supuşi la diferite suferinţe, ca:

mustrarea cugetului, necazul de a fi în societatea duhurilor rele etc. Atât cei

din rai cât şi cei din iad au o stare provizorie, ei aşteaptă învierea şi judecata

universală.

Judecata particulară îşi are temeiuri scripturistice. Despre ea vorbeşte Sf.

Apostol Pavel când spune: „Este rânduit oamenilor odată să moară, iar după

aceea să fie judecata" (Evrei, 9, 27). Existenţa judecăţii particulare o atestă

lămurit şi Parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr (Luca, 16, 22-31).

Din cuprinsul acestei parabole rezultă că atât bogatul cât şi săracul îşi

primesc, imediat după moarte, cele ce li se cuveneau, conform purtării avute

în viaţă.. Faptul că i s-a dat fiecăruia ce merita, presupune o judecată, şi

aceasta s-a întâmplat imediat după moartea lor.

în ce priveşte felul cum se face judecata particulară, nu avem informaţii

detaliate în revelaţia divină. Găsim o aluzie în parabola amintită, a bogatului

nemilostiv şi a săracului Lazăr. Ea se face de către Mântuitorul Iisus Hristos,

fiindcă „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci judecata toată a dat-o Fiului" (Ioan, 9,

22). Ea se face în faţa îngerilor buni şi a îngerilor răi, după care sufletul va

merge în tovărăşia unora sau a altora, potrivit faptelor făcute de el şi

sentinţei date de Judecătorul suprem.

Unii Sf. Părinţi, ca Sf. Efrem Şirul (f 373), Sf. Chirii al Alexandriei (j 444), ş. a.,

au încercat să explice mai amănunţit judecata particulară. Explicaţia lor este

în consonanţă cu ceea ce spun cântările şi rugăciunile Bisericii, îndeosebi

cele de la Canonul ce se cântă la ieşirea sufletului cu următorul text: „Acum

toată vremea vieţii mele ca fumul a trecut, şi iată stau înainte-mi îngerii

trimişi de Dumnezeu, cerând fără milă ticălosul meu suflet. Iată, s-au înfăţişat

mulţime de duhuri viclene, ţinând zapisul faptelor mele, şi strigă foarte,

cerând, fără ruşinare, umilitul meu suflet" {Molitvelnic, Bucureşti, 1950, p.

187). Potrivit descrierii Sfinţilor Părinţi, judecata particulară se face astfel:

după despărţirea de trup, sufletul merge la judecată însoţit de îngeri buni şi

de îngeri răi. El trece prin anumite vămi, în prezenţa îngerilor buni şi a

demonilor, unde i se cercetează trecutul şi trebuie să dea socoteală de toate

actele săvârşite în viaţa pământească. Dacă reuşeşte să treacă de toate

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 189 ..

Page 229: Colecţia de predici

vămile, el este dus de îngeri buni în rai, iar dacă la vreuna din vămi se

constată că a făcut păcate grave, care îl împiedică să meargă mai departe, e

luat de îngerii răi şi dus în iad.

Trebuie să facem menţiunea că vămile au înţeles spiritual. Descrierea lor se

face concret, spre a ne face idee despre lumea de dincolo. Chiar dacă

Biserica nu s-a pronunţat formal asupra învăţăturii despre „Vămile

văzduhului", ea prezintă importanţă prin faptul că întăreşte învăţătura despre

realitatea judecăţii particulare.

Este necesar să menţionăm aci că, potrivit credinţei autentice, nu poate fi

vorba de existenţa unui loc intermediar - între rai şi iad - în care merg

sufletele care au murit cu păcate uşoare. Textul, la care se referă cei ce

susţin existenţa locului intermediar, a focului curăţitor al păcatelor (purgator)

este luat din I Cor., 3, 12-15, unde se vorbeşte că: „omul se va mântui, dar

aşa ca prin foc"; este focul curăţitor care va lămuri faptele tuturor, ale celor

buni şi răi, spun ei. Cum trebuie înţeles corect acest foc? E vorba de focul ce

premerge judecăţii obşteşti focul care va lumina pe cei buni, iar pe cei răi îi

va arde, dar în aşa fel că trupurile lor nu se vor mistui în flăcări, ci se vor

chinui în veci.

Mintea sănătoasă respinge ideea unui foc curăţitor al păcatelor fiind ilogic ca

sufletul imaterial să poată fi chinuit şi ispăşit de păcate printr-un foc material.

Cine admite o astfel de învăţătură, uită că este păgubitoare pentru suflet,

făcându-i pe mulţi să înoate în mocirla păcatelor, în nădejdea că se vor curăţi

după moarte în purgator, deci se vor mântui.

învăţătura despre purgator stă în contrazicere cu învăţătura despre

răscumpărea neamului omenesc prin lisus Hristos. Pe lângă acesta,

susţinătorii purgatoriului uită că pentru mântuirea sufletească putem lucra

numai în viaţa pământească, nu şi dincolo. Se cade să lucreze flecare până

este ziuă, „căci vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze" (loan, 9,4).

Ca atare, personal, după moarte, omul nu-şi poate asigura merite, sub nici o

formă; poate obţine eliberarea din iad doar prin mijlocirea celor vii.

* * *

190 Ioan BUNEA

Page 230: Colecţia de predici

Nu putem presupune că adormitul în Domnul a cunoscut amănunţit toate

aspectele învăţăturii eschatologice ale Bisericii noastre. Ceea ce ştim - cu

certitudine - este faptul că de-a lungul călătoriei sale pământeşti, el a atribuit

fiecărei clipe un sens pozitiv, orientându-şi „faptele vieţii sale după gândul

veşniciei", cum spunea istoricul şi cugetătorul Vasile Pârvan în Memoriale. El

a ştiut că vremea trecută şi nefolosită nu se mai poate recupera, iar vremea

de mâine este în stăpânirea noastră, de aceea - pe cât este omeneşte posibil

- n-a scăpat nici un prilej de a aduce un spor moral vieţii sale, prin munca sa

în familie, în profesiune şi în societate.

Adormitul în Domnul (N), în viaţa lui pământească, n-a pierdut din vedere un

lucru elementar şi anume: misiunea ce i s-a încredinţat din partea Creatorului

de-a lucra pentru înfăptuirea binelui în lume. Deşi suferind încă de o boală

grea şi nemiloasă, el a găsit tăria morală să-i facă faţă, dând - prin aceasta -

un exemplu de bărbăţie în luptă cu potrivniciile. Cunoştea boala de care

suferea, dar faptul acesta, în loc să-1 demobilizeze şi să-1 transforme într-o

fiinţă vegetativă, speriată de un sfârşit mai mult sau mai puţin apropiat, dar

inevitabil, 1-a stimulat în realizări superioare care îi vor perpetua numele din

neam în neam.

Intr-o cunoscută stampă veche, care reprezintă scara vieţii, omul înainte de a

coborî în mormânt, cu palma înaintea ochilor, se uită în zare înaintea lui. îşi

aminteşte trecutul, îşi examinează activitatea depusă pe răbojul vieţii

pământeşti. într-adevăr, aşa se cuvine să procedeze cel ce are conştiinţa

misiunii sale în lume. El mărturiseşte cu

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 191 ..

Page 231: Colecţia de predici

psalmistul: „Fărădelegea mea eu o voi vesti şi mă voi îngriji de pficainl meu"

(Ps., 37, 38). Cu alte cuvinte, va ocoli ocaziile de a păcătui, iar, in caz de

alunecare, le va spăla în baia pocăinţei şi se va întări „cu pâint .i cea

cerească şi paharul vieţii". Totodată, îşi va da seama că de câte ori si fost

părăsit păcatului, a coborât pe scara vieţii, iar când a oficiat la altarul virtuţii,

a urcat pe culmi însorite, gustând bunăstarea şi fericirea.

Adormitul în Domnul (N) nu se mândreşte - în ceasul acesta - cu roadele

osârdiei sale, fiindcă e greu să aibă justa măsură în aprecierea vieţii sale.

Timpul îl va aşeza şi pe el şi faptele lui la locul cuvenit, în scara valorilor

morale. în smerenia sufletului său, recunoaşte pă n-a realizat decât parţial

din ceea ce dorea şi nădăjduia că va putea înfăptui în anii ce i-au fost rânduiţi

de Dumnezeu, de aceea îi cere cuvenita iertare. Ceea ce rămâne însă pozitiv

din repertoriul vieţii sale şi vrednic de a fi reţinut este grija pe care a avut-o

de a da merinde sănătoasă sufletului său, prin credinţă vie, „roditoare prin

iubire" (Gal., 5, 6) aici, înainte de apusul vieţii pământeşti. Este înţelepciunea

pe care trebuie s-o aibă orice creştin. „Până avem timp, să facem binele

către toţi" (Gal., 6, 10).

Pentru ce a avut luminos în viaţa aceasta, suntem încredinţaţi că Dumnezeu

Cel Atotdrept îi va da defunctului răsplata cuvenită, pe măsura vredniciei

sale. Pentru întrelăsările ivite, fie din cauza imperfecţiunii umane, fie din

cauza ispitirilor ce l-au încercat şi pe el, cerem de la Dumnezeu „să nu fie dat

morţii", adică osândei veşnice, cum zice psalmistul (Ps., 117, 18), ci iertării

celei neîmpuţinate. Pomenirea lui să fie din neam în neam. Odihnească în

pace!

ppp

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 200 ..

Page 232: Colecţia de predici

cuvânt la moartea unui bătrân evlavios

Sancţiunea divină. Judecata obştească

Cu inimile îndoliate petrecem, astăzi, pe ultimul drum, Ia locul de veşnică

odihnă, pe enoriaşul parohiei noastre (N), în vârstă de (x) ani. înainte de a-şi

da obştescul sfârşit şi-a luat, ca merinde pentru drumul fără întoarcere,

Sfânta împărtăşanie.

în sicriul din faţa noastră se găseşte trupul neînsufleţit al unui fervent şi

evlavios credincios al acestei străvechi parohii. El era cunoscut pentru

dragostea pe care o nutrea faţă de „legea strămoşească" şi pentru grija pe

care o purta pentru biserica la altarul căreia se închina, duminică de

duminică şi sărbătoare de sărbătoare, aşa cum moştenise datina din moşi-

strămoşi. De-a lungul drumului vieţii pământeşti, adormitul în Domnul (N) a

fost pildă, grăitoare de felul înţelept cum trebuie chivernisită familia, în slujba

căreia a stat până în ultimele clipe ale vieţii. Vatra familială a fost locul unde

şi-a găsit chemarea şi tihna, aducând la acest sanctuar darul inimii sale de

soţ, tată, bunic şi luminat îndrumător. Energia de care dispunea şi-a dăruit-o

cu tragere de inimă şi în buna gospodărire a trebilor obşteşti ale comunei.

Mai presus de toate, adormitul în Domnul (N) a avut la cârma vieţii sale

sufleteşti îndreptarul credinţei, pârghie de rezistenţă în confruntările cu

valurile năprasnice ale vieţii şi tărie în ceasul înfricoşător al morţii. în aşa fel

şi-a orânduit viaţa pământească încât sfârşitul să-1 găsească pregătit, fără

datorii neîmplinite şi astfel să poată da „răspuns neînfruntat la înfricoşata

judecată a lui Hristos". Această atitudine a izvorât din cugetarea lui

creştinească potrivit căreia, la timpul sorocit,

fiecare îşi primeşte răsplata sau pedeapsa potrivit faptelor săvârşite.

* * *

„Şi iarăşi va să vie cu slavă să judece viii şi morţii, a căruia împărăţie nu va

avea sfârşit". Este mărturisirea creştinilor pe care o fac prin articolul VII din

„Simbolul credinţei" privitor la venirea a doua a Mântuitorului. Atunci Domnul

lisus Hristos nu va veni ca Mântuitor, ci ca Judecător şi va fi înconjurat de

îngeri şi învăluit în slavă, slavă de care se vor înfricoşa şi stihiile lumii (Apoc.,

20, 11). Judecata poartă numele de judecata din urmă şi obştească

(universală).

Page 233: Colecţia de predici

Dumnezeu - Tatăl a încredinţat judecata Fiului Său. Ne-o spune chiar

Mântuitorul: „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului"

(loan, 5, 22). Dumnezeu voieşte ca oamenii să fie judecaţi printr-un om care

cunoaşte slăbiciunile cu care au avut de luptat, căci le-a purtat El însuşi. El

cunoaşte lupta grea ce trebuie dusă pentru realizarea binelui, înfrângerile şi

biruinţele pe care le înregistrăm în drumul spre desăvârşire. El ne-a arătat şi

felul cum pot fi biruite slăbiciunile, întrucât El însuşi s-a ridicat deasupra lor.

El este îndreptăţit să-i judece pe oameni, pentru că Le-a dat - prin jertfa Sa -

puterea de a scăpa de păcat şi osândă. Judecata Lui va fi obiectivă, absolut

dreaptă, întrunind condiţiile de universalitate şi de proporţionalitate, adică

pentru una şi aceeaşi faptă va aplica una şi aceeaşi sancţiune, în raport cu

valoarea sau nonvaloarea reală a ei.

Cum va fi judecata obştească? Ne-o arată textul Sf. Evanghelii de la Matei,

prin chiar cuvintele Mântuitorului: „Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi

toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna

înaintea lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte

păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a

stânga" (Matei, 25, 31-33).

Primul act al judecăţii de apoi va fi pogorârea pe pământ a înfricoşatului

Judecător, care va fi Fiul lui Dumnezeu. Se va arăta cu alai şi strălucire, având

ca tron un nor luminos, deci într-o formă cu totul deosebită de cum a fost

prima Sa venire în lume.

Al doilea act al judecăţii obşteşti va fi aducerea tuturor noroadelor în faţa

Dreptului judecător, după ce, la trâmbiţa arhanghelului, vor fi înviat toţi

oamenii care au populat pământul de la începutul lumii, mari şi mici, bogaţi şi

săraci, drepţi şi păcătoşi, creştini şi păgâni. într-o clipă, vor fi despărţiţi cei

buni de cei răi, drepţii de-a dreapta, păcătoşii de-a stânga.

Al treilea act al judecăţii obşteşti este sentinţa Dreptului Judecător. ,Atunci va

zice împăratul celor de-a dreapta Lui: veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu,

moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii, căci flămând

am fost şi Mi-aţi dat să mănânc. Celor de-a stânga, le va zice: Duceţi-vă de la

Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este găsit diavolului şi îngerilor

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 193 ..

Page 234: Colecţia de predici

lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc. Şi vor merge aceştia la

osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică" (Matei, 25, 34-46).

Din descrierea judecăţii obşteşti rezultă limpede valoarea deosebită a

faptelor vieţii noastre, a trăirii vieţii pământeşti în conformitate cu voia lui

Dumnezeu, altfel suntem lipsiţi de răsplată, nu putem fi părtaşi, cetăţeni ai

împărăţiei celei veşnice. Nu creştinii „căldicei'' vor avea parte de răsplată, ci

aceia care au înscris pe răbojul vieţii sufleteşti fapte bune, virtuţi, cu efect

salutar asupra celor din jur. La judecata particulară, ce are loc imediat după

moarte, când sunt cântărite faptele personale ale omului, de până atunci. La

judecata obştească, oamenii sunt judecaţi şi pentru urmările faptelor lor. Este

îndeobşte ştiut că şi după ce murim, rămân în urma noastră destui martori,

buni sau răi. Dacă am făcut bine, aceşti martori vor fi pentru noi martori buni

la judecata obştească. Am făcut o fântână, am ridicat sau am contribuit la

zidirea unei şcoli, a unui spital, a unei biserici, lăsăm, în felul acesta, pentru

noi, pe pământ şi după moarte, martori care lucrează pentru mântuirea

noastră. Orice faptă ziditoare pentru altul, este deplin răsplătită. „Cel ce va

adăpa pe unul din aceşti mici cu un pahar de apă rece în numele de ucenic,

amin zic vouă, nu-şi pierde plata sa" (Matei, 10, 42). Orice faptă bună pentru

altul este o mărturie pentru noi în eternitate. Orice licărire de gând bun şi

curat, orice vibrare a inimi răsună în veşnicie.

Marele premiu al vieţii veşnice nu se va acorda celor ce n-au făcut răul,

adică, de ruşinea oamenilor, de teama să nu se îmbolnăvească, de teama să

cadă în primejdie, s-au retras în cochilia lor. Din contră, premiul se va da

celor ce au făcut binele. Mântuitorul nu zice: „întrucât n-aţi făcut nici un rău,

moşteniţi împărăţia cerurilor", ci zice: „întrucât aţi făcut binele unuia din

aceşti fraţi ai Mei, Mie Mi-aţi făcut". împărăţia cerurilor nu se dă celor care nu

fac răul, ci celor care dau un codru de pâine celor lipsiţi, îmbărbătare celor

deznădăjduiţi, reazem celor neputincioşi. Aici este miezul moralei creştine:

iubirea efectivă a aproapelui. „întru aceasta vor cunoaşte că sunteţi ucenicii

mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii" (Ioan, 8, 35).

Iubirea - în accepţia ei creştină - nu are la temelie interese personale, nici

dorinţa de parvenire sau porniri pătimaşe. Ea „nu caută ale sale" (I Cor., 13,

194 Ioan BUNEA

Page 235: Colecţia de predici

5), de aceea va trage în cumpănă la judecata obştească, ea este chezăşie

aşezării de-a dreapta, când îşi primeşte dreapta răsplată. Din practicarea ei

efectivă culeg roada, beneficiază semenii noştri, deci are o funcţie socială. Ea

face să rodească binele, cu deosebire mila, pe arie largă, astfel că cei ce s-au

nevoit pe drumul ei în viaţă pământească, „vor secera ce au semănat aici"

(Gal., 6,7). Diferenţierile - din punct de vedre calitativ moral - ce se vor face

prin verdictul dreptei judecăţi, sunt urmarea bogatei sau puţinei iubiri

revărsate asupra fraţilor noştri „mai mici", în lipsa trupească sau sufletească.

195 Ioan BUNEA

Page 236: Colecţia de predici

„Alta este strălucirea soarelui, alta strălucirea lunii, alta este strălucirea

stelelor; iar stea de stea se deosebeşte" (1 Cor., 15, 41). Este sugestivă

această comparaţie privitoare la nemitarnica sancţiune divină.

învăţătura despre a doua venire a Mântuitorului şi judecata obştească este,

pentru creştini, adevăr de credinţă. El nu suferă dezminţire: „Cerul şi

pământul vor trece, dar cuvintele, ele nu vor trece" (Marcu, 13, 31). Trăim cu

Hristos, murim cu El, înviem cu El şi în faţa Lui vom sta în ziua judecăţii.

Creştinul care crede sau judecă altfel, n-a înţeles interdependenţa dintre

merit şi răsplată, dintre păcat şi pedeapsă, corelaţia vieţii de aici cu cea de

dincolo. N-a înţeles ceea ce spune Sf. Apostol Pavel - pe un ton puţin ironic:

„Dacă morţii nu înviază, să bem şi să mâncăm, căci mâine vom muri" (I Cor.,

15, 32), „... dacă nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, suntem mai de

plâns decât toţi oamenii" (1 Cor., 15, 19).

* * *

Pentru creştin, credinţa în viaţa viitoare şi în existenţa unei judecăţi obiective

este stavilă împotriva urgiilor păcatului şi reazem în temeluirea sănătăţii - în

general - şi a sănătăţii morale în special. ,Adu-ţi aminte de cele mai de pe

urmă ale tale şi în veac nu vei păcătui" (Isus Sirah, 7, 38). Această credinţă

este, pentru el, izvor al acţiunii morale, forţă puternică în înfruntarea

nenorocirilor ivite de-a lungul vieţii, ceea ce adormitul în Domnul (N), a

înţeles pe deplin dând adeziune totală învăţăturii evanghelice.

N-am vrea să fim rău înţeleşi, că punem rânduială în purtarea noastră de

dragul recompensei sau de frica pedepsei, deci calculat. Atât răsplata, cât şi

pedeapsa există în însăşi natura faptelor, vrem, nu vrem ele vin. De aceea,

privind în adâncul lucrurilor, ar fi o nesocotinţă să trecem cu indiferenţă

pragul mormântului, fără să lăsăm în urma noastră o dâră de lumină, drept

arvună a întăririi personalităţii noastre triumfătoare în veşnicie. Cel care

pleacă dintre noi pe drumul veşniciei (N), a semănat în jur deosebită

mireasmă creştinească, lăsând o pildă grăitoare pentru cei ce vor „să-şi ia

crucea şi să-i urmeze lui Hristos".

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 204 ..

Page 237: Colecţia de predici

Aducându-i astăzi prinosul recunoştinţei noastre, împărtăşind familiei

sentimentele noastre, nefăţărite de compasiune, se cuvine să dăltuim în

conştiinţa noastră creştinească datoria de a ancora viaţa, încă de pe acum, la

ţărmul misterios al veşniciei. Să nu uităm că învierea şi judecata sunt noţiuni

corelative. învierea implică judecată, o judecată infailibilă. Este judecata lui

Hristos, la sfârşitul lumii, în urma căreia nemernicii vor merge la muncă

veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică (Matei, 25,,46).

Pentru cel ce s-a mutat de la noi, să cerem Domnului să-1 odihnească întru

fericirea cea neîmbătrânitoare. în veci să fie pomenirea lui!

CUVÂNT LA MORMÂNTUL UNUI SINUCIGAŞ

Sinuciderea. Veştejirea ei

în mod obişnuit, suntem profund impresionaţi şi îndureraţi la plecarea dintre

noi - pe drumul morţii - a celor cu care am trăit alături şi i-am iubit. Fiecare

plecare - de felul acesta - este fără întoarcere şi lasă un gol în inimile

noastre... Cu fiecare moarte, cu o energie mai puţină în arena de luptă a vieţii

familiale şi sociale...

Sunt cazuri - însă , cum este cel de faţă, când întristarea şi durerea sporesc în

intensitate, fiindcă cel ce se desprinde din rândurile noastre, într-un moment

de descumpănire, singur şi-a făcut sfârşitul. Evident, este un sfârşit

necreştinesc, de aceea Morala creştină aşeasă o atare faptă, nesocotită între

„păcatele strigătoare la cer". Categorisirea aceasta între păcatele grele, a

curmării vieţii proprii, îşi are o temeinică justificare. Sinuciderea, ca şi

celelalte păcate similare trecute, în această categorie, nesocoteşte

imboldurile puse de Dumnezeu în firea noastră, păcatele strigătoare la cer

sunt aşa de grave, încât, mai mult decât altele, cer o pedepsire din partea lui

Dumnezeu fără întârziere. Ele vădesc o răutate - slăbiciune - a voii subiectului

şi se săvârşesc cu premeditare, în afară de dezechilibru mintal, cum este

cazul de faţă. E de folos, din acest prilej, să ne oprim şi să luăm în discuţie

acest păcat al sinuciderii, care aduce

grave prejudicii vieţii omeneşti, în general, şi celei creştineşti în special.

* * *

Porunca a Vl-a din Decalog spune. „Să nu ucizi" (Ieşire, 20, 13), deci interzice

luarea vieţii aproapelui, precum şi ridicarea vieţii proprii, adică sinuciderea.

196 Ioan BUN EA

Page 238: Colecţia de predici

Definită mai de aproape, sinuciderea constă în curmarea conştientă şi

voluntară a propriei vieţi trupeşti, indiferent de mijloacele folosite. Nu intră în

sfera noţiunii de sinucidere jertfirea vieţii proprii pentru interese superioare,

cum este cazul medicului, care acceptă să lucreze în mediu contagios, spre a

alina suferinţele bolnavilor. Tot aşa este cazul unor savanţi care lucrează în

mediu toxic, în interes superior ştiinţific, precum şi cazul celor ce-şi jertfesc

viaţa pentru apărarea patriei şi a comorilor ei sfinte.

Prin sinucidere, omul intră în atribuţiile lui Dumnezeu, care i-a dat viaţa ca un

dar, spre a se folosi de el, în vederea mântuirii. Sinuciderea are caracterul

unei violări nedrepte a dreptului de proprietate asupra persoanei umane,

care îi revine în exclusivitate lui Dumnezeu. Mântuitorul lisus Hristos a mers

la moarte fiindcă a fost ascultător până la moarte, dar nu şi-a luat viaţa

socotindu-o fără preţ, ci a dat-o preţ de răscumpărare pentru mântuirea

oamenilor. Greşit califică unii moartea martirilor sinucidere, fiindcă pe ei nu

dezgustul de viaţă i-a făcut să meargă la moarte „de bună voie", ci curajul

faţă de moarte şi tăria credinţei. Cuvântul ultim al sinuciderii este moarte, pe

când al jertfei pentru o cauză sfântă este viaţa.

Sinuciderea este abatere de la datoria ce o avem faţă de noi înşine, o

încălcare a legii morale şi o sfidare a instinctului de conservare. Cauzele ei

pot fi multe: remuşcarea pentru fapte reprobabile şi ireparabile (ex.

trădarea), orgoliul de-a stârni un efect deosebit în conştiinţa societăţii, lipsa

unei concepţii sănătoase despre viaţă, nenorociri mari etc. Există şi sinucideri

provocate de cauza morbide; există bolnavi de nervi, dezechilibraţi sufleteşte

sau zdruncinaţi din punct de vedere moral, aceştia îşi curmă zilele. Unele din

aceste tulburări sunt fără vină din partea omului, deci nu implică o

responsabilitate, cum este şi cazul de faţă. Cele mai multe - însă - sunt

consecinţele unei vieţi dezordonate (desfrâu, alcoolism, necumpătare etc...),

deci implică vină şi responsabilitate morală.

Se vorbeşte şi de aşa numitele sinucideri gratuite. Unii îşi suprimă viaţa din

pură oboseală şi plictiseală de viaţă. Ei se recrutează din sânul blazaţilor şi

rataţilor societăţii, din lumea celor care sufăr de aşa numitul „spleen". Obosiţi

de viaţă, moartea le apare ca o salvare. Acestora le lipseşte orice dor de

viaţă, orice forţă morală de rezistenţă.

197 Ioan BUN EA

Page 239: Colecţia de predici

Eără să micşorăm rolul cauzelor de ordin patologic sau economic,

complicaţiuni de ordin sentimental, ca ură, gelozie etc., afirmăm cu toată

tăria şi convingerea că prioritară şi determinantă cauză a sinuciderilor este

de ordin sufletesc. Când omul este puternic sufleteşte, are o solidă armătură

morală, biruieşte greutăţile vieţii, când e slab, când îi lipseşte forţa morală,

mai ales când şi-a pierdut punctul arhimedic - credinţa - prăbuşirea vine cu

paşi repezi. „Frica de Dumnezeu" este începutul înţelepciunii, precum şi

unicul mijloc prin care putem înlătura flagelul sinuciderii.

Suferinţa fizică şi morală nu justifică sinuciderea. Se sinucide nu cel în

suferinţă, ci cel lipsit de credinţă şi stăpânit de deznădejde. Iov din Vechiul

Testament ajunsese în cumplită sărăcie, dar nu s-a sinucis la fel Lazăr din

parabolă. Poetul Milton orbise, compozitorul Beethoven surzise, dar nu şi-au

pus capăt zilelor.

fSP

Mulţi se întreabă: este sinucigaşul un erou? Pentru concepţia creştină, o

asemenea întrebare nici nu se pune, întrucât ea condamnă categoric

sinuciderea. Mântuitorul Iisus Hristos i-a sfătuit pe Sfinţii t Apostoli să fugă

din cetate în cetate, când erau în primejdie, nu să se sinucidă. Sf. Apostol

Pavel îl opreşte pe temnicerul din Filipi, care trăsese sabia să-şi ia viaţa,

crezând că au evadat întemniţaţii încredinţaţi pazei lui. Sinuciderea este

dezertare de la înalta misiune pe care Dumnezeu - i ne-a încredinţat-o

fiecăruia.

Dezertorul - recte sinucigaşul - este un laş, nu un erou. Cum poate « fi erou

un ins care, din cauza mizeriei, se sinucide şi-şi lasă familia să rezolve

singură greutăţile vieţii? Prin gestul său n-a rezolvat nimic, ci mai mult a

complicat viaţa celor rămaşi. Numai în viaţă se poate reabilita omul. Creştinul

este dator să accepte viaţa aşa cum este, cu bucuriile şi durerile ei, aşa cum

nimerit se exprimă poetul. „Şi oricât de amărâţi să fim / Nu-i bine să ne

dezlipim / De Cel ce vieţile le-a dat / O fi viaţa chin răbdat / Dar una ştim: ea

ni s-a dat / Ca s-o trăim (G. Coşbuc, Moartea lui Fulger).

Biserica, prin canoanele ei, opreşte înmormântarea sinucigaşilor după

rânduielile bisericeşti, afară de cazul când se dovedeşte că sinucigaşul

suferea de o boală grea de nervi, care i-a întunecat judecata şi i-a anihilat

198 Ioan BUN EA

Page 240: Colecţia de predici

voinţa, cum este cazul de faţă. Opreliştea este motivată de faptul că

sinucigaşii singuri au rupt legătura cu Dumnezeu, uitând că „trupul este

templul Duhului Sfânt, pe care îl au de la Dumnezeu" 8 I Cor., 6, 9),

* * *

Vorbind despre sinucidere, trece prin faţa ochilor noştri sufleteşti următoarea

schemă. Pe crucea Golgotei era răstignit trupul Mântuitorului. Nu departe, se

balansa trupul unui sinucigaş - Iuda, care n-a voit să facă nimic pentru

mântuirea sa. Destinul lui Iuda este aşa de asemănător cu al numeroşi

sinucigaşi, patima iubirii de arginţi 1-a dus la păcatul greu al trădării, iar de

aici, în loc să se întoarcă la Iisus pocăit (îşi recunoscuse vina şi restituise banii

- preţul trădării) a preferat ştreangul pentru a se pierde pentru totdeauna.

în schimb, Faust al lui Goethe şi-a căutat fericirea în medicină filosofie şi

ştiinţă, dat n-a găsit-o. Deznădăjduit, era pe punctul de a ceda stăruinţelor lui

Mefistofel să se sinucidă. Când ducea la gură paharul cu otravă, a auzit

clopotele învierii, care l-au zguduit puternic şi a renunţat la gestul funest,

renăscând pentru o viaţă de linişte şi pace.

Iată şi datoria noastră: să întărim credinţa, arma împotriva deznădejdii. Să

vestim credinţa în înviere, să audă sufletele descumpănite, bântuite de

gândul sinistru al sinuciderii şi să lupte împotriva răului, până la capătul vieţii,

aşa cum a rânduit Dumnezeu. Viaţa este datorie, nimicirea ei este laşitate, nu

curaj, cum cred cei rătăciţi. Unicul sens al vieţii noastre este activitatea - sub

auspiciile credinţei, izbăvire sigură, în marile încercări pe care creştinul le are

şi izvor al fericirii.

în ceasul acesta greu, cerem de la Dumnezeu să roureze peste inimile

îndoliate ale membrilor familiei, mila, îndurarea şi îmbărbătarea Sa, de care

au atâta nevoie.

Pe cel care pleacă dintre noi, îl încredinţăm judecăţii lui Dumnezeu, despre

care psalmistul spune: „îndurat şi milostiv este Domnul, îndelung-răbdător şi

mult milostiv" (Ps., 102, 8). „A Lui este dreapta judecată şi înaintea judecăţii

Lui - la timpul sorocit - ne vom înlăţişa toţi" (Rom., 14, 10).

199 Ioan BUN EA

Page 241: Colecţia de predici

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREDINCIOS PURUREA NEVOITOR CĂTRE

MÂNTUIRE

Trăirea în Domnul - Moartea întru Domnul

în fapt de seară s-a stins din viaţă un credincios care „lupta cea bună a

luptat, credinţa a păzit" (I Tim., 4, 7). Moartea lui a venit ca o izbăvire din

suferinţa amară, pe care a îndurat-o, ca urmare a unei boli ce se încuibase în

organismul său.

Moartea poposeşte frecvent în casele noastre. Deţinătoarea premiului Nobel,

scriitoarea suedeză, Selma Lagerlof, vorbind despre moarte, spune că ea

joacă dansuri macabre prin cimitire şi nu ocoleşte sălile infectate ale

spitalelor. în schimb, o cuprinde teama când loveşte casa unui om drept ori

când se află la casa unui om bun. Ea nu vrea să fie întâmpinată cu lacrimi, ci

cu bucurie liniştită, conştientă că mântuieşte sufletele din lanţurile durerii şi

de povara lutului, că le ajută să se bucure de viaţa slobodă şi strălucită din

ceruri.

într-adevăr, moartea este o dezlegare fericită pentru cei ce se zbat în

cumplite suferinţe, cum este şi cazul de faţă. Adormitul în domnul (N), a

trecut prin toate întâmplările vieţii cu pilduitoare tărie şi bucurie, după cum a

dovedit o neasemuită bărbăţie în suportarea chinurilor pricinuite de boala

care 1-a încercat îndelung. Motivul? De-a lungul anilor ce i-au fost hărăziţi, a

avut la inimă, cuvintele psalmistului: „Dumnezeu este cel ce mă încinge cu

putere şi a pus fără prihană calea mea" (Ps., 17, 35). Viaţa lui pământească a

fost un imn închinat lui Dumnezeu, toate actele vieţii sale s-au desfăşurat

conform voii lui Dumnezeu, exprimată în legile morale. A trăit cu credinţa

nestrămutată că Dumnezeu este mântuirea, nădejdea şi ajutorul, aşa că şi

sfârşitul 1-a primit ca fiind o întoarcere în Domnul, cum de altfel se cuvine să-

1 privească orice mădular viu al Bisericii. El poate să spună cu psalmistul:

„întoarce-te, suflete al meu, la odihna ta, că Dumnezeu ţi-a făcut ţie bine"

(Ps., 114, 7).

Creştinul ştie că se apropie de pragul morii cu fiecare ceas al vieţii sale. Este

conştient, că moartea pune capăt tuturor grijilor şi agitaţiilor vieţii acesteia.

El ştie că „moartea este odihna omului" (Iov, 3, 23). Moartea este odihna

trupului omenesc, dar asta nu înseamnă şi odihna sufletului pentru cel care a

200 Ioan BUN EA

Page 242: Colecţia de predici

părăsit pământul, fiindcă cel răposat, dacă nu mai are bucurii şi întristări

pământeşti, are - în schimb - bucuriile şi mâhnirile vieţii veşnice, legate

indisolubil de sufletul nemuritor.

Mâhnit este sufletul păcătosului în viaţa veşnică, fiindcă a fost robul păcatelor

în viaţa aceasta. Este sortit „gheenei", focului nestins", „unde viermele nu

moare şi focul nu se stinge" (Marcu, 9, 43-44). Vina îi aparţine lui în

exclusivitate, fiindcă a persistat, în păcatele sale, nu le-a spălat cu harul

pocăinţei, a uitat de Dumnezeu şi de valoarea sufletului, în schimb, câtă

bucurie şi ce fericire are sufletul celui ce a vieţuit conform rânduielii morale -

de-a lungul călătoriei pământeşti - deci s-a pregătit pentru patria cerească

preţuind credinţa şi practicând vieţuirea curată, creştinească.

Cuvântul lui Dumnezeu ne grăieşte de „fericirea celor ce mor în Domnul.

Aceştia se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor sunt cu ei" (Apoc.,

14,13). Cu alte cuvinte, „mor întru Domnul" cei ce au vieţuit „întru Domnul",

adică şi-au pus destinul vieţii pământeşti sub oblăduirea Părintelui ceresc,

„de la care vine toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit" (Iacov, 1,17).

Pentru aceştia, Dumnezeu este izvorul vieţii, pe care ştiu s-o preţuiască şi s-o

folosească cu înţelepciune - ca piedestal vieţii veşnice. Cei ce cred în Domnul

trec cu această credinţă pragul morţii...

întâmpină cu seninătate ceasul morţii cei ce au iubit pe Dumnezeu în zilele

vieţii lor pământeşti, cu toată puterea sufletului şi a inimii lor. Poruncile lui

Dumnezeu au constituit deviza vieţii lor, s-au străduit să trăiască aşa cum le-

a poruncit Dumnezeu, adică El a împărăţit în sufletul lor, cârmuindu-le

cugetele, simţirile şi aspiraţiile. Este linia vieţii creştinului autentic.

Trec liniştiţi pragul morţii cei ce n-au uitat niciodată frăţeasca iubire a

aproapelui, ştiut fiind că mântuirea trece pe la aproapele, încheie călătoria

pământească în Domnul cei ce şterg lacrimile celui ce plânge, ajută pe cel

nevoiaş, iartă jignirile, mâhnirile, amărăciunile ce li s-au pricinuit, nu plătesc

pentru bine cu rău, nu răspund la rău cu rău. Aceştia, dacă nu pot spune bine

despre cineva, se feresc să spună rău, astfel că nici duşmanul lor n-ar putea

să spună altceva, decât ceea ce a spus Saul proorocului David, fiindu-i foarte

mare duşman: „Tu eşti mai drept decât mine, fiindcă mi-ai răsplătit cu bine,

pe când eu ţi-ar răsplătit cu rău" (I Regi, 24,18). Vrednic de intrare în

201 Ioan BUN EA

Page 243: Colecţia de predici

împărăţia lui Dumnezeu este acela, care a făcut să se sălăşluiască împărăţia

lui Dumnezeu în sufletul lui, încă în viaţă fiind, adică n-a uitat ceea ce spunea

Mântuitorul: „Nu oricine îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia

cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Celui din cercuri" (Matei, 7, 21).

Moare în Domnul creştinul adevărat, care în curgerea întregii vieţi n-a

amânat pocăinţa păcatelor „pe mâine", zi necunoscută oricui, ci le-a spălat în

baia naşterii a doua, în Mărturisire. Apoi, şi-a luat zălog al vieţii veşnice

Stanţa Cuminecătură, în vremea rânduită de Biserică şi în ceasul tainic al

morţii. Cel care a trăit viaţa în Domnul, când moare poate spune din inima lui

credincioasă: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne! Nădejdea aceasta în

Domnul îi uşurează ceasul înfricoşător al morţii..."

S-ar putea să ridice cineva obiecţiunea că pentru a putea înfrunta cu tărie

ceasul greu al morţii, e necesar să fii sfânt. Ori, noi, vrând-ne- vrând, suntem

neputincioşi, tributari păcatelor în fiecare clipă a vieţii pământeşti, aşa că nu

putem atinge calea aceasta a perfecţiunii, a desăvârşirii, de care mereu ni se

spune. Lucrurile însă stau altfel: căderea este firească, după cum şi

redresarea este firească. Cuvântul lui Dumnezeu ne grăieşte că „Chiar dacă

cel drept cade de şapte ori şi tot se scoală, dar cei fărădelege se poticnesc în

nenorocire" (Ps., 24, 16).

Sfânta Scriptură abundă în exemple de oameni ce n-au ştiut să se întoarcă

din rătăcirea lor, prăbuşindu-se iremediabil, precum şi de oameni ce s-au

redresat, convertindu-se Ia o viaţă nouă, viguroasă. Ca exemplu negativ,

amintim pe apostolul Iuda, care a păcătuit de moarte, trădându-1 pe lisus.

Acesta, în loc să se căiască de păcatul său, s-a spânzurat, pierzându-şi

mântuirea. în schimb, Sf. Apostol Petru după ce s-a lepădat de Mântuitorul de

trei ori, a plâns cu lacrimi de pocăinţă, fiind reabilitat şi reintegrat în slujba

apostolicească.

Incontestabil, omul în viaţa pământească e supus mereu păcatului. „Dacă

zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru

noi" (I loan, 1,8). „Cum ar putea un om să fie Iară de prihană înaintea lui

Dumnezeu sau cum ar putea să fie curat cel ce se naşte din femeie" (Iov, 25,

4). Numai Dumnezeu este fără de păcat! Datoria noastră este însă să ne

împotrivim întărâtărilor patimilor, să fim străjeri adormiţi la poarta sufletului

202 Ioan BUN EA

Page 244: Colecţia de predici

nostru, împotriva ispitelor diavolului, prin care vine păcatul, aşa cum ne

povăţuieşte Sf. Apostol Iacov: „... Staţi împotriva diavolului şi el va fugi de la

voi. Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi se va apropia şi El de voi. Curăţiţi-vă

mâinile, păcătoşilor, şi sfinţiţi-vă inimile, voi, cei îndoielnici" (Iacov, 4, 7-8).

Grija, de căpetenie a vieţii noastre pământeşti este să nu fim nepăsători în

datoria ce o avem de a ne mântui sufletul prin curăţirea lui de păcate.

Mântuitorul lisus Hristos fericeşte pe „slugile acelea pe care, venind stăpânul

'e va veghind. Adevărat zic vouă că se va încinge şi le va pune la m£sa §'»

venind alături, le va sluji. Eie că va veni la straja a doua fie că va v'en' la straja

a treia, şi le va găsi aşa, fericite sunt acelea" (Luca 12 3"7-38) • Mântuitorul

asigură fericirea - recte mântuirea celor ce şi-au ispâsit păcatele Prin v^ţă

curată şi prin fapte închinate în numele lui Iisus Hristos Ioan Gură de Aur ne

învaţă - între altele - că Domnul preţuieşte gândv>r^e' dorinţele bune ale

inimii şi avânturile neîmplinite, din cauza morţi» neaşteptate, aşa că nu are

nici o justificare motivaţia celor ce susţin că din cauza imperfecţiunii nu

putem găsi calea izbăvirii

noastre nu put£m trece senini pe tărâmul vieţii de dincolo.

* * *

Dispariţia cfe(l'nc'osu'u' Par°hiei noastre (N), în urma unei boli necruţătoare eSte ° rea'»tate tristă, luminată însă de puterea cu care a făcut faţă bolii si ^ înfruntat

clipa despărţirii sufletului de trup. Cunoştea boala de care suferea> faPtu" acesta, în loc să-1 demobilizeze şi să-1 transforme într-° f"nţă vegetativă,

speriată de un sfârşit mai mult sau mai puţin aprop'at c'ar inevitabil, nu numai

că 1-a întărit, ci 1-a stimulat la realizări caritat®ve' Pana *a ultima suflare, şi la

resemnare în faţa inevitabilului c#re este moartea. Sufletului lui, împăcat şi-a

aşteptat sfârşitul aşa cU*n z'ce PoetuI Erancis Jammes: „Şi, când voi merge,

Doamne spre T»ne' atâta cer. / Să fie sărbătoare pe câmp ca şi pe cer.

Aceasta şi acol<?> e s*n8ur dorul meu. / Doresc atât, ca drumul să fie cum îl

vreu / Spre ra'u' unde stele se văd şi ziua mare"...

Se ştie că J^ust al lui Goethe, la vârsta înaintată, după ce a răpit valurilor

mării Un ţinut inundabil şi s-a gândit la poporul fericit care se va dezvolta în

ace* ţinut, a dorit să reţină acea minunată clipă din viitor, zicându-i întâfz'e

Puţin, eşti atât de frumoasă". Nu s-a descumpănit la seducţiile Satanei, ci şi-a

203 Ioan BUN EA

Page 245: Colecţia de predici

mântuit Sufletul prin binele făcut până în ultima clipă La scară redusă,

adormitul în Domnul (N) a fost creştinul care a stat în slujba virtuţii, a fugit de

ispitele diavoleşti, „socotindu-se străin şi călător Pe pământ, luptător

împotriva poftelor trupeşti, care se războiesc îmPotriva sufletului" (I Petru, 2, 1).

Clipa a fost, pentru el, prilej de a se îmbogăţi sufleteşte, prin demnitatea

purtării sale creştineşti, în faf°ilie> în societate, în profesiune şi în orice pas al

vieţii sale terestre.

Considerări temeiul vieţii de dincolo, vrednicia vieţii de aici, a semănat în

jurul său poveţe înţelepte şi fapte ce-1 definesc ca pe o fiinţă ce şi-a înscris

nui^ele în conştiinţa posterităţii. Dorinţa lui a fost identică cu aceea a unui

înţelept de a deveni conştiinţa mai bună a celor care-i urmează, de a da sens

plin lui „a fi".

Viaţa nu este arbitrară, ea este unică, singura care ne este dată, deci trebuie

să reflectăm serios ce facem cu ea. Orice risipă este definitivă. Adormitul în

Domnul (N) nu şi-a irosit-o în zadar, ci şi-a potrivit-o cuvintelor psalmistului:

„Sfârşitul sau ochii Mei după mântuirea Ta şi după cuvântul dreptăţii Tale"

(Ps. 118, 123). Rămâne pildă de vieţuire creştinească şi săvârşire din viaţă

pentru familia care îl deplânge şi pentru toţi care i-au preţuit nevoinţa întru

cele ce zidesc - cu adevărat pe cei ce nu nesocotesc această mântuire.

Biserica, prin rostul slujitorului ei, roagă pe Dumnezeul milei şi al îndurărilor,

ca adormitului în Domnul (N) să-i treacă cu vederea păcatele inerente vieţii

sale pământeşti, iar sufletul lui să-1 aşeze în ceata drepţilor bine plăcuţi Lui.

întru pomenire veşnică numele lui!

CUVÂNT LA MOARTEA UNEI PREOTESE

Misiunea educativă a preotesei

Deplângem încetarea clin viaţă a venerabilei preotese (N), în vârstă de (x)

ani. după ce în prealabil şi-a luat merindea creştinească pentru drumul vieţii

veşnice, Sf. împărtăşanie. Tuturor celor care au cunoscut-o li s-au umezit

ochii la vestea stingerii din viaţă a unei fiinţe care a strălucit prin altruismul

ei, ca soţie, mamă, preoteasă, înger păzitor al cuibului familial şi creştină, în

care „credinţa a fost lucrătoare prin iubire" (Gal., 5, 6). Aceasta este

explicaţia că ne găsim astăzi adunaţi, în număr impresionant, în jurul sicriului

204 Ioan BUN EA

Page 246: Colecţia de predici

cu osemintele ei pământeşti, spre a-i aduce prinosul pietăţii, preţuirii şi

recunoştinţei noastre, precum şi

făgăduinţa veşnicei aduceri aminte de chipul ei luminos.

* * *

Multe întrebări se pun minţii noastre şi apăsătoare sentimente încearcă inima

noastră, în această clipă de dureroasă despărţire, îndeosebi suntem

confruntaţi cu fragilitatea şi scurtimea vieţii noastre pământeşti. Se găseşte

undeva un tablou care poartă titlul. „Cele patru vârste". în partea dinainte a

tabloului se vede o câmpie cu pâraie şerpuitoare, iar la ţărm doi copii se

joacă fără grijă. în mijlocul tabloului este o femeie tânără, cu un buchet de

flori proaspete; la stânga, un tânăr călăreţ pleacă plin de curaj în viaţă. în

partea dindărăt, pe o ridicătură, deasupra unei peşteri, stă o bătrână obosită,

privind în depărtare, aşteptând sfârşitul vieţii. Din peşteră curge un râu,

simbolul fluidităţii timpului, iar deasupra peşterii se poate citi inscripţia.

„Viaţa este un vis scurt".

într-adevăr aşa stau lucrurile. Ne-o confirmă psalmistul: „Doamne, o mie de

ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri, care a trecut, şi ca straja nopţii.

Nimicie vor fi anii lor, dimineaţa ca iarba va trece. Dimineaţa va înflori şi se

va trece, seara va cădea, se va întări şi se va usca" (Ps., 89, 4-6). „Ce umbră

trecătoare este viaţa noastră şi sfârşitul ei fără întoarcere... " (înţelepciunea

lui Solomon, 2, 5).

Viaţa pământească este un vis scurt; dar din orice vis te deştepţi. Moartea

este trezirea din visul pământesc la realitatea vieţii veşnice. Realitatea

veşnică are două feţe: una sumbră, de care vor avea parte păcătoşii, toţi cei

ce având lumina în faţă, au ales întunericul, toţi cei ce au pus lumina sub

obroc, nu în sfeşnic ca să lumineze (Marcu, 4,21).

Există apoi o faţă luminoasă, este Ierusalimul ceresc, în care vor intra drepţii,

cei ce au împlinit voia lui Dumnezeu, au realizat împărăţia lui Dumnezeu,

întâi, în sufletul lor (Luca, 17, 21), s-au închinat „în duh şi în adevăr" la altarul

de jertfă, pe care se aduce jertfa Golgotei în chip nesângeros, considerându-o

arvună a împărăţiei cereşti. Despre aceştia zice Sf. Scriptură. „Dreptul de va

muri, în veac va fi viu" (Avacum, 2, 4; Rom., 1, 17; Ioan, 11, 25).

205 Ioan BUN EA

Page 247: Colecţia de predici

Evident, aducerea noastră la viaţă nu este întâmplătoare, ea s-a făcut cu un

rost, avem de îndeplinit o misiune, o chemare în lume, de aceea zice Sf.

Apostol Pavel: „Să umblaţi cu vrednicie, după chemarea cu care aţi fost

chemaţi" (Efes., 4,1). Darurile sunt felurite, după cum şi slujirile sunt felurite,

ne spune acelaşi Sfânt Apostol Pavel (I Cor., cap. 12). Femeii i s-a hărăzit

chemarea de a aduce întregire bărbatului, a fi împreună lucrătoare cu el pe

tărâm familial şi social. „Să-i facem un ajutor asemenea lui", a zis Dumnezeu

la creaţiune (Fac., 2, 18). Ea a fost numită, pe drept cuvânt, „fântână a

vieţii". Viaţa face un popas în ea, omenirea se împrimăvărează cu fiecare

zămislire, cu fiecare naştere, cu fiecare zâmbet de copil. îndeplineşte această

chemare nobilă, nu dintr-un dictat raţional, ci dintr-un imbold tainic, cea

creştină din imboldul credinţei care o încredinţează că orice faptă a vieţii

noastre are ecou în veşnicie. Cu alte cuvinte, mântuirea este temeluită întâi

în imanenţă, deci presupune un început de sfinţenie în timpul vieţii prezente,

„fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul" (Evrei, 12,14).

început de sfinţenie în viaţa aceasta? Paradox, vor zice unii. Şi totuşi, nu,

fiindcă o soţie, prin înţelepciunea şi devotamentul ei, îşi poate sfinţi căminul

prin agheasma celei mai curate iubiri. O mamă, prin educaţia aleasă dată

odraslelor ei, aprinde în inimi focul idealului pentru scopuri nobile în viaţă,

pentru un trai cumpătat şi rostuit în limitele decenţei, deci ale legilor morale

statornicite de Creator. Ca înger păzitor al cuibului familial, ea poate face din

casa ei un colţ de rai, având grijă ca în vatră să nu se stingă focul care

învăpăiază inimile celor din jur, să ferească casa de iscoade diavoleşti, care

strică armonia, buna învoire şi fericirea tuturor.

Ce misiune sfântă are de îndeplinit femeia când a acceptat şi ipostaza de

preoţească! îndatoririle ei sporesc, având de îndeplinit măreaţa slujbă de a fi

împreună lucrătoare cu soţul ei la exercitarea rodnică a apostolatului

preoţesc. S-a spus - şi nu fără temei - că preoteasa, care este la înălţimea

chemării sale, este mâna dreaptă, un alter ego al preotului, în activitatea

familială, precum şi în buna

206 Ioan BUN EA

Page 248: Colecţia de predici

CUVÂNT LA MOARTEA UNEI PREOTESE

Misiunea educativă a preotesei

Deplângem încetarea din viaţă a venerabilei preotese (N), în vârstă de (x)

ani. după ce în prealabil şi-a luat merindea creştinească pentru drumul vieţii

veşnice, Sf. împărtăşanie. Tuturor celor care au cunoscut-o li s-au umezit

ochii la vestea stingerii din viaţă a unei fiinţe care a strălucit prin altruismul

ei, ca soţie, mamă, preoteasă, înger păzitor al cuibului familial şi creştină, în

care „credinţa a fost lucrătoare prin iubire" (Gal., 5, 6). Aceasta este

explicaţia că ne găsim astăzi adunaţi, în număr impresionant, în jurul sicriului

cu osemintele ei pământeşti, spre a-i aduce prinosul pietăţii, preţuirii şi

recunoştinţei noastre, precum şi

făgăduinţa veşnicei aduceri aminte de chipul ei luminos.

* * *

Multe întrebări se pun minţii noastre şi apăsătoare sentimente încearcă inima

noastră, în această clipă de dureroasă despărţire, îndeosebi suntem

confruntaţi cu fragilitatea şi scurtimea vieţii noastre pământeşti. Se găseşte

undeva un tablou care poartă titlul. „Cele patru vârste". în partea dinainte a

tabloului se vede o câmpie cu pâraie şerpuitoare, iar la ţărm doi copii se

joacă fără grijă. în mijlocul tabloului este o femeie tânără, cu un buchet de

flori proaspete; la stânga, un tânăr călăreţ pleacă plin de curaj în viaţă. în

partea dindărăt, pe o ridicătură, deasupra unei peşteri, stă o bătrână obosită,

privind în depărtare, aşteptând sfârşitul vieţii. Din peşteră curge un râu,

simbolul fluidităţii timpului, iar deasupra peşterii se poate citi inscripţia.

„Viaţa este un vis scurt".

într-adevăr aşa stau lucrurile. Ne-o confirmă psalmistul: „Doamne, o mie de

ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri, care a trecut, şi ca straja nopţii.

Nimicie vor fi anii lor, dimineaţa ca iarba va trece. Dimineaţa va înflori şi se

va trece, seara va cădea, se va întări şi se va usca" (Ps., 89, 4-6). „Ce umbră

trecătoare este viaţa noastră şi sfârşitul ei fără întoarcere... " (înţelepciunea

lui Solomon, 2, 5).

Viaţa pământească este un vis scurt; dar din orice vis te deştepţi. Moartea

este trezirea din visul pământesc la realitatea vieţii veşnice. Realitatea

veşnică are două feţe: una sumbră, de care vor avea parte păcătoşii, toţi cei

207 Ioan BUN EA

Page 249: Colecţia de predici

ce având lumina în faţă, au ales întunericul, toţi cei ce au pus lumina sub

obroc, nu în sfeşnic ca să lumineze (Marcu, 4,21).

208 Ioan BUN EA

Page 250: Colecţia de predici

209 Ioan BUN EA

Page 251: Colecţia de predici

Există apoi o faţă luminoasă, este Ierusalimul ceresc, în care vor intra drepţii,

cei ce au împlinit voia lui Dumnezeu, au realizat împărăţia lui Dumnezeu,

întâi, în sufletul lor (Luca, 17, 21), s-au închinat „în duh şi în adevăr" la altarul

de jertfa, pe care se aduce jertfa Golgotei în chip nesângeros, considerându-o

arvună a împărăţiei cereşti. Despre aceştia zice Sf Scriptură. „Dreptul de va

muri, în veac va fi viu" (Avacum, 2, 4; Rom., 1, 17; Ioan, 11, 25)<

Evident, aducerea noastră la viaţă nu este întâmplătoare, ea s-a făcut cu un

rost, avem de îndeplinit o misiune, o chemare în lume, de aceea zice Sf.

Apostol Pavel: „Să umblaţi cu vrednicie, după chemarea cu care aţi fost

chemaţi" (Efes., 4,1). Darurile sunt felurite, după cum şi slujirile sunt felurite,

ne spune acelaşi Sfânt Apostol Pavel (1 Cor., cap. 12). Femeii i s-a hărăzit

chemarea de a aduce întregire bărbatului, a fi împreună lucrătoare cu el pe

tărâm familial şi social. „Să-i facem un ajutor asemenea lui", a zis Dumnezeu

la creaţiune (Fac., 2, 18). Ea a fost numită, pe drept cuvânt, „fântână a

vieţii". Viaţa face un popas în ea, omenirea se împrimăvărează cu fiecare

zămislire, cu fiecare naştere, cu fiecare zâmbet de copil. îndeplineşte această

chemare nobilă, nu dintr-un dictat raţional, ci dintr-un imbold tainic, cea

creştină din imboldul credinţei care o încredinţează că orice faptă a vieţii

noastre are ecou în veşnicie. Cu alte cuvinte, mântuirea este temeluită întâi

în imanenţă, deci presupune un început de sfinţenie în timpul vieţii prezente,

„fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul" (Evrei, 12, 14).

început de sfinţenie în viaţa aceasta? Paradox, vor zice unii. Şi totuşi, nu,

fiindcă o soţie, prin înţelepciunea şi devotamentul ei, îşi poate sfinţi căminul

prin agheasma celei mai curate iubiri. O mamă, prin educaţia aleasă dată

odraslelor ei, aprinde în inimi focul idealului pentru scopuri nobile în viaţă,

pentru un trai cumpătat şi rostuit în limitele decenţei, deci ale legilor morale

statornicite de Creator. Ca înger păzitor al cuibului familial, ea poate face din

casa ei un colţ de rai, având grijă ca în vatră să nu se stingă focul care

învăpăiază inimile celor din jur, să ferească casa de iscoade diavoleşti, care

strică armonia, buna învoire şi fericirea tuturor.

Ce misiune sfântă are de îndeplinit femeia când a acceptat şi ipostaza de

preoţească! îndatoririle ei sporesc, având de îndeplinit măreaţa slujbă de a fi

gggfi

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 207'

Page 252: Colecţia de predici

împreună lucrătoare cu soţul ei la exercitarea rodnică a apostolatului

preoţesc. S-a spus - şi nu fără temei - că preoteasa, care este la înălţimea

chemării sale, este mâna dreaptă, un alter ego al preotului, în activitatea

familială, precum şi în buna

219 Ioan BUNEA

Page 253: Colecţia de predici

desfăşurare a misiunii sale de păstor sufletesc al parohiei. Pilduitoare este

figura preotesei Elisabeta, soţia preotului Zaharia. întregirea fericită pe care o

aducea soţului este concentrată în cuvintele Sf. Evanghelist Luca. „Şi erau

amândoi drepţi înaintea lui Dumnezeu, umblând fără prihană în toate

poruncile şi rânduielile Domnului" (Luca, 1,6).

Făcând portretul slujitorilor bisericeşti cu însuşirile indispensabile chemării

lor, Sf Apostol Pavel schiţează şi portretul soţiilor lor, spunând că ele trebuie

„să fie cuviincioase, neclevetitoare, cumpătate, credincioase întru toate" (I

Tim., 3,11). Când stipulează aceste condiţii, care, privesc moralitatea

viitoarei soţii a preotului, Sf. Apostol Pavel are în vedere marea răspundere

ce-i incumbă preotesei în orânduirea model a căminului preoţesc, prin

aplicarea regulilor de bună-cuviinţă şi de cuminţenie, în primul rând, la

persoana ei proprie. I se cere să fie virtutea personificată, evitând luxul

exorbitant, vestimentaţia stridentă, distracţiile păgubitoare, zavistia, intriga

şi alte deprinderi urâte, care o fac necorespunzătoare pentru chemarea ei de

colaboratoare a preotului. Adevărata preoteasă va fi cuprinsă de duhul

cucerniciei şi al jertfelniciei, spre a putea fi alături de soţul ei la toate

răscrucile vieţii acestuia, aşa cum a fost Agnes, soţia lui Brand, din piesa cu

acelaşi nume a lui H. Ibsen, care îi spune soţului: „Oriunde mergi tu, merg şi

eu". Brand îi răspunde: „în doi urcuşul nu e greu". Frământările sufleteşti ale

preotului trebuie să fie şi ale ei, spre a aduce alinare, mângâiere şi îmbărbă-

tare. Această contopire sufletească prin credinţă, este premisa vieţii lor

familiale şi forţa de luptă pe baricadele vieţii dinafară.

Preoteasa are un rol important în viaţa poporului nostru drept-cre- dincios. Ca

atare, ea trebuie să fie înzestrată cu darul înţelegerii şi cu simţul răspunderii

pentru misiunea ei educativă, atât în intimitatea căminului familial, cât şi

dincolo de graniţele lui strâmte, în toate relaţiile vieţii obşteşti de la sate şi

de la oraşe. Primul şi marele rol însă îl are înăuntrul familiei, de o parte

pentru a degaja pe preot de măruntele şi prozaicele griji cotidiene şi a-i crea

o oază de recreaţie şi destindere, iar de altă parte, a face educaţie

pilduitoare copiilor ei. Absenţa ei de la această îndatorire are urmări

păgubitoare pentru activitatea soţului în parohie. Sf. Apostol Pavel califică

220 Ioan BUNEA

Page 254: Colecţia de predici

drastic această lipsă în chivernisirea înţeleaptă a casei, de povăţuire ziditoare

a membrilor familiei, spunând: „Dacă cineva nu poartă grijă de ai săi şi mai

ales ai casei sale, s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un

necredincios" (I Tim., 5, 8). în lumina învăţăturii pauline, dezertarea de la

obligaţiile pe care le incumbă calitatea pe care o are în familie, ca soţie,

mamă şi pe deasupra preoteasă, echivalează cu abjurarea credinţei,

dezvăluie un suflet gol, lipsit de forţa necesară unei eficiente acţiuni

educative. Şi nu-i de dorit să fie aşa! Preotesele noastre - cu deosebire cele

din trecut - au excelat prin felul înţelept cum şi-au chivernisit viaţa şi şi-au

educat copiii, mulţi la număr. Preotesele din zilele noastre să înveţe de la

înaintaşele lor, spre a fi de ajutor păstorului de suflete.

Incontestabil, preoteasa poate şi chiar este îndatorată să lucreze şi în afară,

în enorie, împreună cu alte femei, întregind astfel pe soţ şi servindu-i ca un

preţios organ de informare. Este recomandabil însă ca desfăşurarea activităţii

ei în afara cercului familial să se facă cu cea mai mare prudenţă. Pentru a

putea face lucru de folos, se cere să fie iniţiată asupra naturii şi scopului unei

astfel de activităţi, să dispună de superioritate morală şi, dacă e posibil, şi

intelectuală. Va evita să dea verdicte în probleme de administraţie parohială,

a avea ultimul cuvânt în problemele vieţii din parohie, fiindcă o astfel de

ingerinţă stârneşte

revoltă, produce sminteală, dezavuează pe soţul ei, oricât de zelos ar fi.

* * *

Referindu-ne la felul cum adormita în Domnul (N) şi-a îndeplinit misiunea ce i-

a fost hărăzită, ea se înscrie în elita feminină, remarcându-se printr-o trăire

creştinească pilduitoare de-a lungul celor (x) de ani. Lumina n-a pus-o sub

obroc, ci în sfeşnic, ea nu s-a stins niciodată, chiar dacă uneori norii s-au

adunat şi ceţurile au acoperit-o, ea a fost „femeia tare în virtute", legată prin

pulsaţiile inimii de căminul ei drag, binecuvântat de Dumnezeu cu un soţ

integru şi cu odrasle care fac cinste societăţii. Misiunea ei educativă în familie

şi-a înţeles-o şi şi-a îndeplinit-o exemplar.

Aria activităţii decedatei s-a extins şi dincolo de cercul familiei. Ea a vibrat cu

inima şi pentru credincioşii păstoriţi de soţul ei, zelos slujitor al altarului.

221 Ioan BUNEA

Page 255: Colecţia de predici

înţelegându-şi misiunea de preoteasă, a trăit „în virtute fără de prihană". Prin

munca ei de fiecare clipă, a sprijinit cu înduioşătoare fidelitate - ca preoteasă

- munca pastorală a soţului, spre a da roade duhovniceşti între enoriaşi. A

ţinut sub apa Botezului mulţi fii ai parohiei, s-a îngrijit de modelarea lor

sufletească în duhul legii strămoşeşti. A excelat prin înţelepciune, curăţenie

sufletească, blândeţe şi spirit caritabil, fiind o colaboratoare neîntrecută în

misiunea sacerdotală a soţului. Străină de orice ambiţie deşartă şi de

vanitate, ea şi-a căutat rostul vieţii, din anii tinereţilor până în toamna târzie

a bătrâneţii, exclusiv în munca închinată străduinţelor de exemplară educaţie

familială şi socială.

în limbaj popular, se spune că la moartea cuiva a căzut o stea. Azi, a căzut o

stea, de aceea întristarea este prezentă în inimi. Nu pentru că bolta cerului

nu ar mai avea alte stele, ci pentru că a căzut o stea, care nu se mai iveşte a

doua oară, o mamă jertfelnică şi o preoteasă în accepţia desăvârşită a

cuvântului, „care copiii şi nepoţii i-a învăţat să cinstească casa şi să dea

răsplătire părinţilor, fiind lucru bun şi plăcut lui Dumnezeu" (I Tim., 5, 4).

Distinsa preoteasă care ne părăseşte a fost o fiinţă unică în felul superior

cum a dat ascultare mesajului divin ce i s-a încredinţat, de aceea îi purtăm

recunoştinţă veşnică.

Pleacă dintre noi trupeşte, iar noi o însoţim cu rugăciunile noastre, cerând

bunului Dumnezeu să-i ierte păcatele inerente vieţii sale pământeşti şi să-i

dea cununa cea nevestejită a răsplăţii, ca urmare a vredniciei sale deosebite

pe drumul vieţii pământeşti, în veci să fie pomenirea ei!

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI DASCĂL Apostolatul dăscălesc

Profund impresionaţi de moartea fulgerătoare, care a smuls din mijlocul

nostru pe un luptător falnic în arena vieţii, pe un dascăl luminat şi entuziast,

pe un familist devotat, ne găsim adunaţi - în număr impresionant - în jurul

sicriului cu osemintele lui pământeşti, să-i aducem prinosul nostru de

recunoştinţă, de preţuire şi de creştinească pietate.

Pleacă dintre noi omul de acţiune, dascălul plin de râvnă, până l-au ajutat

puterile, prietenul devotat, unul din generaţia care a trăit şi a contribuit la

222 Ioan BUNEA

Page 256: Colecţia de predici

înscrierea de pagini luminoase pe răbojul istoriei noastre naţionale: a fost

părtaş la bucuriile şi suferinţele nordului din care a răsărit.

Durerea familiei şi a noastră a tuturor, care l-am cunoscut şi l-am iubit, este

mare. Emoţia ne copleşeşte pe toţi, se strecoară în suflet deznădejdea,

suntem înclinaţi să decretăm zădărnicia strădaniilor noastre. Avem o prea

mare obişnuinţă şi un prea puternic ataşament faţă de viaţa pământească,

pe care imaginaţia noastră n-o poate înlocui cu o altă schiţă existenţială, de

aceea cu tulburare şi regret ne desfacem de ea. Cum să nu te doară inima

părăsind Jumea pământească, de care te-au legat atâtea şi atâtea, dar

îndeosebi când este singura modalitate sub care îţi poţi reprezenta limpede

existenţa? Este singura modalitate sub care îţi reprezinţi existenţa când uiţi

ceea ce formulează plastic şi lapidar poeţii Mihai Eminescu şi Rainer Maria

Rilke, că „Viaţa este cuibul morţii". Dintru început, viaţa se împleteşte cu

moartea, este unitatea existenţei. în Elegii duineze, R. M. Rilke spune:

„ Suntem doar coaja, frunză doară / Moartea cea mare, ce-i în orişicine, /ce-i

acel fruct pe care totul împresoară". Cu alte cuvinte, moartea are un sens

pozitiv, în contact cu realitatea ei ineluctabilă, viaţa îşi sporeşte vigoarea,

iubirea arde mai intens şi se adânceşte mai puternic. Moartea nu este o taină

a durerii, ci o taină a împlinirii.

* * *

în faţa morţii, în faţa întrebărilor ce se pun minţii noastre referitor la moarte,

simţim responsabilitatea pe care o avem ca misionari ai transcendentului, ca

trimişi ai Iui Dumnezeu în lume, Ca fiinţe morale, cu însuşiri raţionale şi

libere, nu ne este indiferent cum întrăm în lumea incognoscibilului. Ni s-a pus

pe umeri o sarcină, ni s-a încredinţat un dar pe care să-I chivernisim. Ce-i de

tăcut? Să dezertăm de la misiunea ce ni s-a trasat de „Cel ce vieţile le-a dat?"

Dezertarea din faţa chemării noastre, îndeosebi de creştini, echivalează cu

înscrierea noastră în zona animală, unde viaţa se desfăşoară sub imperiul

pornirilor instinctive, fără conştiinţa finalităţii lor.

Viaţa omenească îşi are specificul ei, ea este o excepţie a morţii, aşa cum

lumina este o excepţie a întunericului universal. Intre ele, viaţă-moarte, este

o corelaţie, o legătură indisolubilă, de aceea, spre a avea o moarte senină,

223 Ioan BUNEA

Page 257: Colecţia de predici

vieţii i se cere să-şi pună de acord pulsaţiile cu gândul veşniciei. A ne hotărî

faptele noastre după gândul veşniciei, însemnează a ţese pânza vieţii

pământeşti „după chemarea cu care am fost chemaţi" (Efes., 4, 3; II Tim., 1,

9). Fiecare om este un altul, Dumnezeu i-a imprimat fiecăruia chipul Său,

sădit în fiecare fiinţă umană, pe lângă funcţia biologică, şi aspiraţia spre

înălţimi, ieşirea din praznicul cotidian şi slujirea unui ideal, în primul rând un

ideal moral.

Idealul este apanajul omului. într-un sens, idealul este interior, tipul pe care

avem să-1 realizăm, în alt sens, este exterior întruparea lui într-o faptă

văzută. Urmărirea unui ideal încântă viaţa, o face mai frumoasă, mai

optimistă, cu adevărat eroică. Luptând pentru un ideal, urmărindu-1 cu

asiduitate, ne apropiem de Dumnezeu, deoarece nimic nu te apropie de

Dumnezeu, cât strădania de-a crea o operă desăvârşită, spunea

Michelangelo. în lumina învăţăturii creştine, idealul este planul încredinţat

nouă spre realizare.

Ce ideal mai sublim există în lume decât a fi luminător al sufletelor, a

deschide ochii minţii şi ai inimii celor neştiutori sau rătăciţi? în afară de slujba

preoţească, nici unei slujiri nu i se poate aplica denumirea de apostolat, în

aşa de mare măsură ca slujbei dăscăleşti. în sensul larg al cuvântului, fiecare

dintre noi trebuie să fie un misionar, îndeplinindu-şi chemarea pe măsura

darului primit, în cadrul familiei, neamului sau profesiunii pe care o exercită.

Fiecare este chemat să facă să rodească ce este bun în el, să lase o dâră de

lumină în urma lui, spre folos la cât mai mulţi. Dascălul se mistuie şi se

dăruieşte însă mai mult, decât pământeanul de rând pentru idealul pe care-1

urmăreşte, fiindcă după vorba poetului T. Arghezi: „Altarul ca să fie şi pietrele

să ţie / Cer inima şi viaţa zidită-n temelie".

Apostolatul dăscălesc nu-i uşor, nu-i profesie obişnuită, ci misiune sfântă,

care cere jertfă, fiindcă principala lui vocaţie este dăruirea: „Cu duhul fiţi

fierbinţi", zice Sf. Apostol Pavel (Rom., 12,11). Cu alte cuvinte, spre a aprinde

lumina în suflete - îndeosebi în sufletul copiilor - se cere să ardă întâi în

sufletul învăţătorului. Pe drept cuvânt a fost caracterizat învăţătorul de către

O. Goga: „izvoditor al sufletelor /mag din basme. Ce prin potopul veacurilor

224 Ioan BUNEA

Page 258: Colecţia de predici

negre / Ne-a luminat cărările pribege". Aşa a fost în trecut aşa rămâne de-a

pururi, acelaşi geniu slujitor al luminii şi adevărului, împărtăşind din prisosul

inimii sale pentru binele altora, mai ales pentru tinerele vlăstare ce-i sunt

încredinţate spre a fi instruite şi educate. Acestora Ie dăltuieşte în conştiinţă

iubirea de glie, de datini, de cântecul tradiţional, de omenia românească, de

tot ce înnobilează pe om.

Numele de învăţător a fost pomenit totdeauna cu veneraţie, inclusiv de

creştini, fiindcă însuşi Mântuitorul a fost învăţător. Firesc, fiecare dintre noi îşi

aminteşte cu emoţie şi recunoştinţă de dascălul care 1-a iniţiat în taina

scrisului şi cititului, aşezând temeliile viitoarei personalităţi morale şi

intelectuale. Câtă migală, câtă pasiune, câtă răbdare în această muncă

aparent măruntă, dar covârşitoare pentru destinul viitor al copilului! O face

cu tragere de inimă, fiindcă iubeşte copiii, asta fiind calitatea prin excelenţă a

învăţătorului de vocaţie. Muncă istovitoare, dar nu descurajantă, fiindcă

leacul împotriva oboselii învăţătorului este reîntâlnirea cu copiii, cu sursa

oboselii sale. întâlnirea cu copiii îl fereşte şi de rutină, fiindcă se confruntă

mereu cu ceva nou, copilul. învăţătorul şi-a integrat în fiinţa sa ceea ce spune

Dostoievski: „ochii unui copil şi un cer senin sunt de-ajuns să facă viaţa

întreagă fericită".

învăţătorul de vocaţie se dăruieşte copiilor în şcoală, dar şi celor în mijlocul

cărora trăieşte, părinţilor învăţăceilor săi. Fiecare zi nouă o primeşte ca pe un

dar, începe - pentru el - printr-un triumfal răsărit de soare, răspunzând

fiecărui apel, dispus să ajute, să se facă util pentru alţii. Şi cum poate să se

facă util celor din jur? „Nepunând lumina sub obroc, ci în sfeşnic, ca să

lumineze tuturor" (Matei, 5, 15; Marcu, 4, 21, Luca, 11,33). Aria misionară, de

luminător a învăţătorului, ce se extinde şi dincolo de pereţii şcolii, în afară de

catedră, el fiind „lumină lumii", deci povăţuitorul, cu vorba şi cu fapta, pentru

toţi cetăţenii în mijlocul cărora trăieşte. Şi acestora le dăruieşte din prinosul

inimii sale generoase, stimulându-i pentru orice acţiuni de interes obştesc,

spre a-i face să înţeleagă sensul solidarităţii umane, atât de necesară pentru

binele familiilor şi neamului din care face parte.

225 Ioan BUNEA

Page 259: Colecţia de predici

Sobru şi cumpănit, prin definiţie, învăţătorul - în accepţia desăvârşită a

cuvântului - înţelege să treacă vertiginos prin viaţă, având ca ideal ridicarea

localităţii în care îi este dat să lucreze, care, pentru el este

..................... . .a. /\ecst univers face parte din substanţa sa etică

§1 tuturor celor ce populează acest spaţiu geografic le infuzează dragostea

de valorile perene - adevăr, bine, frumos, omenie, caracter moral - precum şi

dragostea de patria natală, pentru jertfa supremă, în caz de nevoie. Ceea ce

propovăduieşte, dascălul traduce în faptă, fără pic de ezitare. Aşa se explică

tributul de sânge pe care învăţătorii l-au dat în războiul de întregire a

neamului, de făurire a statului naţional unitar, alături de foştii lor învăţăcei

sau de părinţii acestora. înfrăţiţi în acelaşi ideal al iubirii de glie, s-au înfrăţit

până la topirea întregii lor fiinţe în jertfa supremă.

Evident, pentru apostolatul pe care îl exercită - cu totală lepădare de sine -

învăţătorului i se cuvine recunoştinţă, truda lui se cuvine să fie răsplătită,

potrivit cuvintelor Sf. Apostol Pavel: „Vă rugăm, fraţilor, să aveţi luare aminte

pentru cei ce se ostenesc între voi şi bine vă sfătuiesc. Şi pentru munca lor,

să-i socotiţi pe ei vrednici de prisoselnică dragoste..." (I Tes., 5, 12-13). El nu-

şi etalează palmaresul trudei sale, pe drept cuvânt bucurându-se de cinstirea

obştească. Desigur, în agitata şi istovitoarea lui muncă, are şi clipe de

şovăială şi descumpănire, dar nu de abdicare. Chiar dacă nu reuşeşte să fie o

energie eruptivă, care să uimească prin dezlănţuirea ei, cu toate adversităţile

ce i se ivesc în cale, rămâne la datorie; până la ultima bătaie a inimii, rămâne

lângă steag, cu crezul şi iluminările lui, cum se spune. Poate fi asemănat

copacilor care mor în picioare.

* * *

Adormitul în Domnul (N) s-a dovedit dascălul pilduitor, începând cu cele mai

mici gesturi şi terminând cu aceea de erou al luminii, ştiind „că roada luminii

e în orice bunătate, dreptate şi adevăr" (Efes., 5,9). A îmbrăţişat slujba

dăscălească, nu din calcule utilitariste, ci din vocaţie, dintr-o chemare tainică

spre o muncă de înălţare a altora... A fost o aspiraţie spre o îndeletnicire

proprie firii sale. A excelat - în exercitarea ei - prin cuvânt (povaţă),

învăţătură (ştiinţă) şi faptă ziditoare. El a înţeles că învăţătura, oricât de

226 Ioan BUNEA

Page 260: Colecţia de predici

multă şi de erudită ar fi, rămâne slavă moartă, fără o inimă caldă, iubitoare,

fără devotamentul celor ce o propovăduiesc. Este ceea ce spune Sf. Apostol

Pavel: „... De aş şti toate tainele şi aş avea toate cunoştinţele... nimic nu

sunt... Dragostea zideşte" (I Cor., 13, 2; Efes., 4, 16).

Munca lui didactică s-a caracterizat printr-un elan de tinerească dăruire -

proprie spiritelor mistuite de chemarea irezistibilă a unui ideal.

227 Ioan BUNEA

Page 261: Colecţia de predici

Ba a dat roade bogate în viaţa vlăstarelor tinere, cărora le-a sădit în

conştiinţă iubirea de limba românească şi producţiile folclorice româneşti, le-

a picurat în suflete dragostea de trecutul zbuciumat şi - în acelaşi timp glorios

- al neamului nostru, de comorile lui tradiţionale, şi credinţa în ascensiunea

lui măreaţă. în predarea lecţiilor, adormitul în Domnul (N) vibra puternic, se

identifica cu subiectul pe care îl preda, de aceea ele aveau un larg ecou în

sufletul receptiv al elevilor săi. Aceştia îl deplâng sincer, ca dovadă suspinele

şi lacrimile amare ce le varsă cu acest prilej trist.

Descendent dintr-o familie ţărănească, în care cultul muncii, onestitatea şi

pasiunea cărţii erau la loc de cinste, adormitul în Domnul (N) a devenit

slujitorul şi luminătorul celor mici şi celor mari deopotrivă. Era modest, retras,

cumpănit şi sfielnic, dar hotărât şi neînduplecat în atingerea ţelurilor sale.

Aşa se explică secerişul bogat, la încheierea călătoriei pământeşti, oglindit în

seriile de elevi pe care i-a educat cu devoţiune sacră, azi cu rosturi

importante în viaţa obştească,

Cu pregătirea lui de excepţie, cu probitatea şi integritatea lui morală, cu

acest portret luminos, răposatul (N) a realizat „o avuţie pe care molia şi

rugina nu o strică, iar furii nu o sapă şi nu o fură" (Matei, 6, 20). O astfel de

bogăţie îndreptăţeşte la nemurire, la supravieţuirea sufletului în comuniunea

elitelor morale. în lumina dreptei credinţe, nu e vorba de contopirea lui în

spiritul universal - cum înclină unii să creadă - fiindcă ar fi o nemurire

deşartă, în dezacord cu speranţele noastre cele mai adânci. A supravieţui

însemnează a-şi păstra sufletul forma individuală, ceea ce corespunde cu

învăţătura lăsată de Mântuitorul: „Drepţii (fiecare) vor merge la viaţă veşnică,

iar păcătoşii (fiecare) la osândă veşnică" (Matei, 25, 46).

Noi îi aducem, acestui purtător de lumină, în ceasul despărţirii, prinosul

recunoştinţei şi preţuirii noastre, ca unuia care slujba şi-a lăcut-o deplin",

„călătoria" a săvârşit-o cu deplin folos obştesc, deci îndreptăţit la „cununa

răsplăţii", din partea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Să-i fie ţărâna uşoară şi

memoria binecuvântată!

mm

228 Ioan BUNEA

Page 262: Colecţia de predici

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI MEDIC

Misiunea umană a medicului

Deplângem încetarea din viaţă a ilustrului medic (N), în vârstă de (x) ani, O

inimă larg cuprinzătoare a încetat să bată, se desprindea cu greu din lumea

în care se integrase (ca soţ, tată, bunic, medic, prieten vecin etc.). Era

cunoscut prin farmecul atitudinilor sale joviale, prin simţul deosebit al

respectului de sine, dar cu deosebire prin solicitudinea faţă de cei ce se zbat

în suferinţă. Familia pierde pe chivernisitorul înţeles, iar societatea pe

medicul pururea săritor pentru cei mistuiţi de amară suferinţă; el s-a dăruit

pentru tămăduirea rănilor semenilor până la totală uitare de sine. Desigur,

tristeţea copleşeşte inimile noastre, la această neaşteptată despărţire de o

fiinţă cuceritoare prin nobleţea caracterului ei integru. Dar, ar fi o laţărnicie

goală dacă n-am găsi - în aceste momente - decât accente de amărăciune

pentru dispariţia celui ce a fost (N), medicul generos şi omul de elită, în

accepţia desăvârşită a cuvântului. Datoria celor rămaşi este să-i relevăm

faptele şi să nu uităm

că stelele strălucesc din depărtare şi după ce le-a secat izvorul luminii.

* * *

Moartea medicului (N) a venit la începutul primăverii, în acest anotimp al

izbucnirii florilor, al universului de miresme proaspete, al trezirii vieţii în toată

natura înconjurătoare. Farmecul acestui anotimp ne cucereşte sufletul, în

toată fiinţa noastră este un dor de înălţare, de desprindere din inerţie, un

îndemn la acţiune.

în aceast? tensiune de viaţă, parcă este discrepantă ideea de moarte. Deşi

moartea este asociată cu viaţa, cum zice poetul M. Eminescu: „Căci toţi se

nasc spre a muri / Şi mor, spre a se naşte", totuşi sfârşitul ne doare. Uităm că

sfârşitul îl luăm asupra noastră de la începutul existenţii fiecăruia, ca pe o

sentinţă definitivă, putând să-şi spună cuvântul în orice moment. „Cine este

omul ca să trăiască şi să nu vadă moartea?", se întreabă psalmistul (Ps., 88,

47). Iar Mântuitorul îndeamnă mereu la veghere, spunând: „Fiţi gata, că în

ceasul în care nu gândiţi Fiului Omului va veni" (Luca, 12, 40).

Page 263: Colecţia de predici

Privite lucrurile din perspectiva creştină, întoarcerea în veşnicie trebuie să fie

bogată, cu realizări multiple, încrestate pe răbojul hronicului pământesc,

evident - în primul rând - de natură morală. Viaţa pământească nu este o

carte a norocului, ca să te poţi juca pe fiecare din fdele ei, ci este o funcţie,

este o chemare spre împlinire, spre desăvârşire, de aceea i s-a spus omului

„floarea creaţiunii", „chipul şi slava lui Dumnezeu" (I Cor. ,11,17). Viaţa este

o temă pe care Dumnezeu o dă fiecăruia Ia naştere, ca s-o lucreze după

chemarea pe care o are, „fiecăruia după puterile lui". Nu toţi înţeleg această

rânduială, ca dovadă că dau temei statornicite de Dumnezeu caracter de

comedie sau roman complicat, alţii fac din ea date statistice, mai puţin

poezie şi rugăciune. Creştinilor le incumbă imperioasa datorie de a face din

ea un imn glorios muncii creatoare, cu punerea în lucrare a energiilor ce le

sunt încredinţate, spre a imita pe Dumnezeu - Creatorul şi a sluji oamenilor.

Chemarea pământească a creştinilor este de a imita pe Atotţiitorul întru

dăruire, „răscumpărând vremea" în realizarea binelui pentru familie,

societate, neam, năpăstuiţi, ştiut fiind că: „Un pahar de apă, dat în nume de

frate, va fi răsplătit" (Matei, 10, 42).

Chemarea şi-o îndeplinesc deplin - în primul rând - cei ce se consideră

misionari ai lui Dumnezeu în lume, ascultă şoaptele tainice ale conştiinţei lor

şi lucrează spre a ctitori ceva durabil şi lipsit de orice interes meschin şi

egoist. în sufletul acestora se produce o combustie puternică, un foc lăuntric

ce nu Ie îngăduie linişte nici chiar în suferinţă, ci îi îmboldeşte spre înălţimile

unui apostolat destinat a sluji - în spiritul deplinei abnegaţii - dus până la

jertfa de sine. Obişnuit, funcţiile noastre sufleteşti sunt întocmite pentru

scopul egoist al conservării de sine, deci poartă în ele un caracter interesat şi

utilitar. Din fericire, cu toată această structură a vieţii noastre sufleteşti pusă

în slujba intereselor noastre egoiste, s-au putut dezvolta pe încetul, cu

caracter de flori plăpânde, dar totuşi destul de rezistente, o seamă de elanuri

sufleteşti dezinteresate, străine de gândul iubirii de sine, care ne ajută să ne

ridicăm deasupra noastră înşine şi să lărgim aria afectivă până la uitarea de

noi înşine. E vorba de un „dispozitiv secret", care conferă funcţiilor noastre

sufleteşti o misiune altruistă, e acea flacără incandescentă care ne cuprinde

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 230 ..

Page 264: Colecţia de predici

fiinţa şi face din îndeletnicirea noastră un apostolat, o misiune sfântă în lume

(Vezi: Ion Petrovici, Fulguraţii filosofice şi literare, Bucureşti, „Biblioteca

pentru toţi", pp. 64-65).

S-ar părea că noţiunea de apostolat este legată în exclusivitate de slujba

preoţească sau dăscălească. Nu, ci ea, cuprinde şi alte categorii de slujbaşi,

pe medici, în primul rând, cărora li se cere, pe lângă bogăţia ştiinţei lor, şi

inimă dăruitoare, fiindcă după cum remarcă Sf. Apostol Pavel: „Cunoştinţa

semeţeşte, iar iubirea zideşte" (I Cor., 8, 1). Potrivit învăţăturii scripturistice,

medicul este lăsat de Dumnezeu, îşi are chemarea lui definită de a aduce

alinare celor bolnavi, a-i îmbogăţi în ceea ce le lipseşte, spre a fi fericiţi. Şi o

pot face - şi o fac cu folos, când pun în ceea ce fac nu numai tehnică, ci şi

inimă, cu alte cuvinte sunt solidari cu cei în suferinţă, le împărtăşesc durerea,

iubindu-i. Numai atunci acurateţea exercitării profesiunii conferă actului

medical eficienţă maximă, când face să vibreze acea coardă a sensibilităţii

umane, care, în mare măsură, aduce tămăduirea. Atunci şi numai atunci se

cheamă că medicul este solidar cu semenul său. Se întreabă unii: există oare

medici care să nu fie stăpâniţi de conştiinţa facerii de bine, a rostirii iubirii

faţă de oameni, ajutându-i? Nu credem în valabilitatea unor astfel de

exemplare şi, chiar dacă ciudăţenia naturii îi creează, tot ea îi elimină

impecabil din rândul nostru.

Apostolatul medical este sinonim cu îmbogăţirea vieţii, este vocaţia unei forţe

irezistibile spre acţiuni şi scopuri nobile în slujba oamenilor. în accepţia largă

a cuvântului, slujbă apostolească a îndeplinit medicul (N), în anii cât l-au

ajutat puterile, excelând în nobila chemare de tămăduitor al trupurilor, prin

povaţă, învăţătură şi faptă ziditoare. Având conştiinţa răspunderii, el a

înţeles, asemenea Apostolilor, că învăţătura agonisită rămâne slovă moartă

fără o inimă caldă şi iubitoare, fără devotamentul celor ce o propovăduiesc.

Munca lui ca medic a avut trei caracteristici esenţiale: şi-a cunoscut temeinic

domeniul specialităţii sale, l-a iubit şi - mai presus de toate - a iubit omul,

fiind solidar cu semenul său în clipele de mistuitoare suferinţă. El a ştiut că,

pentru medic, comandamentul suprem este bolnavul, care, potrivit unei

mărturisiri făcute de o somitate medicală a ţării noastre, trebuie să-ţi fie

mamă, tată, frate sau soră. El a ştiut că trebuie să iubeşti bolnavul ca pe tatăl

Page 265: Colecţia de predici

tău, să vii la patul lui în miez de noapte, atunci când durerea omenească te

cheamă. Aşa a fost medicul (N), râvnitor, în slujba chemării medicale,

înţelegând să facă din viaţa sa un imn închinat muncii creatoare, care este,

după vorba medicului- poet Vasile Voiculescu: „Cea mai veche taină şi lege

de pe lume, care urzeşte, înaltă şi creează".

Aşa a fost medicul (N), de care cu adânc regret ne despărţim, modest, duios

în vorbă, se strecura pe nesimţite în sufletul tuturor, cu deosebire al

bolnavilor, cărora le inspira încredere şi nădejde în redobândirea sănătăţii.

Nici o vorbă de jignire sau apostrofare mai aspră nu se desprindea de pe

buzele sale, ci totul se desfăşura în marginile decenţei şi sub imperiul unei

voinţe blajine şi conciliante, aşa cum stă bine unui adevărat

ucenic al lui Hipocrat. O ştiu toţi bolnavii care s-au împărtăşit din ştiinţa lui

bogată şi din prisosul inimii sale bune.

încercările vieţii nu l-au cruţat nici pe el, dar s-a îmbrăcat în armura bărbăţiei,

convertind suferinţa în imbold spre dăruire. Când aripa morţii 1-a săgetat, o

umbră de mâhnire i-a învăluit sufletul, că n-a putut să-şi fie şieşi de folos -

cum a fost atâtora - în boala care i-a adus sfârşitul prea de vreme. Are însă

satisfacţia că energia sa nu s-a irosit în zadar, ci a fost izvor de tămăduire şi

alese virtuţi pentru familie şi societate, toate : ;„;. porţi spre nemurire. Fiinţa

lui nu s-a stins cu totul, fiindcă sămânţa ostenelilor sale a rodit şi va rodi în

fapte ce sunt înscrise în tabloul valorilor veşnice, aşa cum nimerit se exprimă

poetul: „Păduri s-au stins. Şi rând pe rând / Oameni în umbră s-au retras /

Veşminte de lut luând / Dar şi poporul a rămas (L. Blaga, Izvorul). Pilda lui

vorbeşte, de la

sine şi îndatorează pe urmaşi în această nobilă misiune.

* * *

Fiecare ins are viaţa sa proprie, cu întreg conţinutul ei, cu rosturile ce le

împlineşte, cu lumina ce o reflectă, mai intensă sau mai pală. Deşi e o verigă

dintr-un lanţ de fiinţe umane, fiecare dintre noi este un exemplar unic şi

nerepetabil, de aceea dispariţia lui răneşte şi doare. Aşa este şi în cazul de

faţă, prin moartea medicului (N), legea morţii nu se suspendă, dar fiind o

fiinţă de elită, unică în manifestările ei umaniste, dispariţia ei atinge

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 232 ..

Page 266: Colecţia de predici

sensibilitatea noastră şi inima sângerează. Vrednicia Iui fără seamăn ne-a

adunat în jurul sicriului cu osemintele lui pământeşti să-i aducem prinosul

recunoştinţei noastre, al pietăţii şi al veşnicei aduceri aminte. Dâra de lumină

lăsată de-a lungul vieţii sale pământeşti, este cea mai grăitoare dovadă că a

înţeles sensul superior al vieţii pământeşti, de a fi solidar cu cei în suferinţă.

Pe Livingstone, care a făcut medicină între negrii Africii, câştigându-le sufletul

prin caritatea sa apostolică, la moarte, aceştia l-au dus pe umeri cale lungă,

1200 km., predându-1 englezilor să fie îngropat în Webstminster, Panteonul

gloriilor engleze. O cinstire deosebită i se cuvine şi adormitului în Domnul (N),

care, în profesiunea sa, „n-a căutat ale sale", potrivit cuvintelor înţeleptului

Sirah: „Cinsteşte pe doctor cu cinstirea ce i cuvine, că şi pe el 1-a făcut

Domnul", iar la moarte, „fă amară plângere şi tânguire pentru vrednicia lui"

(înţelepciunea lui Isus Sirah, 12, 1, 18-19).

Sufletul medicului (N) a părăsit locaşul de lut. Lutul se dă pământului, cu

încredinţarea că moartea nu este un exil, ci fiecare colţ

Page 267: Colecţia de predici

al pământului devine o celulă a universului, în care viaţa şi moartea nu se

neagă şi nu se opun, ci se împletesc într-o adâncă iubire. Bobul de grâu

aruncat sub brazdă însă putrezeşte, apoi răsare din el holda de grâu. La fel,

fiinţa decedatului va trăi în conştiinţa urmaşilor, iar dincolo - drept răsplată a

ostenelilor sale pământeşti - va avea bucurii neîmpuţinate, aşteptând sorocul

să dea „răspuns bun la înfricoşata judecată a lui Hristos".

Să-i fie ţărâna uşoară şi memoria binecuvântată!

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI ENORIAŞ VIRTUOS

Viaţă - Moarte - înviere - Preamărire

De câte ori ne despărţim de un semen al nostru - soţ, mamă, tată, frate,

rudenie, prieten sau altcineva) - se rupe ceva din fiinţa noastră, pustiul şi

amărăciunea pun stăpânire pe sufletul nostru, fac să sângereze inima

noastră. Asta cu atât mai mult când cel ce se desprinde din rândurile noastre

şi pleacă pe drumul mormântului, este o fiinţă cu o bogată vistierie morală,

care s-a nevoit spre cele plăcute lui Dumnezeu şi folositoare oamenilor.

Adormitul în Domnul (N), pe care l-am prohodit şi-1 vom conduce la locul de

veşnică odihnă - până la obşteasca înviere - a fost o fiinţă conştientă de

misiunea ce i s-a încredinţat din partea lui Dumnezeu - la naştere - trebuind

s-o îndeplinească într-o perioadă de timp determinată, ca apoi, la o dată

calendaristică imprevizibilă, să treacă pragul morţii. Pentru el, moartea ţinea

de textul vieţii, ca o împlinire a acesteia, „ca un punct pe i", cum spune

Lucian Blaga. îl regretăm, dar îl şi omagiem pentru înţelepciunea cu care a

înţeles corelaţia dintre viaţă

şi moarte, unitatea existenţei noastre ca împletire a vieţii cu moartea.

* * *

Variate întrebări se pun minţii noastre, apăsătoare sentimente ne încearcă, în

astfel de împrejurări, cum este cazul de faţă. Reflectăm mai profund atât

asupra morţii cât şi asupra vieţii. în pofida lacrimilor ce ne umezesc ochii şi

ne brăzdează faţa, vrând-nevrând, trebuie să recunoaştem că sfârşitul îl luăm

cu noi de la începutul existenţii fiecăruia - ca o sentinţă definitivă, care stă

deasupra noastră într-una. Nu-i ştim termenul când se exercită să ne întoarcă

în veşnicia din care am purces.

234 Ioan BUN EA

Page 268: Colecţia de predici

Aceasta-i semnificaţia morţii, în lumina învăţăturii creştine, punte spre

veşnicie. Acesta-i crezul nostru creştin, că moartea nu-i dispariţia noastră

pentru totdeauna în pulberea pământului, ci trecerea pe alt tărâm. După cum

firea înconjurătoare nu moare, ci doarme iarna, pentru ca în primăvară să se

trezească din nou la viaţă, înveşmântată în alba găteală a florilor, cântând

din nou vieţii, cu bucurie, în fiinţa ei, renăscută, o cântare de biruinţă, tot aşa

trupul nostru „se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc" (I Cor., 15,

44). învăţătura aceasta este exprimată limpede în cuvintele

Mântuitorului: ,Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când

cade în pământ, nu va muri, rămâne singur, iar dacă va muri, aduce multă

roadă" (loan, 12, 24). Putinţa învierii o demonstrează şi Sf. Apostol Pavel prin

analogia ce o face cu sămânţa aruncată în pământ şi care nu răsare dacă nu

putrezeşte întâi: „Tu ce semeni nu dă viaţă, dacă nu va fi murit" (I Cor., 15,

36).

în grai bisericesc, mortul se numeşte „răposatul", adică adormitul, pentru că

trupul va şedea în sânurile pământului până în clipa când, la glasul trâmbiţei

Arhanghelului, va învia, potrivit cuvintelor Mântuitorului: „Cel ce credeîn Mine

va fi viu, chiar dacă va muri" (loan, 11, 25). ,Aceasta este voia Tatălui Meu,

ca oricine vede pe Fiul şi crede în El să aibă viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în

ziua cea de apoi" (loan, 6, 40).

Trupurile celor morţi - înviate prin actul dumnezeiesc al învierii obşteşti - vor

fi libere de neputinţele şi trebuinţele, legate de viaţa trupească în viaţa

pământească, urmând să se unească cu sufletele spre viaţa veşnică. Credinţa

creştinilor în înviere face din ei alţi oameni, le dăltuieşte în suflet convingerea

în permanenţa întregii lor personalităţi, trup şi suflet, hărăzită prin înviere

vieţii veşnice, fericirii veşnice, în cazul săvârşirii binelui, sau osândei veşnice,

în cazul săvârşirii păcatelor, îndeosebi contra Duhului Sfânt, care nu se arată,

nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie (Matei, 12, 32).

Dacă moartea este trecerea pe un alt tărâm al existenţei, dacă viaţa de

dincolo este concluzia celei terestre, aceasta din urmă trebuie rostuită cu

înţelepciune, trăind-o cu demnitate până la capăt, sporind talanţii ce ni s-au

încredinţat, ascultând chemarea spre realizarea eului nostru moral, potrivit

loan JtJ UN EA

Page 269: Colecţia de predici

cuvintelor Mântuitorului: „Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel ceresc

desăvârşit este" (Matei, 5, 48). E vorba de vocaţia noastră de creştini, care

constă într-o nevoie permanentă de ordine, de adevăr, de puritate a

conştiinţei, într-o nevoie permanentă de mai bine, într-o mare atracţie spre

virtuţi, mărgăritare care vor mărturisi despre vrednicia noastră înaintea

dreptei judecăţi. Realizarea acestei vocaţii, prin potrivirea purtării noastre - în

viaţa pământească - cu voinţa lui Dumnezeu, este chezăşia echilibrului

nostru intern şi a trecerii senine în împărăţia de lumină de dincolo de moarte.

Raţionamentul acestei corelaţii, a interdependenţei între ceea ce este aici şi

ce va fi dincolo, nu este apanajul credincioşilor de rând, ci şi al altora -

superiori din punct de vedre intelectual - care s-au cutremurat în faţa acestei

grave probleme. Este cunoscut Pariul lui Pascal, în care autorul, referindu-se

la existenţa lui Dumnezeu şi la tărâmul vieţii de dincolo, afirmă că depăşeşte

raţiunea, aparţine resortului inimii. Este un domeniu al probabilităţii, ne

putem pronunţa şi pro şi contra, dar rămâne riscul. De o parte mărginitul, cu

care ne hazardăm, de altă parte infinitul - recte nemurirea - pe care s-o

câştigăm. Dacă. realitatea infinitului există şi ne-am confirmat ordinii morale

- câştigăm totul. Dacă păzim legea morală şi acel „au delâ" - dincolo - n-ar

exista, nu pierdem nimic.

Drept urmare, aşa să ne chivernisim viaţa, încât existând, şi noi mărturisim

cu tărie credinţa în existenţa vieţii de dincolo, să facem faţă onorabil temei

ce ni s-a dat s-o lucrăm de-a lungul anilor existenţei noastre pământeşti, să

ne îndeplinim misiunea ce ne-a fost hotărâtă. Pe crucea ce străjuieşte

mormântul lui Timotei Cipariu sunt gravate următoarele cuvinte: „învăţaţi, o

muritori, să nu dispreţuiţi răgazul pe care vi-1 dă viaţa". Este concentrată aici

o bogăţie de înţelepciune, privitoare la întrebuinţarea cu folos a timpului vieţii

pământeşti drept piedestal celei viitoare, Desigur, putem fi avari sau risipitori

cu această bogăţie, rămânând răspunzători în clipa marii socoteli, când nici

cel mai perfecţionat computer nu poate schimba bilanţul.

într-o adunare se vorbea despre viaţă şi despre moarte, fiecare dându-şi

părerea. S-au iscat neînţelegeri între cei prezenţi. Unii spuneau că viaţa este

plăcută, alţii spuneau că moartea este mai bună, fiindcă scăpăm de necazuri

şi suferinţe. A luat cuvântul un credincios înţelept, care a spus următoarele.

Page 270: Colecţia de predici

„Şi viaţa şi moartea sunt bune şi rele după cum ne ducem traiul, dar ca să le

împăcăm există o singură cale". „Care?", au întrebat cei prezenţi. „Să iubim

viaţa iubind pe Dumnezeu şi să iubim moartea fiindcă ne întâlnim cu El". Toţi

au fost mulţumiţi cu răspunsul.

Ferice de cei ce fac din viaţa lor un imn glorios lui Dumnezeu, slujesc binelui,

omeniei, adevărului, „răscumpărând vremea" (Efes., 5, 16). Ei găsesc la

fiecare pas o floare, o îndestulare, ca atare sunt învredniciţi de recunoştinţă

din partea oamenilor şi răsplată din partea lui Dumnezeu. Ei ştiu că temeiul

„vieţii de dincolo" este „viaţa de aici", întreagă, deplină, bogată în agoniseli

sufleteşti, trăită până la capăt cu toată puterea sufletului. Ei ştiu că dăruind

din sufletul lor trăiesc deplin, şi cu cât dau mai mult trăiesc mai deplin.

Orientarea eschatologică dă posibilitate creştinului luminat, sincer, nefăţărit,

de a vedea în orice sarcină omenească, un mandat încredinţat din partea lui

Dumnezeu pentru binele oamenilor. El vede în moarte o etapă spre înviere,

iar în viaţa preaslăvită supravieţuirea faptelor bune.

loan JtJ UN EA

Page 271: Colecţia de predici

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CÂNTÂREŢ BISERICESC

Misiunea cântăreţului bisericesc în buna desfăşurare a serviciilor divine

Vinerea trecută (z), la ceasurile dimineţii, clopotele bisericii noastre vesteau -

cu glasul lor duios şi trist - săvârşirea din viaţă a cântăreţului de strană (N), în

vârstă de (x) ani. Şi-a dat obştescul sfârşit după o boală lungă şi grea,

împreunată cu o mistuitoare suferinţă, îndurată cu tărie mucenicească, şi

după ce şi-a luat ca merinde, pentru drumul vieţii de veci, Sfânta

împărtăşanie

Cu plecarea din viaţă a cântăreţului (N), strana bisericii noastre rămâne

văduvită de măiestria glasului său cucernic, prin care lăuda pe Domnul şi

făcea să vibreze inimile noastre, ale tuturor. E firesc, deci, să ni se

umezească ochii tuturor celor care l-am cunoscut, l-am preţuit şi i-am

apreciat ţinuta corectă, întâi, la strană, apoi în familie şi în relaţiile lui cu

semenii. Moartea lui lasă un gol mare şi nu se ştie când şi dacă vom găsi un

urmaş pe măsura omeniei şi priceperii sau în cele tipiconale. Era cunoscut

pentru punctualitatea sa la sfintele slujbe, pentru grija pe care o avea de a

imprima actelor de cult, chiar celor mai mărunte nota cu adevărat

creştinească, şi pentru înţelepciunea dovedită în colaborarea cu slujitorii de

la altar. Cu firească emoţie, îi aducem - astăzi - prinosul recunoştinţei

noastre, însoţit de făgăduinţa pomenirii, cu pietate, a numelui său, la Sfânta

Liturghie, fiindcă aşa se cuvine „să lăudăm pe bărbaţii cei de ispravă din

neamul nostru" (înţelepciunea lui Isus Sirah, 44, 1).

Săvârşirea din viaţă a enoriaşului şi cântăreţului bisericii noastre (n), ne dă

prilejul să zăbovim - chiar şi numai sumar - asupra contribuţiei, a efectului pe

care îl are muzica bisericească în cultivarea şi întărirea sentimentului religios.

Dintru început Biserica creştină a preţuit muzica, introducând-o în serviciile

divine, orientându-se după îndrumarea paulină: „Cântaţi în inimile voastre lui

Dumnezeu, mulţumindu-i, în psalmi, în lăudări şi în cântări duhovniceşti"

(Col., 3, 16).

între religie şi artă, cu deosebire între religie şi muzică este o mare afinitate,

fiindcă amândouă corespund aspiraţiilor idealiste ale sufletului omenesc.

Religia şi muzica sunt cele două aripi prin care sufletul omenesc, se înalţă

deasupra prozaicului sufocant cotidian, trece din lumea realului în lumea

Page 272: Colecţia de predici

idealului, în lumea străină de mirosul greu şi apăsător al lutului. Alături de

religie sau în conlucrare cu ea, „muzica reuşeşte să înalţe sufletul, să-1

înaripeze, să-1 ridice de pe pământ, să-1 desfacă de legăturile lutului, printr-o

melodie vocală sau o cântare instrumentală inspirată, perfect echilibrată

ritmic", se exprimă comprehensiv Sf. Ioan Gură de Aur.

S-a spus că muzica adăugă cuvântului profunzime, iar cuvântul împrumută

muzicii înţeles. într-adevăr, muzica este cea mai frumoasă artă, fiindcă,

dintre toate, ea are cea mai mare putere de a chema pe oameni spre lumea

osemintelor veşnice. Desigur, este vorba de muzica cu virtuţi artistice, fără

stridenţe, îndeosebi cu profunzimi morale. Aceasta poate determina la

săvârşirea de fapte eroice sau caritabile. Puterea ei de a genera fapte măreţe

rezidă în fondul religios sau moral ce se ascunde în ea. Muzica determină la

acţiune, când compozitorul urmăreşte în opera sa, în chip special, un scop

religios sau moral şi când, pentru atingerea lui, prelucrează în compoziţia sa

motive religioase sau morale. Pe drept cuvânt s-a spus despre opera

compozitorului S. Bach că este „cuvântul lui Dumnezeu făcut muzică". „Oda

bucuriei" din Simfonia a IX-a a lui Beethoven, la fel, are un profund conţinut

moral. Ea este solia muzicală îngerească de pace, viziunea în spirit a stelei ce

a strălucit odinioară deasupra Betleemului. Ea are o valoare morală şi socială

deosebită, invitând la înfrăţire noroadele, în momente de tensiune, mai ales

prin finalul ei, care sună astfel. „Slavă ţie stea curată /Voie bună pe pământ /

Astăzi te simţim aproape, / Sol din cer cu soare sfânt / Raza ta aduce iarăşi /

Pe popor lângă popor, / Toţi pe lume noi fraţi suntem / Unde vii uşoare zbor...

"

Cu toate că este înrudită cu religia şi s-a născut ca formă de exprimare a

sentimentului religios, muzica nu urmăreşte mântuirea omului. Ea reprezintă

numai aspiraţia către frumuseţea ideală, gustarea plăcerii neinteresate,

procurarea bucuriilor pure, pe care pe altă cale nu le putem câştiga. O audiţie

muzicală autentică creează în noi sentimentele de armonie interioară pe care

le-a avut compozitorul în momentul creaţiei. Compoziţia lui este un vehicul

de transmitere a emoţiilor unui suflet altui suflet. De câte ori tema şi

prelucrarea ei are fond religios-creştin, prin ea ni se revelează ceva din

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 227 ..

Page 273: Colecţia de predici

lumea supranaturală a divinităţii. Este explicabil - deci - de ce Biserica s-a

folosit, dintru început, de muzică, nu numai pentru a da fast actelor de cult, ci

şi pentru

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CÂNTĂREŢ BISERICESC

Misiunea cântăreţului bisericesc în buna desfăşurare a serviciilor divine

Vinerea trecută (z), la ceasurile dimineţii, clopotele bisericii noastre vesteau -

cu glasul lor duios şi trist - săvârşirea din viaţă a cântăreţului de strană (N), în

vârstă de (x) ani. Şi-a dat obştescul sfârşit după o boală lungă şi grea,

împreunată cu o mistuitoare suferinţă, îndurată cu tărie mucenicească, şi

după ce şi-a luat ca merinde, pentru drumul vieţii de veci, Sfânta

împărtăşanie

Cu plecarea din viaţă a cântăreţului (N), strana bisericii noastre rămâne

văduvită de măiestria glasului său cucernic, prin care lăuda pe Domnul şi

făcea să vibreze inimile noastre, ale tuturor. E firesc, deci, să ni se

umezească ochii tuturor celor care l-am cunoscut, l-am preţuit şi i-am

apreciat ţinuta corectă, întâi, la strană, apoi în familie şi în relaţiile lui cu

semenii. Moartea lui lasă un gol mare şi nu se ştie când şi dacă vom găsi un

urmaş pe măsura omeniei şi priceperii sau în cele tipiconale. Era cunoscut

pentru punctualitatea sa la sfintele slujbe, pentru grija pe care o avea de a

imprima actelor de cult, chiar celor mai mărunte nota cu adevărat

creştinească, şi pentru înţelepciunea dovedită în colaborarea cu slujitorii de

la altar. Cu firească emoţie, îi aducem - astăzi - prinosul recunoştinţei

noastre, însoţit de făgăduinţa pomenirii, cu pietate, a numelui său, la Sfânta

Liturghie, fiindcă aşa se cuvine „să lăudăm pe bărbaţii cei de ispravă din

neamul nostru" (înţelepciunea lui Isus Sirah, 44, 1).

^ Săvârşirea din viaţă a enoriaşului şi cântăreţului bisericii noastre (n), ne dă

prilejul să zăbovim - chiar şi numai sumar - asupra contribuţiei, a efectului pe

care îl are muzica bisericească în cultivarea şi întărirea sentimentului religios.

Dintru început Biserica creştină a preţuit muzica, introducând-o în serviciile

divine, orientându-se după îndrumarea paulină: „Cântaţi în inimile voastre lui

Dumnezeu, mulţumindu-i, în psalmi, în lăudări şi în cântări duhovniceşti"

(Col., 3, 16).

Page 274: Colecţia de predici

Intre religie şi artă, cu deosebire între religie şi muzică este o mare afinitate,

fiindcă amândouă corespund aspiraţiilor idealiste ale sufletuluiCuvânt de învăţătură la înmormântare 229 ..

Page 275: Colecţia de predici
Page 276: Colecţia de predici

omenesc. Religia şi muzica sunt cele două aripi prin care sufletul omenesc, se

înalţă deasupra prozaicului sufocant cotidian, trece din lumea realului în

lumea idealului, în lumea străină de mirosul greu şi apăsător al lutului. Alături

de religie sau în conlucrare cu ea, „muzica reuşeşte să înalţe sufletul, să-1

înaripeze, să-1 ridice de pe pământ, să-1 desfacă de legăturile lutului, printr-o

melodie vocală sau o cântare instrumentală inspirată, perfect echilibrată

ritmic", se exprimă comprehensiv Sf. Ioan Gură de Aur.

S-a spus că muzica adăugă cuvântului profunzime, iar cuvântul jp' împrumută

muzicii înţeles. într-adevăr, muzica este cea mai frumoasă artă, fiindcă,

dintre toate, ea are cea mai mare putere de a chema pe oameni spre lumea

osemintelor veşnice. Desigur, este vorba de muzica cu virtuţi artistice, fără

stridenţe, îndeosebi cu profunzimi morale. Aceasta poate determina la

săvârşirea de fapte eroice sau caritabile. Puterea ei de a genera fapte măreţe

rezidă în fondul religios sau moral ce se ascunde în ea. Muzica determină la

acţiune, când compozitorul urmăreşte în opera sa, în chip special, un scop

religios sau moral şi când, pentru atingerea lui, prelucrează în compoziţia sa

motive religioase sau morale. Pe drept cuvânt s-a spus despre opera

compozitorului S. Bach că este „cuvântul lui Dumnezeu făcut muzică". „Oda

bucuriei" din Simfonia a IX-a a lui Beethoven, la fel, are un profund conţinut

moral. Ea este solia muzicală îngerească de pace, viziunea în spirit a stelei ce

a strălucit odinioară deasupra Betleemului. Ea are o valoare morală şi socială

deosebită, invitând la înfrăţire noroadele, în momente de tensiune, mai ales

prin finalul ei, care sună astfel. „Slavă ţie stea curată /Voie bună pe pământ /

Astăzi te simţim aproape, / Sol din cer cu soare sfânt / Raza ta aduce iarăşi /

Pe popor lângă popor, / Toţi pe lume noi fraţi suntem / Unde vii uşoare zbor...

"

Cu toate că este înrudită cu religia şi s-a născut ca formă de exprimare a

sentimentului religios, muzica nu urmăreşte mântuirea omului. Ea reprezintă

numai aspiraţia către frumuseţea ideală, gustarea plăcerii neinteresate,

!

«ÎS

KŞgB

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 227 ..

Page 277: Colecţia de predici

procurarea bucuriilor pure, pe care pe altă cale nu le putem câştiga. O audiţie

muzicală autentică creează în noi sentimentele de armonie interioară pe care

le-a avut compozitorul în momentul creaţiei. Compoziţia lui este un vehicul

de transmitere a emoţiilor unui suflet altui suflet. De câte ori tema şi

prelucrarea ei are fond religios-creştin, prin ea ni se revelează ceva din

lumea supranaturală a divinităţii. Este explicabil - deci - de ce Biserica s-a

folosit, dintru început, de muzică, nu numai pentru a da fast actelor de cult, ci

şi pentru

228 Ioan BUNEA

Page 278: Colecţia de predici

a intensifica trăirile religioase, a trezi emoţii puternice în sufletul

credincioşilor şi a crea o atmosferă pacificatoare între ei. Prin ea se

urmăreşte propagarea dreptei credinţe, cultivarea şi păstrarea ei. Cântarea

bisericească este haina în care se îmbracă poezia religioasă cu feluritele ei

imne bisericeşti. Ea serveşte admirabil la redarea şi exprimarea - prin voce

omenească - a sentimentelor de laudă de preamărire şi de mulţumire către

Atotputernicul Dumnezeu.

Autoritatea bisericească a acordat importanţa cuvenită cântării bisericeşti,

de-a lungul vremii. Astfel, Sinodul local din Laodiceea (364) a hotărât, prin

canonul 15, să se instituie o clasă de persoane, care să cânte în biserică.

Aceştia sunt antecesorii cântăreţilor de strană ai timpurilor noastre. în

cântarea melodiilor bisericeşti, acestora li s-au stabilit anumite reguli, de care

să ţină seama la strană şi în purtarea lor de toate zilele. îndeosebi, li s-a

interzis strigarea în cântare. Prin canonul 75 al Sinodului al Vl-lea ecumenic

(680), s-a adus - în privinţa cântăreţilor bisericeşti - următoarea hotărâre:

„Voim ca cei ce vin în biserică spre a cânta să nu întrebuinţeze nici strigături

necuviincioase, nici să silească firea spre răcnire şi să zică ceva din cele

nepotrivite şi neînsuşite Bisericii...". Cu alte cuvinte, se cerea şi se cere - în

continuare - cântăreţului de strană să fie credincios fervent şi cucernic

dovedind aceasta prin toate atitudinile lui, spre a fi pildă de purtare

creştinească celor din jur.

) Fiind indispensabili la săvârşirea serviciilor divine, cântăreţii bisericeşti, prin

activitatea lor, sunt strâns legaţi de preotul slujitor al actelor de cult,

însoţindu-1 neîncetat. Li se cere - deci - să confirme, prin ţinuta lor, că sunt

conştienţi de chemarea pe care o au de a contribui - alături de preot - la

promovarea vieţii religioase şi morale în rândul credincioşilor. în special, la

strană, ei sunt, îndatoraţi să aibă grijă ca imnele bisericeşti, cu profund

conţinut dogmatic şi moral, să fie interpretate prozodic şi evlavios, evitând

tonul teatral, spre a avea ecou pozitiv în sufletul celor care ascultă. S-a

constatat că pe melodiile de strană, aplicate frumos, conţinutul, religios al

minelor poate fi redat cu mai multă înţelegere şi claritate de o singură voce

sau cântare unisonă, decât în cor de mai multe voci deodată (Vezi: Prof. Dr.

Page 279: Colecţia de predici

Vasile Pătraşcu, Importanţa muzicii şi rolul cântărilor bisericeşti în cultul

divin, în volumul colectiv Zece ani în slujba Bisericii şi neamului, Cluj, 1934, p.

183).

fi în viaţa parohiilor noastre, cântăreţul bisericesc a jucat un rol de seamă,

întâi, în interpretarea corectă, metodică, a imnelor bisericeşti. Era chiar o

tradiţie, în unele părţi, ca această îndeletnicire să treacă din

tată în fiu. Cântăreţul bisericesc este întâlnit adeseori şi sub numirea de

„dascăl". Asta înseamnă că au fost vremuri când îndeplinea - cât era cu

putinţă - şi funcţia de învăţător, împărtăşind celor din jur din bruma de

învăţătură pe care o deţinea. Se ştie cu câtă duioşie povesteşte Ion Creangă

despre primul său dascăl, cântăreţul bisericesc din Humuleşti din vremea sa,

„Bădiţa Vasile", cum îi zicea el. Este demn de amintit şi „Diacul Toader" din

Eeldru (Năsăud), care a ţinut o cuvântare funebră la moartea soţiei

logofătului Pătraşcu Ciogolea, Cneaghina Sofronia (1639).

■p Istoria literaturii române le atribuie cântăreţilor bisericeşti - şi nu fără

temei - rolul de cronicari, mulţi dintre ei însemnând pe cărţile bisericeşti de la

strană, date referitoare la evenimente mai deosebite din viaţa localităţii în

care vieţuiau şi-şi desfăşurau activitatea cum ar fi vizite ale unor personalităţi

bisericeşti sau de stat, calamităţi naturale, cotropiri străine, semne naturale

deosebite etc... Consemnarea acestor întâmplări a facilitat istoricilor

reconstituirea unor pagini uitate din istoria noastră naţională şi bisericească.

Pentru felul conştient şi demn

cum şi-au îndeplinit rostul, ei sunt preţuiţi şi li se cinsteşte amintirea.

* * *

Râvna pe care adormitul în Domnul (N) a dovedit-o în slujba de cântăreţ

bisericesc, îl situează în rândul celor ce cu vrednicie au slujit legea

strămoşească. El a fost o întruchipare vie şi autentică a „cantorului

tradiţional", care a iubit cu pasiune slova sfântă şi a vibrat cu toate coardele

sufletului său ori de câte ori a lăudat pe Dumnezeu - prin cântare - fiindcă a

ştiut, că „Dumnezeului nostru plăcută îi este cântarea", cum zice psalmistul

(Ps., 146, 1).

230 Ioan BUNEA

Page 280: Colecţia de predici

Adormitul în Domnul nu avea veleităţi bibliceşti de propovăduitor, fiindcă ştia

din „ispitirea Scripturii", că pentru asta trebuie să ai „apostolie" (Rom., 10,

15), dar îşi însuşise o bogată cultură teologică, încât credincioşilor, cu care

venea în contact, le servea înţelepte povăţuiri creştineşti. Prin aceia făcea

dovada, de o parte, că citirea Bibliei era - pentru el - o îndeletnicire frecventă,

iar de altă parte, ÎI vădea cu mult interes pentru înţelesul melodiilor

bisericeşti, din care încă scotea învăţăminte folositoare pentru el şi pentru

semenii săi. Şi sub acest aspect, a fost pilduitor, fiindcă a cugetat şi a trăit

creştineşte. îndeosebi, a luptat împotriva rutinei, ştiind că aceasta face să

dormiteze sufletul. A avut în permanenţă grijă ca intonarea cântării

bisericeşti să nu fie ceva maşinal, mecanic, sunet de flaşnetă, ci trăire

intensă, transpunere

personală în conţinutul ei. Ca atare, cântarea lui pleca de la inimă şi ajungea

la inimă, însufleţea, trezea emoţii în ascultători. Aici, rezidă, între altele,

regretul firesc pe care îl încearcă astăzi credincioşii din această parohie, la

săvârşirea lui din viaţă.

A avut amărăciuni şi a suferit nedreptăţi de-a lungul călătoriei pământeşti,

dar nu s-a descumpănit. împotriva lor a folosit ca arme cinstea şi munca,

virtuţi cu care a înfruntat potrivniciile ce i-au stat în cale, menţinându-şi

demnitatea până în clipa din urmă a vieţii. Stilul său superior de viaţă

creştinească 1-a imprimat şi familiei sale, care azi îl deplânge împreună cu

noi. Suntem încredinţaţi că toţi care l-au cunoscut şi s-au împărtăşit din

dulceaţa cântării bisericeşti interpretată de adormitul în Domnul (N), îi vor

cinsti memoria aşa cum se cuvine, şi-1 vor pomeni în ruga lor.

Biserica, prin rostul meu, îi aduce omagiul pietăţii şi recunoştinţei, rugând pe

Milostivul Dumnezeu, căruia i-a slujit, să-1 aşeze în latura drepţilor fiindcă,

după vorba psalmistului, „a iubit bună-cuviinţa casei Sale şi locul locaşului

slavei Sale" (Ps., 25, 8).

în veci pomenirea lui!

Page 281: Colecţia de predici

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI EPITROP PAROHIAL

Moarte-îrwiere (Conlucrarea epitropului cu parohul în chivernisirea bunurilor

parohiale)

„Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, astăzi mă scol împreună cu

Tine înviind Tu; răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine, însuţi împreună mă

proslăveşte, Mântuitorule, întru împărăţia Ta" (din canonul Învierii-Tropar).

Cu inimile sfâşiate de durere petrecem astăzi - a doua zi de Paşti - la locul de

odihnă veşnică pe epitropul (N), în vârstă abia de (x) ani. I se cuvine prinos

de recunoştinţă şi veşnică aducere aminte, pentru vrednicia de care a dat

dovadă de-a lungul călătoriei pământeşti, fiind omul acţiunii ziditoare,

plinitorul binelui.

Şi-a dat obştescul sfârşit pretimpuriu, după o boală ascunsă, mistuitoare şi

necruţătoare, chinuit de o durere mare, îndulcită doar de darul credinţei vii

care a ars cu tărie, necontenit, în sufletul lui.

A închis ochii pe vecie în zorii zilei de Vinerea Mare, zi cu adânc înţeles în

crezul nostru creştin. Este ziua în care Fiul lui Dumnezeu a fost ţintuit pe

cruce pentru a spăla cu sângele Său păcatele tuturor oamenilor. Eveniment

lără precedent: pământul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat, întunericul a

învăluit zarea, „iar sutaşul şi cei ce împreună cu el păzeau pe Iisus, văzând

cutremurul şi cele întâmplate, s-au înfricoşat foarte zicând: «Cu adevărat, Fiul

lui Dumnezeu a fost acesta»" (Matei, 27, 54).

Prin răstignirea Mântuitorului, crucea a devenit din obiect de batjocură,

obiect de cinste. Iisus s-a jertfit „să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi uniţi

într-un singur trup prin cruce, omorând prin ea vrăjmăşia" (Efes, 2, 16). Este

sacrilegiu a susţine despre cruce că este spânzurătoare. Crucea nu este

spânzurătoare, nici spurcată sau blestemată, ci Cel spânzurat pe ea, Iisus -

cum zice Sf. Apostol Pavel - (Gal., 3,13), s-a făcut blestemat în faţa lui

Dumnezeu, El, în locul nostru. Crucea nu inspiră groază, asemenea

instrumentelor de tortură, fiindcă ea este altar de jertfă, arma cu care s-a

adus mântuirea, deci trebuie cinstită. „Iar mie, să nu-mi fie a fi lăuda, decât

numai crucea Domnului nostru lisus Hristos, prin care lumea este răstignită

pentru mine şi eu pentru lume" (Gal., 6, 14). „Cuvântul crucii, pentru cei ce

232 Ioan BUNEA

Page 282: Colecţia de predici

pier, este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui

Dumnezeu". (1 Cor., 1, 18).

Vinerea patimilor, ziua încetării din viaţă a enoriaşului (N) ne învaţă încă un

mare adevăr: suferinţa izvorâtă din iubire se preface în bucurie, peste

Golgota se trece la biruinţă, prin moarte la înviere. Prin lisus, Cel crucificat,

mort şi înviat, moartea a fost biruită. Locul fricii de moarte 1-a luat credinţa

în înviere. „Dar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii)

celor adormiţi" (I Cor., 15, 20) A înviat Hristos, vom învia şi noi. „Adevărat,

adevărat zic vouă, că vine ceasul şi acum este, când morţii vor auzi glasul

Fiului lui Dumnezeu şi cei care vor auzi vor învia" (loan, 5, 25; Vezi şi: 5, 28-

29; Efes 5, 14). A nu crede în învierea Domnului şi a trupurilor, însemnează a

trăi morala morţii, morala fiarelor din Efes, cum numeşte şi mustră Sf. Ap.

Pavel pe cei ce nu cred în înviere. „Dacă m-am luptat ca om, cu fiarele din

Efes, care îmi este folosul? Dacă morţii nu înviază, să bem şi să mâncăm, că

mâine vom muri" (I Cor., 15, 32).

învierea trupurilor va fi îndată după a doua venire a Mântuitorului. Ea va fi

una singură şi a tuturor deodată, drepţi şi păcătoşi. Deci, după învierea

morţilor, urmând îndată judecata, nu mai rămâne loc pentru trâmbiţata -

desigur greşit - împărăţie de 1000 de ani.

Ce se înţelege prin înviere? Reconstituirea trupului omenesc din elementele

din care a fost alcătuit şi unirea lui din nou cu sufletul cu care a vieţuit pe

pământ. Trupul are nevoie de înviere, fiind alcătuit din elemente materiale,

deci supus descompunerii, de vreme ce sufletul, fiind imaterial, simplu, nu se

descompune.

Posibilitatea învierii trupurilor o demonstrează Sf. Ap. Pavel prin asemănarea

pe care o face cu sămânţa, care se aruncă în pământ şi nu răsare, dacă nu

pot creşte, iar când răsare, are cu totul altă formă, forma ierbii, a pomului

sau a florii, a cărei sămânţă s-a semănat (I Cor., 15, 36). Chezăşia învierii

noastre, a tuturor oamenilor, este învierea Mântuitorului. „Precum în Adam

toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia" (I Cor., 15, 22).

Trupurile celor înviaţi vor fi îmbunătăţite, vor fi preamărite ca şi trupul

Domnului după înviere, „se va schimba la înfăţişare trupul smereniei noastre,

întru asemănarea trupului slavei Sale" (Fii., 3, 21).

Page 283: Colecţia de predici

Trupurile înviate vor fi identice - în esenţa lor - cu cele actuale, căci prin

moarte nu-şi pierd fiinţa, ci numai şi-o schimbă. Cei înviaţi se vor deosebi unii

de alţii, atât după vârstă, cât şi după gen. Sf. Ap. şi £v. Ioan spune că a văzut

înaintea tronului de judecată „pe cei mari şi pe cei mici" (Apoc., 20,12). Cu

alte cuvinte, a văzut pe fiecare înviat la vârsta la care a murit: copiii copii, iar

bătrânii bătrâni. „Deosebirea aceasta du va fi însă piedecă pentru cei drepţi

ca să înţeleagă măreţia Dumnezeii"" şi să o preamărească împreună cu

îngerii, deoarece puterile lor sufleteşti vor fi sporite într-o măsură mare"

(Teologia Dogmatică şi simbolică ~ Manual pentru Institutele Teologice, voi.

II, Bucureşti, 1958, pp. 9^9-980).

Trupurile înviate, deosebite calitativ de cele de pe pământ, vor fi la fel cu

trupul înviat al Mântuitorului, având următoarele însuşiri:

a. nestricăcioase şi nemuritoare, cum zice Sf. Ap. Pa^el: „Se seamănă

trupul întru stricăciune, înviază întru nestricăciune" (I Cor., 15, 42). Fiind

nestricăcioase, trupurile înviate vor rămâne pentru totdeauna aceleaşi, fără a

se altera vreodată. Ele vor trăi în ved, vor fi nemuritoare - drept urmare şi a

însuşirii nestricăciunii lor.

b. robuste (puternice) şi fără infirmităţi: „... se seamănă întru slăbiciune,

înviază întru putere" (Ibid., 43).

c. spirituale (duhovniceşti), uşoare, simple, la fel cu trupurile îngerilor.

Trupurile înviate, nu vor avea nevoie de mâncare sau păutură, de nici un bun

material, scutite de orice boală... „La înviere, nici nu se însoară, nici nu se

mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer'' (Matei, 22,30). Dacă

Mântuitorul a mâncat şi a băut după învierea sa, faeut-o din necesitatea de a-

şi alimenta viaţa trupească, ci numai pentru £ dovedi ucenicilor Săi adevărul

învierii Sale. Trupurile înviate vor fi strălucitoare prin aceea că vor radia

curăţenia morală şi sfinţenia sfinţilor, file vor fi preamărite, încât vor putea

străbate cu uşurinţă şi repeziciune, <?riunde, după cum şi Mântuitorul a

putut intra la Sf. Apostoli prin uşile încuiate (Ioan, 20, 19, 26).

Toate aceste însuşiri le vor avea numai trupurile celor drepţi §i nu toate în

aceeaştmăsură, căci zice Sf. Ap. Pavel: „Alta este.strălucirea soarelui şi alta

strălucirea lunii şi alta strălucirea stelelor, Căci stea de stea se deosebeşte în

234 Ioan BUNEA

Page 284: Colecţia de predici

strălucire. Aşa este şi învierea morţilor... " (I Cor. 15, 41-42). Cu alte cuvinte,

se vor învrednici de aceste însuşii numai trupurile celor care au făcut parte

din Biserică, care este trupul lui Hristos, şi au fost mădulare vii ale ei,

sănătoase, viguroase, urgisit^are ale păcatului. Acestea vor intra în

„Ierusalimul ceresc". Certificatul de intrâre nu-1 va constitui numărul anilor

încrestaţi pe răbojul vieţii părpânteşti, ci credinţa vie, „lucrătoare prin

dragoste" (Gal., 5.6). curăţenie morală, împlinirea poruncilor, împărtăşirea

din darurile Mântuitoare ale Bisericii. Ţinând seama de legătura indisolubilă

dintre Biserică şi Mântuitorul, Biserica singură este Mântuitoare. în afară de

Biserică nu există mântuire, fiindcă lisus este singurul nume „întru care

trebuie să ne mântuim noi" (fapt. Ap., 4, 12).

Ne facem mădulare vii ale Bisericii lui Hristos prin ..baia naşterii de a doua"

(Botezul) şi prin îndeplinirea chemării noastre hărăzite de Creatorul, de a lî

misionari ai împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Chemarea bărbatului în

lume este de a fi luptător în arena vieţii, agonisitor al celor necesare familiei,

luptător pentru aplicarea patriei şi comorilor ei sfinte, luptător împotriva

păcatului, fiindcă rigoarea lui nu stă puterea muşchilor, ci în forţa morală",

fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea

păcătoşilor nu a stat, ci în legea Domnului a umblat" (Ps., 1,1 -2). „fericit

bărbatul care rabdă ispita (şi o învinge), căci lămurit tăcându-se, va lua

cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce îl iubesc pe El" (Iacov,

1, 12).

* * :]=

Adormitul în Domnul, (N) a fost bărbatul care şi-a rostuit viaţa, cu

înţelepciune, valorificând-o prin fapte bune, porţi deschise spre veşnicie, spre

nemurire. Timpul vieţii pământeşti nu 1-a lăsat să se prelingă nepăsător, ci 1-

a răscumpărat pentru săvârşirea binelui, pentru cei din jur, familie, societate

şi Biserică.

L-am cunoscut în vara anului (a), când am fost rânduit păstor sufletesc al

acestei străvechi parohii, Era primul epitrop al Bisericii şi a rămas în

continuare, dovedindu-se vistiernicul destoinic, corect şi inimos. Am avut

ocazia să-i cunosc inima bună, în multe împrejurări, când - fără ezitare - a

venit în ajutorul celor în necaz, ajunşi de izbelişte. Era un bun şi priceput

Page 285: Colecţia de predici

gospodar. Ca epitrop, s-a dovedit bun chivernisitor al averii Bisericii din

această parohie, având un rol preponderent în lucrările de mărire şi

restaurare a bisericii. Realizările lui vorbesc de la sine. A dat obol bănesc,

muncă cu braţele, soluţii imediate şi bine gândite în împrejurări grele, când

erau multe de făcut şi parohia trebuia revitalizată, scoasă din starea de

paragină. Adormitul, alături de alţi vrednici credincioşi, a făcut tot ce

omeneşte s-a putut face, pentru a da o înfăţişare nouă bisericii. Astfel că

poate să spună: „Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa

am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii pe care Domnul îmi va da-o

în ziua aceea, El,

236 Ioan BUNEA

Page 286: Colecţia de predici

Dreptul Judecător, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui"

(II Tim., 4, _,-8).

Cartea vieţii lui (N) şi-a închis scoarţele, dar în filele ei s-a înscris pilda omului

de bine, care a dăruit „din vistieria inimii sale" (Luca, 6, 45) cele de folos

tuturor, astfel că i se potrivesc cele cuprinse în Cântarea de înviere: „Ieri m-

am îngropat împreună cu tine, Hristoase, astăzi mă scol împreună cu Tine

înviind Tu: răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine, însuţi împreună mă

proslăveşti. Mântuitorule, întru împărăţia Ta".

De azi încolo, (N) înfloreşte în veşnicie, al cărei prag îl trece. Dumnezeu să-1

ierte şi să-i fie memoria binecuvântată!

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI SLUJBAŞ PENTRU BINELE OBŞTESC

Slujirea intereselor obşteşti

Cu regret şi cu legitimă durere în suflet, ne despărţim, astăzi, de un c>m

datoriei, care şi-a identificat viaţa cu slujba pe care a îndepli- nit-o-1se Potrivesc

cuvintele Sf. Apostol Pavel, care laudă pe cei ce slujesc unul altuia prin

iubire" (Gal., 5, 13). Nu exagerăm şi nu îndeplinim numai un act

convenţional, conturând portretul celui ce a fost slujbaşul devotat al

instituţiei în care şi-a desfăşurat activitatea, ci o facem dintr-un imperativ al

conştiinţei noastre, care nu poate rămâne nepăsătore la pierderea unor fiinţe

consacrată binelui obştesc, cum este cazul de faţă.

Trupeşte, bunul nostru credincios, coleg şi prieten, pleacă dintre noi. El însă

va dăinui faptic în conştiinţa noastră, a celor rămaşi, care vom vorbi despre

el, îl vom aminti, vom fi influenţaţi de pilda lui ziditoare, vom face mereu apel

la modul lui de gândire şi de acţiune. Astfel că adormitul în Domnul (N) va fi o

prezenţă activă între noi, uneori chiar mai intensă decât cea care a fost în

viaţă.

Obişnuit, facem biografia bărbaţilor aleşi, care ne arată idealurile pe care

aceştia le-au înfăptuit, precum şi calea pe care au urmat-o pentru atingerea

lor; din înfăţişarea vieţii lor rezultă esenţa înfăptuirii lor. Dar tot aşa de utile

sunt şi biografiile oamenilor obişnuiţi, care - într-o oarecare măsură - ne

oglindesc pe noi înşine. Acestea din urmă ne ajută să ne înţelegem propria

noastră fiinţă, precum şi mijloacele folosite de semenii noştri spre a merge

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 235 ..

Page 287: Colecţia de predici

cât mai departe în viaţă. Viaţa acestora din urină - adeseori - se

caracterizează printr-o linie mereu ascendentă, ei nu se mulţumesc cu o

trăire mijlocie a vieţii, ci se străduiesc ca ceea ce îndeplinesc, să

îndeplinească cu tragere de inimă şi cu un deosebit simţ al răspunderii. Chiar

dacă nu reuşesc să realizeze opere monumentale, în slujba pe care sunt

chemaţi s-o exercite, se impun şi trăiesc - în amintirea celor din jur - prin

exemplul hărniciei, onestităţii şi omeniei, pfjn ceea ce pun în circulaţia

morală a aproapelui, cum este cazul de

faţă.

în fiecare an, la 20 august, Biserica noastră sărbătoreşte pe profetul Samuel,

din Vechiul Testament, care s-a remarcat, în acele vremuri îndepărtate, şi ca

un conducător ideal al unui popor întreg, al poporului iudeu. El a fost un

conducător energic şi stăruitor pentru bunul mers al ţării. El este pildă de

urmat, pentru cei ce sunt în slujbe înalte, ca şi pentru cei ce îndeplinesc

rosturi mai modeste în viaţa obştească.

Samuel este fiul Anei, cea dispreţuită de prieteni şi rudenii, pe motivul că nu

avea copii. Rugăciunea i-a fost ascultată; Cel milostiv i-a dăruit un copil, pe

care 1-a numit Samuel, în tălmăcire: „Cerut de la Dumnezeu" El şi-a modelat

sufletul sub ochii oblăduitori ai mamei, aşa cum zice Sf. Scriptură: „Şi a

crescut Samuel şi Domnul a fost cu el şi n-a rămas neîmplinit nici unul din

cuvintele lui" (II Regi, 3, 19).

într-adevăr, Samuel a fost „bărbatul, care n-a umblat în sfatul

necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat, şi pe scaunul hulitorilor n-a

şezut. Ci în legea Domnului a fost voia lui, şi la legea lui cugeta ziua şi

noaptea"... Unul ca acesta este asemenea „unui pom răsădit lângă izvoarele

apelor, care rodul său va da la vremea sa, şi frunza lui nu va cădea, şi toate

câte va face, vor spori" (Ps., 1, 1-3). De roadele pomilor nu se bucură pomul

care e împodobit cu ele, ci cei ce le mănâncă. Tot aşa, de viaţa prea frumos

împodobită cu daruri sufleteşti a lui Samuel, s-a bucurat un întreg popor,

care, sub conducerea lui, a propăşit în pace, în linişte, belşug şi fericire.

înfrângând pe filisteni, i-a determinat pe aceştia să restituie Chivotul Legii,

astfel că poporul a putut să-şi satisfacă cerinţele religioase după rânduiala

din strămoşi.

Page 288: Colecţia de predici

La sfârşitul vieţii sale, Samuel a întrebat poporul, dacă 1-a cârmuit bine sau a

fost nedrept cu el. Iată ce spune el: „Iată-mă, mărturisiţi asupra mea înaintea

Domnului şi a unsului lui, de am luat cuiva boul, de am luat cuiva asinul, de

am asuprit pe cineva şi de am apăsat pe cineva, de am luat de la cineva mită

şi am închis ochii la judecata lui, şi vă voi despăgubi".

„Şi au răspuns toţi. „Tu nu ne-ai nedreptăţit, nici nu ne-ai asuprit, nici nu ai

luat nimic de la nimeni"...

Ca o încheiere de mărturisire sub formă de jurământ, Samuel a zis către

popor. „Martor ne e Domnul şi martor e unsul lui în ziua aceasta, că voi n-aţi

găsit nimic asupra mea! Iar ei au zis: «Martor»" (I Regi, 12, 1-5).

Iată cum îşi încheie Samuel slujba de conducător, cu conştiinţa deplin

împăcată că „a umblat cu vrednicie, după chemarea cu care a fost chemat"

(Efes., 4,1). Mărturisirea lui făcută sub formă de jurământ, rămâne o pildă

grăitoare pentru toţi cei de sunt rânduiţi în slujbe, împlinindu-le „spre a

plăcea aproapelui în ceea ce este bine, spre întărirea sufletească" (Rom., 15,

2).

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 237 ..

Page 289: Colecţia de predici

A fi slujbaş public înseamnă a înţelege aspiraţiile, necazurile şi bucuriile obştii

din care ai răsărit şi eşti rânduit să-i slujeşti cu abnegaţie. Potrivit credinţei

noastre creştine, slujbaşul adevărat trebuie să fie călăuzit de iubire, fiindcă

„cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte" (1 Ioan, 3, 14). Iubirea se

întinde asupra tuturor, fără discriminare, inclusiv a celor de alt neam şi de

altă credinţă. Prin iubirea aproapelui trebuie să înţelegem pe „toţi oamenii'.

dar nu ca abstracţiuni, ci ca existenţe concrete, aşa cum se prezintă ei în

relaţiile dintre ei. Aceste relaţii pot fi între părinţi şi copii, între păstori ş

păstoriţi, între cârmuitori şi cetăţeni etc. Oricât de variate ar fi aceste forme

de relaţii, un lucru rămâne constant: raportul de iubire care trebuie să

domnească între ei. în toate cazurile, superiorii, cei învestiţi cu rol de

conducători, chiar mai puţin însemnat, au mai multă răspundere faţă de

inferiori, mai corect spus faţă de împreună lucrătorii lor, pentru realizarea

binelui comun.

Aici, ne gândim îndeosebi la cârmuitorii obşteşti, nu atât la cei din ierarhia

superioară, cât la cei ce îndeplinesc slujbe obişnuite, chemaţi să vegheze şi

să lucreze - până în cele mai mici amănunte - la aplicarea legilor. în

raporturile cu concetăţenii lor, li se cere să fie ca nişte adevăraţi părinţi,

aplicând cu dreptate legile asupra tuturor, fără nici un fel de părtinire. Ei îşi

vor pleca urechea la nevoile celor cu care lucrează, atât trupeşti cât şi

sufleteşti. Nu-i mai puţin adevărat, că este de absolută trebuinţă ca mai întâi

ei înşişi să fie model de respectare cu rigurozitate a legilor... Altfel, nu vor fi

luaţi în seamă, şi li se pot aplica cuvintele pe care Mântuitorul le-a adresat

fariseilor şi cărturarilor: „Lăsaţi-i pe ei: sunt călăuze oarbe... " (Matei, 15, 14).

Sunt înfieraţi slujbaşii care alunecă în următoarele păcate:

Nedreptatea, care constă în nesocotirea drepturilor legitime ale subalternilor

sau împreună slujitorilor, sfidând şi desconsiderând şi persoana lor.

Părtinirea - constă în acordarea de drepturi, uneori chiar privilegii, de către

slujbaşi celor ce nu merită. Părtinirea este adeseori în legătură şi cu alte

păcate mai grele: arghirofilia, intriga, duşmănia, luxul, ş. a. îndeosebi luxul

aduce un mare rău pentru slujbaşi. El cere multă risipă de bani şi constrânge

pe cei ce sunt stăpâniţi de el, să recurgă la orice, numai şi numai spre a-şi

238 Ioan BUN EA

Page 290: Colecţia de predici

satisface gusturile. Aici rezidă rădăcina fraudelor care îi duc, pe cei prinşi în

mreaja acestui păcat, Ia temniţă şi ruşine.

Favoritismul (nepotismul) e o formă a părtinirii, în care legea e flagrant

călcată, drepturile acordându-se protejaţilor sau rudeniilor, din partea

slujbaşului chemat să fie corect, onest faţă de cei cu care lucrează.

Mita constă în primirea de daruri băneşti sau în natură, spre a uşura sau a

scuti de obligaţiile de serviciu pe un slujbaş, cu prejudicierea serviciului şi a

slujbaşilor. Mita este înfierată de opinia publică, precum şi de slova biblică,

care spune: „Blestemat să fie cel ce va lua mită... " (Deut. 27-25).

împilarea constă în purtarea cu asprime faţă de cei din jur, inclusiv faţă de

cei împreună lucrători, amărându-i, ba chiar scurtându-le viaţa.

Evident, toate aceste păcate descalifică pe slujbaşul public care se lasă robit

de ele, fiindcă ordinea morală cere ca legea morală şi legea civilă să fie

respectate cu stricteţe. Altfel, se produc perturbări, cu consecinţe

păgubitoare pentru colectivitate. „Conducătorii şi toţi cei ce sunt în

dregătorii, să petreacă viaţă paşnică şi liniştită, întru toată cuvioşia şi buna-

cuviinţă, că acesta este lucru bun şi bine primit înaintea lui Dumnezeu" (I

Tim., 2, 2-3). Dregătorii sunt slujitorii lui Dumnezeu, stăruind în această

slujire neîncetat" (Rom., 13, 6), adică au datoria să lucreze, cu precădere,

pentru binele tuturor, combătând cu vehemenţă

corupţia, care strică buna vieţuire în raporturile dintre cetăţeni.

* * *

Adormitul în Domnul (N) a fost slujbaşul cu un înalt simţ al datoriei. El a avut

întipărită în conştiinţă deviza: „Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le

şi voi la fel" (Luca, 6, 3; Matei, 7, 12). Prin întreaga sa conduită ireproşabilă, a

fost pildă ziditoare pentru subalternii sau confraţii săi. Spre a putea cere

altora ceva, a îndeplinit el întâi. El a înţeles că nu este cu putinţă o viaţă

împreună în societate, fără dăruire din partea tuturor, întâi a celor ce deţin

slujba de îndrumare şi răspundere. Slujbaşul adevărat este acela care caută

mai întâi pe sine să se facă vrednic de a călăuzi şi judeca pe alţii. Cei ce l-au

cunoscut pe adormitul în Domnul (N), ştiu că viaţa lui a fost străină de

compromisuri. Nota distinctivă a portretului său moral a constituit-o

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 239 ..

Page 291: Colecţia de predici

modestia, atribut al oamenilor cu o conştiinţă trează faţă de viaţă şi

implicaţiile ei grave. S-a remarcat ca un om al muncii, al datoriei, al

integrităţii caracterului moral. Legea, pe care era chemat s-o aplice, era

pentru el sfântă, ştiind că cei ce „i se împotrivesc îşi vor lua osânda"... El mai

ştia că „dregătorii nu sunt frică pentru fapta bună ci pentru cea rea... " în

inima lui era întipărit şi îndreptarul. „Nimănui cu nimic nu fiţi datori, decât cu

iubirea unuia faţă de altul; că cel care iubeşte pe aproapele a împlinit legea"

(Rom., 13, 2-3, 8).

Deşi riguros cu sine însuşi, când vorbea de vreo încercare a celor din jur,

legea o trecea prin inima lui, venindu-le frăţeşte într-ajutor, dovedindu-se

înţelegător al suferinţei omeneşti. De pe urma muncii şi iubirii sale au

beneficiat mulţi, întâi familia sa, apoi cetăţenii care au apelat la serviciile lui.

Este explicabil deci că este regretat sincer de obştea creştinească, care a

venit să-i dea cinstea cuvenită şi să-1 conducă la locul de veşnică odihnă.

S-a spus şi nu fără temei - că nemurirea nu este o chestiune de durată, ci de

calitate. Nemurirea este cuprinsă în limitele unei clipe, înţelegând aici anii,

mai mulţi sau mai puţini ce-i sunt hărăziţi omului pentru călătoria

pământească. în limitele acestei clipe, dacă realizăm fapte de calitate

superioară, deci atingem cota maximă de perfecţiune, atunci nemurirea se

confundă cu ceea ce este esenţă (morală), cu acel ceva care, prin natura sa,

este în afara timpului. Decedatul, prin viaţa sa sobră, echilibrată şi

generoasă, a pus accent pe calitatea faptelor săvârşite în limitele unei clipe,

asigurându-şi cinstire din partea oamenilor şi răsplată din partea lui

Dumnezeu. Asemenea lui Samuel, el poate să invoce, la plecarea sa din

lume, „martor cugetul ", că în calitatea sa de slujitor obştesc, „nu s-a lăsat

biruit de rău, ci a biruit răul cu binele" (Rom., 12, 21).

Cu încredinţarea că adormitul în Domnul (N) şi-a agonisit o comoară

nepieritoare, rugăm pe Milostivul Dumnezeu să-1 aşeze în loc de odihnă, în

loc de lumină, în loc cu verdeaţă, de unde a fugit toată durerea şi

suspinarea...

240 Ioan BUNEA

Page 292: Colecţia de predici

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI INGINER

Misiunea creatoare a creştinului

în zorii zilei de (z), a închis ochii senini şi blânzi strălucitul inginer constructor

şi exemplarul om de desăvârşită omenie (N), în vârstă de (x) ani. Odată cu

moartea lui s-a stins o forţă creatoare, o inepuizabilă pasiune creatoare. Era

cunoscut pentru dăruirea vieţii şi priceperii sale în ctitorirea de aşezăminte în

folosul obştii din care a răsărit. Aceasta-i şi explicaţia pentru care ne găsim

prezenţi la această tristă ceremonie, în număr deosebit de mare, spre a-i

aduce prinosul preţuirii, recunoştinţei şi pietăţii noastre.

Adormitul în Domnul (N) a construit aproape o jumătate de secol, cu rară

isteţime şi rigoare, astfel că tot ce a ieşit din osteneala sa, înfruntă stihiile

năprasnice ale timpului. Cineva din apropierea lui, care 1-a cunoscut în viaţa

de fiecare zi şi 1-a apreciat obiectiv, spunea că „a creat Eternităţi". într-

adevăr, găsind soluţii ingenioase şi îndrăzneţe, în toate situaţiile ivite, pe

care timpul le-a ratificat, s-a dovedit omul pentru care existenţa terestră a

avut sens numai ca o creaţie continuă.

Personalitatea adormitului în Domnul (N) impresionează prin forţa ei morală,

care s-a manifestat în profesiunea sa - exercitată în nota apostolatului care

nu cunoaşte opriri sau capitulări - în familia sa, în societatea şi neamul din

care a făcut aparte. El este pilduitor prin dinamismul lui, prin deschiderea

faţă de semeni şi nevoile lor, precum şi prin lipsa de ostentaţie în ceea ce a

realizat, dovedind o atitudine etică personală mult deasupra

contemporanilor, în viaţa şi strădaniile sale. Din exemplul lui de înaltă ţinută

intelectuală şi probitate personală, posteritatea se poate inspira cu folos.

Este cazul să folosim prilejul morţii enoriaşului parohiei noastre (n), spre a

dăltui mai adânc în conştiinţa noastră misiunea pe care o avem - în călătoria

pământească - de a dura ceva în care să fie încorporată o fărâmă din energia

noastră, din fiinţa noastră. în lumina învăţăturii creştine, prin creaţie ne

înrudim cu Creatorul. Ca fiinţe raţionale şi libere, noi n-am fost aduşi la viaţă

spre a ne complace în reverii şi a fi bursieri ai naturii, ci să lucrăm, să

valorificăm propriile noastre daruri, din potenţiale să le facem să devină

actuale şi rodnice, să descifrăm tainele lumii înconjurătoare, să colaborăm cu

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 241 ..

Page 293: Colecţia de predici

Creatorul în realizarea planurilor Sale înţelepte. Pe drept cuvânt, Sf. Apostol

Pavel spune că suntem „ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu,

împreună-lucră- tori cu Dumnezeu" (I Cor., 3, 9).

Orice muncă în scopul descoperirii legilor naturii şi folosirii lor pentru binele

comun, este îndeplinirea şi continuarea v oinţei creatoare a lui Dumnezeu.

Revelaţia divină cuprinde indicaţii lămurite în privinţa aceasta. După ce

Dumnezeu a creat pe cei dintâi oameni, i-a binecuvântat şi le-a spus: „Fiţi

rodnici şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-1 stăpâniţi şi domniţi peste peştii

mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile, ce

se mişcă pe pământ, şi peste tot pământul... " (Fac., 1, 28). Stăpânirea

pământului implică utilizarea de mijloace potrivite pentru realizarea ei, între

care munca are un rol primordial. Acel „creşteţi" din citatul biblic trebuie luat

în sensul de îndemn şi de poruncă a întăririi spiritului, în acţiunea de

dominare a naturii; această acţiune a devenit necesară îndeosebi în urma

alunecării în păcat, când firea nu mai răspunde de la sine exigenţelor

spiritului. Despre o naştere fiziologică nu poate fi vorba, întrucât primii

oameni n-au fost creaţi copii. Sfânta Scriptură ne semnalează pe cel dintâi

făurar - care a răspuns poruncii lui Dumnezeu de a crea, e vorba de

Tubelcain, care „a creat, unelte de aramă şi de fier" (fac., 4, 22). Acestei

porunci i-au dat ascultare toate generaţiile viitoare, fiecare neam în parte

contribuind la civilizaţia lumii, la progresul omenirii.

în destinul hotărât lumii de Providenţă, muncii creatoare i s-a statornicit un

rol de deosebită importanţă. Conform datelor biblice, creaţiunea lumii se

sfârşeşte în cele şase zile ale creaţiunii. Nu-i mai puţin adevărat însă că, pe

linia organizării, ea se continuă neîntrerupt de-a lungul veacurilor, până la

desăvârşirea şi transfigurarea lumii în spirit. La crearea lumii, Dumnezeu n-a

avut nevoie de colaborarea omului, dar pretinde această colaborare în

acţiunea de conservare, stăpânire, perfecţionare şi mântuire a ei. Creştinul

trebuie să ştie că este chip al lui Dumnezeu, menit să ajungă la asemănarea

cu Dumnezeu. Dumnezeu îl cheamă la activitate; îl cheamă la colaborare. In

acest sens, Mântuitorul a rostit cuvintele: „Tatăl Meu lucrează şi Eu lucrez"

(loan, 5, 17). îndeosebi în mântuirea personală, colaborarea omului cu

242 Ioan BUNEA

Page 294: Colecţia de predici

Dumnezeu este absolut necesară. Spre a o obţine, credinciosul e îndatorat să

îngemăneze vrerea lui cu harul divin, realizând din această tandră vrednicie

personală, piedestal spre împărăţia lui Dumnezeu cea ne înserată. împreună-

lucrarea omului credincios cu lucrarea lui Dumnezeu, îi asigură asemănarea

cu Dumnezeu, ţinta supremă a vieţii sale.

Munca este o lege a firii. în comunitatea din care face pane. fiecare ins îşi are

locul şi misiunea sa. astfel că munca e pusă în slujba întregului, are o funcţie

socială. Nu există muncă înjositoare, toate sunt de folos, fiindcă toate slujesc

propăşirii obşteşti. Adev ărul acesta îl ilustrează Sf. Apostol Pavel în imaginea

trupului şi a mădularelor: „Dacă ar fi tot trupul ochi, unde ar fi auzul? Sunt

multe mădulare, însă un singur trup" şi „mădularele nu au toate aceeaşi

lucrare" dar lucrarea fiecăruia este spre folosul trupului întreg şi al celorlalte

mădulare (1 Cor., 12. 14-20; Rom. 12, 4-8).

Graţie muncii, realitatea materială se transfigurează, ea primeşte o valoare

purceasă din spiritul nostru, mereu activ, iscoditor şi cu valenţe capabile să

înfrumuseţeze lumea. Prin efort, geniul artistic introduce în realitatea

materială o parte din lumea spiritului, la fel, geniul tehnic impune şi el naturii

forme şi cerinţe ale spiritului. Cine se retrage în carapacea îngustă a

egoismului, se consideră dezertor de la chemarea ce o are de a dărui un

strop de minte şi de inimă pentru înfrumuseţarea chipului său şi pentru

înveşmântarea realităţii înconjurătoare în haina înmiresmată a primăverii.

Acestuia îi lipseşte năzuinţa spre plenitudine, desfăşurarea vieţii sale este

cenuşie, plată şi fără orizont. Adevărata existenţă umană înseamnă

participare la tumultul vieţii umane, prin cooperare socială, printr-o activitate

ce se resfrânge asupra semenilor, sub multiple forme: a bunei educaţii a

copiilor, a activităţii profesionale, a contribuţiei personale la înfrumuseţarea

şi propăşirea lumii sau comunităţii, cum a făcut adormitul în Domnul (N).

Proverbul popular: „Cine a sădit un pom în viaţa lui nu a trăit degeaba"

exprimă un îndoit adevăr, acela al datoriei omului de a lăsa în urma lui o

împlinire oricât de modestă şi, în acelaşi timp, al mulţumirii de sine, pe care o

au cei ce au conştiinţa săvârşirii unei fapte bune, a unei datorii, cum o are cel

ce pleacă dintre noi, lăsând construcţii măreţe, monumentele.

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 243 ..

Page 295: Colecţia de predici

A trăi în plenitudine înseamnă a nu lăsa timpul să se prelingă fără folos, a

răscumpăra fiecare clipă în folosul unei înfăptuiri - a fi măsura darului ce ţi s-

a dat, a talanţilor primiţi. Povaţa Sf. Apostol Pavel". „Răscumpăraţi vremea..."

(llfes., 5, 16) acest înţeles îl are, de a sălta cu fiecare gând şi realizare în

ierarhia morală, încadrare în exigenţele aforismului „Nulla dies sine lines".

Pentru creştin, a trăi în plenitudine înseamnă a se integra în cursul vieţii

obşteşti cu înfăptuiri ziditoare, a nu strica corola de lumini a lumii, cum zice

poetul şi filozoful L. Blaga ci a o face să strălucească mai viu şi mai puternic.

Poetul arată ce chemare avem în faţa tainelor cu care ne confruntăm. Eu cu

lumina mea sporesc a lumii taină / şi întocmai cum cu razele ei albe luna / nu

micşorează, ci tremurătoare / măreşte şi mai tare taina nopţii, / aşa

îmbogăţesc şi eu întunecata zare / cu largi fiori, de sfânt mister / şi tot ce-i

ne-nţeles / se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari sub ochii mei... " (Poezia Eu

nu strivesc corola de minuni a lumii).

Gândirea modernă accentuează vocaţia creatoare a spiritului uman; ea

vorbeşte despre spiritul faustic. Ce este acest spirit faustic? Voinţă tenace şi

perseverentă, năzuinţă fără odihnă, de a descoperi noi adevăruri, de a crea

noi forme ale frumosului, de a găsi căile desăvârşirii morale. Filosoful

iluminist Lessing preţuia cu deosebire năzuinţa veşnic reînnoită a omului spre

adevăr, spunând următoarele: „Nu adevărul în a cărui posesiune se află un

om sau îşi închipuie că se află, ci osteneala sinceră pe care şi-a dat-o ca să

umble după adevăr, aceasta face valoarea omului, fiindcă nu prin posesiune,

ci prin cercetare îi sporesc puterile în care, numai în ele, stă desăvârşirea lui

în continuă desăvârşire. Posesiunea te face liniştit, leneş, trufaş. Dacă

Dumnezeu ar ţine în dreapta tot adevărul, fie şi cu adaosul de a greşi mereu

şi veşnic şi mi-ar spune: «Alege!», cu umilinţă m-aş prosterna la stânga lui şi

aş zice: «Tată, dă-mi năzuinţa; adevărul, curat este numai pentru Tine»"

(citat după N. Bagdasar, Spiritulfaustic, în,Almanahul civilizaţiei", 1969, p. 78-

81).

Cel care a adoptat acest mod de gândire, această atitudine înţeleaptă în faţa

vieţii şi problemelor ei grave, acceptă şi amurgul ei cu bărbăţie şi seninătate;

chiar dacă este încercat de suferinţe fizice grele, e oarecum desprins de

244 Ioan BUNEA

Page 296: Colecţia de predici

obsesia simţurilor şi se complace într-o zonă de înaltă spiritualitate. Pentru

acesta, nici frica de moarte nu e terifiantă. Acceptă gândul morţii fără cârtire,

fiindcă „călătoria e plină", cum zice Sf. Apostol Pavel. Cel care şi-a împlinit

chemarea, contribuind, cu cărămida lui la propăşirea obştii din care a făcut

parte, aşteaptă moartea în linişte şi resemnare, asemenea adormitului în

Domnul (N). Pentru el, moartea nu este trecere spre neant,,ci zbor spre

nemurire, cu care s-a logodit prin spiritul său creator.

* * *

Minutarul de pe cadranul vieţii credinciosului parohiei noastre (n) s-a oprit

brusc, unii - judecând omeneşte - ar spune că s-a oprit duşmănos. S-a oprit,

dar nu pentru totdeauna, ci ca să se mute şi să-şi reia bătaia în alte ritmuri

mai lente, pe cadranul nevăzut al veşniciei unde începe cealaltă numărătoare

tainică şi incontrolabilă a aducerilor aminte, şi-a acelui de-a pururi ireversibil

şi mereu inevitabil „a fost".

Lângă sicriul acestui credincios cumpănit şi drept, inegalabil în avântul lui

creator şi în modestia lui rarisimă, ne găsim azi într-o spontană manifestare,

de nimeni regizată, să-i omagiem memoria şi să-i cinstim osârdiile

pilduitoare. Poate pe unii dintre noi să ne copleşească - în aceste clipe -

sentimentul deprimant, că fără decedatul (N) în mijlocul nostru, drumurile

vieţii ni s-au îngustat. Este o apărare firească, dar nu-i mai puţin adevărat că

există o lege a compensaţiei, potrivit căreia orice energie pusă în slujba

binelui public are ecou în veşnicie, înfăptuirile confratelui plecat dintre noi îi

vor păstra chipul în memoria posterităţii, numele lui va fi pomenit cu

recunoştinţă şi evlavie din neam în neam, iar sufletul lui va fi părtaş

nemuririi, potrivit adagiului horaţian: „Exegi monumentum acre perennius".

Numele lui nu trebuie îngropat în uitare, fiindcă exemplul vieţii sale e

asemenea unei fântâni de apă veşnică, din care, generaţii după generaţii, se

cuvine să se adape. Plecând astăzi pe drumul tainic al veşniciei, noi îl însoţim

cu mângâietoarea slovă biblică adresată celor ce binemerită: „Să lăudăm pe

bărbaţii cei vestiţi din neamul nostru... Până în veac va rămâne sămânţa lor

şi mărirea lor nu va pieri. Trupul lor cu pace s-a îngropat şi numele lor

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 245 ..

Page 297: Colecţia de predici

trăieşte între neamuri. înţelepciunea lor o povestesc popoarele şi lauda lor o

vesteşte adunarea" (înţelepciunea lui Isus Sirah, 44, 1, 13-15).

Să-i fie ţărâna uşoară şi memoria binecuvântată!

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREDINCIOS FRĂMÂNTAT DE PROBLEME

ESCHATOLOGICE

Netemeinicia milenarismului

Se spune că săgeata trăsnetului - în majoritatea cazurilor - atinge locurile

cele mai înalte, adeseori, se îndreaptă şi asupra văilor adânci. Nimeni nu

poate fi sigur de năprasnica ei lori tură. La fel şi moartea loveşte tot ce-i iese

în cale, Iară nici o discriminare. Ha este asemenea furtului, care dă lovitura

când nu te aştepţi, spre a-şi însuşi agoniseala trudei noastre.

Cei vechi spuneau: „Murim când ne naştem" (Nascentes morimur), adică în

clipa când intrăm în viaţă suntem muritori. Aforismul acesta a fost îmbrăţişat

şi dezbătut, în operele lor, de către numeroşi scriitori romantici, sceptici sau

pesimişti. Leopardi spunea: „Deopotrivă de nefastă-i ziua de naştere a celui

ce se naşte"; R. M. Rilke spunea: „Moartea plânge în noi"; M. Eminescu:

„Parcă-am murit de mult" (Melancolie), şi „Un vis al morţii eterne e viaţa

lumii întregi" (împărat şi proletar). Ideea aceasta o găsim şi în proverbele

poporului nostru. „Cine vede naşterea, vede şi moartea" sau: „Omul cu

moartea după cap".

Inevitabilitatea morţii nu este motiv să subestimăm sensul major al vieţii. Ne

referim îndeosebi la creştini, care sunt chemaţi să fie colaboratori ai lui

Dumnezeu spre realizarea împărăţiei Sale în lume. Multora însă le este

nelămurit acest concept. S-a fluturat şi se mai susţine încă ideea că această

împărăţie trebuie situată în intervalul dintre a doua venire a Mântuitorului şi

judecata universală, cu o durată de „o mie de ani". De aici numirea acestei

rătăciri de milenarism sau hiliasm.

Cine sunt cei ce susţin milenarismul? La noi, milenarismul îl propovăduiesc

următoarele secte: Martorii lui Iehova, Studenţii în Biblie sau mileniştii,

Nazarinenii, Pocăiţii, Adventiştii reformişti, Secerătorii sau creştinii ultimelor

zile, Inochentiştii ş. a.

246 Ioan BUNEA

Page 298: Colecţia de predici

Ce susţin mai de aproape adepţii mileniului? Pornind de la textul din

Apocalipsă, 20, 1-14, ei susţin că împărăţia de o mie de ani se va întemeia la

a doua venire a Mântuitorului, când El va învia pe cei drepţi şi va împărăţi cu

ei o mie de ani; după aceasta vor învia „cei morţi în păcate", păcătoşii, va

avea loc apoi judecata, sfârşitul lucrurilor vremelnice şi întrarea în veşnicie.

Să încercăm să ticluim - după regulile ermineutice - textul scripturistic, în

care şi-ar găsi motivare învăţătura despre împărăţia d< 1000 de ani sau

mileniul. Capitolul 20 din cartea Apocalipsei începe < 11 cuvintele: „Apoi am

văzut un înger coborându-se din cer. având chelit adâncului şi un lanţ mare

în mâna lui" (v. 1). Cine poate fx acest îngei cu putere excepţională proprie?

Desigur că nu este un înger oarecare, fiindcă un înger de rând nu poate avea

„cheia adâncului". A avea „cheia adâncului" înseamnă a avea putere

suverană peste abis şi peste toţi locuitorii săi. Ori, adâncul este locaşul

diavolului, pe care cei vechi şi-l reprezentau asemenea unei crăpături în

adâncimile pământului, plină de miros greu, de fum şi de foc nestins. Ca un

înger să stăpânească peste împărăţia diavolilor, ar fi trebuit să aibă putere

deosebit de mare, primită din partea lui Dumnezeu, care toate le împlineşte.

Aici, nu ni se spune că acestui înger, care are „cheia adâncului", i s-ar fi dat o

asemenea putere, cum se spune despre îngerul menţionat în cap. 10, v. 1, ci

o avea în virtutea naturii sale. Sub chipul îngerului, se înfăţişează, în viziune,

însuşi Domnul Iisus Hristos, care vine să zdrobească pe diavol (Evrei, 2, 14; I

Ioan, 3, 8). Nedumerirea ce s-ar putea naşte în legătură cu această

interpretare, o putem înlătura referindu-ne la textul din cap. 3, v. 18, unde

Mântuitorul spune despre Sine: „Am fost mort, şi, iată, sunt viu în vecii

vecilor, şi am cheile morţii şi ale iadului". Ori, a avea „cheile adâncului" este

identic cu a avea „Cheile morţii şi ale iadului". Puterea suverană peste

moarte, Mântuitorul a câştigat-o prin moartea Sa pe cruce şi prin pogorârea

cu sufletul la iad, împăcând în principiu omenirea cu Dumnezeu şi eliberând

din legături pe toţi drepţii legii vechi, care au adormit întru nădejdea venirii

Sale. Acest înger poartă „un lanţ mare în mâna lui", care ce înseamnă că are

putere să lege pe diavolul, după cum 1-a şi prins şi „1-a legat pe o mie de

ani", pentru ca să nu mai poată aduce rău omenirii.

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 247 ..

Page 299: Colecţia de predici

Versetul 2 ne arată ce a făcut Mântuitorul după ce s-a pogorât cu sufletul Ia

iad: „Şi a prins pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este diavolul şi Satana, şi

1-a legat pe o mie de ani". Prin cuvântul diavol, Satana sau balaur, Sf.

Apostol Ioan exprimă înfăţişarea principiului răului, mai marele diavolului. Pe

acesta 1-a ferecat în lanţuri „pe o mie de ani" sau „mii de ani", cum e textul

în unele traduceri (V Gheorghiu). Numărul „1000 de ani" este un număr

simbolic şi reprezintă o durată mai lungă de timp adică întreaga durată de la

întâia venire a Mântuitorului spre a mântui lumea, până la a doua venire a Sa

spre a o judeca, e timpul existenţii Bisericii lui Hristos pe pământ, când

diavolului i s-a luat puterea.

într-adevăr, în acest capitol se vorbeşte de o împărăţie, dar nu de una de o

mie de ani, ci despre împărăţia lui Hristos, „împărăţia lui Dumnezeu" sau a

cerurilor, care va exista în intervalul dintre prima venire şi a doua venire a

Sa. în intervalul acesta, puterea diavolului este limitată, domnia o are

Mântuitorul. El domneşte în chip spiritual în Biserica triumfătoare a cerului şi

în Biserica luptătoare de pe pământ. Membrii acestei împărăţii sunt numai cei

ce nu „s-au închinat fiarei, nici chipului ei, ci au înviat şi au împărăţit cu

Hristos". Se vorbeşte aici de „învierea cea dintâi". Prin „învierea cea dintâi"

se înţelege învierea sufletească cea întru Hristos, este învierea din moartea

păcatului prin Taina Sf. Botez. Cei ce nu s-au învrednicit de această înviere,

vor învia abia la sfârşitul celor 1000 de ani, adică la sfârşitul lumii, este „a

doua înviere", „învierea trupească", a celor din morminte. Cine s-a învrednicit

de „învierea cea dintâi", va fi bine răsplătit, „moartea ce-a de a doua nu are

putere". Se vorbeşte de „moartea cea de a doua", desigur în contrast cu

„moartea întâia". Moartea întâia este moartea trupească, a doua este osânda

veşnică, „iezerul de foc" (v. 14-15). învierea de apoi este una singură, a

tuturor deodată, deci este exclusă posibilitatea intercalării unui Mileniu între

cele două învieri, întâi a drepţilor şi apoi, la sfârşitul mileniului, a păcătoşilor,

cum se susţine printr-o greşită interpretare.

Din interpretarea corectă a capitolului 20 din Apocalipsă rezultă că prin

„împărăţia de o mie de ani" trebuie să înţelegem împărăţia lui Hristos, pe

timpul căreia diavolului i s-a limitat puterea asupra oamenilor. La sfârşitul

248 Ioan BUNEA

Page 300: Colecţia de predici

acestei împărăţii, diavolului i se va permite să tulbure pentru un timp,

noroadele şi să lucreze cu furie, sub forma de antihrist, fiară sau prooroc

mincinos. Durata acestei acţiuni va fi scurtă, ea va constitui unul din semnele

premergătoare sfârşitului lumii, când va fi aruncat în „iezerul de foc şi

pucioasă" (iad).

Nicăieri în Sf. Scriptură nu se vorbeşte decât de o singură venire a

Mântuitorului. învierea de apoi va fi una singură şi a tuturor deodată, a celor

drepţi şi a celor păcătoşi (loan, 5, 25-29; Matei, 25, 3-46). Un singur seceriş

pentru grâu şi pentru neghină (Matei, 13, 30; 42-43). O singură dată va veni

mirele pentru toate fecioarele (Matei, 25, 1-13); o singură dată va veni

stăpânul să ceară socoteală lucrătorilor din via sa (Matei, 21, 3-419; deodată

va cere socoteală despre talanţii pe care i-a încredinţat slujitorilor Săi (Matei,

25, 14-30). După învierea morţilor, urmând judecata, nu mai rămâne loc

pentru o împărăţie de o mie de ani.

învăţătura hiliastă este în contradicţie cu învăţătura de credinţă a Bisericii

ecumenice. Astfel, ea desfiinţează dogma despre judecata particulară. Ea

nesocoteşte cuvântul limpede, fără echivoc, categoric al Mântuitorului, în

privinţa celei de a doua veniri: „Iar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie,

nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl" (Matei, 24, 36). Şi iarăşi: „Nu

este al vostru a şti anii sau vremurile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa"

(Fapt. Ap., 1,7).

Milenarismul contravine spiritului optimist al ortodoxiei, care învaţă pe

credincioşi să sporească în viaţă virtuoasă, să fie creatori de valori morale şi

materiale, nu visători într-o împărăţie ce nu-şi are nici o justificare. Adepţii

hiliasmului sunt chinuiţi de visuri eschatologice ei exercită o influenţă

contagioasă asupra firilor slabe, semănând în jurul lor dezgust pentru

activitate şi trăire în prezent. Dacă fixarea de termene, în legătură cu a doua

venire a Mântuitorului, aduce cu sine dezechilibru psihic, o serie de tensiuni

nefireşti, în preajma momentului datat, în schimb nedeterminarea în timp a

eschatologiei face responsabilă fiecare clipă, o cere să fie plină de sens

ziditor. Cu acest înţeles a spus Mântuitorul cuvintele: „Privegheaţi deci, că nu

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 249 ..

Page 301: Colecţia de predici

ştiţi în care zi vine Domnul vostru" (Matei, 24, 42). Suntem creaţi în timp, dar,

responsabili în

faţa eternităţii, astfel că fiecare clipă capătă valoare de eternitate.

* ^

Cunoaşterea problemelor eschatologice - în lumina dreptei credinţe este un

imperativ de prim ordin. Asta din multiple motive, dar cu deosebire din

motive practice. Cine nu le cunoaşte, uşor cade victimă amăgirii şi

amăgitorilor. De aceea zice Sf. Apostol Pavel: „Nu vă lăsaţi furaţi de

învăţăturile străine cele de multe feluri..." (Evrei, 13, 9). Tot el spune: „... Să

nu fiţi copii şi jucărie valurilor, purtaţi încoace şi încolo de orice vânt al

învăţăturii, prin înşelăciunea oamenilor, prin vicleşugul lor, spre uneltirea

rătăcirii" (Efes., 4, 14).

Amăgire este şi milenarismul, fie că locul mileniului îl situează pe pământ, fie

că îl situează în cer. Viaţa viitoare pe care o postulează creştinismul nu este

un loc unde să fie satisfăcute dorinţe omeneşti deşarte, ce eventual n-au

putut fi satisfăcute în viaţa pământească. Viaţa viitoare este o viaţă a

duhului, o viaţă a bucuriei şi veseliei spirituale. Acolo nu este nimic

pământesc, aşa cum spune Mântuitorul: „...Nici nu se însoară, nici nu se

mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer"

250 Ioan BUNEA

Page 302: Colecţia de predici

tt vAjfJV,

f

Având în vedere j nici^pirimljl

tească la periferia di|

/considerăm nimerit:

loan BUNEA

Uf'v y ^gy

tâk.,* {\wjXULI f^mSî

ătăcirea unor pretinşi creştini .care nu reţin

nici îţi evanghelice, şi-şi desfăşoară existenţa

pămaîv ptei credinţe, într-un indiferentism

reprobabil, aducem o lămurire în privinţa

vieţuirii autentic

v creştineşti - raportată la dreapta judecată a lui Dumnezeu.

eă'Sta se impui etichetaţi sub numele de netrecătoarele p< rezulta - chipurile

-

i&Sf

până la urmă de pe-

epseîece^cmglîfcKîpŢiresc din natura faptelor săvârşite? îndeosebi, pe

iubirea nemărginită a lui^Dumnezeu, care, fiind izvorul tuturor bunătăţilor,

şi-ar dezice calitatea Sa de Părinte, dacă ar pedepsi pe cei neascultători sau

delăsători cu pedepse veşnice. Nu se poate concepe părinte neiertător faţă

de fiii săi, cu atât mai vârtos nu poate fi Dumnezeu ^neiertător, El fiind Tatăl

tuturor, zic ei.

într-adevăr, Dumnezeu este iertător, aşteaptă îndreptarea păcăto- 'şilor: „...în

cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocă- ieşte, decât

pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă" (Luca, 15,

7). Dumnezeu este îndelung răbdător, nu precupeţeşte nimănui iertarea, dar

aşteaptă pocăinţă în viaţa pământească. Timpul vicţiipământeşti este

timpulăg^ <yîor negesarejo^tnirii. fiindcă, dacă vine noaptea nimeni nu

poate să lucreze" (loan, 9, 4). Aştepţi iertarea păcatelor numai fiindcă

|"V w» e,-//<r-'JJOWW Y "fU

ijtffî

2252

Page 303: Colecţia de predici

Dumnezeu este bun, fără să lucrezi în această direcţie, fără nici o contribuţie

personală? E nedrept să |i se aplice acest regim de favoare. Ai reţinut numai

o însuşire a lui DumnezecîTaceea ce-1 defineşte deplin, ^iubirea" (I loan, 4,

16), dar ai uitat o altă însuşire morală a lui Dumnezeu, ai uitat că Dumnezeu

este şi^fcept)(Sîr^şi îndelung răbdător (Ps., 7, 11). în viaţa pământească

iubirea lui n-a cunoscut margini, <jar din cer nu ne mai judecă după

atotputernicia şi iubirea Sa, ci după dreptoţg^Şa, adică fiecăruia îi dă ce

i se cuvine, celor drepţi răsplată, celor păcătoşi, precum şi celor „căldicei"

pedeapsă. „Precum este multă mila Lui, aşa este multă şi certarea Lui, pe

un om după faptele lui îl judecă" (înţelepciunea lui Isus Sirah, T6,16;

Matei, 25, 46).

Există o relaţie firească între faptă/şi sancţiune, ca de la cauză la efect.

Totuşi, unii o nesocotesc, considerând ca este nedrept ca cineva, pentru nişte

inegfijenţe, imperfecţiuni omeneşti sau păcate, să fie sancţionat cu^osarîcîa

veşnică... Pedeapsa este disproporţionată faţă de

Js I. 2»

ie cu atât mai vârtos, cu cât acest soi de

creştini Ierfnd&TC'n'fj)- socot că, până la

urmă, vor fi scutiţi epse aîe"justiţiei

divine, pe considerente ce ar ţin

cuprinsul textelor scripturistice.

■S .»}■> fU\ i«v

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 253 ..

Page 304: Colecţia de predici

păcat; Dumnezeu, care e atotbun, nu poate dicta, pentru un păcat trecător,

pedeapsă veşnică, zic ei.

Lă prima vedere, s-ax părea că obiecţiunea este justificată. Aparent numai,

fiindcă dacă am lua-o în considerare ca întemeiată, ne-am Iovi de o altă

inadvertenţă. în cazul acesta, nici fericirea drepţilor n-ar trebui să

fie~veşmcă, fiindcă aceeaşi relaţie - proporţie - există între această stare şi

faptele de vrednicie care au gerierat-o. Este uşor a subscrie eă numai

răsplătirea şi fericirea drepţilor este veşnică, iar osânda celor răi

est^ranzitori^^emelnî^Uităm că Dumnezeu este atotdrept şi, dacă

răsplăteşte cu fericire veşnică pe cei drepţi, potrivit faptelor Tor bjune

dinviaţa pământească, tot aşa pedepseşte - cu o^M'veşnică - pe cei

păcătoşi^ care au păcătuit \Temelnic. „El (Dumnezeu) va judeca lumea cu

dreptate" (Ps., 9, 8). Şi este dintr-un motiv binecuvântat păcatele neispăşite

în viaţa de aici, prin pocăinţă corespunzătoare, rămân neşterse înaintea lui

Dumnezeu, acelaşi întru dreptate şi sfinţenie, şi cu urmări nefaste pentru

generaţiile viitoare. De altfel, păcătosul a alungat voluntar pe Dumnezeu din

sufletul său, singur şi-a prejudiciat fericirea, încă în viăţă~^aici, aşa că -

implicit - uebuie să suporte consecinţele^ } purtării, sale şi dincolo de

mormânt. ^ ■ " « p. ^

Este luciru ştiut, fără posibilitate de tăgad^ră pentru orice fară- . ^ > delege

săvârşită într-o clipă a vieţii pământeşti (crimă, tâlhărie la drumul ^ mare

etc.), se aplică pedepse mari, uneori ele se întind pe întreagă durata aa^a?

> vieţii, până la moarte. Justiţia aplică aceste pedepse, luând în considerare

gravitatea faptei şi implicaţiile ei sociale. O face juuiţia \ ^ umană, dar o face,

In primul rând, Dumnezeu, izvorul a toată dreptatea.

Mânecând de la o interpretare greşită a unor texte scrîpturice, unii

tăgăduiesc însăşi existenţa iadului;» susţinând inexistenţa chinunior veşnice

aleladuîuîrNe oprim la două din aceste texte care, zic ei, pledează în sprijinul

punctului lor de vedere. Astfel: „Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit este

moartea" (1 Cor., 15, 26). „Şi s-au suit pe faţa pământului, şi au înconjurat

tabăra sfinţilor şi cetatea cea iubită. Dar s-a pogorât foc din cer şi i-a mistuit"

(Apoc., 20, 9). Confundând noţiunea de moarte cu aceea de iad, ei trag

concluzia jgăia^THffWBiăi fi, el fiind nimMtTOrpInvepe expresiile, „foc" sau

Page 305: Colecţia de predici

„chin veşnic", ele nu desemnează ceva fără de sfârşit, ci numai o aruncare în

pământ. Până la urmă, ajung la concluzia că fiinţa umană se reduce la

elementele ei v>> materiale, neavând suflet nemuritor. r

Ce spunem acestor aberaţii doctrinare? O tălmăcire corectă a textelor.

Noţiunea „moarte" nu însemnează iad, ci moartea ţ p S f . ^ y

C

Page 306: Colecţia de predici

Ap. Pavel - în textul amintit - vrea să spună, că în viaţa viitoare nu va mai fi

moarte trupească, adică uzare, învechire, trecere, ci veşnicie. Dacă ar mai

exista şi atunci moarte, ar însemna că diavolul, „cel ce are stăpânirea morţii"

(Evrei, 2, 14) n-a fost încă deposedat de această putere, iar păcatul, a cărui

plată este moartea (Rom., 2, 23), ar dăinui şi după judecaţa_4eapoi.

întreag-^3|Jkdptuî^v a Vechiului şi a Noului Testament deopotrivă - abundă

în texte referitoare la veşnicia muncilor iadului, pentru păcătoşi, şi fericirea

veşpică, a celor drept, în privinţa aceasta, profetul Qsaiajia spus următoarele.

„Şi când vor ieşi, vor vedea cadavrele celor ce v s-au răzvrătit împotriva mea,

că viermele lor nu va muri şi focul lor nu se va stinge. Şi ei vor fi sperietoare

pentru toţi" (Isaia, 66, 24). Viermele cel neadormit, de care vorbeşte profetul

Isaia, este mustrarea necruţătoare a conştiinţei, pentru păcătoşi, de-a pururi.

In acest sens vorbeşte şi proorocuXIMmeţ) „Şi mulţi dintre cei care dorm în

ţărâna pământului se vor sculş^unti la viaţa veşnică, iar alţii spre ocară şi

scârbă veşnică" (Daniel, 12, 2). Prin cuvântul „mulţi", profetul înţelege „toţi",

mulţimea celor morţi.

Exhaustivă mărturie în existenţa chinurilor veşnice avem de la

^nţuilaajJLJisus Hristos. Când vorbeşte despre Judecata de apoi, El /

spune:,Atunci va zice (împăratul) celor de-a stânga. Duceţi-vă de Ia Mine,

blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Şi

vor merge aceştia la osândă veşnică" (Matei, 25, 41, 46). Eiul Omului va fi

inflexibil cu .sluga violentă şi netrebnică" (Matei, 25, 26-30), deoarece este

drept. îndeosebi nu poate trece cu vederea pe cei ce au fost inumani şi

nedrepţi faţă de cei săraci şi blânzi, fiindcă El însuşi se identifică cu aceşfiâ.

^devărat zic vouă, întrucât aţi facut-unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, prea mici,

Mie Mi-aţi făcut" (Matei, 25, 40). De asemenea, vroind să precizeze veşnicia

chinurilor iadului, Mântuitorul le-a numit „gheara, focul nestins, unde

viermele nu moare şi focul nu se stinge" (Marcu, 9, 43-44). Osânda veşnică -

de după Judecata de apoi - o atestă şi alte numeroase texte biblice (Matei,

18, 9; Rom., 2, 9; Marcu, 3, 29; II Tes., 1, 9; Apoc., 14, 11; 20, 10 etc.) şi este

neînchipuit de grozavă, fiindcă va provoca „plângere" şi scrâşnirea dinţilor"

Page 307: Colecţia de predici

(Matei, 8, 12, 13; 42, 50; Luca, 13, 28). Intensitatea ei va fi deosebit de mare

şi învăluită cu „întunericul cel mai dinafară" (Matei, 22, 13).

)0 In consecinţă, păcătuiesc toţi cei ce trflteayff prnhlema

judecăţii de apoi, aşa cum le-ar veni lor bine. în loc să-şi mobilizeze

I

L

Page 308: Colecţia de predici

forţele, pe parcursul anilor, pentru o viaţă virtuoasă, se retranşează într-un

fe!13e ataraxie, aşteptare pasiv ă, care nu aduce nici un spor vieţii lor

morale. Ei uită invăţăfu^ră"H^ntuitoru 1 ui: creştinului, care aspiră cu

adevărat la mântuire, i se cere purtare corespunzătoare^"credinţa lui să se

"oglindească' în'^f^îO'omui se cunoaşte dxipă roâHe , creştinuTdupă ^

Jfepte. „PomuTcare nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc. Nu oricine

îmi zice Doamne. Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia

Tatălui Meu Celui din cercuri" (Matei. 7, 20-21).

' ' Am înfăţişat - sumar - învăţătura creştină corectă desore dreapta judecată,

spre a seni ca orientare tuturor credincioşilor, îndeosebi celor ce vor să o

subestimeze sau să-i confere o înfăţişare ce le-ar aduce comod mântuirea,

fără vreo sforţare personală. Aceştia din urmă sunt goi sufleteşte, săraci în

credinţa îoS^emai mu|fnecredinpi, iar viaţa lor este o succesiune "de reverii,

ce încântă pentru moment, dar n-au putere izbTvitoare^_" ' ■——»■<-

J Cei utdiferenţi trăiesc într-o nepăsare faţă de credinţa în care s-au botezat

în Hristos, unii dintre ei socotind toate religiile deopotrivă de adevărate sau

deopotrivă de false. Ei uită caracterul dinamic al credinţei creştine,

„lucrătoare prin dragoste" (Gal. 5, 5)77,...Puneţi din partea voastră toată

sârguinţa şi adăugaţi la credinţa voastră fapta bună, iar la fapta bună

cunoştinţa" (II Petru, 1, 5).

Creştinul este chemat să fie alături de Hristos, el are un nume ce i s-a dat la

Botez, pe care trebuie să-1 umplede conţinut şi să-I onoreze prin toate

manifestările sale. Creştinul autentic nu trece prin viaţa tară să lase în urma

lui un gând bun sau o faptă aleasă. El are menirea să fie „mireasma lui

Hristos, între cei ce se mântuiesc şi între cei ce pier" (II Cor., 2, 15). Ori,

indiferenţii au o stare de suflet care, în Sf. Scriptură, se numeşte „î m pk-

ţrireiiJ nim ii", dăunătoare pentru viaţa lor, darmai ales pentru clipa când va

avea loc dreapta judecată. „Au orbit ochii lor şi a împietrit inima lor, ca să nu

vadă cu ochii şi să nu înţeleagă cu inima..." (Ioan, 12, 40; Eapt. Ap., 28, 27;

Isaia, 6, 9-10; Ieremie, 5, 21). Au dispreţuit bogăţia bunătăţii, îngăduinţei şi

îndelungii răbdări a lui Dumnezeu, „adunându-şi mânie în ziua mâniei şi a

Page 309: Colecţia de predici

arătării dreptei ju- i decăţi a lui Dumnezeu, ca urmare a învârtoşării inimii lor

şi a nepocăinţii /

ei (Rom., 2, 4-5). f------------------------------

io j)in prilejul acesta trist. aj^spărţirii ^ parohiei noastre )

(n), să întipărim în conştiinţa noastră creştinească un adevăr ce_.QU-sufere

:

Page 310: Colecţia de predici

dezm.nţ.re.LaJudecata obştească, „Dumnezeu dă fiecărui* duPă faPtele cf ne să

dăm no sancţiunii, să dăt^EH^P

ne povaţuieşte STXpostoT PavST (El^75^Î6) • Sd^r^fiecaredipă

^SŞSuda. ^ngaatelzvbrpentru o viaţă morală^®"5™ acţium ziditoare,

singurek^^U^ă PHă i^^nţele.

j>a ne rugam Domnului sa nu fie neroditoare nici o diPâ faPtele vieţn noastre

pământeşti, iar celui care ne părăseşte să-i Cerem ie3£?a Eâcatelor „cele mţru

ştiinţă şi Întm neştiinţă", ^ familiH ^re^ârie

§iC££SSneagcă resemnare.----------------------------------- - —

n„ "Mi,uj§te zidirea Ta, Stăpâne, şi o curăţeşte cu îndura Ta, ca să nu fie randuita

la locul de muncă, ci aşezată unde este lU^ina vieţii".

fP* ' •

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREŞTIN ISPITIT DE CREDINŢE DEŞARTE

Necromanţia - învăţătură anticreştină

Cine şi-ar fi închipuit înainte cu puţin timp că deasupra caşei şi familiei (N)

flutură umbra morţii? Stăm uluiţi în faţa imaginii stranii a morţii celui ce

vădea vigoare şi isteţime în toate manifestările sale. în cazul de faţă, ca şi în

altele similare, se adevereşte cuvântul Sf. Scripturi: „Ca umbra de trecătoare

este riata noastră şi sfârşitul ei e fără întoarcere, că s-a pecetluit şi nimeni nu

mai vine înapoi" (înţelepciunea lui Solomon, 2, 5). Sau, cum spune o cântare

de la înmormântare: „Omul trece ca fumul pe pământ, ca floarea a înflorit, ca

iarba s-a tăiat, cu pânză se înfăşoară, cu pământ se acopere".

Moartea - de altfel ca şi viaţa - e prilej de meditatie pentru noi. Ne încearcă

tot felul de întrebări şi căutăm să dăm răspunsul corespunzător. Dacă vieţii

încă îi mai găsim o noimă cu lumina raţiunii, moartea rămâne o tama de

nepătruns, şi încă o „taină mare". Asta, din pricină că uităm trăsătura ei

caracteristică, de prag metafizic al gândului. Este un domeniu rezervat

credinţei, aici nu putem „umbla prin vedere" (II Cor., 5,7), cum zice Sf.

Apostol Pavel. Din această realitate ni s-a descoperit doar un unghef> atât

cât este necesar pentru o bună orientare în viaţă... Ce este altceva învăţătura

eschatol ogică decât un îndreptar, potrivit căruia putem cunoaşte, că viaţa de

Page 311: Colecţia de predici

aici este arvuna celei viitoare, o pregătire pentru aceasta, cu preţul unor

dăruiri, unor renunţări personale, în favoarea binelui obştesc.

în lumina învăţăturii creştine, prin moarte, sufletul părăseşte locaşul de lut,

potrivit hotărârii Ziditorului, „ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a

fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu care 1-a dat" (Eccles., 12, 7). De

aici nu rezultă, că între cei vii şi cei decedaţi este ruptă orice legătură. Eicând

parte din aceeaşi împărăţie, între ei este o legătură duhovnicească, este

legătura dragostei, bazată pe unitatea Bisericii şi a capului ei, Iisus Hristos.

Prin pomenirile şi prin rugăciunile, pe care cei vii le fac pentru cei morţi, cei

vii n-au pretenţia să-i vadă şi să-i audă pe cei morţi, invocarea celor drepţi - a

sfinţilor sau a îngerilor se face în tainică rugăciune, prin credinţă. Mai mult.

celor decedaţi nu li se cere să împărtăşească anumite taine ce aparţin în

exclusivitate lui Dumnezeu, aşa cum au pretenţia spiritiştii. care practică

vorbirea cu morţii sau necromanţia.

Necromanţia este un fel de vrăjitorie care pretinde că se poate sta de vorbă

cu morţii. Cei care o practică încearcă să se sprijine pe mărturii scripturistice.

Astfel, ei aduc cazul lui Saul din Vechiul Testament, care ar fi chemat sufletul

lui Samuel. prin vrăjitoarea din Endor (1 Regi. cap. 28). Chiar invocarea

sfinţilor şi a îngerilor este - în fond - o vorbire cu morţii, spre a veni în ajutorul

celor vii, zic ei.

Cei ce se îndeletnicesc cu chemarea spiritelor morţilor, susţin că Sf. Scriptură

face menţiune şi de apariţia unor oameni morţi sau a unor îngeri. Spre

exemplu, la Schimbarea la faţă a Mântuitorului, s-au arătat Moise şi llie

(Matei, 17, 3), după învierea Mântuitorului, s-au arătat mai mulţi morţi ieşiţi

din morminte (Matei, 27, 52-53). Se vorbeşte apoi, zic ei, de apariţia unor

îngeri, la naşterea Sf. loan Botezătorul (Luca, 1, 11-20), la naşterea

Mântuitorului (Luca, 2, 98-15), la suferinţele Mântuitorului în grădina

Ghetsimani (Luca, 22, 43). Adopţii necro- manţiei invocă şi intervenţia celor

morţi spre folosul unor drepţi şi sfinţi din Vechiul şi Noul Testament (Fac.,

cap. 19; Tobit, cap. 5, şi 12; Fapt. Ap., 1, 10; 5, 19-20; 12, 7-9 etc...)

Spiritiştii - practicanţii necromanţiei - susţin - în lumina Sf. Scripturi ! - că este

admisă şi reîncarnarea. Spre a-şi întări susţinerea, invocă cazul reîncarnării

profetului Uie în persoana Sf. loan Botezătorul. Doar însuşi Mântuitorul a zis

Page 312: Colecţia de predici

despre loan. „El este llie cel ce va să vie" (Matei, 11, 14), acela despre care

proorocul Maleahi a profeţit că trebuie să se reîncarneze (Maleahi, 3, 23-24)...

în opinia lor, însăşi „naşterea din nou" (loan, 3, 3-7), de care vorbeşte

Mântuitorul, este tot reîncarnare.

Ei mai pun în discuţie şi cazul orbului din naştere. Cu prilejul acestei

vindecări, Sfinţii Apostoli l-au întrebat pe Mântuitorul ce greşeli ispăşeşte

orbul - proprii sau ale părinţilor lui (loan, 9, 2). Din discuţie ar rezulta că orbul

ar fi posibil să ispăşească păcate dintr-o viaţă anterioară.

Să vedem dacă învăţăturile spiritiste despre vorbirea cu morţii sunt într-

adevăr întemeiate, le justifică sau le infirmă, textele scripturistice. întâi, cazul

lui Saul, care - chipurile - ar fi chemat sufletul lui Samuel prin vrăjitoarea din

Endor. Curios că Saul a interzis cu asprime necromanţia în popor. Totuşi, într-

o strâmtorare, în luptă cu filistenii, a recurs la ea. Prin mijlocirea vrăjitoarei

din Endor, a chemat spiritul lui Samuel, să-i comunice ce soartă îl aşteaptă,

deoarece Dumnezeu este îndepărtare de el. Samuel s-a tulburat şi i-a

prevestit sfârşit tragic. Pentru nelegiuirea lui de a vorbi cu morţii, Saul a fost

aspru pedepsit: i s-a luat împărăţia şi viaţa, căzând în propria sa sabie. „Aşa a

murit Saul, pentru nelegiuirea sa pe care o făcuse el înaintea Domnului,

pentru că n-a păzit cuvântul Domnului şi pentru că a întrebat şi a cercetat o

vrăjitoare. Şi nu a cercetat pe Domnul. De aceea a şi fost omorât şi domnia a

fost dată lui David, fiul lui lesei" (Paralipomena, 10, 13-14; Vezi şi: 1 Regi, 31.

4). Pedeapsa i-a venit lui Saul. fiindcă a nesocotit oprelişti categorice venite

din partea lui Dumnezeu. Amintim câteva dintre ele: „Să nu alergaţi la cei ce

cheamă morţii, pe la vrăjitori să nu umblaţi, şi să nu vă întinaţi cu ei" (Iov, 19,

31). „Dacă vreun suflet va alerga la cei ce cheamă morţii le la vrăjitori, ca să

desfrâneze în urma lor, eu voi întoarce faţa mea împotriva sufletului aceluia

şi-1 voi pierde din poporul lui" (Iov, 20, 6) „Bărbatul sau femeia, de vor

chema morţi sau se vor vrăji, să moară neapărat, cu pietre să fie ucişi, că

sângele lor este asupra lor" (Iov, 20, 27). Dumnezeu consideră chemarea

spiritelor morţilor răzvrătire împotriva voii Sale, adevărată „urâciune", deci

neîngăduită şi pasibilă de pedeapsă. (Vezi: Deut., 18, 98-14, I Regi, 21, 6).

Referitor la apariţia unor oameni morţi sau a unor îngeri (Ex. Moise şi llie,

îngerii care au vestit naşterea Sf. loan Botezătorul şi a Mântuitorului etc.),

Page 313: Colecţia de predici

aceste apariţii s-au făcut la porunca lui Dumnezeu, nu la intervenţia

oamenilor. Ele sunt un argument pentru nemurirea sufletelor şi ne

demonstrează posibilitatea lor de a se arăta oamenilor, pentru a îndeplini o

misiune ce li s-a încredinţat din partea lui Dumnezeu. Pentru noi, creştinii,

existenţa spiritelor este indiscutabilă, dar nu la discreţia oamenilor, ele nu se

supun capriciului unui mediu sau altul, ci stau sub dependenţa lui Dumnezeu,

singurul care poate dispune de ele. A constrânge spiritul unui mort să-ţi stea

la dispoziţie, să-i auzi vocea şi să-ţi descopere anumite taine, însemnează o

practică magică, care nu este altceva decât „născocire meşteşugită",

„fermecătorie", în înţelesul vulgar al cuvântului (Apoc., 9, 21; II Tim., 3, 8).

Cât priveşte reîncarnarea, trebuie s-o respingem din capul locului, ea

contravenind dogmei răscumpărării şi învierii. Dacă am admite-o, am tăgădui

rostul întrupării Iui lisus Hristos, în scopul mântuirii lumii. Cazul la care se

referă spiritiştii, că Sf. loan Botezătorul ar fi reîncarnarea profetului llie, nu

este întemeiat. Şi iată de ce: într-adevăr, profetul Maleahi a proorocit

reapariţia lui llie, dar aceasta nu se va întâmpla înainte de naşterea lui Mesia

ci va fi „înainte de a veni ziua Domnului cea mare şi înfricoşată" (Maleahi, 3,

23), ceea ce înseamnă în preajma sfârşitului lumii, deci înaintea judecăţii de

apoi. Cuvintele îngerului către

Sf. Ioan Botezătorul: „Şi va merge înaintea Lui cu puterea lui Ilie" (Luca, 1,17)

nu trebuie înţelese ca reîncarnarea lui Ilie, ci că el va fi asemenea lui Ilie în

privinţa misiunii de a predica pocăinţa, precum şi în privinţa activităţii şi

îmbrăcămintei etc. (IV Regi, 1, 8 ş.a.).

S-ar părea că textul. „El este Ilie, cel va să vie" (Matei, 11, 4) ar confirma

reîncarnarea lui Ilie în persoana Sf Ioan Botezătorul. Şi, totuşi nu poate fi

vorba de o identificare a lor, şi de o asemănare. Argumentul doveditor îl

avem în chiar răspunsul negativ pe care Sf. Ioan Botezătorul îl dă iudeilor din

Ierusalim, prin mijlocirea preoţilor şi leviţilor. „Nu sunt" (Ioan, 1, 21). Ilie nici

nu avea nevoie de reîncarnare - chiar după doctrina spiritistă, potrivit căreia

reîncarnarea se face în scopul curăţirii succesive de păcate - el fiind

neprihana întruchipată.

în cazul orbului din naştere, nu este vorba de reîncarnare în scopul vreunei

ispăşiri. O spune limpede Mântuitorul, că cel orb nu ispăşeşte nimic, ci este

Page 314: Colecţia de predici

orb numai ca prin el să se arate lucrurile lui Dumnezeu (Ioan, 9, 3), adică

Dumnezeu îşi manifestă puterea Sa tămăduitoare.

Necromanţia este vrăjitorie, credinţă deşartă, substituindu-se descoperirii

divine. Prin ea, cei ce o practică intră într-un domeniu ascuns ochiului

omenesc. Acest domeniu, necăzând subsimţurile noastre, este o impietate să

pretinzi că poţi - prin anumite mijloace, vrăji - să determini spiritele a-şi

descoperi taina în legătură cu soarta celor morţi şi a celor vii. Credinţa în

intervenţia şi posibilitatea convorbirii cu spiritele celor morţi este un semn al

necredinţei în Dumnezeu. Este un păcat, pentru că cel care practică

necromanţia este nemulţumit cu cât a descoperit Dumnezeu pentru

mântuirea omului. Cu înţelepciune ne povăţuieşte profetul Ioan: „Şi când vor

zice: «întrebaţi pe cei ce cheamă morţii şi pe cei ce vorbesc din pământ», să

le răspundeţi: «Nu se cuvine oare poporului să alerge la Dumnezeul său? Să

întrebe oare pe morţi pentru soarta celor vii? întrebaţi legea şi

descoperirea»" (Isaia, 8, 19-29).

Creştinii nu au nevoie să comunice cu morţii, fiindcă Dumnezeu le-a pus la

îndemână adevărurile necesare mântuirii prin revelaţia Sa. De altfel, revelaţia

s-a încheiat odată cu Iisus Hristos: „După ce Dumnezeu odinioară, în multe

rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin proroci, în zilele

acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care 1-a pus moştenitor

a toate şi prin care s-au făcut şi veacurile" (Evrei, 1, 1-2). „Sfârşitul legii este

Hristos, spre îndreptarea a tot celui ce crede" (Rom., 10,4). Necromanţia este

o adăugire la cele împărtăşite prin revelaţie, contravenind la ceea ce învaţă

Sf. Apostol Pavel: „Chiar dacă noi sau înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie

decât aceea pe care v-am vestit-o - să fie anatemă" (Gal., 1,8).

Necromanţia nu are nici o legătură cu descoperirea divină. Rezultă aceasta şi

din Parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr (Luca, 16, 19-31). Când

bogatul nemilostiv ruga pe Avram să trimită pe Lazăr în casa tatălui său ca să

comunice fraţilor săi starea în care se găsea, şi să-i sfătuiască a nu face şi ei

ce a făcut el, spre, a fi feriţi de locul de chin, i s-a răspuns că „au pe Moise şi

pe prooroci", deci au totul, spre a se mântui, adică Descoperirea divină,

făcută prin Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie.

Page 315: Colecţia de predici

într-adevăr, creştinii n-au nevoie de vorbirea cu morţii, spre a afla calea

mântuirii. Cine o practică, face dovada necredinţei sale. Dacă vrea cineva să

fie aproape sufleteşte de cei dragi, plecaţi din această lume, o poate face

exclusiv prin rugăciune. Asta nu însemnează că-i poate vedea şi fotografia,

cum pretind spiritiştii. Sfinţii Părinţi nu primeau nici un fel de arătare, de

teama de a nu intra în contact cu spiritele cele rele demonii, care se

substituie celor bune ştiind că „însuşi Satana se preface în înger al luminii" (II

Cor., 11, 14; I loan, 4, 1-3). Ca atare, să nu fim stăpâniţi de mândria

diavolească de a chema sufletele celor plecaţi dintre noi, fiindcă ne smintim

în credinţa noastră, deoarece este lămurit că între cei vii şi cei morţi

„prăpastia mare s-a întărit", ca nimeni să nu poată trece la noi (Luca, 16, 26).

* * *

Cunoaşterea dreptei credinţe, în toate compartimentele ei, inclusiv în cel

eschatGlogic, este absolut necesară, spre a nu fi momiţi şi a da crezare unor

practici ce sunt în dezacord cu adevărul revelat. între aceste practici, foarte

ispititoare, este şi necromanţia, căreia îi cad victime şi unii credincioşi care

frecventează biserica, se împărtăşesc, declarându-se buni creştini, cum s-a

întâmplat cu adormitul în Domnul (N), care, într-o perioadă de timp scurt, a

aderat la această credinţă deşartă. Ulterior, s-a convins că ea contravine

dreptei credinţe şi a abandonat-o. Este o notă pozitivă, meritorie, a vieţii sale

creştineşti, astfel îl cinsteşte în mod deosebit. El a înţeles cuvântul categoric

al Sf. Scripturi: „întoarceţi-vă de la această deşertăciuni către Dumnezeul cel

viu, Care a făcut cerul şi pământul şi toate cele ce sunt în ele". (Fapt. Ap., 14,

15; 3, 19).

în împrejurări grele, la apariţia unor calamităţi, în faţa unor nenorociri mari,

personale sau familiale, sau împinşi de o simplă curiozitate omenească, unii

trece uşor peste măsura credinţei, şi încearcă şi pe alte căi - inclusiv prin

vorbirea cu morţii - ieşirea din strâmtoare - sau descifrarea unor taine ce

scapă puterilor noastre obişnuite. Este setea de totdeauna de a cunoaşte -

prin anticipaţie - viitorul. Aceştia greşesc, păcătuiesc, se înşeală în nădejdea

descoperirii unor „lumini noi". Ele nu sunt „vestiri", asemenea profeţiilor

adevărate, ci „ghiciri", în care locul lui Dumnezeu 1-a luat omul şi atunci

acesta descoperă ce vrea el, nu ce vrea Dumnezeu. Cei ce practică

Page 316: Colecţia de predici

necromanţia se arată nemulţumiţi şi neîncrezători în învăţătura Mântuitorului,

propovăduită de Biserica întemeiată de El. Ei au căzut în cursa celor ce „şi-au

întors auzul de la adevăr şi s-au abătut către basme" (II Tim., 4, 4).

Cei tari în credinţă se împotrivesc credinţei deşarte despre necromanţie,

având ca îndreptar cuvintele Sf. Apostol Pavel adresate lui Timotei. „O,

Timotei, păzeşte ceea ce ţi s-a încredinţat, depărtându-te de vorbirile deşarte

şi lumeşti şi de împotrivirile ştiinţei mincinoase" (I Ţim., 6, 20; 4, 7; 1,4). Ei nu

se vor răzvrăti împotriva lui Dumnezeu, nu vor substitui pe Dumnezeu cu

nişte spirite - în generalitatea lor demonică - ci vor mărturisi pe Hristos ca

Unicul Eiu al lui Dumnezeu şi Răscumpărător al lumii.

Din prilejul trist al despărţirii de enoriaşul parohiei noastre (n), să dăltuim în

conştiinţă marea datorie ce o avem de a ne lumina în cele ale credinţei şi a

vieţuirii creştineşti autentice. „Să ne ostenim - cum zice Sf. Apostol Pavel - a

ne pune nădejdea în Dumnezeu cel viu, care este Mântuitorul tuturor

oamenilor şi mai ales al credincioşilor" (I Tim., 4, 10).

Deşi adormitul în Domnul (N), „ca o oaie pierdută a rătăcit", cum zice

psalmistul (Ps., 118, 176), n-a uitat poruncile Iui Dumnezeu, de aceea suntem

încredinţaţi că va fi răsplătit pentru avuţia duhovnicească agonisită în

vistieria inimii sale. Noi, în acest sens, ne rugăm pentru el. „Odihneşte,

Dumnezeule, pe robul Tău şi-1 aşează în rai, unde cetele sfinţilor, Doamne, şi

drepţii ca luminătorii strălucesc, pe adormitul robul Tău odihneşte-1,

trecându-i lui, toate greşelile."

Page 317: Colecţia de predici

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CONVERTIT Sfârşit creştinesc - vieţii noastre

Este îndeobşte ştiut că viaţa este un bun dorit de om cu multă ardoare. Nu-i

mai puţin adevărat că este un bun foarte fragil şi trecător. O spune limpede

psalmistul. „lată cu palma ai măsurat zilele mele şi statul meu ca nimica este

înaintea Ta... ". „Ca un chip trece omul'' (Ps. 38, 7, 9) -. Ideea aceasta o

exprimă şi profetul în următoarele cuvinte: „Moartea intră pe ferestrele

noastre, ca să piardă pe copiii din uliţe şi pe tinerii din pieţe" (leremia, 9, 21).

Creştinul autentic ştie că sfârşitul îl luăm cu noi de la începutul existenţei

fiecăruia ca o sentinţă definitivă, care stă deasupra noastră fără întrerupere.

Nu-i ştim termenul când se exercită să ne întoarcă în veşnicia din care am

purces. Ca atare: „Luaţi aminte, zice Mântuitorul, privegheaţi şi vă rugaţi, că

nu ştiţi când va fi acea vreme. Este ca un om care a plecat în altă ţară şi

lăsându-şi casa, a dat puterea în mâna slugilor, dând fiecăruia lucrul lui, iar

portarului i-a poruncit să vegheze. Vegheaţi dar, că nu ştiţi când va veni

stăpânul casei. Sau seara sau la miezul nopţii, sau la cântatul cocoşilor, sau

dimineaţa. Ca nu cumva venind fără veste, să vă afle pe voi dormind. Iar

ceea ce vă zic vouă tuturor: Privegheaţi". (Marcu, 13, 33-37). Se cere

imperios ca în sufletul fiecărui creştin să fie întipărite cuvintele unei rugăciuni

de cerere, care se repetă mereu la diferitele slujbe: „Sfârşit creştinesc vieţii

noastre, Iară durere, neînfruntat, la Domnul să cerem... ". Sfârşitul vieţii

noastre poate veni oricând, la şaptezeci de ani, cum zice psalmistul, sau mai

de vreme, cum este cazul de faţă. Esenţialul este ca acest sfârşit să fie

„creştinesc, fără durere, neînfruntat... "

Este mai presus de orice îndoială că sfârşitul „creştinesc, fără durere şi

neînfruntat" nu vine de la sine, oricât ar fi de arzătoare dorinţa noastră în

acest sens. Pregătirea lui se face cu migală şi străduinţă, de-a lungul

călătoriei pământeşti. Este ştiut că fructul nu apare dintr-odată în pom.

Primăvara iese din floare, vara creşte şi se coace, iar toamna se culege,

întocmai aşa unui sfârşit „creştinesc, fără durere, neînfruntat", îi premerge o

viaţă creştină, trăită pe măsura voii lui Dumnezeu, în afară de păcat, fiindcă

noi creştinii „suntem zidiţi pentru fapte bune" (Efes., 2,10) Acestea constituie

avuţia duhovnicească prin excelenţă, ca urmare a crezului ortodox - pe care

suntem îndatoraţi să-1 mărturisim şi să i ne conformăm.

Page 318: Colecţia de predici

Devierile de la linia dreptei credinţe sunt multe şi păgubitoare, prejudicind

mântuirea. Una din aceste devieri este şi învăţătura despre vorbirea în limbi

sau glosolalia, practicată astăzi de unii eterodocşi. I'lecându-se de la faptul că

în ziua Cincizecimii - Pogorârea Duhului Sfânt - Sfinţii Apostoli au primit darul

de a vorbi în limbi necunoscute lor până atunci aceştia susţin, bineînţeles

eronat, că acest dar trebuie să-1 aibă fiecare creştin, altfel nu poate face

dovada că posedă pe Duhul Sfânt, nu este „vas ales" pentru Duhul Sfânt, deci

este lipsit de mântuire.

Cuvântul Sf. Scripturi, îndeosebi Faptele Apostolilor (cap. 1-2) şi Epistola I-a

către Corinteni (cap. 12, 13 şi 14) infirmă o atare susţinere, î ntr-adevăr, în

ziua Cincizecimii, Sfinţiţi Apostoli s-au învrednicit de darul glosolaliei - vorbirii

în limbi, dar cu un scop determinat şi anume: convertirea la creştinism a

tuturor noroadelor, fiecare ins fiind îndreptăţit să beneficieze de cuvântul lui

Dumnezeu în limba lui şi să se mântuiască. Se punea problema organizării

primei comunităţi creştine, a înjghebării văzute a Bisericii. Pentru recrutarea

membrilor ei, pentru aducerea în sânul ei a idolatrilor, a celor ce practicau

jertfele sângeroase, a celor „atraşi şi încântaţi de cele trupeşti", cum zice Sf.

Ioan Gură de Aur (Cuvântări la praznice împărăteşti, trad. de Pr. D. Fecioru,

Bucureşti, 1942, p. 258), deci a celor străini de semnificaţia darurilor

spirituale, erau necesare semne văzute şi uşor de priceput. Vorbirea în limbi,

deşi una din lucrările spirituale ale Duhului Sfânt, totuşi se aude în afară şi

prin ea se învederează lucrarea lăuntrică petrecută în suflet, deci este un

argument convingător pentru cei îndoielnici sau potrivnici Evangheliei, un gaj

la nişte necredincioşi, cum zice Sf. Ioan Gură de Ajur. în acest sens, vorbeşte

şi Sf. Apostol Pavel. „Limbile sunt spre semn nu credincioşilor, ci

necredincioşilor" (I Cor., 14, 22). Au fost necesare, la început, aceste semne,

spre a aduce la creştinism „oile cele pierdute ale casei lui Israel" şi alte

seminţii ale pământului. Darul glosolaliei n-a fost un dar permanent, nici chiar

la Sf. Apostoli. Ei n-au practicat glosolalia, sub înrâurirea darului Duhului

Sfânt, decât o singură dată, în Ierusalim, în ziua Pogorârii Duhului Sfânt, în

scopul arătat...

E necesar să mai facem încă o precizare. Sf. Apostoli erau oameni simpli din

Galileea, nu cunoşteau altă limbă în afară de limba maternă, în ziua

i Ti

Page 319: Colecţia de predici

Cincizecimii primesc darul de a vorbi şi propovădui în limbi străine,

neînvăţate dinainte, limbi cu înţeles ale altor neamuri. Deci, nu e vorba de

limbi inexistente, născocite; ei vorbesc în limbile celor veniţi la sărbătoare din

diferite părţi ale imperiului roman (greacă, latină, arabă etc., circa 15 limbi).

Străinii înţelegeau şi „erau uimiţi şi nu se dumireau, zicând unul către altul.

Ce să fie aceasta?'' (Fapt. Ap., 2, 12). Localnicii nu-i înţelegeau şi-i considerau

în stare de ebrietate, dar străinii pricepeau totul. Astfel că ceea ce vorbeau

Sf. Apostoli nu erau „bolboroseli" de sunete încâlcite, ci cuvinte cu înţeles,

care şi-au dat roadele fără întârziere. Convertirea celor „trei mii de suflete" şi

întemeierea văzută a Bisericii.

Se vorbeşte de practicarea glosolaliei şi în Corint, unde erau de faţă, la

adunările de cult, numai localnici, deci fără cunoştinţa unor limbi străine. Aici,

„Cel ce vorbeşte în limbi nu vorbeşte somonilor, ci lui Dumnezeu, căci nimeni

nu-1 înţelege, ci el, în duh, grăieşte taine" (I Cor., 14, 2). „Cel ce grăieşte în

limbi să se roage ca să şi tălmăcească" (I Cor., 14, 13). în cazul dat, glosolalia

fără tălmăcire nu foloseşte nimănui, poate celui ce are acest dar. Ca atare,

Sf. Apostol Pavel povăţuieşte pe cel ce are darul glosolaliei, să-şi grăiască

numai sieşi şi lui Dumnezeu, discret, ca să nu producă neorânduială în

rugăciunea obştească. Căci, „dacă s-ar aduna Biserica toată laolaltă şi toţi ar

vorbi în limbi şi ar intra neştiutori sau necredincioşi, nu vor zice oare, că

sunteţi nebuni?" (1 Cor., 14, 23). In Ierusalim, în ziua Cincizecimii, glosolalia

s-a manifestat în rânduială. în schimb, în Corint, glosolalia se desfăşura, fără

cuvenita rânduială, vorbeau mai mulţi deodată, de aceea Sf. Apostol Pavel le

cere creştinilor de aici să înlăture neorânduiala, lipsa de seriozitate, pentru că

„Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii" (I Cor., 14, 33).

Glosolalia a fost folositoare ca argument pentru intrarea necredincioşilor în

Biserica creştină, a fost periodică şi trecătoare. Sf. Apostol Pavel recomandă,

cu precădere prorocia-propovăduirea, ştiind că glosolalia poate fi denaturată,

practicată fals, de către unii nepricepători şi vicleni. De altfel, deodată cu

înfiriparea primelor comunităţi creştine, glosolalia, ca dar harismatic, a

încetat. Ca dovadă, ea n-a format subiectul vreunei definiţii dogmatice,

întrucât n-au fost controverse în jurul ei. Reeditarea ei, cu răstălmăcirea

textelor scripturistice, este o aberaţie condamnabilă.

i Ti

Page 320: Colecţia de predici

Este şi absurd să predici în limbi, neînţelese de tine şi de cei care te ascultă,

iar pe deasupra să mai pretinzi că ai dar ceresc. Este absurd să te rogi în

limbi neştiute de nimeni. Este absurd să însoţeşti rugăciunea de tremurături,

salturi, bătăi din palme etc... Ele fac mai curând dovada prezenţei unui duh

care nu vine de la Dumnezeu, ci de la Satana (I Tim., 4, 1). De aceea, Sf.

Apostol şi Evanghelia loan ne povăţuieşte să fim cu băgare de seamă:

„Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci ispitiţi duhurile de sunt de la

Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume" (1 Ioan, 4, 1). în

privinţa prefăcătoriei duhului celui rău, Sf. Apostol Pavel spune: „însuşi

satana se preface în înger al luminii. Nu este deci lucru mare, dacă şi slujitorii

lui iau chip de slujitori ai dreptăţii..." (II Cor., 11, 14-15). Este absurd să crezi

că Dumnezeu îşi manifestă iubirea Sa prin bolboroseli sau croieşte - în felul

acesta - credincioşilor drum către mântuire. De ce ne-a mai dat atunci

Dumnezeu mintea şi graiul? Să le întunecăm prin elucubraţii morbide? S-ar

dezice Dumnezeu în atotbunătatea şi atotînţelepciunea Sa. Povaţa paulină

este limpede şi categorică: „Dar în biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu

mintea mea, ca să învăţ şi pe alţii, decât zece mii de cuvinte în limbi" (I Cor.,

14, 19).

Darul vorbirii în limbi nu este un dar obişnuit, nu se dă fiecăruia. Este un dar

excepţional şi nu constituie o condiţie a creştinului autentic. „Oare toţi

vorbesc în limbi?", se întreabă Sf. Apostol Pavel (I Cor., 12, 20). Glasololia nu

constituie o condiţie a mântuirii, ştiut fiind că factorii mântuirii personale

sunt: Harul divin, credinţa şi faptele bune (Pentru amănunte, a se consulta:

Preot Petre Deheleanu, Glosolalia sau vorbirea în limbi, ca dar harismatic,

Arad, f.a., pp. 65-73).

* * %

Adormitul în Domnul (N), după o perioadă de oscilări şi devieri de la linia

dreptei credinţe, când a dat adeziune învăţăturii greşite despre glosolalie,

precum şi altora, s-a recules şi a revenit la credinţa moşilor şi strămoşilor săi.

în intervalul scurt de timp ce i-a fost dat să mai trăiască, a înţeles că

mântuirea se poate obţine exclusiv în Biserică şi sub oblăduirea Bisericii lui

Hristos, care este „stâlp şi temelie a adevărului" (I Tim., 3, 15). El a înţeles,

cum de altfel trebuie să înţeleagă orice creştin, că Duhul sfânt a fost prezent

i Ti

Page 321: Colecţia de predici

la întemeierea văzută a Bisericii creştine, dar este prezent şi în continuare în

Biserică, spre „a înnoi faţa pământului". Duhul Sfânt o fereşte de rătăcire, îi

asigură caracterul de învăţătoare infailibilă a adevărului, iar credincioşilor -

dacă vor - le este pavăză împotriva înşelăciunii şi amăgirilor ce vin de la cel

viclean".

Din cazul de faţă şi a altora similare - reţinem că din orice drum greşit, te poţi

întoarce, orice păcat poate fi iertat, bineînţeles recunoscut şi mărturisit în

duh de căinţă. Mai mult, mântuirea este şi cesiune de timp, dar cu deosebire

de curaj. Ea se poate obţine şi în ultima clipă a vieţii, cum este cazul cu

tâlharul Dismas, cel răstignit de-a dreapta lui Iisus, căruia - în temeiul

recunoaşterii vinei, Mântuitorul i-a zis.,Astăzi vei fi cu Mine în rai". Adevărul

acesta îl ilustrează şi „Parabola despre plata egală al lucrătorilor viei" (Matei,

20, 1-16). Aici, se arată că înaintea lui Dumnezeu preţuieşte nu atât numărul

anilor, cât căldura credinţei şi curăţia vieţii. Cu această agoniseală morală,

sfârşitul vieţii este „creştinesc, fără durere, neînfruntat", iar „răspunsul bun la

înfricoşă- toarea judecată a lui Hristos", este asigurat.

Adormitul în Domnul (N) pleacă dintre noi cu cugetul împăcat, că a înţeles

ceea ce spune psalmistul. „Că mai bună este o zi în curţile Tale decât mii;

ales-am a fi lepădat în casa lui Dumnezeu, mai vârtos decât a locui în

locaşurile păcătoşilor" (Ps., 83,11). Sfârşitul lui este creştinesc îndatorând

familia şi pe cei ce i-au preţuit vrednicia, nu numai cu lacrimile fireşti în

această împrejurare tristă de despărţire, ci şi la pomenirea lui în rugăciunile

lor, neuitând a-şi pregăti şi ei sfârşitul lor tot creştineşte.

Noi invocăm mila Părintelui ceresc, pentru enoriaşul parohiei noastre,

rugîndu-L prin rugăciunea îndătinată la înmormântare: „Cu sfinţii odihneşte,

Mântuitorule, sufletul adormitului robului Tău, unde nu este durere, nici

întristare, ci viaţă fără de sfârşit".

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREDINCIOS ACCIDENTAT

Veşnicia - reversul clipei

în multe împrejurări, filosofăm asupra fragilităţii şi vremelniciei vieţii noastre

pământeşti. Niciodată însă nu experimentăm aidoma aşa de dureros, acest

adevăr, decât în cazuri, ca cel de faţă, când o fiinţă, în plin avânt creator,

dispare fulgerător dintre noi, fiind atinsă de săgeata ascuţită a morţii... îşi

i Ti

Page 322: Colecţia de predici

sfârşeşte viaţa într-un accident, pe care e greu să-1 supunem judecăţii

noastre lucide, el fiind pricinuit de factori imponderabili, datorat unei fatalităţi

inevitabile sau poate pripelii, inerente imperfecţiunii umane.

Stăm uluiţi în faţa imaginii stranii a morţii lui (N), cunoscut de noi toţi ca omul

acţiunii ziditoare, bărbatul plin de elan şi dornic să se realizeze prin faptele

de interes obştesc, pururea cu zâmbetul pe buze şi cu inima vibrând la tot ce

înalţă şi fericeşte pe om... în cazul de faţă - ca şi în altele similare - se

potrivesc cuvintele Ecclesiastului: „încă nu ştie nici măcar vremea lui.

întocmai ca şi peştii care sunt prinşi în vicleanul năvod, întocmai ca şi

păsările în laţ, aşa sunt prinşi oamenii în vremea de restrişte, când vine dintr-

odată peste ei" (Eccles., 9,8-12). Sorocul morţii este exprimat limpede în

multe cântări de la slujba înmormântării. Astfel, se spune într-un loc: „Venit-a

asupra-mi moartea ca un fur, venit-a stricătorul şi m-a surpat, venit-a şi ca şi

cum n-*ş fi fost m-a arătat, venit-a şi pământ fiind, ca şi cum n-aş fi fost zac,

cu adevărat vie, cu adevărat nălucire suntem noi: muritorii..." în altă parte, se

spune. „Care desfătare lumească este lipsită de întristare? Toate sunt mai

neputincioase decât umbra, toate sunt mai înşelătoare decât visurile; o clipă

numai şi pe toate acestea moartea le apucă. Ieri vorbeam cu voi, şi fără de

veste a venit

asupra-mi înfricoşatul ceas al morţii... ".

* * *

în faţa sicriului ce închide trupul neînsufleţit al credinciosului parohiei noastre

(n), răspunde o moarte năpraznică, la o vârstă când clocotea de energie şi se

străduia să-şi împlinească vocaţia ce-i fusese hărăzită. Rămânem înfrânţi mai

ales dacă suntem săraci sufleteşte, dacă ne lipseşte reazemul moral al

credinţei, pe care să ne sprijinim. Ne prinde dezgustul de materia urâtă, de

chemările telurice, care ne ţin în stăpânirea lor. Ne paşte gândul să dezertăm

de la lupta grea şi istovitoare a existenţii pământeşti. La ce bun goana

aceasta chinuitoare, când ursita nu acordă nici un favor, nici chiar celor

vrednici, dacă şi un credincios plin de râvnă pentru urcarea înălţimilor morale

precum cel care ne părăseşte a putut să moară şi încă în forma aceasta

absurdă?

i Ti

Page 323: Colecţia de predici

Ne întrebăm: Ce-i de făcut? Să deznădăjduim? Ar fi dezertare ruşinoasă de la

imperativele majore ale vieţii, fără nici o legitimare creştinească. Să bem

cupa voluptăţilor cu nesaţ, socotind că asta-i totul? Ar fi ceva nedemn de

calitatea noastră de fiinţe etice, îndeosebi de calitatea noastră de

mărturisitori ai crezului creştin. c-

In lumina dreptei credinţe, viaţa este un bun dat de Dumnezeu spre a fi trăit

în toată plenitudinea drepturilor şi resurselor sale. Viaţa omenească nu e nici

vis, nici părere, nici chin, nici blestem, nici carceră, ci un bun dat, care

trebuie trăit, sporit şi valorificat, viaţa de aici fiind condiţie necesară pentru

viaţa de dincolo. Desigur, valorificarea darului vieţii nu e legată de o anumită

perioadă a călătoriei pământeşti, ci de fiecare clipă, fiindcă s-ar putea

întâmpla să pierdem prilejul acesta în clipa următoare, printr-o curmare

neaşteptată a firului ei. Pentru creştini, moartea şi-a pierdut „boldul" groazei,

iar supremul „memento" e viaţă însăşi, în care clipa care trece e prinsă sub

unghiul sfinţitor al eternităţii. Nimerit se exprimă psalmistul: „Ziua zilei spune

cuvânt şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă" (Ps., 18, 2).

fiecare clipă a vieţii pământeşti e menită să aducă un spor în drumul nostru

către desăvârşire, mântuire. Cine nu se foloseşte de ea, păşeşte pe un teren

primejdios, care duce la prăbuşire. Cum zice înţeleptul Solomon: „Multe căi

sunt drepte în ochii omului, iar sfârşitul lor sunt căile morţii" (Pilde, 14, 12).

fiecare clipă trebuie trăită întreagă şi cât mai intens, fiindcă de deplinătatea

şi calitatea vieţii de aici, depinde starea vieţii „de dincolo". Cu alte cuvinte,

trăim bucuriile şi darurile acestei vieţi, preţuind mai mult viaţa decât hrana şi

trupul decât îmbrăcămintea" (Matei, 6, 25). A trăi viaţa „din plin", nu

înseamnă a o trăi numai pe planul vieţii fizice - îndeosebi a senzaţiilor tari - ci

a celei spirituale. Această trăire spirituală - prioritar în conştiinţă, apoi în

demnitatea purtării noastre - dă un alt preţ clipei trecătoare. Din această

perspectivă, însăşi bucuriile sunt compatibile cu viaţa şi demnitatea ei, cu

sensul şi sfinţenia ei. fireşte, prin bucurii nu se înţeleg degradările şi viciile,

excesele şi patimile, care se exclud ele singure din ceea ce poate constitui un

bun şi bucurie pentru viaţă.

i Ti

Page 324: Colecţia de predici

Mântuitorul Iisus Hristos n-a suprimat vreuna din micile bucurii fizice şi

morale ale vieţii, ci le-a îmbrăcat într-un înalt înţeles al purităţii şi sfinţeniei.

Astfel, El a binecuvântat casa, nunta şi familia, a îngăduit ospăţul, a ridicat la

înălţimea de taină însoţirea dintre bărbat şi femeie, a osândit asprimea

înăcrită a vieţii. Iisus a îmbogăţit patrimoniul spiritual, înmulţindu-i firele de

legătură cu orizontul înaltelor şi curatelor bucurii spirituale. întreagă viaţa

pământească a Mântuitorului, a Maicii Domnului şi a Sfinţilor Apostoli,

pluteşte într-un aer de calmă bucurie, iubire şi lumină, supremă bucurie şi

lumină fiind marea minune a învierii Domnului. Mântuitorul a eliberat viaţa de

aici de groaza morţii de dincolo, înlocuind groaza morţii prin bucuria învierii;

a înlăturat tragicul vieţii de aici, prin realitatea de dincolo, aceasta devenind

îndreptar vieţii de aici. Pentru creştini, viaţa pământească nu este toată

viaţa, ci un fragment dintr-un întreg pe care nu-1 vedem, dar îl dorim, „o

prefaţă" la o altă viaţă, pe care conştiinţa morală o sesizează şi o postulează.

Ţinând seama de valoarea vieţii noastre - ca „arvună numai" pentru veşnicia

vieţii viitoare, se impune ca încă aici s-o ancorăm la ţărmul misterios al

veşniciei, clipă de clipă, fiindcă nu se ştie sorocul când ni se cere să dăm

socoteală de felul cum am chivernisit această comoară. „Fericite sunt slugile

acelea pe care, venind, stăpânul le va afla veghind. Adevărat zic vouă că se

va încinge şi le va pune la masă şi, venind alături, le va sluji. Fie că va veni la

straja a doua, fie că va veni la straja a treia, şi le va găsi aşa, fericite sunt

acelea" (Luca, 12, 37-38).

Dăm sens major, creştinesc, vieţii noastre, când supunem gândul şi fapta

noastră voinţei divine. Asta nu înseamnă fugă de lume, nici asceză aspră, nici

neglijarea afacerilor importante şi comune ale vieţii sau oprelişte de a gusta

bucuriile şi splendorile lumii şi vieţii. Cuvântul Sf. Apostol Pavel este limpede

şi lămuritor în privinţa aceasta. „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de

faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi" (1 Cor., 10, 31). Creştinului

i se cere cu deosebire înţelepciune, folosirea fiecărei clipe cu înţelepciune.

Fiind călăuzit de înţelepciune, este circumspect şi prevăzător, îşi înfăţişează

în minte - cu anticipaţie - piedecile ce stau în calea mântuirii sale şi ia măsuri

la timp pentru înlăturarea lor. Cel înţelept procedează asemenea fecioarelor

prevăzătoare din parabolă, cinci la număr, care şi-au pregătit de cu vreme

i Ti

Page 325: Colecţia de predici

candelele lor, pentru primirea mirelui. Ele au prevăzut că somnul, adică

moartea, precum şi mirele, adică Mântuitorul, pot veni inopinat, ca atare şi-

au umplut candela vieţii cu untdelemnul credinţei vii - lucrătoare prin lapte -

spre a intra cu Domnul în bucuria cea veşnică.i Ti

Page 326: Colecţia de predici

Lucrând astfel, fără întrebări şi fără compromisuri, creştinul are certitudinea

că nu se sfârşesc toate la pragul mormântului. Credinţa lui refuză ideea

neantului, fiindcă admiţându-1 ce ar mai însemna veşnicia? Conştiinţa

creştinească e asemenea unei cărţi înzestrate cu viaţă. Pe fiecare pagină a

cărţii e semnătura noastră prin care dăm girul faptelor noastre bune. Aceste

fapte bune nu sunt fleacuri trecătoare. Cum? Devoţiunea sacră pentru

ridicarea fiinţelor mici, elanul de vitejie sufletească, cu care biruim răutăţile,

iubirea de oameni, mila pentru cei căzuţi, întinderea braţului spre a ajuta

ridicarea sufletului, în năzuinţa lui spre lumină să fie mărunţişuri ridicole şi

inutile? Iubire? Să fie o zădărnicie a zădărniciilor? Aşa ceva nu încape în

mintea creştinului autentic, ca Dumnezeu Cel atotînţelept, atotbun,

atotdrept, să anihileze tot ce este generozitate în viaţa noastră şi să prefacă

astfel de acte în stupidităţi. Din contră, fiecărei clipe îi conferă o valoare cu

ecou în veşnicie. în această fermă convingere, lucrează neîncetat şi aşteaptă

sfârşitul cu cugetul împăcat, ca „un câştig" (fii., 1, 21), ca o „Mutaţie" la viaţa

cea neîmpuţinată.

* * *

Adormitul în Domnul (N), în anii ce i-au fost hărăziţi să-i trăiască, s-a

remarcat printr-o conduită morală pilduitoare. Din casa părintească, a plecat

pe drumul spinos şi plin de surprize, cu o bogăţie sufletească deosebită:

cultul muncii şi onestitatea. Această zestre morală şi-a îmbogăţit-o prin

şcoală şi strădanie proprie, devenind un exemplar de elită în profesiunea sa

şi în raporturile cu cei din jur. Cei care l-au cunoscut au reţinut din viaţa lui -

ca atribute definitorii: iubirea, prietenia, pornirea irezistibilă spre dăruire -

uneori echivala cu jertfelnicia - şi integritatea caracterului moral.

Moartea lui este o grea lovitură pentru familia şi instituţia în care şi-a

desfăşurat activitatea, fiindcă acestora le-a dăruit puterea lui de muncă, fiind

legat sufleteşte de ele prin toate fibrele fiinţei sale.

Din prilejul acesta trist, când trebuie să restituim pământului - înainte de

termen - împrumutul înapoi, se impune o revizuire a conştiinţei noastre

creştineşti, în sensul de a nu o lăsa să dormiteze, ci să-şi exercite prompt

atribuţiile ce-i revin ca seismograf al plinirii noastre creştineşti, fără zăbavă.

într-o cântare de la înmormântare, se spune. „Oamenilor, de ce ne tulburăm

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 271

Page 327: Colecţia de predici

zadarnic? Calea pe care alergăm este scurtă şi coboară repede". Da, într-

adevăr, e scurtă viaţa, chiar în viziunea psalmistului, dar o mai scurtăm şi noi

prin nesocotinţa noastră, imprudenţă, violenţă etc. în intervalul de timp pe

care îl avem, în limitele clipei date, e de nesperată trebuinţă să avem un

echilibru armonic, un simţ de măsură şi armonie interioară care, tradus în

reguli de viaţă, înseamnă cumpătare, naturaleţe, demnitate etc... Acestea

sunt virtuţi prin care facem dovada că nu suntem călăuziţi de forţa brută, ci

de un ideal, care imprimă gândurilor şi actelor noastre ceva din maiestatea

veşniciei.

Clipa de faţă ne mai învaţă ceva. Oricât am fi de tari, să nu ne credem

atotputernici, „Pentru că toată făptura este ca iarba, şi toată mărirea ca

floarea ierbii, uscatu-sa iarba şi floarea a căzut" (I Petru, 1, 24). Decedatul a

ştiut că „lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în

veac" (I Ioan, 2, 17). Deşi călătoria pământească i s-a scurtat, viaţa lui, până

în clipa fatală, s-a desfăşurat corect, cinstit, sub oblăduirea legilor morale,

fiind un soţ devotat, un părinte jertfelnic şi un credincios ce n-a zis numai

„Doamne, Doamne, ci a făcut voia Tatălui Celui din ceruri" (Matei, 7, 21). Cu

el se verifică adevărul biblic, că nu mulţimea anilor este hotărâtoare pentru

mântuire, ci calitatea cugetelor şi a purtării noastre, ce prind contur şi rodesc

în ani mai puţini... Adormitul în Domnul (N) a lăsat o moştenire luminoasă,

întâi în familie, ceea ce îl îndreptăţeşte să aştepte iertarea păcatelor şi să

nădăjduiască a fi învrednicit a merge acolo, unde „noapte nu va mai fi, unde

nu va avea trebuinţă de lumina lămpii sau de lumina soarelui, pentru că

Domnul Dumnezeu îi va fi lumină şi va împărăţi în vecii vecilor" (Apoc., 22,

5).

Noi îl însoţim cu rugăciunile noastre - cu încredinţarea că a dat fiecărei clipe a

vieţii pământeşti o întrebuinţare înţeleaptă, spunând: „Fericită este calea

întru care mergi astăzi, suflete, că ţi s-a gătit ţie loc de odihnă".

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREDINCIOS MISTUIT DE DORUL DESĂVÂRŞIRII

Problematica vieţii şi a morţii

Un luminat cugetător contemporan spune următoarele: „Nu este de-ajuns să

fii bătrân. Trebuie să fii un bătrân bun. Să-ţi uiţi interesele, să te lepezi de

272 Ioan BUNEA

Page 328: Colecţia de predici

pasiuni. Să îndrăgeşti adevărul şi frumuseţea, dar şi viaţa în întregime, aşa

mizerabilă cum este, ca şi cum ai fi un tânăr de treabă. Să îndrăgeşti viaţa,

dar să nu tăgăduieşti moartea" (Constantin Tsatsos, Aforisme şi cugetări,

trad., Bucureşti, 1977 p. 143).

Mi-a revenit în minte acest aforism, în faţa trecerii la cele veşnice a unui

credincios care a privit cu luciditate viaţa cu implicaţiile ei grave, precum şi

responsabilităţile ce-i incumbă în faţa morţii. în mod frecvent, efervescenţa

pe care ţi-o pricinuieşte viaţa, cu preocupările ei zilnice, nu te lasă să mori

demn şi liniştit. Nu este cazul cu cel de care - cu profund regret - ne

despărţim astăzi. Pentru el, viaţa a fost un imn închinat muncii creatoare,

pusă în slujba binelui obştesc, iar moartea n-a privit-o cu panică... Atitudinea

aceasta înţeleaptă, în faţa vieţii, ca şi în faţa morţii, e verdictul cugetului

împăcat, că rostul ce i-a fost hărăzit 1-a înţeles şi 1-a dus la îndeplinire.

Ne este dat să vedem, la tot pasul, oameni care simt nevoia să-şi pună ordine

în lucruri înainte de a muri. Unii îşi scriu testamentul şi se îngrijesc de locul

unde să fie înmormântaţi. Alţii se îngrijesc să lase fiecărui membru al familiei

ceva din ceea ce i-a aparţinut, aşa ca nimeni să nu fie nedreptăţit. Dacă

preocuparea aceasta, de a face ordine în viaţă în vederea morţii, se

întâlneşte chiar şi la oamenii cei mai simpli, cu atât mai vârtos vom întâlni-o

la aceia care sunt mistuiţi de dorinţa de a-şi împlini vocaţia în lume şi a gusta

din aroma desăvârşirii. Din rândul acestora face parte şi adormitul în Domnul

(N). Având la prezidiul vieţii harul înţelepciunii, el a fost totdeauna conştient

că nu va trăi o veşnicie, de aceea a continuat să se perfecţioneze, să pună în

ceea ce face corectitudine şi migală, până în ultima sa clipă. Aşa se explică

faptul că se desparte de înfăptuirile lui, ca şi de viaţă, cu o edificatoare

seninătate. Activitatea susţinută i-a fost remediu eficace împotriva fricii de

moarte...

Aşteptând moartea ca pe un oaspete necunoscut, decedatul şi-a făcut

rânduială în casă şi a îndepărtat din jurul său lucrurile de preţ pentru lumea

aceasta. E o lecţie instructivă pentru noi, îndatorându-ne să zăbovim asupra

interdependenţei dintre aceste două realităţi, cu care ne confruntăm în mod

inexorabil : viaţa şi moartea.

Page 329: Colecţia de predici

întotdeauna, spiritul omenesc s-a aplecat cu sete asupra vieţii şi misterelor

ei, precum şi asupra încetării ei prin moarte, întrebându-se dacă dincolo de

acest deznodământ inevitabil - care e moartea - mai dăinuie ceva. în dorul lui

de permanentizare a vieţii, omul nu s-a putut împăca cu ideea distrugerii

totale a fiinţei sale, de aceea a preconizat nemurirea, trăgând concluzia că nu

putem fi indiferenţi în faţa problematicii vieţii şi morţii. Cu deosebire creştinii

- sprijiniţi pe crezul lor cu rădăcini în revelaţie - sunt îndatoraţi să se întrebe

ce reprezintă ei în calitatea lor de fiinţe raţionale şi libere, ce misiune au în

lume, care este obârşia lor şi care este finalitatea vieţii lor.

Există o maximă foarte cuprinzătoare - de circulaţie aproape generală - care

are următoarea formulare: „Meditează îndelung. Cine eşti, ce faci, de unde vii

şi încotro te îndrepţi". Prin ea suntem invitaţi la reculegere, suntem sfătuiţi să

nu privim viaţa cu uşurătate, ci în profunzimea ei, ca prilej ce ni se dă o

singură dată, spre a ne realiza ca fiinţe create „cu puţin micşorate faţă de

îngeri, încununaţi cu slavă şi cu cinste (Ps., 8, 5).

Potrivit aforismului amintit, viaţa nu e o trăire în suprafaţă, ci o trăire adâncă,

o realitate ce se impune conştiinţei noastre prin obligaţii morale faţă de noi

înşine şi faţă de semeni. Viaţa îşi are farmecul ei, dar şi exigenţele ei

riguroase. Ea este o ţesătură de bucurii şi încercări, o alternanţă între râvna

muncii şi bucuria odihnei, deci trebuie privită cu luciditate, senină, fără

dramatisme zguduitoare.

întrebarea ce şi-o pune orice fiinţă umană - conştientă de vocaţia ei în lume:

Cine eşti?, are o însemnătate hotărâtoare pentru destinul ei. Şi-au pus-o şi cei

din vechime. Sfatul de a şti cine eşti era deviza înscrisă la Delphi, la intrarea

în templul lui Appolon: „Cunoaşte-te pe tine însuţi". Ea fost reluată ca

principiu de conduită de mai mulţi gânditori, de-a lungul secolelor, cu

deosebire de Socrate, Lessing şi Kant.

în ce constă această cunoaştere de sine? în aflarea aptitudinilor sau

slăbiciunilor personale, în cântărirea puterii gândului, dar şi a limitelor

personalităţii noastre. Numai cunoscându-ne bine, vom reuşi să corectăm

defectele pe care le avem şi să folosim constructiv calităţile pe care le

posedăm... Pentru creştini, problema se pune stringent, ei trebuie să se

274 Ioan BUNEA

Page 330: Colecţia de predici

confrunte cu ei înşişi, să aducă înaintea examenului conştiinţei erorile lor, cu

sinceritate deplină, spre a se putea îndrepta. Li se cere să fie severi cu

conduita lor; în aprecierea propriilor fapte, au datoria să fie obiectivi şi

necruţători, ei singuri cunoscând mai bine motivele care au generat conduita

lor necorespunzătoare. în schimb, să fie îngăduitori cu faptele semenilor, aşa

cum ne povăţuieşte înţeleptul Solomon. „Să nu uităm că păcătuim mai mult

decât toţi ceilalţi" (înţelepciunea lui Solomon, 15,13), dar mai ales cum ne

povăţuieşte Mântuitorul: „Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi" (Matei, 7, 1).

AJ doilea termen al maximei amintite e dependent de primul principiu şi se

rezumă la întrebarea: Ce faci? Toţi oamenii oneşti se întâmpină unii pe alţii

cu această cuprinzătoare întrebare. Goethe considera că adevărata

cunoaştere de sine nu este contemplarea, ci propria activitate. „încearcă să-ţi

faci datoria - notează el - şi vei cunoaşte ce se află în tine". Cu alte cuvinte,

fapta este expresia întregii personalităţi, e ritmul vieţii, îngăduind omului să

se cunoască pe sine. Creând, făcând un lucru, omul se formează pe sine,

întregindu-se şi identificân- du-se cu opera printr-un proces de potenţare

psihică. înfăptuirile, de orice natură ar fi, se răsfrâng asupra personalităţii

morale a făptuitorului, contribuind hotărâtor la determinarea felului său de a

fi şi de a gândi. Ele aprind în noi lumina cerească de care se luminează toţi

cei din jurul nostru;

La întrebarea: Ce faci?, creştinul dă un răspuns similar aceluia pe care L-a dat

Mântuitorul mulţimilor: „Eu m-am pogorât din cer, nu ca să fac voia Mea, ci

voia Celui ce M-a trimis pe Mine" (loan, 6, 38). Suntem şi noi misionari ai lui

Dumnezeu în lume, oaspeţi cu îndatoriri multiple: familiale, profesionale,

obşteşti etc..., toate efectuate cu râvnă, pasiune şi dragoste, aşa cum zice Sf.

Apostol Pavel: „La sârguinţă, nu pregetaţi; cu duhul fiţi fierbinţi; Domnul

slujiţi" (Rom., 12,11). Altfel spus, în tot ce faci să te consideri mesager al lui

Dumnezeu în lume, alături de lumea creată de Dumnezeu, să aşezi şi

înfăptuirile tale, măreţe sau modeste, dar toate după gândul veşniciei. Aici e

taina vieţii senine.

Pe plan strict uman - adică în raporturile interindividuale, ceea ce dă

adevărata valoare sufletului omenesc este comuniunea cu sufletele altora.

Trăim deplin numai dând sufletul nostru. Prin jertfa de sine, sufletul nostru se

Page 331: Colecţia de predici

înmulţeşte şi creşte până la puterea măreaţă pe care i-o atribuim divinităţii,

cum nimerit se exprimă un profund cugetător al neamului nostru, V. Pârvan.

Aici, ajungem la ceea ce constituie esenţa vieţii creştine: iubirea... A face

bine aproapelui e un mijloc terapeutic. A face bine altuia, înseamnă a te lipsi

pe tine însuţi în beneficiul altuia, a renunţa tu la ceva din tine, pentru ca să

dai altuia. Eaci bine, ca să nu mai fii sclavul poftelor tale, al gusturilor, al

pretenţiilor, al ambiţiilor ♦uli» deşarte. E proprietatea sufletului omenesc de

a oglindi în feţele lui in numărate tot ce e frumos în lumea noastră dintre

ţărână şi astre. | liiiunczeul 1-a creat pe om, i-a lăsat să ştie să se bucure de

acest dar al Iul tic a vedea frumosul, 1-a lăsat şi credinţa că sufletul lui e

veşnic. Prin nit mi ic tot ce a fost în noi mărginire piere, rămâne în viaţa de

dincolo ut ii ui rănirea gândului nostru, care de altfel, chiar în viaţa de aici, se

i ldii a uriaş până la stele. Prin moarte, tot ce e pământesc se şterge, Ml ii iii

n faptele generoase, cu ecoul lor armonios în alte suflete. Dacă lliimil ce l-am

cântat în viaţă a fost frumos şi puternic, el trece în sufletul it> in-raţiilor

următoare, din neam în neam.

< Comandamentul următor: De unde vii?, este o continuarea i rli trial le două

principii. E o întrebare ce depăşeşte fruntariile realităţii tu 11 mie tangibile,

dar e specific umană. Păstorul Canledan, rătăcit pe (lll inderi, închipuit de

Leopardi, ridică ochii spre cer şi rosteşte copleşit i Ir emoţie: „Ce înseamnă

această nesfârşită singurătate /iar eu ce sunt?"

întrebarea: De unde vii? implică o multiplicitate de probleme: t ibArşia

universului, originea omului şi a vieţii, a valorilor materiale şi »pli ituale, a

culturii, toate aceste taine ce-şi dezvăluie treptat - în cursul vreinii-câte ceva

din adâncurile lor. în lumina învăţăturii creştine, omul cmc lăptura directă şi

cea mai de seamă, din toate câte sunt în lume, • 11 sită de Dumnezeu. între

om şi natură este o strânsă legătură, o înrudire i Ir aproape chiar. Omul însă

se situează într-o categorie superioară, prin Hi .li articulat, raţiune, conştiinţă

de sine. Este o fiinţă, care, pe lângă inip, este înzestrată şi cu spirit, graţie

căruia tinde să fie asemenea lui I himnezeu, Creatorul lui are privilegiul de a

crea bunuri materiale şi morale, a propulsa progresul.

276 Ioan BUNEA

Page 332: Colecţia de predici

S-ar părea că, răspunzând la întrebarea: De unde vii?, am ajuns la iin termen

final. Şi totuşi nu! Ni se pune stăruitor încă o întrebare: încotro te îndrepţi?

Orice călător trebuie să cunoască scopul periplului şi obiectul ultim, deci să

cunoască în prealabil drumul ce are de parcurs, I irocurându-şi un ghid cu

informaţii care să-i indice etapele călătoriei sale.

Indisolubil legat de această întrebare este idealul sau biografia liecărui om,

chemat să-şi împlinească chemarea în lume, fiindcă să nu uităm că fiecare

are un rost legat de propria sa persoană. Astfel Goethe considera ca ideal

personal al omului împlinirea propriei personalităţi. El preconiza ca ideal „...

această năzuinţă de a înălţa cât mai sus piramida existenţei omeneşti, a

cărei temelie ne-a fost dată".

La întrebarea: încotro te îndrepţi?, mulţi răspund egoist, prin acumulări

materiale sau prin obţinerea unor demnităţi sociale. Din

Page 333: Colecţia de predici

fericire, sunt şi răspunsuri altruiste de ordin familial (educaţia copiilor,

asigurarea unei bune stări materiale descendenţilor apropiaţi etc...)... Există

şi exemplare de excepţie, înzestrate cu un înalt simţ al obligaţiei sociale, de

ordin etic, de a contribui prin toate actele vieţii lor, la propăşirea societăţii din

care lac parte; aici, în această arie consideră ei că sunt hărăziţi să-şi

împlinească personalitatea.

Potrivit îndreptarului evanghelic, la întrebarea: încotro te îndrepţi?, creştinul

răspunde prin înfăptuirea corectă, conştiincioasă, adeseori trudnică, a fiecărei

fapte, a fiecărei activităţi, oricât de neînsemnată ar fi. El ştie că „prin multe

suferinţe trebuie să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu" (fapt. Ap., 14, 22). Nu

uită rugămintea pe care Sf. Apostol Pavel o face tesalonicenilor: „V-am rugat

cu stăruinţă să umblaţi cum se cuvine înaintea lui Dumnezeu, Celui ce vă

cheamă la împărăţia şi la

mărirea Sa" (I Tes., 2, 12) faptele bune al vieţii sale sunt singurii

martori înaintea Dreptului Judecător, la aportul ştiut numai de „Cel ce numără

nisipul mărilor şi picăturile ploii şi zilele veacului" (înţelepciunea lui Isus Sirah

1,2).

„Suntem călători pe pământ" (Evrei, 11, 13). Căutăm o patrie zidită pe

temelii de nezdruncinat. Dumnezeu ne-a gătit o cetate de lumină, al cărei

prag îl trec cei ce „lupta bună a luptat, călătoria au săvârşit (i-au înţeles

sensul), credinţa au păzit" (II Tim., 4, 7), deci ştie încotro să se îndrepte.

Trecerea prin viaţă nu-i o osândă şi nici o aventură temerară, „ci poartă

strâmtă şi îngustă" (Matei, 7, 14). E viaţă ctitorită sub auspiciile legii morale,

deci înafara păcatului, singura prin care se împlineşte destinul nostru veşnic,

ferice de cei ce intonează, de la leagăn până la mormânt, aria vieţii lără de

prihană, în acord cu maiestatea tainică a lui Dumnezeu. Pentru aceştia,

moartea nu-i o catastrofa, ci o transpunere lină pe tărâmul de dincolo de

zare, aşa cum a fost pentru adormitul în Domnul (N).

Adormitul în Domnul (N) a avut în viaţă o linie mereu ascendentă, lipsită de

sinuozităţi. Din fragedă tinereţe, a ştiut ce vrea şi ce face. N-a lăsat loc

întâmplării în viaţa şi în activitatea sa. Cine 1-a cunoscut la cârma familiei

sale, în profesiunea sa, în slujirea intereselor obşteşti, în relaţiile cu semenii,

a rămas profund impresionat de integritatea caracterului său. A ţinut ca totul

■ap

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 277

Page 334: Colecţia de predici

să se desfăşoare după cuviinţă şi după rânduială. îndeosebi, a refuzat

minciuna şi prefăcătoria, perfidia şi clevetirea. în schimb, frumosul moral era

în mare cinste în sufletul său şi-1 semnala cu deosebită satisfacţie, când îl

descoperea - e adevărat rar - la cei din jur.Cuvânt de învăţătură la înmormântare 278

Page 335: Colecţia de predici

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 279

Page 336: Colecţia de predici

S-ar putea crede că plutea deasupra realităţii vieţii, că era străin de bucuriile

vieţii acesteia. Aparent numai, fiindcă înţelepciunea care îl călăuzea, îi

spunea că bucuria e ca raza soarelui, din care porneşte toată viaţa. Este

îndeobşte ştiut că raza soarelui alungă putregaiul corupţiei, care se naşte în

aerul viciat. Făcea distincţie între bucurii şi bucurii. Bucuriile păcătoase le

veştejea (ca, spre pildă, bucuria alcoolului, a petrecerilor zgomotoase, a

desfrâului, a senzaţiilor tari etc.), ştiind că ele ruinează iremediabil. în

schimb, se bucura de duioşia soţiei, de vocile îngereşti ale copiilor, de luncile

înflorite, de dumbrăvile ce răsună de cântecul păsărilor. Toate mărturii ale

gustării frumosului natural şi moral deopotrivă, deci a bucuriilor neprihănite.

In portretul moral al decedatului descoperim însuşiri ce caracterizează pe

oamenii de elită. între altele, el - printr-un efort conştient - s-a curăţit de

păcatul încântării de sine. A renunţat de a se iubi numai pe sine şi a aştepta

recunoştinţă pentru faptele sale. A avut puterea de a se fi dăruit fără

răsplată, numai pentru comori ce nu putrezesc, pe care „nici molia, nici

rugina nu le strică, nici furii nu le sapă şi nu le fură" (Matei, 6,2). Asta a

considerat el a fi taina vieţii celei fără de moarte.

Pe unde a trecut cel de care ne despărţim, a lăsat o frântură de viaţă, deci

numai datorii împlinite. N-a uitat niciodată de moarte, considerând că numai

în felul acesta păstrează distanţa necesară faţă de lucruri şi-şi menţine

demnitatea faţă de loviturile sorţii, care au fost cu nemiluita, fără să-1

descumpănească.

Astăzi, trece pragul veşniciei, senin, fiindcă „a vieţuit cu bun cuget înaintea

lui Dumnezeu până în ziua aceasta" (Fapt. Ap., 23, 1). Pleacă împăcat că n-a

fost un torent impetuos care se varsă într-o mare apropiată sau seacă înainte

de a ajunge la ţărmurile ei, ci un râuleţ, care pleacă departe şi curge

neîncetat. Considerându-şi vocaţia de a fi „împreună- lucrător cu Dumnezeu"

(I Cor., 3, 9), în călătoria sa pământească a năzuit neîncetat spre „starea

bărbatului desăvârşit" (Efes., 4, 13), încheindu-şi astfel cu un bogat bilanţ în

roade duhovniceşti biografia individuală creştinească. Pilda lui de smerenie

creştinească şi aleasă vieţuire morală, rămâne veşnic grăitoare pentru noi.

„Fericit este bărbatul al cărui ajutor este de la Tine, Doamne, suişuri în inima

sa a pus" (Ps., 83, 6). Pentru aceste suişuri, la care decedatul a adăugat

i Ti

Page 337: Colecţia de predici

osârdia sa, cerem Milostivului Dumnezeu iertare pentru orice prihănire venită

asupra lui. Cu pietate şi recunoştinţă să fie pomenit numele lui!

Page 338: Colecţia de predici

CUVÂNT LA MOARTEA UNEI FEMEI FĂRĂ FAMILIE

Munca şi rugăciunea - ajutor întru necazuri

Privită în sine, moartea este un duşman al omului, fiind urmarea păcatului.

De urgia ei nu scapă nimeni, pentru că „atunci când s-a închis uşa raiului, din

care a fost izgonit omul, s-a deschis uşa păcatului prin care a intrat moartea

în lume. Şi a fost însoţită cu blestem şi cu stricăciune pentru întreg neamul

omenesc" (llie Miniat, Didahii, p. 95).

Pe cât de îngrozitoare este moartea, la fel este şi o boală grea şi îndelungată,

care macină puterile omului, cum este cazul de faţă cu adormita în Domnul

(N), care s-a topit trupeşte la o vârstă când alţii sunt în plină putere. Obrajii i

se uscaseră, ochii îşi pierduseră strălucirea de mai înainte şi buzele îşi

pierduseră culoarea lor sănătoasă, până în zorii zilei de (z), când şi-a dat

obştescul sfârşit, având de veghe la căpătâi pe bunii şi milostivii ei ocrotitori -

vecinii, care i-au aprins lumânarea şi i-au rostit creştinescul. „Dumnezeu s-o

ierte".

E de remarcat faptul că mulţi dintre semenii noştri mor liniştiţi şi împăcaţi

sufleteşte după o suferinţă, îndelungată, graţie tăriei morale pe care o au în

suflet. Ce i-a făcut pe martiri să primească cu seninătate moartea, dacă nu

sufletul Iof scăldat în baia de lumină a razelor cereşti? Dacă sufletul n-ar sta

la cârma vieţii noastre, ne-am sfâşia ca fiarele şi n-am avea nici un ţel înalt în

viaţă. Sufletul este mărgăritarul de mult preţ, dau pe care se cuvine să-l

îngrijim şi să-1 ferim de orice întinăciune. De aceea zice Mântuitorul: „Ce ar

folosi omului, de ar dobândi lumea toată, iar sufletul şi-1 pierde? Sau ce ar da

omul în schimb pentru sufletul său?" (Matei, 16, 26).

Cine este sănătos sufleteşte, deci îşi rostuieşte viaţa după legile morale,

merge pe drumul cel bun, traiul este tihnit, şi fericit, iar încercările şi

suferinţele nu-1 descumpănesc, le înfruntă cu bărbăţie, însăşi înfăţişarea lui

dinafară exprimă starea de echilibru sufletesc, cum zice înţeleptul Sirah.

„Eaţa este semn că inima întru cele bune petrece" (înţelepciunea lui Isus

Sirah, 13, 31).

i Ti

Page 339: Colecţia de predici

Credinciosul însetat de dorul de a fi pururea cu Stăpânul său, se asociază

psalmistului şi zice împreună cu el. „în ce chip doreşte cerbul izvoarele

apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule" (Ps.,

Page 340: Colecţia de predici

41, 1). Sufletul credinciosului simte tainic chemarea spre nemurire, motiv

pentru care nu se încovoaie în faţa feluritelor încercări de descumpănire ce i

se ivesc în cale. Strânsorile lutului sunt puternice, amărăciunile şi ispitele

încearcă să abată sufletul din drumul său ascendent, să-1 dirijeze pe o

traiectorie periculoasă, aceea a decăderii iremediabile, a morţii veşnice.

Lupta este grea, fiindcă întărâtările patimilor răscolesc în noi porniri josnice,

sunt „poftele cele trupeşti care se războiesc împotriva sufletului" (I Petru, 2,

91). Numai o stavilă puternică poate înfrunta asaltul acestor răbufniri

demonice, aceasta este conştiinţa morală, pârghia şi frâna morală a

sufletului, pe care-1 dirijează spre piscuri de lumină, cu bucurii neîntinate de

invidie şi egoism.

O condiţie esenţială a înzdrăvenirii sufletului este rugăciunea şi munca, două

aripi cu care ne ridicăm din mocirla vieţii deşarte şi păşim spre ceea ce

zideşte şi sfinţeşte pe om. Cu rugăciunea şi munca zidim împărăţia lui

Dumnezeu - întâi în sufletul nostru, cum zice Mântuitorul (Luca, 17, 21). Cu

sprijinul lor biruim loviturile şi înlăturăm furtunile ce vin peste noi, aşa cum a

reuşit să facă în chip pilduitor adormita în Domnul (N). Dintru început, a

cunoscut obida vieţii, norocul nu i-a surâs atunci când a văzut lumina zilei. A

trebuit ca întru sudoarea feţei sale să-şi agonisească pâinea cea de toate

zilele. „N-a mâncat de la cineva pâine în dar, ci cu muncă şi cu trudă, a lucrat

noaptea şi ziua, ca să nu fie povară nimănui" (II Tes., 3, 8). N-a avut parte nici

de o căsătorie fericită. Lipsa unui sprijin, a unei îmbărbătări sau mângâieri,

dar mai ales singurătatea, i-au făcut viaţa o permanentă stare de zbucium şi

de suferinţă morală. S-au văzut munţi pleşuvi lără firicel de iarbă, pe care nu

numai omul, dar şi păsările îi ocolesc. Nu acelaşi lucru este cu dealurile

acoperite cu pomi roditori. Pe acestea oamenii le urcă cu drag şi cu voie

bună, iar păsările - de dimineaţa şi până seara - ciripesc şi cântă, dovadă că

sunt în largul lor şi se simt bine. Femeia pe care Dumnezeu a învrednicit-o să

aibă copii, este asemenea dealului împodobit cu flori, iar femeia Iară copii e

ca muntele înalt şi pleşuv, pe care nu găseşti nici un firicel de iarbă şi de care

fug şi păsările.

280 Ioan BUNEA

Page 341: Colecţia de predici

Corabia vieţii pământeşti a adormitei în Domnul (N) s-a zbătut zi de zi în

furtună, dar valurile n-au înghiţit-o. Ea a vâslit cu înţelepciune şi cu lăudabil

curaj, având ochii sufletului îndreptat spre Dumnezeu şi dreptatea Lui.

Cuvintele din Apocalipsă: „Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa

vieţii" (Apoc., 2, 10) i-au fost scut şi apărător în toate strâmtorările vieţii sale.

N-a uitat nici o clipă „că suferinţa aduce răbdare. Şi răbdarea încercare, şi

încercarea nădejde" (Rom., 5, 3-4). Nădejdea ei era îndreptată spre

Ierusalimul cresc (Evrei, 12, 22), cetatea Dumnezeului celui viu. hărăzită

celor ce n-au cunoscut compromisurile sau tranzacţiile în materie de credinţă

- de-a lungul călătoriei pământeşti.

La sfârşit, când n-a mai putut duce singură corabia vieţii sale, fiind ţintuită la

patul neputinţelor. Dumnezeu i-a rânduit oameni de inimă, care i-au alinat

durerea şi i-au potolit fierbinţeala. (Pot fi nominalizaţi ca pilde de purtare

creştinească). Aceştia au înţeles cu adevărat cum trebuie îndeplinite faptele

milei trupeşti şi sufleteşti: să hrăneşti pe cel flămând, să adapi pe cel însetat,

să îmbraci pe cel gol, să cercetezi pe cei ce sunt în necazuri, pe cei bolnavi,

să îngropi pe cei săraci, să te rogi pentru aproapele). Aceştia şi-au asigurat

răsplată în cuget şi la judecata de obşte. „întrucât aţi Scut unuia dintre aceşti

fraţi ai Mei, prea mici, Miei Mi-aţi făcut" (Matei, 25, 40). „Şi cel ce va da de

băut un pahar cu apă rece, nu-şi va pierde plata" (Matei, 10, 42; Marcu, 9,

41).

Adormita în Domnul (N) a fost lipsită de bucuria de a fi mamă. Ea a cunoscut

şi a practicat cu regularitate doar munca şi rugăciunea, fiindu-i pârghia de

rezistenţă în confruntările cu imponderabilul şi asperităţile vieţii. Lipsesc

astăzi lacrimile copiilor, care ar fi iubit-o, ar fi vărsat lacrimi de despărţire şi i-

ar fi păstrat amintirea. Ne împreunăm noi gândurile şi cerem de la Dumnezeu

iertarea păcatelor ei şi răsplata cuvenită a vredniciei sale. Din viaţa ei să

învăţăm, că munca şi rugăciunea - împletite armonios - odrăslesc cinste şi

deminate -, fiind piedestal pentru a dobândi „cununa cea neveştejită a

măririi" (I Petru, 5, 4). Să nu uităm „că prin multe suferinţe trebuie să intrăm

în împărăţia lui Dumnezeu" (Fapt. Ap., 14, 22).

5Cuvânt de învăţătură la înmormântare 281

Page 342: Colecţia de predici

Să-i fie ţărâna uşoară şi memoria binecuvântată!

cuvânt la slujirea parastasului

Semnificaţia dogmatică a momentelor din „Rânduiala parastasului"

Este datină creştinească să se facă pomenirea morţilor, în temeiul iubirii

frăţeşti care leagă sufletele celor vii de cei decedaţi. Ea se face în cadrul

jertfei liturgice, dar şi la anumite date calendaristice rânduite.

Este rânduit din partea Bisericii ca în ziua de sâmbătă să se facă pomenirea

tuturor creştinilor ortodocşi, a părinţilor şi fraţilor noştri adormiţi întru

Domnul. Sunt apoi rânduite şi anumite zile ale morţilor. Astfel, la trei zile

după moarte, simbolizând învierea din morţi a Mântuitorului a treia zi; la nouă

zile, simbolizând ceasul al nouălea, când Mântuitorul şi-a dat duhul; la 40 de

zile, simbolizând înălţarea Mântuitorului la cer, la un an, întrucât la un an se

duceau Apostolii la mormântul vreunui martir şi slujeau Sf. Liturghie, la şapte

ani, numărul şapte fiind considerat număr sfânt; la ziua aducerii creştinului.

Există şi anumite zile ale morţilor: sâmbăta lăsatului de carne, sâmbetele 2, 3

şi 4 din Postul Mare, sâmbăta Floriilor (a lui Lazăr), sâmbăta Rusaliilor

(numită şi Moşii de vară, ziua de pomenire a moşilor şi strămoşilor). In unele

părţi se mai face pomenirea morţilor şi în ziua învierii sau luni, după

Duminica Tomii. în Biserica noastră se mai obişnuiesc şi aşa numitele

„Sărindare", constând în pomenirea unui mort la 40 de liturghii în şir, mai

ales în primele 40 de zile de la moartea cuiva.

* * *

Felul cum se face pomenirea celor morţi este următorul: pomenirea numelui

la Sf. Liturghie cu milostenie, dar îndeosebi prin aducerea şi slujirea

parastasului, ceea ce facem noi astăzi pentru cel adormit întru Domnul (N),

înainte cu şase săptămâni...

Temeiuri scripturistice pentru instituirea parastasului avem nume-. roase.

Astfel, în Vechiul Testament se vorbeşte despre jertfe - daruri - ce se aduceau

pentru cei decedaţi. în Cartea a Il-a a Macabeilor se face menţiune de jertfele

rânduite să fie aduse pentru unii dintre iudei, înfrânţi în luptă, care căzuseră

în idolatrie. „Şi făcând adunare de bani după numărul bărbaţilor care erau cu

el, două mii de drahme de argint a trimis la Ierusalim, să aducă jertfă pentru

păcat. Foarte bun şi cuvios

Page 343: Colecţia de predici

lucru pentru socotinţa învierii morţilor! Că de n-ar fi nădejde că vor învia cei

ce mai înainte au căzut, deşert şi de râs lucru ar fi a se ruga pentru cei morţi

şi a văzut că celor ce cu bună cucernicie au dormit, foarte bun dar le este

pus. Drept aceea, sfânt şi cucernic gând a fost, că a adus jertfa de curăţie

pentru cei morţi, ca să se elibereze de păcat" (12, 43-46).

în lumina învăţăturii neotestamentare, cei morţi cu cei vii formează o

comunitate, o familie, o împărăţie. Toţi creştinii formează un trup, al cărui

cap este Hristos. Precum membrele corpului nu pot sta despărţite unele de

altele, tot aşa cei vii trebuie să stea în neîntreruptă legătură cu cei morţi şi să

ceară de la Dumnezeu iertarea păcatelor lor, învred- nicindu-i de fericirea

veşnică. „Căci precum într-un trup avem multe mădulare şi mădularele nu au

toate aceeaşi lucrare, aşa şi noi cei mulţi un trup suntem în Hristos şi fiecare

mădulare unii altora" (Rom., 12, 4-5). „Şi dacă un mădular suferă, toate

mădularele suferă împreună şi dacă un mădular este cinstit, toate

mădularele se bucură împreună. Iar voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare

(fiecare) în parte" (I Cor., 12, 26). Deci, dacă moare un creştin, fără să fie

îndreptat de păcatele sale, cei vii se întristează şi au datoria să se roage

pentru iertarea păcatelor lui. lisus a făcut minuni fiind rugat de alte persoane.

Credinţa acestor persoane a mântuit pe alţii, i-a tămăduit sau chiar i-a înviat.

Cei morţi, personal nu mai pot face nimic pentru îndreptarea lor, după starea

provizorie decretată de judecata particulară, în aşteptarea celei de obşte, în

schimb cei vii pot ajuta prin mijlocirile lor către Dumnezeu, cum este şi

slujirea parastasului, potrivit cuvintelor Sf. Apostol Pavel: „Vă îndemn, înainte

de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, pentru toţi oamenii" (I Tim., 2,

1).

Cuvântul parastas provine din grecescul 7taptoxr|(J,t, a veni în ajutor, de

unde raxpaoxaoK;, mijlocire, adică rugăciune de mijlocire pentru cei morţi.

Parastasul este o rugăciune de mijlocire a celor vii pentru cei morţi. în

rânduiala parastasului se unesc cererile rudelor decedatului cu ale preoţilor

pentru iertarea păcatelor lui. Iertarea de păcate se face numai datorită iubirii

nemărginite a lui Dumnezeu, care a dat pe Fiul său jertfă, pe Iisus-

Mântuitorul (I Tim., 2, 5). Prin El adresăm şi noi rugăciunile pentru cei

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 283

Page 344: Colecţia de predici

decedaţi. Fiindcă prin El ne-a venit mântuirea. De aceea, Biserica a rânduit ca

totdeauna slujirea parastaselor să fie unită cu Sf. Liturghie...

Elementele materiale ce se aduc la parastas îşi au rostul lor, fiecare având o

semnificaţie precisă. Parastasul sau coliva, care sunt făcute din grâu,

simbolizează pe cel decedat. Acesta se dă firii, aşezându-se în pământ,

asemenea bobului de grâu. „Grăuntele de grâu căzând în pământ, dacă nu va

muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă" (Ioan, 12, 24).

Trupul omului se dă pământului, aici putrezeşte, pentru ca la obşteasca

înviere să se scoale întru nestricăciune (1 Cor., 15,42). Lumânările

simbolizează lumina cerească, pe Iisus lumina lumii, lumina credinţe drept-

măritoare care luminează cărările vieţii. Vinul este element de jertfă la Sf.

Liturghie, se preface în sângele Domnului, el este tăria vieţii noastre întru

cele ce zidesc spre mântuire, bineînţeles în semnificaţia lui euharistică.

Clătinarea parastasului sau colivei simbolizează părtăşia rudeniilor cu mortul,

ele nu se despart de el, trăiesc cu credinţa într-o revedere în altă viaţă.

întrebarea care se pune: Dacă cei vii fac rugăciuni pentru iertarea păcatelor

celor morţi - inclusiv parastase - nu mai ajunge nimerit în iad după judecata

de apoi. Aşa li se pare celor neştiutori, dar Mântuitorul spune limpede: „în

casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt... " (Ioan, 14, 2). Rugăciunile de la morţi

- inclusiv cele de la parastase - uşurează starea celor morţi în păcate, afară

de cele de moarte, care, după spusele Mântuitorului, nu se iartă „nici în

veacul acesta, nici în cel ce va să fie" (Matei, 12, 32). E vorba de cei răzvrătiţi

sufleteşte, care în toată viaţa lor n-au voit să ştie nici de oameni, nici de

Biserică, nici de Dumnezeu. Cele sfinte nu se aruncă câinilor şi mărgăritarele

porcilor, ne spune Mântuitorul (Matei, 7, 69- Mai precis, e vorba de cei căzuţi

în păcate de moarte.

Rugăciunile de pomenire a morţilor - inclusiv cele de la parastas - ajută

numai celor adormiţi întru credinţă, „întru nădejdea învierii şi vieţii de veci".

„Cei ce au decedat în credinţă au acceptat să intre în dialogul viu şi de viaţă

făcător cu Dumnezeu înainte de moarte, chiar dacă nu s-au angajat deplin în

el, chiar dacă n-au răspuns cu toată fiinţa apelului lui Dumnezeu" (Pr. Prof. D.

Stăniloae, Rugăciunile pentru alţii şi sobornicitatea Bisericii, în „Studii

284 Ioan BUNEA

Page 345: Colecţia de predici

Teologice", Nr. 1-2 / 1970, p. 33). Rugăciunile celor vii ajută celor morţi de

moarte grabnică, dar care au avut credinţă în Dumnezeu, însă cauza scurtimii

vieţii şi a valurilor vieţii ce i-au prins în vâltoarea lor; nu s-au putut îndrepta,

n-au putut lua nici măcar Sf. împărtăşanie, ca merinde pentru drumul vieţii

de veci. Rugăciunile ajută celor ce nu s-au ruinat slujind numai patimilor, ci

au avut o oarecare obişnuinţă a binelui cu care s-au dus de aici. Ele folosesc

celor ce n-au avut o viaţă de credinţă şi fapte bune, dar la sfârşitul vieţii au

găsit puterea să se căiască, însă nu aşa de cutremurător ca să li se prefacă

fiinţa dintr-o dată şi în întregime, ca a tâlharului de pe cruce, în care caz s-ar

fi dus în cer.

* * ❖

Ţinând seama de faptul că suntem cetăţeni sau fii ai aceleiaşi împărăţii, al

cărei cap este Hristos, am pomenit astăzi, la slujirea parastasului, pe (N), de

la cărui moarte s-au împlinit şase săptămâni. Cu acest prilej, pe lângă

rugăciunile făcute împreună pentru iertarea păcatelor lui, am adus în faţa

ochilor noştri sufleteşti şi chipul lui, înduioşându-ne, pentru moment, dar şi

mângâindu-ne că iubirea care ne-a legat rămâne - în continuare - puntea de

legătură cu fiinţele dragi, care au plecat prea timpuriu dintre noi.

Creştineasca noastră credinţă ne îndatorează să-i păstrăm mereu vie icoana

şi să facem să se sălăşluiască în inimile noastre rememorarea, izvor de pace

şi întăritoare mângâiere.

Vorbind despre „învierea Domnului şi învierea noastră" Sf. Apostol Pavel ne

spune, între altele: „Dacă nădăjdui în Hristos numai în viaţa aceasta, suntem

mai de plâns decât toţi oamenii" (I Cor., 15, 10). Ori, nu se poate concepe

creştin autentic, care să nu lege viaţa pământească de tărâmul eschatologic.

Dând adeziune acestui crez, pacea şi tăria vor pogorî în sufletele îndoliate,

aşteptând, cu încredere, revederea cu cei dragi, la timpul sorocit...

încredinţaţi că ruga noastră către Dumnezeu va aduce iertare păcatelor celui

pomenit, într-un cuget să zicem în veci să fie pomenirea lui!

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 285

Page 346: Colecţia de predici

CUVÂNT LA MOARTEA PROFESOAREI ANA VOILEANU-NICOARÂ*

Când moare un om, oricum ar fi el. moare o mică lume, iar atunci când moare

şi se prăbuşeşte în timp o fiinţă deosebită, moare şi se prăbuşeşte în lut o

constelaţie de lumi, o pulbere întreagă de gânduri şi de sentimente, de

deznădejdi şi de speranţe. Aşa, s-a întâmplat şi cu moartea prof. Ana

Voileanu-Nicoară, atât doar că lumea gândurilor sale n-a pierit odată cu ea, a

intrat numai în pământ, ca să iasă pe urmă deasupra, pe culmi, ca o coloană

de foc, arătând drumul spre lumina şi progres.

Întrebarea care stăruie în mintea noastră, în acest pios moment, este

aceasta: vom fi în stare să facem portretul adevărat al prof. Ana Voileanu-

Nicoară, care a fost o luptătoare vajnică pe arena vieţii, înfrăţită cu idealurile

artei? Stăpâniţi de sentimentul recunoştinţei faţă de cei ce au înţeles mesajul

ce i-a fost încredinţat de Providenţă, vom da curs cugetării creştineşti în faţa

acestei cutremurătoare probleme a morţii.

Vtaţa noastră poate fi mai lungă sau mai scurtă, frumoasă sau mai puţin

frumoasă, cu bucurii sau cu necazuri... Oricum ar fi aspectul şi desfăşurarea

ei, ea nu poate fi prelungită dincolo de pragul mormântului.

Realitatea morţii ne stă mereu în faţa, ni se pare dureroasă, am vrea să nu

dăm faţă cu ea, dar în această dorinţă de a vieţui necontenit, se dezvăluie o

aspiraţie profundă a fiinţei noastre spre nemurire.

Ne temem de moarte, dorim să vieţuim fără de sfârşit. Faptul acesta scoate

la lumină un adevăr ce nu suferă desminţire. Oamenii încearcă să-şi

286 Ioan BUNEA

Page 347: Colecţia de predici

prelungească viaţa nu numai în viaţa veşnică, ci şi pe pământ. O formă de

prelungire a vieţii este prelungirea pe care o realizează părinţii prin copiii lor.

O altă prelungire a vieţii este prin faptele deosebite ale oamenilor

excepţionali, care s-au remarcat în domeniul ştiinţei, tehnicii, culturii, artei,

aducând un aport la propăşirea noroadelor. Şi popoarele năzuiesc spre

nemurire. Fiecare popor vrea să trăiască de-a lungul veacurilor şi se

străduieşte să creeze valori spirituale şi materiale, care să dăinuiască în

veşnicie, iar numele lui să fie pomenit „din neam în neam". Aşa a făcut şi

poporul nostru de-a lungul istoriei.

Ne împărtăşim din portretul nemuririi - implicit al fericirii - dacă dăm

ascultare chemării ce ne-a hărăzit Dumnezeu fiecăruia, fiindcă, după

*). „îndrumarul bisericesc" al Arhiepiscopiei Clujului pe anul 1982.

_r... avti, „necare îşi are darul său de la Dumnezeu, unul aşa, altul altfel" (I

Cor,, 7, 7).

Toate darurile cu care ne-a înzestrat Dumnezeu sunt o binecuvântare, sunt

folositoare, izvor de fericire, de nemurire, dacă le facem să rodească cu

chibzuită înţelepciune. între aceste daruri, un loc deosebit, îl ocupă arta -

darul de a crea şi gusta frumosul - dar cu deosebire muzica. Toate artele sunt

o binefacere pentru sufletul omenesc, pe care îl transformă, îl purifică, îl

înalţă, îl eliberează de preocupări meschine şi de forţe demonice. Sf.

Scriptură ne spune că „de câte ori un duh rău intra în Saul, David lua barca,

iar regele era uşurat" (I Regi, 36, 23). Când Elisei era hărţuit de regi

inoportuni, chema un cântăreţ cu harpa şi „când cânta acela, harul lui

Dumnezeu se pogora asupra lui" (III Regi, 3, 15).

în raport cu celelalte arte, muzica naşte cele mai puternice şi mai adânci

desfătări sufleteşti. Ea se adresează părţii emotive a sufletului, împingându-L

în regiunea armoniilor profunde ale existenţei, dincolo de lumea

divergenţelor exterioare şi a disonanţelor de la suprafaţă, dincolo de

domeniul patimei şi vrăjmăşiei în care trăia îndeobşte. în antichitatea greacă,

ignorarea muzicii era socotită ca un defect de educaţie şi ca un autentic

deficit moral. Pe drept cuvânt, fiindcă muzica aduce cea mai deplină uitare

de sine, te hotărăşte la supremul sacrificiu al egoismului, deşteptându-ţi la

diferite ocazii entuziasmul de a merge la moarte. Pe aripile sublimelor

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 287

Page 348: Colecţia de predici

armonii ale unui concert de Bortneanschi sau Palestrina, sufletul se înalţă mai

uşor către Dumnezeu decât prin orice meditaţie şi se dispune către dăruire în

scopuri caritabile mai degrabă decât în urma celei mai înflăcărate peroraţii

predicatoriale. „Există desigur şi armonii vizuale pe care arta plastică se

încumetă a le exprima, dar cele mai învăluitoare rămân armoniile de sonuri,

şi nu numaidecât cele care sunt emise de vibraţiile unei voci iubite... " (I.

Petrovici, Arte şi artişti, în „Biblioteca pentru toţi", Bucureşti, f.a., p. 69).

Ferice de cei ce sunt miruiţi cu harul miraculos al muzicii, ca adormita în

Domnul, Ana Voileanu-Nicoară! Aceştia nu ştiu ce-i sărăcia, nu au cunoscut

urâtul. Ei culeg - cu antenele misterioase ale inimii - melodii din zumzetul

albinelor, din boarea lină care mişcă domol vârfurile pomilor şi din vântul

năpraznic care, dacă ar fi avut putere, ar fi prăpădit lumea. Din rândul

acestora face parte şi prof. Ana Voileanu- Nicoară, care a întrecut în bogăţie

sufletească pe mulţi dintre noi. A înţeles chemarea ce i-a fost hărăzită, a

înţeles - cum trebuie să înţeleagă orice creştin - ca în plămada fiinţei noastre

nu avem numai vâlvătaia simţurilor sau pofta instinctului, ci şi flacăra

demnităţii spirituale.. înţeles că frumuseţea morală este podoaba ce

constituie piedestal cătr« nemurire...

Descendentă directă, în a şasea generaţie, a „logofătului Mateic Voileanu -

grămăticul, autorul codicelui Mateiu Voileanu...", adormita în Domnul a văzut

lumina zilei la 2~ ianuarie 1890, în Sibiu. Tatăl său a îndeplinit funcţia de

asesor consistorial, la Mitropolia Ardealului din Sibiu. în el „darurile spirituale

ale legendarului grămătic şi-au trăit o nouă şi amplificată viaţă", cum se

exprimă decedata în cartea sa de amintiri.

De la părinţi a moştenit bogate daruri, sete de învăţătură, dragoste pasionată

de carte, talent literar, sensibilitate şi simţ pentru frumos, dar cu deosebire

simţ artistic muzical. Dând ascultare vocaţiei, a urmat studii strălucite la

Conservatorul din Viena şi Berlin, fiind totodată o mesageră entuziastă a

cântecului românesc peste hotare.

Activitatea prodigioasă, pe tărâm pedagogic, artistic şi ştiinţific, şi-a

desfăşurat-o ca profesoară la Conservatorul de muzică şi artă dramatică din

Cluj-Napoca şi Timişoara, între anii 1919-1952. Activitatea didactică a

288 Ioan BUNEA

Page 349: Colecţia de predici

constituit pentru decedata un apostolat, dăruind din sufletul ei tot ce avea

mai bun pentru educarea tineretului, întâi pentru actualizarea potenţialităţilor

artistice - muzicale, apoi pentru modelarea lui sufletească în duhul marilor

idealuri umane, precum şi în dragostea de glia străbună. Studenţii au fost

copiii ei.

La 28 iulie 1928 s-a căsătorit cu Vladimir Nicoară, scriitor. Viaţa familială s-a

deslăşurat în armonie în scurta ei durată de 12 ani, până în 1940, când soţul

a trecut la cele veşnice.

în văduvie, s-a regăsit, având un bogat izvor de energie morală sănătoasă.

Dacă ar fi să-i facem profilul moral, l-am putea rezuma la următoarele:

blândeţea, modestia, discreţia, hărnicia, duioşia în grai, dar cu deosebire

iubirea nefăţărită. Iubirea i-a fost călăuză nelipsită şi decisivă la marile

răscruci ale vieţii sale: iubire pentru mica ei familie, iubire pentru marea

familie a neamului, iubire pentru frumos, literatură, artă... Iubirea - ca şi alte

atitudini sufleteşti - le vroia curăţite de tina egoismului ignobil, dirijate spre

zările albastre ale unui maximum de viaţă spirituală.

Adormita în Domnul a fost un exemplar de elită intelectuală şi morală, pe

măsura adagiului horaţian: „Angelus vitae scelerisque purus".

Aşa se explică sacrificiile mari făcute pentru familie până în ultimele clipe ale

vieţii. Aşa se explică afecţiunea, afinitatea, legătura ei sufletească

Cuvânt de învăţătură la înmormântare 289

Page 350: Colecţia de predici

cu persoane alese, care au apreciat-o şi i-au sărit în ajutor, când au apărut

neputinţele bătrâneţii şi boala a ţintuit-o la pat. Acestora le aduce cuvenita

mulţumire. în ceasul plecării din lume.

La poarta cerului bat zilnic mulţi drumeţi obişnuiţi şi plângători. Astăzi, bate

la această poartă un suflet ales, o virtuoasă în ale muzicii, îndrăgostită a

cântecelor, cărora le spune cu Octavian Goga: „Cobor din lumea mea de stele

Şi vă petrec filă cu filă Sărmane cântecele mele,

îmi vine să vă plâng de milă.

* * *

Vă las cu mintea-ndurerată Şi ochii închişi pe jumătate, Mă duc în Ţara

fermecată A cântecelor necântate.

(Cântecele mele).

Se duce în împărăţia cea ne înserată „a cântecelor necântate", unde va găsi

cea mai frumoasă cântare, a nemuririi, unde va găsi tihnă deplină, drept

răsplată pentru răscumpărarea timpului de aici. Va înflori în veşnicie, al cărei

prag îl trece, şi va petrece într-un simpozion cu bucurii neîmpuţinate în

comunitatea celor mai alese spirite, aşa cum ea a intuit anticipativ, în poezia

proprie, intitulată: „Cântec de laudă morţii". „Voi dormi ca niciodată Eără

mâine, fără ieri Eără deşteptări amare Eără dor de mângâieri. Voi dormi cum

doarme luna Zbor prin veac cu miezul stins, Somn de colb sclipind în soare,

Vis de Stea şi cerul nins. Şi în zumzetul de-albine Ce îngână slava ta împleti-

se-va şi cântu-mi, Moarte, soră, Doamna mea!"

Dormi în pace suflet mare! Să-ţi fie ţărâna uşoară şi memoria binecuvântată!

Cluj-Napoca, 18 septembrie 1976

CUVÂNT ROSTIT LA MOARTEA PROFESORULUI ILIE MARINCA DE LA LICEUL DE

BÂIEŢI DIN TURDA

Deplângem săvârşirea pretimpurie din viaţă a profesorului Ilie Marinca, după

o boală grea. îndurată cu bărbăţie creştinească.

în faţa sicriului care cuprinde rămăşiţele pământeşti ale profesorului Ilie

Marinca, ne ducem cu gândul înapoi, la anii ce au urmat celui dintâi război

mondial. Şcoala românească de dincoace de Carpaţi era în perioada de

înfiripare şi organizare. Printre cei dintâi ctitori şi slujitori care au oficiat la

292 Ioan BUNEA

Page 351: Colecţia de predici

altarul şcolii româneşti de dincoace de munţi - în această perioadă - şi au

dăltuit în sufletul tineretului, însetat după învăţătură, valorile ştiinţei şi

dragostea de neam, pomenim cu adâncă pietate pe osârduitorul şi

entuziastul dascăl Ilie Marinca.

De atunci, fără întrerupere, răposatul în Domnul s-a dăruit apostolatului

dăscălesc, ştiind să facă accesibilă şi atractivă ştiinţa matematicii şi a fizicei

chiar şi celor mai slab dotaţi elevi. Taina succesului lui didactic trebuie s-o

căutăm în superioara lui pregătire ştiinţifică şi în rezervorul moral de care

dispunea. Apostrofele aspre nu erau izvorâte din spirit de ranchiună, ci din

dragostea părintească pe care o purta elevilor săi. Severitatea şi iubirea

părintească îşi găseau o fericită aplicare în sistemul educativ pe care îl

practica. Nota de umor, caracteristică dascălilor de vocaţie, era mereu

intercalată în cursul predării lecţiilor, ceea ce aducea cu sine bună dispoziţie

şi voioşie în sufletul elevilor. în privinţa aceasta, defunctul a fost o pildă de

felul cum trebuie alternată în educaţie seriozitatea cu gluma şi anecdota,

cum se pot tempera greutăţile profesiunii de dascăl, privindu-le cu ochiul

neclintit al înţeleptului pricepător de cauze şi de orânduielile veşnic

schimbătoare în această viaţă efemeră. Simpatic prin exuberanţa-i glumeaţă

şi prin firea pururea hazlie, captiva pe orice om de la prima cunoştinţă, dar

cucerea îndeosebi sufletul elevilor şi colegilor săi.

în conţinutul sufletesc al defunctului s-au îngemănat darurile moştenite de la

părinţi cu strădaniile lui personale. E cazul să pomenim aici de influenţa

deosebit de eficace pe care a avut-o asupra lui nobila lui mamă. Din comoara

ei de virtuţi a primit, întâi de toate, cultura inimii, podoaba cea mai aleasă a

omului de bine. Rămânând orfan de tată la vârsta de 12 ani, mama sa, azi

încă în viaţă, în vârstă de 88 de ani, a luat asupra-şi întreaga grijă a creşterii

şi povăţuiţii fiului ei. Şi nu s-a dezminţit în felul înţelept cum a dirijat educaţia

fiului ei. Cu intuiţie şi ţărănească, fără arguţii şi artificii pedagogice, ea i-a dat

odraslei nu numai ,.banul văduvei", ci şi lamura sufletului său. L-a crescut în

ataşamentul faţă de glia din care a răsărit.

Cu merindea sufletească, primită din neprihana pilduitoare a mamei, şi cu

rodul ştiinţei, agonisit prin muncă stăruitoare - în luptă cu diversităţile vremii

de atunci - llie Marinca a păşit în arena vieţii descinzând la Turda în toamna

Page 352: Colecţia de predici

anului 1919, ca să împărtăşească din prisosul ştiinţei şi virtuţilor sale fiilor

neamului românesc de pe aceste meleaguri. Despre strădaniile depuse la

Turda şi despre roadele recoltate, vorbesc, pe lângă cele treizeci şi ceva de

serii de elevi pe care i-a avut, întreaga obşte românească din localitate şi

judeţ, care l-a văzut antrenat în toate manifestările culturale şi artistice,

menite să promoveze marile creaţii autohtone şi străine deopotrivă.

Dragostea lui pentru artă şi mai cu seamă pentru pian era o adevărată

pasiune. Virtuozitatea era integrată în pasta sufletului său, fapt ce explică şi

pronunţata lui sensibilitate şi emotivitate. Om al cifrelor şi al notelor

muzicale, profesorul llie Marinca se dăruia cu prisosinţă ecuaţiilor ca şi

simfoniilor.

Evident că personalitatea polivalentă a decedatului s-a răsfrânt nu numai

asupra familiei neamului, ai cărei fii i-a modelat în duhul marilor idealuri

umane şi i-a familiarizat cu adevărurile ştiinţei şi cu regulile codului moral, ci

şi asupra familiei proprii, pentru care a avut grijă să fie icoană pilduitoare. Şi

într-adevăr, a fost soţ şi tată în accepţia desăvârşită a cuvântului, de aceea

portretul lui de familist rămâne ca îndreptar pentru toţi cei care l-au cunoscut

şi i-au preţuit vrednicia.

Stingerea din viaţă a profesorului llie Marinca, abia la vârsta de 60 de ani,

este o pierdere incalculabilă pentru familie şi şcoala românească. S-a stins

cum se stinge lumânarea, care şi cu ultimele ei pâlpâiri mai încearcă să

înlăture întunericul neştiinţei, care de multe ori iese biruitor. Untdelemnul

candelei sale s-a revărsat din plin pentru luminarea atâtor vlăstare ale

neamului nostru. Cât timp i-a fost hărăzit aici pe pământ

„cu vrednicie a umblat, după chemarea cu care a fost chemat (Efes., 4,

sămânţa ostenelilor sale va rodi însutit în elevii formaţi sub aripile

oblăduitoare ale bogatelor sale cunoştinţe, iar numele lui va fi pomenit alături

de ceilalţi ctitori şi educatori în analele şcolii noastre prestigioase de la Turda.

Testamentul lui - cu deviza muncii constructive pentru binele celor mulţi -

rămâne înscris în inimile noastre, foşti elevi şi colegi, care facem legământ

să-i urmăm şi de aci înainte pilda-i grăitoare.

294 Ioan BUNEA

Page 353: Colecţia de predici

în aceste clipe de sfâşietoare durere, când trebuie să ne despărţim,

împărtăşim îndureratei familii cuvânt de mângâiere, iar ţie, maestre şi scump

coleg, îţi zicem rămas bun. Mergi la tronul cel ceresc cu fruntea ridicată, căci

laşi pe pământ monumentul, mai trainic decât metalul, al faptelor tale pentru

neam şi ţară.

Dumnezeu să-ţi dea odihnă veşnică şi să te aşeze în lăcaşurile celor ce s-au

săvârşit pentru binele omenirii şi luminarea neamului lor!

Cluj-Napoca, 18 august 1950

CUVÂNT LA MOARTEA PROFESORULUI ŞI DIRECTORULUI PETRE SUCIU DE LA

LICEUL DE BĂIEŢI DIN TURDA

Cu sufletul cernit de durere şi cu adâncă veneraţie, aducem omagiul nostru

de recunoştinţă celui care a fost profesorul, directorul şi neîntrecutul

educator Petre Suciu, care, timp de aproape patru decenii, a slujit cu

devotament Bisericii şi şcolii româneşti de dincoace de Carpaţi.

în faţa sicriului cu trupul neînsufleţit al profesorului Petre Suciu. gândul îmi

zboară înapoi, la anii 1938-1919, când şcoala românească din Transilvania se

găsea în perioada de înfiripare şi organizare. între bărbaţii luminaţi şi cu

tragere de inimă pentru luminarea poporului românesc din această provincie,

până nu demult greu asuprită, dar îndeosebi pentru luminarea fiilor lui, la

care s-a făcut apel în acest moment crucial, a fost Petre Suciu, căruia i s-au

încredinţat destinele liceului românesc din Turda, pe care 1-a gospodărit -

până la pensionare - ca un cârmaci înţelept.

Generaţiile de elevi care au frecventat cursurile acestui aşezământ de cultură

românească, păstrează în memoria lor personalitatea polivalentă a

directorului şi profesorului Petre Suciu, caracterizată prin orizontul larg al

gândirii şi simţirii sale.

înzestrat cu o vastă cultură, grefată pe fundalul nobil al sufletului său,

defunctul a înţeles şi a urmat cu sfinţenie comandamentul evanghelic, care

spune: „Lumina să nu fie pusă sub obroc, ci în sfeşnic ca să lumineze tuturor"

(Marcu, 4, 21; Luca 11, 33). Părinte iubitor, preot, coleg bun, blând şi valoros,

condeier iscusit şi cercetător devotat, până la nesocotirea intereselor

personale şi familiale, al generaţiilor de elevi ce s-au perindat pe Ia liceul, la

altarul căruia a oficiat cu deosebită vrednicie timp de 27 de ani. Ca educator,

Page 354: Colecţia de predici

s-a remarcat prin cea mai aleasă calitate care se cere celui chemat să

modeleze plămada sufletului tineretului în duhul marilor idealuri umane,

corectitudinea şi împlinirea fără tranzacţii a datoriei. Slujba dăscăliei nu

constituia pentru el o corvoadă, nici o anexă a altor ocupaţii mai rentabile

înăbuşitoare de orice ideal, nici tarabă de negustor - speculator al

slăbiciunilor omeneşti - ci un apostolat, o chemare taică venită de dincolo de

vremi, făuritoare de caractere tari, puse în slujba norodului nostru mult şi

greu încercat.

296 Ioan BUNEA

Page 355: Colecţia de predici

Cât de largă, de duioasă şi de înţelegăti un < i Inim i <!• Imn mini, o

dovedeşte grija pe care o purta elevilor eu diasişti • t* una^liui t pentru

asigurarea asistenţei lor materiale iMnrl.i untvi imiI.i < u mărăcinişul ei de

evenimente şi cu cronologia ei gnoalt < ia slm|>llllt ,n,i în predarea uşoară a

profesorului Petre Suciu, care prlv< a Im i tu tic, nu prin perspectiva

masacrelor şi a paroxismului omencw. ei i sporului de omenie şi demnitate ce

constata de la o epocă la alta Meşlri Iscusit şi neîntrecut era defunctul în

creionarea şi evocarea trecutului nostru de zbucium, dăltuind în sufletul

receptiv al tinerelor generaţii cultul valorilor tradiţionale, interesul deosebit

pentru cauza păturii ţărăneşti din care au răsărit şi însufleţirea pentru tot ce

înălţă insul şi colectivitatea. Se desprindea din vorba, ca şi din toată fiinţa lui.

grija pe care o purta cultivării energiilor morale native ale tineretului. îi

repugna figura bestiei umane, respingea cu dispreţ suveran pe toţi sfidătorii

de morală, de aceea urmărea cu persistenţă ca elevii săi să se ridice

deasupra intereselor mărunte, să fie înzestraţi cu bun simţ şi să fie călăuziţi

de principii umanitare.

O realizare a defunctului, care nu poate fi refăcută, în acest ceas, şi care

dezvăluie şi mai mult nobleţea sufletului său, este înfiinţarea - alături de

cantina solvenţilor a unei cantine pentru elevii săraci. Atunci, când numărul

celor care îşi puneau astfel de probleme era enorm, directorul Petre Suciu şi-

a plecat urechea la strâmtorările în care se zbăteau mulţi elevi care aveau

râvnă pentru carte, dându-le adăpost şi hrană. Din banul văduvei a hrănit pe

cei flămânzi şi a îmbrăcat pe cei goi.

Pleacă dintre noi omul care avea totdeauna surâsul pe buze, inima deschisă,

dăruitoare şi maniere distinse. în raporturile cu semenii, chiar şi în raporturile

cu turma mică a copiilor, care îi erau aşa de dragi, lucra după lozinca biblică:

„Mai fericit este a da decât a lua"... Ca atare, evita jignirile înţepătoare,

precum şi profiturile deşarte, iar când trebuia să mustre, o făcea în marginile

decenţei şi sub imperiul unei voinţe blajine şi conciliante. Desfătarea prin

excelenţă a vieţii sale a constituit-o dăruirea din comorile nestemate ale

cărţii celei bune, căreia i-a dat o largă răspândire în şcoală, precum şi în

rândurile poporului, prin diferite societăţi culturale pe care le-a prezidat.

Cuvântări funebre ocazionale 304

Page 356: Colecţia de predici

Acum, când Pallida ora răpeşte dintre noi pe un apostol jertfelnic, îmi vin în

minte versurile pline de tâlc ale celebrului clasicist clujean, Vasile Bogrea, din

poezia Sfat:

Cuvântări funebre ocazionale 305

Page 357: Colecţia de predici

..Când moartea rine Şi de la tine, Ca de la mine Şi ori şi cine Prada reţine Ea

nu ridică Decât ce-i pică: Lutul şi haina."

Ridică lutul şi haina, dar supravieţuiesc, faptele şi învăţămintele lăsate

generaţiilor pe care le-ai crescut. Ostenelile tale nu s-au irosit în zadar, ci au

rodit şi vor rodi în toţi cei ce au păşit pragul liceului din Turda, unde sufletul

tău mare a oficiat slujba împlinirii nobilelor şi înaripatelor aspiraţii umane.

In clipa sfâşietoare a despărţirii, împărtăşim îndureratei şi încercatei familii

cuvinte de mângâiere, celor de aproape şi celor de departe, iar ţie, maestre

şi scump coleg, care acum păşeşti pe calea nemuririi, îţi zicem. Rămas bun,

asigurându-te că lucrarea ce ai făptuit în viaţă pentru neam şi lege, vom

căuta s-o desăvârşim, cinstindu-ţi astfel memoria după cuviinţă".

„Dumnezeu să-ţi dea odihna binemeritată"!

Cluj-Napoca, 9 martie 1954

CUVÂNT IA MOARTEA LUI ALIN MORARIU - 69 DE ANI

Maestru emerit al Sportului

Deplângem săvârşirea fulgerătore din viaţă, în ziua de 20 X. a.c., a

maestrului emerit al sportului Albin Morariu, în vârstă abia de 69 de ani.

Vestea morţii lui Albin Morariu ne-a umezit ochii celor care i-am cunoscut şi

preţuit vrednicia, îndeosebi pe aceea de om integru, de om de omenie, în

înţelesul superior al cuvântului. Nu ne-am aşteptat la o plecare aşa de

timpurie şi fără un semnal de alarmă prevestitor, a celui care iubea intens

viaţa şi lupta pentru înnobilarea ei prin cultivarea virtuţilor sportive.

Albin Morariu, bonomul şi prietenul curat ca lacrima, pleacă pe drumul fără

întoarcere, lăsând un gol în familia, de care era legat sufleteşte cu întreaga

lui fiinţă, şi în arena vieţii obşteşti - cu deosebire sportive - în care a activat

cu pasiune rar întâlnită. După judecata noastră omenească, moartea lui pare

ilogică, fiindcă cei buni ar trebui să trăiască două vieţi, ţinând seama de

mireasma inimii lor dăruitoare pentru familie şi societate, cum a făcut-o cu

prisosinţă adormitul în Domnul (N). Şi totuşi, unora nu le este dat să trăiască

până la capăt, să atingă măcar vârsta psalmistului. Taină de nepătruns, după

datele experienţei şi judecăţii noastre omeneşti, imperfecte... în lumina

învăţăturii creştine, moartea este uşa prin care sufletul trece în veşnicie. Prin

298 Ioan BUNEA

Page 358: Colecţia de predici

moarte, oricând ar veni, Hristos ne trece în comuniune cu Dumnezeu, ne

ridică pe treapta plenitudinii vieţii, bineînţeles după o călătorie înţeleaptă pe

drumul vieţii pământeşti.

Ţinând seamă de sensul creştin major al morţii, noi nu omagiem vârstele, ci

timpul pe care nu l-am lăsat să se prelingă nepăsător peste făptura noastră,

timpul care a săpat brazdele înţelepciunii, nu ale bătrâneţii, timpul în care am

căutat ceva, chiar dacă n-am găsit, am vrut ceva, chiar dacă n-am izbutit,

timpul în care am ars pentru ceva, ne-am mistuit pentru un ideal, fericirea de

a nu trăi sufocaţi într-o găoace...

Adormitul în Domnul (N) „a răscumpărat vremea" (Efes., 5, 16), viaţa lui a

fost un imn închinat muncii creatoare. Cronicarul Grigore Ureche, în Cronica

sa, spune. „Dumnezeu nu în mulţi, ci în puţini arată puterea sa". între cei

puţini care au dat ascultare chemării ce i-a fost hărăzită, împletind rodnic

gândurile şi faptele vieţii sale, lăsând pildă ziditoare posterităţii, se numără

decedatul.

Pentru a contura portretul sufletesc al defunctului, trebuie să ne ducem cu

gândul la familia din care a răsărit - şi de la care a primit merindea trupească

şi sufletească - petru căile sinuoase ale vieţii. Aici, alături de ceilalţi fraţi şi

surori, mulţi la număr, a pus la inimă poveţele desprinse de pe buzele unei

mame trudnice şi ale unui tată înţelept şi evlavios. A înţeles, din ceea ce l-au

povăţuit părinţii, îndrumarea - sinonimă cu povaţa lui Solomon: „Cel ce ia

seama la poruncă îşi păstrează sufletul său... cel ce are milă de sărman

împrumută domnului, şi el îi va răsplăti fapta lui cea bună" (Pilde, 19, 16-17).

Cu această zestre morală şi-a luat zborul de la cuib şi, pretutindeni pe unde

şi-a purtat paşii, s-a dovedit om al acţiunii ziditoare, traducând în faptă

şoaptele tainice ale unei împărăţii venite de dincolo de aspectul schimbător şi

efemer al lucrurilor. Acestea sunt trăsăturile luminoase, fundamentale, ale

portretului moral al decedatului: caracterul integru şi cultul prieteniei,

elocvente pentru învederarea omeniei, proprie fiinţei sale.

Caracterul lui moral s-a vădit, întâi în sinceritatea deplină, în francheţea rar

întâlnită. A avut repulsie pentru prefăcătorie, n-a purtat mască, n-a avut două

sau mai multe feţe, cum au mulţi pretinşi imaculaţi şi moralizatori. Cumpănit

299 Ioan BUNEA

Page 359: Colecţia de predici

la vorbă şi faptă, nu s-a făcut colportor de clevetiri defăimătoare... Deviza lui

era: a nu spune despre altul numai bine. I-a repugnat înfumurarea, izvorul

tuturor prăbuşirilor, fiind modest, cuceritor prin modestia lui. Totdeauna, a

existat, în repertoriul moral al vieţii decedatului, o concordanţă deplină între

gând, vorbă şi faptă. Cuvântul dat a fost datorie curată, cu riscul pagubelor

personale, de aceea prietenia a fost pentru el virtutea prin excelenţă: „Mai

mare dragoste decât aceasta, ca cineva să-şi pună sufletul pentru prietenii

săi, nimeni nu are" (loan, 15-313).

Aşa a fost Albin Morariu, aşa l-am cunoscut toţi, modest, inimos, săritor,

zâmbitor, discret, duios în vorbă, calităţi cu care se strecura pe nesimţite în

sufletele acelora cu care venea în contact. Nu se desprindeau de pe buzele

lui cuvinte de jignire, nici apostrofări mai aspre, ci totul se desfăşura în

marginile voioşiei, a glumei reconfortante. N-am exagera dacă am spune că a

fost extraordinar, fără vicleşug.

îl revăd în minte, în anii refugiului, la Turda, iniţiind în tainele sportului pe

elevii liceului abordând teme sportive ce urmăreau modelarea sufletească a

„voinicilor Ardealului" în dragostea de aceste meleaguri, o parte din ele

vremelnic şi samavolnic înstrăinate. îl revăd plin de avânt tineresc

participând la înjghebarea folclorică sportivă „Şoimii Carpaţilor", având în

frunte pe savantul medic Dr. Iuliu Haţieganu, ducând culorile ei dincolo de

hotarele ţării.

Sportul a fost pasiunea vieţii decedatului, încă din trecutele vremi, când prea

puţin preţ se punea pe această ramură a activităţii culturale. S-a îndeletnicit

cu sportul nu dintr-un veleitarism oarecare, nici pentru slavă deşartă. L-a

conceput ca mijloc de întărire a sănătăţii, de ridicare a omului, cu deosebire a

tinerilor, deasupra patimilor şi de substituire a gândurilor otrăvitoare, cu

gânduri generoase... Era duşmanul soma- latriei, punând sportul în slujba

unei etici a persoanei şi dragostei... * Evident că personalitatea polivalentă a

decedatului s-a răsfrânt şi asupra familiei, fiind povăţuitorul şi osârduitorul

pilduitor pentru fericirea ei. Astăzi, îi binecuvântează pe toţi din obştea

familială, cei de faţă şi cei de departe, cu încredinţarea că imaginea lui

senină va rămâne mereu vie în inimile lor.

300 Ioan BUNEA

Page 360: Colecţia de predici

* * *

Cu moartea lui Albin Morariu pierdem o fiinţă aleasă, dar lumea gândurilor

sale nobile, a pasiunilor sale transfiguratoare, nu va pieri, fiindcă zestrea

morală agonisită de el va rodi în generaţiile ce-i vor lua pilda ca îndreptar.

Numele lui nu se îngroapă în uitare, el fiind fântână de apă vie din care

generaţii după generaţii urmează să se adape şi să primească îndemn pentru

faptele altruiste!

Ne-a părăsit aşa cum a trăit, modest şi zâmbitor, cu cugetul împăcat că şi-a

împlinit misiunea pe care a avut-o, aş îndrăzni să spun că a trecut din lume

cu un aer de eleganţă boemă. Noi îl însoţim cu rugă fierbinte către milostivul

Dumnezeu, să-i fie somnul lin, să aibă pacea peregrinului care a avut

mulţumirea că ceea ce a adăpat i s-a împlinit, în veci să fie pomenirea lui!

Cluj-Napoca, 23 octombrie 1974

301 Ioan BUNEA

Page 361: Colecţia de predici

CUPRINS

ROSTIRI DESPRE AŞEZAREA ÎNTRU IUBIRE (loan Chirilă) ... i

PRECUVÂNTARE...................................... .....................5

partea întâi: cuvânt de învăţătură la botez

TAINA SFÂNTULUI BOTEZ.............................................9

SIMBOLISMUL MOMENTELOR TAINEI SF. BOTEZ. ...... 15

BOTEZUL AUTENTIC, „CU APĂ ŞI CU DUH SFÂNT" .... 20

DE CE BOTEZĂM COPIII!?........................................... 24

partea a doua: cuvânt de învăţătură la cununie

TAINA SFINTEI CUNUNII. ESENŢA EI........................... 33

UNITATEA ŞI INDISOLUBILITATEA CĂSĂTORIEI.......... 37

SIMBOLISMUL MOMENTELOR PRINCIPALE DIN

RÂNDUIALA CUNUNIEI............................................... 42

FAMILIA - LEAGĂNUL FERICIRII OMENEŞTI................. 47

COPIII-DAR DE LA DUMNEZEU. ÎNŢELEAPTA LOR POVĂŢUIRE 51

PARTEA A TREIA: CUVÂNT DE ÎNVĂŢĂTURĂ LA ÎNMORMÂNTARE

CUM PREDICĂM LA ÎNMORMÂNTĂRI?...................... 59

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREDINCIOS DE ORICE VÂRSTĂ

Sensul morţii în concepţia creştină............................ 71

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI INTELECTUAL

Viaţă-moarte.............................................................. 75

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI BĂTRÂN

Credinţa - reazim vieţii şi tărie în faţa morţii..............80

AL DOILEA CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREŞTIN DE ORICE VÂRSTĂ

Sfânta Euharistie - merinde pe drumul veşniciei........85

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI PREOT

Apostolatul preoţesc............................ ..................... 90

AL DOILEA CUVÂNT LA MOARTEA UNUI PREOT

Virtuţile preotului....................................................... 94

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREŞTIN ÎNŢELEPT

Folosirea timpului pentru mântuire............................98

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREDINCIOS CARE ŞI-A ÎNŢELES CHEMAREA

Există o deşertăciune a vieţii?............................... 102

Page 362: Colecţia de predici

CUVÂNT LA MOARTEA UNEI ENORIAŞE VIRTUOASE

Legătura viilor cu morţii, legătură veşnică a iubirii.. 106

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI DREPT-CREDINCIOS

Călător şi oaspete.................................................... 110

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREDINCIOS CUMPĂTAT

Trupul - părtaş la destinul creştinului...................... 114

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI PRUNC

Tăria morală a creştinului. Optimismul creştin......... 119

Cuprins 30.

Page 363: Colecţia de predici

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI TÂNĂR

întrebuinţarea cu folos a fiecărei clipe a vieţii pământeşti 124

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI MIRE.......................128

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI JURIST

Iubirea - pivotul dreptăţii.................... .................... 133

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREDINCIOS CARE A BOLIT MULT înţelesul creştin

al suferinţei............................. ......................... 137

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREDINCIOS ASASINAT

Urgisirea crimei........................................................ 141

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI TATĂ'VĂDUV

Bărbăţia creştină...................................................... 144

CUVÂNT LA MOARTEA UNEI VĂDUVE

Chivernisirea înţeleaptă a vieţii............................... 149

CUVÂNT LA MOARTEA UNEI MAME

Icoana mamei.......................................................... 155

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREDINCIOS DECEDAT ÎN SĂPTĂMÂNA LUMINATĂ

învăţături greşite cu privire la învierea de obşte şi

Judecata de Apoi...................................................... 160

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREDINCIOS DECEDAT SUBIT

Rugăciunile celor vii pentru cei morţi...................... 166

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI BUNIC

Nemurirea sufletului............................................. . . 172

CUVÂNT LA MOARTEA UNEI BUNICI -

Viaţa veşnică......... ................................................ 177

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREDINCIOS EVLAVIOS ŞI DREPT

Sancţiunea divină. Rai - Iad..............................;...... 182

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREDINCIOS VÂRSTNIC

Starea sufletului după moarte. Judecata particulară 187

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI BĂTRÂN EVLAVIOS

Sancţiunea divină Judecata obştească. .................. 192

CUVÂNT LA MORMÂNTUL UNUI SINUCIGAŞ

Sinuciderea. Veştejireaei.................................. ...... 197

304 Ioan BUNEA

Page 364: Colecţia de predici

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREDINCIOS PURUREA NEVOITOR CĂTRE

MÂNTUIRE Trăirea în Domnul -Moartea întru Domnul 201

CUVÂNT LA MOARTEA UNEI PREOTESE

Misiunea educativă a preotesei............. .......... ........206

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI DASCĂL

Apostolatul dăscălesc...............................................211

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI MEDIC

Misiunea umană a medicului........................... ........216

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI ENORIAŞ VIRTUOS

Viaţă - Moarte - înviere - Preamărire.........................221

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CÂNTĂREŢ BISERICESC Misiunea cântăreţului

bisericesc în

buna desfăşurare a serviciilor divine.........................226

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI EPITROP PAROHIAL (decedat în Vinerea Mare şi

înmormântat a doua zi de Paşti) Moarte-înviere (Conlucrarea epitropului şi

parohul în

chivernisirea bunurilor parohiale).................... ........231

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI SLUJBAŞ PENTRU BINELE OBŞTESC

Slujirea intereselor obşteşti...................................... 236

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI INGINER

Misiunea creatoare a creştinului......................../............ 241

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREDINCIOS FRĂMÂNTAT ' DE PROBLEME

ESCHATOLOGICE

Netemeinicia milenarismului.....................................246

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREŞTIN INDIFERENT

Dreapta judecată......................................................251

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREŞTIN ISPITIT DE CREDINŢE DEŞARTE

Necroinanţia - învăţătură anticreştină...................... 257

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CONVERTIT

Sfârşit creştinesc - vieţii noastre.............................. 263

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREDINCIOS ACCIDENTAT

Veşnicia - reversul clipei...........................................268

Cuprins 305

Page 365: Colecţia de predici

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREDINCIOS MISTUIT DE DORUL DESĂVÂRŞIRII

Problematica vieţii şi a morţii..............................273

CUVÂNT LA MOARTEA UNEI FEMEI FĂRĂ FAMILIE

Munca şi rugăciunea - ajutor întru necazuri..............279

CUVÂNT LA SLUJIREA PĂRĂSTASULUI

Semnificaţia dogmatică a momentelor din

„Rânduiala parastasului"..........................................282

PARTEA A PATRA CUVÂNTĂRI FUNEBRE OCAZIONALE

CUVÂNT LA MOARTEA PROFESOAREI

ANA VOILEANU-NICOARĂ........... ...................289

CUVÂNT ROSTIT LA MOARTEA PROFESORULUI

ILIE MARINCA DE LA LICEUL DE BĂIEŢI DIN TURDA293

CUVÂNT LA MOARTEA PROFESORULUI ŞI DIRECTORULUI

PETRE SUCIU DE LA LICEUL DE BĂIEŢI DIN TURDA 296

CUVÂNT LA MOARTEA LUI ALIN MORARIU - 69 DE ANI 299

II) . Pr. Gh. Liţiu, Cuvânt la înmormântare, în revista „Biserica Ortodoxă

Română", Nr. 9-10 /1978, p. 1133-1134; Vezi şi: Prot. Dr. M. Bănescu,

Marginalii laproble-

I matica necrologului, în „Mitropolia Banatului", Nr. 10-12 /1980, pp. 697-699-

12). „Arhiva Someşană", Năsăud, Nr. 23 / 1938.

4. Dozarea materialului omiletic în cadrul necrologului

în alcătuirea necrologului, preotul este îndatorat să ţină seama de

anumite reguli de credinţă creştină, deşi prioritar, este zelul apostolic.

El nu trebuie să uite că necrologul încorporează în conţinutul lui două

grupe de idei: parenetice şi panegirice. în partea parenetică a

necrologului, se expune învăţătura religioasă şi morală creştină, aşa cum

este ea formulată de Biserica creştină, spre a întări şi mângâia sufleteşte

* * *

Pământul avar, care cu zgârcenie împrumută o mână de ţărână, fără nici o

discriminare, tuturora, şi-a cerut cu grăbire împrumutul înapoi, în persoana

profesorului llie Marinca. El însă n-a murit cu totul, fiindcă

306 Ioan BUNEA