CUPRINS

INTRODUCERE..............................................................................................................................................2

CAPITOLUL I - FENOMENUL MIGRAŢIEI ŞI DIMENSIUNILE ACESTUIA.................................7

1.1. MIGRAŢIA INTERNAŢIONALĂ A FORŢEI DE MUNCĂ: CONCEPT, CAUZE, DIMENSIUNI 7

1.2. EVOLUŢIA FENOMENULUI ÎN EUROPA. PROCESUL IMIGRAŢIONIST ŞI INTEGRAREA

U.E..............................................................................................................................................................11

1.3. MIGRAŢIA TOTALĂ – TIPURI, CAUZE, EFECTE.......................................................................16

1.4. PROFILUL MIGRANTULUI. ASPECTE ALE INTEGRĂRII ÎN SOCIETATEA ŢĂRII GAZDĂ

....................................................................................................................................................................22

1.5. OPINIA PUBLICĂ ŞI PROBLEMA MIGRAŢIEI............................................................................26

CAPITOLUL II - CONSECINŢE ALE MIGRAŢIEI..............................................................................29

2.1. CONSECINŢE LA NIVELUL MIGRANŢILOR..............................................................................32

2.2. CONSECINŢE LA NIVELUL COMUNITĂŢII...............................................................................35

2.3. CONSECINŢE LA NIVELUL FAMILIEI........................................................................................37

2.4. IMPACTUL MIGRAŢIEI ASUPRA PIEŢEI FORŢEI DE MUNCĂ ŞI POLITICI DE IMIGRAŢIE

....................................................................................................................................................................39

CAPITOLUL III - MIGRAŢIA DIN ROMÂNIA ŞI POLITICILE U.E. ÎN DOMENIUL

GESTIONĂRII FORŢEI DE MUNCǍ IMIGRANTE.............................................................................42

3.1. POLITICA COMUNĂ EUROPEANĂ PRIVIND MIGRAŢIA.........................................................42

3.2. CADRUL LEGISLATIV AL REGLEMENTĂRII FENOMENULUI DE MIGRAŢIE ÎN UNIUNEA

EUROPEANĂ............................................................................................................................................45

3.3. PERSPECTIVE ALE MIGRAŢIEI FORŢEI DE MUNCÃ ÎN ROMÂNIA......................................52

3.4. PROBLEMA MIGRAŢIEI ÎN CONDIŢIILE ADERĂRII ROMÂNIEI LA UNIUNEA

EUROPEANĂ............................................................................................................................................59

3.5. CADRUL LEGISLATIV AL REGLEMENTĂRII FENOMENULUI DE MIGRAŢIE ÎN

ROMÂNIA.................................................................................................................................................61

CAPITOLUL IV - EVOLUŢIA LEGISLAŢIEI PRIVIND MIGRAŢIA ÎN ROMÂNIA ÎN

PERIOADA 1989-2008................................................................................................................................63

4.1. POLITICA PRIVIND IMIGRAŢIA CONTROLATĂ ŞI POLITICA PRIVIND PREVEDIREA ŞI

COMBATEREA IMIGRAŢIEI ILEGALE...............................................................................................64

4.2. POLITICA PRIVIND AZILUL..........................................................................................................90

4.3. POLITICA PRIVIND INTEGRAREA SOCIALĂ A STRĂINILOR................................................94

CONCLUZII.................................................................................................................................................98

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE.................................................................................................................102

INTRODUCERE

Fenomenul migraţiei a existat dintotdeauna, concretizat prin transhumanţă,

invazii, colonizări şi cruciade, sau provocat, în general, de atracţia exercitată de regiunile

mai bogate asupra populaţiilor mai sărace. Nu există în plus nici un exemplu în istorie al

vreunei ţări a cărei influenţă politică şi economică să nu fi beneficiat de o demografie

dinamică sau de acţiunea unei populaţii importante şi omogene.

Tocmai de aceea, unul dintre elementele de noutate ale prezentei lucrări îl

constituie faptul că, tema abordată este de o stringentă actualitate, datorită numeroaselor

crize ce au avut loc în ultimii ani pe aproape toate continentele lumii, situaţii ce au

generat valuri mari de refugiaţi, care au creat probleme extrem de mari guvernanţilor şi

tuturor celor puşi să gestioneze asemenea crize, demonstrând necesitatea abordării

instituţiilor azilului politic şi a extrădării cu mai mult interes şi profunzime. Acest

fenomen, care a declanşat deplasări masive de persoane, a avut cauze multiple, printre

care cele mai importante au fost cele generate de crizele economice şi conflictele militare

care au zguduit omenirea în decursul istoriei.

Scopul nu a fost să epuizez subiectul, ci a fost mai degrabă să semnalez aspecte,

să interpretez anumite măsuri şi, poate, să deschid noi subiecte de discuţie. Lucrarea este

concepută în scopul analizării modului în care se realizează protecţia socială a lucrătorilor

migranţi în cadrul Uniunii Europene pe de o parte, şi în cazul României pe de altă parte

ca o consecinţă a importanţei deosebite pe care o are fenomenul migraţiei forţei de muncă

în Europa, generat şi potenţat, în principal, de efectele sale pozitive.

Ceea ce am încercat a fost în primul rând o abordare a emigraţiei pentru muncă în

termeni de trasee de migraţie. Traseele sunt moduri de a face migraţia care dau seamă de

eterogenitatea fenomenului. Iar modurile de a face migraţia pentru muncă din România

au fost şi sunt multiple.

Distincţia cu care am lucrat operează cu termeni la un grad destul de ridicat de

generalitate: trasee de migraţie privată (categoria traseelor care îmbină elemente de

2

clandestinitate şi legalitate, dezvoltate pe baza reţelelor de migranţi, care au la bază

decizia individului de a-şi asuma migraţia pe cont propriu, independent sau chiar

împotriva regulilor de primire de lucrători migranţi la destinaţie) şi trasee de migraţie

legală. Spre deosebire de traseele de migraţie privată, traseele de migraţie legală au un

curs în mare parte prestabilit de regulile referitoare la modalităţile de intrare pe piaţa

forţei de muncă la destinaţie.

Obiectivul principal este acela de a investiga necesitatea stabilirii unei legislaţii

pentru migranţi şi felulul în care statul român s-a alineat la nivel european în ceea ce

priveşte politicile în domeniul migraţiei, dar şi actualitatea şi relevanţa soluţiilor adoptate

în calitate de stat membru al Uniunii Europene.

De asemenea, în cadrul lucrării vor fi analizate progresele înregistrate în procesul

de adaptare a cadrului legislativ şi instituţional din România la prevederile comunitare în

domeniul migraţiei şi azilului. În urma analizei, voi concluziona cu privire la punctele tari

şi slabe ale procesului de adaptare la sistemul comunitar în cadrul negocierilor pentru

aderare şi a modalităţii în care dificultăţile întâlnite pot fi depăşite.

Principalele metode de cercetare folosite au fost cercetarea teoretică, ce a

presupus trecerea în revistă a teoriei relevante pentru tema aleasă şi analiza acesteia, şi

cercetarea calitativă prin care am încercat să explic felul în care legisaţia românească în

domeniul migraţiei a evoluat, precum şi motivele ce au determinat această evoluţie.

Structura lucrării include o introducere, patru capitole şi concluzii, şi este astfel

concepută încât sa stabilească o relaţie de cauzalitate între subietele tratate, urmarindu-se

o abordare graduală a temei propuse pentru cercetare, în vederea realizării obiectivului

principal urmărit.

Am pornit în primul capitol de la o perspectivă internaţională asupra migraţiei

forţei de muncă încercând să surprind cauzele şi dimensiunile acestui fenomen precum şi

efectele unui astfel de proces asupra populaţiei unui teritoriu. De aceea am considerat

necesar să fac o trecere în revistă a celor două forme ale fenomenului migraţiei, emigraţia

şi imigraţia, aspecte cu un pronunţat caracter de actualitate, impus de situaţia

internaţională din ultimul secol şi în special de evoluţia fenomenului de după destrămarea

lagărului socialist, dar nu numai.

3

Tot aici am considerat că este necesar sa realizez o tipologie a acestei acţiuni

bazată pe considerente de timp şi spaţiu, realizând apoi trecerea către planul european,

subliniind amploarea şi importanţa fenomenului în contextul integrării europene. Am

reamintit aceste momente tocmai în ideea de a scoate în relief atât actualitatea

fenomenului în sine, dar şi pe cea a necesităţii efectuării unor studii aprofundate şi

sistematice legate de aspectele pe care le cuprinde, asupra cadrului legislativ existent la

nivel universal şi european precum şi a celui intern.

Totodată, pe lângă cercetarea legată de trendul acestui fenomen şi a cadrului

legislativ existent, o preocupare semnificativă trebuie să fie orientată atât pe aspectele

teoretice care stau la baza acestuia, cât şi pe analizarea eficienţei instituţiilor create în

acest scop şi spre cunoaşterea nevoilor de modernizare ale acestora, în strânsă legătură cu

tendinţele de creştere sau diminuare a valurilor de migranţi.

Un alt aspect interesant al acestui capitol este analiza care încearcă să contureze

un profil psihologic al migrantului, să determine motivaţia plecării dintr-o ţară în alta,

precum şi să stabilească aspectele atât pozitive cât şi negative cu care migrantul se

confruntă în spaţiul în care a ajuns. Nivelul de adaptabilitate a acestuia este rezultatul

unui întreg demers de la cauză la efect cu puternice implicaţii materiale şi psihologice.

În capitolul doi am făcut o trecere în revistă a consecinţelor pe care fenomenul

migraţionist le are asupra individului, a familiei acestuia, asupra societăţii, şi în cele din

urmă, asupra pieţei forţei de muncă, şi am stabilit că legătura dintre schimbările

demografice şi politicile privind migraţia este şi va continua să fie o problemă importantă

a Uniunii Europene în viitorul apropiat. Pe de o parte, migranţii sporesc forţa de muncă

dintr-o ţară, cu consecinţele care decurg din aceasta, dar, pe de altă parte, generează şi noi

locuri de muncă, sporind cererea pentru o serie de sectoare de activitate.

În plus, previziunile arată o tendinţă de creştere a migraţiei, având în vedere

evoluţia unor factori favorizanţi ai fenomenului. Cel mai probabil, decalajul tehnologic şi

cel al veniturilor per capita dintre statele membre şi ţări mai puţin dezvoltate se va

accentua şi tot mai mulţi indivizi vor opta să-şi asume riscul de a emigra.

În cel de-al treilea capitol mi-am orientat atenţia spre planul naţional, şi am

prezentat o serie de perspective ale migraţiei forţei de muncã în România dar şi cadrul

legislativ european în care acest fenomen se desfăşoară. Tot aici am analizat migraţia în

4

contextul aderării României la Uniunea Europeană, subliniind problemele care apar în

cadrul acestui proces şi reglementările pe care acestea le presupun. De apreciat în acest

sens este faptul că în ultimii ani UE a făcut remarcabile progrese în abordarea problemei

migraţiei, într-o manieră concisă şi ordonată.

Uniunea Europeană se afirmă aşadar, puţin câte puţin, ca un nou actor major în

ceea ce priveşte problematica migranţilor întrucât sunt luate numeroase decizii care, în

materie de migraţie interesează în mod direct toţi cetăţenii Uniunii dar şi pe cei al ţărilor

candidate şi al ţărilor terţe. Se manifestă astfel într-o manieră din ce în ce mai presantă

găsirea unui echilibru just între apărarea drepturilor fundamentale, perspectivele

economice şi necesitatea de a trasa anumite limite clare fluxurilor migratoare.

Tot aici am discutat câteva elemente în legătură cu migraţia în contextul aderării

României la Uniunea Europeană, care sunt motivele pentru care tinerii români şi nu

numai, aleg să părăsească teritoriul ţării, şi care au fost acordurile bilaterale pe care

România le-a semnat cu alte state în vederea facilitării şi soluţionării acestui proces.

Ultimul capitol este destinat analizei felului în care legislaţia românească în

domeniu a evoluat începând cu perioada imediat următoare prăbuşirii comunismului,

continuând cu perioada de tranziţie din anii '90 şi încheind cu aderarea României la

Uniunea Europeană. Folosind o metodă deductivă şi interpretativă, am observat în acest

context că opţiunea statului român a fost una clară, cel puţin la nivel legislativ.

Am încercat să surprind, ce a făcut statul român pentru a controla migraţia, pentru

a oferi protecţie şi sprijin cetăţenilor săi din afara graniţelor, ce nu a făcut şi ce poate fi

făcut pentru a limita efectele negative şi a le maximiza pe cele pozitive. În mod evident

nu am putut răspunde tuturor acestor interogaţii. Nu tuturor şi nu în manieră completă. Şi

asta din cel puţin două motive: pe de o parte pentru că migraţia este unul dintre

fenomenele totale cu implicaţii în domenii multiple şi influenţată de decizii din cele mai

diferite domenii. Pe de altă parte pentru că, în ciuda „impresiei” generale că statul român

nu s-a implicat în controlul migraţiei, o mare parte dintre măsurile adoptate în perspectiva

integrării în Uniunea Europeană au afectat puternic migraţia românească pentru că, cel

puţin destinaţiile majore ale emigraţiei pentru muncă din România sunt state ale Uniunii

Europene.

5

Cu toate acestea, am putut cu uşurinţă observa că statul român se orientează în

ceea ce priveşte fenomenul migraţiei asupra a patru mari politici: politica privind

imigraţia controlată, politica privind prevenirea şi combaterea imigraţiei ilegale, politica

privind azilul şi cea privind integrarea socială a străinilor.

Pentru a oferi date cât mai precise legate de aceste politici am folosit metoda

grafică care a dat expresivitate şi conţinut ideilor enunţate şi am utilizat o selecţie de

paradigme, idei şi teme specifice domeniului migraţiei.

Istoria, migraţia şi globalizarea sunt responsabile de faptul că numeroase

comunităţi diferite trăiesc astăzi una lângă cealaltă în Europa. Scopul în prezent trebuie să

fie acela de a le ajuta pe toate să dobândească o mai bună înţelegere a celorlalte şi a

patrimoniului acestora, de a dezvolta conştientizarea valorilor comune pe această bază,

ajungându-se astfel să se înţeleagă mai bine reciproc şi să se simtă parte a identităţii

europene comune. În această direcţie vom vedea că se îndreaptă şi atenţia statului român,

unul din principalele motive fiind acela că este necesară pregătirea instituţiilor

responsabile pentru a face faţă în cazul unui aflux masiv de imigranţi, în special acum

când România este membră a Uniunii Europene.

6

CAPITOLUL I - FENOMENUL MIGRAŢIEI ŞI DIMENSIUNILE

ACESTUIA

Originile umanităţii sunt strâns legate de mişcarea geografică neîncetată a

populaţiilor primitive care, căutând hrană sau fiind alungate de variaţiile imprevizibile ale

factorilor naturali, nu ezitau să străbată spaţii întinse în căutarea unor locuri mai prielnice.

Migraţia avea încă de pe atunci o funcţionalitate socială certă: prin ea se evitau

consecinţele dereglărilor ecologice, se puteau descoperi condiţii superioare de existenţă,

se asigura aşadar continuitatea speciei umane.

Deplasările maselor de sclavi constituiau principalele fluxuri migraţionale din

Antichitate. Pe plan extern, politica statelor sclavagiste întreţinea o migraţie cu scop

colonizator: mulţi soldaţi din trupele cuceritoare renunţau la cariera militară şi se

stabileau în teritoriile ocupate.

În Evul Mediu rãspândirea popoarelor migratoare şi asimilarea lor de către

populaţia autohtonă au creat premisele demografice ale formării statelor feudale

centralizate. Datorită intoleranţei politice şi religioase generată de complexitatea

centralizării feudale, grupuri mari de persoane sunt nevoite sã migreze şi astfel au loc

importante descoperiri geografice precedate sau urmate de exoduri masive. Treptat,

migraţia îşi pierde caracterul violent-invazionist şi, concomitent cu extinderea

capitalismului şi înfăptuirea revoluţiei industriale e susţinută de o cauzalitate economică.

Astfel, în varianta sa la nivel macro, migraţia internaţională se declanşează ca urmare a

diferenţelor dintre raportul între cererea şi oferta de forţă de muncă în diversele arii

geografice, reflectate de diferenţele între nivelul salariilor/veniturilor.

1.1. Migraţia internaţională a forţei de muncă: concept, cauze, dimensiuni

Migraţia internaţională a forţei de muncă, fenomen complex şi de mare

amplitudine al lumii contemporane a atras atenţia multor specialişti (economişti,

7

sociologi, politologi), a unor organizaţii ştiinţifice naţionale şi internaţionale, a cercurilor

guvernamentale din diverse ţări. Privit în evoluţia lui istorică, fenomenul migraţiei

populaţiei de pe un teritoriu pe altul, este tot atât de vechi ca şi existenţa societăţii însăşi1

iar frecvenţa şi amploarea acestuia sunt impresionante. Individual sau colectiv, în mod

voluntar sau forţat, oamenii şi-au schimbat rezidenţa în interiorul propriei ţări sau în

afară, asociind aproape întotdeauna actul migraţiei cu realizarea unor aspiraţii vizând

oportunitãţi şi certitudini noi. Mobilitatea teritorială a devenit atât de indisolubil legată de

organizarea şi funcţionarea societăţilor umane încât în absenţa ei progresul şi schimbarea

socială ar putea fi cu greu imaginate.

În varianta la nivel individual, decizia de migraţie este rezultatul unui proces prin

care individul raţional evaluează beneficiile migraţiei internaţionale comparându-le cu

câştigurile în condiţiile în care ar rãmâne imobil şi luând în calcul costurile pe care le

presupune aceastã deplasare (costul călătoriei, al supravieţuirii în ţara de destinaţie până

la găsirea unui loc de muncă, dificultatea adaptării la o nouã piaţă a forţei de muncă,

efortul pentru învăţarea unei noi limbi şi al adaptării la o nouã cultură, costul psihologic

al ruperii vechilor relaţii şi stabilirii unora noi).2 În sensul său cel mai larg termenul de

migraţie internaţională a forţei de muncă sugerează “deplasări de persoane, singulare sau

de grupuri, în afara granitelor naţionale, în speranţa unor condiţii de trai mai bune”.3

Având ca punct de plecare această determinare a conceptului de migraţie internaţională a

forţei de muncã trebuie sã avem în vedere următoarele elemente:

a) Piaţa internaţională a forţei de muncă, formată din totalitatea indivizilor ce

desfăşoară o activitate economico-socială în afara ţării de origine şi au statut de rezidenţă

a ţării în care îşi desfăşoară activitatea.

b) Piaţa internaţională a forţei de muncă are o sferă de cuprindere mai redusă

decât migraţia internaţională, deoarece cuprinde şi persoanele care au părăsit ţara de

origine şi care nu au în acel moment o activitate social-economică salarizată. Migraţia

1 Fenomenul migraţiei populaţiei s-a accentuat chiar din perioada preistorică, din leagănul civilizaţiilor anticeale fenicienilor, arienilor, grecilor şi al altor triburi din Asia Centrală şi din alte zone ale lumii.2 Se poate vorbi despre o evoluţie a formulei atribuită de economia neoclasică drept stând la baza deciziei potenţialului migrant care a condus, prin îmbunătăţiri succesive la varianta: salariu aşteptat + salariu evaluat la destinaţie – costuri ale migraţiei (varianta propusã de Borjaas în anii ‘90). Aceeaşi afirmaţie este valabilã şi în cazul costurilor migraţiei.3 A.D. ALBU, Migraţia internaţională a forţei de muncă, ed. Ştiinţificã şi Enciclopedică, Bucureşti 1987, p. 11-13

8

internaţională a forţei de muncă este un proces deosebit de amplu şi complex care

evidenţiazã evoluţia fluxului internaţional al forţei de muncã spre deosebire de piaţa

internaţională a forţei de muncă care oferă doar o imagine asupra situaţiei la un moment

dat.

c) În afara migraţiei internaţionale a forţei de muncă, circulaţia internaţională a

forţei de muncã cuprinde şi deplasarea peste graniţe a forţei de muncă în cadrul acţiunilor

determinate de cooperarea economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională, precum şi

funcţionarii internaţionali.4

Sub aspect motivaţional, migraţia internaţională poate fi impulsionată de motive

de ordin personal şi de evenimente religioase sau politice. Prima formă se datorează în

principal hotărârii indivizilor motivată de dorinţa îmbunătăţirii situaţiei lor materiale, iar

migraţia politică este provocată de considerente de ordin politic extrem de diferite.

Aceastã formă de migraţie cuprinde deplasări de populaţie ca urmare a unor schimbări de

guverne determinate de lovituri de stat sau ca urmare a deplasării în masă a populaţiei din

cauza unor acţiuni de discriminare. Asemenea situaţii demonstrează că migraţiile politice

au prin excelenţă un caracter forţat. În mod similar se pune problema migraţiei

determinată de diverse motive religioase.

Diferitele tipuri de migraţii pot fi identificate cu ajutorul unor variabile de natură

geografică şi temporală.Astfel, în funcţie de aria geografică migraţiile pot fi

intercontinentale, spre exemplu migraţia din ţările Europei şi din cele asiatice în S.U.A.,

respectiv din India în Anglia sau Canada etc. şi intracontinentale, cum este cazul

migraţiei dintre ţările din Europa, cu precădere între ţãrile C.E.E. sau între ţările nordice.5

Dacă ţinem cont de durata deplasării migraţia internaţională poate fi pe termen

lung, atunci când migranţii rămân în noul spaţiu pentru totdeauna sau pentru o perioadă

lungã de timp, temporară, făcută cu intenţia de a se întoarce în ţara de origine în 1-2 ani

şi sezonieră în cazul în care migranţii fac deplasări zilnice spre locurile de muncă. În

unele lucrări de specialitate6 se subliniază importanţa turismului văzut ca o acţiune de

4 Idem, p 265 Un interes deosebit prezintă sub aspectul evoluţiei curentul migraţional intereuropean al forţei de muncă. După cum rezultă din unele surse şi documente ale ONU, rapiditatea creşterii economice a unor ţări din Europa Occidentală şi condiţiile unei lente evoluţii a sistemului forţei de muncă a determinat importante mişcări ale populaţiei pe teritoriul continentului.6 AL. PUIU, Relaţii economice internaţionale, ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 294.

9

migrare temporară, care favorizează activităţi de producţie şi de consum precum şi o nouă

repartizare de bunuri şi servicii în scopul satisfacerii unor cerinţe specifice.

După gradul de calificare al forţei de muncă, migraţia internaţională cuprinde

forţa de muncă fără o calificare specifică şi forţa de muncă calificată ce îndeplineşte o

serie de cerinţe specifice dând naştere în ţara de destinaţie unor activitãţi generatoare de

venituri.

Migraţie si globalizare

Istoria, migraţia şi globalizarea sunt responsabile de faptul că numeroase

comunităţi diferite trăiesc astăzi una lângă cealaltă în Europa. Scopul în prezent trebuie să

fie acela de a le ajuta pe toate să dobândească o mai bună înţelegere a celorlalte şi a

patrimoniului acestora, de a dezvolta conştientizarea valorilor comune pe această bază,

ajungându-se astfel să se înţeleagă mai bine reciproc şi să se simtă parte a identităţii

europene comune.

Globalizarea se bazează în primul rând pe intensificarea relaţiilor economice

internaţionale care se datorează în mare masură companiilor multinaţionale din cele mai

industrializate state. Globalizarea reprezintă şi migraţia oamenilor în căutarea de salarii

mai bune şi presupune o formidabilă accelerare a tranzacţiilor pe pieţele de schimb,zilnic

1400 miliarde de dolari, ceea ce provoacă destabilizarea unor economii naţionale în

special a naţiunilor în curs de dezvoltare.Favorizând sporirea schimburilor şi mobilitatea

capitalului, globalizarea pune în contact sisteme diferite pe planul dezvoltării economice

şi al organizării sociale. Dar mondializarea nu are doar avantaje. În realitate,costurile

adaptării pot fi ridicate pentru anumite clase sociale şi anumite ţări,cel puţin pe termen

mediu,dacă nu pe termen lung. Problema se pune în special pentru salariaţi şi pentru

agricultori,două categorii ale căror venituri şi activitãţi sunt puternic afectate de mutaţiile

care au loc în lumea actuală.

În aceste condiţii migraţia internaţională devine un fenomen universal. Fluxurile

de imigranţi ilegali sunt mai reduse decât cele de imigranţi legali,iar apariţia cartierelor

mulsumane în lumea occidentală este o constanţă. În consecinţă ţările dezvoltate au

adoptat o atitudine din ce în ce mai categorică, iniţiind legi care sã limiteze imigraţia si

drepturile imigranţilor.

10

Iată deci că migraţia este un fenomen deosebit de important care face obiectul

cercetării academice performante şi nu doar obiectul articolelor denigratoare de tabloid.

Rezultat sau componentă a procesului de globalizare,efectele economice ale migraţiei

sunt uriaşe, pentru unele ţări migranţii fiind surse importante generatoare de profit, pentru

altele fiind surse de bani ce se îndreaptă spre familiile aflate în ţara de origine  şi

contribuie indirect la supravieţuirea economicã într-un mediu tot mai competitiv.

1.2. Evoluţia fenomenului în Europa. Procesul imigraţionist şi integrarea U.E.

Din anii '60 încoace Europa cunoaşte o amploare fără precedent a curentelor

migratorii şi o varietate a direcţiilor de deplasare necunoscută în alte zone. Această

evoluţie a proceselor migraţionale a fost determinată, în principal, de apariţia unui

excedent de slujbe pe piaţa muncii din câteva ţãri occidentale şi de existenţa unei

considerabile oferte de personal în regiunile sudice mai puţin dezvoltate ale continentului,

în Turcia precum şi în Africa de Nord. Pentru a-şi susţine expansiunea economicã

postbelică, o serie de ţări industrializate europeneă la importul de muncitori străini în

domenii de activitate care atrăgeau din ce în ce mai puţin muncitorii autohtoni.

Modernizarea economiei, avântul industrial şi extinderea serviciilor au permis

forţei de muncă din ţările dezvoltate să promoveze în cadrul sistemului productiv, ceea ce

a creat în mod firesc o cerere ocupaţională suplimentară la nivelele inferioare ale ierarhiei

profesionale. În acest fel au devenit disponibile locurile de muncă necalificate,

periculoase, murdare, penibile, prost plãtite şi desconsiderate de societate.

Relansarea mişcărilor migratorii în Europa postbelică a cunoscut trei faze

importante, prima de emigraţie, celelalte de imigraţie: la începutul deceniului şase se

amplifică exodul spre America şi Oceania, ulterior survine repatrierea europenilor din

vechile teritorii coloniale africane şi asiatice, iar în anii '60 se declanşeazã valul

imigrãrilor din zonele slab dezvoltate.

Dupã sfârşitul celui de-al doilea război mondial, ţările europene au experimentat

patru perioade principale de migraţie7:

a) Migraţia forţei de muncă şi reconstrucţia Europei (1950 – 1970)

În aceastã perioadã, s-a dezvoltat industria grea, manufacturieră, sectorul

7 SEE ABELLA, World Migration, ed. IOM, Geneva, 2003, p 121

11

construcţiilor şi activităţile publice, determinând o creştere economică importantă în

ţările europene. Lucrătorii migranţi din Irlanda şi Europa de Sud – ţări care s-au

confruntat cu economii în stagnare şi rate ridicate ale şomajului – au răspuns la început

nevoilor pieţei muncii din Europa de Vest. Tratatul de la Roma din 1957 se fundamenta

pe anumite principii printre care asigurarea liberei circulaţii a persoanelor între cele şase

state fondatoare.

Astfel, Franţa, Belgia, Olanda şi Marea Britanie aveau posibilitatea să foloseascã

forţa de muncă din coloniile lor sau din fostele colonii, iar relaţiile economice, politice şi

culturale ofereau şansa de a obţine forţă de muncă fără a utiliza sisteme de recrutare

specifice. Dimpotrivă Germania sau Elveţia nu aveau acces la mâna de lucru „colonială”

şi de aceea au creat sisteme de recrutare a forţei de muncă pentru atragerea lucrãtorilor

străini temporari cărora li s-a acordat permisiunea de şedere ca „lucrători oaspeţi”. În

perioada 1945 – 1975 dependenţa economiilor statelor membre de lucrătorii străini a

diminuat volumul imigraţiei ilegale.

Conform statisticilor OCDE de la începutul anilor '60 şi până la începutul anilor

'70 mai mult de 30 milioane de lucrători străini au intrat în CEE, incluzând lucrătorii

temporari şi pe cei cu intrări multiple. Până la începutul anilor '80, numărul străinilor

rezidenţi în Europa de Vest s-a triplat faţă de anii '50 ajungând la 15 milioane. În 2000,

peste 20 milioane de lucrători străini locuiau în Spaţiul Economic European,reprezentând

5,4% din totalul populaţiei.8

b) Perioada crizelor economice 1970 - prima jumãtate a anilor '80.

Cea de-a doua perioadă a fost marcată de crizele economice,datorate creşterii

preţului petrolului din 1973 şi 1979. În anii următori, schimbările din economia

mondială, revoluţia economică şi noile modele de organizare a afacerilor au modificat

natura muncii, erodând modelele de ocupare tradiţionale. Ca urmare migraţia forţei de

muncă s-a modificat.9 Unele state europene au redus sau au încercat să reducă imigraţia.

Şomajul în creştere şi escaladarea tensiunilor sociale au determinat guvernele sã elimine

politicile active de recrutare din strainătate. Au crescut costurile recrutării din străinătate

pentru angajatori, au fost limitate categoriile de lucrători străini ce puteau fi angajaţi şi s-8 http://www.ectap.ro/articole/211.pdf accesat la data de 11.10.20079 www.europa.eu.int/comm/employment_social/fundamri/movement/studies: “Migration in Europe:Lessons from the Past”, 2002 accesat la data de 18.01.2008

12

au stabilit cote anuale pentru forţa de muncã din străinătate.

De asemenea, guvernele au aplicat politici pentru încurajarea lucrătorilor migranţi

să se întoarcă în ţările de origine. În realitate, regresul economic din ţările gazdă nu a

condus la întoarcerea masivă a imigranţilor în ţările de origine.

c) Diversificarea ţărilor gazdă şi de origine şi creşterea numãrului solicitanţilor

de azil, refugiaţilor şi minoritãţilor etnice.

Ţările de emigraţie tradiţionale din Europa, precum Spania, Italia, Irlanda, Grecia

şi Portugalia, se transformã trepatat în ţări de imigraţie. Migranţii nu mai provin în

majoritate din fostele colonii, ci dintr-un grup de ţări mult mai diversificate. Numărul

solicitanţilor de azil şi al refugiaţilor a crescut semnificativ datorită schimbărilor politice

din Europa Centrală şi de Est şi din fosta Uniune Sovietică, dar şi datorită conflictelor

regionale precum cele din fosta Iugoslavie şi Nordul Irakului. Aceastã perioadă se

caracterizeazã de asemenea prin proeminenţa fluxurilor migratorii pentru reunificare

familială şi revenirea interesului pentru migraţia forţei de muncă, în special pentru

lucrătorii calificaţi şi înalt calificaţi, spre sfârşitul anilor '90. dupã prăbuşirea blocului

comunist şi deschiderea frontierelor, a sporit fluxul migrator est – vest, în special

circulaţia minorităţilor etnice. Tot în aceşti ani aspectele referitoare la frontiere, în special

cele legate de migraţie, au devenit probleme de interes major în Europa. Pe de o parte

ţările terţe nu beneficiază de condiţii privilegiate privind accesul şi participarea la

procesul de integrare europeană, dar trebuie să facă faţă efectelor externe ale U.E., printre

care şi migraţia ilegală, iar pe de altă parte state membre ale U.E., precum şi state

candidate se confruntã cu noi probleme în domeniul controlului frontierei şi migraţiei.

d) Migraţia forţei de muncă „preferenţială”. Creşterea migraţiei ilegale.

În ultimii ani s-a înregistrat o creştere a migraţiei permanente şi a celei temporale

ca urmare, pe de o parte, a intenstăţii fazei de expansiune de la sfârşitul anilor '90, iar, pe

de altă parte, dezvoltării tehnologiei informaţiei şi comunicaţiei, sănătăţii şi educaţiei,

sectoare ce necesită forţa de muncă înalt calificată. Totodată, a crescut cererea de mână

de lucru strãină necalificată, în special în agricultură, construcţii şi lucrări publice,

precum şi serviciile casnice (Italia, Spania, Grecia şi Portugalia). Dupã 1989 migraţia a

crescut în special în Germania şi Marea Britanie care au favorizat lucrãtorii străini

temporari. În aceste ţări a crescut ponderea femeilor în rândul migranţilor începând din

13

anii '90, iar studenţii străini au contribuit la acoperirea necesarului de forţă de muncă. Ca

urmare a dezvoltãrii reţelelor de trafic internaţional şi a noilor dimensiuni ale migraţiei

ilegale, politicile Statelor Membre privind migraţia şi angajarea străinilor au sporit

măsurile represive împotriva traficanţilor, angajatorilor, sau imigranţilor aflaţi într-o

situaţie de ilegalitate.

Ţări precum Marea Britanie, Germania şi Franţa au adoptat măsuri pentru

facilitarea intrării persoanelor înalt calificate, în special specialişti IT, pentru a face faţă

competiţiei globale pentru astfel de lucrători. Acestă cerere de lucrători înalt calificaţi

poate fi satisfãcută de ţările în curs de dezvoltare chiar dacă are o semnificaţie mai

scãzută. Se poate previziona, însă, o creştere a fluxului invers de specialişti dinspre ţările

bogate înspre cele mai puţin dezvoltate datorită creşterii eficienţei economice în statele

dezvoltate. Totodată, capitalul şi investiţiile directe vor merge spre ţările sărace atrăgând

specialişti din ţările bogate.

În Europa, problema sensibilă a imigraţiei pare sã se afle din ce în ce mai des pe

agendele politicienilor. Malta este ţara cu densitatea cea mai mare din Europa, 1200

persoane/km2, iar numărul crescând de imigranţi ilegali dă mari bătăi de cap guvernului

maltez. Chiar şi în Cehia, chestiunea imigraţiei a declanşat discuţii aprinse printre

politicieni vizând pericolul pe care „multiculturalismul artificial” şi „migraţia de masă” îl

reprezintă pentru securitatea Europei. Atentatele teroriste care au avut deja loc în Europa,

au accelerat reuniunile pe tema migraţiei ilegale. 10

Spania şi Franţa au semnat un acord bilateral de cooperare care cuprinde măsuri

comune de repatriere a imigranţilor ilegali. Franţa este o destinaţie preferată a

imigranţilor ilegali chinezi, care, dupã un articol apărut în „Le Monde”, ar reprezenta

între 12% şi 15% din migraţia clandestină din Franţa. Pentru aceştia, Franţa este doar o

rampă de lansare spre Canada şi SUA, sau este ţara unde vor fi folosiţi de reţelele

franceze de muncă la negru în domeniul textilelor şi marochinăriei.11

În Austria, Parlamentul va vota în curând o lege care va permite poliţiei sã deţină

azilanţii şi imigranţii ilegali pe timpul cât cererile lor sunt studiate de autorităţi, o

încercare de a stăvili numărul mare de delicte comise de străini. În acelaş timp, legea

10 http://ro.altermedia.info/minoritati/imigratia-culturi-in-miscare_2793.html accesat la data de 20.02.200811 www.europa.eu.int/comm/employment_social/fundamri/movement/studies: “Migration in Europe:Lessons from the Past”, 2002 accesat la data de 18.01.2008

14

prevede accelerarea cercetării dosarelor de cerere de azil.

În Olanda, asasinarea regizorului Theo van Gogh, de către un tânăr născut în

Olanda din părinţi marocani, care îl acuza pe acesta de insulte la adresa Islamului, a

alimentat discuţiile şi controversele despre loialitatea imigranţilor faţă de patria adoptivă.

În Anglia, politica „prea liberală” în materie de imigraţie, este pusă sub lupă de

mass-media şi politicieni, încercând fiecare după convingerile sale, să pătrundă legătura

dintre terorism şi imigraţie. Guvernul britanic se pregăteşte să ia măsuri mai severe

împotriva străinilor de pe teritoriul său. Chiar cei care vor primi azil politic nu vor mai

avea dreptul să rămână definitiv în Anglia, situaţia lor fiind revizuită periodic în timp ce

noi reglementări restrictive vor fi introduse în privinţa permiselor de muncă temporară.

Pe fondul acestor nemulţumiri, integrarea imigranţilor în Europa, în special a

celor musulmani, este şi mai mult pusă sub semnul întrebării. Eventualitatea intrării

Turciei în UE, contribuie şi mai mult la creşterea animozităţilor, transformate pe alocuri

în tensiuni şi răbufniri de violenţă. Tranziţia Europei de la o societate naţională la una din

ce în ce mai multiculturală, provoacă frisoane în rândul cetăţenilor ei, care văd numărul

crescând al străinilor, ca o ameninţare la adresa culturii şi identitãţii naţionale. Atentatele

teroriste şi intoleranţa unor clerici islamici din Franţa şi Anglia la adresa societăţii

occidentale, au intensificat clivajele, prejudecăţile şi discriminările.

Încã nu se poate vorbi de un butoi cu pulbere al multiculturalismului de tip

european, dar în lipsa unor soluţii politice, economice, sociale, pe termen lung, scânteiele

pot declanşa explozii locale uşor de propagat într-un spaţiu comun al tensiunilor. Iar cum

într-o lume atinsă de globalizare, conflictele locale sau regionale se resimt la nivel

planetar, perturbările introduse de imigraţie într-o ţară au toate şansele sã creeze

periculoase reacţii în lanţ.

Caracteristicile actuale ale migraţiei forţei de muncă în U.E.

Statisticile arată că, în ultimii ani, numărul lucratorilor străini a crescut în

majoritatea statelor europene dezvoltate.12 Străinii au o pondere mult mai mare în anumite

sectoare decât în totalul forţei de muncă. În Germania şi Italia, de exemplu, mai mult de

12 TRUICĂ GILDA, GEANĂ ELENA, Repere şi puncte de vedere referitoare la dezbaterea privind viitorul Uniunii Europene,, ed. Institutul European din România, Bucureşti, 2001, p.123

15

un sfert din forţa de muncă străină e ocupată în sectorul minier şi industrial, iar în

Austria, Belgia sau Franţa, străinii sunt preponderenţi în domeniul contrucţiilor.13

În general aceşti lucrători străini sunt mai vulnerabili faţă de şomaj decât

naţionalii datorită atât tendinţelor economice cât şi naturii activităţilor desfãşurate de

străini. Şomajul variază în funcţie de vârstă, sex, naţionalitate, iar cunoaşterea limbii ţării

gazdă contribuie semnificativ la integrarea pe piaţa muncii şi în societate.

U.E. s-a fundamentat pe o filosofie a liberei circulaţii a cetăţenilor statelor

membre în spaţiul european. Migraţia şi azilul au căpătat un loc proeminent pe agenda

politică a U.E. şi statelor membre după 2000, iar prin Tratatul de la Amsterdam, intrat în

vigoare în 1999, toate eforturile s-au concentrat asupra stabilirii unor politici comune în

domeniul azilului şi migraţiei. Se consideră în prezent că este de dorit o abordare

integrată şi corespunzătoare pentru a gestiona mai bine fenomenul migraţiei şi de aceea

statele membre trebuie sã stabilească exact condiţiile în care cetăţenii altor state pot intra

şi locui pe teritoriile lor, drepturile şi obligaţiile acestor persoane precum şi accesul la

informaţii şi mecanismele de control funcţionale.

Politicile externe şi programele actuale ale Comunităţii Europene în sprijinul

drepturilor omului, consolidării democraţiei, reducerii sărăciei şi creării de locuri de

muncă sunt instrumente cu rol esenţial în vederea reducerii presiunii migraţiei. Realizarea

liberei circulaţii a persoanelor prin crearea unei pieţe comune şi prin armonizarea

graduală a politicilor economice a statelor membre este unul din obiectivele comunitare

prioritare, însă, statele membre ale U.E. se confruntă cu situaţii foarte diferite în ceea ce

priveşte migraţia (istoric diferit, nivel diferit al dependenţei economice faţă de migraţie,

preocupări diferite faţă de tendinţa migraţionistă) şi de aceea dezideratul unei politici

comune privind migraţia rămâne un obiectiv ambiţios.

1.3. Migraţia totală – tipuri, cauze, efecte

Deşi în ultimul deceniu în unele zone ale lumii, precum Europa, migraţia a

înregistrat fluxuri sporite, problema migraţiei externe la scară internaţională fiind pentru

multe state ale lumii o preocupare conjuncturală, chiar rezidulală. În cadrul fluxurilor de

populaţie, circulaţia forţei de muncă înregistrează dimensiuni în creştere, atât a numărului

13 SEE ABELLA, World Migration, ed. IOM, Geneva, 2003, p 143

16

cât şi a intensităţii. La scară mondială migraţia este relativ redusă, cca 3% din populaţia

lumii.

Termenul de migraţie este adesea modificat de către un prefix sau adjectiv, atunci

când se referă la o formă specifică. Aceasta a avut ca efect multiplicarea termenului

într-un număr mai mare de categorii. De exemplu, migraţia poate fi categorisită în

conformitate cu direcţia în care persoana se mişcă, înspre sau dinspre o ţară.

Emigraţia este actul sau fenomenul părăsirii ţării sau regiunii natale de către un

individ sau grup de indivizi pentru a se stabili în alta.14 Emigrarea poate avea diferite

motive, unele politice, altele economice sau chiar personale (cazul căsătoriei). În alte

cazuri, oamenii în vârstă din ţări bogate, dar cu o climă rece, aleg să se mute în ţări cu o

climă mai caldă, după ce ies la pensie. Cei mai mulţi emigranţi politici sau economici se

mută în noile regiuni sau ţări însoţiţi de toţi membrii familiilor lor, sperând să găsească

condiţii mai bune de muncă, o piaţă a muncii mai dezvoltată sau pur şi simplu un climat

de pace. De-a lungul istoriei, numeroşi emigranţi s-au reîntors în patriile lor, după ce au

reuşit să strângă suficienţi bani în ţările de adopţie. În unele cazuri, emigranţii se mută în

ţări care se deosebesc profund de ţările de origine prin tradiţiile culturale, economice sau

religioase. În funcţie de motivele către care este îndreptată emigraţia se disting cinci

tipuri ale acesteia.15

Emigrarea umanitară (azil, refugiere), acceptată doar pentru acele persoane a

căror viaţă este în primejdie în ţara natală sau de rezidenţă. Fiecare caz în parte este

studiat conform normelor de tratare a refugiaţilor impuse de ONU. În marea majoritate a

cazurilor, cetăţenii unei ţări democratice nu mai pot invoca acest procedeu de emigrare.

Emigrarea oamenilor de afaceri sau a investitorilor este acceptată pentru acele

persoane care au un anumit capital (peste 500.000 de dolari), pe care doresc sã îl

investească într-o afacere proprie, ori sã devină acţionari la o afacere deja existentă în

ţara de emigrare. Banii trebuie sã provină din afaceri sau investiţii anterioare şi sã fie

liberi de orice debit.

Emigrarea prin sponsorizare se poate face doar de persoanele care au rude foarte

apropiate în ţara în care doresc sã emigreze. În acest caz, ruda va trebui sã-şi ia

angajamentul şi să facă dovada fondurilor necesare de întreţinere a emigrantului

14 DEX, ediţia a II-a, ed. „Univers enciclopedic”, Bucureşti, 1998. p 33915 http://news.softpedia.com/news/1/2004/May/8239.shtml accesat la data de 12.02.2008

17

sponsorizat.

Emigrarea prin contract de muncă se poate face doar în Statele Unite. Este nevoie

de un contract de muncă din partea unei companii americane, care să aibă aprobarea US

Department of Labour, care să arate că străinul angajat nu ia locul nici unui american. Pe

baza acestui contract se obţine o viză permanentă de muncă, iar după un an de muncă în

Statele Unite se poate cere rezidenţa permanentă (Green Card).

Emigrarea persoanelor independente este posibilă pentru oricine întruneşte

condiţiile impuse de Ministerul de Emigrare al ţării respective. Acest sistem este general

valabil, indiferent de naţionalitate, etnie, sex, religie. Dacă se îndeplineşte punctajul de

emigrare, cazierul este curat, starea de sănătate corespunzătoare, atunci se poate depune

dosarul de emigrare, se plătesc taxele aferente şi se poate emigra cu certitudine în ţara

aleasă. În momentul emigrării, toţi membrii familiei obţin rezidenţa permanentă a ţării

respective, deci toate drepturile cetăţeneşti. Această rezidenţă trebuie folosită cel puţin

şase luni pe an în ţara de emigrare, altfel se poate pierde.

Imigraţia este acţiunea prin care o persoană îşi stabileşte reşedinţa obişnuită pe

teritoriul unui stat membru pentru o perioadă de cel puţin 12 luni, după ce, în prealabil, a

avut reşedinţa obişnuită într-un alt stat membru sau într-o ţară terţă.16

O distincţie poate fi făcută şi între migraţia internaţională şi migraţia internă.

Prima se referă la mişcarea persoanelor care pleacă din ţara lor de origine, sau din ţara

unde au reşedinţa de obicei, pentru a se stabili în mod permanent sau temporar într-o altă

ţară. În acest caz este trecută frontiera. Migraţia internă are loc în interiorul unui stat, cum

este de exemplu migraţia rurală către mediul urban.

Migraţia internaţională poate fi divizată la rândul ei în migraţie legală şi ilegală.

Migraţia ilegală, deşi nu este nouă, este în creştere şi se află cu prioritate pe agendele

naţionale şi internaţionale. În cartea sa pe această temă, profesorul Ghosh, a scris că „nu

este o definiţie clară sau universal acceptată a migraţiei ilegale. Un motiv important

pentru acest lucru este acela că neregularitatea sau inegalitatea mişcărilor migratoare

poate fi văzută din diferite unghiuri.”17 El explică că fenomenul migraţiei ilegale este

văzut din perspectiva ţărilor de destinaţie, şederea sau munca ilegală într-o ţară

16 DEX, ediţia a II-a, editura „Univers enciclopedic”, Bucureşti, 1998, p 47617 GHOSH, B. HUDDLED, Masses and Uncertain Shores, Insights into Irregular Migration, International Organization for Migration, ed. Martinus Nijhoff, 1998, p. 1

18

însemnând că migrantul nu are autorizarea necesară pentru efectuarea acestor activităţi.

În mod evident termenul de „migraţie legală” se referă la migraţia care are loc în

conformitate cu legislaţia ţărilor în cauză. Migraţia este voluntară atunci când persoanele

implicate se deplasează din proprie iniţiativă, iar migraţia forţată apare atunci când

deplasarea persoanelor are loc ca urmare a unor conflicte interne, calamităţi naturale sau

persecuţii din partea reprezentanţilor guvernului. Aceasta din urmă presupune intervenţia

unei forţe externe voinţei persoanelor implicate care determină deplasarea acestora.

Deplasarea persoanelor poate fi individuală, atunci când se are în vedere mişcarea

la nivel de individ. Aceasta presupune luarea deciziei de migrare de fiecare persoană în

parte şi totodată alegerea căilor şi a mijloacelor de migrare. Migraţia în masă presupune

mişcarea concentrată a unui număr mare de persoane, chiar colectivităţi întregi fiind

concretizată prin deplasarea până la locul cel mai apropiat care oferă protecţie împotriva

cauzelor care au determinat-o.

În funcţie de durata cât migrantul rămâne în ţara de destinaţie, migraţia poate fi

permanentă sau temporară. Atunci când migrantul se stabileşte definitiv în ţara de

destinaţie, uneori dobândind şi cetăţenia acelui stat, ne aflăm în prezenţa unei migraţii

permanente. Când migrantul se află în ţara de destinaţie pentru o perioadă determinată de

timp, de regulă pe perioada unui contract de muncă, după care se întoarce în ţara de

origine ne aflăm în prezenţa unei migraţii temporare. O ultimă categorie a migraţiei se

referă la returnare ca fiind procesul de întoarcere a migranţilor în ţara de origine.

Returnarea poate fi benevolă, când persoanele se întorc din proprie iniţiativă, sau forţată

când migrantul este obligat de autorităţile ţării de destinaţie să se întoarcă.

Migraţia din ultimul secol şi jumătate poate fi grupată, după numărul, originea şi

caracterul ei specific în cinci mari etape.18

Prima dintre acestea, încadrată între 1335 – 1846 este perioada unor mari refaceri

sociale în aproape toate statele Europei Occidentale şi marchează o reînviorare a

migraţiei din secolul al XVIII-lea. Curenţii principali pornesc din ţările atlantice,

îndeosebi Anglia şi Scoţia, din ţările Scandinaviei şi, în secundar, din Franţa. Numărul

celor plecaţi se apreciazã la circa 100.000 persoane în întreaga perioadă, emigranţii fiind

în principal ţărani sau meşteşugari care se îndreptau spre America de Nord şi coloniile

18 JEAN PIERRE GARSON, “Changes and Challenges: Europe and Migration from 1950 to the Present”, Bruxeles, 2003, p. 142

19

europene din Australia şi Noua Zeelandă.

Etapa 1846 – 1880 se caracterizează prin deplasări masive care ajung la 300.000 –

500.000 persoane pe an, direcţiile de deplasare rămânând de regulă aceleaşi.

Perioada premergătoare primului război mondial (1880 – 1914) e marcată de o

creştere puternică a emigraţiei, în medie de circa 800.000 de persoane anual. Curenţii de

emigrare vizează anglo-saxonii la care se adaugă locuitorii din Europa central-orientală şi

meridională, iar masa emigranţilor e formată din muncitori necalificaţi, fără mijloace şi

resurse de trai. Zonele de emigrare se extind, America de Nord rămânând în continuare

principala atracţie.

Perioada interbelică prezintă trăsături distincte şi, spre deosebire de perioada

primului război mondial, emigraţia forţată rezultă din poziţia unor guverne faţă de

minorităţile naţionale, din atitudini politice şi religioase, din condiţiile unor tratate de

pace sau în urma formării noilor state independente.

Etapa de după cel de-al doilea război mondial a fost marcată de schimbări

importante în mişcarea migratorie. Milioane de oameni au fost evacuaţi, alţii au emigrat

temporar, au avut loc schimburi de populaţie între ţări vecine şi au reînviat migraţiile

determinate de cauze economice. În ultimul deceniu, în mod deosebit, s-au produs

modificări importante în caracterul migraţiilor tradiţionale fiind evidentă reducerea

emigraţiei europenilor în ţările Asiei şi Africii şi imigrarea masivă în Europa Occidentală

a funcţionarilor, militarilor şi membrilor familiilor lor.

Din analizele sale variate şi detaliate, Ravenstein (1885) a dedus şapte „legi ale

migraţiei”19 dupã cum urmează:

1. Cea mai mare parte a migranţilor parcurg distanţe mici, producând „curente de

migraţie” orientate înspre marile centre culturale şi industriale.

2. Procesul de „absorbţie” a migranţilor se desfăşoară mai rapid în oraşele cu o

dezvoltare rapidă, unde aceştia contribuie, direct proporţional cu numărul lor la

dezvoltare.

3. Procesul de „dispersie” este inversul procesului de „absorbţie” şi manifestă

trăsături similare.19 The Early History Of Migration Research, Michael J. Greenwood şi Gary L. Hunt, International Regional Science Review 2003; 26; 3Versiunea on-line al acestui articol poate fi gãsitã la http://irx.sagepub.com/cgi/content/abstract/26/1/3 accesat la data de 28.11.2007

20

4. Fiecare curent de migraţie produce un contra - curent de compensare.

5. Cei stabiliţi în oraşe migrează mai puţin faţă de cei din zonele rurale ale ţării.

6. Migranţii care parcurg distanţe mari preferă de obicei mari centre industriale

sau comerciale.

7. Femeile migrează mai mult decât bărbaţii.

Pornind de la cauzele generale şi particulare care generează mobilitatea

populaţiei în teritorii, obţinem următoarea clasificare generală a migraţiilor:

a) Migraţii individuale determinate în primul rând de factori economici. În funcţie

de raza lor de acţiune, de perioada de deplasare şi de mijloacele de deplasare, acestea se

subdivid în migraţii sezoniere şi deplasări definitive la mare distanţă. Cea mai des

întâlnitã formă de migraţie de acest fel este cunoscută sub denumirea de exod rural care

vizează în primul rând mişcările din interiorul ţărilor, dar la fel de cunoscute sunt şi

deplasările periodice de tip turism şi de tip pelerinaj.

b) Migraţii pe grupe organizate, care pot fi definitive (migraţii războinice – o

parte a marilor invazii, colonizarea, migraţiile crescătorilor de animale şi agricultorilor

după epuizarea resurselor lor), ritmice, desfăşurându-se într-un spaţiu definit (nomadism

pastoral) sau cu caracter de seminomadism (viaţa agricolă şi pastorală de munte).

S-a pus de multe ori întrebarea cu privire la motivele pentru care aceste persoane

emigrează, iar pentru a gãsi un raspuns s-au utilizat categoriile oferite de teoria

motivaţională a lui Abraham Maslow. Acesta din urmă susţine că omul are cinci nevoi de

bază care declanşează majoritatea comportamentelor sale: nevoile fiziologice (hrană, apă,

căldură), nevoile de siguranţă (securitate, stabilitate, sănătate), nevoile sociale de afiliere

şi dragoste, nevoia de stimă (recunoaşterea valorii) şi nevoia de autoîmplinire.

Dacă ne raportăm la teoria lui Maslow motivul cel mai invocat de emigrare a fost

nevoia de stimă concretizată într-un nivel de trai mai ridicat, studii mai bune şi un salariu

mai bun. Al doilea motiv de emigrare invocat este nevoia de siguranţă urmată de nevoia

de autoîmplinire. Persoanele care au emigrat din acest motiv au fãcut-o în mod definitiv,

pentru a-şi rezolva anumite probleme de conştiinţă: sã fie libere, autonome, să scape de o

lume în a cărei valori nu se regăsesc.

21

Figura 1.3. Motivele emigrării – scara lui Maslow.20

Datele disponibile au arătat că migraţia are deopotrivă efecte pozitive şi negative,

atât în ceea ce priveşte mentalităţile cât şi în plan social.21 Între efectele pozitive se

numără dezvoltarea economică locală, stimularea spiritului antreprenorial şi toleranţa

crescută în unele din zonele cu indice ridicat de migraţie. Efectele negative asociate

fenomenului includ dependenţa comunităţilor de veniturile provenite din migraţie, copii

abandonaţi, trafic de persoane.

În societăţile în tranziţie schimbarea mentalităţilor este procesul de transformare

cel mai lent şi de multe ori şi, în multe cazuri, imobilitatea credinţelor şi opiniilor

anulează efectele schimbării instituţionale. În acelaşi timp, contactul frecvent al

membrilor comunităţii cu străinatatea, mergând până la stabilirea pe perioade mai lungi

sau mai scurte în alte ţări, poate accelera procesul de schimbare a mentalitãţilor.

Studierea fenomenului permite identificarea situaţiilor în care efectul migraţiei

internaţionale este unul pozitiv, pentru a se interveni prin măsuri de politică publică fie

pentru a crea condiţiile necesare progresului, fie pentru a integra efectele deja create în

strategii de dezvoltare locală.

1.4. Profilul migrantului. Aspecte ale integrării în societatea ţării gazdă

Migraţia rãmâne, indiferent de durata şi distanţa parcursă, o schimbare simultană

în spaţiul fizic şi socio-cultural. Ea implică „nu numai deplasarea dintr-o comunitate în

alta, ci presupune distrugerea ataşamentelor structurale din zona de plecare, reorganiza

20 http://www.robcc.ro/studii_bcc/571956278125000_ro.pdf accesat la data de 12.12.200721 http://www.migratie.md/news/901/ accesat la data de 18.01.2008

22

sistemului relaţional la destinaţie şi asimilarea culturală a mediului de primire”22.

Discriminările, restricţiile şi adversităţile de tot felul nu îngăduie o funcţionare normală a

mecanismelor de învăţare a noii culturi. Contactele şi relaţiile cu locuitorii ţării gazdă

sunt sporadice şi tensionate, iar xenofobia şi rasismul constituie obstacole insurmontabile

în calea asimilării. Marginalizarea survine încă de la intrarea în ţară începând cu

derularea formalităţilor de instalare, care atestă dincolo de orice, o diminuare gravă a

statusului social oferit imigranţilor.

Plecarea dintr-o ţarã în alta, mai ales atunci când migraţia este ilegalã, este

costisitoare şi adesea cei care pleacă apelează la împrumuturi informale, fie de la rude, fie

de la reţeaua, adesea ilegală care-i va transporta în ţara de destinaţie. Aceastã ţară gazdă

utilizează forţa de muncă a imigranţilor semi-calificaţi în special în meserii care necesită

un nivel redus de calificare oferindu-le salarii mici. Imigranţii sunt utlizaţi fie ca un

complement al forţei de muncă naţionale, dacă economia este în creştere şi nu există

destulă forţă de muncă pentru a susţine dezvoltarea, sau este utilizată în acele sectoare în

care muncitorii naţionali refuză să se angajeze, cum ar fi în unele cazuri construcţiile.

Pierre George distinge patru categorii de emigranţi23 în funcţie de relaţiile pe care

aceştia le au cu ţara de plecare sau cu ţara gazdă.Avem astfel, emigrantul care îşi

manifestă dorinţa de a-şi schimba ţara şi, în final, naţionalitatea; muncitorul străin care

este un emigrant temporar; persoanele deplasate (expulzate, repatriate, transferate)

alungate din ţara lor de origine şi refugiaţii care au optat pentru părăsirea ţării lor.

În funcţie de candidatura la emigrare există patru tipuri de migranţi şi anume:24

Migranţi Clasa Muncitori Calificaţi care sunt selectaţi pe baza vârstei, nivelului

educaţional, nivelului lingvistic şi al experienţei lor în muncă, adică pentru ceea ce pot să

ofere din punct de vedere profesional viitoarei ţări de adopţie.

Migranţi Clasa de Afaceri selectaţi pe baza cunoştinţelor manageriale şi a situaţiei

materiale disponibile, adică a patrimoniului care urmează să fie investit în ţara gazdă.

Migranţi Clasa Reîntregirea Familiei care sunt sponsorizaţi de către rudele aflate

deja în ţara de emigrare în calitate de rezidenţi permanenţi sau cetăţeni.

22 AUREL DRÃGUŢ, Migraţia internaţionalã şi problemele dezvoltãrii, ed. Politicã, Bucureşti 1981, p. 24.23 http://www.armyacademy.ro/revista4/rev4_art6.html accesat la data de 18.01.200824 http://www.avocaturaemigrare.ro/serviciu.aspx?sID=2 accesat la data de 19.02.2008

23

Migranţi Clasa Refugiaţi cărora sistemul ţării în care emigreazã le oferă protecţie,

în urma persecuţiilor de ordin politic, social, religios, rasial, etc.

Cei care decid sã-şi părăsească ţara continuă să păstreze legătura cu familia şi

rudele, sau chiar cu acele persoane care au convingeri politice şi ideologice similare.

Doresc să-şi păstreze stilul de viaţă şi să utilizeze aceleaşi practici culturale (religie,

mâncare sau haine). Contactul cu o altã cultură înseamnă o schimbare în practicile

obişnuite şi o problemă importantă este dacă acest contact reprezintă o influenţă într-un

singur sens, dinspre cultura dominantă, conducând la omogenizare, sau se reflectă în

transformarea şi adaptarea practicilor dominante de către minoritate. Odată ajunşi în ţara

de destinaţie, problema crucială pentru imigranţi este aceea a adaptării şi asimilării lor. S-

a remarcat că ei rup legătura cu mediul din care provin păstrând doar anumite moduri de

a gândi, de a simţi şi de a acţiona. Această transplatare dintr-un mediu în altul antrenează

rupturi sau şocuri, traumatisme psihice serioase. Emigranţilor le este greu sã se

obişnuiască cu activitatea oraşelor puternic industrializate, să facă faţă unei hrane şi

îmbrăcăminţi diferite, să se amestece într-o civilizaţie periculoasă şi să se obişnuiască cu

hobby-ul unei colectivităţi impresionante numeric.

Există trei indici ai asimilării migranţilor în zona de sosire.25 Primul dintre aceştia,

integrarea instituţională semnifică măsura diseminării acestora în interiorul unor sfere

sociale (familia, economia, politica). Ceilalţi indici sunt aculturaţia, adică achiziţionarea

de norme, moravuri şi cutume aparţinând mediului de primire şi adaptarea care se

exprimă prin gradul de integrare personală în noul sistem de relaţii sociale.

Până la realizarea acestei asimilări, imigrantul trece prin etapele şocului cultural.

Prima dintre acestea este incitarea care apare atunci când acesta călătoreşte undeva pentru

câteva zile sau săptămâni, şi totul i se pare minunat. Apare apoi dezamăgirea, când

realizează că lucrurile nu sunt chiar aşa cum par, nu înţelege ce se întâmplă în jurul său,

se simte singur, începe să se îndoiască de sine. Aceasta este faza în care cei mai mulţi

imigranţi se întorc în ţara-mamă. Pentru cei care reuşesc sã treacă peste dezamăgire

începe schimbarea când, inconştient de cele mai multe ori, începe să se adapteze, să-şi

facă prieteni.

În final se produce integrarea, individul simţindu-se ca acasă în ţara în care a

25 CAMELIA TOANCHINÃ, Migraţia internaţionalã şi politicile sociale,ed. Lumen, Iaşi 2006, p 18.

24

emigrat, dar, întorcându-se în ţara de origine, ar trece printr-un proces asemănător de şoc

cultural. Dacã intervine o incompatibilitate între modelele culturale de la destinaţie şi

orientarea migranţilor, conflictele vor fi cu atât mai puternice cu cât diferenţa este mai

evidentă. Atunci când aspiraţiile imigranţilor sunt blocate de tendinţe discriminatorii, ei

pot evolua în mod regresiv sau agresiv, acest lucru ducând la o stare de dezorganizare

personală. Sferele economice şi socio-culturale în care aceşti imigranţi îşi desfăşoară

activitatea au grade diferite de permeabilitate. Procesul de integrare se declanşează odată

cu obţinerea unui loc de muncă de aceea migranţii care sunt titularii unui contract de

muncă au şanse de adaptare mai mari, deşi autorizaţia de a lucra nu se obţine prea uşor,

fiind precedată de numeroase demersuri pentru atestarea şi echivalarea diplomelor, sau,

absolvirea unui curs profesional.

Celor angajaţi li se acordă prin lege dreptul sã aplice pentru un permis de şedere şi

patronul este obligat sã furnizeze documentele necesare şi să fie de acord cu intrarea în

legalitate a celui care munceşte pentru el. Dacă refuză, poate fi dat în judecată, însă

aceasta este o practică destul de rară pentru că imigranţii nu au resursele necesare pentru

a face faţă unui proces. Sub aspect individual portretul imigrantului la munca în

străinătate poate fi construit din trăsături prin care acesta este definit de compatrioţii lui,

sau din imagini pe care le au lucrătorii din ţara gazdă despre „noul venit”.

În acest context emigranţii trec prin crize de identitate, întrucât în ţara de origine

aparţineau populaţiei majoritare, în timp ce în ţara de destinaţie aparţin unui grup etnic

minoritar şi uneori pot fi etichetaţi ca cetăţeni de mâna a doua. Pentru a evita această

marginalizare, aceştia preiau stereotipurile grupului dominant şi fac eforturi pentru a-şi

ascunde identitatea etnică. Pentru emigranţii care au dobândit permis de şedere în ţara de

destinaţie, păstrarea legăturilor cu reţeaua etnică nu mai este la fel de importantă

preferându-se o apropiere de populaţia autohtonă. Privit în mod obiectiv acesta este un

schimb economic mai degrabă decât unul afectiv constând în exploatarea muncii celor

proaspăt veniţi şi în obţinerea forţei de muncă necesare.

25

1.5. Opinia publică şi problema migraţiei

Migraţia internaţională a forţei de muncă, prin amploarea, dinamismul şi

consecinţele profunde pe care le generează, se impune tot mai mult atenţiei opiniei

publice din toate ţările lumii. Cunoaşterea prin mass-media a dimensiunilor acestui

fenomen, a implicaţiilor sale, a căilor şi posibilităţilor de înlăturare, sau cel puţin de

atenuare, a urmărilor negative pe care le are asupra ţărilor furnizoare de forţă de muncă,

asupra migranţilor însuşi şi a familiilor lor prezintă însemnătate atât din punct de vedere

informaţional cât şi sub aspect educativ.

Fiecare ţară se distinge prin politica sa de primire ce exprimă modelul intervenţiei

normative, sociale şi culturale cu care se explică raportul dintre statul gazdă şi imigrant.26

Modelul german: foloseşte o tehnică care instituţionalizează situaţia de

nesiguranţă. Pentru germani, imigranţii sunt doar “muncitori oaspeţi” pentru care nu se

doreşte realizarea unei politici stabile de convieţuire fapt ce măreşte dorinţa de

reîntoarcere în propria ţară. Parlamentul german începând cu 9 iulie 2004 a aprobat o lege

care tinde sã rezolve problema afluxului de forţă de muncă calificată. Pentru această

categorie Germania a eliminat dictonul “Germania nu este o ţară de imigraţie”. Noua lege

se concentrează în special în cazul imigranţilor cu un înalt nivel de calificare (oameni de

ştiinţă, manageri) permi-ţându-le acestora sa obţină permisul de şedere pe o perioadă

nelimitată. Companiile ce activează în Germania vor putea să angajeze aceşti specialişti

în baza unui concurs cu condiţia să nu existe candidaţi germani sau europeni.

O altă reglementare priveşte politica atragerii de capital. Legea prevede că în

cazul în care este investită o sumă minimă de 1.000.000 de euro şi se creează minimum

10 locuri de muncă proprietarul acestei activităţi va putea primi permisul de şedere.

Studenţii străini care au studiat în Germania la momentul încheierii studiilor vor beneficia

de 12 luni de permis de şedere, în acest timp având posibilitatea să găsească un contract

de muncă care sa le convertească vechiul permis de şedere pe motive de studiu într-un alt

tip, pe motiv de muncă. Dacă la sfârşitul acestei perioade nu vor găsi un contract de

muncă vor trebui să părăsească ţara.

Modelul englez: legislaţia engleză utilizează un model care favorizează

diversitatea etnică şi culturală, permiţând formarea de comunităti etnice care în afară de

26 http://www.sferapoliticii.ro/sfera/116-117/art11-dragulin.html accesat la data de 15.02.2008

26

faptul cã întăresc diversitatea, reprezintă un punct de referinţă administrativă pentru

autoritatea publică. În acelaşi timp cetăţenii Regatului Unit împreună cu alţi 25% dintre

cetăţenii vechii Europe sunt împotriva “falşilor imigranţi pe motive politice” şi împotriva

unei “invazii din Est”. În aprilie 2004 a izbucnit un imens scandal în presa engleză ce a

provocat demisia secretarului pe problema imigraţiei Beverly Huges, deoarece a fost

acuzată că nu a ştiut să-şi controleze propriul departament, în care funcţionari de la

Bucureşti, acceptând documente false au permis câtorva zeci de mii de români să

pătrundă pe teritoriul Marii Britanii ca refugiaţi politici.

Modelul francez: autorităţile franceze explică propriul raport cu imigrantul prin

tehnica asimilării în baza căruia acesta îşi abandonează identitatea culturală pentru a

deveni “buni cetăţeni francezi”. În faţa presiunii venite din partea comunitătii musulmane

care cerea statului francez să permitã tinerelor fete să poată purta vălul la şcoala, în luna

martie 2004, parlamentul votează o lege prin care este interzisă afişarea simbolurilor

religiose în locuri publice. Această măsură se încadrează în politica statului în care “tot

ceea ce contează este raportul cetăţeanului cu statul, iar religia devine o problemă privată

căreia nu-i este acordat dreptul de a ocupa alte teritorii.

Modelul olandez: dintr-o ţară ideală pentru cei care fug de foame şi razboaie

Olanda devine una dintre ţările cele mai intolerante privind imigranţii. Opinia publică

olandeză este împărţită de două opţiuni: una tradiţională liberală, ospitalieră, iar cea de-a

doua opusă, care cere o politică de închidere a graniţelor. Parlamentul olandez, în această

atmosferă de dividere a opiniei publice, a emis o lege în 2003 prin care se reduce drastic

posibilitatea de a obţine azil pe motive politice sau umanitare şi se introduce sistemul

cotelor în acordarea permiselor de şedere pe motive de muncă. În baza acestei legi toţi

străinii care au intrat în ţară înainte de aprilie 2001 şi nu au obţinut un permis de şedere

sunt obligaţi să părăsească imediat ţara27.

Modelul italian: începând cu anii ’90 statul italian prin diverse legi a acordat

permis de şedere străinilor care demonstrau că lucrează. Politica italiană în acest domeniu

se încadrează în două coordonate: încheierea procesului de acordare de permise de şedere

în masă, menţinându-se o politică de acordare de permise pe motive de muncă pe baza

sistemelor cotelor, şi obligarea imigranţilor de a deţine un loc de muncă stabil pe baza de

27 Ibidem

27

contract, în caz contrar acestora nemaifiindu-le înnoit permisul. În domeniul integrării

străinului în faţa cererilor comunităţilor musulmane de a se permite fetelor de această

religie să poarte vălul la şcoală, statul italian s-a declarat împotrivă, considerând

nefondată şi cererea anumitor organizaţii musulmane de a înlătura crucifixul din clasele

unde învaţă copiii de religie musulmanã, arătându-se că Italia este un stat unde religia

majoritară este creştină. Această decizie îşi găseşte legitimarea inclusiv în preambulul

Constituţiei europene, în care se arată că “moştenirea culturală, umanistă şi religioasă a

Europei”, stă la baza propriei civilizaţii28.

În acelaşi timp în legislaţia italiană există reglementări care se găsesc într-o

vizibilă contradicţie cu acte şi documente internaţionale. Se au în vedere anumite

dispoziţii privind intrarea şi şederea străinilor pe teritoriul italian, ca şi reglementări cu

privire la modalităţile de expulzare. Prin legea publicatã pe 18.06.1931, care se află încă

în vigoare, este caracterizat modul în care statul se raportează la străini. În conformitate

cu această lege sunt prevăzute un important sistem de controale, autorizaţii şi puternice

limitări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Am observat că statele percep diferit fenomenul migraţionist, în funcţie de

contextul specific fiecãruia. De asemenea, publicul percepe migraţia, cel puţin dinspre

ţările terţe, preponderent, cu conotaţie negativă. De aceea, este nevoie de o campanie de

conştientizare asupra aspectelor pozitive ale migraţiei şi a necesităţii acesteia. Totodată,

politicile privind dezvoltarea trebuie să includă şi măsuri corespunzătoare pentru

gestionarea eficientă a fenomenului migraţiei. Aceasta cu atât mai mult cu cât fenomenul

va avea consecinţe tot mai importante atât asupra pieţei muncii, cât şi asupra sistemelor

de pensii şi de sănătate. De aceea, este nevoie de o abordare comună a problematicii

managementului migraţiei şi armonizarea politicilor tuturor ţărilor în gestionarea

eficientă a consecinţelor acestui fenomen.

28 KHALED FOUAD ALLAM, Musulmanii în Europa creştină, ed. La Repubblica, Bucureşti, 2004, pg. 23

28

CAPITOLUL II - CONSECINŢE ALE MIGRAŢIEI

Aşa cum am amintit în capitolul anterior, migraţia are un rol important în

transformările sociale contemporane. Este atât un rezultat al schimbărilor globale, dar şi o

forţă pentru viitoarele schimbări atât în statele de origine, cât şi în cele primitoare.

Impactul său imediat se resimte, în primul rând, la nivel economic, dar afectează şi

domeniul muncii şi cel social, sistemul de protecţie socială, cultura şi politicile naţionale,

relaţiile internaţionale, conducând inevitabil la o mai mare diversitate etno-culturală în

toate statele.29

Acest fenomen complex are o multitudine de efecte, nu numai la nivel comunitar.

Dincolo de acest cadru, migraţia are o serie de consecinţe, atât pozitive, cât şi negative,

pentru toate părţile implicate: ţări primitoare, ţări de origine şi lucrătorii migranţi.

Circulaţia forţei de muncă favorizează diseminarea cunoştinţelor tehnice şi a metodelor

moderne de lucru între statele afectate de fenomenul migraţiei. De asemenea, în Uniunea

Europeană, libera circulaţie a persoanelor potenţează dobândirea unui mod de gândire

european. În teorie, libera circulaţie a forţei de muncă, fără intervenţii din partea statului

de origine sau a celui gazdă, are efecte pozitive, echilibrând avantajele.30 Pe de o parte, în

ţara de origine rata şomajului scade şi salariile cresc, migrarea forţei de muncă reducând

dezechilibrele de pe piaţa muncii. În acelaşi timp, apar noi factori de creştere economică:

transferul veniturilor migranţilor şi calificările îmbunătăţite ale lucrătorilor care se întorc.

Pe de altă parte, în ţara de destinaţie, rezerva de resurse umane creşte, ceea ce duce la

încetinirea creşterii salariilor şi la creşterea de capital.

După teoria clasică, procesul de migraţie încetează atunci când plăţile pentru

muncă sunt egale în ambele ţări. De aceea, migraţia este un proces pozitiv pentru ambele

părţi. Pe termen lung, nu există învingători sau învinşi. După Michael Piore, motivul

pentru cererea susţinută de forţă de muncă straină este fragmentarea profundă a pieţei

muncii.31 Ramurile şi sectoarele de activitate nu se dezvoltă toate în acelaşi mod. În

29 BERND SCHULTE, Treatment of Third Country Nationals in European Community Law. The Status Quo, ed. Yves Jorens, Munchen, 1998, p. 8330 IDU NICOLAE şi ZAMFIRESCU IULIA, Costuri şi beneficii ale aderării la Uniunea Europeană pentru ţările candidate din Europa Centrală şi de Est, ed. Institutul European din România, Bucureşti, 2001, p. 4431 MICHAEL J. PIORE Birds of Passage: Migrants Labour and Indutrial Societies,ed. Harvard University Press Londra, 1979, p. 41

29

fiecare economie există segmente care sunt mari consumatoare de capital, după cum sunt

şi segmente mari consumatoare de forţă de muncă şi câteva segmente intermediare cu

variaţii ale cererii pentru aceşti doi factori de producţie. Dezvoltarea economică diferită

generează diferenţe în ceea ce priveşte cererea de forţă de muncă cu trăsături structurale

speciale.

Sintetizând volumul şi direcţiile migraţiilor, îndeosebi din ultimele trei secole,

obţinem un tablou semnificativ al deplasărilor umane. Primul loc între ţările de emigraţie

îl deţin statele din Europa occidentală. Cea mai veche poate fi considerată emigraţia

iberică, cunoscută încă din secolul al XVI-lea şi continuată într-un ritm susţinut până în

secolul al XVIII-lea. În această perioadă, spre America de Sud şi Centrală s-au îndreptat

circa două milioane de spanioli şi câteva sute de mii de portughezi. După această

perioadă, intensitatea emigraţiei iberice este oscilatorie, însă continuă până în zilele

noastre.32

Atât prin vechime, cât mai ales prin volumul ei, se remarcă emigraţia britanică.

Valoarea acestei emigraţii numai în perioada 1825-1940 este de circa 21 milioane

persoane, într-o structură variată de la epocă la epocă.33 Această emigraţie este continuă

până la începutul secolului al XX-lea, când se produce o „reîntoarcere” a ei din S.U.A. şi

o „redistribuire” spre Canada, Australia, Africa de Sud ş.a.

Emigraţia germană formează un contingent de circa 6,5 milioane (1820-1930), cu

intensităţi maxime, îndeosebi la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al

XX-lea. Ea cuprinde în primele faze, mai ales pe ţăranii Germaniei Orientale şi Renaniei

(zone cu o agricultură slabă) sau pe meşteşugarii ruinaţi de concurenţa marii industrii; în

perioada anilor 1930-1940 emigraţia germană este dominată de refugiaţi politici (circa

400.000 persoane).34

Încă din secolul al XVII-lea se afirmă cu toată vigurozitatea emigraţia scandinavă.

Ea cuprinde îndeosebi o serie de categorii de muncitori specializaţi, marinari, tăietori de

lemne etc. Emigraţia franceză se afirmă mai tarziu decât cele menţionate anterior şi cu o

intensitate mai redusă. Ea cuprinde îndeosebi forţa de muncă disponibilă din regiunile

32http://209.85.129.104/search?q=cache:qJ1B1RV5Y9sJ:www.mae.ro/index.php%3Funde%3Ddoc%26id%3D29671+migratia+in+australia&hl=ro&ct=clnk&cd=2&gl=ro&client=firefox-a accesat la data de 23.04.200833 Ibidem34 http://www.rom2.de/modules.php?name=News&file=article&sid=74 accesat la data de 23.04.2008

30

periferice ale Franţei, regiuni mai slab dezvoltate, în acele timpuri, din punct de vedere

economic.

Din cadrul Europei meridionale şi orientale se remarcă îndeosebi emigraţia

italiană care se manifestă către sfârşitul secolului al XIX-lea (începand cu anii 1880 până

în 1928 circa 17-18.000.000 persoane)35. Ea s-a orientat fie spre ţările vecine, fie spre

ţările de peste ocean (S.U.A., Argentina, Brazilia). Curentul cel mai activ pornea din

Italia de sud, din regiunile cu regim latifundiar, bazat pe o agricultură extensivă.

Deosebit de activă a fost şi emigraţia austro-ungară (circa 4,3 mil. persoane în

perioada 1875-1914), cuprinzând îndeosebi ţărani săraci sau prigoniţi politici. Nu este de

neglijat nici emigraţia poloneză cu maximum de intensitate îndeosebi în perioada 1919-

1939, când circa un milion polonezi s-au îndreptat spre America sau alte ţări ale Europei.

Traficul de sclavi din Africa se înscrie, de asemenea, în procesul mişcărilor de

populaţii. Comerţul cu sclavi a început în secolul al XV-lea în Africa occidentală şi

atinge punctul său culminant la finele secolului al XV III-lea. Se apreciază la circa 20

milioane numărul negrilor deportaţi pe plantaţiile de tutun, zahăr, cafea din Brazilia şi

regiunea Caraibe. Un număr mare de negri au fost transportaţi, de asemenea, în celelalte

ţări din America de Sud precum şi în S.U.A.

Comerţul de sclavi a fost practicat de toate puterile coloniale. Acest “fildeş

negru", provenit mai ales de pe coasta occidentală a Africii ecuatoriale, a fost debarcat în

America (la Santo Domingo), la numai 10 ani de la călatoria lui Co1umb. De atunci, cu o

intensitate de neimaginat, a continuat, timp de mai bine de 50 ani, răspândindu-se în

întreg continentul latino-american. În Brazilia ei au fost aduşi pentru prima oară în anul

1532.

În S.U.A., negrii sclavi au început să fie aduşi din anul 1619, fiind apreciat prin

anul 1860 un număr total de aproximativ 4.000.000 persoane. Dar emigraţia s-a orientat

nu numai spre continentul Americii, ci şi spre o serie de ţări din Europa sau Asia. Reţin

atenţia, prin amploare şi dimensiunile lor teritoriale, migraţiile din Africa spre Europa şi

mai ales spre Franţa, care în 1900 îşi deschidea frontierele. În 1954, numărul "străinilor"

atinge deja circa 1.000.000, iar mâna de lucru nord-africană se apropie de o jumătate de

milion.36

35 Ibidem36 RENE REMOND, Istoria Statelor Unite ale Americii, ed. Corint, Bucureşti, 1999, p 15

31

Negoţul cu sclavi negri a influenţat depopularea multor regiuni ale Africii.

Numărul total a1 sclavilor negri a fost apreciat la 20.000.000; dar dacă se ţine seama atât

de faptul că pentru a prinde un negru erau distruşi alţi 3-4 negri, cât şi de "pierderile"

necalculate survenite în timpul călătoriilor, atunci desigur că pierderea Africii poate fi

apreciată la mai mult de 80.000.000 persoane. Din cadrul continentului asiatic se remarcă

îndeosebi emigraţia indiană, chineză şi japoneză care de pe la mijlocul secolului al XIX-

lea până în 1910 cuprindea circa 2,5 milioane emigranţi în afara continentului.37

2.1. Consecinţe la nivelul migranţilor

Pentru lucrătorii migraţi, principalul avantaj îl constituie posibilitatea de a-şi găsi

un loc de muncă, în funcţie de aptitudini şi calificare, de cele mai multe ori obţinând un

salariu mai mare decât în ţara de origine. În plus, în Uniunea Europeană, conform

prevederilor Regulamentului nr. 1612/68 privind libera circulaţie a lucrătorilor în cadrul

Comunităţii, avantajele sociale şi fiscale acordate lucrătorilor comunitari migranţi sunt

similare cu cele acordate cetăţenilor proprii. De asemenea, de aceleaşi avantaje sociale

beneficiază şi familia lucrătorului. Noţiunea de avantaj social, în întelesul din

Regulamentul nr. 1612/68, se deosebeste de cea de prestaţie socială prevazută de

Regulamentul nr. 1408/71 referitor la coordonarea sistemelor de securitate socială.

În privinţa avantajelor fiscale, prin Tratatul asupra Comunităţii Europene se

interzice Statelor Membre să prevadă în legislaţia lor fiscală ca impozitul pe salariu,

reţinut la sursă, sa fie trecut în sarcina lucrătorului contribuabil, atunci când acesta îşi are

reşedinţa doar o parte a anului fiscal pe teritoriul acelui stat. O persoană care lucrează în

străinătate intră în contactul cu practicile şi uzantele existente în statul de destinaţie

referitoare la desfăsurarea activităţii sau cu un alt tip de cultură antreprenorială. De

asemenea, lucrătorii migranţi pot participa la cursuri de formare profesională, ca şi

cetăţenii statului respectiv. Experienţa şi cunoştinţele acumulate în străinatate vor putea fi

valorificate ulterior, la întoarcerea în ţara de origine.

Un alt avantaj pentru lucrătorul migrant îl constituie contactul cu elemente de

civilizaţie şi cultură specifice statului respectiv. În acest mod, se dobândesc noi

experienţe, cunostinţe, obiceiuri care pot avea un efect pozitiv asupra dezvoltării

37 Idem, p. 21

32

individuale ulterioare. Pe de altă parte, însă, acceptarea unei oferte de angajare din

străinătate face incerta evoluţia profesională pe termen mediu şi lung. Mai mult, lucrătorii

imigranţi sunt de multe ori dispuşi la compromisuri în ceea ce priveşte tipul de activitate

pe care urmează să o desfaşoare în străinatate raportat la studiile, calificările şi

aptitudinile dobândite în statul de origine. Întreruperea activităţii specializate are un

impact negativ asupra continuităţii profesionale, precum şi asupra abilităţilor necesare

pentru practicarea profesiei respective la întoarcerea în ţară. Din această perspectivă,

emigrarea personalului calificat şi înalt calificat constituie o pierdere şi pentru statul de

origine, acesta nemaiputând beneficia de rezultatul investiţiilor în formarea resurselor

umane.

În cazul lucrătorilor din Europa Centrală şi de Est, acceptarea condiţiilor oferite

în Statele Membre se datorează posibilitătii obţinerii unor câştiguri mai bune în sectoare

prost plătite din străinătate (unde există cerere), comparativ cu sectorul în care lucrau sau

în care li s-a oferit un loc de muncă în ţară. Acceptarea unui loc de muncă cu prestigiu

scăzut se face cu mai mare uşurinţă când este vorba de un post temporar şi când cei din

anturajul individului nu cunosc acest lucru.

Pierderile pentru lucrătorii migranţi, la nivel de individ, sunt atât de natură

economică cât şi, mai ales, de natură socială:

a) discriminare de tratament, comparativ cu forţa de muncă autohtonă sau chiar a altor

lucrători migranţi;

b) riscul de nerespectare din partea angajatorului a contractului de muncă încheiat;

c) tensiuni în relaţiile cu forţa de muncă autohtonă, putând ajunge uneori până la

conflict;

d) dificultăţi de acomodare şi ca atare eficienţă redusă în muncă, ceea ce poate conduce

la nemulţumiri şi de o parte şi de alta;

e) protecţie socială mai redusă sau necorespunzătoare, concretizată în securitate şi

condiţii de muncă nu totdeauna satisfăcătoare, oricum sub cele promise la interviul de

selecţie şi angajare.

Lucrătorii migranţi se confruntă uneori şi cu lipsa de cunoştinţe sau informaţii cu

privire la drepturile lor sau diverse oportunităţi de care pot beneficia în străinătate. De

asemenea, emigranţii pot sa nu fie foarte bine informaţi cu privire la condiţiile de viaţă şi

33

de muncă existente în statul de destinaţie, uneori devenind victime ale traficului de fiinţe

umane. Emigrarea poate avea, de asemenea, şi efecte de ordin social asupra familiilor

lucrătorilor migranţi. Părăsirea familiilor, chiar şi pentru o perioadă determinată de timp,

în vederea desfăsurării de activităţi lucrative în străinatate, poate avea efecte negative

asupra educaţiei copiilor sau asupra evoluţiei viitoare a familiei.

La nivelul Uniunii Europene, se dezbate şi se caută soluţii cu privire la problema

“migraţiei creierelor” care însoţeşte fenomenul migraţiei în anumite ţări sau în anumite

perioade. Persoanele educate au o înclinaţie mai mare pentru migraţie atunci când şansele

de câştig care corespund aspiraţiilor lor sunt mici. În acelaşi timp, aceste persoane au

probleme de adaptare mai mici în ţara de destinatie, cunoscând limbi străine sau având

abilităţi mai bune sau deprinderi care le permit sa înveţe mai repede. Pentru ţările de

origine, plecarea specialiştilor poate avea ca efect reducerea dezvoltării tehnologice, a

creşterii economice, scăderea veniturilor şi a ocupării în anumite sectoare.

Există, însă, modalităţi de a evita sau combate astfel de efecte: motivarea

specialiştilor, schimburile temporare de specialişti, crearea de reţele între specialiştii din

ţară şi cei stabiliţi în străinătate, stimularea investiţiilor din sumele trimise în ţara de către

specialiştii migranţi.

Acest fenomen prezintă o serie de avantaje, mai ales de ordin financiar, în special pentru

ţările de destinaţie. Pot fi aduse, însa, şi argumente care arată unele dezavantaje ale ţărilor

de destinaţie. Pe termen lung, poate fi observată neglijarea propriilor sisteme

educaţionale. Dacă cererea de specialişti poate fi suplinită cu uşurinţă din străinătate,

structura care furnizează calificări autohtone devine necorespunzătoare şi începe să se

înrăutăţească. Cheltuielile colective cu educaţia scad, fapt care are un impact negativ

asupra procesului de inovaţie şi de adoptare de noi tehnologii.38

2.2. Consecinţe la nivelul comunităţii

Migraţia este un fenomen cu implicaţii la nivel comunitar şi se realizează prin

reţele de familie şi comunitate. Unul dintre cele mai importante efecte ale migraţiei se

simte la nivelul comunităţii: apar schimbări la nivelul mentalităţilor determinate de

38 IDU NICOLAE şi ZAMFIRESCU IULIA, Costuri şi beneficii ale aderării la Uniunea Europeană pentru ţările candidate din Europa Centrală şi de Est, ed. Institutul European din România, Bucureşti, 2001, p. 64

34

contactul cu străinatatea, creşte critica socială activă şi spiritul antreprenorial. Acestea

sunt efecte pozitive ce trebuie incluse în politicile autorităţilor locale şi promovate la

nivelul comunităţii. Totodată, apar schimbări demografice puternice, comunităţi

depopulate şi îmbătrânite care trăiesc în principal din remitenţe.

Pentru ţările de destinaţie, influxul de forţă de muncă straină este benefic pentru

susţinerea activităţilor economice pe care piaţa internă a muncii nu le poate acoperi, fie

din cauza lipsei de personal calificat în acele domenii, fie din lipsa interesului forţei de

muncă autohtone pentru acele sectoare de activitate. De asemenea, oferta mult mai

diversificată în ceea ce priveşte calificările şi aptitudinile, permite angajatorilor să

găsească cele mai potrivite persoane pentru diverse activităţi economice. De multe ori,

Statele Membre faciliteaza accesul pe pieţele naţionale ale muncii pentru persoanele înalt

calificate, ceea ce are influenţe pozitive asupra eficienţei economice, creşterii veniturilor

din anumite activităţi economice şi asupra creşterii economice în general. Surplusul de

forţă de muncă nu determină doar creşterea şi întinerirea ofertei pe piaţa muncii, ci şi

creşterea consumului, deci şi a ofertei generale, rezultând creşterea PIB şi, ca o

consecinţă, îmbunătăţirea nivelului de trai.

Temerile Statelor Membre în ceea ce priveşte migraţia forţei de muncă se referă la

diminuarea posibilităţii propriilor cetăţeni de a-şi găsi un loc de muncă datorită

competiţiei sporite şi, cu atât mai mult, a dumping-ului social. De asemenea, integrarea

lucrătorilor imigranţi, precum şi a membrilor lor de familie, necesită alocarea unor

resurse financiare, umane şi materiale suplimentare, precum şi soluţionarea tuturor

tensiunilor şi problemelor sociale care pot apărea ca urmare a diferenţelor culturale.

Activitatea desfăşurată de lucrătorii migranţi are efecte pozitive, ca urmare a veniturilor

şi producţiei realizate, nu numai pentru statul primitor, ci şi pentru statul de origine.

Nigel Harris39 consideră că principalele canale prin care migraţia exercită un

impact favorabil asupra dezvoltării statelor de origine sunt remisiile şi repatrierea know-

how-ului acumulat de către lucrătorii migranţi în ţările gazdă. Creşterea volumului

migraţiei va determina şi creşterea remisiilor.40 Implicaţiile deosebit de favorabile ale

acestora asupra dezvoltării rezultă din faptul că, aşa cum arăta Uri Dadush41, remisiile 39 http://www.ectap.ro/articole/142.pdf accesat la data de 13.03.200840 Sumele repatriate în ţara de origine de către emigranţi41 URI DADUSH, Relaţia de cauzalitate între procesul migraţiei şi dezvoltarea la nivel global , ed. Jorens, Bruxelles, 2004, p. 8

35

constituie cea mai stabilă sursă de valută pentru ţările sărace, care reprezintă principala

lor destinaţie. Statul poate avea avantaje financiar-fiscale, dar şi sociale, datorită

veniturilor obţinute de cetăţenii proprii care desfăşoară activităţi într-un (alt) Stat

Membru. Sumele de bani trimise în ţară de către lucrătorii migranţi consolidează baza de

impozitare a veniturilor, determinând creşterea veniturilor bugetului de stat.

Rata şomajului poate fi diminuată ca urmare a posibilităţii cetăţenilor de a-şi găsi

un loc de muncă pe teritoriul unui (alt) Stat Membru. Libera circulaţie a persoanelor

presupune dreptul de a-şi alege liber reşedinţa şi ocupaţia. Astfel, dacă o persoană nu-şi

găseşte un loc de muncă în ţara de origine, se poate deplasa şi stabili acolo unde a primit

o ofertă convenabilă. În acest mod, scade presiunea asupra bugetului de asigurări de

şomaj şi asupra sistemului de asistenţă socială din statul de origine. De asemenea,

lucrătorul migrant care revine în ţara de origine poate beneficia de experienţa dobândită

în străinatate, sporindu-şi şansele de angajare sau putând deveni angajator pentru alte

persoane, contribuind şi în acest fel la reducerea şomajului.

În cazul ţărilor de destinaţie fenomenul „migraţiei creierelor” prezintă o serie de

avantaje, mai ales de ordin financiar. Ca urmare, specialiştii din ţările bogate încep să

emigreze şi vor emigra din ce în ce mai mult către ţările mai sărace pentru a căuta slujbe

care corespund calificărilor şi aspiraţiilor lor. Cu cât capitalul şi investiţiile directe vor

merge spre ţările sărace, cu atât aceste persoane vor emigra din ţările bogate.

Experienţa dobândită în străinătate asigură şi un nivel sporit de flexibilitate al

forţei de muncă. Aptitudinile suplimentare obţinute în străinatate vor facilita angajarea

lucrătorului migrant la întoarcerea în ţara de origine. Migraţia determină apariţia, mai ales

în statele care constituie principale destinaţii ale fluxurilor migratorii, a unor comunităţi

ale imigranţilor. Prezenţa acestora este benefică din perspectiva facilitării schimburilor

economice şi culturale, a susţinerii intereselor naţionale în cadrul comunitar şi a

promovării, într-o anumită masură, a identităţii naţionale.

Pentru statele de origine efectele negative ale migraţiei sunt determinate de

pierderea forţei de muncă înalt calificate, dar şi de consecinţele migraţiei ilegale,

respectiv nevoia de a-i integra în societate şi pe piaţa muncii pe cei repatriaţi. Pentru

aceste state, plecarea specialiştilor poate avea ca efect reducerea dezvoltării tehnologice,

a creşterii economice, scăderea veniturilor şi a ocupării în anumite sectoare. Există, însă,

modalităţi de a evita sau combate astfel de efecte: motivarea specialiştilor, schimburile

temporale de specialişti, crearea de reţele între specialiştii din ţară şi cei stabiliţi în

străinătate, stimularea investiţiilor din sumele trimise în ţară de către specialiştii migranţi.

2.3. Consecinţe la nivelul familiei

Familia rămâne a fi instituţia pusă la mari încercări de către fenomenul

migraţionist deoarece au loc schimbări în modul de constituire, mărimea şi structura

familiei, funcţiile acesteia. Deşi un subiect amplu mediatizat, situaţia copiilor cu părinţi

plecaţi în străinătate la muncă a fost puţin studiată. În acest moment nu se cunoaşte nici

numărul acestora şi nici consecinţele negative sau pozitive generate de plecarea părintilor

la muncă în străinătate. Există unele date statistice oficiale, precum şi câteva studii ale

unor organizaţii non-guvernamentale.42

Analiza acestor studii arată că aceşti copii sunt lăsaţi în grija bunicilor, a rudelor

şi chiar a fraţilor sau surorilor mai mari. Casele de copii sînt, de asemenea, o opţiune

pentru părinţii care nu pot conta pe ajutorul celor apropiaţi. În marea parte a cazurilor,

părintele plecat este mama, iar acest lucru poate marca profund copilul căruia îi lipseşte

dragostea şi îndrumarea maternă exact în perioada creşterii şi formării. Studiul relevă că

plecarea părinţilor este cel mai frecvent întîlnită în familiile ai căror copii au vîrste

cuprinse între 13 şi 17 ani. Durata şederii constituie, în mediu, de la 1 la 3 ani. Studiul

indică faptul că, în cazul în care sînt plecaţi ambii părinţi, timpul petrecut în străinătate

creşte, iar cu cît durata de şedere este mai mare, cu atît mai profunde sînt efectele.Cel mai

utilizat mod de comunicare dintre părinţi şi copii este cel telefonic, frecvenţa

convorbirilor fiind săptămînală. Cu toate acestea, dragostea părintească şi comunicarea cu

cei dragi le lipseşte cel mai mult copiilor.

În ceea ce priveşte efectele plecării părinţilor, exista studii43 care precizează

câteva dintre acestea:

a) creşterea nivelului de trai (familiile au o situaţie financiară mai bună decît anterior);

42http://www.alternativesociale.ro/_images/servicii_sociale/publicatii_si_resurse/UNICEF&AAS_Studiul_national_SA.pdf accesat la data de 14.04.200843 UNDP Moldova, Economic Policies for growth, employement and poverty reduction, 2005, p. 172

b) modificarea structurii familiale (separarea determină o ruptură la nivel familial şi poate

conduce la divorţ);

c) schimbarea exercitării rolurilor (supraîncărcarea şi inversarea de rol; rolul poate fi

preluat de fratele sau sora mai mare care va neglija activităţile şcolare);

d) schimb cultural (părinţii se întorc cu o mentalitate nouă, fapt ce poate influenţa mediul

familial);

e) apariţia diverselor probleme ale copiilor.

Deşi, pe plan material, plecarea părinţilor este justificată, lipsa de afecţiune şi

supraveghere pot determina o serie de riscuri. Principalele dificultăţi identificate se referă

la modul de relaţionare cu colegii, la îndeplinirea sarcinilor şcolare, la apariţia unor

probleme de disciplină, la scăderea rezultatelor la învăţătură. Toate acestea pot cauza

marginalizare, schimbarea anturajului de prieteni, deseori nefast pentru copil.

Migraţia a creat din totdeauna probleme şi pe linia sănătăţii publice. Aceste

probleme se referă în general la pericolul izbucnirii unor epidemii, care pot afecta atât

migranţii cât şi populaţia ţării gazdă. De asemenea este de notorietate precaritatea

asistenţei medicale în cazul deplasării unor grupuri mari de persoane care nu dispun, de

apă curentă, hrană suficientă, condiţii minime de preparare a hranei, asistenţă medicală

sau medicamente.

Pe lângă aceste probleme în ultimul timp, au apărut noi provocări care se referă în

special la tendinţa migranţilor ilegali de a solicita tratamente medicale, inclusiv

intervenţii chirurgicale foarte scumpe de care nu pot beneficia în ţara de origine sau nu le

pot obţine gratis. De multe ori migranţii folosesc ca argument starea sănătăţii pentru a nu

fi repatriaţi sau pentru a obţine un drept de şedere. Ţările dezvoltate au ajuns astfel într-o

adevărată dilemă în sensul că din punct de vedere umanitar înţeleg nevoia de asistenţă

medicală, dar pe de altă parte sistemul propriu de asistenţă medicală este supraîncărcat şi

trebuie să acorde prioritete propriilor cetăţeni care contribuie direct sau indirect la

finanţarea sistemului de sănătate.

2.4. Impactul migraţiei asupra pieţei forţei de muncă şi politici de imigraţie

În ultimii ani România a fost în primul rând ţara sursă sau ţara de tranzit în

fluxurile de migraţie. Statutul de ţară membră a Uniunii Europene corelat cu creşterea

nivelului veniturilor şi a salariilor în Romania foarte probabil va conduce în anii următori

la o schimbare a acestei situaţii. Într-o primă fază România va fi în acelaşi timp ţară sursă

şi destinaţie, pentru ca apoi numărul imigranţilor să îl depăşească pe cel al emigranţilor.

Această evoluţie s-a petrecut în ţări precum Spania, Portugalia sau Italia, şi este în curs,

în ţările care s-au integrat în UE în 2004. Exemplele unor ţări ca Spania (care a negociat

din timp acorduri bilaterale de migraţie şi a dezvoltat politici interne flexibile de

acomodare a imigranţilor) şi Italia (care nu a făcut aceste lucruri) arată că abordarea

raţională şi coerentă a fenomenului permite diminuarea efectelor sociale şi economice

negative (trafic de persoane, economie subterană, violenţă, conflicte etnice, creşterea

incidenţei atitudinilor radicale, efecte asupra sistemelor de asigurări sociale etc.), fară a

afecta efectele pozitive.

Recent, ca urmare a poziţiei de stat membru UE, România a început să dezvolte

unele politici în acest domeniu, dar evoluţiile sunt în acest moment puternic încetinite de

schimbările politice permanente. Proiectul îşi propune să organizeze un grup

interdisciplinar care să schiţeze o strategie de politici şi să sprijine organismele

guvernamentale care acţionează în domeniu, acolo unde este cazul. Unul din efectele cele

mai vizibile şi în acelaşi timp cu impact mare asupra fluxurilor de migraţie este evoluţia

pieţei forţei de muncă, atât migraţia masivă pentru muncă, cât şi procesul de îmbătrânire

a populaţiei afectectând în prezent oferta de forţă de muncă.

În concluzie, efectele pozitive ale migraţiei de muncă se referă la sferele

socioculturală, economică, politică. Ele se manifestă la nivel de migrant şi familia sa şi la

cel al statului şi societăţii. Migraţia permite oamenilor să supravieţuească să rezolve

problemele materiale şi financiare, să asigure bunăstarea familiilor lor.

Din perspectiva statului şi societăţii, efectul principal al migraţiei de muncă este

transferul de bani în statul de origine. În acesta se regăsesc influenţele social-economice

pozitive atât pentru indivizi şi familiile acestora, cît şi pentru stat. Transferurile băneşti se

realizează pe căi diferite, atât oficiale, cît şi neoficiale. Volumul transferurilor băneşti,

realizate pe căi oficiale creşte din an în an. În 2004 ele constituiau 701 mln. dolari SUA,

pentru ca în 2005 ele să sporească la aproximativ  1 mlrd. dolari SUA.44

44 http://www.psdm.md/ro/centert.asp?page=27&idDocument=463 accesat la data de 28.03.2008

Analiza structurii utilizării banilor primiţi de peste hotare de către gospodării

denotă că cea mai mare parte a banilor este folosită pentru cheltuieli curente. Adică se

utilizează pentru necesităţile elementare. O parte din bani se utilizează pentru satisfacerea

„necesităţilor dezvoltării”: studii, servicii medicale, turism, achiziţionare mărfurilor ce

măresc informarea, cunoştinţele, potenţialul uman (calculatoare, servicii informaţional-

comunicaţionale), iniţierea sau dezvoltarea buisnesului propriu. Împrumutul banilor (cu

dobândă) pentru migrare la fel este un buisnes, o investiţie.

Migraţia de muncă are o influenţă distructivă asupra forţelor de muncă,

condiţionând descalificarea generală a cadrelor. Aceasta împiedică dezvoltarea

economică, scoate problema pregătirii cadrelor în prim-plan, solicitând resurse din

bugetul statului. Problema constă în faptul că majoritatea săracilor în moldova sunt săraci

angajaţi în câmpul muncii. Conform Băncii Mondiale ¾ din cei ce au un serviciu sunt

săraci. Acest fenomen în masă duce la apariţia unui deficit de specialişti. Nu sunt rare

cazurile când în urma insuficienţii cadrelor pregătite nu pot fi realizate proiecte

economice, investitorii străini pierzând orice interes faţă de economia ţărilor sărace.

Efectul multiplicării nu se observă – nu există investiţii străine directe în sectorul real al

economiei, transferurile de bani a migranţilor nu se regăsesc în economia statului.

Una din principalele repercusiuni economice negative ale treansferurilor de bani

de la migranţii de muncă este majorarea neargumentată a preţurilor la mărfuri şi servicii,

de care au nevoie în special de familiile bogate de migranţi. O situaţia analogică a avut

loc şi cu preţurile la alte mărfuri, ca rezultat, capacitatea de cumpărare a scăzut. Sărăcia

familiilor fără migranţi de muncă internaţionali a devenit mai reliefată, concomitent

crescând motivaţia de plecare din ţară în căutare de lucru.

Efectele negative ale migraţiei par a le întrece pe cele pozitive. Medierea acestora

este posibilă prin gestionarea eficientă a fenomenului dat, prin includerea instituţiilor

specializate, a societăţii civile, a organismelor internaţionale care ar facilita cooperarea

între state şi a comunităţii academice. Stoparea migraţiei, prin impunerea de politici

restrictive, nu este un răspuns. Crearea unor oportunităţi pentru atragerea migranţilor şi a

investiţiilor în comunitatea locală, promovarea unei migraţii circulatorii şi crearea unui

cadru instituţional şi legal adecvat realităţii ar putea soluţiona efectele negative ale

fenomenului vizat.

Din a doua jumătate a anilor '90, s-au intensificat discuţiile cu privire la efectele

migraţiei internaţionale a lucrătorilor înalt calificaţi. În Europa, migraţia specialiştilor şi

studenţilor, în special a celor din Centru şi Est s-a remarcat după căderea Zidului

Berlinului şi a regimurilor socialiste din 1989. La nivelul Uniunii Europene legătura

dintre schimbările demografice şi politicile privind migraţia, va reprezenta o problemă

importantă în viitorul apropiat.

Lucrătorii imigranţi sunt, în medie, mai tineri decât restul forţei de muncă şi sunt

distribuiţi într-o gamă largă de activităţi în cadrul economiei: agricultură, construcţii,

industrie uşoară, turism sau activităţi casnice. În general, stăinii sunt mult mai vulnerabili

faţă de şomaj decât naţionalii. Aceste diferene se datorează tendinţelor economice, dar şi

naturii activităţilor desfăşurate de străini. Şomajul variază în funcţie de vârstă, sex,

naţionalitate, categorie de migranţi (refugiat, membru de familie sau lucrător), aptitudini

şi durata şederii.

Această libertate include dreptul persoanei de a se deplasa într-un alt Stat

Membru pentru a-şi căuta un loc de muncă sau pentru a lucra acolo, fie ca lucrător

independent, fie ca angajat. Legătura dintre schimbările demografice şi politicile privind

migraţia este şi va continua să fie o problemă importantă a Uniunii Europene în viitorul

apropiat. În plus, previziunile arată o tendinţă de creştere a migraţiei, având în vedere

evoluţia unor factori favorizanţi ai fenomenului. Cel mai probabil, decalajul tehnologic şi

cel al veniturilor per capita dintre statele membre şi ţări mai puţin dezvoltate se va

accentua şi tot mai mulţi indivizi vor opta să-şi asume riscul de a emigra.45

CAPITOLUL III - MIGRAŢIA DIN ROMÂNIA ŞI POLITICILE U.E.

ÎN DOMENIUL GESTIONĂRII FORŢEI DE MUNCǍ IMIGRANTE

În decursul ultimelor două decenii, ţările industrializate, ca şi ţările din Sud, cu

nivele înalte şi medii de venit au înregistrat un număr mare de imigranţi. În ultimii ani s-a

înregistrat o creştere a numărului de migranţi care încearcă să se stabilească fără acceptul

UE.46 Alţii au recurs la procedurile de azil fără a îndeplini statutul de refugiat sau

45 Studiile arată că fenomenul va fi, însă, atenuat de procesul de liberalizare şi integrare a pieţelor mărfurilor şi serviciilor la nivel mondial. Acesta va avea efecte în direcţia egalizării veniturilor realizate de lucrători, diminuând interesul pentru emigrare. 46 CONSTANTIN VALENTIN, Documente de bază ale comunităţii şi Uniunii Europene, ediţia a II a, ed. Polirom, Iaşi, 2002, p.45

condiţiile altor forme de protecţie. Migraţia ilegală este în permanentă creştere şi din

acest motiv în ultimii ani ea a devenit o prioritate a agendei politice şi tinde să devină o

problemă de dezbatere cu privire la care trebuie luate măsuri serioase.

3.1. Politica Comună Europeană privind migraţia

În ultimii ani UE a făcut remarcabile progrese în abordarea problemei migraţiei,

într-o manieră concisă şi ordonată. Până în 1992 problema migraţiei şi a refugiaţilor era

doar în grija statelor membre, însă o dată cu tratatul de la Maastricht şi mai târziu cu cel

de la Amsterdam, politicile privind azilul, libertatea de mişcare a persoanelor, vizele,

migraţia şi drepturile naţiunilor din statele terţe au devenit responsabilităţi ale

Comunităţii.47

În urma întâlnirii speciale a Consiliului European de la Tampere, s-a căzut de

acord că UE are nevoie de o politică comună privind migraţia care să cuprindă

următoarele elemente: parteneriat cu ţările de origine, un sistem european comun privind

azilul şi încercarea de a controla migraţia. Unul din elemente esenţiale ale politicii

comune enunţate la reuniunea de la Tampere, îl reprezintă managemetul fluxurilor

migraţioniste pe mai multe căi.48 Prima dintre acestea viza dezvoltarea unei cooperări cu

ţările de origine şi ţările de tranziţie ale migranţilor, asigurarea unei campanii de

informare cu privire la posibilităţile actuale ale migraţiei pentru a evita traficul de fiinţe

umane şi dezvoltarea unei politici comune active cu privire la documente şi vize false.

Următoarele două căi se referă la combaterea surselor migraţiei şi la strânsa

colaborare în domeniul controlului frontierelor. S-a urmărit apoi armonizarea legislaţiei

la prevederile Acquis-ului Schengen şi ale Acquis-ului în domeniul azilului, precum şi

acordarea de asistenţă ţărilor de origine în vederea dezvoltării şi promovării repatrierii

voluntare.

La toate acestea se adaugă programele de asistenţă pentru ţările candidate la

aderare constând în sprijin financiar, logistic, expertiză, derularea unor programe de

instruire, de construcţie instituţională şi de armonizarea legislaţiei. Toate aceste iniţiative

vizează diminuarea pe cât posibil a factorilor care generează migraţia, cât şi dezvoltarea

47 PREDA MARIAN, Politicile sociale ale Uniunii Europene, ed. Institutul European din România, Bucuresti, 2002, p. 3148 V.DRǍGOI,C.ALEXANDRU Migraţia şi azilul in contextul aderării României la Uniunea Europeană, ed. Ministerului de Interne, Bucureşti, 2002, p. 15

capacităţii de acţiune pe linia combaterii efectelor migraţiei. În mod tradiţional, ţările

Europei de Vest au întreţinut permanent o politică unilaterală şi suverană în privinţa

controlului fenomenului migraţiei, ţinând cont de considerente de natură culturală,

economică şi istorică.

Putem aprecia că există numeroşi factori care contribuie la construirea unei

politici comune europene a migraţiei. În primul rând ar fi acordarea unei mai mari

importanţe atât către ţările de origine, cât şi către cele de destinaţie. Luarea în considerare

a situaţiei economice, demografice, sociale, politice şi cea a respectării drepturilor omului

din ţările de origine reprezintă un element esenţial al abordării prezente şi viitoare a

problemei migraţiei.

Un al doilea element este progresul realizat în stabilirea unui sistem european

comun al azilului. Deşi conceptele de azil şi migraţie sunt distincte şi de cele mai multe

ori cer răspunsuri diferite, progresele în domeniul azilului duc la o integrare în cadrul

politicii migraţiei.

În al doile rând, la începuturile formării C.E., instituirea unei graniţe comune a

dus la acceptarea faptului că e nevoie de o serie de reguli pornind de la controlul de

graniţă până la cererile de viză. În continuare se pare că cea mai importantă componentă a

politicii comune de migrare este cea a drepturilor migranţilor, de aceea obţinerea

cetăţeniei după un număr minim de ani ar putea fi o garanţie suficientă pentru ca mulţi

dintre aceştia să se stabilească cu succes într-o societate.

Pe de altă parte, în ciuda faptului că există tendinţa clară de a restricţiona migraţia

prin controlul la intrările în UE, ar trebui luate în considerare studiile demografice, care

subliniază că în următoarea perioadă este inevitabilă descreşterea populaţiei active.

În ultimul rând, lărgirea UE a adus în discuţie problema migraţiei privită atât din

perspectiva statelor candidate cât şi din cea a unei Uniuni în expansiune. Iniţiativele

propuse au cerut la rândul lor o viziune clară asupra unei politici cuprinzătoare şi

stabilirea unor obiective concrete prvind migraţia în cadrul UE.49

Creşterea populaţiei, ca urmare a imigraţiei sau a extinderii UE, nu reprezintă o

problemă în sine. În prezent, în Uniunea Europeană se acordă o importanţă deosebită

eficientizării utilizării resurselor umane. De aceea politica Uniunii Europene se

49 PETER J. van KRIEKEN, The Migration Acquis Handbook, ed. T.M.C. Assre Press, Haga, 2001, p. V-VIII.

concentrează, în special, asupra pieţei muncii şi integrării sociale, a emigranţilor care

locuiesc legal în Statele Membre. În ceea ce priveşte dreptul de a practica o profesie într-

un Stat Membru, deşi s-au înregistrat progrese în acest domeniu, mai sunt încă destule de

făcut cu privire la egalitatea de tratament între lucrătorii migranţi şi cetăţenii respectivului

stat.

La nivel comunitar, nu există încă o politică privind migraţia; există politici

comune privind anumite aspecte ale migraţiei. În practică, migraţia este reglementată prin

acte normative naţionale, care sunt actualizate conform nevoilor economice. Se încearcă

la acest nivel gestionarea factorilor care stau la baza fenomenului emigrării: sărăcia,

şomajul, subdezvoltarea, dar şi persecuţia.50

La nivelul pieţei muncii comunitare, migraţia economică împiedică creşterea sau

chiar reduce costurile cu forţa de muncă, participând astfel la creşterea competitivităţii

internaţionale. Mai mult decât atât, migraţia forţei de muncă poate reduce strangulările

care apar pe piaţa muncii, contribuie la reducerea inflaţiei generată de creşterile salariale

şi, la dezvoltarea unor culturi antreprenoriale.

Multe dintre Statele Membre, chiar şi cele care se opun aplicării imediate a

acquis-ului privind libera circulaţie pentru statele care urmează să adere la Uniune, se

confruntă cu consecinţele demografice şi sociale ale îmbătrânirii populaţiei. Aceasta

generează îngrijorări mai ales legat de perspectivele creşterii economice şi rata de

dependenţă dintre pensionari şi populaţia activă, un număr tot mai redus de lucrători fiind

nevoiţi să susţină o populaţie tot mai îmbătrânită.

Din acest motiv, acceptarea lucrătorilor migranţi, mai ales din noile State

Membre, ca mijloc de susţinere a creşterii economice şi protejare a sistemelor de

securitate socială şi regimurilor de pensii, reprezintă o preocupare deosebit de importantă.

Există de asemenea şi alte aspecte economice, pozitive care susţin migraţia forţei de

muncă în cadrul Uniunii. Statele Membre pot înregistra câştiguri din acest fenomen, câtă

vreme migranţii primesc, în general, salarii mai mici decât venitul realizat ca valoare

adăugată la economie. Din acest motiv, câştigurile imigranţilor nu ar reprezenta o povară

pentru populaţia naţională.

50 IDU NICOLAE şi ZAMFIRESCU IULIA, Costuri şi beneficii ale aderării la Uniunea Europeană pentru ţările candidate din Europa Centrală şi de Est, ed. Institutul European din România, Bucureşti, 2001, p. 83

În mare parte Statele Membre ale Uniunii Europene susţin ideea unui acces

controlat al forţei de muncă migrante, în special din ţările candidate, luând în considerare

încheierea de acorduri privind migraţia forţei de muncă în domeniul de interes. Astfel, se

poate controla fenomenul migraţionist, lucrătorii migranţi fiind orientaţi spre anumite

sectoare cu deficit de forţă de muncă. În cadrul Uniunii Europene, există poziţii foarte

diferite în ceea ce priveşte libera circulaţie, ceea ce face problema migraţiei de o foarte

mare importanţă atunci când este abordat subiectul extinderii.

Atâta timp cât imigranţii nu sunt atraşi doar de sistemul de protecţie socială,

influxul de forţă de muncă poate genera o creştere a PIB în statul primitor. În acest sens,

cheltuielile cu securitatea socială pentru migranţi nu reprezintă o povară pentru Statele

Membre, pentru societăţile acestora şi pentru economie, deoarece, în cea mai mare parte

lucrătorii migranţi contribuie mai mult la taxe şi impozite decât beneficiază de prestaţii

sociale, sau folosesc infrastructura socială din ţările primitoare.

3.2. Cadrul legislativ al reglementării fenomenului de migraţie în Uniunea

Europeană

Independent de atitudinea comunitară faţă de migraţia din Statele Terţe, în cadrul

Uniunii Europene libera circulaţie a persoanelor reprezintă un drept şi un principiu

fundamental. Statele candidate şi cetăţenii acestora trebuie să cunoască toate consecinţele

ce decurg din această libertate şi să se pregătească pentru momentul aderării. Spre

deosebire de legislaţia cu privire la regimul străinilor, care asigură o bază legală mai mult

sau mai puţin uniformă statutului străinilor, nu se poate spune că există o legislaţie

socială specifică privind străinii.

Pentru lucrătorii migranţi, cetăţeni ai Uniunii Europene, drepturile de securitate

socială sunt asigurate prin prevederi care conexează legislaţiile Statelor Membre, astfel

încât aceştia să nu fie dezavantajaţi din punct de vedere al protecţiei sociale. Deci, libera

circulaţie a persoanelor, în adevăratul sens nu ar fi posibilă dacă nu s-ar asigura drepturile

de securitate socială ale lucrătorilor şi familiilor lor.

Pentru primii doi ani dupã aderarea noilor State Membre accesul la piaţa forţei de

muncã a Statelor Membre existente va depinde de mãsurile şi politicile naţionale ale

acestora, ca şi de acordurile bilaterale pe care acestea le au cu noile state membre.

Programul Haga, adoptat de Consiliul European din noiembrie 2004, invitã

Comisia Europeanã „sã prezinte un plan de politici privind migraţia legalã, inclusiv

proceduri de admisie capabile sã rãspundã prompt cererii fluctuante de lucrãtori migranţi

pe piaţa muncii, înainte de sfârşitul anului 2005”. Ca urmare, Comisia Europeanã a

adoptat, în martie 2005, Cartea Verde privind o abordare a UE pentru gestionarea

migraţiei economice. Documentul urmãrea stimularea de dezbateri publice asupra

necesitãţii de dezvoltare a unei strategii a Uniunii Europene pentru gestionarea fluxurilor

de lucrãtori migranţi.51

Cartea Verde nu susţine, însã, în niciun fel, ideea ca UE sã-şi deschidã porţile spre

o migraţie economicã nerestricţionatã. Statele membre continuã sã rãmânã responsabile

pentru stabilirea numãrului cetãţenilor statelor terţe, care, odatã admişi, cautã un loc de

muncã în UE. Trebuie subliniat cã, în Cartea Verde, Comisia are în vedere doar

procedurile de admisie pentru migraţia economicã a cetãţenilor din state terţe, fãrã a

afecta libera circulaţie a cetãţenilor europeni în interiorul Uniunii Europene.52 În luna

iunie 2005, a avut loc dezbaterea publicã asupra Cãrţii Verzi, în cadrul cãreia au fost

abordate urmãtoarele aspecte: gradul de armonizare al politicilor naţionale care ar trebui

vizat, procedurile de admisie pentru lucrãtorii migranţi, admiterea cetãţenilor statelor

terţe şi mãsurile complementare precum integrarea migranţilor, problemele legate de

returnare şi cooperarea cu statele terţe.

În Uniunea Europeană, migraţia forţei de muncă a stimulat politici care au condus

nu doar la realizarea unui nivel ridicat al ocupării, dar şi la ameliorarea şi modernizarea

sistemelor de securitate socială existente şi crearea unui sistem comunitar care să asigure

protecţia socială a lucrătorilor migranţi. Libera circulaţie a persoanelor constituie una

dintre cele patru libertăţi fundamentale din cadrul Pieţei Interne şi a politicilor comunitare

la nivelul Uniunii Europene, alături de libera circulaţie a mărfurilor, libera circulaţie a

serviciilor şi libera circulaţie a capitalurilor, aşa cum a fost definită de Actul Unic

European (1987). Esenţa acestei libertăţi constă în eliminarea tuturor discriminărilor între

51 RITLI LASZLO, Dreptul la libera circulaţie a persoanelor în Uniunea Europeană, Facultatea de Ştiinţe Politice şi Ştiintele Comunicării, Universitatea din Oradea, 200452 IDU NICOLAE, Analiza comparativa a stadiului negocierilor în vederea aderarii la Uniunea Europeana a statelor candidate din Europa Centrala si de Est, ed. Institutul European din România, Bucuresti, 2001, p. 72

cetăţenii unui Stat Membru şi cetăţenii celorlalte State Membre ce locuiesc sau muncesc

pe teritoriul respectivului stat. Aceste discriminări se referă la condiţiile de intrare,

deplasare, recunoaşterea pe bază de reciprocitate a calificărilor şi a diplomelor dobândite

pe teritoriul statului de origine, precum şi condiţiile de muncă, angajare sau remuneraţie.

Prin asigurarea unui regim nediscriminatoriu se realizează libera circulaţie a

persoanelor în spaţiul comunitar.53 Libera circulaţie, ca modalitate de realizare a Pieţei

Interne a Comunităţii Europene, este prevazută de articolul 3 al Tratatului de instituire a

Comunităţii Europene54 care stipulează că „acţiunea Comunităţii urmăreşte crearea unei

pieţe interne caracterizată de înlăturarea, între Statele Membre, a obstacolelor în calea

liberei circulaţii a mărfurilor, persoanelor şi capitalurilor.” Actul Unic European55

stabileşte că „Piaţa Internă va reprezenta un spaţiu fără graniţe interioare, în care va fi

garantată libera circulaţie a persoanelor”. Libertatea de circulaţie este un drept

fundamental, pe care legislaţiile naţionale trebuie sa îl respecte. În Tratatul de la

Maastricht56 , s-a stabilit că toţi cetăţenii Uniunii Europene au posibilitatea de a circula

sau de a-şi stabili resedinţa în mod liber în cadrul Uniunii57.

Accesul la locurile de muncă dintr-un Stat Membru reprezintă un aspect

fundamental al liberei circulaţii a persoanelor în cadrul Uniunii Europene. Această

libertate include dreptul persoanei de a se deplasa într-un alt Stat Membru pentru a-şi

cauta un loc de muncă sau pentru a lucra acolo, fie ca lucrător independent, fie ca angajat.

Din punct de vedere politico-economic, libera circulaţie a persoanelor urmăreşte crearea

unei pieţe comune a forţei de munca şi promovarea unei cetăţenii a Uniunii Europene,

prin eliminarea barierelor în acest domeniu.

Accesul la pieţele forţei de muncă din Statele Membre presupune dreptul la

egalitate de tratament în ceea ce priveşte condiţiile de muncă, precum şi dreptul la

integrare socială, economică şi culturală a lucratorului migrant şi a familiei acestuia în

ţara gazdă. Dreptul la libera circulaţie a lucratorilor este completat şi susţinut de un

53 www.mie.ro accesat la data de 9.03.200854 www.europa.eu.int accesat la data de 9.03.200855 http://www.psdm.md/ro/centert.asp?page=27&idDocument=463 accesat la data de 28.03.200856 Ibidem57Articolul 14:1. Comunitatea va adopta măsuri în scopul stabilirii progresive a unei pieţe interne până cel mai târziu la data de 31 decembrie 1992, în conformitate cu prevederile acestui articol şi al articolelor 15, 26, 47(2), 49, 80, 93 si 95 şi fără a aduce atingere altor prevederi ale actualului Tratat;

sistem de coordonare a sistemelor de securitate socială şi un sistem de recunoaştere

reciprocă a diplomelor. O mobilitate ridicată determină creşterea oportunităţilor

lucrătorilor de a găsi un loc de muncă şi ale angajatorilor de a găsi persoane cu un nivel

corespunzător al aptitudinilor, impulsionându-se astfel ocuparea forţei de muncă şi

creşterea economică. În cadrul comunitar, libera circulaţie a lucrătorilor are ca scop

principal deschiderea pieţei europene a forţei de muncă tuturor lucrătorilor din UE,

contribuind astfel la obiectivul general vizând pacea şi prosperitatea şi completând piaţa

internă a mărfurilor, serviciilor şi capitalului.

Actele normative comunitare prin care este reglementată libera circulaţie a

persoanelor au în vedere: recunoaşterea reciprocă a calificărilor profesionale, profesiile

reglementate de directivele sectoriale (avocaţi, arhitecţi, medici, farmacişti, asistenţi

medicali, moaşe şi medici veterinari), drepturile cetăţenilor (cetăţenia europeană, dreptul

de vot, vizele), libera circulaţie a lucrătorilor, coordonarea sistemelor de securitate socială

şi migraţia. sociala.

În scopul asigurării mobilităţii forţei de muncă în cadrul Comunităţii – ceea ce

presupune eliminarea oricărei forme de discriminare bazată pe naţionalitate – cadrul

normativ comunitar s-a dezvoltat şi perfecţionat continuu. Libera circulaţie a lucrătorilor

trebuie susţinută de o protecţie socială adecvată. Legislaţia comunitară în domeniul

liberei circulaţii a lucrătorilor asigură dreptul oricărui cetăţean al unui Stat Membru de a

avea acces la o activitate remunerată într-un alt Stat Membru, în conformitate cu

dispoziţiile legislative, normative şi administrative care reglementează angajarea

lucrătorilor naţionali din acel stat. Lucrătorii, cetăţeni comunitari, beneficiază în Statele

Membre de tratament egal şi nediscriminatoriu în ceea ce priveşte condiţiile de angajare

şi de muncă, în special salarizarea, concedierea şi, dacă a devenit şomer, reintegrarea

profesională sau reangajarea. Membrii de familie ai unui cetăţean al unui Stat Membru

angajat în alt Stat Membru, respectiv soţia acestuia şi descendenţii lor în vârstă de până la

21 de ani aflati în întreţinerea acestuia, precum şi rudele dependente în linie ascendentă

ale lucrătorului şi soţiei acestuia, au dreptul de a se instala împreună cu lucrătorul

respectiv şi de a desfăşura orice activitate remunerată pe întreg teritoriul acelui stat, chiar

dacă ei nu sunt cetăţeni comunitari.

Directiva nr. 64/221/CEE, din 25 februarie 1964, pentru coordonarea măsurilor

speciale cu privire la străini, referitor la deplasare şi sejur, justificate de raţiuni de ordine

publică, de securitate publică sau de sănătate publică, vizează persoanele care se

deplasează într-un Stat Membru, altul decât cel de origine, pentru a se stabili acolo şi a

exercita o activitate salarială sau independentă. Măsurile care afectează libera circulaţie

sunt motivate exclusiv de comportamentul persoanei în cauză şi nu pot fi invocate din

raţiuni economice.

Regulamentul Consiliului nr. 1612/68/CEE, din 15 octombrie 1968, cu privire la

libera circulaţie a lucrătorilor în cadrul Comunităţii prevede în preambul: „Mobilitatea

forţei de muncă în cadrul Comunităţii trebuie să constituie unul din mijloacele prin care li

se garantează lucrătorilor posibilitatea de a-şi îmbunătăţi condiţiile de viaţă şi de muncă

şi de a avansa pe plan social”. Îndeplinirea acestui obiectiv necesită abolirea oricărei

discriminări bazată pe naţionalitate între lucrătorii din Statele Membre în privinţa

angajării, salarizării şi a altor condiţii de muncă şi angajare, precum şi dreptul acestor

lucrători de a circula liber în cadrul Comunităţii pentru a desfăşura o activitate

remunerată, sub rezerva limitărilor justificate pe motive de ordine publică, securitate

publică sau sănătate publică. Acest drept trebuie asigurat fără discriminare lucrătorilor

permanenţi, sezonieri şi transfrontalieri şi celor care îşi desfaşoară activitatea în scopul

prestării de servicii.

Tratamentul nediscriminatoriu prevăzut de Regulamentul nr. 1612/68 constă în a

aplica persoanelor vizate prevederile legislative şi administrative, precum şi procedurile

care se referă la cetăţenii proprii. Dispoziţiile legislative şi procedurile administrative ale

Statelor Membre care limitează accesul la locurile de muncă pentru străini nu sunt

aplicabile cetăţenilor altor State Membre.

În baza Directivei Consiliului nr. 68/360/CEE, din 15 octombrie 1968, privind

abolirea restricţiilor în domeniul circulaţiei şi rezidenţei în cadrul Comunităţii, pentru

lucrătorii din Statele Membre şi pentru familiile lor, Statele Membre desfiinţează

restricţiile de circulaţie şi rezidenţă pentru această categorie de lucrători şi pentru

membrii familiilor lor, cărora li se aplică Regulamentul nr. 1612/68/CEE. Statele

Membre nu pot deroga de la aceste dispoziţii decât pentru raţiuni de ordine publică, de

securitate sau sănătate publică.

Dispoziţiile Regulamentului nr. 1251/70/CEE, din 29 iunie 1970, cu privire la

dreptul lucrătorilor de a rămâne pe teritoriul unui Stat Membru după încetarea perioadei

de angajare stabileşte condiţiile în care cetăţenii unui Stat Membru care au lucrat ca

salariaţi pe teritoriul altui Stat Membru, precum şi membrii familiilor acestora au dreptul

de a rămâne permanent pe teritoriul acelui stat dupa încetarea activităţii. Statele Membre

facilitează readmisia pe teritoriul lor a lucrătorilor care au locuit acolo permanent o lungă

perioadă şi au fost angajaţi acolo, dar au părăsit acel stat şi doresc să se reîntoarcă după

ce au atins vârsta de pensionare sau sunt în incapacitate permanentă de muncă.

Directiva Consiliului nr. 72/194/CEE, din 18 mai 1972, stabileşte că cetăţenii

Statelor Membre care rămân pe teritoriul unui Stat Membru în baza Regulamentului

Comisiei nr. 1251/70/CEE cu privire la dreptul lucrătorilor de a ramâne pe teritoriul unui

Stat Membru după ce au fost angajaţi în acel stat, vor intra sub prevederile Directivei

Consiliului nr. 64/221/CEE privind circulaţia şi rezidenţa cetăţenilor străini, care se

justifică prin raţiuni de ordin politic, siguranţa publică sau sănătate publică.

Decizia Comisiei nr. 2003/8/CE, din 23 decembrie 2002, de implementare a

Regulamentului Consiliului nr. 1612/68/CEE în ceea ce priveşte verificarea posturilor

vacante şi solicitărilor pentru ocuparea unui loc de muncă are ca obiective întărirea reţelei

EURES113 şi integrarea acesteia în activităţile serviciilor de ocupare din Statele

Membre, monitorizarea implementării serviciilor de ocupare în ţările care aderă la

Uniunea Europeană, utilizarea oportunităţilor oferite de noile tehnologii informatice şi de

comunicaţie, sprijinirea liberei circulaţii a lucrătorilor, integrarea pieţelor muncii

europene şi informarea cetăţenilor asupra legislaţiei comunitare relevante.

Directiva nr. 2004/38/CE, din 29 aprilie 2004, reuneşte diversele măsuri

legislative care gestionau domeniul liberei circulaţii a persoanelor. Această simplificare

face mai facilă legislaţia comunitară, atât pentru public, cât şi pentru autorităţile implicate

şi reduce la minimum formalităţile care trebuie îndeplinite de cetăţenii Statelor Membre

pentru exercitarea drepturilor lor în domeniu.

UE se afirmă aşadar, puţin câte puţin, ca un nou actor major în ceea ce priveşte

problematica migranţilor întrucât sunt luate numeroase decizii care, în materie de

migraţie interesează în mod direct toţi cetăţenii Uniunii dar şi pe cei al ţărilor candidate şi

al ţărilor terţe. Se manifestă astfel într-o manieră din ce în ce mai presantă găsirea unui

echilibru just între apărarea drepturilor fundamentale, perspectivele economice şi

necesitatea de a trasa anumite limite clare fluxurilor migratoare.

Data de 1 Mai 2004, momentul aderării celor 10 noi State Membre, dintre care 8

din Europa Centrală şi de Est,58 au generat diverse preocupări în rândul Statelor Membre

ale Uniunii, care se vedeau ameninţate din perspectiva exodului de forţă de muncă. Se

dorea intensificarea controlului fluxurilor migratorii, acordarea statutului de refugiat

numai acelor persoane care într-adevăr îndeplinesc criteriile Convenţiei de la Geneva şi,

nu în ultimul rând dezvoltarea cooperării între Statele Membre şi statele de origine ale

migranţilor pentru a putea realiza obiectivele propuse.

Temerile au fost legate în general de riscul preconizat al unui aflux masiv de

persoane în căutarea unui loc de muncă din noile State Membre, considerându-se că o

asemenea situaţie va exercita presiuni asupra forţei de muncă europene, cu efecte

nedorite asupra propriilor lucrători (cum ar fi creşterea şomajului sau scăderea nivelului

de salarizare).59

În prezent statele central şi est europene, gestionează generaţiile de urmaşi ai

imigranţilor şi sunt destul de preocupate de adoptarea unei politici de integrare a

străinilor şi copiilor acestora pe piaţa muncii şi în societate în general.

O politică prea tolerantă s-ar putea dovedi contra-productivă, stârnind numeroase

tensiuni în cadrul populaţiei din UE şi al ţărilor de origine. UE nu va putea să închidă

ermetic frontierele sale şi nici nu intenţionează să realizeze acest lucru. Vizele acordate

pentru motive de studiu sau pentru vizite simple nu pun nici o problemă. UE îşi deschide

frontierele celor care răspund condiţiilor impuse şi le închide pentru cei care nu

corespund acestora.

Într-o manieră tot atât de fermă, Uniunea garantează anumite drepturi

fundamentale tuturor celor care o vizitează şi de aceea apare pentru mulţi ca un loc unde

libertatea şi protecţia de care au nevoie este posibil de găsit.

58 Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Estonia, Letonia şi Lituania.59 Ministrul Afacerilor Externe, Notă referitoare la regimul liberei circulaţii a forţei de muncă după aderare, Bucureşti, 2004.

3.3. Perspective ale migraţiei forţei de muncã în România

Exil, emigraţie, diaspora. Sunt cuvinte care exprimă situaţia în care s-au aflat sau

se află încă o parte dintre români în diferite perioade ale istoriei noastre naţionale.

Fenomenul plecării în masă a românilor spre alte meleaguri datează din a doua jumătate a

secolului XIX, când în condiţiile înăspririi dominaţiei austro-ungare, un număr mare de

români ardeleni au plecat spre SUA şi Canada.60 Pentru anii de început ai perioadei

postbelice, informaţia asupra migraţiei este foarte saracã. Cel mai adesea a fost vehiculată

ideea că România a devenit după 1939 cel mai important loc de îmbarcare pentru

emigranţii evrei ilegali, mulţi refugiaţi din Ungaria, Cehia, Polonia, Germania şi Austria,

evrei ce căutau să ajungă pe căi maritime în Palestina.

Începând cu anii ’40, în urma dezmembrării teritoriale a României la Est, în Vest

şi Sud, precum şi a instaurării regimului antonescian-legionar, alţi români au preferat să

rămână în ţările în care aveau misiuni oficiale (diplomaţi şi ambasadori). Sfârşitul celui

de-al doilea razboi mondial, abdicarea forţată a regelui Mihai I, dar mai ales

transformarea României într-un fief al Moscovei, au reprezentat îndemnul pentru mii de

români de a alege calea spre Occident.

În perioada martie 1941- august 1944 doar 17 vase cu 4500 emigranţi la bord au

plecat din România spre Palestina.61 În aceste condiţii, cu greu se poate spune că politica

de emigrare, episodică şi incoerentă, a fost preferată celei de deportare şi exterminare în

masă a populaţiei evreieşti. Cu atât mai puţin se poate vorbi despre o încercare de salvare

a evreilor europeni şi români. Foreign Office, care respinge propunerile guvernului

român privind emigrarea evreilor spre Palestina, din porturile româneşti, cu condiţia ca

aliaţii să plătească transportul (guvernul român oferindu-se, “pe hârtie”, să pună la

dispoziţie vase româneşti) şi chiar să-i răscumpere pe evreii lăsaţi să plece, nu se înşeală

deloc atunci când traduce “noua politică” promovată de guvernul de la Bucureşti în

termenii unei “soluţii mascate de îndepărtare a unei populaţii indezirabile”, obţinând şi

profit de pe urma acesteia. Înaintea Bucureştiului, Berlinul fusese şi el favorabil şi

practicase o politică asemănătoare înainte de primăvara anului 1941. Scopul declarat al

acestei politici era eliminarea evreilor din al Treilea Reich.

60 D. DOBRE, Români în exil, emigraţie şi diaspora, ed. Pro Historia, Bucureşti, 2000, p. 9.61 http://www.idee.ro/holocaust/pdf/emigrare.pdf accesat la data de 02.05.2008

În România situaţia nu diferă mult de cea din Germania sau alte state atunci când

se pune problema emigrării evreilor. Emigraţia este posibilă şi încurajată înainte de vara

anului 1941 şi din toamna anului 1942 până în august 1944, cel puţin teoretic. Evreii

refugiaţi din alte state europene pot tranzita România şi pleca din porturile româneşti spre

alte destinaţii, de regulă Palestina. La fel evreii din România, mai ales cei din Vechiul

Regat, cei care fuseseră cetăţeni români înainte de 1918, faţă de care regimul antonescian

duce o politică diferită de cea aplicată în cazul evreilor din Bucovina de Nord, Basarabia

şi chiar Transilvania de sud şi Banat. Scopul este însă cel indicat mai sus: eliminarea din

teritoriul românesc a unei populaţii nedorite, excedentare în cazul refugiaţilor, lipsită deja

de drepturi şi protecţie din partea unui stat. Mesajul transmis evreilor şi înţeles ca atare

este identic cu cel transmis de autorităţile germane: pentru evrei nu există nici o speranţă

de viitor în România.

Legislaţiile antisemite, românizarea, teroarea legionară, munca forţată,

deportările şi asasinatele în masă, starea de panică şi nesiguranţă sunt argumente

irefutabile pentru care decid să emigreze, atunci când pot să facă acest lucru. Nu trebuie

uitat că în perioada 1941-1942 emigrarea nu mai este încurajată de către regimul

Antonescu şi nici faptul că ea reprezintă cel mult o soluţie pentru evreii din Vechiul

Regat care se bucură încă de o oarecare libertate de mişcare şi de existenţa unor

organizaţii care se pot ocupa de organizarea transporturilor. Pentru cei din Bucovina şi

Basarabia ea nu reprezintã o opţiune, aceştia fiind deportaţi în masă în Transnistria.

Practic, nici pentru populaţia evreiască din România ea nu reprezintă o opţiune în

perioada 1941-1942 în care autorităţile româneşti acceptă planul nazist de deportare a

acestora în lagărele de exterminare din Polonia.62

Până în toamna anului 1942, când guvernul român se răzgândeşte, din diferite

motive, în privinţa soluţiei finale, salvarea evreilor din Regat ţine nu de emigrare ci de

decalajul în timp dintre momentul angajării totale şi cel în care lagărele devin

operaţionale şi transporturile pot fi organizate. Aceste câteva luni fac ca guvernul român

să se răzgândească, să amâne, în ciuda presiunilor venite de la Berlin, deportarea evreilor

în lagăre şi, ulterior, odată cu schimbarea situaţiei de pe front, mai ales după momentul

Stalingrad, nu în ultimul rând datorită avertismentelor din partea Londrei şi a

62 http://www.idee.ro/holocaust/pdf/emigrare.pdf accesat la data de 02.05.2008

Washingtonului, să renunţe definitiv la deportare şi exterminare în favoarea emigrării.

Berlinul este înştiinţat official asupra acestei schimbări abia în 1943 când oficialii RSHA

şi cei ai Ministerului afacerilor externe german îşi pierduseră orice speranţă de a mai

colabora cu guvernul român la implementarea Soluţiei finale.

România anilor 1941-1943 nu a fost poarta prin care evreii refugiaţi din Europa şi

cei din Vechiul Regat puteau scăpa de la moarte plecând spre “Pământul Făgăduinţei…

unde viaţa, libertatea şi bunurile lor ar fi fost salvate”.63 Pe cât de seducătoare pe atât de

neadevărată se dovedeşte a fi această imagine chiar şi la o rapidă trecere în revistă a

evenimentelor. Populaţia evreiască din România este ameninţată cu dispariţia odată ce

guvernul român aderă la politica de exterminare totală avansată de nazişti. Evreii din

România sunt internaţi in lagăre de concentrare, închişi în ghetouri, executaţi în masă.

Cei aproape 800.000 de evrei sunt expuşi aceloraşi primejdii ca pretutindeni în Europa.

Regimul mareşalului Antonescu promulgă o serie de legi cu caracter rasial, antisemit şi

trece la aplicarea lor. Exterminarea lor în totalitate era începând cu a doua jumătate a

anului 1941 doar o chestiune de timp. Emigrarea ar fi putut reprezenta o ieşire din acest

infern, dar guvernul Antonescu nu încuraja şi adesea nici nu permitea emigrarea evreilor.

În aceste condiţii puţine vase cu emigranţi evrei pleacă spre Palestina din porturile

romaneşti, unele cu permisiunea autorităţilor corupte în prealabil, altele clandestin. La

numeroasele restricţii oficiale se adaugă faptul că Palestina este singura destinaţie,

dificultatea obţinerii vizelor şi închirierea vaselor de transport, multe dintre ele nesigure,

pericolele din timpul călătoriei pe mare în vreme de război, costurile exorbitante ale

călătoriei.

Înainte de toamna anului 1942, oficial, guvernul nu prevede decât emigrarea unui

număr de 3000 de evrei şi asta doar în schimbul sumei de 2 milioane de lei pe care urmau

să-i plătească emigranţii, organizaţiile evreieşti şi, eventual, aliaţii. Abia după acest

moment se ajunge la propunerea ca din România să poată emigra între 75.000 şi 80.000

de evrei dar tot în schimbul unor sume exorbitante, câteva zeci de miliarde de lei. 64

Cei mai mulţi dintre aceştia erau evreii repatriaţi (abia) după 1943 din Transnistria, mulţi

dintre ei copii orfani, care nu aveau nevoie de viză pentru Palestina, evrei a căror revenire

în teritoriu nu este pe placul guvernul care îi acceptă cu greu şi care vrea să scape cât mai

63 Ibidem 64 http://www.idee.ro/holocaust/pdf/emigrare.pdf accesat la data de 02.05.2008

repede de ei. Emigrarea lor, mult timp amânată, nu este prin urmare decât o altă

modalitate de a-i elimina din teritoriu, de a-i vinde în acelaşi timp, nu în ultimul rând de a

îmbunătăţi, printr-un nereuşit exerciţiu de imagine, situaţia României, acuzată de crime

de război şi contra umanităţii, în vederea reluării negocierilor cu aliaţii şi a tratatului ce

urma semnat la finalul unui război evident pierdut.

Perioada de după anul 1948 este dominată de teroare, eticheta de „duşman al

poporului” fiind extinsă asupra tuturor celor care nu împărtăşeau convingerile regimului

comunist. În consecinţă, închisorile au devenit neîncăpătoare. „Umanizarea” regimului

comunist din România, începând din anul 1964, a dus la punerea în libertate a unui număr

însemnat de deţinuţi politici, o mare parte din ei reuşind să ajungă în Occident.

Cei mai mulţi români au optat pentru tradiţionalele ţări ale exilului şi emigraţiei

româneşti: Franţa, SUA, Canada, Germani. Alţii au ales ca destinaţie ţări mai îndepărtate

cum ar fi Australia, Argentina sau Venezuela.

Indicatorul general al migraţei interne (rata migraţei, calculată ca număr de

migranţi la 1000 de locuitori) arată o evoluţie destul de interesantă. Valoarea sa depăşeşte

20‰ în anii 1955–1956, scazând apoi la valori de 14–15‰ în primii ani ai deceniului 60;

în 1965–66 se produce un salt de aproape trei puncte, pentru ca între 1968–1971 sã ne

gasim din nou la valori de 14-15‰.

Fig. 3.3. Evoluţia ratei migraţiei interne65

Ulterior după atacul asupra Legaţiei României în Elveţia din 1955, conducrea

PCR a ajuns la concluzia că românilor din afara graniţelor trebuie să li se acorde o mai

mare atenţie. Astfel s-au stabilit măsuri ce vizau îndeosebi, domeniile economic şi

cultural: încheierea de tranzacţii cu oamenii de afaceri originari din România, repatriere,

65 http://www.sociologieromaneasca.ro/1999/articole/sr1999.3-a1.pdf accesat la data de 11.02. 2008

donaţii, trimiteri de cadouri şi ajutoare, recepţii, adunări festive şi sprijinirea activităţii

parohiilor ortodoxe române. Pentru promovarea şi organizarea relaţiilor emigranţilor cu

ţara, s-a constituit în 1972, Asociaţia „România”, care era condusă de un comitet din care

făceau parte reprezentanţi ai principalelor ministere şi instituţii centrale. Asociaţia avea

ca atribuţii sprijinirea în rândurile emigraţiei, a acelor activităţi economice, ştiinţifice şi

cultural-artistice, care contribuiau la apropierea faţă de ţară dar şi stabilirea de relaţii cu

personalităţile plecate din ţară şi invitarea lor să viziteze România ca membri ai

Asociaţiei. În anii următori, până la evenimentele din Decembrie 1989, fenomenul

părăsirii ţării a căpătat înfăţişarea unui exod.

Populaţia României a început, odatã cu anii ’90, o adaptare la starea de

„normalitate” demograficã a ariilor (vest) europene (cel puţin pe indicatorii de fertilitate).

Ratele de fertilitate menţinute artificial la un nivel ridicat începând cu 1966-1967, au

început sa scadã în 1990. Pentru populaţia României începea o perioadã de „declin”: din

1992 creşterea naturalã a populaţiei devenea negativã. Din perspectiva ierarhiei

problemelor României anilor ’90, confruntatã cu un exces de lucrãtori datorat în primul

rând reformelor economice, scãderea numãrului de nascuţi vii nu avea aproape nici o

semnificaţie. Legatura a început sã fie conştientizatã abia în momentul în care generaţiile

de dupã 1989 se apropie de intrarea pe piaţa muncii.

Dupã anul 1990, migraţia externã devine un fenomen social care capatã amploare.

Migraţia în aceastã perioadã a îmbrãcat multiple forme: începând ca migraţie de

reunificare a familiei, apoi ca migraţie etnicã (a rromilor care au cerut azil în diverse ţãri

ale Europei sau a maghiarilor care în Ungaria), sau migraţia de afaceri (inclusiv micul

trafic de frontierã) şi dezvoltându-se prin creşterea mobilitãţii internaţionale a studenţilor,

accentuarea brain-drain-ului (în special, al celor din domeniul IT) şi terminând cu

migraţia pentru muncã. Studii recente, cum ar fi cele ale Organizaţiei Mondiale pentru

Migraţie, aratã cã dupã 1990, 12% din totalul populaţiei României a cãlãtorit în

strãinãtate pentru turism, 4% pentru muncã şi 1% pentru studii, precum şi faptul cã

migraţia permanentã nu depãşeãte procentul de 3–5%. 66

66 http://www.iccv.ro/romana/revista/rcalvit/pdf/cv2004.3-4.a08.pdf accesat la data de 14.05.2008

Fig. 3.3.1 Motivele pentru care tinerii au plecat in strãinãtate67

Boom-ul de migraţie din 1990 nu se putea practic produce decât prin antrenarea

sporitã în migraţie a tuturor vârstelor, ceea ce înseamnã reducerea ponderii migraţiei la

20–30 ani. Aceasta aplatizare a vârfului migraţiei continuă şi după 1990, fapt ce reflectă,

de această dată, o schimbare nu de intensitate ci de structură a migraţiei. Întradevăr, se

vede cum creşte intensitatea migraţiei relative a copiilor şi a persoanelor de peste 30 de

ani (faţă de 1985), ceea ce sugerează faptul că reducerea ponderii migraţiei rural-urbane

în migraţia totală este însoţită de o creştere a migraţiei grupurilor familiale în

detrimentul migraţiei individuale (persoanele de 20–24 de ani, care până în 1989 aveau o

rată de migraţie superioară de 3-4 ori celei medii, sunt în mare parte necăsătorite;

Pe fondul dezvoltării pe care migraţia internaţională a cunoscut-o în România în

perioada recentă, şi mai ales a manifestării efectelor sale, întrebări legate de rolul pe care

statul român l-a jucat, îl joacă sau îl poate juca în migraţie sunt tot mai frecvente.

Migraţia internaţională, în condiţiile în care vorbim despre milioane de români în afara

graniţelor, nu poate fi neglijată la nivelul politicilor de migraţie. Deşi ideea protecţiei

cetăţenilor români care lucrează în străinătate prin intermediul acordurilor bilaterale apare

explicit la nivel de legislaţie încă din anii 2000 şi statul român îşi construieşte un aparat

instituţional care să faciliteze şi să gestioneze migraţia legală pentru muncă, totuşi,

numărul acordurilor bilaterale poate fi apreciat mai degrabă ca redus.

Până în 1999, statul român semnase acorduri bilaterale în domeniul circulaţiei

forţei de muncă cu numai două ţări: Germania şi Republica Libaneză.68 Prima convenţie

67 Ibidem68 TUDOR ŞTEFĂNESCU, Politicile Sociale ale Uniunii Europene, ed. Institutul European din România, Bucureşti, 2002, p. 132

pe care România o semnează în 1991 este cea cu Germania, partener încă din perioada

comunistă pentru schimburi în domeniul migraţiei. Obiectul Convenţiei îl constituia

trimiterea de cetăţeni români, angajaţi ai unor întreprinderi cu sediul în România, pentru a

munci, pe baza unui contract al întreprinderii din România în Germania. Numărul

angajaţilor români care se puteau deplasa în Germania anual utilizând această traseu de

migraţie era stabilit la 2000, cu posibilitatea ca, în primii 3 ani de la intrarea Convenţiei

în vigoare, să se mai adauge un contingent de 1000 de lucrători. Numărul cetăţenilor

români cărora le era permisă intrarea în spaţiul german urma să fie adaptat evoluţiilor de

pe piaţa forţei de muncă din Germania: o formulă specificată adapta volumul

contingentului la evoluţia şomajului pe piaţa forţei de muncă germane. Convenţia

conferea un rol important MMPS în aplicarea prevederilor pe care le conţinea.

În 1992, România semnează o nouă convenţie cu Germania. Prin prevederile

noului act, unui contingent de 500 de persoane îi era permis anual să se deplaseze din

fiecare ţară către cealaltă. Înţelegerea se adresa unei categorii specificate, numită

„personal muncitor oaspete”, cuprinzând indivizi cu o pregătire profesională încheiată,

care desfăşoară pe teritoriul celeilalte ţări o activitate temporară pentru perfecţionarea

cunoştinţelor profesionale şi de limbă şi se înscriu în limita de vârstă 18-35 de ani. Durata

şederii pe teritoriul Germaniei era reglementată la 1 an cu posibilitatea de prelungire cu

încă 6 luni. La fel ca în cazul primei Convenţii cu Germania, MMPS avea un rol

important, fiind instituţia desemnată să pună în aplicare înţelegerea.

În 1999 se semnează un nou act cu statul German în domeniul circulaţiei forţei de

muncă. Înţelegerea vizează lucrătorii sezonieri pe o perioadă de trei luni într-un an

calendaristic şi ajutorii de lucrători în parcurile de distracţii pe o perioadă de nouă luni pe

durata unui an calendaristic. Fără a fi contigentat, schimbul permite cetăţenilor români să

presteze, pe o perioadă determinată activităţi remunerate pe teritoriul german. Înţelegerea

are un grad ridicat de detaliere, conţinând specificări legate de condiţiile de muncă,

asigurări sociale, cazare, condiţii de sănătate pentru lucrătorii români.

3.4. Problema migraţiei în condiţiile aderării României la Uniunea

Europeană

Una din dimensiunile majore ale procesului de democratizare a societăţii

româneşti, a constituit-o demersul de modificare şi adaptare a legislaţiei în vederea unei

concordanţe cu reglementările internaţionale în domeniul drepturilor omului.

Chestionarul transmis de UE, privind problema vizelor, a relevat faptul că România a

făcut paşi importanţi spre o politică ştiinţifică în domeniul migraţiei.69

Dacă în primii ani de la schimbările democratice România era cunoscută ca ţară

de origine a solicitanţilor de azil, în momentul de faţă este considerată în ceea ce priveşte

azilul, o ţară de tranzit care, în termen scurt va deveni o ţară de destinaţie datorită faptului

că cei mai mulţi solicitanţi ai statutului de refugiat depun cererile în România, ca măsură

intermediară atunci când le lipsesc mijloacele şi posibilităţile de a ajunge în alte ţări

europene.

Liberalizarea şi democratizarea pe care au cunoscut-o ţările din Europa Centrală

şi de Est, printre care şi România au condus, în domeniul migraţiei, la două fluxuri

principale, cu evoluţii precise. Primul dintre acestea se referă la emigrarea propriilor

cetăţeni către Europa de Vest şi continentul American, iar celălalt la imigrarea cetăţenilor

proveniţi din ţările orientale, africane şi asiatice, România devenind în principal o ţară de

tranzit şi aşteptare. Ponderea cetăţenilor străini asociaţi în societăţi cu capital străin sau

mixt o deţin cetăţenii veniţi din China, Liban, Iraq, Iran.70 O mare parte din aceşti cetăţeni

străini folosesc perioada şederii legale pentru a-şi pregăti „rampa” continuării emigrării

spre Occident. Nu trebuie omisă însă categoria cetăţenilor străini rezidenţi în România

care sunt integraţi în societate din punct de vedere familiar, social şi profesional.

O altă categorie de cetăţeni străini imigranţi sunt solicitanţii statutului de refugiat,

care sunt originari din aceleaşi ţări cu tendinţă de emigrare la care se adaugă Bangladesh,

Afganistan, Sri-Lanka, Nigeria, Liberia, Congo.

Pentru pătrunderea pe teritoriul naţional, migranţii afro-asiatici, se folosesc de

serviciile contra cost ale reţelelor internaţionale specializate de traficanţi de persoane,

69 V.DRǍGOI,C.ALEXANDRU Migraţia şi azilul în contextul aderării României la Uniunea Europeană, ed. Ministerului de Interne, Bucureşti, 2002, p.4370 LĂZĂROIU SEBASTIAN, Migraţia circulatorie a forţei de muncă din România. Consecinţe asupra integrării europene, Bucureşti, 2003, p. 93

riguros organizate şi care, pentru ajungerea la frontiera României utilizează în general

rutele: Moscova-Kiev-Chişinău, Odesa-Ismail-Edirne-Varna-Ruse, Edirne-Varna-

Tolbuhin.71

Este evidentă „diluarea” direcţiei poloneze în urma întăririi posibilităţilor sale de

combatere a migraţiei ilegale, prin sprijinul financiar al UE şi canalizarea acţiunilor

reţelelor de traficanţi de persoane pe direcţiile care vizează teritoriul românesc.

Traversarea frontierei naţionale de către grupuri de imigranţi se realizează atât pe căi

legale, cât şi prin utilizarea documentelor false ori trecerea ilegală a frontierei cu sprijinul

călăuzelor de pe teritoriul statelor vecine. În cadrul fenomenului emigraţiei ilegale, reţele

internaţionale de trafic de persoane continuă să acţioneze organizat utilizând ca rute

principale următoarele direcţii: Satu Mare-Budapesta-Praga-Germania, Arad-Budapesta-

Viena, Timişoara-Belgrad-Macedonia-Grecia.

Un factor de conjuctură ce acţionează pe o perioadă mai scurtă de timp îl

constituie modificarea politicilor în domeniul migraţiei şi în special în domeniul

combaterii migraţiei ilegale din ţările vecine sau din statele ţintă, modificări ce au ca

urmare imediată schimbarea rutelor folosite.

Exercitarea efectivă a dreptului de liberă circulaţie a persoanelor pe teritoriul

României a determinat rapid plasarea ţării noastre într-un context nou de migraţie

determinat de factori economici, politici, demografici şi culturali. Cu toate că la nivelul

tuturor instituţiilor şi autorităţilor cu atribuţii în domeniul migraţiei a existat o preocupare

permanentă pentru aducerea legislaţiei la standarde europene, nu s-a reuşit crearea pe

deplin a mecanismelor necesare a unui sistem naţional capabil să ia decizii în domeniul

migraţiei. În cadrul procesului de aderare a României la UE, se încadrează efortul ţării

noastre de elaborare a unei politici în domeniul azilului şi al migraţiei care să se alinieze

la politica comună a UE.

3.5. Cadrul legislativ al reglementării fenomenului de migraţie în România

Dreptul la liberă circulaţie este garantat de Constituţia României, fiecare cetăţean

român având dreptul de a emigra şi de a reveni în ţară. Astfel, potrivit art.25 din

Constituţia României, revizuită, „dreptul la liberă circulaţie, în ţară şi în străinătate, este

71 V.DRǍGOI,C.ALEXANDRU Migraţia şi azilul în contextul aderării României la Uniunea Europeană, ed. Ministerului de Interne, Bucureşti, 2002, p. 68

garantat. Legea stabileşte condiţiile exercitării acestui drept. Fiecărui cetăţean îi este

asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară, de a

emigra, precum şi de a reveni în ţară.” Dreptul la liberă circulaţie este un drept care

asigură libertatea de mişcare a cetăţeanului. Constituţia reglementează ambele aspecte

care formează conţinutul dreptului la liberă circulaţie: libera circulaţie pe teritoriul

României şi libera circulaţie în afara teritoriului.72

În acest sens se garantează dreptul la libera circulaţie în deplinătatea elementelor

sale constitutive. Libertatea de circulaţie a cetăţenilor nu este absolută, ci trebuie

circumscrisă unor limite, care sunt determinate de necesitatea apărării securităţii

naţionale, asigurarea ordinii publice şi prevenirea unor posibile consecinţe negative ale

exercitării cu rea-credinţă a acestei libertăţi. Aceasta, deoarece limitările dreptului de

liberă circulaţie sunt prevăzute de lege şi constituie măsuri necesare, într-o societate

democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice,

prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea

drepturilor şi libertăţilor altora.73. De regulă, aceste condiţii privind exercitarea dreptului

la liberă circulaţie urmăresc ocrotirea unor valori economice şi sociale, a drepturilor şi

libertăţilor fundamentale, normala desfăşurare a relaţiilor cu alte state. Reglementările

legale privind actele de identitate, paşapoartele sau celelalte documente, regulile privind

trecerea frontierelor şi, în general, privind starea civilă a persoanelor nu sunt şi nu pot fi

considerate restricţii la libera circulaţie a persoanelor, ci dimpotrivă, ca norme ce conferă

un cadru eficient şi civilizat exercitării acestui drept.

Articolul 12 din Pactul internaţional privitor la drepturile civile şi politice

stabileşte că libera circulaţie poate face obiectul unor restricţii dacă sunt îndeplinite

următoarele condiţii:

- sunt prevăzute de lege;

- sunt necesare pentru protejarea siguranţei naţionale, ordinii publice, sănătăţii sau

moralităţii publice;

- sunt compatibile cu celelalte drepturi recunoscute.74

72 MIHAI CONSTANTINESCU, ANTONIE IORGOVAN, IOAN MURARU - Constituţia României revizuită comentarii şi explicaţii, Editura All Beck 2004, p 46.73 Decizia Curţii Constituţionale nr. 631 din 24 noiembrie 2005 publicată în Monitorul Oficial nr. 1127 din 14 decembrie 200574 Idem, p.47

Exercitarea acestui drept poate fi, astfel, condiţionată prin lege dacă această

condiţionare se impune pentru evitarea unui pericol grav ce ar ameninţa ordinea

constituţională, pentru prevenirea riscului răspândirii unei epidemii, a consecinţelor unei

calamităţi naturale. Unele restricţii se pot motiva şi prin protecţia minorilor împotriva

abandonului sau pentru combaterea unor infracţiuni ori pentru executarea unor hotărâri

judecătoreşti.75

Cât priveşte libera circulaţie a cetăţenilor români în străinătate, ea este de

asemenea garantată prin permiterea emigrării şi revenirii în ţară. Constituţia valorifică o

regulă ce rezultă din documentele juridice internaţionale şi de tradiţie în materie, în

sensul căreia orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv propria sa ţară.

Interesant este de observat în acest sens sens cum a evoluat legislaţia românească

din perioada ce a urmat revoluţiei de la 1989 şi până la aderarea României ca stat cu

drepturi depline al Comunităţii Europene.

CAPITOLUL IV - EVOLUŢIA LEGISLAŢIEI PRIVIND MIGRAŢIA

ÎN ROMÂNIA ÎN PERIOADA 1989-2008

România este unul dintre statele democratice care garantează dreptul la liberă

circulaţie cetăţenilor săi, care asigură libertatea de mişcare a acestora. Constituţia

reglementează ambele aspecte care formează conţinutul dreptului la liberă circulaţie:

libera circulaţie pe teritoriul României şi libera circulaţie în afara teritoriului.76

Cu toate acestea, dreptul la liberă circulaţie nu trebuie înţeles însă în sens absolut.

Statul poate adopta o serie de măsuri care să limiteze în condiţii clar stabilite acest drept,

după cum poate impune respectarea unei serii de condiţii la ieşirea din ţară.

Reglementările cu caracter nespecific privind ieşirea/reîntoarcerea în/din ţară au o

importanţă specială pentru segmentul migraţiei private pentru muncă. Dacă acceptăm că 75 Decizia Curţii Constituţionale nr. 631 din 24 noiembrie 2005 publicată în Monitorul Oficial nr. 1127 din 14 decembrie 200576 MIHAI CONSTANTINESCU, ANTONIE IORGOVAN, IOAN MURARU, ELENA SIMINA-TĂNĂSESCU, Constituţia României revizuită comentarii şi explicaţii, ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 46

în România este vorba de o migraţie predominant temporară cu ieşiri şi intrări multiple la

nivelul aceluiaşi individ,77 atunci pachetele de măsuri legate de ieşiri/intrări în spaţiul

românesc şi cele legate de modalităţile de obţinere/schimbare/prelungire a unui paşaport

capătă o semnificaţie aparte.

Statul român a încercat să controleze migraţia privată pentru muncă, catalogată ca

migraţie clandestină, prin măsuri de acest tip. Este vorba de măsuri restrictive, care se

aglomerează, în mod firesc în jurul perioadei 2000-2006. Perioada de început a

intervalului este preponderent marcată de eforturile pentru suspendarea obligativităţii

vizelor, a doua parte de eforturile de integrare (armonizare a legislaţiei, implementarea

acquis-ului comunitar). Analizând legislaţia de specialitate, putem concluziona că

România se orientează în direcţia realizării a patru politici în domeniul migraţiei:

politica privind imigraţia controlată, politica privind prevedirea şi combaterea imigraţiei

ilegale, politica privind azilul şi politica privind integrarea socială a străinilor.

În cele ce urmează vor fi ilustrate cele patru politici din perspectiva legislaţiei

care a fost adoptată de statul român în perioada 1989-2008, cu o încercare de a oferi

soluţii acolo unde acestea nu corespund dinamicii continue a fenomenului migraţiei.

4.1. Politica privind imigraţia controlată şi politica privind prevedirea şi

combaterea imigraţiei ilegale

Aceste două politici, au presupus un set destul de amplu de măsuri legislative care

au vizat atât reglementarea regimului paşapoartelor cât şi condiţiile pe care cetăţeanul

trebuie să le îndeplinească la ieşirea din ţară.

Politica privind imigraţia controlată vizează şi domeniul reîntregirii şi formării

familiei, asigurând dreptul străinilor de a intra şi de a rămâne pe teritoriul României în

acest scop şi, totodată, creează instrumentele juridice necesare prevenirii imigraţiei

mascate sub forma căsătoriei de convenienţă. Elaborarea politicii în acest domeniu are la

bază experienţa statelor membre ale Uniunii Europene, din care rezultă că admisia în

scopul reîntregirii şi formării familiei constituie principala componentă actuală a fluxului

migraţionist legal.

77 D. SANDU, Migraţia transnaţională a românilor din perspectiva unui recensământ comunitar, din revista Sociologie Românească, Bucureşti, 2003, p.29

Pe de altă parte, politica în domeniul prevenirii imigraţiei ilegale include măsuri

ferme de îmbunătăţire a capacităţii autorităţilor relevante de a reduce economia

subterană, caracterizată prin desfăşurarea de activităţi ilegale, angajare în muncă fără

forme legale, posibilitatea obţinerii de servicii de sănătate şi educaţie prin mijloace ilicite

şi posibilitatea folosirii documentelor false şi falsificate. Ţinând cont de progresele

tehnice în domeniul securizării documentelor de călătorie şi identitate, România

urmăreşte în permanenţă asigurarea unui nivel compatibil cu standardele europene.

Implementarea politicii în domeniul prevenirii şi combaterii migraţiei ilegale presupune

şi dotarea misiunilor diplomatice sau oficiilor consulare ale României cu aparatura

necesară detectării documentelor de călătorie false sau falsificate. Statul român

promovează extinderea instituţiei Ofiţerului de Legătură, cu personal specializat, inclusiv

în probleme de migraţie, în special în ţările cu un potenţial migrator ridicat.

O atenţie deosebită se acordă identificării soluţiilor adecvate pentru situaţia

străinilor care, ulterior unei perioade de şedere în România, au fost returnaţi din alte state

europene. Pentru a descuraja imigraţia ilegală, atât în ceea ce priveşte cazurile individuale

cât şi prin intermediul reţelelor de crimă organizată, politica în domeniu vizează

dezvoltarea unor canale de informare a potenţialilor migranţi asupra condiţiilor legale de

admisie şi şedere în România şi a riscurilor la care se expun prin alegerea unor canale

ilegale de imigraţie.

Paşaportul – instrumentul fundamental al circulaţiei internaţionale

Probabil pentru toţi românii care au trăit (şi) înainte de 1989, consecinţele

Decretului Lege 10 din 8 ianuarie 1990 au o semnificaţie aparte. Actul normativ pune

capăt unui lung şir de ani de restricţii legate de dreptul de ieşire şi intrare în România,

permiţând, „liberalizând consumul” unui bun rar până atunci, paşaportul.

„Cetăţenii români, fără deosebire de rasă, naţionalitate, sex, limbă, religie, convingeri

politice, ocupaţie, se bucură de dreptul de a călători liber în străinătate.”

Dacă se poate spune aşa ceva despre un act legislativ, atunci actul normativ din

1990 începe cu o parte frumoasă: îi învaţă pe români care este semnificaţia paşaportului :

„Paşaportul dă dreptul la ieşirea şi intrarea în ţară prin toate punctele de frontieră

deschise traficului de călători, precum şi prin locurile stabilite prin înţelegeri

internaţionale la care România este parte. În străinătate paşaportul dovedeşte

identitatea, cetăţenia titularului, dând dreptul la protecţie şi asistenţă din partea

misiunilor diplomatice şi a oficiilor consulare ale României.”

Actul normativ din 1990 prevedea că paşapoartele simple se eliberau, la cerere,

cetăţeanului român cu vârstă peste 14 ani. Copiii cu vârste mai mici de 14 ani puteau fi

înscrişi pe paşaportul însoţitorilor sau li se eliberau paşapoarte individuale în cazul în

care ar fi călătorit singuri.

Cetăţenii români cu domiciliul în străinătate aveau dreptul la obţinerea unui

paşaport românesc, care li se putea elibera la cerere. Cetăţenii români aflaţi în străinătate,

care „...din diferite cauze nu mai posedau documente de trece a frontierei de stat”78 li se

putea elibera, de către misiunile diplomatice şi oficiile consulare române, un titlu de

călătorie, valabil pentru o singură deplasare în ţară. Paşapoartele se eliberau, la cerere

„...de către Direcţia pentru paşapoarte şi evidenţa străinilor, precum şi de

compartimentele teritoriale ale acesteia” (art. 13), în termen de 20 de zile sau nu mai mult

de 3 luni pentru persoanele care intenţionau să-şi stabilească domiciliul în străinătate.

Actul normativ prevedea şi eliberarea în regim de urgenţă, în termen de 3 zile, „în

caz de deces, afecţiuni medicale grave ale unei rude apropiate, citare într- un proces,

efectuare a unui tratament medical de urgenţă şi alte situaţii justificate, cererile pentru

eliberarea unui paşaport vor fi soluţionate în cel mult 3 zile.” (art. 17, alin. 2). Statul îşi

rezervă dreptul de a aplica restricţii dreptului de a călători în străinătate prin refuzul

eliberării paşaportului, retragerea sau anularea lui, în anumite situaţii specificate.

Decretul Lege 10/1990: situaţii în care se aplicau restricţii dreptului de liberă

circulaţie:

a) când împotriva persoanei în cauză a început urmărirea penală ori este condamnată la

o pedeapsă privativă de libertate;

b) dacă persoana în cauză este urmărită pentru debite către stat, persoane juridice sau

fizice, iar achitarea acestora nu este garantată;

c) când solicitanţii sunt cunoscuţi pe bază de fapte confirmate că desfăşoară activităţi

care afectează ordinea şi stabilitatea publică, precum şi bunele moravuri.

În aceste circumstanţe, cu siguranţă că migranţii vor deveni, cei mai mulţi,

cetăţeni români aflaţi în străinătate, cu sau fără domiciliu stabilit acolo, cu probleme şi

78 DL 10/1990

nevoi speciale legate de eliberarea de paşapoarte. Tot migranţii vor fi cei presaţi de

termenul şi locul de eliberare al paşaportului şi categoria cărora vor începe să i se

adreseze restricţiile legate de exercitarea dreptului de liberă circulaţie. În aceeaşi măsură,

copiii vor deveni o categorie afectată de fenomen până la dimensiuni care să trezească

interesul şi îngrijorarea statului: fie traficaţi, fie abandonaţi în străinătate, fie implicându-

se ei înşişi, asemenea adulţilor, într-o veritabilă migraţie pentru muncă.79

În 1994 prin OG 37/1994, apare prima modificare în spaţiul românesc: rămaşi

fără acte de călătorie, în străinătate, cetăţenii români se pot adresa misiunilor diplomatice

şi oficiilor consulare pentru obţinerea unui paşaport consular. Paşaportul consular era un

act cu valabilitate de 6 luni şi posibilitatea de a fi prelungit până la 1 an, care se reţinea la

obţinerea a noi documente de călătorie. O a doua modificare vizează cetăţenii români cu

domiciliul în străinătate, care aveau dreptul la obţinerea unui paşaport simplu, cu

specificarea ţării de domiciliu pe paşaport.

Următoarele modificări semnificative sunt aduse regimului paşapoartelor în 1997,

prin Ordonanţa de Guvern 65/1997 care abrogă o mare parte a prevederilor din 1990.

Până în anul 1997, reglementările impuse de Decretul Lege 10/1990 au fundamentat

funcţionarea regimului paşapoartelor în România. Noua ordonanţă impune ca unic

document de călătorie în cazul cetăţenilor români aflaţi în străinătate, care nu mai posedă

documente de călătorie, paşaportul consular. Titlul de călătorie dispare astfel din seria

documentelor pe care se putea călători în străinătate. Cererea pentru obţinerea unui

paşaport se adresa, personal, Direcţiei Paşapoarte sau unităţilor teritoriale ale acesteia.

Pentru motive „temeinic întemeiate” (fără a se specifica despre ce este vorba), cetăţenii

români puteau adresa cererea prin intermediul unui „mandatar”, persoană împuternicită

fie la notar, în România, fie la misiunile diplomatice şi oficiul consular.

Prelungirea valabilităţii actelor de călătorie se putea totuşi realiza şi în străinătate,

la aceleaşi misiuni diplomatice sau oficii consulare. Soluţionarea cererii de obţinere a

unui nou paşaport se putea realiza într-un termen de 20 de zile. Posibilitatea eliberării în

regim de urgenţă rămâne, însă numai în cazul îmbolnăvirii grave sau decesului rudelor

apropiate, tratamentului medical de urgenţă, citării în cazul unui proces în străinătate sau

situaţiilor „temeinic justificate”.

79 MONICA ALEXANDRU şi VINTILĂ MIHĂESCU, Între România şi Italia: traiectorii migratoare din revista Societatea Reală nr. 4/2006, p.18

Aplicarea restricţiilor are în vedere fundamental aceleaşi categorii de persoane din

Decretul din 1990. Măsura de restricţie poate fi aplicată pentru un termen între 3 şi 12

luni, de către Direcţia de Paşapoarte sau serviciile teritoriale. Elementul esenţial este dat

de faptul că restricţiile pot fi aplicate din 1997 pe baza unor documente juridice care

demonstrează situaţia care conduce la suspendarea dreptului. În noul act normativ apar

deja modificări legate de condiţiile eliberării de paşapoarte în cazul minorilor. Paşaportul

individual se eliberează numai în situaţii „motivate” copiilor sub 14 ani, iar înscrierea pe

paşaportul unuia dintre părinţi nu se poate face decât cu acordul scris al celuilalt.

La numai un an după intrarea în vigoare a Ordonanţei, în 1998, Legea 216/1998

aduce noi modificări legate de regimul paşapoartelor. Legiuitorii încep să devină din ce

mai atenţi la modalităţile de utilizare a paşaportului. Paşaportul consular nu mai poate fi

folosit decât până la intrarea în ţară, când îşi pierde valabilitatea; sancţiunile referitoare la

restrângerea dreptului la liberă circulaţie se pot aplica (fără a se specifica şi în ce condiţii)

şi persoanelor care se reîntorc în ţară în baza acordurilor de readmisie.

Anul 2001 aduce modificări esenţiale în această direcţie. Măsurile erau fireşti din

perspectiva momentului 1 ianuarie 2002. Pentru a obţine „ridicarea” vizelor era nevoie de

măsuri ferme care să prevină sau să restrângă fenomene de tipul migraţiei private pentru

muncă, traficul de persoane, trecerea frauduloasă a frontierei (reţelele organizate în acest

scop) şi orice alte forme de infracţionalitate transfrontalieră. Era firesc ca presiunea

ţărilor UE, devenite deja destinaţiile favorite ale românilor în perioada respectivă80, să se

intensifice într-un asemenea moment. Pe de o parte, măsurile de restrângere a libertăţii de

circulaţie se înăspresc: perioada de aplicare a sancţiunilor de 3-12 luni creşte la 6 luni

până la 3 ani 81. Pe de altă parte, începe un proces de reorganizare instituţională în

domeniul evidenţei persoanelor care afectează şi regimul paşapoartelor.

După 1 ianuarie 2002, controlul şi sancţionarea abaterilor de la prevederile legale

sunt încă o dată extinse şi înăsprite. Ordonanţa de Urgenţă 119/2002 prevede posibilitatea

aplicării de restricţii liberei circulaţii şi în cazul „cerşetoriei”, şi măreşte limita minimă a

pedepselor la 1 an (restricţiile pot fi aplicate începând de la această dată între 1 şi 5 ani).

80 SANDU DUMITRU, RADU COSMIN, MONICA CONSTANTINESCU, OANA CIOBANU, A country report on Romanian migration abroad: stocks and flows after 1989 şi http://www.migrationonline.cz accesat în data de 28.04.200881 Ordonanţa de Urgenţă nr. 86/2001

Pe aceeaşi linie, Legea 134/2003 creşte, un an mai târziu, cuantumul amenzilor aplicate

în cazul contravenţiilor legate de regimul paşapoartelor.

În 2003, o nouă Ordonanţă82 modifică două dintre aspectele importante pentru

traseele private de migraţie: prima vizează condiţiile de eliberare a unui paşaport simplu,

pentru minorii sub 14 ani, paşaportul individual se eliberează numai la cererea ambilor

părinţi, „în situaţii motivate”. A doua introduce noi specificări legate de condiţiile în care

se aplică restrângerea dreptului la liberă circulaţie, care va da mari bătăi de cap

migranţilor privaţi. Restricţii se puteau aplica acum şi cetăţenilor români care erau

„returnaţi” din state cu care România nu a semnat acorduri de readmisie şi celor care

„...au depăşit termenele de şedere în statele în care au călătorit, stabilite prin acordurile

sau convenţiile încheiate cu acestea." (OG84/2003; art1. alin 6)

Ordonanţele 28/2005 şi 43/2005 modifică încă o dată prevederile Ordonanţei

65/1997, permiţând eliberarea paşapoartelor simple, în regim de urgenţă, la „cererea

expresă” a solicitantului, în termen de 3 zile, în condiţiile plăţii unei taxe speciale.

Instituţiile care primesc cererile pentru eliberarea paşaportului simplu se înmulţesc, iar

fluidizarea fluxului eliberării acestor documente este evidentă.

Anul 2005 aduce modificări substanţiale prin introducerea Legii 248/2005 privind

regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate. Acesta este al treilea act

important în seria celor care modifică regimul paşapoartelor, după Decretul Lege 10/1990

cu modificările ulterioare şi Ordonanţa Guvernului 65/1997 cu modificările ulterioare.

Legea 248 este un act „generos” care, în sfârşit, încearcă să răspundă problemelor puse de

traseul migraţiei private într-un mod detaliat. Această lege garantează dreptul cetăţenilor

români de a călători în străinătate, de a emigra şi reveni oricând în ţară, în condiţiile în

care îndeplinesc prevederile legale instituite. Cetăţenii români pot călători în străinătate

sau se pot reîntoarce în ţară pe baza a patru tipuri de documente de călătorie: paşaportul

diplomatic, paşaportul de serviciu, paşaportul simplu şi titlul de călătorie83. Paşaportul

simplu, cel mai utilizat instrument în cazul migraţiei, poate fi obţinut, pe baza unei cereri

depuse personal, în ţară sau la misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României în

străinătate.

82 OG 84/200383 Sau în baza unor documente stabilite prin acordurile internaţionale la care România/Guvernul României este parte

Legea permite însă, în baza unor „motive obiective”, depunerea cererii prin

mandatar (prin procură specială autentificată în ţară, la notar public, sau, în străinătate, de

misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României). Reintroducerea titlului de

călătorie permite cetăţenilor români aflaţi în străinătate, care nu mai posedă documente

de călătorie valabile, să-şi continue călătoria şi reglementează şederea sau întoarcerea în

ţară. Valabilitatea titlului este de cel mult un an şi încetează în momentul intrării în

România.

Ani de zile, măsurile referitoare la limitarea dreptului de liberă circulaţie au

prezentat una dintre temerile migranţilor privaţi. Actul normativ aduce specificări şi în

această privinţă. În primul rând se face distincţia între suspendarea exercitării dreptului

de liberă circulaţie – definită ca „interdicţia temporară de părăsire a teritoriului

României”84 şi restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate – ca

„interdicţia temporară de a călători în anumite state”. Restrângerea dreptului de a călători

în străinătate se aplică numai cetăţenilor care au fost returnaţi dintr-un stat în baza unui

acord de readmisie sau a căror prezenţă pe teritoriul unui stat, „...prin activitatea pe care o

desfăşoară sau ar urma să o desfăşoare ar aduce atingere gravă intereselor României sau,

după caz, relaţiilor bilaterale dintre România şi acel stat”85.

Suspendarea dreptului la liberă circulaţie se aplică numai în cazul în care persoana

este învinuită sau inculpată într-o cauză penală, a fost condamnată şi are de executat o

pedeapsă privativă de libertate, este internată într-un centru de re-educare, institut

medical-educativ, nu a respectat măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie în

străinătate. Se modifică de asemenea şi perioada pentru care asemenea măsuri pot fi

aplicate unui cetăţean român: nu mai există o limită minimă, ci o perioadă de până la

maximum 3 ani (respectiv 5 ani pentru suspendarea în cazul încălcării limitării de

restrângere cu returnare pe baza unui acord de readmisie).

Dacă până în 2005 măsurile referitoare la condiţiile de ieşire instituite prin DL

10/1990, respectiv OG 65/1997 au constituit baza pentru numeroase revizuiri, Legea 248

consacră un spaţiu larg specificării condiţiilor în care se poate desfăşura circulaţia

minorului în străinătate. Conform noilor reglementări, cetăţenii români minori nu pot

călători în străinătate decât însoţiţi şi numai cu acordul părinţilor sau reprezentanţilor

84 Legea 248/2005, art. 3, alin.285 Legea 248/2005, art. 38

legali. Condiţiile în care un minor sub 14 ani poate fi înscris pe paşaportul părinţilor,

condiţiile în care unui minor peste 14 ani i se poate elibera paşaport simplu, condiţiile pe

care trebuie să le îndeplinească însoţitorul minorului care călătoreşte în străinătate şi

obligaţiile acestuia cunosc specificări detaliate în actul normativ, încercând să prevadă

situaţiile de trafic, abandon sau muncă ilegală în străinătate în cazul acestei categorii.

Interesantă este, introducerea unui articol de Lege care vizează obligaţiile

cetăţenilor români pe perioada şederii lor în străinătate.86 Statul încearcă să stimuleze

„cooperarea” între cetăţenii români din străinătate şi să accentueze rolul misiunilor

diplomatice şi oficiilor consulare în protecţie şi sursă de informaţie asupra migranţilor.

Legea 248 este modificată încă o dată la începutul anului 2006. Ordonanţa 5/2006

introduce detalieri unor articole. Printre cele mai importante: se pun în circulaţie

paşapoartele cu valabilitate de 1 an, titlul de călătorie are o valabilitate de 30 de zile şi

poate fi utilizat numai pentru întoarcerea în ţară.

În 2006, Normele de aplicare a Legii 24887 aduc specificările pe care probabil

mulţi dintre migranţi le aşteptau. Este vorba până la urmă de adaptarea procedurilor de

dobândire a unui paşaport simplu la nevoile celor mai mulţi dintre cei care-l folosesc

pentru a munci în străinătate. Pentru obţinerea paşaportului, cetăţeanul se poate adresa

mai multor instituţii, există procedură de urgenţă pentru cei care au bani, dar nu au timpul

să aştepte, există posibilitatea mandatării unei persoane (inclusiv din străinătate, prin

procură emisă de misiunile diplomatice şi oficiile consulare) pentru a se ocupa de

problema eliberării unui nou paşaport, se poate solicita paşaport din străinătate. Există

reguli inclusiv pentru ridicarea noului paşaportul (care la rândul său poate fi transferată

unui mandatar). Există paşapoarte temporare, titluri de călătorie pentru întoarcerea în

ţară. O ofertă incomparabil mai bogată decât cea a Ordonanţei din 1997.

În luna august a anului 2001, când România se pregătea pentru o eventuală

eliberare a „poverii vizelor”, apare o Ordonanţă de Urgenţă cu o semnificaţie aparte.

OUG 112/2001, aprobată prin Legea 252/2002) este o măsură „extremă” prin care statul

român îşi asumă faptele cetăţenilor săi chiar şi atunci când sunt săvârşite în afara spaţiului

său de exercitare a autorităţii. Textul scurt al actului legislativ instituie măsuri severe

pentru cei care intră sau ies dintr-un stat prin trecerea ilegală a frontierei acestuia. Fapta

86 A se vedea Anexa 287 HG 94/2006

este considerată infracţiune şi este pedepsită cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani. În

aceeaşi măsură şi tentativa.

Măsura se aplică nu numai cetăţenilor români, ci chiar şi celor fără cetăţenie care

au domiciliul în România. Actul de a racola, îndruma, călăuzi persoane în scopul trecerii

frauduloase a frontierei altui stat sau de a organiza aceste activităţi constituie de

asemenea infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani. Asocierea,

constituirea unei asocieri, aderarea la o asociere sau sprijinirea asocierii în vederea

trecerii frauduloase a frontierei altui stat se pedepseşte şi ea. Bunurile destinate săvârşirii

infracţiunii se confiscă. Unei persoane condamnate pentru asemenea infracţiuni i se

refuză eliberarea paşaportului sau i se suspendă pe o perioadă de 5 ani. Mai mult,

articolul final al Ordonanţei precizează: „Urmărirea şi judecarea infracţiunilor prevăzute

în prezentul act normativ se fac de urgenţă, potrivit dispoziţiilor din Codul de procedură

penală referitoare la urmărirea şi judecarea unor infracţiuni flagrante.”88

O măsură care, dă seama de dificultăţile de a controla şi a sancţiona când este

vorba despre migraţie; o măsură despre cetăţenie ca status conferind drepturi şi obligaţii

dincolo de graniţe statale. O măsură de colaborare: statul român nu are autoritatea de a

constata o asemenea faptă şi nici de a aplica pedepse în afara spaţiului său; abaterile de la

legea românească sunt „identificate” pe baza abaterilor de la alte acte normative

aparţinând statelor de destinaţie, cetăţenii români sunt retrimişi în ţară în baza altor acte

bilaterale sau internaţionale şi primesc în final pedeapsa prevăzută de ordonanţa adoptată

în România.

Condiţii la ieşirea din ţară

Începând cu 1 decembrie 2001 cetăţenii români care doreau să călătorească în

străinătate în „scopuri particulare” sunt supuşi unei serii de restricţii care vin din partea

propriului lor stat. Seria de măsuri este în evidentă conexiune cu ridicarea obligativităţii

vizelor şi va afecta, la fel ca şi vizele turistice, în special traseele de migraţie privată

pentru muncă.

Printr-o Ordonanţă de Urgenţă89 Guvernul impune o sumă de condiţii considerate

obligatorii pentru ieşirea din ţară: fiecare cetăţean care dorea/sau avea nevoie să

88 OUG 112/2001, art. 689 OUG 144/2001, publicată în Monitorul Oficial nr. 725 din 14.11.2001

călătorească în străinătate trebuia să prezinte la ieşirea din ţară: asigurare medicală, bilet

de călătorie dus-întors şi o sumă minimă în valută într-un „cuantum corespunzător

sumelor de referinţă determinate de autorităţile naţionale ale statelor de destinaţie sau de

tranzit, proporţional cu durata sejurului, dar nu mai puţin de 5 zile”. Cuantumul acestei

sume urma să fie stabilit şi actualizat prin ordin al Ministrului de Interne, cu avizul

Ministerului Afacerilor Externe. Elementul esenţial care va influenţa migraţia pe cont

propriu pentru muncă este prevăzut în articolul 2 al Ordonanţei 144: „dacă o persoană nu

îndeplinea condiţiile de ieşire din ţară, şeful punctului de frontieră putea dispune

întreruperea călătoriei.”

Primul cuantum stabilit prin Ordin al Ministrului de Interne90 stabileşte sumele per

diem de 50 de euro pentru Turcia şi fostele ţări socialiste pentru care nu era necesară viză

de călătorie şi 100 euro pentru ţările UE sau alte state pentru care nu este necesară viză.

Actul specifică şi formele în care suma prevăzută de lege putea fi „arătată”:

• suma la vedere;

• cecuri de călătorie sau cărţi de credit pentru conturi în valută

• alte garanţii financiare care fac dovada asigurării sumei necesare: voucher (pentru

turism organizat); scrisoare de garanţie sau angajament de sponsorizare din partea

persoanei care găzduieşte persoana pe teritoriul ţării respective (legalizat conform

legislaţiei ţării de destinaţie), garanţie legală din partea unei bănci sau ordine de plată

Excepţie de la prevederile legale făceau:

1. persoanele care se deplasau:

• Pentru a urma un tratament medical.

• Participau la simpozioane, conferinţe, studii, manifestări cultural sportive.

• În situaţia îmbolnăvirii sau decesului unei rude stabilite în străinătate.

• Alte scopuri temeinic justificate.

2. minorii sub 14 ani

3. minorii sub 18 ani care se deplasau la părinţi sau rude (care lucrează sau sunt stabiliţi

la destinaţie),

4. persoanele care se deplasau pentru muncă (în baza unui permis de muncă pentru ţara

de destinaţie)

90 Ordinul 177 din 22.11.2001

5. cetăţenii români care călătoreau în ţările vecine în virtutea unui permis de mic trafic

sau trecere simplificată (ţările vecine).

Ordonanţa aprobată în oarecare grabă, va fi rectificată prin Legea 177/2002, în

luna aprilie, când autorităţile române realizează că, solicitarea unei asigurări medicale nu

are nici o justificare legată de protecţia cetăţenilor, în ţările cu care România a încheiat un

acord. Controlul pe care statul încerca să-l realizeze asupra plecărilor „private” la muncă

printr-o măsură nespecifică era dificil de pus în practică şi ridica probleme pentru

celelalte categorii de deplasări. În octombrie 2002 apare o nouă modificare la OUG

144/2001. Legea 580/2002 modifică articolul referitor la categoriile de persoane care sunt

exceptate de la condiţiile stabilite prin Ordonanţa 144. Formularea vagă „alte scopuri

justificate” este înlocuită de „vizita pe baza unei invitaţii”.

După aproape 3 ani în care restricţiile funcţionează în această formă, în 2005,

Ordonanţa de Guvern 28/2005 introduce o nouă condiţie. Cetăţenii români trebuiau să

prezinte, pe lângă asigurarea medicală, biletul de călătorie dus-întors, suma de bani

calculată conform reglementărilor în vigoare (sau documente doveditoare) şi „documente

care justifică scopul şi condiţiile şederii planificate." Ca şi cuantumul sumei, documentele

justificative făceau obiectul ordinelor Ministrului de Interne. Prin Ordonanţă se renunţă şi

la exceptarea de la condiţiile obligatorii a persoanelor care se deplasează „în vizite pe

baza unei invitaţii”.

Interesant este că la numai câteva zile de la apariţia Ordonanţei 28/2005 apare

Legea 248/2005 care urma să intre în vigoare 6 luni mai târziu decât data la care era

publicată91 şi care anunţă abrogarea reglementărilor legate de impunerea unor restricţii la

ieşirea din ţară la data aderării României la Uniunea Europeană. Semnalul vis-a-vis de ce

urma să se întâmple era clar. Înăsprire pentru o perioadă scurtă. Sau impresia de final,

înainte de momentul integrării. La numai câteva zile după publicarea Legii 248, Guvernul

revine cu o nouă Ordonanţă, 43/2005, care re-modifică unul dintre punctele referitoare la

persoanele exceptate de la condiţiile legate de ieşirea din ţară: vizita în baza unei invitaţii

era din nou scutită de obligaţiile legate de ieşirile particulare. Odiseea condiţiilor de ieşire

din ţară continuă în 2006 cu respingerea, prin Legea 39/200692, a Ordonanţei 43/2005 -

vizita pe baza unei invitaţii nu era scutită de condiţiile de ieşire.

91 Publicată în Monitorul Oficial nr. 682 din 29 iulie 200592 Publicată în Monitorul Oficial nr. 220, din 10 martie 2006

Finalul „condiţiilor la ieşirea din ţară” ar fi trebuit să fie integrarea în Uniunea

Europeană. Înainte de integrare apare însă o Ordonanţă a Guvernului, Ordonanţa de

Urgenţă 29/2006, publicată în aprilie în Monitorul Oficial nr. 337, care abrogă alineatul

referitor la actele justificative şi stabileşte, definitiv, „Cuantumul sumei minime în valută

prevăzute la alin. (1) lit. c), precum şi modalităţile prin care se face dovada deţinerii

acesteia se stabilesc şi se actualizează prin hotărâre a Guvernului, la propunerea

Ministerului Administraţiei şi Internelor, cu avizul Ministerului Afacerilor Externe."

(OUG 29/2006). Interesant este însă preambulul acestui act normativ care oferă, după 4

ani de limitare a dreptului la liberă circulaţie prin impunerea de condiţii la ieşirea din ţară,

şi o explicaţie întregului proces.

Reglementări cu caracter specific privind emigraţia pentru muncă

Sub eticheta reglementări cu caracter specific privind emigraţia pentru muncă sunt

incluse măsurile care au vizat în mod ţintit categoria celor care, pe baza unui contract de

muncă, au părăsit România pentru a munci în străinătate. Este vorba de toate traseele de

migraţie legală pentru muncă, mediate (privat sau de către stat) sau nemediate. În

domeniul migraţiei legale, prezenţa statului este relativ limitată până în anul 2000.

Acordurile bilaterale legate de circulaţia forţei de muncă sunt puţine, iar controlul în

domeniul medierii private se restrânge la o singură destinaţie: Israel.

Apariţia Legii 156/2000 marchează începutul unei etape care afirmă preocuparea

statului pentru domeniul plecărilor legale pentru muncă şi pentru protecţia cetăţenilor săi

care muncesc în străinătate. Înfiinţarea Oficiului pentru Migraţia Forţei de Muncă (sub

titulatura iniţială de Oficiului Naţional pentru Recrutare şi Plasare a Forţei de Muncă în

Străinătate) introduce statul ca mediator al plecărilor pentru muncă în străinătate şi

deschide noi trasee pentru migraţia legală. Eforturile legate de protecţia cetăţenilor

români care muncesc în străinătate continuă o nouă etapă după înfiinţarea

Departamentului pentru Muncă în Străinătate în cadrul Ministerului Muncii Solidarităţii

Sociale şi Familiei.

Acordurile bilaterale care vizează securitatea socială a lucrătorilor români în

străinătate, deşi necentrate pe secvenţa plecărilor au, considerăm, o importanţă specifică

prin prisma consecinţelor pe care perioada petrecută la muncă în străinătate le are pe

termen lung asupra situaţiei migranţilor. În aceeaşi măsură, reglementările legate de

echivalarea diplomelor pot fi considerate ca având efecte asupra migraţiei pentru muncă.

Recunoaşterea (reciprocă a) diplomelor şi calificărilor este un mecanism care facilitează

transferabilitatea capitalului uman în migraţie, influenţând poziţionarea migranţilor pe

piaţa muncii la destinaţie.

Primele măsuri cu caracter specific se poate aprecia că apar în 1996 şi sunt legate

de una dintre cele mai active destinaţii pentru traseele de migraţie pentru muncă legale

mediate privat din acea perioadă: Israelul93. La începutul lunii august 1996, Ministrul

Muncii şi Protecţiei Sociale emite Ordinul 31194, al cărui articol unic prevede

obligativitatea întocmirii de către cetăţenii români care obţin un contract de muncă în

Israel a unei asigurări pentru situaţiile de „accidentare, îmbolnăvire, spitalizare, asistenţă

medicală, deces, repatriere”. Asigurarea era o condiţie care trebuia îndeplinită conform

Ordinului „înaintea de obţinerea documentelor de ieşire din ţară”.

Trebuie precizat că măsurile adoptate de statul român se inserează într-un spaţiu

lipsit de reglementări la nivel bilateral. Deşi Israelul a reprezentat pentru o perioadă

destul de lungă destinaţia cea mai importantă pentru exportul de forţă de muncă legal din

România, România nu a semnat nici un acord în domeniu cu statul evreu. Situaţia este o

ilustrare foarte bună legată de dificultatea gestionării migraţiei din perspectiva destinaţiei.

În condiţiile în care „...Israelul nu era interesat să încheie un acord privind schimbul de

forţă de muncă...”95, interesant este că statul român găseşte o modalitate de a interveni în

favoarea respectării drepturilor cetăţenilor români inclusiv la destinaţie. Societăţile de

intermediere, recrutare şi plasare a forţei de muncă în Israel şi a societăţilor de construcţii

care folosesc salariaţi români pentru realizarea lucrărilor în antrepriză încearcă să

prevină, prin intermediul firmelor de recrutare, situaţiile defavorabile cetăţenilor români

la destinaţie.

Obligaţiile societăţilor de intermediere recrutare şi plasare forţă de muncă în

Israel şi a societăţilor de construcţii care folosesc salariaţi români pentru realizarea

lucrărilor de antrepriză în Israel :

93 DIMINESCU DANA, Circulaţia românilor după 1989, ed. YES SRL, Paris, 2004, p. 56 94 Publicat în Monitorul Oficial Partea I, nr. 210 din 05.09.199695 ANDREESCU DANIELA – NICOLETA, TEODORESCU AUREL, Emigraţia în scop de muncă a românilor după 1990, ed. Yes SRL, Bucureşti, 2004, p.37

1. Verificarea şi urmărirea modului în care partenerul israelian îşi respectă obligaţiile

asumate prin contract faţă de societatea de recrutare şi plasare forţă de muncă pe de o

parte şi faţă de cetăţenii români pe de altă parte; măsurile întreprinse pentru remedierea

deficienţelor constate (…)

2. Se interzice introducerea prin contractul de muncă cu partenerul israelian a unei

clauze prin care paşaportul cetăţeanului român să se reţină de antreprenor pe perioada

în care se află în Israel (…)

3. Comunică către reprezentantul Comisiei Speciale, în termen de 24 ore de la data la

care societatea de recrutare şi plasare forţă de muncă a luat la cunoştinţă de faptul că

persoanele fizice care au plecat prin ei au fugit de la locul de muncă şi li s-a anulat

poliţa de asigurare sau alte situaţii de excepţie legate de acest tip de activitate (deces,

accidente etc.)96

Intenţia măsurilor de a proteja şi preveni este la fel de evidentă cum este şi cea de

control. Totuşi, ar trebui remarcat caracterul reactiv al ambelor ordine: sunt răspunsul

statului la problemele tot mai frecvente (pe măsură ce emigraţia către această destinaţie

creştea ca volum) venite dinspre spaţiul israelian. Interesant este însă că avem de-a face

cu o măsură „uni-destinaţie”, prevederile aplicându-se numai în cazul migraţiei pentru

Israel.

Protecţia cetăţenilor români care lucrează în străinătate

Anul 2000 pare să marcheze începutul unei noi perioade în privinţa măsurilor

ţintite pe segmentul emigraţiei legale pentru muncă. În a doua jumătate a acestui an este

publicată în Monitorul Oficial Legea 156, privind protecţia cetăţenilor români care

lucrează în străinătate97. Este primul dintr-un şir de acte normative care încearcă să

reglementeze piaţa plecărilor legale pentru muncă şi care vor afirma din ce în ce mai

puternic rolul statului în domeniu. Deşi titlul Legii trimite cu gândul la modalităţi prin

care statul încearcă să-şi protejeze cetăţenii din străinătate, numai primul capitol are

prevederi referitoare la acest aspect. Este vorba de exprimarea intenţiei de a proteja prin

96 Idem, p. 184-186 97 Publicată în Monitorul Oficial partea I nr. 364 din 04.08.2000

încheierea de „...acorduri, înţelegeri, tratate sau convenţii” internaţionale şi de

specificarea principiilor cărora ar trebui să se supună.

Preocuparea statului pentru a „accelera” ritmul semnării de tratate bilaterale în

domeniul circulaţiei forţei de muncă este firească, dacă ţinem cont de faptul că, în 2000,

România avea semnate numai 5 acorduri bilaterale cu trei ţări, dintre care numai

Germania poate fi considerată o veritabilă destinaţie pentru migraţia pentru muncă din

România.

Hotărârea 384 publicată în Monitorul Oficial nr. 208 din data de 28 aprilie 2001,

„detaliază” schimbările introduse de Legea 156, concentrându-se exclusiv asupra

reglementării plecărilor pentru muncă în străinătate mediate de agenţii privaţi. Actul

normativ se construieşte practic pe câteva subiecte: condiţiile de acreditare, desfăşurarea

activităţii propriu-zise de mediere de către firme, condiţiile în care se produce controlul,

suspendarea şi retragerea dreptului de mediere agenţilor privaţi şi accesul cetăţenilor

români care se deplasează în străinătate în scop de muncă la măsurile de protecţie socială

din România. Hotărârea impune de fapt standardele la care urma, pentru o perioadă, să se

desfăşoare activitatea de mediere privată.

După apariţia celor două acte normative, Legea 156 şi HG 384 migraţia legală

pentru muncă în străinătate urma să aibă o faţă complet schimbată. Statul recunoaşte

poziţia României ca ţară care exportă forţă de muncă, intervine pentru reglementarea şi

controlului activităţii de mediere derulată în sectorul privat, fixează o serie de condiţii la

origine care să prevină situaţiile de exploatare, trafic, înşelăciune etc. a cetăţenilor săi

care se deplasează să muncească în străinătate şi o serie de direcţii de acţiune pentru a-şi

proteja cetăţenii inclusiv la destinaţie. Actele normative menţionate continuă construcţia

instituţională din sectorul public în domeniul migraţiei legale iniţiată prin Ordinele din

199698: MMPS capătă noi atribuţii (pentru toate destinaţiile, nu numai pentru Israel), IM

intervine specific în controlul medierii, migraţia legală pentru muncă devine domeniu

individualizat pentru acţiuni MAE.

Statul ca mediator de forţă de muncă

98 HG 384/2001 abrogă Ordinele 311 şi 439 din 1996.

Intervenţia statului în domeniul migraţiei legale pentru muncă continuă în 2001,

prin proiectarea unei instituţii proprii, cu atribuţii directe în mediere. Apărută la începutul

anului 200299, Hotărârea de Guvern 1320/2001 este actul de naştere a Oficiului pentru

Migraţia Forţei de Muncă (denumirea iniţială a instituţiei introdusă de HG 1320 era:

Oficiului Naţional pentru Recrutare şi Plasare a Forţei de Muncă în Străinătate).

ONRPFMS urma să aplice acordurile bilaterale în domeniul forţei de muncă

încheiate de statul român şi avea de asemenea dreptul de a recruta şi plasa forţă de muncă

în ţările cu care România nu avea încă acorduri bilaterale (HG 1320/2001, art. 1, alin. 2).

Oficiul, instituţie cu personalitate juridică, aflat în subordinea MMSS, avea practic

acelaşi raţiune de a fi ca şi agenţii privaţi de mediere. (Finanţată din venituri

extrabugetare şi din alocaţii de la bugetul de stat, instituţia publică urma să perceapă

comisioane pentru mediere). HG 1320/2001 aduce modificări şi în categoria instituţiilor

care gestionează sau controlează migraţie: apare ONRPFMS şi, în plus, ANOFM, fără a

fi precizat în mod direct rolul100 pe care ar urma/putea să-l joace.

Apariţia ONRPFMS produce reacţii din partea agenţilor privaţi de mediere a forţei de

muncă. La mai puţin de trei luni de la publicarea HG 1320/2001, la Judecătoria

Sectorului 2, Bucureşti, este înregistrat Patronatul Agenţilor Economici Acreditaţi pentru

Ocuparea şi Plasarea Forţei de Muncă „Acord”, organizaţie care reunea o parte dintre

agenţii privaţi de mediere101. După câte se pare, Patronatul adresează chiar o plângere

Consiliului Concurenţei, „...cerând să se sancţioneze şi să se închidă ONRPFMS”,

invocând că: deşi este o instituţie publică, desfăşoară o activitate comercială (activitatea

de mediere, cod CAEN 7450), încalcă prevederile Legii concurenţei (L 21/1996) şi este

într-o situaţie de „excepţie de la lege” atâta vreme cât Oficiul urma să desfăşoare o

activitate care era reglementată de Legea 156 şi HG 384, fără a se supune prevederilor

actelor normative menţionate.

Acţiunile agenţilor privaţi de mediere, protestele bazate pe aprecierea procedurilor

introduse prin L 156 şi HG 384 ca excesiv de birocratice şi consumatoare de timp, cu

99 Publicată în Monitorul Oficial nr. 19 din 15 ianuarie 2002100 În scopul realizării atribuţiilor sale, Oficiul Naţional pentru Recrutare şi Plasare a Forţei de Muncă în Străinătate colaborează cu Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă şi cooperează cu persoane fizice, juridice şi organizaţii patronale, după caz.” (HG 1320/2001, art. 4)101ANDREESCU DANIELA – NICOLETA, TEODORESCU AUREL, Emigraţia în scop de muncă a românilor după 1990, ed. Yes SRL, Bucureşti, 2004, p. 37

consecinţe asupra activităţii economice pe care o desfăşoară102 nu au avut ca efect

„sancţionarea sau închiderea ONRPFMS”, dar au condus la modificarea măsurilor

legislative menţionate. În acest context apare Ordonanţa 43 din 25 iulie 2002 pentru

modificarea Legii nr. 156/2000 privind protecţia cetăţenilor români care lucrează în

străinătate103. Modificările pe care le introduce noul act normativ au în vedere exclusiv

reglementările legate de agenţii privaţi de mediere şi sunt semnificative: MMSS (MMPS)

pierde atribuţiile de acreditare, coordonare şi control, fiind practic eliminat din activităţile

legate de agenţii privaţi. Procedura de acreditare este şi ea înlocuită cu o simplă

înregistrare la inspectoratul teritorial de muncă în raza de activitate a căruia îşi au sediul

agenţii privaţi de mediere, iar atribuţiile de control sunt preluate exclusiv de Inspecţia

Muncii. Modificări mai apar şi în specificarea entităţilor îndreptăţite a trimite oferte de

muncă (apar, pe lângă persoane fizice, juridice şi organizaţiile patronale), modalitatea de

operare cu datele personale. Dispare de asemenea posibilitatea încheierii unui contract de

muncă cu direct cu agentul de mediere (şi nu cu entitatea care oferă locuri de muncă din

străinătate).

În cadrul aceluiaşi proces de revizuire, proaspăt înfiinţatul ONRPFMS va fi supus

unor ajustări. Hotărârea de Guvern 823 din 2002104 modifică şi completează Hotărârea

Guvernului nr. 1320/2001 privind înfiinţarea şi organizarea Oficiului Naţional pentru

Recrutare şi Plasare a Forţei de Muncă în Străinătate. Schimbările aduse nu sunt esenţiale

în ceea ce priveşte activitatea Oficiului. Instituţia continuă să rămână agenţia statului de

mediere şi plasare a forţei de muncă româneşti în străinătate. Ea capătă însă o altă

semnificaţie, bine reflectată de schimbarea de titulatură: din Oficiul Naţional pentru

Recrutare şi Plasare a Forţei de Muncă în Străinătate în Oficiul pentru Migraţia Forţei de

Muncă. O titulatură care sugerează o activitate mult mai largă şi necentrată în mod

necesar pe mediere (activitatea principală a instituţiei va rămâne medierea, deşi cu o

modificare deloc de neglijat, dispariţia tarifului de mediere).

În acest sens sunt adăugate noile atribuţii/structuri OMFM. Oficiul nu se ocupă de

acum exclusiv de „acordurile bilaterale în domeniul forţei de muncă”, ci şi de aplicarea,

în domeniul forţei de muncă a „tratatelor internaţionale semnate în numele României, 102 LAZĂROIU SEBASTIAN, Migration trends în Selected Applicant Countries, ed. IOM, Viena, 2003, p.56103 Publicată în Monitorul Oficial nr. 578 din 5 august 2002.104 Publicată în Monitorul Oficial nr. 606 din 15 august 2002

precum şi a acordurilor, convenţiilor şi înţelegerilor semnate de Guvernul României şi

guvernele altor state” (HG 823/2002 art.1). Dincolo de recrutare şi plasare, OMFM

capătă atribuţii legate de imigraţia forţei de muncă (eliberează permise de muncă pentru

încadrarea străinilor din România); şi cooperare cu „instituţiile specializate din România,

statele membre ale Uniunii Europene, precum şi din alte state” (HG 823/2002 art.1).

Creşterea volumului activităţii OMFM (în special după intrarea în vigoare a

acordului cu Spania) şi necesitatea de a face faţă dificultăţilor legate de localizarea

instituţiei în Bucureşti, conduc, în 2006, la apariţia unor noi modificări legate de structura

OMFM. Prin HG 771/2006105, în subordinea OMFM funcţionează „puncte de lucru”, care

îşi desfăşoară activitatea în cadrul direcţiilor de muncă, solidaritate socială şi familie

teritoriale (prin redistribuirea din numărul de posturi repartizate OMFM). În aceeaşi lună

august a anului 2002 apar şi modificările la normele metodologice de aplicare a Legii 156

(HOTĂRÂRE nr. 850 din 31 iulie 2002 pentru modificarea şi completarea Normelor

metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 156/2000 privind protecţia cetăţenilor

români care lucrează în străinătate, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 384/2001,

publicată în Monitorul Oficial nr. 628 din 23 august 2002). Hotărârea nu aduce noutăţi

semnificative, ci operează schimbările induse de modificarea legii.

Prevederile instituite de Legea 156 şi actele conexe vor mai fi modificate încă o

dată în 2002, prin Legea nr. 592 din 29 octombrie 2002 privind aprobarea Ordonanţei

Guvernului nr. 43/2002 pentru modificarea Legii nr. 156/2000 privind protecţia

cetăţenilor români care lucrează în străinătate (modificări legate de prevederile

contractelor individuale)106. Legea 592 pune capăt disputei iscate pe tot parcursul anului

2002 şi modificărilor succesive de legislaţie.

În 2004, statul român revine la “problema” cetăţenilor români care muncesc în

străinătate, adresându-li-se specific prin noi prevederi legate de atribuţiile Ministerului

Muncii Solidarităţii Sociale şi Familiei. Hotărârea de Guvern 1326 din 2004107 introduce

105 Publicată în Monitorul Oficial nr. 544 din 23 iunie 2006106 Publicată în Monitorul Oficial nr. 808 din 7 noiembrie 2002107 HOTĂRÂRE nr. 1326 din 19 august 2004 pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 737/2003 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, publicată în Monitorul Oficial nr. 792 din 27 august 2004

un nou capitol în atribuţiile MMSSF privind „protecţia cetăţenilor români care lucrează în

străinătate”108

Direcţiile de intervenţie pe care le menţionează actul normativ sunt generoase. Pe

lângă măsurile legate de asigurarea protecţiei şi prevenirii posibilelor abuzuri, MMSSF

facilitează legătura cu statul de origine, încearcă să asigure sprijin cetăţenilor români

pentru respectarea drepturilor lor în străinătate, asigură împreună cu MAE monitorizarea

acordurilor, convenţiilor, înţelegerilor şi tratatelor internaţionale semnate de România.

Două puncte sunt cu deosebire importante. Între atribuţiile Ministerului apare o

specificare legată de munca ilegală şi lipsa asigurărilor sociale. Statul român îşi propune

în mod programatic să promoveze acţiuni de informare şi conştientizare asupra riscurilor

muncii ilegale şi lipsei asigurărilor, recunoscând practic existenţa fenomenului migraţiei

clandestine.

Un al doilea punct interesant este legat de atribuţiile Ministerului în procesul de

integrare şi rolul post aderare în privinţa accesului cetăţenilor români pe piaţa forţei de

muncă UE. O nouă linie de dezvoltare a activităţii MMSSF care îi va atribui probabil un

rol din ce în ce mai important în circulaţia/migraţia forţei de muncă. Importanţa HG

1326/2004 nu se limitează la lărgirea atribuţiilor MMSSF. Actul normativ instituie

practic două noi structuri instituţionale, în cadrul Ministerului, cu atribuţii în domeniul

emigraţiei pentru muncă: Departamentul pentru Muncă în Străinătate şi Corpul

ataşaţilor pe probleme de muncă şi sociale. DMS urma să fie coordonat de un secretar de

stat, poziţie nou apărută în organigrama Ministerului. Alături de două direcţii înfiinţate,

Direcţia protecţia drepturilor cetăţenilor români care lucrează în străinătate şi Direcţia

evidenţă şi monitorizare, Oficiul pentru Migraţia Forţei de Muncă intră din 2004 în

subordinea noului secretar de stat. Corpul ataşaţilor pe probleme de muncă şi sociale,

structură care „asigură reprezentarea ministerului în cadrul misiunilor diplomatice,

oficiilor consulare şi la alte reprezentanţe ale României în străinătate” (HG 1326/2004,

punctul 5) se subordonează şi el aceluiaşi secretar de stat.

HG 1326/2004 creează premisele pentru înfiinţarea, prin decizie a primului

ministru, a „Grupul de lucru interministerial, la nivel de secretar de stat”, grup care urma

să realizeze “…integrarea activităţilor diverselor structuri ale statului în a căror

108 Vezi anexa 4

competenţă se află rezolvarea problemelor specifice cu care se confruntă cetăţenii români

care lucrează în străinătate” (HG 1326/2004, punctul 3).

HG 1326/2004 poate fi considerată punctul de graniţă pentru trecerea la o nouă

etapă în preocuparea statului român pentru emigraţia legală în scopuri de muncă.

Recunoaşterea problemei muncii ilegale şi a (implicitei) lipsei de protecţie, preocuparea

pentru protecţia la destinaţie şi măsurile concrete (implicarea în rezolvarea conflictelor de

muncă), pregătirea pentru aderarea la UE în termeni de pieţe externe de forţă de muncă,

efortul de construcţie instituţională şi de coordonare instituţională sunt măsuri care

sugerează creşterea interesului şi a conştientizării rolului fenomenului în societatea

românească.

Lipsa de experienţă a statului român în gestionarea migraţiei şi complexitatea

fenomenului este evidentă în ezitările succesive prin care ajunge să impună o măsură în

domeniu. Şi în cazul celei din 2004, după nici un an, în 2005, apar, prin HG 412/2005

modificări legate de atribuţiile MMSSF în domeniul protecţiei cetăţenilor români care

lucrează în străinătate şi specificările legate de atribuţiile personalului membru al

CAPMS. În atribuţiile MMSSF, probabil modificarea cea mai importantă este legată de

re-introducerea Ministerului ca autoritate care coordonează şi controlează „activitatea de

punere în aplicare a acordurilor în domeniul schimbului forţei de muncă şi al obţinerii de

contracte de muncă în străinătate de către cetăţenii români”. Nevoia de cunoaştere şi

monitorizare în domeniul migraţiei apare şi ea explicit formulată la acest nivel (Caseta

13, 2005, punctele d, e, f).

În direcţia care se prefigura de la apariţia HG 1326/2004, personalul CAPMS are

atribuţii legate nu numai de sprijinirea cetăţenilor români care lucrează în străinătate în

respectarea drepturilor lor, dar şi combaterea „muncii ilegale” în străinătate şi atragerea

de oferte de muncă pentru muncitorii români. Măsura adoptată, coerentă cu măsurile

anterioare, sugerează câteva elemente fundamentale ale modalităţii în care statul român

„gândeşte” poziţia sa vis-a-vis de migraţia legală pentru muncă:

• asumarea rolului de control şi coordonare a tuturor ieşirilor legale pentru muncă din

spaţiul românesc

• combaterea migraţiei clandestine (a muncii ilegale în străinătate)

• exportul de forţă de muncă, evaluat pozitiv

• încercare de protecţie a cetăţenilor români care lucrează în străinătate prin măsuri luate

la origine (cu efecte inclusiv în spaţiul de destinaţie)

• nevoia de monitorizare/studiu/analiză a migraţiei

Acorduri bilaterale în domeniul circulaţiei forţei de muncă

Deşi ideea protecţiei cetăţenilor români care lucrează în străinătate prin

intermediul acordurilor bilaterale apare explicit la nivel de legislaţie încă din anii 2000 şi

statul român îşi construieşte un aparat instituţional care să faciliteze şi să gestioneze

migraţia legală pentru muncă, totuşi, numărul acordurilor bilaterale poate fi apreciat mai

degrabă ca redus. Până în 1999, statul român semnase acorduri bilaterale în domeniul

circulaţiei forţei de muncă cu numai două ţări: Germania şi Republica Libaneză.

Prima convenţie pe care România o semnează în 1991 este cea cu Germania,

partener încă din perioada comunistă pentru schimburi în domeniul migraţiei. Obiectul

Convenţiei îl constituia trimiterea de cetăţeni români, angajaţi ai unor întreprinderi cu

sediul în România, pentru a munci, pe baza unui contract al întreprinderii din România în

Germania. Numărul angajaţilor români care se puteau deplasa în Germania anual

utilizând această traseu de migraţie era stabilit la 2000, cu posibilitatea ca, în primii 3 ani

de la intrarea Convenţiei în vigoare, să se mai adauge un contingent de 1000 de lucrători.

Numărul cetăţenilor români cărora le era permisă intrarea în spaţiul german urma

să fie adaptat evoluţiilor de pe piaţa forţei de muncă din Germania: o formulă specificată

adapta volumul contingentului la evoluţia şomajului pe piaţa forţei de muncă germane.

Convenţia conferea un rol important MMPS în aplicarea prevederilor pe care le conţinea.

În 1992, România semnează o nouă convenţie cu Germania. Prin prevederile

noului act, unui contingent de 500 de persoane îi era permis anual să se deplaseze din

fiecare ţară către cealaltă. Înţelegerea se adresa unei categorii specificate, numită

„personal muncitor oaspete”, cuprinzând indivizi cu o pregătire profesională încheiată,

care desfăşoară pe teritoriul celeilalte ţări o activitate temporară pentru perfecţionarea

cunoştinţelor profesionale şi de limbă şi se înscriu în limita de vârstă 18-35 de ani. Durata

şederii pe teritoriul Germaniei era reglementată la 1 an cu posibilitatea de prelungire cu

încă 6 luni. La fel ca în cazul primei Convenţii cu Germania, MMPS avea un rol

important, fiind instituţia desemnată să pună în aplicare înţelegerea.

În 1999 se semnează un nou act cu statul German în domeniul circulaţiei forţei de

muncă. Înţelegerea vizează lucrătorii sezonieri pe o perioadă de trei luni într-un an

calendaristic şi ajutorii de lucrători în parcurile de distracţii pe o perioadă de nouă luni pe

durata unui an calendaristic. Fără a fi contigentat, schimbul permite cetăţenilor români să

presteze, pe o perioadă determinată activităţi remunerate pe teritoriul german. Înţelegerea

are un grad ridicat de detaliere, conţinând specificări legate de condiţiile de muncă,

asigurări sociale, cazare, condiţii de sănătate pentru lucrătorii români. Deşi pentru partea

română instituţia împuternicită să medieze angajarea lucrătorilor este MMPS, procedura

de mediere prevede posibilitatea solicitării nominale de lucrători.

Acordul cu Republica Libaneză, singurul care se interpune până în 2000 seriei de

înţelegeri cu Germania, este mai degrabă unul de principiu. Nu precizează tipuri de

activităţi, contingente etc., furnizează însă cadrul general al circulaţiei forţei de muncă

între cele două state pe baze legale. Influenţa contextului mai general în care este încheiat

acordul poate fi sesizată în prevederile care fac referire la stabilirea condiţiilor de muncă,

transferul bunurilor şi veniturilor lucrătorilor între cele două state şi proceduri în caz de

deces. România, care se confrunta în acel moment cu problemele ataşate fluxului de

muncă spre Israel (vezi Deciziile Ministrului Muncii şi Protecţiei Sociale din anul 1996),

negociază o formă care să prevină, pentru schimbul de muncă cu o ţară situată într-un

spaţiu de proximitate cu statul evreu, situaţiile similare.

Perioada 2000-2002 este una în care se intensifică eforturile în domeniul

încheierii de acorduri bilaterale în domeniul circulaţiei forţei de muncă. Cinci noi state

(Elveţia, Ungaria, Luxemburg, Spania şi Portugalia) devin parteneri statali ai

României.109 Conexiunea între ţările cu care s-au semnat acorduri în perioada 2000-2002

şi fenomenul migraţiei pentru muncă din România încep să devină evidente. Totuşi,

Elveţia şi Luxemburg nu figurează nici ele printre destinaţiile care atrăgeau un număr

semnificativ de cetăţeni români. Prin acordurile cu Ungaria, Portugalia şi mai ales

Spania, discutăm despre destinaţii active, în momentul semnării înţelegerilor, pentru

circulaţia forţei de muncă româneşti. Acordurile pentru schimburile de stagiari deţin o

parte semnificativă a înţelegerilor semnate.

109 SANDU D., Locuirea temporară în străinătate. Migraţia economică a românilor: 1990-2006, ed. FSD, Bucureşti, 2006, p. 87-94

Acordul cu Elveţia (contingentat la 150 de indivizi anual), unul dintre cele două

acorduri cu Ungaria (contigentat la 700 de stagiari anual), acordul cu Luxemburg

(contingent de maxim 35 stagiari anual) sunt adresate persoanelor cu vârste cuprinse între

18 şi 35 de ani, cu minim 2 ani de pregătire profesională, iar scopul deplasării este legat

de îmbunătăţirea şi perfecţionarea aptitudinilor profesionale, cunoştinţelor culturale şi

lingvistice. Pentru punerea în aplicare a tuturor acestor acorduri, instituţia desemnată

pentru partea română este Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale (sub diversele sale

denumiri).

Dincolo de acordurile referitoare la schimbul de stagiari, perioada aduce semnarea

unui acord necesar, am spune, cu Ungaria, semnat în 2001, cu privire la lucrătorii

sezonieri. Contigentul, generos prin comparaţie cu acordul similar semnat cu Germania,

se ridica la 8000 de lucrători pe perioada unui an calendaristic (acordul prevede

posibilitatea reajustării numărului). Perioada de muncă legală precizată este de maximum

6 luni în decursul unui an calendaristic.

Acordul cu Portugalia, ca şi cel din 1999 cu Germania, permite angajarea

cetăţenilor români pe o perioadă determinată (de până la un an, cu posibilitatea

prelungirii), fără a stabili un număr limită de lucrători. Pentru analiza noastră, acordul

devine interesant pentru că sugerează necesitatea înfiinţării unei agenţii a statului român

care să gestioneze acest gen de înţelegere (cum va deveni ONFPRMS-OMFM un an mai

târziu). Conform acordului, partea română trebuia să răspundă solicitărilor de angajare de

lucrători români printr-o ofertă la care nu se putea ajunge decât în urma unui proces de

selecţie. Acordul desemnează Direcţia Generală Forţă de Muncă din cadrul Ministerului

Muncii şi Solidarităţii Sociale din România ca structura care primeşte ofertele de muncă

din partea părţii portugheze (respectiv Ambasadei Portugaliei la Bucureşti), urmând să o

transmită la rândul său Agenţiei Naţionale de Ocupare a Forţei de Muncă. Prin agenţiile

sale teritoriale, ANOFM urma să realizeze selecţiile, să retransmită listele cu cei selectaţi

către Direcţia din Minister, care la rândul său o prezenta Ambasadei portugheze.

Acordul semnat cu statul spaniol în 2002 reprezintă probabil cea mai importantă

realizare a perioadei 2000-2002 în domeniu. Spania reprezenta deja una dintre cele mai

importante destinaţii pentru emigraţia forţei de muncă din România, deşi fluxul era

preponderent unul bazat pe trasee de migraţie privată. Acordul este primul care

reglementează circulaţia forţei de muncă spre o destinaţie importantă când aceasta este

încă activă. Actul încheiat între cele două state este unul complex, şi se adresează

deopotrivă: lucrătorilor permanenţi (perioada iniţială de muncă de cel puţin un an),

lucrători sezonieri (perioadă de cel mult nouă luni pe an), stagiarilor (persoane cu vârste

cuprinse între 18-35 de ani, cu posibilitatea e deplasare pentru o perioadă de cel mult 12

luni) şi societăţilor care deplasează forţă de muncă în baza contractelor de prestări

servicii între cele două state110. Deplasările nu sunt contingentate (cu excepţia categoriei

stagiari, pentru care se stabileşte un număr limită de 50 persoane pentru un an), urmând a

răspunde necesităţilor de pe piaţa forţei de muncă din cele două ţări (din perspectiva care

ne interesează pe noi, Spania). Acordul cu Spania, prin raportare la actele similare

semnate anterior, este mult mai detaliat sub aspectul procedurilor şi are o arie de

cuprindere mai largă. Se fac referiri la cooperarea bilaterală „...în vederea controlului

circulaţiei persoanelor”, specificându-se în textul actului „...lupta împotriva imigraţiei

ilegale, a falsificării documentelor şi, în special, împotriva traficului ilicit cu fiinţe

umane.” (art. 13). Este pentru prima oară când „imigraţia ilegală” apare în textul unui

acord şi se exprimă explicit intenţia de reducere a acesteia. Acordul cu Spania introduce,

pentru prima oară într-un acord al României de acest gen şi prevederi legate de

întoarcerea lucrătorilor plecaţi pentru perioade determinate şi modalităţile de sancţionare

a acestora. Interesantă este, de asemenea, ideea instituirii unui comitet mixt de

coordonare „...responsabil pentru:

a) urmărirea aplicării prezentului acord şi stabilirea măsurilor necesare în acest sens;

b) propunerea revizuirii prezentului acord dacă este cazul;

c) difuzarea informaţiei necesare privind conţinutul acordului în ambele state;

d) soluţionarea dificultăţilor care ar putea interveni în aplicarea acordului.” (art. 15)

Acordul cu Spania pare să aducă o nouă perspectivă asupra migraţiei: proces

complex, greu de controlat, în dinamică accentuată, cu multiple componente şi aspecte de

infracţionalitate asociate, care necesită acţiuni concertate din partea mai multor instituţii

în vederea controlului. Dincolo de perspectiva asupra migraţiei, acordul cu Spania aduce

modificări esenţiale şi în câmpul activităţii de mediere din România (cel puţin prin 110 Interesant este faptul că, pentru acelaşi gen de deplasări (cu menţiunea că în locul lucrătorilor permanenţi este vorba de lucrători temporari), cu Germania a fost nevoie de semnarea a trei acorduri, în decursul a nouă ani.

intermediul OMFM): Spania devine în scurt timp al doilea partener, după Germania,

pentru exportul de forţă de muncă.

După acordul cu Spania urmează o nouă perioadă de „linişte”. Acordul cu Franţa

apare în momentul în care Franţa (2004) nu se mai numără printre destinaţiile active. Este

vorba de adăugarea unui nou partener pentru schimbul de stagiari (pe perioade cuprinse

între 3-12 luni, cu posibilitate de prelungire până la 18). Acordul este contingentat la 300

indivizi pe ani, iar noutatea pe care o aduce e desemnarea explicită a OMFM drept

instituţie responsabilă pentru aplicarea acordului pentru partea română. (Este de altfel

primul acord semnat după „intrarea în drepturi” a OMFM).

Un nou acord cu Germania, devenită deja partener tradiţional al statului român, în

2005, înlocuieşte, lărgind spaţiul de recrutare, înţelegerea din 1999. Noul act se referă la

medierea de lucrători români, în regim nominal sau anonim, pentru durate determinate, ca

lucrători sezonieri (perioadă de contract de maxim 4 luni intr-un an calendaristic), ajutor

de lucrător în parcurile de distracţii (durata contractului - până la 9 luni pe durata unui an

calendaristic), ajutor casnic în gospodăriile cu persoane care necesită îngrijiri speciale

(durata maximă de 3 ani). O schimbare semnificativă în situaţia emigraţiei legale este de

aşteptat să apară în urma intrării în vigoare a acordului cu Italia, principala destinaţie

pentru traseele private actuale pentru muncă.111 Acordul, semnat în 2005 şi publicat în

Monitorul Oficial în 2006112 poate fi caracterizat mai degrabă ca o înţelegere de principiu

în domeniul circulaţiei forţei de muncă între cele două state. Este afirmarea necesităţii şi

intenţiei de implicare în supravegherea schimbului de forţă de muncă în condiţiile

respectării legislaţiei fiecăruia dintre celor două state, subliniind necesitatea colaborării

bilaterale continue în acest scop.

Securitatea socială a lucrătorilor migranţi

Una dintre cele mai complicate probleme pe care le ridică circulaţia forţei de

muncă la nivel internaţional este cea a coordonării sistemelor de protecţie socială ale

ţărilor de origine şi destinaţie, astfel încât, lucrătorii, care se încadrează în muncă legal să

111 SANDU D., Locuirea temporară în străinătate. Migraţia economică a românilor: 1990-2006, ed. FSD, Bucureşti, 2006, p. 123112 Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 375 din data de 2 mai 2006

poată beneficia de drepturile asociate acestui statut. Cum, cât şi la ce sistem contribuie

cetăţenii unui stat încadraţi legal pe piaţa forţei de muncă pe teritoriul altui stat, cum, cât

şi care sunt beneficiile la care sunt îndreptăţiţi, cum sunt calculate beneficiile ce le revin

şi din partea cărui stat, sunt numai o parte din întrebările complexe cărora statele,

indiferent dacă sunt preponderent state de origine sau state de destinaţie sunt obligate să

le răspundă.

Încheierea de documente juridice bilaterale în domeniul protecţiei sociale

reprezintă unul dintre instrumentele utilizate pentru reglementarea acestui gen de

probleme. Interesul şi preocuparea pentru utilizarea unor asemenea instrumente ar fi

normal să crească pe măsură ce numărul cetăţenilor proprii muncind legal pe teritoriul

altor state sau numărul cetăţenilor altor state muncind legal pe propriul teritoriu este mai

mare. În perioada de preaderare, acordurile bilaterale în domeniul securităţii sociale

păreau a fi devenit mai degrabă „exerciţii pregătitoare” pentru integrare.

“Din perspectiva aderării României la Uniunea Europeană, aplicarea

acordurilor bilaterale încheiate de România în domeniul asigurărilor sociale reprezintă

un exerciţiu esenţial pentru pregătirea structurilor administrative române în vederea

asumării, la momentul aderării, a unei părţi importante a obligaţiilor de stat membru.

De altfel, acest lucru a fost confirmat în dialogul permanent cu reprezentanţii Comisiei

Europene care, în cadrul negocierilor de aderare, ne-au încurajat eforturile depuse în

sensul negocierii şi aplicării acordurilor bilaterale în domeniul securităţii sociale.”113

Aşa cum am văzut, fenomenul migraţiei - temporare şi permanente s-a extins

odată cu schimbările din Europa de Est şi Occidentală. Motivaţiile migranţilor au variat

de la căutarea unor oportunităţi mai bune pentru a-şi îmbunătăţi standardul de viaţă, la

reacţii, la situaţii extreme cum sunt războiul, persecuţiile, violenţa, sărăcia. Situaţiile

extreme au favorizat cristalizarea criminalităţii organizate în reţele, practicând traficul de

persoane ale căror drepturi fundamentale sunt violate. Aceste reţele criminale s-au extins

datorită faptului ca statele au dus o luptă izolată împotriva problemelor de migraţie. În

acelaşi timp, capacitatea de aplicare a legislaţiei de combatere a traficului de persoane

este încă redusă, în pofida restricţionării severe a posibilităţilor oficiale de a migra. Faptul

a impus depăşirea nivelului naţional ca palier unic de abordare şi soluţionare a

113 SANDU D., Locuirea temporară în străinătate. Migraţia economică a românilor: 1990-2006, ed. FSD, Bucureşti, 2006, p. 123

problemelor migraţiei ilegale, precum şi identificare unei acţiuni comune pe plan

regional.

Având în vedere cele spuse mai sus, este evident ca posibilităţile României de a

combate migraţia ilegală depind în mod considerabil de colaborarea cu statele învecinate

şi cu Uniunea Europeană. Dovada unui management eficient al fenomenului migraţiei

muncii care să reducă migraţia ilegala şi să stopeze pătrunderea infractorilor în statele

Uniunii Europene, este crucială pentru schimbarea imaginii extrene a ţării şi pentru

îmbunătăţirea condiţiei cetăţenilor români aflaţi la lucru în străinătate în condiţii legale.

Interesul pentru susţinerea muncitorilor romani care activează în străinătate trebuie să

aibă în vedere mai ales aportul acestora la dezvoltarea generală a ţării. Banii trimişi până

acum în ţară de cele aproape 2 milioane de persoane care lucrează în Occident au

influenţat puternic economia naţională, reprezentând o sursă esenţială de reducere a

sărăciei. Cu toate acestea, majoritatea populaţiei din România continuă să aibă venitul

minim cel mai scăzut din Europa, de 72 euro, mai mic pana si decât cel al Bulgariei, de

77 euro, in timp ce in Ungaria sau Polonia salariul minim este de trei ori mai mare. 114

În aceste condiţii este clar că, pentru români, munca în străinătate rămâne încă,

pentru mult timp, o perspectivă de bază în căutarea de oportunităţi economice, mai ales în

contextul aderării la Uniunea Europeană. România trebuie să menţină şi să consolideze

relaţiile deja existente cu ţările cu care colaborează în domeniul schimbului forţei de

muncă, încât să sporească numărul contractelor în statele partenere şi să identifice un

număr cât mai mare de potenţiali ofertanţi de locuri de muncă în străinătate. Celor

interesaţi de munca în străinătate trebuie să li se asigure accesul cât mai larg la o slujbă

legală şi la sistemul de securitate al ţării de destinaţie, respectiv contribuţia la fondul de

pensii, ajutorul de şomaj şi asigurarea medicală, drepturi de care beneficiază, din păcate,

doar o parte infimă a muncitorilor români care lucrează acum în Occident.

4.2. Politica privind azilul

Politica privind azilul reprezintă o componentă importantă în cadrul

managementului imigraţiei. Prin domeniul azilului se înţeleg toate aspectele legate de

procedura de acordare a unei forme de protecţie, regimul juridic al străinilor pe parcursul

114 http://www.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?ids=6010&idm=1,39&idl=1 accesat la data de 01.06.2008

procedurii de acordare a unei forme de protecţie, precum şi după obţinerea acesteia.

Instituţiile statului, în colaborare cu societatea civilă, au obligaţia de a implementa

politicile privind azilul astfel încât să se asigure respectarea drepturilor individuale ale

persoanelor îndreptăţite să primească o formă de protecţie în cadrul sistemului de azil,

adaptând permanent mijloacele de combatere a abuzurilor la sistemul de azil.

Problematica dreptului de azil, bine legată de cea a migraţiei este şi va rămâne una

independentă de eventualele consideraţii asupra unei politici de imigrare mai deschise.

Baza legală în adoptarea actelor normative de reglementare a acestui domeniu

este reprezentată atât de convenţiile şi tratatele internaţionale la care România este parte,

dar şi de prevederile art.18, alin(2) din Constituţia României115. Actul normativ intern

care reglementează problematica azilului în România este, pentru moment, Ordonanţa

Guvernului 102/31.08.2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România116, care a

înlocuit Legea 15/1996117 ce reglementa anterior acest domeniu. Prin adoptarea acestei

ordonanţe s-au pus bazele unei proceduri speciale de strictă aplicare, depăşindu-se astfel

una dintre etapele procesului de armonizare legislativă cu aquis-ul comunitar în domeniul

Justiţiei şi Afacerilor Interne.

Revizuirea legislaţiei române în ceea ce priveşte procedura de azil şi formele

internaţionale de protecţie este în continuă dinamică. În momentul de faţă s-a elaborat un

nou proiect de lege – Legea privind azilul în România – act ce urmăreşte uniformizarea şi

alinierea legislaţiei române în domeniu, cu ultimele prevederi din cadrul aquis-ului

comunitar. Proiectul a fost supus dezbaterii publice în cadrul procesului de transparenţă

decizională, astfel că toate instituţiile mai mult sau mai puţin implicate în problematica

azilului să-şi exprime acordul sau să facă propuneri.

115 Dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu respectarea tratatelor şi a convenţiilor internaţionale la care România este parte.116 Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 436 din 3 septembrie 2000. Aprobată cu modificări prin Legea nr.323/2001 şi ulterior prin Legea 264/2002 privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr.13/2002 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de Guvern 102/2000117 La data intrării în vigoare a OG 102/2000 s-a abrogat Legea nr. 15/1996 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 5 aprilie 1996; Hotarârea Guvernului nr. 1.182/1996 pentru aplicarea Legii nr. 15/1996 privind statutul şi regimul refugiatilor în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 26 noiembrie 1996; Hotarârea Guvernului nr. 322/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 179 din 25 aprilie 2000; art. 7 şi 8 din Hotarârea Guvernului nr. 417/1991 privind constituirea Comitetului Român pentru Probleme de Migrări, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 31 octombrie 1995, cu modificările ulterioare, precum şi orice alte dispoziţii contrare.

Pornind de la necesitatea aplicării Regulamentelor Uniunii Europene şi a

transpunerii în legislaţia naţională a principalelor Directive elaborate pe plan european în

domeniul azilului, legislaţia naţională a fost modificată şi completată în următoarele

privinţe:

· Reformularea definiţiei refugiatului, a clauzelor de încetare, retragere şi anulare

a statutului de refugiat şi introducerea principiului nereturnării referitor la persoanele

aflate în procedura de acordare a statutului de refugiat, în vederea armonizării depline cu

textul Convenţiei de la Geneva din 1951 şi al Protocolului de la New York din 1967

privind statutul refugiaţilor la care România a aderat fără rezerve prin Legea 46/1991;

· A fost înlaturată diferenţa de regim juridic între persoanele care au primit statut

juridic de refugiat şi cele a care au dobândit protecţie umanitară condiţionată. Astfel, se

reglementează accesul ambelor categorii de persoane la aceleaşi drepturi.

· În vederea îmbunătăţirii asistentei acordate solicitanţilor statutului de refugiat s-

a stabilit creşterea sumelor aferente alocaţiilor de hrană şi cazare precum şi introducerea

unei alocaţii noi reprezentând bani de buzunar, în concordanţă cu prevederile Directivei

Consiliului European 2003/9/EC din 27 ianuarie 2003 privind standardele minime pentru

primirea solicitanţilor de azil.

· Pentru soluţionarea unor situaţii de natură procedurală apărute în practică şi

pornind de la necesitatea îmbunătăţirii calităţii procedurii, s-a eliminat competenţa

alternativă a instanţelor care soluţionau cereri de acordare a statutului de refugiat. Astfel,

Oficiul Naţional pentru Refugiaţi din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor a

devenit parte în procesele ce au ca obiect cererile de acordare a statutului de refugiat

acordându-i-se personalitate juridică.

O preocupare majoră a Oficiului Naţional pentru Refugiaţi a reprezentat-o

neînregistrarea nici unui caz de refuzare a accesului la procedură dacă acesta era

întemeiat sau al vreunui caz de returnare a unei persoane în nevoie reală de protecţie

internaţională. Pentru a avea o imagine generală a fenomenului azilului în România este

interesant de urmărit care este evoluţia cererilor de azil din 1991118 şi până în 2005:

118 Odată cu ratificarea de către România a Convenţiei de la Geneva din 1951 privind statutul refugiaţilor şi a Protocolului de la New York din 1967 privind statutul refugiatilor. Cifrele din grafic includ şi solicitările pentru formele subsidiare de protecţie – protecţie umanitară temporară sau protecţie umanitară condiţionată.

Figura 4.2.1 Evoluţia numărului cererilor de azil în prioada 1991- 2005 119

Observăm în graficul de mai sus o creştere în amploare însoţită de unele variaţii

uşor imprevizibile ale fenomenului azilului în prima decadă, şi o scădere a numărului

cererilor de azil în perioada 2001-2005, scădere determinată de măsurile de securizare a

frontierelor de către Ministerul Administraţiei şi Internelor.

Majoritatea cererilor sunt preluate direct de către Oficiul National pentru

Refugiaţi, atât prin sediul central cât şi prin sucursalele sale, fiind urmat îndeaproape de

Centrul O.N.R. Otopeni şi Punctele Poliţiei de Frontieră. Pentru că o mare parte dintre

solicitanţii de azil pătrund în ţară pe calea aerului, Oficiul Naţional pentru Refugiaţi are

în vedere deschiderea de noi centre în cadrul aeroporturilor internaţionale din ţară precum

Timişoara, Iaşi, Cluj, Constanţa (inclusiv în portul naval Constanţa).

Cu toate acestea numeroase persoane pătrund ilegal în ţara noastră, cu

preponderenţă în ultimii ani, refugiaţi din India şi China. Variaţia procentului acestora şi

încearcarea de obtinere a unei forme de protecţie în ţara noastră, începând din 1995 şi

până în 2007 arată astfel:

119http://www.mai.gov.ro/Documente/Strategii/MIGRATIA%20SI%20AZILUL%20IN%20ROMANIA%20 %20martie%202006.pdf accesat la data de 03.06.2008

Figura 4.2.2 Intrări ilegale 1995- 2007 120

O preocupare deosebită a Oficiului Naţional pentru Refugiaţi o reprezintă

activităţile concrete desfăşurate pe linia combaterii migraţiei ilegale. În acest sens merită

evidenţiate:

- aplicarea principiului de ţară terţă sigură

- aplica rea procedurii accelerate în cazul cererilor evident nefondate

- reducerea timpului de procesare a unei cereri de azil

- comunicarea operativă a persoanelor ce au părăsit centrele de cazare

- comunicarea operativă la Autoritatea pentru Străini, în vederea luării măsurilor de

scoatere din ţară, a persoanelor a căror cereri au fost respinse definitiv şi irevocabil

- încheierea unui acord cu Organizaţia Internaţională pentru Migraţie în vederea

repatrierii voluntare a persoanelor care au trecut prin procedura de azil

- încheierea de protocoale cu celelalte structuri din sistemul de apărare, ordine publică şi

siguranţă naţională, cu referire concretă la măsuri de combatere a migraţiei ilegale.

Pentru controlul fenomenului de azil Oficiul Naţional pentru Refugiati, se află în

contact direct cu structurile Poliţiei de Frontieră şi Autorităţii pentru Străini, în vederea

unei soluţionări judicioase a tuturor cererilor de azil. În acest sens, O.N.R. asigură

serviciu de permanenţă (24 ore din 24). Conlucrarea cu aceste instituţii se face printr-o

serie de protocoale de cooperare care sunt reînnoite periodic. An de an circuitul unei

cereri de azil a fost gândit şi discutat permanent prin consultarea atât a specialiştilor din

cadrul ONR, cât şi ai celor de la alte structuri implicate în fenomenul azilului.

120 Ibidem

Noile reglementării privind statutul şi regimul refugiaţilor permit scurtarea

procedurii, soluţionarea rapidă a cererilor evident nefondate şi a abuzurilor, cu toate

acestea fiind necesară trecerea la utilizarea sistemelor informatice, care permit

compararea rapidă a amprentelor digitale ale solicitanţilor statutului de refugiat,

eliminându-se tendinţa unora de a formula cereri de azil sub identităţi diferite. Aceste

sisteme vor trebui să includă şi amprentele străinilor depistaţi cu şedere ilegală sau care

au trecut fraudulos frontiera. Pentru satisfacerea acestor nevoi autorităţile române au

trecut la crearea sistemul informatic EURODAC121 şi la implementarea Regulamentelor

Dublin.122

4.3. Politica privind integrarea socială a străinilor

Prin legislaţia în domeniul integrării sunt definite categoriile de străini care

beneficiază de programe speciale de integrare. Toate măsurile în domeniu urmăresc

susţinerea participării active a străinilor care domiciliază sau au reşedinţa pe teritoriul

României, la viaţa socială, economică şi culturală a ţării, contribuind astfel la dezvoltarea

unei relaţii bazate pe încredere şi responsabilitate reciprocă între aceştia şi societatea

românească.

Conform Ordonanţei Guvernului nr.44/2004 privind integrarea socială a străinilor

care au dobândit o formă de protecţie în România, integrarea socială reprezintă, aşa cum

am afirmat, procesul de participare activă a străinilor care au dobândit o formă de

protecţie în România la viaţa economică, socială şi culturală a societăţii româneşti, iar

pentru realizarea acestui lucru este necesară derularea unor programe de integrare şi

facilitarea accesului la o serie de drepturi economice şi sociale: dreptul la un loc de

muncă, dreptul la educaţie, dreptul la asistenţă medicală şi socială şi dreptul la o locuinţă.

Străinii înscrişi în programele de integrare participă la sesiuni de acomodare

culturală şi consiliere socială si psihologică, după un plan individual de integrare întocmit

pentru fiecare persoană adultă, sesiuni organizate şi derulate de personalul Oficiul

Naţional pentru Refugiaţi. Autoritatea pentru Străini poate dispune măsura îndepartării de

pe teritoriul României (prin emiterea de dispoziţii de părăsire a teritoriului şi prin

121 Baza europeană de amprente digitale122 Au ca scop determinarea statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil introduse într-un stat membru al UE, în Norvegia sau Islanda de un resortisant al unei ţări terţe.

returnare forţată) împotriva străinilor intraţi ilegal, a căror şedere în România a devenit

ilegală ori al căror drept de şedere a fost anulat sau revocat, şi, după caz, poate dispune

măsura interzicerii intrării în România pentru o perioadă determinată.

Totodată, Autoritatea pentru Străini pune în executare măsura de siguranţă a

expulzării dispusă de instanţa de judecată şi îndepărtează de pe teritoriul naţional străinii

declaraţi ca indezirabili de către procurorul anume desemnat de la Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Bucureşti.

Dispoziţia de părăsire a teritoriului României constituie decizia Autorităţii pentru

Străini sau a formaţiunilor sale teritoriale, care obligă un străin să părăsească teritoriul

României într-un termen stabilit. Această dispoziţie reprezintă principalul instrument

pentru îndepărtarea străinilor de pe teritoriul României şi se bazează pe respectarea

benevolă de către cel în cauză a deciziei autorităţilor române.

Figura 4.3. Situaţia dispoziţiilor de părăsire a teritoriului în 2004 şi 2005123

Diferenţa dintre numărul dispoziţiilor de părăsire acordate şi numărul străinilor

ieşiţi se justifică prin faptul că aceştia nu au ieşit din ţară în termenul acordat prin

dipozitie. Pentru această categorie, Autoritatea pentru Străini ia măsurile necesare

depistării şi efectuează demersuri în vederea returnării. În cazul în care străinul nu a

părăsit teritoriul României în termenul prevăzut în dispoziţie din motive obiective, se

poate emite o nouă dispoziţie la solicitarea scrisă a acestuia.

În cazurile prevăzute de lege, împotriva străinilor îndepărtaţi de pe teritoriul

României, Autoritatea pentru Străini poate dispune şi măsura interdicţiei de a mai intra pe

teritoriul României, indiferent dacă îndepărtarea s-a făcut prin dispoziţie de părăsire sau 123http://www.mai.gov.ro/Documente/Strategii/MIGRATIA%20SI%20AZILUL%20IN%20ROMANIA%20 %20martie%202006.pdf accesat la data de 03.06.2008

escortarea străinului. O altă formă de repatriere a cetăţenilor străini este repatrierea

voluntară, o formă modernă de îndepărtare a celor cu şedere ilegală de pe teritoriul unui

stat, fiind caracterizată în primul rând de caracteristica de voluntariat a îndepărtării, dar şi

de faptul că implicarea autorităţilor, văzute ca forţă coercitivă a statului, se manifestă

numai prin asigurarea fondurilor necesare.

Analizând aspectele enunţate, putem cu siguranţă afirma că, dacă în anii anteriori

România constituia cu preponderenţă un punct de tranzit pentru cetăţenii străini din ţările

cu potenţial migrator, în ultima perioadă de timp se constată că ţara noastră devine pe zi

ce trece şi o destinaţie pentru această categorie. Prevederile legale şi procedurile existente

în domeniul admisiei străinilor este exigent şi oferă autorităţilor române instrumentele

necesare realizării unui management adecvat condiţiilor de admisie încă din momentul

solicitării vizei de intrare la misiunile diplomatice ale statului român.

Observăm că negocierile de aderare a României la Uniunea Europeană au

determinat, în ultimii ani, modificări substanţiale ale normelor de drept care

reglementează regimul juridic al străinilor şi azilul în ţara noastră, în vederea asigurării

conformităţii cu legislaţia comunitară în domeniu şi cu alte instrumente juridice cu

caracter internaţional la care statul român este parte.

Aşa cum putem remarca, cetăţenii români care doresc să lucreze în străinătate se

bucură de o serie de drepturi şi avantaje. Dar ce este important de ştiut, este şi faptul că şi

statul român asigură, protecţia cetăţenilor români care lucrează în străinătate. Preocuparea

principală a acestei analize a fost în primul rând să identifice tocmai acele acţiuni pe care

statul român le-a întreprins din perspectiva controlului migraţiei, relaţionate cu evoluţiile

procesului în sine. Este evidentă introducerea unei dimensiuni de dinamică a măsurilor.

Interesul nu s-a concentrat în general, asupra politicilor de migraţie, ci mai degrabă de

forma pe care o cunoaşte astăzi migraţia românească: emigraţia pentru muncă (indiferent

de gradul de clandestinitate sau legalitate pe care îl implică).

Perioada de 18 ani despre care vorbim este însă greu de evaluat din perspectiva

legislaţiei adoptate. Migraţia este un fenomen dinamic iar unele iniţiative legislative pot

fi abandonate dacă devin lipsite de şanse. Prima intervenţie legislativă importantă ar

putea fi considerată, aşa cum am văzut cea din 1996. Sunt însă măsuri reactive, care

vizează o singură destinaţie (Israelul). Abia în 2000 se încearcă reglementări pe traseele

legale cu mediere privată. Intervenţia poate fi caracterizată mai degrabă ca ezitantă cu

reveniri şi schimbări la nivel legislativ.

Anii 2004-2005 par a marca începutul unei noi etape în preocuparea statului

român pentru migraţie. Apariţia legii 248/2005 rivind regimul liberei circulaţii a

cetăţenilor români în străinatate, este un semn al schimbării viziunii asupra migraţiei, de

la simplista condamnare a migraţiei derulate pe trasee private şi eforturile pentru

„blocarea” ei, la încercarea de a răspunde necesităţilor migranţilor, la eforturile de

cunoaşte, a proteja, a reglementa, a garanta.

CONCLUZII

Am văzut din cele prezentate anterior că strategia naţională a României privind

migraţia exprimă principiile generale şi liniile directoare pentru stabilirea politicii statului

român în ceea ce priveşte admisia, şederea, părăsirea teritoriului de către străini, imigraţia

forţei de muncă, acordarea formelor de protecţie precum şi combaterea imigraţiei ilegale.

De asemenea, am stabilit în aceeaşi măsură, că statul român se orientează în

direcţia realizării a patru politici: politica privind imigraţia controlată, politica privind

prevenirea şi combaterea imigraţiei ilegale, politica privind azilul şi cea privind

integrarea socială a străinilor.

Putem astfel concluziona că România adoptă o politică activă şi flexibilă în

domeniul imigraţiei controlate, adaptată la condiţiile naţionale, regionale şi

internaţionale, inclusiv prin atenta monitorizare a admisiei şi şederii străinilor. Un statut

special se acordă cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic

European. Pentru străinii proveniţi din ţări cu potenţial migrator ridicat sunt elaborate

proceduri specifice, care includ încheierea de acorduri şi convenţii internaţionale. Pentru

o dezvoltare economică durabilă, în concordanţă cu interesul naţional al României,

politica în domeniul imigraţiei controlate urmăreşte atragerea şi accesul investitorilor

străini.

Statul român însă nu a putut oferi sprijin tuturor celor implicaţi în procesul

migraţiei şi nu în manieră completă. Şi asta din cel puţin două motive: pe de o parte

pentru că migraţia este unul dintre fenomenele totale cu implicaţii în domenii multiple şi

influenţată de decizii din cele mai diferite domenii. Pe de altă parte pentru că, în ciuda

„impresiei” generale că statul român nu s-a implicat în controlul migraţiei, o mare parte

dintre măsurile adoptate în perspectiva integrării în Uniunea Europeană au afectat

puternic migraţia românească pentru că, cel puţin destinaţiile majore ale emigraţiei pentru

muncă din România sunt state ale Uniunii Europene.

În consecinţă, politica privind admisia şi reglementarea şederii în scopul

desfăşurării de activităţi comerciale este adresată cu prioritate investitorilor cu potenţial

economic ridicat şi implementată de către instituţiile guvernamentale competente în

cooperare cu organizaţiile relevante în acest domeniu. Politica privind admisia în scop de

98

muncă oferă posibilitatea accesului pe piaţa muncii a străinilor, luând în considerare atât

necesitatea protejării pieţei interne a muncii cât şi interesele de ordin economic ale

României, folosind o abordare utilitaristă.

În funcţie de cerinţele pieţei muncii, periodic, se elaborează programe speciale

vizând facilitarea accesului anumitor categorii profesionale de străini, pentru perioade

determinate. Participarea străinilor pe piaţa muncii este susţinută de un set de măsuri de

protecţie socială adecvate, în conformitate cu legislaţia română armonizată la standardele

Uniunii Europene, precum şi cu cele prevăzute în tratatele, convenţiile şi acordurile la

care România este parte.

În ceea ce priveşte controlul imigraţiei ilegale, soluţiile durabile de prevenire a

imigrării pe scară largă din regiuni dezavantajate ale lumii către continentul european pot

implica oferirea de asistenţă în procesul de dezvoltare, acorduri comerciale favorabile

pentru ţările cu potenţial migrator ridicat şi creşterea respectului pentru drepturile omului.

Autorităţile competente trebuie să implementeze măsuri specifice pentru a creşte nivelul

de monitorizare a fluxurilor migratoare ilegale ce afectează teritoriul României.

Dacă în anii anteriori România constituia cu preponderenţă un punct de tranzit

pentru cetăţenii străini din ţările cu potenţial migrator, în ultima perioadă de timp se

constată că ţara noastră devine pe zi ce trece şi o destinaţie pentru această categorie.

Prevederile legale şi procedurile existente în domeniul admisiei străinilor este exigent şi

oferă autorităţilor române instrumentele necesare realizării unui management adecvat

condiţiilor de admisie încă din momentul solicitării vizei de intrare la misiunile

diplomatice ale statului român.

Un alt aspect pe care l-am constatat în urma acestei lucrări a fost cel referitor la

politica în domeniul azilului, care se aplică astfel încât imigranţii economici să nu poată

obţine o formă de protecţie în România prin procedura de azil. Fiecare solicitare de azil

trebuie procesată şi analizată individual, menţinând durata redusă a procesării

solicitărilor. Intervievarea atentă a solicitanţilor de azil de către personal specializat, cu

un grad ridicat de experienţă şi având acces la informaţii detaliate despre condiţiile în

ţările de origine ale solicitanţilor, precum şi soluţionarea cererilor de azil în etapa

judiciară de către judecători deplin calificaţi reprezintă condiţii vitale.

99

Acordarea unei forme de protecţie prin intermediul sistemului de azil se face doar

pe baza evaluării individuale a circumstanţelor specifice fiecărui caz. Mecanisme de

asigurare a protecţiei împotriva returnării pot fi activate în cazul unor conflicte

internaţionale la care România nu este parte. În astfel de situaţii excepţionale autorităţile

competente pot abdica de la principiul analizării individuale a cazurilor.

Autorităţile cu competenţă în domeniul azilului cooperează pentru asigurarea

accesului neîngrădit la procedura de azil, pentru a se asigura că nici o persoană nu e

returnată înainte de finalizarea procedurii de azil, pentru respectarea principiului

confidenţialităţii şi asigurarea protecţiei datelor personale, pentru identificarea

solicitanţilor de azil care nu deţin documente de identitate, pentru a contribui la

combaterea terorismului, pentru identificarea şi asigurarea asistenţei necesare a

solicitanţilor de azil, în special categoriilor de persoane vulnerabile (victimele persecuţiei

pe bază de gen/sex, minori neînsoţiţi, victime ale torturii, persoane în vârstă etc), pentru a

contribui la returnarea în siguranţă şi demnitate a solicitanţilor de azil respinşi definitiv şi

irevocabil, precum şi în alte domenii relevante ale azilului.

Dintr-o altă perspectivă, măsurile luate în domeniul integrării străinilor urmăresc,

în principal, angajarea în muncă, accesul la sistemul de asigurări sociale şi asigurări

sociale de sănătate, accesul la o locuinţă, accesul la servicii medicale, la educaţie şi

învăţarea limbii române şi facilitarea integrării culturale, menţinând în acelaşi timp

identitatea culturală a străinilor. Politica în acest domeniu exprimă dorinţa statului român

de a susţine potenţialul individual al persoanelor interesate, pentru ca străinii să devină

membrii activi ai comunităţilor locale şi să contribuie la dezvoltarea societăţii româneşti

în general.

Responsabilitatea pentru coordonarea programelor de integrare pentru refugiaţi şi

alte persoane cărora le-a fost acordată o formă de protecţie revine Oficiului Naţional

pentru Refugiaţi, ca structură specializată, responsabilă de implementarea politicilor

Guvernului României în domeniul azilului, în timp ce implementarea practică a

programelor de integrare este realizată de către această structură în colaborare cu

autorităţile centrale, autorităţile locale şi organizaţiile neguvernamentale.

Recunoscând faptul că dobândirea cetăţeniei române poate facilita procesul de

integrare a străinilor, statul român asigură accesul tuturor străinilor care domiciliază sau

100

au reşedinţa pe teritoriul României la procedura de obţinere a cetăţeniei române. Este de

o importanţă majoră ca persoanele implicate în acest domeniu, fie ele funcţionari publici

la toate nivelurile, publicul larg sau străinii înşişi, să fie conştiente în permanenţă de

importanţa sprijinirii procesului de integrare.

Pe fondul dezvoltării pe care migraţia internaţională a cunoscut-o în România în

perioada recentă, şi mai ales a manifestării efectelor sale, întrebări legate de rolul pe care

statul român l-a jucat, îl joacă sau îl poate juca în migraţie sunt tot mai frecvente.

Migraţia internaţională, în condiţiile în care vorbim despre milioane de români în afara

graniţelor, nu poate fi neglijată la nivelul politicilor de migraţie. Deşi ideea protecţiei

cetăţenilor români care lucrează în străinătate prin intermediul acordurilor bilaterale apare

explicit la nivel de legislaţie încă din anii 2000 şi statul român îşi construieşte un aparat

instituţional care să faciliteze şi să gestioneze migraţia legală pentru muncă, totuşi,

numărul acordurilor bilaterale poate fi apreciat mai degrabă ca redus. . De asemenea, în

vederea alinierii legislaţiei naţionale la acquis-ul comunitar este necasar să precizăm că

statul român are o viziune unitară asupra fenomenului migraţiei, şi urmăreşte asigurarea

unor proceduri mai bine coordonate, reducerea birocraţiei generată de faptul că

imigrantul relaţionează cu o singură instituţie, precum şi, cel mai important, un consum

raţional de fonduri financiare, resurse umane şi materiale.

Principala problemă care ar trebui rezolvată se referă la necesitatea ca autorităţile

române să îşi asigure, cât mai urgent, capacitatea instituţională de îndeplinire a

obligaţiilor de stat membru, precum şi de gestionare eficientă a problematicii din ce în ce

mai complexe, în domeniul migraţiei şi azilului, la nivel naţional

101

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

ALBU A.D.- Migraţia internaţionalã a forţei de muncã, ed. Ştiinţificã şi Enciclopedicã,

Bucureşti, 1987

ALEXANDRU MONICA, VINTILĂ MIHĂESCU - Între România şi Italia: traiectorii

migratoare din revista Societatea Reală nr. 4/2006

ANDREESCU DANIELA – NICOLETA, TEODORESCU AUREL - Emigraţia în scop

de muncă a românilor după 1990, ed. Yes SRL, Bucureşti, 2004

CONSTANTIN VALENTIN, Documente de bază ale comunităţii şi Uniunii Europene,

ediţia a II a, ed. Polirom, Iaşi, 2002

CONSTANTINESCU MIHAI, IORGOVAN ANTONIE, MURARU IOAN Constituţia

României revizuită comentarii şi explicaţii, ed. All Beck, Bucureşti, 2004

DADUSH URI - Relaţia de cauzalitate între procesul migraţiei şi dezvoltarea la nivel

global, ed. Jorens, Bruxelles, 2004 w. The Status Quo, ed. Yves Jorens, Munchen, 1998

DEX, ediţia a II-a, editura „Univers enciclopedic”, Bucureşti, 1998

DIMINESCU DANA - Circulaţia românilor după 1989, Editura YES SRL, Paris, 2004

DOBRE D. - Români în exil, emigraţie şi diaspora, ed. Pro Historia, Bucureşti, 2000

DRǍGOI V., ALEXANDRU C. - Migraţia şi azilul in contextul aderării României la

Uniunea Europeană, ed. Ministerului de Interne, Bucureşti, 2002

DRĂGUŢ AUREL - Migraţia internaţionalã şi problemele dezvoltãrii, ed. Politicã,

Bucureşti 1981

GARSON J.P., LOIZILLON A. - Changes and Challenges: Europe and Migration from

1950 to the Present, Bruxelles, 2003

GHOSH B. HUDDLED - Masses and Uncertain Shores, Insights into Irregular

Migration, International Organization for Migration, Martinus Nijhoff, 1998

GREENWOOD MICHAEL J. - The Early History Of Migration Research, ed.

International Regional Science Review, 2003

IDU NICOLAE şi ZAMFIRESCU IULIA - Costuri şi beneficii ale aderării la Uniunea

Europeană pentru ţările candidate din Europa Centrală şi de Est, ed. Institutul European

din România, Bucureşti, 2001

102

IDU NICOLAE - Analiza comparativă a stadiului negocierilor în vederea aderării la

Uniunea Europeană a statelor candidate din Europa Centrală şi de Est, ed. Institutul

European din România, Bucureşti, 2001

KHALED FOUAD ALLAM – Musulmanii în Europa creştină, ed. La Repubblica, 2004

LAZĂROIU SEBASTIAN - Migration trends în Selected Applicant Countries, ed. IOM,

Viena, 2003

LĂZĂROIU SEBASTIAN - Migraţia circulatorie a forţei de muncă din România.

Consecinţe asupra integrării europene, Bucureşti, 2003

PIORE MICHAEL J. - Birds of Passage: Migrants Labour and Indutrial Societies,

Londra, 1979

PREDA MARIAN - Politicile sociale ale Uniunii Europene, ed. Institutul European din

România, Bucuresti, 2002

PUIU AL. - Relaţii economice internaţionale, ed. Didacticã şi Pedagogicã, Bucureşti

1983

RITLI LASZLO, Dreptul la libera circulaţie a persoanelor în Uniunea Europeană,

Facultatea de Ştiinţe Politice şi Ştiintele Comunicării, Universitatea din Oradea, 2004

SANDU D. - Migraţia transnaţională a românilor din perspectiva unui recensământ

comunitar, din revista Sociologie Românească, Bucureşti, 2003

SANDU D., RADU COSMIN, CONSTANTINESCU M., CIOBANU O.- A country

report on Romanian migration abroad: stocks and flows after 1989

SANDU D. - Locuirea temporară în străinătate. Migraţia economică a românilor: 1990-

2006, ed. FSD, Bucureşti, 2006

SEE ABELLA - World Migration, ed. IOM, Geneva, 2003

ŞTEFĂNESCU TUDOR - Politicile Sociale ale Uniunii Europene, ed. Institutul

European din România, Bucureşti, 2002

TOANCHINÃ CAMELIA - Migraţia internaţionalã şi politicile sociale,ed. Lumen, Iaşi

2006

TRUICĂ GILDA, GEANĂ ELENA - Repere şi puncte de vedere referitoare la

dezbaterea privind viitorul Uniunii Europene,, ed. Institutul European din România,

Bucureşti, 2001

103

UNDP Moldova - Economic Policies for growth, employement and poverty reduction,

2005

van KRIEKEN PETER J. - The Migration Acquis Handbook, ed. T.M.C. Assre Press,

Haga, 2001

SITE-URI :

http://www.alternativesociale.ro/_images/servicii_sociale/publicatii_si_resurse/

UNICEF&AAS_Studiul_national_SA.pdf

http://www.armyacademy.ro/revista4/rev4_art6.html

http://www.avocaturaemigrare.ro/serviciu.aspx?sID=2

http://www.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?ids=6010&idm=1,39&idl=1

http://www.ectap.ro/articole/142.pdf

http://www.ectap.ro/articole/211.pdf

www.europa.eu.int

www.europa.eu.int/comm/employment_social/fundamri/movement/studies:“Migration 9.

in Europe:Lessons from the Past”

http://www.idee.ro/holocaust/pdf/emigrare.pdf

http://irx.sagepub.com/cgi/content/abstract/26/1/3

http://www.iccv.ro/romana/revista/rcalvit/pdf/cv2004.3-4.a08.pdf

www.mie.ro

http://www.migrationonline.cz

http://www.migratie.md/news/901/

http://209.85.129.104/search?q=cache:qJ1B1RV5Y9sJ:www.mae.ro/index.php%3Funde

%3Ddoc%26id

%3D29671+migratia+in+australia&hl=ro&ct=clnk&cd=2&gl=ro&client=firefox-a

http://www.psdm.md/ro/centert.asp?page=27&idDocument=463

http://ro.altermedia.info/minoritati/imigratia-culturi-in-miscare_2793.html

http://news.softpedia.com/news/1/2004/May/8239.shtml din data de 12.02.2008

http://www.sferapoliticii.ro/sfera/116-117/art11-dragulin.html

http://www.sociologieromaneasca.ro/1999/articole/sr1999.3-a1.pdf

104

ARTICOLE SI TEXTE DE LEGE:

1. Decizia Curţii Constituţionale nr. 631 din 24 noiembrie 2005 publicată în Monitorul

Oficial nr. 1127 din 14 decembrie 2005, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a

dispoziţiilor art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 112/2001 privind

sancţionarea unor fapte săvârşite în afara teritoriului ţării de cetăţeni români sau de

persoane fără cetăţenie domiciliate în România

2. Decretul de Lege 10/1990 privind regimul paşapoartelor şi al călătoriilor în străinătate.

3. HOTĂRÂRE nr. 1326 din 19 august 2004 pentru modificarea şi completarea Hotărârii

Guvernului nr. 737/2003 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Muncii,

Solidarităţii Sociale şi Familiei, publicată în Monitorul Oficial nr. 792 din 27 august 2004

4. Hotărârea de Guvern 384/2001, privind protecţia cetăţenilor români ce lucrează în

străinătate, ce abrogă Ordinele 311 şi 439 din 1996.

5. Legea 248/2005, privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate.

6. Ordonanţa de Urgenţă nr. 86/2001, pentru modificarea art.14 alin.(1) lit.e) din

Ordonanţa Guvernului nr.65/1997 privind regimul paşapoartelor în România

105

ANEXA 1

Decretul Lege 10 din 8 ianuarie 1990: liberalizarea paşaportului

Art. 1

Cetăţenii români, fără deosebire de rasă, naţionalitate, sex, limbă, religie, convingeri

politice, ocupaţie, se bucură de dreptul de a călători liber în străinătate.

Art. 2

Fiecare cetăţean român are dreptul la eliberarea unui paşaport pe baza căruia să poată

călători în străinătate, vizele române de intrare-ieşire fiind desfiinţate.

Prin hotărâre a guvernului se vor stabili sumele ce se asigură, prin schimb valutar,

cetăţenilor români care călătoresc peste graniţă.

Art. 5

Paşaportul dă dreptul la ieşirea şi intrarea în ţară prin toate punctele de frontieră deschise

traficului de călători, precum şi prin locurile stabilite prin înţelegeri internaţionale la care

România este parte.

Art. 6

În străinătate paşaportul dovedeşte identitatea, cetăţenia titularului, dând dreptul la

protecţie şi asistenţă din partea misiunilor diplomatice şi a oficiilor consulare ale

României.

106

ANEXA 2

Obligaţiile cetăţenilor români pe perioada şederii lor în străinătate (Legea 248/2005,

art. 5)

Art. 5

Pe perioada şederii lor în străinătate, cetăţenii români au următoarele obligaţii:

a) să respecte legislaţia României şi să nu desfăşoare activităţi de natură să compromită

imaginea României ori care să contravină obligaţiilor asumate de România prin

documente internaţionale;

b) să respecte legislaţia statului în care se află, precum şi scopul pentru care li s-a acordat

dreptul de a intra şi, după caz, de a rămâne pe teritoriul statului respectiv, în condiţiile

stabilite prin legislaţia acestuia sau prin documentele internaţionale încheiate cu

România;

c) să depună toate diligenţele în vederea acordării de ajutor cetăţenilor români aflaţi în

dificultate pe teritoriul statului pe care se află, informând cu privire la astfel de situaţii

misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României din statul respectiv;

d) în cazul stabilirii reşedinţei sau a domiciliului în străinătate, să informeze cea mai

apropiată misiune diplomatică sau oficiu consular al României;

e) să informeze cea mai apropiată misiune diplomatică sau oficiu consular al României cu

privire la orice schimbare intervenită în starea lor civilă.

107

ANEXA 3

Acordurile semnate de România în domeniul circulaţiei forţei de muncă

Ţara Anul Acord

Germania 1991 Convenţia dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii

Federale Germania privind trimiterea de personal român din

întreprinderi cu sediul în România pentru a activa pe baza de

contracte de lucrări.

Germania 1992 Convenţia dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii

Federale Germania în legătura cu ocuparea forţei de muncă pentru

ridicarea cunoştinţelor profesionale şi de limbă (Convenţie privind

personalul muncitor oaspete)

Republica

Libaneză

1995 Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Libaneze

privind

utilizarea forţei de muncă

Germania 1999 Înţelegere între Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale din România

şi Oficiul Federal al Muncii din Republica Federală Germania

privind angajarea de lucrători români pentru o activitate cu durată

determinată în Republica Federală Germania

Elveţia 2000 Acordului dintre Guvernul României şi Consiliul Federal Elveţian

cu privire la schimbul de stagiari

Ungaria 2001 Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Ungare

privind schimbul de stagiari

Ungaria 2001 Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Ungare

privind angajarea lucrătorilor sezonieri

Luxemburg 2001 Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Marelui Ducat de

Luxemburg privind schimbul de stagiari

Spania 2002 Acordul dintre România şi Regatul Spaniei pentru reglementarea şi

organizarea circulaţiei forţei de muncă între cele două state

Portugalia 2002 Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii

Portugheze privind şederea temporară în scopul angajării

lucrătorilor români pe teritoriul Republicii Portugheze

108

Franţa 2004 Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Franceze

cu privire la schimburile de stagiari

Germania 2005 Înţelegerea dintre Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi

Familiei din România şi Agenţia Federală a Muncii din Republica

Federală Germania cu privire la medierea lucrătorilor români pentru

prestarea unei activităţi cu durată determinată în Republica Federală

Germania

Italia 2006 Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Italiene

privind reglementarea şi gestionarea fluxurilor migratorii în scop

Tabel 1- Acordurile semnate de România în domeniul circulaţiei forţei de muncă

Anexa 4

Atribuţii ale Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale privind protecţia

cetăţenilor români care lucrează în străinătate (conform HG 1326/2004)

1. promovează, în colaborare cu celelalte instituţii competente, măsuri de asigurare şi

protejare a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor români care lucrează în străinătate,

precum şi de prevenire a abuzurilor de orice fel la adresa acestora;

2. facilitează menţinerea unei legături permanente cu ţara a cetăţenilor români care

lucrează în străinătate, astfel încât aceştia să îşi poată exercita drepturile constituţionale;

3. asigură consultanţă în litigii şi conflicte de muncă, în scopul respectării drepturilor

cetăţenilor români care lucrează în străinătate, potrivit legislaţiei aplicabile în statul

respectiv;

4. acordă sprijin, pe lângă autorităţile competente, în vederea rezolvării problemelor de

muncă şi sociale cu care se confruntă românii care lucrează în străinătate;

5. monitorizează, în colaborare cu Ministerul Afacerilor Externe, aplicarea acordurilor,

convenţiilor şi înţelegerilor încheiate de Guvernul României şi guvernele altor state,

precum şi a tratatelor internaţionale încheiate în numele României;

6. promovează acţiuni de informare şi conştientizare privind riscul muncii ilegale şi al

lipsei asigurărilor sociale;

109

7. pregăteşte condiţiile pentru integrarea în Uniunea Europeană şi pentru accesul, după

aderare, al cetăţenilor români pe piaţa forţei de muncă a Uniunii Europene;

8. propune modificarea şi, după caz, completarea legislaţiei naţionale în domeniul

protecţiei cetăţenilor români care lucrează în străinătate.

Powered by http://www.referat.ro/cel mai tare site cu referate

110