100 de ilustrații pentru predici (X)Traducere: Cristina Ruţă 1. Creşterea copiilorÎn casa părintească ne formăm simţul identităţii. Fiecare copil are dreptul la o viaţă de familie fericită şi sigură. Fiecare copil are dreptul la iubirea părinţilor săi.Renumitul psihiatru Alfred Adler a avut în copilărie următoarea experienţă care ilustrează ascendentul pe care îl are o credinţă asupra comportamentului şi capacităţii. Nu a avut parte de un start bun în ale matematicii, aşa că profesoara a ajuns la convingerea că „nu le avea cu matematica”, convingere pe care le-a comunicat-o şi părinţilor lui, sfătuindu-i să nu aibă aşteptări prea mari de la el. Părinţii au îmbrăţişat convingerea profesoarei. Adler a acceptat pasiv evaluarea care-i fusese făcută, de altfel confirmată de notele pe care le lua la această materie. Într-o zi, însă, după ce profesoara a scris pe tablă o problemă pe care nimeni nu ştia să o rezolve, Adler a avut revelaţia soluţiei, aşa că a ridicat mâna spunând că el ştie cum se rezolvă. Profesoara a râs şi împreună cu ea, toată clasa. Atunci băiatul s-a ridicat indignat şi cu paşi hotărâţi s-a dus la tablă şi a rezolvat problema spre surpriza tuturor. Astfel, Adler şi-a dat seama că înţelegea aritmetica şi cu încredere proaspătă în capacitatea sa a purces la a deveni un elev bun la matematică.Este nevoie să ne încurajăm copiii, nu doar să îi înconjurăm cu dragostea noastră, ci şi să îi ajutăm să se simtă persoane competente.2. Nu pe cine cunoşti, ci cine te cunoaşteO vorbă din bătrâni spune că „Nu ce cunoşti, ci pe cine cunoşti contează”. Însă şi mai corect spus ar fi „Nu pe cine cunoşti, ci cine te cunoaşte contează”. De exemplu, important nu este să cunoşti comerciantul care îţi poate face o ofertă bună în materie de maşini, ci dacă el te cunoaşte suficient de bine ca să îţi facă o ofertă bună.Tot la fel stau lucrurile şi în ceea ce priveşte relaţia noastră cu Dumnezeu. Nu este suficient să ştim că Dumnezeu ne dă mântuirea prin Isus, ci ceea ce contează cu adevărat este că Dumnezeu ne cunoaşte suficient de bine pentru a ne oferi darul mântuirii.Şi aceasta este temelia pe care trebuie să stăm. Omul nesocotit va sta pe propria temelie, bizuindu-se pe propriile realizări, pe propriile fapte, pe propriul cuvânt. Omul înţelept, însă, stă pe temelia luiDumnezeu, ştiind că ceea ce Dumnezeu a făcut ne salvează, faptele lui Dumnezeu ne aduc iertarea şiviaţa veşnică şi cuvântul lui Dumnezeu împlineşte făgăduinţele veşnice.3. Armata Domnului

După încheierea predicii, pastorul ne aştepta la ieşire pentru a da mâna cu fiecare. Când prietenul meu a ajuns în dreptul lui, pastorul l-a prins de mână şi l-a tras deoparte, zicându-i: „Tu trebuie să te alături Armatei Domnului!”.Prietenul meu i-a spus: „Pastore, dar deja fac parte din Armata Domnului.”„Şi atunci cum se face că nu te văd decât de Paşte şi de Crăciun?”Prietenul meu i-a şoptit: „Fac parte din Serviciile Secrete.”4. Bunicii nu-i place la noi, la bisericăDoi tineri căsătoriţi din Arkansas au intrat într-o biserică unde se striga, se bătea din palme şi se ţopăia foarte mult, dar pentru Hristos. Şi tinerii noştri încercau din răsputeri s-o convingă pe bunica să meargă şi ea cu ei la biserică.„Oh, bunico, ar fi trebuit să îi vezi! Duhul Sfânt era sigur prezent!”Bunica nu spunea nimic, legănându-se în continuare în balansoar.„Şi ar fi trebuit să îl vezi pe predicator. Era prins cu desăvârşire: striga cu toată puterea şi oamenii săreau ca floricelele de porumb lăundându-L pe Domnul! Era incredibil!”Bunica se legăna înainte, în tăcere.„Bunico, chiar nu îţi place biserica noastră? Nu ai spus nimic până acum!”În sfârşit, bunica a deschis gura şi le-a spus: „Drăguţilor, uitaţi care e treaba: nu mă interesează cât de tare strigă, cât de sus sar, ci numai ce fac atunci când ajung din nou pe pământ. Asta contează cu adevărat.”5. Nisipurile instabile de sub Turnul din PisaÎn 1990, „Turnul înclinat din Pisa” a fost redeschis pentru public, după mai mulţi ani în care au fost efectuate lucrări de renovare care au costat 25 de milioane de dolari, în vederea stabilizării construcţiei. Au fost îndepărtate 110 tone de pământ, astfel reducându-se renumita înclinaţie cu circa 40 cm. De ce a fost necesară această intervenţie? Deoarece de-a lungul secolelor turnul de 57 m  s-a înclinat tot mai mult, până într-acolo că vârful se găsea 5 m mai la sud decât baza şi autorităţile italiene se temeau că dacă nu se intervenea, turnul avea să se prăbuşească. Cărui fapt se datora această problemă? Proastei proiectări? Proastei executări a lucrării de construcţie? Proastei calităţi a materialelor de construcţie? Nu, nici una din  toate acestea nu era cauza. Problema era dedesubt: turnul fusese clădit pe nisipurile instabile ale unui fost estuar. Solul nu era suficient de stabil ca să susţină un monument de o asemenea mărime.Şi poate nu ştiaţi, turnul nu este decât clopotniţa catedralei locale.6. Pierderea şi câştigul lui Matei  Când Matei a hotărât să Îl urmeze pe Isus, a pierdut mult, dar a şi câştigat mult, aşa cum remarcă William Barclay:A pierdut o slujbă sigură, dar a găsit un destin. A pierdut un venit frumos, dar a descoperit onoare. A pierdut securitatea confortabilă, dar a descoperit o aventură la care nici nu ar fi visat. Poate că dacă acceptăm provocarea lui Isus, ne vom descoperi mai săraci în cele materiale, poate că ambiţiile lumeşti vor trebui abandonate, însă mai presus de orice

îndoială este faptul că vom găsi o pace şi o bucurie de viaţă pe care niciodată nu le-am fi cunoscut. În Isus Hristos, omul află bogăţie mai presus de orice ar fi nevoit să abandoneze pentru Hristos.7. Ce-ar fi fost...?Încă din grădina Edenului  oamenii au trecut de o parte sau de alta.Un film recent, „October Sky”, ilustrează acest lucru. Homer Hickam, licean în Virginia de Vest, se confruntă cu o decizie importantă. Homer făcea parte dintr-un grup de amici; nu erau copii din familii înstărite şi ştiau foarte bine ce înseamnă să te asociezi cu cine nu trebuie, mai cu seamă cu John, roşcatul cu faţa acoperită de coşuri, lângă care nimeni nu s-a aşezat vreodată la masă. Într-o zi, Homer a aflat că ciudatul John cunoştea multe despre rachete. Şi mai presus de orice, Homer îşi dorea să ştie totul despre rachete şi nu ştia ce să facă: să îşi vadă de interes şi să se afişeze cu John sau să facă ceea ce toţi ceilalţi aşteptau de la el şi să se ferească de John ca de lepră?În scena din sala de mese, Homer se îndreaptă către masa unde stătea John. Prietenii lui îi spun: „Nu, nu merge la el! Nu vorbi cu el! Nimeni nu o să mai vorbească cu tine niciodată!” Dar Homer a mers mai departe. „Ce doreşti?” l-a întrebat John. „Am auzit că te pricepi la rachete.” „Şi ce anume te interesează să afli despre rachete?” Şi astfel s-a legat o prietenie care avea să ducă la întemeierea unui grup de 4 tineri, „Rocket Boys”, care aveau să aducă o glorie scurtă oraşului Coalwood, dar şi la o carieră distinsă în aeronautică pentru Homer Hickam.Se ridică o întrebare: ce ar fi fost dacă Homer şi-ar fi ascultat prietenii şi ar fi stat departe de John? Ce-ar fi fost dacă Homer nu ar fi vorbit niciodată cu acest băiat sclipitor pe care ceilalţi îl considerau un fraier? Ce ar fi ratat Homer – şi lumea – dacă nu s-ar fi abătut de la ordinea socială prestabilită, rămânând în cercul său de prieteni?Îi văd pe Matei, Petru, Iacob şi Ioan cum se apropie de Isus: „Am auzit că ştii multe despre Dumnezeu.” „Ce vreţi să aflaţi?”Ce ar fi ratat lumea dacă oameni aceştia ar fi hotărât să asculte de sfatul prietenilor lor?8. Teama noastră cea mai mare„Lucrul de care ne temem cel mai mult nu este că am fi necorespunzători. Lucrul de care ne temem cel mai tare este că suntem puternici peste măsură. Este lumina, nu întunericul nostru, ceea ce ne înspăimântă cel mai tare. Ne întrebăm: cine sunt eu să fiu strălucitor, superb, talentat, fabulos? Dar cine eşti tu să nu fii aşa? Căci tu eşti copilul lui Dumnezeu!” – Nelson Mandela9. Nu poţi doar să faci prezenţă!Robert Fulghum ne spune povestea adevărată a unui om, unul dintre eroii săi, pe nume Lary Walters. La vârsta de 33 de ani, Larry s-a hotărât să îşi privească vecinii dintr-o altă perspectivă. Aşa că a mers la depozitele armatei de unde a achiziţionat 45 de baloane meteorologice. În după-amiaza aceleiaşi zile, s-a legat de un scaun de grădină, de care mai mulţi

prieteni au ataşat baloanele umflate cu heliu. Şi-a luat la el mai multe sticle de suc, un sandviş cu unt de arahide şi un pistol de jucărie cu care să tragă în baloane atunci când va fi dorit să aterizeze.Larry gândea că baloanele aveau să îl înalţe la o înălţime nu mai mare de 30-40 de metri, pentru ca după ce funia cu care era fixat la pământ a fost tăiată, scaunul de grădină să se înalţe cu el cu tot la 3000 de metri în înaltul cerului, astfel ajungând intercalat fără voie în orarul de zboruri al aeroportului Los Angeles. Era prea înspăimântat ca să tragă în baloane şi aşa se face că a rămas în aer mai mult de două ceasuri, silind aeroportul să îşi închidă pistele, cu consecinţa unor decalaje grave în desfăşurarea traficului aerian.După ce a fost adus cu bine înapoi pe pământ – şi consemnat la poliţie – reporterii i-au pus 3 întrebări: „Ţi-a fost frică?” „Da.” „Ai mai face-o încă o dată?” „Nu.” „De ce ai făcut-o?”  „Pentru că nu poţi să stai aşa fără să faci nimic!”Larry a simţit ceea ce cu toţii simţim. Este acelaşi lucru care l-a motivat pe Matei să abandoneze o afacere bănoasă, iar pe Avraam să îşi părăsească locul natal. Viaţa înseamnă mai mult decât simpla prezenţă pe pământ. Este ceva care ne cheamă mai sus, mai departe.10. Tatăl lui Mark TwainPe când eram un băiat de 14 ani, tatăl meu era aşa de ignorant că aproape că nu-l sufeream în preajmă. Însă după ce am mai crescut şi am ajuns la 24 de ani, am rămas uimit de cât de mult învăţase bătrânul în cei 7 ani.11. Nu mânca fructul interzis!Atunci când copiii v-au scăpat de sub control, vă puteţi mângâia cu gândul că nici atotputernicia lui Dumnezeu nu s-a extins asupra copiilor Săi. După ce a făcut cerurile şi pământul, Dumnezeu i-a creat pe Adam şi pe Eva. Şi primul lucru pe care li l-a spus a fost „Nu!”„Nu ce?” a răspuns Adam.„Nu mâncaţi fructul interzis!”„Fructul interzis? Avem fructe interzise? I-auzi Eva! Avem fructe interzise!”„Nu te cred!”„Pe cuvânt de onoare!”„Nu mâncaţi fructul acela!” le-a spus Dumnezeu.„De ce?”„Pentru că Eu sunt Tatăl vostru şi vă spun să nu mâncaţi fructul interzis.”După câteva minute, Dumnezeu îşi vede copiii care făcuseră o pauză ca să mănânce un măr şi se înfurie.„Nu v-am spus să nu mâncaţi fructul interzis?”„Ăăăă...” a gângăvit Adam.„Şi-atunci de ce aţi mâncat?”„Eu nu ştiu nimic...” a răspuns Eva.„Ea a început!” s-a băgat Adam.„Ba nu!”„Ba da!”

Şi atunci Dumnezeu le-a dat pedeapsa ca şi ei să aibă la rândul lor copiii.12. Voi fi mereu lângă tineCutremurul din 1989 din Armenia a ucis mai mult de 30000 de oameni în mai puţin de 4 minute. În panica ce cuprinsese pe toată lumea, un tată s-a repezit spre şcoala fiului său. Ajuns acolo, a găsit clădirea complet năruită. Şi cum stătea şi se uita la grămada de moloz ce fusese şcoala, şi-a adus aminte de promisiunea pe care i-o făcuse fiului său. „Indiferent de ce s-ar întâmpla, voi fi mereu lângă tine.” Ochii i s-au umplut de lacrimi şi deşi nu mai avea ce face, pur şi simplu nu-şi putea lua gândul de la promisiunea făcută.Şi-a adus aminte că sala în care învăţa fiul său era în colţul din spate, dreapta, al clădirii. A mers acolo şi a început să dea molozul la o parte. Imediat au început să se arate şi alţi părinţi, bătându-se cu pumnii în piept şi jelind: „Fiul meu! Fiica mea!” Au încercat să îl smulgă de pe grămada de moloz spunându-i că era prea târziu, copiii muriseră, nu mai putea face nimic. „Du-te acasă!” Chiar şi un poliţist şi un pompier au încercat să îl facă să plece acasă. Dar la toţi el le spune: „Aveţi de gând sau nu să mă ajutaţi?” Nu i-au dat nici un răspuns, iar el a continuat să sape după fiul său. Trebuia să se convingă că fiul lui chiar murise. Au trecut 8 ore, 12 ore, 24 de ore, 36 de ore. În ceasul al 38-lea, dând la o parte ultimul bolovan, a auzit glasul fiului lui. „Armand!” şi-a chemat tatăl fiul pe nume şi glasul s-a auzit întrebând: „Tati?”  „Da, eu sunt, tata!” Şi apoi s-au auzit aceste cuvinte fără preţ: „Tati, le-am spus celorlalţi copii să nu se-ngrijoreze pentru că dacă tu eşti în viaţă, atunci sigur ai să vii să mă salvezi pe mine, şi dacă mă salvezi pe mine, atunci şi ei sunt salvaţi. Aşa mi-ai promis, tăticule, că vei fi lângă mine, indiferent ce s-ar întâmpla.”13. BisericaLegea pentru orice biserică este şi va fi  „evanghelizarea sau fosilizarea”. – Geroge E. Sweazy14. BisericaLumea este parohia mea. – John Wesley15. BisericaŞi s-a mai spus că evanghelizarea nu se găseşte pe agenda bisericii, ci alcătuieşte agenda bisericii. – Brett Blair.16. Vremuri grele pentru evanghelizare„Evanghelizarea” este un cuvânt frumos care şi-a pierdut puterea de atracţie [eficacitatea].Cumva, în călătoria sa de la Ierusalim la Ierihon, a căzut printre tâlhari care l-au rănit şi l-au jefuit, după care au plecat şi l-au lăsat să zacă pe jumătate mort. Ar fi nevoie de un samaritean impulsiv care să cuteze să se dea jos de pe catârul lui pentru a-l aşeza pe acest nefericit pentru a-l duce la han unde să-i acorde îngrijirile necesare. Şi lucrul acesta este cât se poate de adevărat pentru că o adevărată procesiune de preoţi şi leviţi trec pe lângă, nu numai refuzând să dea o mână de autor, dar, mă tem, şi chicotind în sinea lor de nenorocirea amărâtului aceluia.

17. Evanghelizare intelectualăPuţine sunt capitolele din istoria studiilor superioare la fel de încurajatoare ca cel al preşedinţiei marelui Timothy Dwight la Yale. Când Dwight a ajuns preşedinte la Yale, forţele anti-creştine deja deţineau un control robust, astfel că o răsturnare de situaţie părea cu neputinţă. În clasa bobocilor din toamna 1796 nu se găsea decât un singur „creştin mărturisit”, iar în anul II, nici unul. Biserica universităţii se pipernicise la 2 membri. Strategia lui Dwight consta în forţarea inamicului într-o poziţie defensivă. I-a încurajat pe studenţi să dezbată deschis validitatea credinţei creştine, fiecare putând să îşi susţină poziţia fără teamă de repercusiuni negative, pentru ca la final însuşi preşedintele avea să ia cuvântul. Evitarea confruntării nu era stilul lui. A atacat deschis, în plin şi cu putere, pentru ca lumea să vadă prăbuşirea inamicului. Timp de 6 luni, preşedintele Dwight a predicat pe tema credinţei creştine. Deşi văzul i se deteriorase atât de rău că numai cu mare dificultate mai putea scrie ori citi un rând, a predicat în fiecare duminică, şi-a predat cursul şi s-a achitat de responsabilităţile administrative. La responsabilităţile oficiale a mai adăugat-o şi pe cea a unei serii de conferinţe pe tema „Dovezi ale revelaţiei divine”. S-a spus că „a hăituit necredinţa afară din toate ascunzătorile sale”.După o lungă şi răbdătoare aşteptare, în primăvara anului 1802 a avut loc o monumentală redeşteptare religioasă. În sfârşit Dumnezeu a văzut cu cale să răsplătească truda robului său credincios: o treime din cei 230 de studenţi ai universităţii au devenit convertiţi plin de credinţă. Mai mult de 30 dintre aceştia au intrat în lucrarea de pastoraţie, iar ceilalţi şi-au exercitat influenţa pe alte căi, până la sfârşitul zilelor lor.18.Se povesteşte despre 2 bărbaţi care se plimbau pe o plajă mexicană, discutând unul cu celălalt. În depărtare au văzut pe cineva care arunca ceva în ocean. Apropiindu-se mai mult, au văzut că omul acela se apleca, lua ceva de pe jos după care îl azvârlea în ocean. Apropiindu-se şi mai mult, au văzut că era un localnic.Plaja era plină de stele de mare lăsate pe nisip de valul mareic, iar localnicul le arunca înapoi în apă. Unul dintre cei doi bărbaţi l-a întrebat ce face.„Arunc stelele de mare înapoi în apă pentru că altfel vor muri.”„Asta am înţeles, însă uită-te de jur împrejur: plaja e plină de stele de mare. Trebuie să fie mii şi mii. Şi atunci de ce crezi că va conta ceea ce faci dumneata?”Localnicul s-a plecat, a cules o stea de mare, a aruncat-o departe în mare şi cu un zâmbet pe faţă i-a spus: „Pentru asta a contat.”19. Dl. EternitatePoate că aţi auzit de dl. Eternitate care a trăit în Australia în urmă cu câţiva ani. În tinereţe fusese alcoolic, însă mai înainte de a ajunge la vârsta mijlocie, a fost convertit pentru ca ulterior el însuşi să ajungă evanghelist. La puţin timp de la convertire a auzit o predică intitulată „Ecouri ale

eternităţii”. A fost aşa de prins de importanţa cuvântului „eternitate” că a început să îşi folosească timpul liber pentru a răspândi mesajul de un cuvânt în tot oraşul Sidney. „Eternitate îmi suna continuu în minte. Deşi de-abia îmi puteam scrijela numele, simţeam îndemnul de la Dumnezeu ca să scriu cuvântul acesta.”Ei şi de 50 de ori pe zi, timp de mai bine de 30 de ani, a scris cu cretă albă „eternitate” pe trotuarele din Sidney, de obicei dimineaţa devreme. La moartea lui, ziarele din Sidney au publicat istoria neobişnuită a bărbatului care a scris cu cretă albă „eternitate” pe străzile oraşului, de peste 500 de mii de ori. Gândul eternităţii ne marchează cu seriozitatea cu care trebuie să ne avem în vedere sufletul.20. Devotamentul lui ChrysostomusChrysostomus a fost patriarhul Constantinopolului în sec 4. Una dintre istoriile despre mărturia lui credincioasă relatează ocazia în care împăratul roman a dispus să fie arestat sub acuzarea de a fi creştin. Dacă Chrysostom nu se lepăda de Hristos, atunci împăratul avea să îl expulzeze din imperiu. Răspunsul lui Chrysostom la această ameninţare a fost că împăratul nu avea cum să facă lucrul acesta pentru că „lumea întreagă este împărăţia Tatălui meu.” „Atunci am să-ţi iau viaţa.” „Nu ai cum pentru că viaţa mea este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu.” Ameninţat apoi cu pierderea averii, sfântul a replicat: „Cu neputinţă deoarece comoara mea se găseşte, împreună cu inima mea, în ceruri.” Împăratul a mai făcut o încercare: „Atunci te voi izgoni de aici şi nu vei mai avea nici un prieten.” Din nou, Chrysostom a răspuns: „Nu ai cum pentru că eu am un Prieten de care tu nu mă poţi despărţi. Tu nu îmi poţi face nici un rău.”21. În viaţă, cu suferinţaSuferinţa şi durerea fac parte integrantă din viaţă, însă aceasta nu înseamnă că trebuie să ne umilească, să ne biruie, să ne nimicească. Un articol din Detroit News relata anii de glorie ai lui Kirk Gibson, pe vremea când juca la Tigers. Puţini ştiu preţul de durere şi agonie al acestei glorii.Potrivit articolului, Kirk Gibson este un jucător care ştie să trăiască cu durerea. În 1980, a suferit o ruptură de cartilaj la încheietură. Doi ani mai târziu, şi-a luxat piciorul stâng, a suferit un traumatism la genunchi şi o entorsă severă. În 1983 a suferit o operaţie la genunchi, iar în 1985 a avut nevoie de 17 copci după ce a primit în gură o minge de baseball. Pe lângă toate acestea a mai suferit un traumatism muscular, un altul la călcâiul drept şi o luxaţie de gleznă. Dintre toate cea mai gravă a fost ruptura de ligament de la gleznă, în 1986, anul care se preconiza a fi cel mai bun. Întrebat despre durere, Gibson a spus: „Tot ceea ce facem în viaţă îşi are plusurile şi minusurile sale. Însă pentru plusurile pentru carieră, pentru mine şi familie, merită. Este calea pe care o aleg. ”   22. Importanţa acoperişului pe vremea lui IsusÎn timpurile biblice, acoperişul casei era un loc de activitate intensă. Suprafaţa plană, situată la înălţime şi în aer liber, era locul perfect pentru vânturarea cerealelor, uscarea fructelor, depozitarea cerealelor, nucilor,

fructelor şi pentru uscarea rufelor.Acoperişul casei mai era şi loc de întâlnire, ţinând cont de lucrările numeroase care se desfăşurau acolo, şi de asemenea loc de dormit, în nopţile călduroase de vară.Şi acoperişul, datorită poziţiei la înălţime şi în aer deschis şi datorită frecventelor adunări de oameni, era un loc ideal pentru vestirea soliilor.23. Renunţarea la toateAlexandr Soljeniţîn a luptat în armata rusă, în Primul Război Mondial. A fost decorat pentru eroismul dovedit şi avansat la gradul de căpitan. În 1945, în timp ce a lupta pe frontul german, a fost arestat pentru că într-o scrisoare adresată unui prieten îl criticase pe Stalin. A fost condamnat la 8 ani de muncă silnică în lagăr. După cei 8 ani, a fost exilat în Kazakstan, însă după moartea lui Stalin, situaţia i s-a ameliorat, iar în 1956 şi-a recăpătat cetăţenia rusă. Primele romane prezintă viaţa grea în lagărele de muncă. „O zi din viaţa lui Ivan Denisovich” a primit acceptul pentru publicare în urma intervenţiei lui Nichita Hrusciov.  În anii următori din nou a fost considerat un element periculos şi ostil şi din nou a fost arestat şi închis. A fost acuzat de trădare, şi-a pierdut cetăţenia şi a fost deportat în vest. Datorită deportării din 1974 a putut primi personal premiul Nobel pentru literatură care îi fusese decernat în urmă cu 4 ani.În „Arhipelagul Gulag”, Soljeniţîn realizează cronica operaţiunilor sistemului sovietic totalitarist din 1918 în 1956, pe baza amintirilor şi experienţelor persoanele din perioada petrecută în lagăr. Ne spune cum reuşeau prizonierii să reziste la abuz şi interogatorii, în condiţiile în care mulţi dintre ei nu făcuseră nimic rău. Iată un scurt fragment din carte:Cum să rămâi pe poziţie atunci când eşti slab şi sensibil la durere, când cei pe care îi iubeşti sunt în viaţă, când eşti nepregătit? Ce ţi-ar trebui ca să te facă mai puternic decât interogatorul, mai abil decât cursa ce ţi se întinde?Din momentul în care păşeşti în închisoare trebuie să laşi în urmă trecutul frumos. Acolo pe prag trebuie să îţi spui: „Viaţa mea s-a sfârşit... un pic cam devreme, fără doar şi poate, însă fără a putea face ceva în legătură cu aceasta. Sunt condamnat la moarte – acum sau ceva mai târziu. Dacă mai târziu, va fi mai greu; cu cât mai repede cu atât mai bine. pentru mine nu mai există nici o proprietate. Pentru mine cei dragi au murit, iar eu am murit pentru ei. De azi înainte, trupul îmi este fără folos şi străin. Doar sufletul şi conştiinţa rămân de preţ şi importante pentru mine.Faţă în faţă cu un astfel de prizonier, interogatorul va tremura.Doar cel care renunţă la toate poate câştiga această biruinţă.24. Nu pacea, ci sabiaUn tânăr din India crescuse într-o familie hinduistă, una chiar foarte strictă. Şi datorită unui concurs de împrejurări, tânărul a ajuns în relaţie cu nişte creştini faţă de care nu simţea decât repulsie. Însă, treptat, şi-a dat seama că ceea ce spuneau ei nu erau decât lucruri adevărate. În oamenii aceştia L-a văzut pe Isus descoperit şi a ajuns să îşi dea seama de faptul că el era un păcătos care avea nevoie de un Mântuitor şi că Isus a murit pe cruce

pentru mântuirea Lui şi că El trebuie să îşi predea viaţa lui Isus. Şi la fel ca alte milioane de oameni înaintea lui, s-a prăbuşit neputincios înaintea crucii şi s-a pocăit de păcatul lui.Vestea că urma să fie botezat creştin a fost primită de părinţi cu oroare. Aceştia i-au spus clar că dacă avea să îşi ducă planul la îndeplinire, atunci el nu mai exista pentru ei. În ziua botezului, părinţii, fraţii şi surorile au ţinut un serviciu funerar pentru el. Şi până la data la care l-am întâlnit, tânărul nu şi-a mai văzut familia.L-am întrebat dacă ar proceda la fel, dacă ar fi s-o ia de la început. Bineînţeles că da. Da, n-ar vrea să mai treacă prin toată suferinţa despărţirii de familie; da, îi era dor de ei; dar să dea înapoi? Nu, nici în ruptul capului. Oricare costul, oricare durerea, merita ca să fie de partea lui Isus. În bucurii, în suferinţe, în veselie şi întristare, Isus era mereu lângă el. Să Îl cunoşti pe Isus, să stai lângă Isus, să iei crucea Lui şi să mergi alături de El, să urci munţi alături de El, să străbaţi văile alături de El, aceasta era viaţa Lui. Alta nu mai ştia. Şi a adăugat cu un zâmbet şi o lacrimă în ochi, că în fiecare zi se ruga ca familia lui de asemenea să vină să Îl cunoască pe Isus. – Ken Shillito, „The Cost”.25. Cine e şeful aici?Într-o biserică din Tennessee, printre prezbiteri era şi o soră cam excentrică care l-a impresionat pe pastor cu consacrarea ei. Nu avea nici o vână pietistă în ea, însă devotamentul ei era clar articulat. Într-o seară, erau mai mulţi invitaţi la cină la această soră. Şi se discuta foarte animat o problemă teologică. În mijlocul dezbaterii, fiica adolescentă a gazdei, probabil săturându-se de discuţie, a intervenit: „Mamă, tot timpul vorbeşti de religie. Şi la urma urmelor de ce eşti atât de religioasă?” Întrebarea i-a redus pe toţi la tăcere. Mama a tăcut o clipă, şi-a împins scaunul în spate şi ridicându-se în picioare a răspuns: „În fiecare dimineaţă, mai înainte ca tu să te fi trezit, eu mă ridic din pat şi din mijlocul camerei, îmi ridic mâinile spre cer şi întreb: ‚Cine e şeful aici?’ De fiecare dată răspunsul este ‚Nu tu!’ Uite, de aceea sunt religioasă. Pentru că nu eu sunt şefa.”Viaţa religioasă începe cu înţelegerea faptului că nu noi suntem şefii, iar de aici putem merge mai departe la a ne alinia Celui care este şeful. Isus le spune ucenicilor: „Mergeţi în lume ştiind cine este şeful şi ce înseamnă să trăieşti ştiind aceasta.”26. SacrificiuDoi soţi aflaţi în călătorie în Coreea au văzut un tată şi pe fiul lui lucrând la orezărie. Bătrânul ghida plugul greu în timp ce băiatul trăgea.„Presupun că sunt foarte săraci”, i-a spus bărbatul misionarului care le era ghid şi interpret.„Da. Aceştia fac parte din familia Chi Nevi. Când s-a construit biserica, au dorit foarte mult să dăruiască ceva, însă nu aveau nici un ban. Aşa că au vândut boul şi banii i-au dat pentru biserică. În primăvara aceasta ei înşişi vor trage la plug.”După o tăcere lungă, femeia a spus: „Acesta a fost cu adevărat un

sacrificiu.”Misionarul le-a spus: „Ei nu ar spune că a fost un sacrificiu, ci doar că sunt bucuroşi că au avut un bou pe care să-l vândă.”27. Religia: un cuvânt ce cântăreşte o tonăCând vorbim despre religie, e ca şi cu cum am folosi un cuvânt de o tonă. Religia a devenit ceva greu, însă eu unul nu cred că aceasta este şi realitatea. Eu cred că religia este bucurie. Religia nu este o oca de fier la picioare, ci aripile ce te înalţă spre cer. Însă, de multe ori ritualurile se pun în calea lui Dumnezeu. Dumnezeu vrea relaţie, nu ritual. Şi vrea dragoste, nu legi. Vrea neprihănire şi vrea această neprihănire în vieţile noastre, parte integrantă din vieţile noastre, iar nu doar ca ceva momentan. – Mike Thaler, „Bible Stories to Tickle Your Soul”28. O alegere pentru neprihănire, nu pentru răuÎn timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dr. Ernest Gordon, ulterior capelan al Universităţii Princeton, a fost prizonier de război în Thailanda. În cartea sa, „Trough the Valley of the Kwai”, el reflectă la deosebirea dintre două Crăciunuri petrecute în închisoare. Cu ocazia Crăciunului din 1942, s-au găsit mulţi soldaţi americani, prizonieri ca şi el, care să-i jefuiască pe cei bolnavi, care să se poarte rău cu ceilalţi, cărora să nu le pese dacă celălalt trăia sau murea.În anul ce a urmat, un soldat american sănătos a început să îi dea porţia sa de mâncare unui camarad bolnav, ca să se întremeze. Cu timpul, bolnavul s-a refăcut, însă camaradul care îi dăduse mâncarea sa a murit de malnutriţie. Istoria celui care s-a sacrificat pentru a-şi salva camaradul a făcut înconjurul lagărului. Câţiva prizonieri au remarcat asemănarea pregnantă dintre soldatul acela şi Hristos. Altora le-au venit în minte textele biblice învăţate cu ani în urmă, în împrejurări cu totul diferite. Unul dintre texte spunea: „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul cum v-am iubit Eu. Nu este dragoste mai mare decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi.” Unii care erau creştini au prins inimă şi au început să le vorbească celorlalţi din Evanghelie. Prizonierii au început să pună întrebări despre Hristos şi să se întâlnească pentru a studia Biblia. Când au început să Îl recunoască pe Hristos ca Domn, întreaga atmosferă din lagăr s-a schimbat de la disperare la speranţă şi compasiune. Când a sosit Crăciunul din 1943, 2000 de prizonieri erau strânşi laolaltă pentru închinare. Au cântat colinde şi cineva a citit istoria naşterii lui Isus, din Evanghelii. Schimbarea era mare. În ciuda foamei, prizonierii care erau sănătoşi îşi împărţeau porţiile cu cei bolnavi ca să îi ajute să se refacă mai repede. Le păsa unul de altul şi cu toţii erau de acord că schimbarea se produsese datorită credinţei în Hristos şi a celor care trăiseră iubirea Lui în acele condiţii dure. Alegerea pe care au făcut-o a fost pentru neprihănire, iar nu pentru rău. – Dr. Wayne Peterson, Critical Choices29. Religie dieteticăUn fapt care îi surprinde foarte tare pe cei care studiază creşterea bisericii este că multe dintre bisericile care înregistrează o rată a creşterii explozivă

sunt cele care cer cel mai mult de la membrii lor. Şi deşi auzim pledoarii pentru a face biserica accesibilă şi închinarea, o experienţă de prag senzorial absolut (i.e. mărime minimă a unui excitant, necesară pentru a provoca o senzaţie abia perceptibilă), rezultatul nu este decât că oamenii îşi dau seama de faptul că religia simbolică este la fel de hrănitoare ca băuturile dietetice: e rece, carbonatată, dulce, dar nu conţine nimic. Şi dacă e să te hrăneşti numai cu atât, până la urmă mori de inaniţie. 30. Lucrarea celor neprihăniţiÎn „Inteligenţa emoţională”, Daniel Goleman relatează istoria unui soldat american în Vietnam. Toţi camarazii lui se ghemuiseră la pământ, într-un ogor cu orez, prinşi într-un schimb de focuri secerător cu inamicul ce ocupa parcela vecină.Parcelele de orez din Vietnam sunt separate de o bordură de pământ. Şi în ziua aceea un şir de 6 călugări budişti au început să meargă de-a lungul bordurii care separa parcelele ocupate de americani şi vietnamezi.Călugării au mers direct în bătaia focului, cu pas calm şi hotărât. Nu se uitau nici la dreapta, nici la stânga, ci mergeau tot înainte.Şi soldatul avea să povestească: „Era de-a dreptul bizar pentru că nimeni nu a tras în ei. Şi după ce călugării au trecut, tot spiritul de luptă parcă pierise din mine. Simţeam că nu mai pot face aceasta, cel puţin nu în ziua aceea. Şi aşa trebuie să se fi simţit toată lumea, pentru că nimeni nu a mai tras nici un foc. Pur şi simplu am încetat să mai luptăm.”31. Mesia este în mijlocul vostruSe povesteşte despre o mănăstire renumită, ale cărei multe clădiri odinioară adăposteau mulţi călugări şi a cărei capelă uriaşă răsuna de imnurile corului, dar care acum ajunsese părăsită. Oamenii nu mai veneau acolo pentru rugăciune. O mână de călugări cutreierau cu paşi târşâiţi holurile mănăstirii şi lăudau pe Domnul cu inimi împovărate.La marginea pădurii ce aparţinea mănăstirii, un bătrân rabin îşi ridicase o colibă mică. Rabinul venea aici din când în când pentru post şi rugăciune. Nimeni nu vorbea niciodată cu el, însă ori de câte ori se arăta, vorba trecea de la călugăr la călugăr că „Rabinul se plimbă prin pădure.” Şi cât timp rabinul rămânea la coliba sa, călugării găseau un sprijin în prezenţa lui.Într-o zi, abatele s-a hotărât să meargă la rabin şi să-i spună tot ce avea pe inimă. Şi în dimineaţa aceea, după împărtăşanie, a plecat spre pădure. Apropiindu-se de colibă l-a văzut pe rabin în cadrul uşii, cu braţele deschise a bun venit, ca şi cum l-ar fi aşteptat acolo de ceva vreme. Cei doi s-au îmbrăţişat ca fraţii, apoi s-au dat un pas înapoi şi au rămas aşa, zâmbind şi privindu-se unul pe altul.După o vreme, rabinul i-a făcut semn abatelui să intre. În mijlocul camerei era o masă de lemn şi pe ea, Scriptura deschisă. Atunci rabinul a început să plângă. Abatele nu s-a putut stăpâni şi acoperindu-şi faţa cu mâinile, a izbucnit în plâns şi el. Cei doi bărbaţi stăteau acolo ca nişte copii pierduţi, făcând să răsune coliba cu suspinele lor şi udând masa cu lacrimile lor.

După ce lacrimile au încetat să mai curgă şi s-a făcut linişte, rabinul şi-a ridicat capul şi a spus: „Tu şi fraţii tăi slujiţi Domnului cu inimile împovărate. Şi ai venit la mine ca să îţi dau învăţătură. Ei bine, am să-ţi dau învăţătură, însă nu voi putea să ţi-o spun decât o singură dată. După aceea nimeni nu trebuie să o mai spună cu glas tare niciodată.”Rabinul s-a uitat fix la abate şi i-a spus: „Mesia este în mijlocul vostru.” A urmat o perioadă de linişte, după care rabinul i-a spus: „Acum trebuie să pleci.” Abatele s-a ridicat şi a plecat fără ca măcar să privească înapoi.În dimineaţa următoare, abatele i-a adunat pe călugări şi le-a spus că a primit o învăţătură de la rabinul care se plimbă prin pădure şi că învăţătura aceasta nu mai trebuia spusă cu glas tare niciodată. După care, cuprinzându-i pe toţi cu privirea, a spus: „Rabinul a spus că unul dintre noi este Mesia.”Călugării au tresărit la auzul cuvintelor. „Ce ar putea să însemne aceasta?”, s-a întrebat fiecare. „Să fie fratele Ioan Mesia? Nu, e prea bătrân şi arţăgos. Să fie fratele Toma? Nu, e prea încăpăţânat. Să fiu eu Mesia? Oare ce-o însemna vorba aceasta?”Timpul a trecut şi parcă ceva începea să se întâmple la mănăstire. Călugării au început să se trateze unul pe celălalt cu reverenţă. Se vedea la ei o anumită calitate umană, tandră, inimoasă, şi care era greu de pus în cuvinte, însă uşor de observat. Trăiau unul cu altul ca fraţii care în sfârşit au descoperit ceva. Totodată se rugau şi studiau Cuvântul ca unii care încă mai caută ceva. Vizitatorii au fost şi ei profund mişcaţi de grija şi părtăşia autentice ale acestor fraţi. Nu a trecut mult până când oameni au început din nou să vină de aproape şi de departe pentru hrană spirituală. Şi tinerii veneau din nou să fie primiţi în frăţie.În acele zile, rabinul nu s-a mai întors să cutreiere pădurile. Coliba s-a năruit. Însă într-un fel sau altul, călugării bătrâni care puseseră pe inimă învăţătura lui încă mai găseau un sprijin în amintirea prezenţei lui.32. Primele semne ale civilizaţieiMargaret Mead, antropolog de marcă, a fost întrebată care este primul semn al civilizaţiei într-o cultură? Persoana s-ar fi aşteptat să răspundă acul de pescuit sau piatra de moară. Însă răspunsul a fost „un femur vindecat.” Femurul este osul piciorului dintre genunchi şi gleznă. Mead a explicat că acolo unde domneşte legea junglei, a supravieţuirii celui mai adaptat, nu poate fi găsit nici un femur vindecat. Un femur vindecat vădeşte că a fost cineva căruia i-a păsat. Cineva a trebuit să vâneze şi să strângă hrană pentru cel rănit, până la vindecarea piciorului. Acest semn al compasiunii este primul semn al civilizaţiei.33. Cea mai înaltă datorieHenri Nouwen, autor de marcă de literatură spirituală, a intrat într-un ordin călugăresc. Călugării aceştia respectau jurământul tăcerii, trăind o viaţă de meditaţie şi rugăciune. Ziua în care Nouwen urma să intre la mănăstire a fost o zi ploioasă şi Nouwen nu a putut ajunge decât târziu, după ora de culcare. A sunat clopoţelul de la intrare şi i-a deschis un frate care l-a

salutat călduros, i-a luat haina, l-a condus în bucătărie unde i-a pregătit o cană de ceai. Au stat la vorbă până noaptea târziu, astfel că Nouwen a reuşit să se mai destindă şi să se simtă pregătit pentru viaţa monastică. Dar el ştia că acest călugăr ar fi trebuit să păzească jurământul tăcerii şi în cele din urmă l-a întrebat de ce avusese bunăvoinţa să stea cu el şi să vorbească? Călugărul i-a răspuns: „Dintre toate datoriile credinţei creştine şi regulile ordinului meu nici una nu este mai înaltă decât ospitalitatea.”34. O nouă ordine socialăPână în sec. 4, bisericile din Roma hrăneau săptămânal un număr aproximativ de 20000 de oameni. Biserica de la acea dată prezenta lumii o alternativă vizibilă la ordinea socială prevalentă. Aşa cum scria Geroges Flovosky în „Imperiu şi deşert: antinomiile istoriei creştine”:Creştinismul a intrat în istorie ca o nouă ordine mondială sau, mai bine zis, ca o nouă dimensiune socială. Încă de la început, creştinismul nu a fost în primul rând o „doctrină”, ci mai precis o „comunitate”. Nu a fost doar un „mesaj” de transmis mai departe şi o „Veste bună” de proclamat, ci mai precis, o Nouă comunitate, distinctă şi aparte, aflată în procesul de creştere şi formare, la care membrii sunt chemaţi şi aleşi. Într-adevăr, „părtăşia” (koinonia) reprezenta categoria de bază a existenţei creştine.35. Era un străin şi eu l-am primit în casăSe povesteşte despre un om din Kansas care era proprietarul unui magazin universal şi care, ca un om binevoitor ce era, îşi făcuse un obicei din a oferi un verset biblic celor care cumpărau ceva de la el. Oamenii din vecinătatea magazinului se bucurau de această inovaţie pentru că fiecare achiziţie era o provocare pentru imaginaţia lor.Într-o zi de iarnă, în magazin a intrat un texan care dorea să cumpere o pătură pentru calul său. Localnicii ştiau că la magazin se găseau 2 categorii de pături: una la 60 de dolari şi cealaltă la 89,95 de dolari.Proprietarul i-a arătat mai întâi pătura mai ieftină. „Nu, nu este suficient de groasă. Am nevoie de o pătură călduroasă pentru calul meu.” Atunci i-a arătat pătura la 89,95 de dolari. „Nici asta nu e bună. Nu înţelegeţi? Pătura îmi trebuie pentru calul meu şi nimic nu este prea bun atunci când este vorba de calul meu. Acum arătaţi-mi sortimentul cel mai scump pe care îl aveţi.”În magazin s-a făcut linişte. Proprietarul s-a plecat şi a scos de sub teancul de 89,95 o pătură în carouri pe care a întins-o pe tejghea cu multă grijă. „Aceasta este pătura cea mai scumpă pe care o avem. E singura. 100% lână, ţesătură bătută. Costă 250 de dolari.”„Ei, acum vorbim aceeaşi limbă. O cumpăr.” Şi a numărat banii, a împachetat pătura şi a ieşit din magazin cu un zâmbet mare pe faţă.Şi în timp ce aranja banii, proprietarul spuse: „Matei 25:35: Am fost străin şi M-aţi primit.”36. Pe străini să ţi-i faci prieteniOamenii au tendinţa de a se arăta ospitalieri doar cu un număr limitat de oameni – cunoştinţe, rude şi prieteni apropiaţi. Pe vremea lui Avraam, însă,

ospitalitatea era oferită tuturor celor care aveau nevoie, străini şi cunoştinţe deopotrivă. De fapt, în forma originală, „ospitalitatea” reuneşte două cuvinte, unul însemnând prieten, celălalt, străin. Deci încă de la începutul folosirii sale, ospitalitatea a purtat în sine ideea de a ţi-i face prieteni pe străini.37. Ospitalitate versus divertismentDivertismentul spune: „Vreau să te impresionez cu locuinţa mea, cu priceperea mea la decorat casa şi la gătit.” Ospitalitatea spune: „Casa aceasta este un dar de la Domnul meu şi eu o folosesc aşa cum Îşi doreşte El.” Ţinta ospitalităţii este slujirea.Divertismentul pune lucrurile înaintea oamenilor. „Imediat ce termin cu zugrăvitul, curăţenia şi decoratul casei, încep să primesc musafiri.” Ospitalitatea pune pe primul loc oamenii. „Nu e mobilă, atunci vom mânca pe podea. Poate că nu vom mai ajunge niciodată şi la decorat, sunteţi bineveniţi oricum. E o dezordine cruntă acasă, dar, suntem prieteni doar!, veniţi cu noi acasă!”Divertismentul spune subtil: „Casa aceasta este a mea, expresie a personalităţii mele. Priviţi, vă rog, şi admiraţi!”Ospitalitatea şopteşte: „Ce-i al meu e şi al tău!” 38. RăsplătiriNu lăsaţi ca lucrările în care v-aţi angajat pentru Mine să vă secătuiască şi nici necazurile să vă tulbure. Ci lăsaţi ca făgăduinţa Mea să vă întărească şi să vă mângâie în orice împrejurare. Eu pot să vă răsplătesc mai presus de orice măsură. Nu veţi trudi aici, nici nu veţi fi apăsaţi de întristare la nesfârşit. Când va veni vremea, toată truda şi tot necazul vostru vor lua sfârşit. Lucraţi cu credincioşie în via Mea; Eu vă voi fi răsplata. Pentru viaţa veşnică face să fie suferite toate aceste tulburări şi chiar mai rău decât atât. Oare toată truda nu trebuie suferită în vederea vieţii veşnice? Ridicaţi-vă, dar, ochii spre cer: iată, Mielul şi, cu El, toţi sfinţii Lui – cei care în această lume au avut mari lupte, acum mângâiaţi, acum bucurându-se, acum în siguranţă, acum odihnindu-se, acum cu El pentru veşnicie, în Împărăţia Tatălui Lui. – Toma de Kempis39. Ţi-ai folosit toată puterea?Îmi amintesc întâmplarea cu băiatul care îşi ajuta tăticul la treabă, în curte. Tata i-a spus să strângă pietrele dintr-o anumită parte a curţii. După un timp, tata s-a uitat să vadă ce face şi băiatul tocmai se lupta să urnească un bolovan mare, îngropat în ţărână. Băiatul se tot căznea sub privirile tatălui, dar până la urmă s-a dat bătut: „Nu pot!” Tata l-a întrebat: „Ţi-ai folosit toată puterea?” Băiatul i-a răspuns necăjit: „Da, tată, mi-am folosit toată puterea până la ultima picătură.” Tatăl l-a contrazis zâmbind: „Nu, nu ţi-ai folosit toată puterea căci nu mi-ai cerut să te ajut.” După care a mers lângă băiat şi împreună au urnit bolovanul cel mare din loc.Unul dintre marile adevăruri biblice pare imposibil: libertatea vine prin acceptarea jugului lui Hristos.

40. Oameni amabili cu dispoziţie proastăLa vârsta de 19 ani, teologul Leonard Sweet a trecut printr-o „deconvertire”.„Ceea ce mi-a stârnit deconvertirea a fost spiritul funerar al bisericii mele. Feţele acre ale creştinilor care se murau în suc propriu mă secătuiau emoţional, mă handicapau intelectual şi mă desfiinţau spiritual. Lucrul cel mai bun pe care îl puteam spune era că în cea mai mare parte, creştinii sunt oameni amabili cu o dispoziţie proastă.41. Valoarea noastră în ochii lui DumnezeuUn binecunoscut vorbitor şi-a început seminarul, ţinând în mâna ridicată o bancnotă de 20 de dolari şi întrebând cele 200 de persoane prezente: „Cine doreşte această bancnotă de 20 de dolari?” Mâini au început să se ridice. „Am să ofer această bancnotă de 20 de dolari unuia dintre voi, dar nu mai înainte de a face asta.” Şi a mototolit bancnota. „Mai vrea cineva să primească bancnota?” Mâinile erau tot ridicate. „Dar dacă fac asta?” Şi a aruncat bancnota pe podea după care a început să o calce în picioare. A ridicat-o, acum murdară şi mototolită, şi a întrebat: „Acum cine mai doreşte bancnota?” Şi tot au mai fost unii care să ridice mâna. „Prieteni, cu toţii aţi învăţat o lecţie de valoare: tot ce am făcut eu cu bancnota nu i-a diminuat valoarea şi de aceea voi aţi continuat să v-o doriţi. Nu de puţine ori în viaţă, suntem aruncaţi la pământ, călcaţi în picioare, mototoliţi de propriile decizii şi de circumstanţele în care ajungem. Ne simţim ca şi cum nu am mai avea nici o valoare. Însă orice ni s-a întâmplat sau ni se va întâmpla, niciodată nu ne vom pierde valoarea pe care o avem în ochii lui Dumnezeu. Pentru Dumnezeu, murdari sau curaţi, mototoliţi sau „la dungă”, mereu suntem inestimabili.”42. Supra-împovăratOmul contemporan se află în pericolul constant de a ajunge robul lucrurilor care ar fi trebuit să îi facă viaţa mai uşoară. Laptop-uri, aparate fax, telefoane celulare şi altele asemenea ameninţă să îl ia prizonier. Oriunde s-ar duce, munca îl însoţeşte. Cu adevărat, timpul (viaţa lui) nu-i aparţine.Chiar dacă ar putea să se detaşeze de solicitările acaparatoare ale carierei sale, responsabilităţile care îi rămân sunt suficiente să îi ocupe fiecare zi la care se trezeşte. Responsabilităţi civice, la biserică, în familie. Trebuie să petreacă un timp consistent cu copiii. Trebuie să fie prezent fizic şi emoţional pentru soţie. Trebuie să îngrijească peluza şi să se ocupe de maşină. Trebuie să se ocupe de bugetul familiei. Trebuie...şi lista pare fără sfârşit.Undeva, în programul aglomerat, trebuie să găsească timp şi pentru legarea de prietenii de durată, pentru închinare, pentru studiu personal şi timp pentru exerciţiu fizic. Şi atunci nu e de mirare că uneori, de disperare, îi vine să se ia cu mâinile de păr!Este vreo soluţie, vreo cale de ieşire? Eu zic că da, dar nu una uşoară. Serviciul creează dependenţă şi după ce ai cedat în faţa aşteptărilor celorlalţi, e greu să redobândeşti controlul asupra vieţii. Cheia este controlul. Ce vom face: ne vom lăsa guvernaţi de presiunile exterioare –

dorinţele celorlalţi – sau vom accepta ca mărturia lăuntrică a Duhului Sfânt să ne stabilească programul?43. Paşi de făcutÎmpreună cu soţia sau un prieten de încredere împărţiţi activităţile zilnice în 4 categorii:1 absolut esenţiale2 importante, dar nu esenţiale3 utile, dar nu esenţiale4 trivialeApoi eliminaţi tot ce cade în categoriile 3 şi 4.44. OdihnăDumnezeu nu concede la zorul nostru nervos, nici nu Îşi întinde braţul deasupra veacului nostru tehnologizat. Omul care vrea să cunoască pe Dumnezeu trebuie să-I acorde timp. – A. W. Tozer45. OrganigramăTrupul meu să fie rob duhului meu şi trupul şi duhul împreună, robii lui Isus, făcând toate lucrurile spre slava Ta [Dumnezeule] aici, pe pământ. – Jeremy Taylor46. SimpluEste un dar să fii simpluEste un dar să fii liberEste un dar să cobori cu picioarele pe pământEste un dar să te vezi aşa cum eştiTrăind într-o vale a iubirii şi luminii47. Disciplina simplităţiiCumpăraţi lucruri pentru utilitatea lor, iar nu pentru statut.Refuzaţi tot ce creează dependenţă.Formaţi-vă obiceiul de a da din lucruriDeprindeţi-vă să vă bucuraţi de lucruri fără a le poseda.Cultivaţi o apreciere mai profundă pentru creaţie.Priviţi cu un scepticism sănătos schemele „cumpără acum, plăteşte mai târziu”.Aplicaţi învăţătura lui Isus cu privire la vorbirea curată, sinceră.Detaşaţi-vă de tot ce ar putea conduce la oprimarea celorlalţi.Păziţi-vă de tot ce ar putea să vă distragă de la ţinta principală, „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu.”48. OdihnaO echipă de muncitori lucra la construirea unui drum nou într-o zonă rurală, fapt care presupunea pe alocuri doborârea de copaci. Supraveghetorul a băgat de seamă că într-un copac era un cuib cu puişori care încă nu puteau zbura şi a marcat copacul ca să nu fie tăiat.La câteva săptămâni după aceea, supraveghetorul s-a întors la copac. S-a suit în cupa unui excavator şi astfel a fost ridicat până în dreptul cuibului. S-a uitat şi a văzut că puişorii plecaseră. Evident că între timp învăţaseră să zboare. Supraveghetorul a dispus atunci doborârea copacului. Copacul s-a

prăbuşit şi cuibul s-a fărâmat, lăsând să se vadă o parte din materialul folosit de păsări la construirea lui, printre care şi câteva bucăţele de hârtie, dintr-un studiu biblic, şi pe care scria: „El Însuşi îngrijeşte de voi.”50. Arcul cu coarda slăbită al lui EsopPotrivit unei legende, în vechea Atenă, un om l-a văzut pe marele povestitor Esop cum se juca cu nişte copilaşi. Şi omul acesta a început să facă haz pe seama lui Esop, întrebându-l cum de putea să îşi piardă timpul cu astfel de trivialităţi.Drept răspuns, Esop a luat un arc şi i-a slăbit coarda. Apoi i-a spus atenianului: „Acum, dezleagă această ghicitoare. Spune-ne ce înseamnă arcul fără coardă.”Omul s-a uitat preţ de câteva clipe, însă fără să îşi dea seama care era tâlcul pe care Esop vroia să i-l descopere. Esop i-a explicat atunci: „Dacă ţii arcul mereu cu coarda întinsă, în cele din urmă va plesni. Dar dacă din când în când slăbeşti coarda, va fi mult mai în formă atunci când vei avea nevoie de el.”Şi oamenii sunt la fel. Acesta este motivul pentru care cu toţii avem nevoie să ne luăm un timp de odihnă. Începeţi prin punerea deoparte a unui timp special pentru relaxare fizică şi reînnoire emoţională şi spirituală. Veţi fi în forma cea mai bună pentru slujirea Domnului dacă vă veţi lua timp să slăbiţi coarda arcului.51. OdihnăEste un obicei vechi şi o ironie faptul că oamenii aleargă mai repede atunci când s-au rătăcit pe cale. – Rollo May52. Încheiere de predicăObosirea poate fi consecinţa mai multor experienţe: putem obosi să mai aşteptăm, putem obosi să tot studiem şi să învăţăm, putem obosi să tot luptăm împotriva vrăjmaşului, putem obosi de critică şi persecuţie.Multe sunt lucrurile în viaţă care sunt bune în ele însele, însă tăria noastră îşi are limitele ei...şi nu trece mult şi oboseala ne seceră genunchii. Cu cât mai îndelung persistă oboseala, cu atât mai mult suntem în pericolul ca starea de epuizare să ne stranguleze omul dinăuntru, speranţa, motivaţia, scânteia din noi, optimismul, încurajarea.Ceea ce trebuie să înţelegem este că Dumnezeu nu ne oferă tărie şi încurajare asemenea unui farmacist. Dumnezeu nu promite să ne dea ceva să luăm în momentele de epuizare, ci El ni Se promite pe El Însuşi. Asta e tot şi e de ajuns. (Mat. 11:28-30).53. O împărăţie tip kuzduSuntem momente în care ne întrebăm dacă rugăciunile noastre trec măcar de tavan, dacă avem vreo influenţă creştină, dacă biserica are vreo consecinţă în lume, dacă credinţa este mai mult decât gândire deziderativă.O turmă de bouri păşteau pe o pajişte unde căprioarele şi antilopele se jucau. Ca din senin a apărut un cowboy care şi-a oprit calul lângă un bour, a descălecat şi s-a înfipt în faţa animalului pentru a-i spune: „Eşti cel mai jalnic bour pe care am avut ocazia să-l văd. Ochii îţi sunt injectaţi, blana îţi

este murdară şi puţi!”, după care a încălecat şi a plecat. Bourul s-a întors către tovarăşul lui şi i-a spus: „Ştii, cred că tocmai am auzit un cuvânt descurajator.”Fiecare am avut parte de un cuvânt descurajator. Şi nici ucenicii nu au făcut excepţie. Când Isus şi-a dat seama că erau cu moralul la pământ, le-a spus trei pilde pe care le găsim în Matei 13. Aceste pilde ne descoperă că Împărăţia lui Dumnezeu are ceva în comun cu planta kuzdu, simbolul neoficial al statului Mississippi. Unii cred că kuzdu a fost ceea ce a împiedicat fluviul să măture cu apele sale întreg statul. Kuzdu este un soi de viţă de vie frunzoasă care poate fi văzută încolăcind stâlpii de telefon sau acoperind văile ca o ţesătură. Dacă ar fi să se descopere vreo utilitate comercială pentru această plantă, atunci Sudul cu siguranţă că ar putea înflori din nou. Nimic nu creşte aşa cum creşte kuzdu. Este singura plantă a cărei creştere se măsoară în km/h. Mai ţineţi minte povestea cu Jack şi vrejul de fasole? Ei bine, acela nu era vrej de fasole, ci tulpină de kuzdu. Modalitatea cea mai bună de cultivare pentru kuzdu este să o arunci pe umăr şi să o iei la fugă. Foarte important este să îţi alegi timpul potrivit: în cursul nopţii. Dacă o faci ziua-n amiaza mare, vecinii te vor da în judecată.Noi creştinii facem parte dintr-o Împărăţie gen kuzdu. Când creştinii sunt credincioşi, Dumnezeu Îşi binecuvântă Împărăţia cu creştere prodigioasă şi influenţă transformatoare.54. Nu au luat seama la avertizareÎn timpul celui de-al doilea război mondial, oraşul Palermo din Sicilia, obiectiv militar pentru Aliaţi, urma să fie bombardat de forţele aeriene americane. Mii de fluturaşi au fost împrăştiaţi în oraş în prealabil, avertizând locuitorii de atacul iminent, însă oamenii pur şi simplu nu au putut crede cele scrise acolo. Au auzit, dar nu au ascultat. Când avioanele americane s-au arătat şi au început bombardamentul, sute de sicilieni au fost ucişi, ba în mâinile unor cadavre s-au găsit chiar fluturaşii prin care li se spunea să părăsească oraşul.Isus îşi îndeamnă ucenicii nu doar să audă cuvintele împărăţiei, ci şi să trăiască în conformitate cu ele.55. Ce omoară petuniile?Eu şi soţia mea, Sara, nu suntem grădinari. Nici unul nu ne pricepem nici cât negru sub unghie la îngrijirea plantelor. Însă an de an plantăm ceva, poate-poate vom avea succes. Anul trecut a fost anul în care am ucis câteva plante verzi şi narcise. Anul acesta am încercat cu petunii. Am plantat petunii în mai multe ghivece. Petuniile purpurii plantate într-un ghiveci mic au mers foarte bine. Cele dintr-un ghiveci mai mare au mers nemaipomenit de bine. Am prins curaj şi am făcut un pas mai departe: am luat pământ bun şi l-am pus în jurul unui pom din grădina noastră, apoi am plantat petunii. Le-am udat, le-am pus îngrăşământ şi în ciuda strădaniei noastre, petuniile aceasta nu au mers deloc. Ne-am gândit că poate au prea mult soare sau le dăm prea multă apă sau prea puţină. Însă la câteva case mai încolo, vedem petunii care cresc foarte bine în aceleaşi condiţii.

Petuniile din ghiveci nu sunt nici la 3 metri distanţă de cele din jurul pomului. Care să fie motivul pentru care cele din urmă nu se prezintă la fel de bine ca primele?Până la urmă ne-am dat seama de ce. Într-o dimineaţă a venit omul care ne trata peluza o dată la 3 luni, cu o soluţie împotriva buruienilor şi îngrăşăminte pentru gazon. Şi atunci am înţeles că plantele din ghivece erau suficient de sus pentru a nu fi afectate de chimicale. Însă petuniile de la rădăcina copacului nu se putea dezvolta corespunzător din cauza chimicalelor de stârpit buruienele, indiferent de cât îngrăşământ le puneam noi.56. O bătrână pasăre înţeleaptăA fost odată un bătrân care avea răspunsuri înţelepte pentru orice l-ar fi întrebat oricine. Odată a venit la el un ticălos care avea ceva ascuns în căuşul palmelor. Şi i-a cerut bătrânului să-i spună dacă păsărica tocmai ieşită din găoace pe care o ţinea în căuşul palmelor era vie sau moartă. Individul acesta nu vroia decât să-i întindă o cursă bătrânului, astfel că dacă bătrânul răspundea că este moartă, el avea să dea la iveală o pasăre perfect sănătoasă, iar dacă răspundea că este vie, atunci mai înainte de a-i arăta pasărea, avea să strângă pumnul ca să zdrobească biata vietate. Bătrânul, însă, s-a dovedit mai înţelept decât s-ar fi aşteptat ticălosul acela de om, căci i-a răspuns: „Pasărea este aşa cum alegi tu să fie.”Tot aşa stau lucrurile şi cu împărăţia lui Dumnezeu. Alegerea ca împărăţia să trăiască sau să moară în lăuntrul tău îţi aparţine.57. PovestitoriiCând în urmă cu 13 ani, familia mea se muta în New York, i-am invitat pe părinţii tatălui meu să se mute la noi. Şi bunicii au decis să îşi trăiască restul zilelor în nord, împreună cu noi.Într-o zi de vară am condus-o pe bunica la doctor şi în timp ce eu conduceam, ea a început să îmi vorbească despre Dumnezeu, Biblie şi biserică. După standardele omeneşti, bunica nu avea decât 8 clase, însă era una dintre persoanele cele mai isteţe pe care le-am întâlnit. Şi mi-a zis aşa: „Mă uimeşte cât de mulţi sunt cei care mă ascultă povestind. Stau la aceeaşi masă cu femei cu facultate, masterate, doctorate, femei care au scris cărţi cunoscute în întreaga lume şi care stau şi ascultă ce povestesc eu. Mi-am dat toată silinţa pentru a-mi creşte fraţii şi surorile, apoi pentru a avea grijă de propria mea familie, şi cu toate acestea nu văd nici un motiv pentru care m-ar asculta. Le spun istorii şi astfel află despre mine şi despre Dumnezeu.” După o tăcere îndelungată, a continuat: „Singură nu aş fi putut s-o fac. Doar cu ajutorul lui Dumnezeu îmi pot spune istorisirile.”Nu era o femeie cu studii înalte, însă sămânţa prinsese rădăcină şi sămânţa aceea a credinţei ce îi fusese dată de Dumnezeu a crescut în ceva mai mare decât era de aşteptat. Sămânţa aceea care a crescut în ea i-a atins pe nenumăraţi alţii, chiar şi pe cei la care nu s-ar fi aşteptat deloc. Şi concluzia aceea simplă era absolut corectă: singură nu ar fi putut face nimic, însă cu ajutorul lui Dumnezeu devenea în stare să descopere

dragostea lui Hristos, tuturor celor cu care venea în contact.58. Credinţă automatăSe povesteşte despre un consultant în afaceri care a dorit să îşi pavoazeze proprietatea şi pentru aceasta a angajat o doamnă cu un doctorat în horticultură, extrem de pricepută în astfel de treburi. Dar cum consultantul în afaceri era foarte ocupat şi călătorea foarte mult, i-a atras atenţia de mai multe ori că îşi dorea o grădină care să nu necesite decât puţină sau nici o îngrijire din partea sa. A solicitat cu insistenţă aspersoare automate şi alte aparate care să-l scutească de orice efort.Până la urmă, specialista l-a oprit şi i-a spus: „Mai înainte de a merge mai departe trebuie să înţelegeţi un lucru: grădină fără grădinar nu se poate.”Nu există aparate care să suplinească efortul personal în îngrijirea grădinii cu virtuţi spirituale. Pentru a deveni o persoană rodnică spiritual este nevoie de timp, atenţie şi grijă. Câţi dintre noi nu suntem la fel ca acest consultant în afaceri? Suntem prea ocupaţi în timpul săptămânii şi suntem prinşi în muncă şi activităţi sociale şi nu mai petrecem timpul necesar pentru a creşte spiritual. După care mergem la biserică pentru o stropire automată cu apă sfântă. De câte ori nu ţi se întâmplă ca pe le mijlocul săptămânii să ajungi la limita de jos cu rezerva de hrană spirituală şi să nu iei nici o măsură?59. Cartofi îngropaţiSe povesteşte despre un bunic cum planta cartofi, ajutat de nepotul lui. După o oră de muncă asiduă, băiatul s-a uitat la bunicul şi l-a întrebat: „Bunicule, de ce ai îngropat toate acestea aici?”60. Zece lucruri pe care le-am învăţat din grădinărit10. Chiar culegem ce semănăm. Seminţele lui Dumnezeu aduc roadă bună.9. Fără ploaie şi furtună nu e creştere, nici rodire.8. Plivitul se face cu multă atenţie. Nu întotdeauna se poate face deosebirea între o buruiană nesuferită şi o floare frumoasă.7. Rădăcinile adânci sunt un lucru bun. Fără ele ne ofilim şi pierim.6. Oricât de dureroasă pare, îndepărtarea anumitor părţi ale plantei se dovedeşte benefică.5. În grădinărit, la fel ca în viaţă, nu merge cu înşelăciunea. Scurtăturile, eforturile pe jumătate simulate şi neglijenţa se vădesc în calitatea grădinii noastre.4. Ca orice lucru de valoare, grădinile frumoase necesită atenţie, muncă susţinută şi devotament.3. Recolta nu poate fi grăbită. Rodirea cere timp şi răbdare. Roadele premature sunt aproape fără excepţie acre.2. Grădinăritul şi creşterea sunt lucrări de o viaţă. Putem avea parte de creştere şi frumuseţe până în ultima zi a vieţii.1. Îngrăşământul e necesar. Mai nimic nu creşte fără îngrăşăminte.61. Înţelepciunea vieţiiCel ce ştie şi ştie că ştie, este înţelept; urmează-l.

Cel ce ştie şi nu ştie că ştie, este adormit; trezeşte-l.Cel ce nu ştie şi ştie că nu ştie este ignorant; învaţă-l.Cel ce nu ştie şi nu ştie că nu ştie este nebun; evită-l.62. Necaz, strâmtorare. ProvocareUn film care a făcut furori în urmă cu ceva ani era despre echipele de baseball feminin din anii 1940, „A League of Their Own”: într-una din cele mai puternice scene din film, starul catcher de la Rockford Peaches, interpretată de Geena Davis, ameninţă că părăseşte echipa: era obosită fizic şi sufleteşte, era îngrijorată de soarta soţului ei plecat în război şi într-un moment de depresie, e pe punctul de a „arunca prosopul”. Şi această jucătoare era de departe cea mai bună jucătoare din ligă şi se plângea să jocul era „prea greu”. Managerul de la Rockford Peaches, jucat de Tom Hanks, încearcă să o convingă să nu părăsească echipa.Când ea spune: „E prea greu...”, el răspunde: „Păi baseballul aşa şi trebuie să fie, greu. Dacă nu ar fi greu, atunci nimeni nu ar mai juca baseball.” Şi adaugă: „Greul e ceea ce îl face mare!” Acelaşi lucru se poate spune şi despre viaţa creştină: „Faptul că e grea e ceea ce o face mare!”63. Caracterul amăgitor al bogăţieiÎntr-o zi un om bogat, dar nefericit, a mers la un rabin. Rabinul l-a luat de mână şi l-a dus la fereastră: „Priveşte: ce vezi?” Bogatul s-a uitat pe stradă. „Ce vezi?”, l-a întrebat rabinul.„Văd bărbaţi, femei, copii,” a răspuns bogatul.Din nou rabinul l-a luat de mână şi de data aceasta l-a dus în faţa unei oglinzi. „Acum ce vezi?”„Acum mă văd pe mine însumi,” a răspuns bogatul.Atunci rabinul i-a spus: „Iată, fereastra este sticlă şi oglinda este sticlă. Însă sticla oglinzii este acoperită cu puţin argint şi de cum este aplicat argintul, nu-i mai vezi pe ceilalţi, ci pe tine însuţi.”64. ComentariuNeghina nu apare decât în Mat. 13:25-30. Denumirea ştiinţifică este Lolium temulentum, o specie de iarbă de secară, ale cărei seminţe conţin o otravă puternică. Planta se aseamănă foarte mult cu cerealele, până la formarea spicului, numai atunci putându-se face deosebirea. Planta se găseşte din abundenţă în Siria şi Palestina.65. Care buruiană să fie smulsă?Era organistă la biserică şi mama a doi copii frumoşi. Tatăl ei m-a sunat ca să-mi spună: „A trebuit să o internăm la secţia de boli mentale la Spitalul Baptist. Atâta timp cât îşi ia medicamentele, este bine. Săptămâna trecută a socotit că nu mai avea nevoie de tratament şi a încetat să îl mai urmeze. Vă rog să mergeţi la ea în vizită. Le-am spus celor de la spital să vă lase la ea.” Nu eram decât student la seminar, un pastor în formare, nu psihiatru. Nu vroiam să merg. Habar nu aveam ce aş fi putut să îi spun ca să îi fie de ajutor. Dar eram totuşi pastorul ei. Am intrat în salon şi am văzut-o ghemuită într-un colţ, privind în gol cu ochii pustii. Am chemat-o pe nume încetişor, nedorind să o sperii, însă fără să primesc vreun răspuns. Am

mers la ea şi am îngenuncheat în faţa ei şi preţ de o clipă nu a dat nici un semn că m-ar recunoaşte. Apoi mi-a spus cu voce tremurândă: „Pastore, oamenii răi biruie, iar eu nu pot face nimic.” Cu greu mi-am stăpânit lacrimile până la maşină unde am izbucnit în plâns. În ziua următoare prezbiterul principal a venit la mine şi mi-a spus: „Va trebui să îi spuneţi să îşi găsească o altă biserică. Şi-aşa avem destule probleme.” Cu alte cuvinte, pliveşte grădina, grădinare. Dar pe care s-o smulg? Toate arată la fel. Ce încurcătură! – rev. Johnny Dean66. Cruzime creştinăÎntr-una din cărţile sale, C.S. Lewis arată cum dacă cei care devin creştini, nu veghează, păcătuirea lor se schimbă din vizibilă, manifestă în păcate ca minciuna, înşelăciunea, furtul, înjuratul şi blestemul, într-una lăuntrică, ascunsă, nemanifestă, nevizibilă, iar între acestea include „spiritul criticastru”, o atitudine de cenzor. Practic el arată că acest păcat este comis de regulă de membrii bisericii, iar nu de cei din afară. Atât de prevalent este în cercurile bisericeşti că uneori primeşte eticheta de „cruzime creştină”.67. A da biserica cu 2000 de ani înapoiÎntr-un moment de culme al Războiului Rece, Billy Graham a vizitat Rusia unde s-a întâlnit cu lideri eclesiastici şi politici. Conservatorii de acasă i-au reproşat faptul că i-a tratat pe ruşi cu aşa curtoazie şi respect. Ar fi trebuit să adopte un rol mai profetic, condamnând nerespectarea drepturilor omului şi a libertăţii religioase. Ba unul dintre critici l-a acuzat că a dat biserica cu 50 de ani înapoi. Graham a ascultat, şi-a plecat capul şi a răspuns: „Sunt profund ruşinat. Şi eu care mi-am dat toată silinţa să dau biserica cu 2000 de ani înapoi!”68. Împărăţia cerurilor este ca un programatorÎmpărăţia cerurilor este ca un programator care a demarat pe calculator mai multe procese. În timp ce toţi dormeau, un hacker s-a infiltrat şi a întreprins mai multe acţiuni de contrafacere care au început să ocupe timpii de procesare ai unităţii centrale. Asistenţii programatorului l-au întrebat: „Nu ai început tu numai lucrări bune pe acest computer? De unde atunci toate aceste contrafaceri?” „Un hacker a făcut aceasta.” „Vrei atunci să suspendăm aceste operaţiuni?” „Nu, pentru că dacă o veţi face, se poate întâmpla ca şi anumite procese bune să fie întrerupte din greşeală.” Lăsaţi-le pe toate să se deruleze până la capăt. Apoi vom elimina fiecare proces contrafăcut de pe disc şi din memorie, iar pe cele bune le vom salva pe bandă permanentă.” (Mat. 13:24-30).69. Pildele sunt semne de protestPildele nu au rostul de a ne bate prieteneşte pe spate, ci de a ne înghionti; nu să ne mângâie, ci să ne provoace şi să ne schimbe. Pildele vorbesc împotriva status quo-ului. Pildele sunt demonstranţi agitând placarde, vorbind împotriva modului nostru de gândire, împotriva manierei tradiţionale de ascultare de Dumnezeu. – Michael Green70. Niebuhr vs. Niebuhr cu privire la război

În 1933, când Japonia a invadat Manciuria şi mulţi vociferau pentru intrarea în război, H. Richard Niebuhr a scris un articol, intitulat „Despre darul de a nu face nimic”, apărut în The Christian Century. Richard Niebuhr nu era pacifist, el avea să susţină intrarea Statelor Unite în Al Doilea Război Mondial, la timpul izbucnirii lui. În următorul număr din The Christian Century, a primit o muştruluială furioasă din partea fratelui său, Reinhold Niebuhr. Motivul pentru care Richard Niebuhr pleda pentru „a nu face nimic” era faptul că fiinţele omeneşti deseori au un mod de a reacţiona la rău cu acte care dau naştere la mai mult rău, oricât de fără intenţie. În hotărârea noastră de „a face ceva”, nu de puţine ori acţionăm în moduri care – dincolo de cele mai bune intenţii ale noastre – perpetuează violenţa, în loc s-o anihileze. 71. Nici o teamă de moarte (umor)William Rehnquist, Judecătorul Suprem de la Curtea Supremă de Justiţie a SUA, s-a născut în Shorewood, Wisconsin. După terminarea studiilor, a început să practice dreptul în Phoenix, Arizona. În perioada petrecută acolo a auzit o istorioară care reuşeşte să capteze esenţa vieţii de acolo.La începuturile istoriei acestui stat, arhiepiscopul de Los Angeles a trimis un misionar la Phoenix pentru a înfiinţa o biserică. După 2 ani, preotul s-a întors să îi spună arhiepiscopului că nu a reuşit să înfiinţeze nici o biserică în Phoenix.„De ce nu ?”, l-a întrebat episcopul. „Nu sunt oameni acolo?”„Ba da, sunt, însă cei care trăiesc acolo pe timp de iarnă nu au nevoie de cer, iar pe timp de vară nu au teamă de iad.”72. Aceasta este biserica în care m-am născut?O biserică angajează o nouă secretară pe probleme financiare. Femeia aceasta crescuse în biserică şi era bucuroasă să se întoarcă acasă din oraşul mare, pentru a lucra în iubita ei biserică în care copilărise.Într-o zi, după numai 4 săptămâni, prezbiterul principal a învăţat-o cum să comunice declaraţii financiare. Şi de cum a făcut-o, membrii cumsecade ai bisericii s-au transformat în fiare. Telefonul a început să ţârâie şi imediat au început să curgă plângeri:-       muzica .... prea tare .... sau prea încet-       aerul condiţionat ... prea rece ... sau prea cald-       vestimentaţia oamenilor la slujbă: lipsa de respect manifestată prin

purtarea de pantaloni scurţi-       modul în care pastorul a spus o anumită rugăciune-       modul în care chiar el se îmbracă-       ş.a.m.d.„Aceasta să fie biserica în care am crescut?” a răbufnit ea.Un an mai târziu îi înmâna pastorului demisia. „Nu mai suport. Cum se bârfesc, cum se junghie unul pe altul pe la spate, cum se plâng! Şi apoi spiritualitatea meschină a unor membri. Mă termină! Mai bine lumea afacerilor secularizată!”, a conchis ea.

Pastorul nu a spus nimic, ci i-a citit un episod din Biblie, acolo unde Isus compară Împărăţia cu un ogor proaspăt semănat cu grâu. 73. Plină de ipocriţiZig Ziglar spune cum a invitat un prieten să meargă cu el la biserică. Şi prietenul acesta i-a spus: „Uite, aş vrea să merg, însă acolo sunt aşa de mulţi ipocriţi!” Ziglar i-a răspuns: „Nu-i nimic. Totdeauna se va găsi loc pentru încă unul.”74. Noua Narnie În ultima carte din „Cronicile din Narnia”, Lewis contrastează „noua Narnie” cu „vechea Narnie”:„E greu de explicat prin ce se deosebeşte acest ţinut însorit de vechea Narnie, cum la fel de greu mi-ar fi să vă spun ce gust au fructele ţării. Poate că vă veţi putea face o idee gândind în felul următor: poate că aţi fost într-o încăpere cu o fereastră care da spre un golf încântător sau spre o vale verde care şerpuieşte printre munţi. Iar pe peretele opus poate că se afla o oglindă. Şi marea şi valea răsfrânte de oglindă erau într-un sens la fel ca cele adevărate; totuşi în acelaşi timp cumva diferite: mai adânci, mai minunate, mai asemenea locurilor din poveste, dintr-o poveste pe care nu ai auzit-o niciodată, dar pe care tare ţi-ai dori s-o cunoşti. Aşa e şi deosebirea dintre Narnia veche şi cea nouă: cea nouă este o ţară mai adâncă, fiecare piatră şi fiecare floare şi fiecare fir de iarbă arată de parcă înseamnă mult mai mult. Mai bine de atât nu o pot descrie: dacă veţi ajunge acolo, veţi înţelege ce încerc să vă spun.”75. Hectare de diamanteSe povesteşte despre un fermier african care auzise că unii câştigaseră milioane după ce descoperiseră mine de diamante. În entuziasmul său, şi-a vândut ferma şi cu banii a cutreierat Africa în căutarea de diamante. Fermierul acesta însă nu a dat peste nici o comoară şi a murit sărac lipit pământului. Dar s-a întâmplat ca omul care cumpărase ferma să treacă într-o zi un pârâiaş de pe noua sa proprietate şi să dea peste o piatră mare şi frumoasă. Omul a luat piatra şi a dus-o acasă, unde a pus-o deasupra şemineului. La câteva săptămâni după aceea, a venit la el cineva şi oaspetele a zărit piatra care s-a întâmplat să cadă de pe poliţă. Oaspetele şi-a dat seama că nu era o piatră obişnuită, ci un diamant. Ba chiar cel mai mare diamant găsit vreodată! Iar ferma aceea a ajuns una dintre cele mai productive mine de diamante din Africa.76. Câinele meu a văzut un iepureUn tânăr călugăr l-a întrebat pe unul dintre pustnicii veterani cum se face că atâţia veneau în pustie ca să Îl caute pe Dumnezeu şi după puţin timp majoritatea renunţau şi reveneau la viaţa lor de la oraş.Bătrânul călugăr i-a spus: „Azi-noapte câinele meu a văzut un iepure alergând să se ascundă într-unul dintre tufişurile din pustie şi a luat-o la fugă după el, lătrând foarte tare. Alţi câini i s-au alăturat, lătrând şi alergând alături de el. Au alergat o bună bucată de drum şi au atras şi alţi câini cu

lătratul lor. Nu peste mult timp pustietatea răsuna de ecourile goanei lor care a durat mult după miezul nopţii.După un timp, mulţi dintre căini au obosit şi au renunţat. Câţiva au continuat alergarea până aproape în zori. La arătarea dimineţii, numai câinele meu mai era în cursă. Înţelegi tu cele ce ţi-am spus?”„Nu! Te rog, părinte, tâlcuieşte-mi-le tu.”„Este simplu. Câinele meu a văzut iepurele.”77. Cine s-ar fi gândit?Dacă te-ai fi încumetat să faci un pronostic în ceea priveşte viitorul Împărăţiei lui Isus, după ce îşi va fi împlinit 2/3 din misiune, cât de optimist ar fi fost?A crescut într-o provincie dispreţuită din Imperiul Roman. S-a născut la prea scurt timp după oficierea căsătoriei mamei sale cu Iosif. Nu a apărut în public până la vârsta de 30 de ani, după care a activat mai mult în nordul Israelului, regiune comercială şi preponderent păgână, departe de centrul religios situat în Ierusalim. După 2 ani Şi-a format un grup de 12 discipoli neimpresionanţi şi a câştigat câţiva convertiţi, majoritatea din rândul celor săraci şi needucaţi. În ultimul an al activităţii publice a iscat o aşa opoziţie pătimaşă atât din partea aristocraţiei bogate, cât şi din partea fundamentaliştilor religioşi, că aceştia şi-au unit forţele – o alianţă cu totul neobişnuită – pentru a obţine condamnarea Sa la o moarte dureroasă şi ruşinoasă.Cine ar fi prezis dintr-un început aşa de sumbru, expansiunea unei mari împărăţii?78. Prinderea ÎmpărăţieiÎn „The Compassionate Christ”, Dale Oldham compara atitudinea multora vizavi de Împărăţie cu un căţeluş din vecini. Căţeluşul acesta nu pierdea nici o ocazie de a fugări pisica vecinilor de alături. Cum vedea pisica o şi lua la fugă după ea, de parcă acesta ar fi fost singurul lui scop în viaţă. Atâta timp cât pisica alerga, totul era frumos. Însă din când în când, pisica se oprea brusc şi se întorcea la căţel. Căţelul frâna repede şi se purta de parcă totul ar fi fost o glumă. Evident, pisica trebuia fugărită, nu prinsă, iar dacă pisica insista să fie prinsă, atunci căţelul se simţea foarte încurcat. „Nu de puţine ori am urmărit Împărăţia lui Dumnezeu în acelaşi spirit. Suntem numai urale de entuziasm, atâta timp cât alergăm după Împărăţia Cerurilor. Însă dacă ar fi s-o ajungem, nu am fi deloc în largul nostru.”80. Compasiune şi motivaţieIsus schimba oamenii cu puterea compasiunii Lui. O veche legendă povesteşte cum un călugăr a găsit o piatră preţioasă. La scurt timp după aceea, călugărul s-a întâlnit cu un drumeţ care, înfometat, i-a cerut călugărului ceva de mâncare. Când călugărul şi-a deschis desaga, drumeţul a văzut piatra preţioasă şi, instinctiv, l-a întrebat pe călugăr dacă nu vroia să-i dea lui piatra. Şi uimitor, călugărul i-a dat-o.Drumeţul s-a îndepărtat repede, bucuros de noua sa posesiune. După câteva zile s-a întors să îl caute pe călugăr. I-a dat piatra înapoi şi l-a rugat:

„Dă-mi, te rog, ceva şi mai preţios, mai valoros decât această piatră! Dă-mi, te rog, ceea ce te-a făcut în stare să-mi dai această piatră preţioasă!”81. Vezi ce ai şi foloseşteÎn 1872, la vârsta de 16 ani, Booker T. Washington s-a hotărât să meargă la şcoală. A mers 500 de mile până la Institutul Hampton din Virginia şi s-a prezentat la directoare. Ulterior avea să îşi amintească: „De atâta vreme fără hrană corespunzătoare, fără posibilitatea de a face o baie, fără haine curate, e clar că nu puteam să-i fac o impresie bună şi mi-am dat seama imediat că avea mari îndoieli în privinţa mea.”În cele din urmă directoarea i-a spus: „Trebuie făcut curat în sala de studiu de alături. Ia mătura aceea şi treci la treabă!” Altcineva probabil că s-ar fi simţit ofensat să i se ceară să facă o treabă aşa de umilă. Washington însă şi-a dat seama imediat că aceasta era şansa cea mare. A măturat încăperea de 3 ori, a şters praful de 4 ori. Ba a şters şi pereţii. Apoi a mers la directoare ca să îi spună că terminase. Doamna a examinat totul ca un sergent, ba chiar a trecut batista pe partea de sus a uşii. Negăsind nici fir de praf, i-a spus: „Cum s-ar spune vei fi admis la studii în instituţia noastră.”La 16 ani, Washington nu ştia să facă prea multe. Dar ştia să facă curat şi a făcut-o magna cum laude. O viaţă extraordinară începe cu folosirea celor pe care le avem. Ce daruri ai şi pe care încă nu le-ai activat complet? 82. Strâng un milion de dolariUn băieţel a sunat la uşa unui domn căruia i-a oferit nişte fotografii la 10 cenţi bucata. „Şi ce vrei să faci cu banii?” „Strâng un milion de dolari pentru acordarea de ajutor celor afectaţi de cutremurele de pământ.” „Şi crezi că vei putea să îi strângi tu singurel?” „Nu, dar mă ajută fratele meu.”Putem aprecia spiritul acestui băieţaş, chiar dacă nu vom punea să nu ne punem întrebări în legătură cu aritmetica lui. Poate că dintre cei pe care îi va aborda, cineva va fi impresionat de altruismul lui şi îi va da o sumă de bani suficient de mare pentru a se simţi la total. Acesta este cel mai adesea modul în care Dumnezeu lucrează în această lume.83. Nu avem decât....Barbara Brown Taylor, profesoară, ne spune povestea a 9 tineri din Vermont care au mers într-o rezervaţie Navajo pentru un proiect misionar de o săptămână. La început, indienii Navajo nu le-au dat mai deloc atenţie. Nu le-au spus bun venit, nici nu le-au dat vreo mână de ajutor. Nu că ar fi fost ostili sau nepoliticoşi, ci pur şi simplu nu putuseră crede că tinerii chiar aveau să vină, iar după ce au sosit, s-au îndoit că aveau să facă ceva în numai 2 săptămâni. Şi apoi, echipele de dinainte promiseseră marea cu sarea, pentru ca în final, rezultatele să fie mici şi neînsemnate.Însă lucrurile stăteau cu totul altfel cu aceşti tineri şi sponsorii lor. Nu ştiau ei să facă prea multe – cum să construiască un ţarc sau cum să pună un acoperiş nou – însă erau nestrămutaţi în hotărârea lor de a face totul cât puteau ei de bine. Şi au reuşit.Pe la jumătatea săptămânii s-a întâmplat ceva curios. Indienii, care până

atunci priviseră de pe margine, au început să dea o mână de ajutor. Câţiva tineri Navajo s-au apucat să repare locuinţa („hogan”) lui Annie Begay. Probabil că s-au gândit că dacă tinerii aceştia au venit tocmai din Vermont ca să facă treabă, puteau şi ei să dea o mână de ajutor.La încheierea săptămânii, tinerii din Vermont, sponsorii lor şi indienii Navajo care au dat o mână de ajutor au finalizat 42 din cele 46 de proiecte pe care şi le propuseseră. Taylor conchide: „Am intrat în săptămâna aceea numai piele şi os, cu doar 5 pâini şi 2 peştişori, dar am ieşit de acolo graşi, cu 12 coşuri pline cu cele rămase după ce ne-am săturat....Iată ceva de reţinut pentru ocaziile în care resursele par insuficiente. Câte pâini ai?” 84. Minunea pe care o aşteptau cu toţiiO singură minune apare în toate cele patru evanghelii. Minunea aceasta s-a petrecut pe dealurile ierboase ale Galileii, în apropiere de ţărmul Mării Galileiim, într-un moment în care popularitatea lui Isus – şi totodată vulnerabilitatea sa – se apropia de vârf. Oriunde mergea, în spatele lui trena o mare mulţime de oameni apăsaţi de tot felul de necazuri şi probleme.Cu o zi înainte de minune, Isus a traversat marea pentru un răstimp de linişte netulburată de mulţimi. Irod tocmai îl executase pe Ioan Botezătorul, ruda, premergătorul şi prietenul lui Isus şi Isus avea nevoie de puţin timp singur, de reculegere. Fără îndoială că moartea lui Ioan îi stârnise gânduri sumbre cu privire la soarta care-I stătea înainte.Dar, vai, nu se găsea nici un loc unde să Se poată retrage liniştit! Un grup mare din mulţimea de ieri a făcut o călătorie de 16 km în jurul mării şi nu peste mult timp, sute, chiar mii de oameni s-au strâns cu cereri şi ovaţii în jurul lui Isus. „I s-a făcut milă de ei pentru că erau ca nişte oi fără păstor.” În loc să petreacă ziua în meditaţie şi rugăciune, pentru a-şi întări spiritul, Isus a vindecat bolnavi, o lucrare mereu secătuitoare, şi a vorbit unei mulţimi suficient de numeroase ca să umple o sală de baschet.Până la urmă s-a ridicat problema hranei. Ce să facem? Sunt pe puţin 5000 de oameni, ca să nu vorbim de femei şi copii. Trimite-i acasă, a sugerat un ucenic. Cumpăraţi-le voi de mâncare, a spus Isus. Cum? Cred că glumeşte… Asta ar însemna venitul a 8 luni de muncă!Atunci Isus a preluat comanda aşa cum nici unul nu mai văzuse vreodată. Spuneţi oamenilor să se grupeze câte 50. Era ca un miting politic – festiv, ordonat, ierarhic – exact cum te-ai aştepta de la un personaj mesianic.Inevitabil, noi, modernii, citim viaţa lui Isus de coadă la cap, ştiind cum are să se termine. În ziua aceea, însă, nimeni nu avea nici cea mai mică idee ce avea să urmeze. Un murmur se auzea de la o grupă la alta. El să fie Acela? Ar putea fi cu putinţă? În pustie, diavolul a legănat prin faţa ochilor lui Isus perspectiva unei minuni pe placul mulţimii. Acum, nu pentru a face pe placul mulţimii, ci pur şi simplu pentru a le potoli foamea, Isus a luat doi peşti săraţi şi cinci pâinişoare şi a făcut minunea pe care toată lumea o aştepta.

Trei Evanghelii se opresc aici. „Şi au mâncat şi s-au săturat şi ucenicii au umplut 12 coşuri cu resturile de pâine şi peşte.”, adaugă Marcu subtil. Doar Ioan ne spune ce s-a întâmplat apoi. În sfârşit, Isus a avut parte şi de timpul lui de linişte. În timp ce ucenicii vâsleau, luptându-se cu furia furtunii, Isus şi-a petrecut noaptea pe munte, în rugăciune. Mai târziu, în noaptea aceea, li s-a alăturat mergând pe ape. – Philip Yancey, The Jesus I Never Knew85. RecordUn vicar englez a declarat că speră ca va intra în Guiness Book cu predica-maraton de 48 de ore. Prin aceasta spera să reuşească să strângă bani nu numai pentru nevoile bisericii, dar şi pentru ale unei organizaţii britanice de caritate pentru diabetici.Fiul de 15 ani al rev. Mervyn Roberts era diabetic de la vârsta de 2 ani şi avea nevoie de 4 injecţii cu insulină pe zi.Rev. Roberts şi-a început predica-maraton de la Geneza şi a încheiat la Apocalipsa. O încercare anterioară de batere a recordului a eşuat din cauză că prestaţia a fost filmată doar cu o cameră video şi faptul că periodic trebuia schimbată banda făcea imposibilă verificarea continuităţii fără pauze mai mari de 20 de sec.Câţi bani a reuşit să strângă maratonul lui Riberts nu se ştie, dar soţia lui, Sue, care a reuşit să reziste fără somn, în timp ce îşi monitoriza soţul, susţine că în cutia de colectă a bisericii s-au strâns 800 de dolari, în bancnote, fără a mai pune la socoteală şi monezile. A mai adăugat că odată ce sponsorii lui Roberts îşi vor onora promisiunea, se aşteaptă că suma totală să se dubleze şi mai bine.Recordul anterior fusese stabilit în urmă cu un an, de un alt vicar din Anglia, care a predicat 28 de ore şi 45 de minute.86. Credinţa în rugăciune Se povesteşte că un orăşel se păstrase deosebit de „uscat” până când un afacerist local s-a hotărât să deschidă o tavernă. Un grup de creştini din biserica locală, îngrijoraţi, şi-au programat o noapte de rugăciune pentru a-L implora pe Dumnezeu să intervină. Şi s-a întâmplat că la scurt timp după aceea proprietarul bisericii să falimenteze şi să dea în judecată biserica, susţinând că rugăciunile congregaţiei erau responsabile. Biserica a angajat un avocat care să le pledeze nevinovăţia, argumentând în faţa Curţii că nu erau responsabili pentru cele întâmplate cu taverna. După ce a luat cunoştinţă de datele cazului, judecătorul a declarat că „indiferent de deznodământ, un lucru este clar. Proprietarul tavernei crede în rugăciune, iar  creştinii, nu.”87. Nici un alt gândOdată, când era la masă, Luther şi-a văzut căţelul cum aştepta cu privirea aţintită la el, o bucăţică de carne. Şi-l fixa cu gura deschisă şi ochi nemişcaţi. Atunci Luther a spus: „Of, dacă aş putea să mă rog aşa cum câinele acesta se uită la carne. Toate gândurile lui sunt concentrate asupra acestei bucăţi de carne. Altfel, nu are nici gând, nici dorinţă, nici speranţă.”

88. RugăciuneCine nu se poate ruga, să plece pe mare şi atunci o să înveţe. – John Trapp89. Încredeţi-vă în Tatăl, în mijlocul furtuniiÎntr-o noapte, o casă a luat foc şi un băiat, care se afla în casă, a fost nevoit să fugă pe acoperiş. Tatăl era jos cu armele întinse şi îi spunea: „Sări! Te prind eu!” Ştia că băiatul nu avea altă cale decât să sară pentru a scăpa cu viaţă. Însă băiatul nu vedea în faţa ochilor decât fum, flăcări şi întuneric. Şi, vă puteţi da seama, îi era frică să părăsească acoperişul. Tatăl continua să-l îndemne cu glas tare: „Sări! Te prind eu!” „Tati, dar nu te văd!” „Nu-i nimic, eu te văd şi e de ajuns!”90. Manifestarea credinţeiRalph V. Landis a fost medic la Lawrence University vreme de mai bine de 50 de ani. Cu puţin timp înainte să moară, a vorbit cu un medic mai tânăr despre ceva ce regreta – ceva ce nu ţinea de el nici cât o scamă, însă un regret care cu uşurinţă ar fi putut să îl prăpădească. El şi soţia avuseseră doi copii. Cu 3 zile înainte de un Crăciun, fiul cel mare a murit de scarlatină – în prezent simplu de tratat, cu penicilină – iar în ziua de Crăciun, a murit şi fiul cel mic. Landis a fost aşa de supărat şi furios că a zvârlit bradul pe fereastră.Ironia cea mai crudă a venit la câţiva ani după aceea, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când a fost încartiruit la Spitalul Walter Reed. Acolo a fost primul doctor care a folosit noul medicament minune, penicilina. „Nu ştiam dacă să plâng sau să râd văzând copii care îşi reveneau le fel de repede cum muriseră băieţii mei.” Şi medicul cel tânăr l-a ascultat şi i-a mărturisit că se îndoieşte că ar fi putut să supravieţuiască unei asemenea experienţe. Landis a răspuns: „Nici eu nu aş fi reuşit dacă nu ar fi fost soţia mea. Ea este cea care ne-a menţinut pe amândoi în cursă, refuzând să se dea bătută. Spunea că rostul nostru era să fim o familie şi o familie aveam să fim. Am mai avut trei copii – a doua noastră familie. Nu aş fi reuşit fără hotărârea ei.”91. CredinţăDumnezeu nu aşteaptă de la noi să credem în el fără raţiune, ci chiar limitele raţiunii noastre fac credinţa o necesitate.  – Augustin92. Privind fix la cruceAlexandr Soljeniţn povestea că în timpul lungii sale detenţii într-un lagăr de muncă din Uniunea Sovietică, a ajuns aşa de descurajat că a început să se gândească la sinucidere. Era afară la muncă şi atinsese punctul în care nu-i mai păsa dacă trăieşte sau moare. În timpul pauzei, s-a aşezat undeva deoparte şi un străin a venit lângă el. Cineva pe care nici nu-l mai văzuse, nici nu avea să-l mai vadă vreodată. Fără nici un motiv evident, străinul a luat un băţ şi a scrijelat în ţărână o cruce. Soljeniţn a stat şi s-a uitat fix la crucea aceea vreme îndelungată. Ulterior avea să scrie: „Cum priveam fix la cruce mi-am dat seama că în ea se află libertate.” În punctul acela, în mijlocul unei furtuni, a primit curaj şi voinţă noi de a trăi. Furtuna nu s-a

sfârşit în ziua aceea, însă prin Isus, Soljeniţn a găsit putere să o sufere până la capăt.93. Turiştii merg pe apăCu câţiva ani în urmă câţiva capitalişti întreprinzători plănuiau să construiască un pod peste Marea Galileii, pe acolo pe unde Isus mersese pe apă. Ceea ce făcea acest proiect unic era faptul că podul nu era construit peste apă, ci pe sub apă. Podul lung de 9 metri se întindea la 5 cm sub apă, astfel încât pelerinii şi turiştii să poate „merge pe apă” la fel ca Isus. Poate că următorul proiect are să fie un balon care să înalţe turiştii la cer de pe Muntele Măslinilor, reiterând înălţarea lui Isus.Ceea ce nu înţeles constructorii podului a fost faptul că această Evanghelie nu vorbeşte despre încercarea lui Isus de a impresiona lumea cu capacitatea Lui de a merge pe apă, ci despre dorinţa Lui de a trece peste orice obstacol pentru a ajunge la cei care au nevoie de El.94. Priviţi ca nişte câiniBill Cosby a spus la un moment dat că poate că poate amerindienii aveau strategia cea mai bună. „Cu 400 de ani în urmă indienii administrau ţinutul. Nu erau taxe, datorii naţionale şi femeile făceau toată munca. Nu îmi dau seama cum de omul alb a gândit că ar putea îmbunătăţi un sistem ca acesta.”Ştim foarte bine că acest punct de vedere vizavi de amerindieni nu este împărtăşit de prea mulţi. Uneori indigenii erau socotiţi nişte câini şi cam aşa se priveau şi iudeii şi canaaniţii pe vremea lui Isus95. Două tipuri de oameni în crizăSir Ernest Shackleton a fost un mare explorator. Cu ocazia expediţiei în Antarctica, el şi echipajul său au ajuns într-o strâmtorare critică, fiind nevoiţi să îşi abandoneze vasele în apele reci ale Antarcticii.Era anul 1914 şi expediţia sa îşi propusese străbaterea fără precedent a continentului îngheţat. După ce vasul s-a prins între gheţuri şi s-a scufundat, echipajul a început un test de supravieţuire neprevăzut şi care a durat 18 luni. Aceştia au rămas în viaţă înaintând peste banchizele de gheaţă până când în cele din urmă au dat peste o insulă pe care au înfiinţat o tabără. Când proviziile au ajuns pe terminate, Shackleton şi câţiva membri au echipajului au luat bărcile de salvare recuperate şi au întreprins o călătorie curajoasă de 1300 km până la un post de vânători de balene. De acolo au revenit cu o corabie şi toţi cei 27 de bărbaţi au supravieţuit încercării.Două sunt tipurile de oameni în situaţie de criză: cei care îngheaţă şi cei care se focalizează. Shackleton, chiar naufragiat într-unul din locurile cele mai reci de pe planetă, şi tot nu s-a lăsat nici pe el, nici pe vreunul din echipajul lui să îngheţe.96. La 10 metri de la ţărmÎntr-o serie de caricaturi, Linus se întâlneşte cu Charlie Brown pe plajă şi îi spune: „Pot să înot! Pot să înot!”„Mă bucur să aud aceasta, felicitări!”

„Şi dacă e să mă aflu pe un transatlantic care se întâmplă să se scufunde la distanţă de 10 m de ţărm, nu va trebui să îmi fac nici o grijă!”Cam aşa stau lucrurile şi cu mulţi dintre noi. Petru, eu şi tu putem merge 10 m pe apă, prin puterea credinţei, însă după aceea avem nevoie să ne sprijinim pe braţele puternice ale Domnului nostru.97. Cine aleargă cel mai bine?Se povesteşte că un împărat a organizat o mare întrecere la care urmau să participe toţi tinerii din împărăţie. Câştigătorul avea să primească o pungă de aur. Linia de sosire se găsea în curtea palatului împărătesc. Cursa a început şi alergătorii au avut surpriza ca în mijlocul drumului care ducea la palatul împărătesc să găsească o grămadă înaltă de pietre. Unii au trecut pe lângă, alţii pe deasupra şi până la urmă au ajuns în curtea palatului. Toţi participanţii au trecut linia de sosire, cu excepţia unuia. Împăratul nu a declarat cursa terminată. După o vreme, un alergător solitar a păşit pe poartă. A ridicat o mână însângerată şi a spus: „O, împărate, îmi pare rău că am sosit aşa de târziu, dar vezi tu, în mijlocul drumului am dat peste o grămadă de pietre şi mi-a luat ceva vreme să le dau la o parte. Ba chiar m-am şi rănit.” După care a ridicat şi cealaltă mână în care ţinea o pungă şi a spus: „O, prea mărite împărate, iar sub grămada de pietre am găsit această pungă cu aur.”Şi împăratul a răspuns: „Fiule, tu ai câştigat cursa, pentru că cine face calea mai sigură pentru cei din urmă, acela aleargă cel mai bine.”98. SuccesNimic nu eşuează atât de total ca succesul fără Dumnezeu. – Vic Pentz 99. Valoarea dificultăţilorO corabie, la fel ca omul, se mişcă cel mai bine atunci când direcţia este un pic contra vântului, când trebuie să îşi ţină velele bine întinse şi să îşi supravegheze cursul. Corăbiile, la fel ca oamenii, nu merg bine atunci când vântul suflă din spate, împingându-le înainte, astfel încât nu este nevoie nici de cârmă, nici de supraveghere. Vântul pare favorabil, căci suflă în direcţia în care merge, dar de fapt este distrugător, pentru că induce o relaxare a vigilenţei şi priceperii. Ceea ce trebuie este un vânt uşor opus vasului, favorizând menţinerea unei tensiuni în care ideile pot germina. Căci corăbiile, la fel ca oamenii, răspund bine la dificultăţi. - James Michener100. Credinţa şi necredinţaNecredinţa aşează împrejurările între noi şi Dumnezeu, credinţa însă Îl aşează pe Dumnezeu între noi şi împrejurări. – F.B. Meyer