Poetului necunoscut

De Tudor Arghezi

Cind ti-ai pornit cladirea altarului visat. Vezi ca, furat de iazme, sa nu te fi inselat. De vreme ce-ai sa umbli prin suflete-n cuvinte, Te legi de la-nceputuri, visind, cu juraminte. Dezgropi pe om din bezna, faci stelele sa cinte. Sa n-ai desertaciune, nici har sa te-nspaiminte. Cu tainele nu-ncape de-a gluma sa te joci: Cite cuvinte-n carte, atitea-s si gaoci. Asteapta alte zmalturi, mai proaspete, si vor O scinteiere noua si dinlauntrul lor.

Un blestem te-mpresoara din veac in veac, dar tu Ii esti dator cladirii s-asculti de el, sau nu. Altarul ca sa fie si pietrele sa tie Cer inima si viata zidite-n temelie.

RugaciuneDe Octavian Goga

Ratacitor, cu ochii tulburi,Cu trupul istovit de cale,Eu cad neputincios, stapane,In fata stralucirii tale.In drum mi se desfac prapastii,Si-n negura se-mbraca zarea,Eu in genunchi spre tine caut:Parinte,-oranduie-mi cararea!In pieptul zbuciumat de doruriEu simt ispitele cum sapa,Cum vor sa-mi tulbure izvorulDin care sufletul s-adapa.Din valul lumii lor ma smulgeSi cu povata ta-nteleapta,In veci spre cei ramasi in urma,Tu, Doamne, vazul meu indreapta.Dezleaga mintii mele tainaSi legea farmecelor firii,

Sadeste-n bratul meu de-a pururiTaria urii si-a iubirii.Da-mi cantecul si da-mi luminaSi zvonul firii-ndragostite,Da-i raza soarelui de varaPleoapei mele ostenite.Alunga patimile mele,Pe veci strigarea lor o frange,Si de durerea altor inimiInvata-ma pe mine-a plange.Nu rostul meu, de-a pururi pradaUrsitei mastere si rele,Ci jalea unei lumi, parinte,Sa planga-n lacrimile mele.Da-mi tot amarul, toata trudaAtator doruri fara leacuri,Da-mi viforul in care urlaSi gem robiile de veacuri.De mult gem umilitii-n umbra,Cu umeri garbovi de povara...Durerea lor infricosataIn inima tu mi-o coboara.In suflet seamana-mi furtuna,Sa-l simt in matca-i cum se zbate,Cum tot amarul se revarsaPe strunele infiorate;Si cum sub bolta lui aprinsa,In smalt de fulgere albastre,Incheaga-si glasul de arama:Cantarea patimirii noastre.

Afară-i toamnă 

De Mihai Eminescu

Afară-i toamnă, frunza 'mprăştiată,Iar vântul svârlă 'n geamuri grele picuri;Şi tu citeşti scrisori din roase plicuriŞi într'un ceas gândeşti la viaţa toată.

Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,N'ai vrea ca nimeni 'n uşa ta să bată;Dar şi mai bine-i, când afară-i sloată, Să stai visând la foc, de somn să picuri.

Şi eu astfel mă uit din jet de gânduri,

Visez la basmul vechiu al zânei Dochii,În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri;

De odat'aud foşnirea unei rochii,Un moale pas abia atins de scânduri...Iar mâni subţiri şi reci mi-acoper ochii.