Există mai multe nuanţări ale termenului de politic, politică, dar, încă din primele premise etimologice ale Polis-ului

grecesc, însemna cetate, stat şi derivarea acestuia Politeia – constituţie, regim politic, înjghebare politică, ori

laţinescul res publica – lucrul domeniului public.

Contemporan politica (dicţionarul Littre) se traduce prin ştiinţa guvernării statului, arta guvernării unui

stat sau (dicţionarul lui P. Robert) este arta şi practica guvernării societăţilor umane, maniera guvernării unui stat,

a conducerii afacerilor naţionale ale unui stat, iar, după unii exegeţi (pe pildă, Lavroff) noţiunea de politică , deşi

este efectiv ambiguă, relevă în aceeaşi măsură o ştiinţă şi o artă, fiind, totodată, şi acţiune (Lavroff, D.-G., 1975).

Istoric - primele elemente ale gândirii social-politice apar încă din antichitate, de care se leagă însăşi

etimologia termenului politică. Semnificative din această perspectivă sunt premisele interpretării şi ale relaţionării

gândirii prin cultură sau civilizaţie cu: societatea, dreptul, statul, naţiunea, umanitatea. Descrierea hărţii cognitive a

etimologicului polis-stat, cetate s-a materializat în formarea şi individualizarea societăţilor moderne care, ca

fundamentare, s-au extins prin dezvoltarea mijloacelor de comunicare în masă în amalgamarea şi globalizarea

societăţilor postmoderne.

Atât în antichitate, cât şi în Evul Mediu, între ştiinţele care studiau societatea nu exista o specificare, o

individualizare coerentă şi consistentă a lor. Drept urmare, elementele şi cunoştinţele despre societate, stat, politic au

fost tratate nediferenţiat, iar, în cazul cel mai bun, elementele specifice filosofiei sau politicii se vor intersecta, se vor

suprapune cu cele economice, sociale sau religioase. În primele sale manifestări, gândirea politică a apărut şi s-a

dezvoltat fie în interiorul filosofiei, ca filosofie politică în Grecia antică, fie în strânsă legătură cu juridicul, în Roma

antica. În toate cazurile, atât asupra politicului cât şi asupra celorlaltor ştiinţe sociale, a cunoaşterii în special, a

societăţii în general, religia a jucat un pol integrativ şi interpretativ. În feudalism viaţa şi gândirea politică se vor afla

sub puternica influenţă a dogmei teologice şi a bisericii, ştiinţele în totalitatea lor, vor fi integrate teologiei, devenind

ramuri ale acesteia, iar dogma teologica devine axioma politică a societăţii.

Procesul de disociere al ştiinţelor, al celor sociale în special, de teologie şi de morala creştină va începe odată cu descompunerea societăţii feudale. Renaşterea prin spiritul său laic şi ştiinţific îşi va pune pecetea asupra evoluţiei tuturor ştiinţelor, inclusiv a celor politice. Gânditori de seama ai acestei perioade, dar mai ales a perioadei moderne N. Machiavelli, Th. Hobbes, J. Bodin, iluminiştii francezi Voltaire, Montesquieu, Rousseau în

Cetatea in viziunea Greaca

POLISUL - LOCUL DISCUŢIILOR CRITICE – sau despre funcţionalitatea interrelaţionară a cetăţii. Una

din cele mai sugestive referinţe fac trimitere generică la „Geniul invizibil al Cetăţii” 1, ca posibilitate de a asigura

coerenţa oricărei societăţi politice. Procesualitatea care s-a dezvoltat a vizat puterea de a comanda, respectiv, puterea

şi datoria individului de a se supune, participând activ. Coerenţa este un rezultat al concepţiilor care fac trimitere la

modelul sau la mitul democraţiei ateniene, care a fost considerată o sursă inepuizabilă de reflecţie la nivelul gândirii

politice moderne. Tocmai de aceea acest tip de democraţie a fost numit participativă.

Polisul atenian viza o interrelaţionare sistemică între stat şi societate. Statul=societatea prin participarea la

guvernare a cetăţenilor-guvernatori. „Poporul (demos) se angaja în funcţii legislative şi juridice, deoarece conceptul

atenian de cetăţenie presupunea ca ei să ia parte la aceste funcţii, participând direct la treburile „statului”” 2. Tocmai

de aceea această participare trebuia să fie întărită de câteva calităţi de tip atenian raţional:

principii care erau legate de virtutea calităţii de cetăţean,

stratificarea socială care justifica prezenţa şi acceptarea sclaviei extinse,

1 Guglielmo Ferrero, cf. lui Girardet, Raoul, Mituri şi mitologii politice, Institutul European, Iaşi, 1997, pag.67.2 Held, David, 2000, Democraţia şi ordinea globală, Editura Univers, Bucureşti, pag. 16.

inegalitatea de gen care excludea femeile de la treburile guvernării cetăţii,

mecanisme ale credinţei faţă de zeii cetăţii şi faţă de cetatea laică,

responsabilizarea cetăţenilor faţă de Polis prin supremaţia treburilor publice în detrimentul treburilor

private,

datoria cetăţeanului ca supunere (procesul lui Socrate) necondiţionată la legile, şi mai ales la aplicarea

acestor legi ale Cetăţii,

acceptarea înţelepciunii şi a logosului platonic identificat în Idei sau Forme, ca modalitate în care omul

poate să participe la idealul constituirii Republicii.

definirea omului ca animal politic – Aristotel – este o premisă care indică omului-cetăţean direcţia în

care se poate realiza şi prin care poate depăşi condiţiile animale (instinctuale, naturale) sau prescripţiile

zeilor.

urmărirea realizării binelui comun al cetăţii,

ORGANIZAREA REGIMURILOR-POLITICE Clasificarea retorică a lui Herodot (Istorii) este celebră şi face

distincţie prin problematizările puse asupra răspunsului la întrebarea: care este cel mai bun regim? Distinge între:

1. Monarhie ca regim condus de o singură persoană care guvernează pentru gloria sa şi a supuşilor săi.

2. Oligarhie ca regim în care conduce o minoritate care este formată din cetăţeni „superiori” prin naştere,

avere, competenţă religioasă sau militară.

3. Democraţie ca regim în care conduce majoritatea cetăţenilor (poporul de ţărani, meşteşugari, comercianţi,

marinari).

Astfel au fost create multe scheme de clasificare. Există, spre exemplu, clasica distincţie între formele de

guvernare după numărul persoanelor aflate la putere: MONARHIA (respectiv TIRANIA) este guvernarea de către

unul singur, ARISTOCRAŢIA (respectiv OLIGARHIA) este guvernarea de către un grup iar DEMOCRAŢIA este

guvernarea celor mulţi.

Alte scheme disting guvernământul după felul instituţiilor cheie: regim parlamentar, cabinet guvernamental,

prezidenţialism. Mai există clasificări ce grupează sistemele în conformitate cu principiile politice pe care se

fundamentează sau a formelor de legitimitate: harismatic, tradiţional, legal-raţional sau altele. Alte scheme

deosebesc diferite modele de organizare economică din cadrul sistemului: statul laissez-faire, statul corporatist,

statul comunist sau socialist, sau diferite clase economice: sisteme feudale, burgheze sau capitaliste..Exista si

eforturi recente de comparare a funcţiilor sistemelor politice: capabilitate, funcţii de transformare, sau funcţii de

conservare şi adaptare, precum şi clasificarea sistemelor în termeni de structură, funcţie sau cultură politică.

Deşi au un grad redus de comprehensibilitate, aceste scheme de analiză îşi au doza lor de validitate, iar

schemele de clasificare bazate pe ele, deşi în multe cazuri se dovedesc a fi anacronice în raport cu organizarea

politică modernă a societăţii, s.au dovedit extrem de influente la nivelul dezvoltării politice.

Cele mai influente scheme de clasificare aparţin neîndoilenic filosofilor antichităţii eline Platon, respectiv

Aristotel, care au încercat să deosebească diferite tipuri de guvernare după numărul celor aflaţi la putere.

Platon susţinea că există o succesiune naturală a formelor de guvernare: o aristocraţie (forma ideală de

guvernare de către cei puţini) care abuzează de putere şi se perverteşte în timocraţie (cei puţini ce conduc statul şi ar

trebui să tezaurizeze înţelepciunea sunt interesaţi fatal de onoruri şi aspecte materiale) de unde rezultă oligarhia

(forma cea mai copruptă de guvernare de către cei puţini) care devine în cele din urmă democraţie (ca domnie a

majorităţii). Excesul de democraţie se transformă în anarhie (guvernarea fără legi), care este mediul propice de

apariţie a tiranului. Abuzul de putere în tipologia platonică este definit prin neglijarea de către cei ce-o exercită a

legii (nomos). Într-o formă ideală de guvernare domneşte legea, pe când în una coruptă aceasta este inexistentă.

Deşi l-a combătut pe Platon criticând această schemă de clasificare, Aristotel şi-a întemeiat schema proprie tot

după numărul celor aflaţi la putere, distingând între forme ideale şi forme corupte de guvernare. Formele ideale

(sănătoase) de guvernare în schema aristotelică sunt MONARHIA, ARISTOCRAŢIA şi POLITEIA (termen

aproape sinonim cu democraţia constituţională modernă). Acestea, pervertite prin abuzul de putere devin TIRANIE,

OLIGARHIE şi OCHLOCRAŢIE (sau democraţie fără legi).

Conceptul de politeie , un fel de constituţie mixtă, a fascinat pe mulţi filosofi ai politicii mai bine de un mileniu.

Pentru a-i sublinia avantajele, o mulţime de gânditori, de la Polibius la Sf. Toma d’Aquino au construit modele în

care fiecărei clase sociale i se acordă constrolul instituţiei guvernamentale potrivite.

Concept de democratie

Democraţia – exerciţiu critic al raţiunii politice, de vreme ce în mod funcţional oferă o legitimare vieţii

politice în ansamblu: doar „Marea majoritate a gânditorilor politici, din Grecia antică până în ziua de azi, s-au arătat

extrem de critici la adresa teoriei şi practicii democratice….democraţia este o formă de guvernare extrem de greu de

realizat şi de susţinut”3. Istoria sec. XX oferă o multitudine de exemple antidemocratice – fascismul, nazismul,

stalinismul.

Cicero (106-43 î. H.) este considerat ca fiind cel care a popularizat filosofia în Roma. Erudit, dar bun

orator, abstract dar adresându-se în primul rând cetăţenilor, interiorizat în natura cuvintelor statului personalizate

prin interesele oamenilor. Teza de bază este neoaristotelică, şi afirmă faptul că „dreptul nu este un produs al voinţei,

ci este dat de natură”4.

Stoic în concepţie reafirmă concepţiile lor privind existenţa unei raţiuni universale, tocmai pentru a

întemeia supremaţia legii şi a justiţiei. Argumentează subtil prin exemplul caracterului nesubiectiv al legilor, şi deci

natural al lor, altfel şi legile tiranilor ar putea fi considerate ca drepte sau juste, dacă toate lucrurile ar fi relative sau

incognoscibile. Datorită acestui tip de gândire este considerat primul cetăţean care a definit principiile care vor sta la

temelia Cetăţii universale, a Republicii ca lucru al domeniului public, şi, fără să vrea, a pregătit regimul imperial5

care a luat fiinţă la nici două decenii după moartea lui, odată cu Octavianus Augustus care primeşte primul titlul de

Imperator.

Niccolo Machiavelli (1469-1527) reprezintă pentru gândirea politică un spirit original şi pragmatic prin afirmarea

unui discurs inovator. Tratate esenţiale: Principele (1513), Discursuri asupra primei decade a lui Titus Livius (1517),

Arta războiului (1518), Istoriile florentine (1525). Deschiderile pe care le face sunt asumate printr-o sinteză eficientă

ca exprimând spiritul politic al Renaşterii florentine, prin:

Necesitatea de a salva Italia şi de a constitui un stat unitar.

Afirmarea raţionalităţii şi a statului laic şi separarea lui de religie sau de valori ale eticii imperativ-

comportamentale şi ideale.

3

4 Giorgio del Vecchio, op. cit., pag. 63.5 Pisier, E., op. cit., pag. 21.

Înţelegerea politicii ca ştiinţă de sine stătătoare, ca artă de a guverna, de a conserva şi de a dezvolta

statul.

Statul este perceput asemenea unui organism viu, neoplatonic, având o viaţă proprie.

Conducătorul principe trebuie să fie foarte bine ancorat în cunoaşterea realităţii faptelor, a relaţiilor şi

necesităţilor sociale.

Tocmai de aceea politica trebuie înţeleasă, în primul rând, prin renunţarea la idoli şi aparenţe, prin

renunţarea la impresiile imaginative ale lui Platon şi Aristotel, care ne spun cum ar trebui să ne

comportăm în viaţa politică şi nu analizează suficient realitatea relaţiilor politice.

Este o identitate între acţiunea politică şi realităţile concrete care trebuie să o depăşească pe cea a

imperativelor: cum trebuie să acţionezi ca sa atingi un bine iluzoriu.

Statul, organizarea comunităţii politice, nu este viabil dacă nu are legi şi armată.

Este necesară separarea politicii de religie, aşa cum este necesară şi separarea politicii de morală.

Ambele nu au nimic în comun cu politica şi cu cunoaşterea faptelor reale.

Scopul scuză mijloacele dacă este o consecinţă a faptelor reale şi nu imaginare.

Luptele dintre principe şi masele de oameni, dintre nobili şi plebei în Imperiu Roman, de exemplu, au

avut şi efecte pozitive deoarece au condus la elaborarea unor legi mai bune şi, foarte important, la

formarea unui spirit educativ civic care se materializează în dezvoltarea instituţiilor.

Lupta claselor este diferită de lupta pentru putere între facţiuni. Numai primele au consecinţe pozitive

deoarece nu luptă pentru scopuri particulare ci urmăresc interese generale, rezultând o lege şi o

societate mai bună.

Statul „sănătos” este cel care-şi inventează instituţii care au rolul unor organe de control pentru a se

menţine un echilibru social.

Libertatea oamenilor depinde de puterea instituţiilor din stat care sunt un garant al tuturor libertăţilor

prin aplicarea unitară a legii.

Revoltele şi „tulburările” sociale trebuie soluţionate le nivel instituţional prin adoptarea unor legi mai

bune.

Constituirea republicii ca forma cea mai bună de guvernare trebuie să ţină seama de două griji

elementare: legiuitorul ales chiar prin sufragiu liber şi public trebuie să reformeze legile în folos public

şi nu în interes personal; puterea de a reprima trebuie să fie încredinţată cu grijă de către legiuitor,

altfel cetăţenii se pot revolta.

Arta Războiului6 reprezintă un exerciţiu util al înţelegerii practice al aplicabilităţii independenţei unei

naţiuni. Tocmai de aceea, subtextual, Machiavelli a dispus operaţionalitatea discursivă a unui dialog reamintit între

Cosimo Rucellai, prieten al autorului şi Fabrizio Colonna. Textul este incitant dacă ne gândim că premisa de la care

pleacă vizează un exerciţiu afectiv al omagiului pe care îl aduce prietenului său pentru a pune în valoare tocmai

conceptul de război. Dar acesta este analizat într-o modalitate modernă de concepere a valorilor sociale. Pretextul

analizelor realizează o trimitere la proverbul: războiul face valorile, iar pacea le face să dispară. Pentru a lăsa

raţiunea să iasă la lumină: securitatea unui stat este asigurată de propriile arme.

Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) Premisele şi fundamentele gândirii politice ale lui Rousseau

vizează elaborarea pragmatic-iniţială a realităţilor sociale. Acestea vor constitui un fundament al surselor

6 Machiavelli, Nicolo, Arta Războiului, Editura Antet, Bucureşti, 2000.

iluministe, în mare măsură şi idealiste, ale sec. al XVIII-lea, care formează un Rousseau diferit de

abordările iniţiale.

În momentul pragmatic, Rousseau – un fost secretar al ambasadorului Veneţiei – critică instituţia

proprietăţii din starea precontractuală – ca fapt şi ca act al omului care, în perioada respectivă a condus la

impunerea dreptului forţei şi la lupta continuă dintre oameni. Totodată, analizează critic ( în Discursul

asupra originii inegalităţii) dogmele monarhiste şi absolutiste care consideră puterea monarhului

întemeiată şi legitimă ca efect şi ca manifestare a raţiunii divine. Această putere este tocmai cea care

justifică sclavia, în numele credinţei, îl situează pe monarh ca legiuitor şi îl situează deasupra legilor

sociale, îl poziţionează într-o autoritate naturală şi paternală, asemănătoare autorităţii pe care o are tatăl

asupra familiei pentru a fi justificată orice acţiune a acestuia prin: dreptul de a supune (indivizii) şi de a

cuceri (alte naţiuni). Acest moment relevă o evidentă influenţă a lui Rousseau de către Locke 7, prin,

temeiurile empirice, simple şi asociative, prin exemplele eficiente, dar încărcate de o anumită doză de

plasticitate – specifică spiritului latin8. Ca urmare, se constituie un fundament al gândirii ulterioare prin

impunerea conceptului de societate civilă care trebuie, ca imperativ, să asigure dreptul la proprietate, în

condiţiile în care monarhul cedează puterea suveranităţii poporului.

În momentul iluminist şi idealist, Rousseau pune în prim plan conceptul de contract social prin

intermediul căruia respectarea legilor primeşte o justificare raţională şi umană, societatea este necesară atât

ca întreg, cât şi ca elemente-indivizi, devenind un întreg social, un organism social. Textul de bază al

interesului lui Rousseau este cel al Instituţiilor politice, ca text în care se problematizează modalitatea de

formare a statului, cu specificitatea constituirii Republicii, teme care au fost intens exploatate din punct de

vedere politic în lucrarea Contractul social şi din punct de vedere educativ în lucrarea Emil.

Prin ideea contractului social, Rousseau a pus în prim plan o idee protestantă a secolului al XVI-lea.

Conform acesteia societatea civilă este originar bună deoarece oamenii se nasc liberi, doar ulterior ea este

pervertită de către alţi oameni deoarece Dumnezeu nu a stabilit în Sfintele Scripturi ideea subordonării

naturale a oamenilor. Această denaturare s-a realizat în forma ei maximă prin catolicism, pentru a-şi

justifica teologic puterea. În realitate societatea civilă este un act voluntar care se stabileste între oameni.

Rezumând, prin ideea contractului social ca şi autoreferenţialitate, religia protestantă a relativizat monarhia

catolică de drept divin, numirea şi puterea suveranului în sine, pentru sine dar şi în numele lui Dumnezeu.

Rousseau, preluând ideile protestante a pus în discuţie, într-o modalitate eficientă şi raţională,

ideea constituirii statului prin semnarea unui contract ipotetic între indivizi. Contractul social, ca efect al

manifestării sale, pentru a fi încheiat trebuie să cuprindă la nivel procedural două elemente. Un element

este individul, fiecare individ din societate, care renunţă la libertăţile sale nelimitate, prin contractul pe care

îl încheie. Cel de-al doilea element este statul stabil care, fără a fi o abstracţiune, este o putere

reprezentativă a garantării libertăţilor cu care individul, fiecare individ, rămâne. Elementul cel mai

semnificativ asupra căruia Rousseau insistă subtil este cel prin care puterea este aleasă de către popor şi nu

reprezintă o putere impusă ca drept divin, ereditar, sau de altă natură.

7 Vezi şi partea introductivă la Rousseau, J.,J., Contractul social, Editura Moldova, Iaşi, 1996.8 Omul s-a născut liber, dar pretutindeni este în lanţuri.

Sintetizând, Rousseau a propus manifestarea puterii şi suveranitatea poporului ca relaţionare a

următoarelor elemente:

Legitimarea regimului politic prin ideea pactului social care reprezintă nucleul funcţional al

contractului social.

Eliminarea sclaviei ca fiind contrară naturii umane. Altfel, orice idee de egalitate sau de nesubordonare

naturală între oameni este contradictorie în sine.

Negarea dreptului forţei atât pe plan intern cât şi pe plan extern.

Pactul social are rolul social şi juridic al unei convenţii care trebuie respectată de indivizi şi de putere-

stat, în aceeaşi măsură.

În starea civilă omul se realizează ca acţiune raţională şi morală, dobândind cele mai multe libertăţi.

Cea mai mare libertate pe care omul o are survine din pactul social pe care l-a semnat, din libertatea de

a asculta de lege.

Suveranitatea înseamnă voinţa generală a poporului. Ea nu poate fi atribuită (înstrăinată) altcuiva, nici

măcar unui singur om (monarh sau despot).

Voinţa generală a poporului nu reprezintă o simplă însumare a voinţelor individuale. Acestea din urmă

sunt interesate şi particulare. Voinţa generală a poporului reprezintă o sinteză a voinţelor colective ale

poporului. Acesta din urmă se naşte prin eliminarea reciprocă a intereselor particulare.

Legea este cea care trebuie să i se dea ascultare în societate. Ea nu poate să aparţină decât poporului –

ca proces al legiferării. Dar cine legiferează ar trebui să se gândească la: conservarea statului, la

principiile de libertate şi egalitate a fiecărui om. Egalitatea dintre oameni nu poate fi absolută, dar

trebuie reduse inegalităţile de avere dintre oameni.

Guvernământul ca putere executivă trebuie să fie despărţit de puterea legiuitoare. Guvernământul ca

putere executivă depinde de mărimea şi numărul locuitorilor statului respectiv. Cu cât numărul

locuitorilor este mai mare, cu atât guvernământul trebuie să fie mai puternic şi trebuie să fie exercitat

de un număr mai mic de persoane. Cu cât guvernământul este mai puternic cu atât se reduce gradul de

libertate al oamenilor.

Statelor mici le sunt specifice guvernăminte democratice – majoritatea poporului decide.