PIERRE HENRIProfesor la Institutul naţional

al tinerilor orbi din Paris

LOUIS BRAILLEInventatorul alfabetului orbilor 1809-1852

Editura ŞtiinţificăBucureşti, 1959

În româneşte de Gizi Ana Corodi

PIERRE HENRILA VIE ET L'OEUVRE DE LOUIS BRAILLE

Presses Universitaires de France 1952

CUVÂNT INTRODUCTIVAceastă lucrare nu este o viaţă romanţată, ci un studiu istoric şi critic. Socotim necesar să facem această

precizare, într-o epocă în care ziariştii şi cineaştii nu urmăresc decât să impresioneze şi să distreze adesea în dauna adevărului. Inventatorul sistemului universal al scrisului pentru orbi era el însuşi orb. Personalitatea sa este cu atât mai ameninţată să fie oarecum deformată, cu cât a avut o viaţă din cele mai modeste, iar orbirea constituie din totdeauna pentru cei care văd, un obiect de emoţie şi de mister, cu alte cuvinte, un obiect de curiozitate1. (1 Printre speculaţiile privitoare la simpatia pe care o inspiră orbirea semnalăm cartea americanului J. Alvin Kugelmas, apărută recent sub titlul: Prima istorie completă despre omul care a deschis porţile învăţăturii pentru orbii din toată lumea, New York 1951, Iulian Messner. Fruct al unei imaginaţii neînfrânate, conglomerat de erori, născociri, anacronisme şi lucruri de necrezut, această carte n-are nici cel puţin meritul de a fi realizat o ambianţă verosimilă. Este cu totul regretabil că unele periodice franţuzeşti au găsit cu cale să ne reveleze un Braille „Made in Hollywood”, în vreme ce adevărul simplu, el însuşi îndeajuns de emoţionant, le era atât de aproape.)

În 1909, Pierre Villey declara: „Prin faptele care o alcătuiesc, viaţa lui Braille, prezintă puţin interes; nu este decât o existenţă obscură”2. (2 Dare de seamă asupra sărbătoririi Centenarului lui Louis Braille, Paris, 1909, p. 8.)

Modestă poate; obscură nu. Viaţa lui Braille nu este lipsită de interes decât dacă o privim în afara mediului în care s-a desfăşurat. Reîncadrată în acest mediu, ne dăm de îndată seama că ea este o emanaţie a lui. Iată de ce acest volum reprezintă, în acelaşi timp, o contribuţie la istoria Institutului naţional al tinerilor orbi din Paris, care a fost o adevărată a doua patrie pentru Louis Braille, precum şi un studiu asupra psihologiei micii falange care a luptat acolo pentru a învinge obstacolele care i se ridicau în cale. Două izvoare de documentare ne-au fost îndeosebi preţioase: Biblioteca Valentin Hauy şi Muzeul Valentin Hauy (M.V.H.). Aceste două secţii ale Asociaţiei Valentin Hauy pentru binele orbilor posedă în colecţiile lor tot ceea ce s-a scris şi s-a realizat pentru şi de către orbi. Să ne fie îngăduit să aducem omagiul nostru public pentru, spiritul de prevedere al fondatorilor ei: Maurice de la Sizeranne şi Edgard Guillbeau. Vrem de asemenea să mulţumim domnului primar din Coupvray şi tuturor acelora care, din Franţa şi din străinătate, au binevoit să ne răspundă la cererile de informare.

P. H.CAPITOLUL I

ANII COPILĂRIEILouis Braille, căruia orbii din lumea întreagă îi datorează alfabetul, a văzut lumina zilei la Coupvray

(departamentul Seine-et-Marne) la 4 ianuarie 1809 şi tot aici, în cimitirul din Coupvray i-a fost înhumat trupul, patruzeci şi trei de ani mai târziu.

După cât se pare, Braille a rămas pentru totdeauna adânc legat de satul său natal. Dacă Institutul tinerilor orbi din Paris, în care a trăit o viaţă de internat, începând din 1819, i-a fost ca o a doua patrie, în schimb la Coupvray îşi petrecea toate vacanţele şi tot aici a locuit în mai multe rânduri, ori de câte ori boala îl silea la câte un concediu mai în-delungat3. În testamentul pe care l-a dictat cu unsprezece zile înainte de moarte4 e drept, nu-şi exprimă dorinţa ca rămăşiţele pământeşti să-i fie transportate în satul natal, dar nici nu cere să rămână la Paris, aproape de prietenii săi, care ar fi dorit foarte mult acest lucru 5. (3 Se pare că Braille a călătorit destul de puţin. Christopher Morley (The Saturday Review of Literature, jan, 11 th, 1930) vorbeşte de un popas făcut în Auvergne, despre care nu am găsit însă nici o urmă. Pignier (Notă biografică despre trei profesori, foşti elevi ai Institutului tinerilor orbi, p. 23) spune doar că Braille şi-a întrerupt cursurile pentru a se duce la familia sa sau pentru „a căuta distracţii în călătorii”.). (4 Despre acest testament, a se vedea mai departe, cap. V.). (5 Cf. Hippolyte Coltat, Notă biografică despre L.Braille (Inaugurarea bustului său, la 25 mai 1853), p. 25 şi 26.).

Am fi fost bucuroşi să putem evoca locurile pe care Braille, copil adoptiv al Parisului, nu le-a uitat niciodată. Acest lucru nu este însă uşor, după un veac şi jumătate. Casa în care s-a născut se mai află încă în picioare, dar are astăzi un aer vetust; a mai suferit şi câteva transformări, încât nu mai există nici urmă din atelierul lui Braille, tatăl. De

altfel proprietatea nu mai aparţine de mult familiei şi nimic nu mai aminteşte despre acela pe care orbii din lumea întreagă îl venerează.

Se pare însă că Coupvray, comună aparţinând cantonului Lagny şi a arondismentului Meaux, situată între aceste două oraşe, la 7 kilometri de prima, la 10 kilometri de-a doua şi la vreo 8 leghe la răsărit de Paris, a pierdut simţitor din importanţa pe care a avut-o la începutul veacului al 19-lea. Pe atunci era un mic centru rural, destul de activ, la marginea Brie-ului, unul din cele două grânare ale Parisului. Avea un post de medic şi unul de farmacist, actualmente transferate la Erbly, altă dată pendinte de Coupvray; dezvoltarea acestei localităţi n-are altă explicaţie decât construirea căii ferate. Acum o sută cinci zeci de ani, pe coastele dealurilor din Coupvray se mai cultiva viţa de vie. Unul din cei doi martori care au semnat în registrul de stare civilă declaraţia de naştere a micului Braille, era chiar viticultor. Judecînd după profesiunile care figurează în actele timpului, Coupvray, întrunea, prin anul 1810, toate breslele de meserii legate îndeobşte de practicarea agriculturii: rotar, potcovar, curelar etc.

Sub primul imperiu6, curelarul satului era Simon-Rene Braille, născut la Coupvray, la 6 septembrie 1764. După cât se pare, tatăl său nu era băştinaş, ci numai se căsătorise acolo. El însuşi, la 5 noiembrie 1792, a luat în căsătorie pe Monique Baron cu cinci ani mai tânără decât el, originară tot din Coupvray. Ea îi dărui patru copii: în septembrie 1793, pe Catherine-Josephine; în martie 1795, pe Louis Simon; în ianuarie 1798, pe Marie-Celine şi abia unsprezece ani mai târziu pe Louis. Dacă afirmaţiile lui Hippolyte Coltat, care a fost prieten bun cu Louis Braille şi căruia ne-am adresat adeseori, au o altă însemnătate decât obişnuitele înflorituri retorice, mezinul venit cam târziu, a fost „copilul preferat” iar „tatăl său îl socotea ca o consolare, un sprijin, un tovarăş al bătrâneţilor sale”7. (6 E vorba de imperiul lui Napoleon I Bonaparte (1804—1814) — N. T.). (7 Coltat, op. cit., p. 14.).

Un accident, stupid ca toate accidentele, deznădăjduitor pentru toţi cei din jurul lui, dar providenţial pentru orbi, hotărî altfel8. (8 Caracterul providenţial al accidentului i-a inspirat poetului Firmin Le Gisevel sonetul intitulat „Cosoraşul”.)

În cursul anului 1812 — nu cunoaştem data cu mai multă precizie — Louis, care pe atunci avea trei ani, se juca în atelierul curelarului. Vrând să-şi imite tatăl, apucă un cosoraş, de care acesta se servea pentru tăiatul pielei, şi, încercând să facă la fel, slăbuţ şi neîndemânatic, tăia o cureluşe. Dar pielea este tare şi elastică. Să fi sărit oare o bucăţică de piele în ochiul copilaşului sau cosoraşul să fi alunecat pieziş — după cum ne informează Coltat — sau ceea ce se întâmplă adeseori când tai o simplă sfoară să-i fi intrat în ochi un capăt al uneltei, în momentul în care cureluşa întinsă a cedat apăsării? Nu putem şti. Cine ar fi putut bănui atunci că într-o bună zi aceste mici amănunte vor interesa curiozitatea plină de emoţie a unui biograf preocupat de adevăr? Nu ştim nici cum a evoluat boala şi nici cât timp micul Louis s-a mai bucurat de lumină. De bună seamă, ne aflăm aici în prezenţa unuia din numeroasele cazuri de oftalmie prin simpatie. Dacă nu se practică la timp enucleaţia ochiului atins, celălalt se infectează în curând, microbul propagându-se de-a lungul căilor nervoase şi după un răstimp, mai mult sau mai puţin lung, se produce orbirea.

În ciuda faptului că în sat se afla un medic şi un farmacist şi cu toate îngrijirile atente care i s-ar fi dat — după informaţiile pe care le avem9, tânărul Braille avea să se scufunde în curând în beznă. Fără îndoială că — aşa cum se întâmplă de obicei când orbirea se produce înainte de vârsta de 6—7 ani — el n-a păstrat nici o imagine vizuală precisă, nici cel puţin chipul mamei sale sau amintirea locurilor unde şi-a petrecut copilăria. Peste puţin timp de bună seamă că şi figura lui şi-a pierdut specificul supleţei şi mobilităţii expresiei, care la copii nu sunt decât efectul firesc al imitaţiei spontane. Ceea ce ne spune Pignier10 care l-a cunoscut la vârsta de 12 ani, ne face să ne închipuim că expresia figurii lui de atunci se apropia de aceea care se observă la cei mai mulţi orbi din naştere. „Când intra în casă, scrie Pignier, se putea observa la el o oarecare gravitate copilăroasă, care se potrivea cu fineţea trăsăturilor, cu aerul spiritual şi blând al chipului său. Pe măsură ce creştea şi până la sfârşitul vieţii, el păstră aceeaşi expresie de fineţe, de seninătate şi de blândeţe binevoitoare, dar, atunci când vorbea, chipul i se însufleţea adesea, căpătând — uneori — un aer de vioiciune, întotdeauna spirituală, care contrasta cu calmul obişnuit al figurii sale”. Iar Coltat ne spune11 că Braille îşi ţinea capul uşor înainte: altă consecinţă a unei orbiri contractată de timpuriu, care, dacă nu se ia seama la timp, îşi imprimă pecetea asupra întregii personalităţi. (9 N-am găsit bineînţeles nici o dovadă referitoare la vigilenţa celor din jurul copilului în ce priveşte promptitudinea îngrijirilor care i s-au dat. Dar dacă ceea ce ne spune Coltat (op. cit., p. 14) despre solicitudinea tatălui pentru ultimul său născut este adevărat, avem tot dreptul să credem că s-a făcut totul pentru a se salva vederea copilului.). (10 Pignier, Notă biografică, p. 9.). (11 Coltat, op. cit., p. 22.)

Istoria nu ne dezvăluie cum a devenit copilul conştient de infirmitatea lui. Dar din tot ceea ce ştim, putem deduce că descoperirea s-a produs fără şoc, fără suferinţă, cum se întâmplă totdeauna la această vârstă când orbirea se acceptă ca orice particularitate fizică, normală sau anormală: o statură înaltă, păr blond, ochi albaştri. Braille a ajuns el oare cu timpul să-şi considere infirmitatea mai de grabă ca o bine-cuvântare? Coltat, evocând lovitura soartei care făcu din Braille un orb, exclamă, cu prilejul ceremoniei de inaugurare a bustului prietenului său: „Aşa a fost să fie: destinul lui a trebuit să se schimbe cu desăvârşire, făcându-l să renască la altă viaţă. Din bezna neştiinţei, din indiferenţa adâncă şi funestă, care sunt prea adesea, tristul apanaj al locuitorilor de la ţară, el trece la o viaţă activă şi intelectuală, se adapă din luminile marii cetăţi. Aici sufletul lui se va aprinde la flacăra ştiinţei, a virtuţilor sociale, morale şi religioase, făcându-l să se devoteze fericirii acelei categorii demne de interes, în care va intra şi el. Orbire! poţi fi oare socotită nenorocire când produci astfel de rezultate?”12 Dar Coltat, el însuşi orb, îşi exprimă fără îndoială propriul său sentiment, izvorât din căutarea unei compensaţii pentru inferioritatea lui fizică. Nimic nu ne autoriză să credem că

modestul şi blândul Braille ar fi încercat vreodată acest sentiment sau că şi-ar fi făcut un punct de orgoliu din infirmitatea sa, din rangul la care ea l-a ridicat şi din binele pe care i l-a îngăduit să-l facă. (12 Coltat, op. cit., p. 14.).

Fireşte, este foarte probabil ca mai târziu părinţii, lui Braille să fi aflat o mângâiere în nenorocirea lor, în urma succeselor şcolare ale copilului şi în ridicarea lui socială de mai târziu. Cât de grele trebuie să fi fost primele clipe când au aflat că nenorocirea fiului lor este fără leac! Totuşi Simon Braille şi soţia sa nu s-au lăsat copleşiţi de durere. Printr-o intuiţie fericită pe care din păcate nu o împărtăşesc întotdeauna toţi părinţii copiilor orbi, ei au ştiut să ducă la bun sfârşit începuturile educaţiei micului orb. Se ştie că acesta a urmat şcoala din satul lui natal. Este foarte probabil să nu fi reţinut aci decât unele cunoştinţe verbale şi formale, conforme cu pedagogia timpului; a câştigat însă în schimb o bogată experienţă pe care un tânăr orb o poate dobândi prin contactul zilnic cu cei de vârsta lui, care au vedere. Mai ştim de asemenea că acasă îndeletnicirea lui era să confecţioneze ciucuri pentru hamuri. Treabă nu prea grea, care i-a fost de mare folos pentru că, între altele, i-a dezvoltat şi îndemânarea. Totuşi, ar fi putut să-l ameninţe o primejdie: prezenţa celor două surori mai mari. „Sora cea mare” pentru un copil orb poate fi tot ce e mai bine, sau mai rău. Tot ce e mai bine dacă ea se mărgineşte la intervenţii discrete, măsurate, în stare să compenseze egoismul şi nevoia de libertate a copiilor din preajma lui, care-l lasă repede pradă singurătăţii pe micul infirm inoportun. Tot ce e mai rău, dacă solicitudinea se transformă în protecţie excesivă, iar dacă la aceasta se mai adaugă şi afectivitatea, deficientul ajunge obiectul unui devotament bolnăvicios. Astfel se întâmplă adeseori cu fetele care nu vor să se mărite, crezând că datoria lor este să se ocupe toată viaţa, în chip de mamă, de „bietul lor frate” sau de „nenorocita lor surioară”. După cât se pare, Louis Braille n-a fost niciodată obiectul unei abnegaţii de felul acesta.

Infirmitatea sa n-a schimbat întru nimic ritmul normal al evenimentelor produse în familie, de vreme ce surorile sale — şi una şi alta — s-au căsătorit la vârsta de 20 ani. Cea mai mare în 1813, adică în anul care a urmat după accidentul frăţiorului, iar cea de-a doua în 1819, patru luni după plecarea la internat a micului orb.

Perspectiva acestei căsătorii să fi fost cauza care a determinat în cele din urmă familia Braille să se despartă de un copil care le era cu atât mai scump, cu cât fusese lovit atât de crunt? Se prea poate. În tot cazul sosise timpul să se ia o hotărâre serioasă. Într-un mediu în care cititul şi scrisul erau cunoscute — lucruri nu prea obişnuite pe atunci — unde fraţii mai mari învăţaseră la şcoală şi generaţii după generaţii şi-au câştigat pâinea cu sudoarea frunţii, nu se putea ca ultimul născut să rămână fără cultură şi fără meserie, să fie condamnat la o viaţă inactivă, să ajungă la deznădejde, la pomana altora, la decădere.

În 1815 — Louis Braille era pe atunci de 6 ani — şcoala întemeiată de Valentin Hauy în 1784, având un caracter particular şi etatizată şapte ani mai târziu13, îşi recapătă independenţa şi este despărţită de Ospiciul „Quinze-Vingts”14 unde o surghiunise cu o trăsătură de condei Primul-consul Bonaparte (1800) condamnând astfel la pieire15 o instituţie de educaţie şi de redresare prin muncă. Cu un an mai târziu, la 10 februarie 1816, şcoala renăscută se instala în vechiul seminar Saint-Firmin, din strada Saint-Victor între Cartierul latin şi Grădina Botanică. (13 Decretele Constituantei din 21 iulie şi 28 septembrie 1791.). (14 Spitalul naţional al celor „Cincisprezece-Douăzeci”, instituţie întemeiată de regele Ludovic cel Sfânt în 1260 pentru ajutorarea unei confrerii de orbi săraci — N. T.). (15 Hotărâri date în „4 nivose şi 23 ventose, anul IX” (A patra şi a şasea lună a calendarului republican) — N. T.).

Când ne gândim că în mediul rural, nu de mult, puţine familii ştiau că orbii pot fi instruiţi — cei mai mulţi erau ţinuţi acasă ajungând până la bătrâneţe — e locul să ne întrebăm prin ce minune cei din preajma tânărului Braille au aflat despre existenţa şi adresa Institutului regal al tinerilor orbi din Paris. În această chestiune, din lipsă de documen-tare16, sântem reduşi la presupuneri. Tatăl lui Braille sau altă persoană cu carte din sat sau de prin împrejurimi să-şi fi reamintit oare de articole publicate cu patruzeci de ani în urmă17 despre primele rezultate obţinute de Hauy? Vreun pasionat de istorie din regiune pe care l-a interesat micul orb să fi avut în bibliotecă faimoasele Memorii secrete ale lui Bachaumont, în care se relatează felul cum marele filantrop a prezentat regelui pe primii săi elevi în 1786, cu prilejul serbării de crăciun de la Versailles şi alte fapte în legătură cu viaţa şcolii? Ecoul manifestaţiilor revoluţionare la care fondatorul făcu să participe şi elevii săi ajunsese până la Coupvray? Fusese oare adus de vreun iacobin? Un articol din CONSTITUŢIONALUL sau dintr-un alt ziar din acea epocă să fi informat vreun abonat din localitate despre reorganizarea Institutului orbilor? Sau mai simplu: să fi existat în Institut sau la Quinze-Vingts vreun pensionar originar din regiunea Meaux? S-ar mai putea presupune că primarul mergând la subprefectură să fi vorbit despre micul infirm şi să fi aflat printr-o circulară administrativă condiţiile de admitere la şcoala din strada Saint-Victor. Tot atâtea ipoteze care se pot formula, fără însă a avea mijloace de a alege una dintre ele18. (16 În cursul acestei lucrări vom avea adeseori prilejul de a ne exprima părerea de rău pentru distrugerea arhivelor Institutului Naţional, când au dispărut şi dosarele elevului şi profesorului L. Braille. Dosarul profesorului mai exista, probabil, încă în 1887, când s-a inaugurat monumentul la Coupvray, de vreme ce directorul, la discursul său, a făcut aluzie la el (cf. broşura consacrată acelei inaugurări, op. cit., p. 15). (17 Despre aceste documente şi cele citate mai departe, a se vedea referinţele (cap. II, p. 28)). (18 Despre aceste manifestaţii a se vedea mai departe, cap. II, p. 28.).

Ceea ce ştim de la Pignier19 este că Braille tatăl a scris în mai multe rânduri directorului Institutului regal pentru a se informa ce anume se făcea în acel institut şi dacă putea fi sigur „că va fi în folosul (sic) copilului”. Numai după toate acestea şi după „multe şovăieli (sic)” se hotărî să facă demersurile pentru înscriere. Astfel, în ziua de 16 ianuarie 1819, Louis Braille a fost „admis elev al Institutului regal” unde intră la 15 februarie următor, pentru propria sa ridicare şi pentru cel mai mare bine ce se putea face orbilor, cărora în curând avea să le deschidă calea spre cultură. (19 Pignier, Notă

biografică, pp. 8—9.).CAPITOLUL 2

ELEVUL ŞI PROFESORULCum urma să fie oare cadrul acestei „vieţi noi” despre care vorbeşte Coltat şi în care tocmai intrase Louis

Braille?Casa în care a trăit de la 1819 până la 1843 nu mai există astăzi. Ea ocupa atunci terenul de la nr. 68 din

vechea stradă Saint-Victor, exact la înălţimea porţii cu acelaşi nume, care a fost dărâmată în 1684(20). Ceva mai înainte de 1860, o dată cu tăierea străzii „des Ecoles” şi amenajarea răspântiei Jussieu-Cardinal-Lemoine, au fost dărâmate şi vechile clădiri care formau faţada Institutului (PI. I A), reducându-se astfel mai mult de jumătate din suprafaţa proprietăţii. Ceea ce a rămas a fost atribuit Domeniilor cu decretul din 28 ianuarie 1860 şi deveni antrepozitul Oficiului de licitaţie publică a imobilelor apar-ţinând statului. Prin actul din 21 iunie 1921, imobilul a fost pus la dispoziţia administraţiei P.T.T. care, după ce a procedat la dărâmarea celor două etaje superioare, mult prea ruinate, instala, în ceea ce mai rămăsese, un depozit de materiale. În sfârşit în 1935, ultimele vestigii care adăpostiseră cândva Institutul regal al tinerilor orbi, au fost date pradă târnăcoapelor şi cazmalelor mânuite de dărâmători, iar în locul lor fu construit imobilul de astăzi, ocupat de oficiul poştal nr. 28, colţ cu străzile Rue des Ecoles şi Cardinal-Lemoine. Dacă ar fi ca o placă comemorativă să însemneze locul unde a fost conceput alfabetul orbilor, ea ar trebui pusă aici. (20 În legătură cu strada Porto Saint-Victor, cf. Felix Lazare, Dicţionar administrativ şi istoric al străzilor din Paris.).

De altfel locul este bogat în amintiri. Pe aici trecea brâul de metereze, care odinioară, pe vremea lui Filip August, înconjura Parisul. Spate în spate cu poarta „Saint-Victor”, una din porţile acestei barieri, se afla în secolul al 13-lea, datând încă din 1247, Colegiul „Les Bons Enfants”21 (Copiii cei buni), colegiu care mai era şi denumit al Elevilor săraci. Această denumire dovedeşte cu prisosinţă ce reputaţie avea localul situat într-un cartier afundat şi umed... La 6 martie 1624, St. Vincent de Paul şi discipolul său Portail, ocupară această clădire22, pusă la dispoziţia lor de către cardinalul Gondi, prim arhiepiscop al Parisului. Aici a fost întemeiată Congregaţia preoţilor misiunii, la 27 aprilie 1625, şi tot aici, în cursul şederii sale la „Bons Enfants”, St. Vincent de Paul a cunoscut-o pe Louise de Marillac, întemeietoarea Ordinului „Filles de la Charite” (Fiicele carităţii) al cărui sediu se afla nu departe de acolo, în strada Fosses Saint-Victor. (21 Despre Colegiul „Les Bons Enfants” cf. Dulaure, Ist. Parisului, t. I, p. 352; Lebeuf, Ist. Oraşului şi a eparhiei Parisului, completat de Bournan, 1890, t. I, p. 346; P. Schoenh e r, Ist. seminarului Saint-Nicalas du Chardonnet, t. I, Paris, 1909, cap. II, p. 96.). (22 Despre St. Vincent de Paul şi „Les Bons Enfants” cf. Coste, Monsieur Vincent, t. I, cap. IX, p. 172 şi urm. Şi Schoenher, op. cit., t. I, p. 96 si urm.).

După un an de la instalare, St. Vincent de Paul a reconstruit clădirea, el însă n-a locuit în strada Saint-Victor decât până la 1632, când a fost chemat să conducă mânăstirea Saint-Lazare-les-Paris, la miază-noapte de capitală, mai târziu închisoare de femei. Amintirea sa însă a rămas neştearsă. Prin actul din 19 mai 1707, cardinalul de Noailles, arhiepiscop al Parisului, instala la „Bons Enfants” un seminar, denumit Saint-Firmin, şi unde, până la Revoluţie, chiar lazariştii pregăteau preoţi pentru eparhia Parisului. Lazariştii au fost aceia care la nord-vest de această proprietate au ridicat între anii 1778-şi 1783 o nouă clădire. Aceasta a servit mai târziu, în 1792, după data de 10 august, ca închisoare pentru (P. 12) clerici cunoscuţi ca refractari Revoluţiei.. În 1794 s-a instalat aici o secţie de „sans culottes”; în 1795 s-a înfiinţat o şcoală pentru corişti; în 1797 a servit pentru plata unor datorii pe care statul le contractase faţă de unul din furnizorii săi. Apoi clădirea a trecut în folosinţa domnului Huin care o-închiria pentru suma de 7500 franci pe an, cu făgăduiala de a o vinde Institutului regal al tinerilor orbi (Contract din 4 septembrie 1815, semnat conform autori-zaţiei ministeriale din 24 august). Abia în 1818 Institutul deveni proprietar, achiziţionând în acelaşi timp şi clădirea nouă.

Acesta era trecutul lăcaşului unde urma să pătrundă Braille. Dintre toate amintirile, aceea lăsată de St. Vincent de Paul avea să dăinuiască în şcoală. Când în 1818 a fost instalată o capelă la parterul clădirii celei noi, ea a fost dată în paza unui preot din ordinul său. În faţa amvonului era aşezat un tablou care înfăţişa o scenă din viaţa lui St. Vincent de Paul23. Când la 24 decembrie 1843 abatele Dupanloup, care pe atunci conducea seminarul Saint-Nicolas du Chardonnet, veni să binecuvânteze capela instituţiei celei noi din bulevardul Invalizilor, ceremonia s-a ţinut sub patronajul lui St. Vincent de Paul. De atunci, în fiecare an, în luna iulie, se slujeşte o liturghie în cinstea aceluia care deveni patronul şcolii, în amintirea timpului petrecut la „Bons Enfants”. (23 Dr. Guillie, Raport despre starea Institutului regat al tinerilor orbi (1818—1819), Paris, 1820, p. 11.).

Dar până atunci se impune o întrebare chiar de pe acum în legătură tocmai cu durata scurtă a acestei vieţi. După cum se ştie, Braille a murit de ftizie la vârsta de 43 de ani. N-avea decât 26 de ani, când s-au făcut simţite primele manifestări ale boalei. Era oare purtător al germenului cumplit când a sosit în strada Saint-Victor sau a contractat boala mai târziu? Iată o problemă greu de dezlegat. N-am putea spune dacă tuberculoza a bântuit în familia curelarului din Coupvray. Acesta a murit în 1831, la vârsta de 67 de ani. Soţia lui avea 82 de ani împliniţi; iar fiul lor mai mare 57, în 1852, când a decedat Louis. Din cercetarea actelor de stare civilă nu reiese că familia Braille să fi pierdut vreun copil de mic. Portretul micului Braille pe care ni l-a lăsat Pignier, nu dovedeşte întru nimic că ar putea fi vorba de un copil suferind.

Oricum, fie că Braille a fost sau nu atins de nemiloasa boală la intrarea sa la Institut, un lucru este sigur: vechimea şi insalubritatea încăperilor, promiscuitatea în care a trăit alături de copii cu o sănătate suspectă24, efortul prea mare ce se cerea elevilor şi pe care aceştia şi-l impuneau pentru a reuşi, pentru a izbuti să-şi domine infirmitatea,

toate aceste condiţii care au favorizat dezvoltarea tuberculozei, erau adunate laolaltă în vechiul seminar, socotit destul de bun pentru a adăposti pe orbi. Ceea ce a făcut să se dea preferinţă clădirii Saint-Firmin, faţă de altele (bunăoară hotel de Lorges din strada Sevre) pare să fi fost grija deosebită pentru separarea completă a celor două sexe25. Dacă curelarul din Coupvray sau vreunul din mandatarii săi au vizitat cumva localul, sunt lesne de înţeles şovăielile sale — după cum ne lasă să înţelegem Pignier26 înainte de a-şi trimite copilul aici. Nu numai că cea mai mare parte a clădirilor era veche — % din suprafaţa construită avea cel puţin 200 ani — dar pe deasupra nici nu erau destul de încăpătoare. Situaţia deveni atât de intolerabilă încât, în 1819, institutul a fost nevoit să închirieze etajul 2 şi 3 al unei case învecinate, făcând parte din vechiul colegiu Cardinal-Lemoine, pentru a se putea instala preotul, biblioteca, imprimeria şi clasele de instrumente de suflat27. Construcţia fusese ridicată pe un teren mai mic de 24 ari, având o bază de 776 m2 şi patru etaje28. Vreo sută de tineri orbi, băieţi şi fete, precum şi personalul de serviciu trebuia să locuiască şi să muncească în acea clădire. Erau aici în afară de încăperile obişnuite la orice internat, o capelă şi o sală pentru demonstraţii publice, vechea sală de mese a seminarului, amenajată pentru 400 persoane. Sala de mese a elevilor era o simplă galerie cu câte o scară la fiecare capăt. Atelierul principal, ţesătoria, nu era decât o curte acoperită, ceea ce lua lumina camerelor vecine de la parter. Celelalte şapte ateliere ocupau primul etaj şi nu erau separate de clasele de studiu decât cu o balustradă. Aproape toate camerele se înşirau ca vagoanele şi primeau lumina una de la alta. Era şi o cameră de baie, dar fiecărui elev îi venea rândul la baie numai o dată pe lună. Cincisprezece sobe consumau anual 200 steri de lemne pentru încălzirea întregului local ceea ce nu s-ar putea spune că era prea mult. Nici cei doi muizi29 de apă de Sena (372 m3), ce se consumau în medie în fiecare zi pentru toate nevoile, nu se putea numi un lux. (24 Printre aceştia se afla Gabriel Gauthier, cu care Braille s-a împrietenit încă de la venirea sa la şcoală şi care a murit destul de tânăr (1808—1853). El s-a remarcat ca profesor de muzică, conducător al capelei şi compozitor.). (25 Cf. regulamentului din 1815, art. 122 si Guillie, Raportul din 1816—1817.). (26 Pignier, Notă biografică, p. 8.). (27 D r. Guillie, op. cit., pp. 14 şi 15. Se pare că aici ar fi locuit Calvin în 1535, într-una din camerele de la et. 2.). (28 Cu titlu comparativ amintim că actualul institut ocupă un teren de 11800 m2, şi că suprafaţa construită este de 3 400 m2.). (29 Veche măsură de capacitate. Muidul parizian avea 18 ani — N. T.).

Pentru a descrie lipsa de confort şi insalubritatea acestor încăperi, ar trebui să cităm în întregime rapoartele medicilor consultanţi din ziua de 8 mai 1821(30) şi din 4 decembrie 1828(31); amândoi declară că „această casă este situată într-un cartier de nivel jos cu aer nesănătos şi expus la tot felul de emanaţii, mai mult sau mai puţin infecte”. În primul raport se spune despre elevi: „Ceea ce ne-a izbit mai întâi la aceşti tineri nefericiţi a fost faţa lor palidă şi aspectul bolnăvicios la cei mai mulţi dintre ei. Unii — destul de numeroşi — vădeau o tendinţă serioasă pentru scrofuloză. Alţii aveau ganglioni strangulaţi”. Te cutremuri la gândul că Braille ar fi putut să facă parte dintre aceştia. Pentru a întregi tabloul, ar trebui să mai extragem din Monitor, o parte din darea de seamă a şedinţei ţinute la Cameră în ziua de 29 februarie 1832. În raportul Comisiei, care fusese luat în discuţie în ziua aceea, se poate citi textual (p. 28): „Casa în care se află Institutul tinerilor orbi este foarte nesănătoasă. Printre elevi bântuie o mortalitate destul de ridicată”, iar la pagina 45: „Nu încape îndoială că tinerii orbi mor (sic) în casa care le-a fost hărăzită şi că viaţa lor este ameninţată”32. Ar mai trebui să redăm, în întregime, şi intervenţia deputatului Meilheurat la şedinţa din 14 mai 1838(33). Ne mulţumim să reproducem doar scurta cuvântare pe care Lamartine a improvizat-o în aceeaşi zi la tribuna Adunării şi care a determinat-o să voteze în sfârşit creditul de 1 600 000 franci reclamaţi de ministrul de interne, Montalivet, pentru cumpărarea unui teren şi construirea unei noi şcoli. (30 Pignier, Studiu istoric nr. 41, p. 265.). (31 Ibidem, nr. 42, p. 266.). (32 Moniteur, 1 martie 1832, p. 614, col. I.). (33 Moniteur, 15 martie 1838, p. 1253.).

„Domnilor,Ieri am vizitat aşezământul tinerilor orbi şi vă pot declara fără şovăială că descrierea acestei clădiri, făcută de

domnul Meilheurat, nu este întru nimic exagerată. Vă asigur că nici o descriere nu v-ar putea da o imagine despre, aceste încăperi strîmte, infecte, întunecoase, despre coridoarele despărţite formând un fel de celule denumite ateliere sau clase; cât despre scările întortochiate, roase de carii, multiplicate — departe de a fi fost concepute pentru nefericiţii care nu se pot călăuzi decât după pipăit — par mai degrabă, îngăduiţi-mi cuvântul, o sfidare adusă infirmităţii acestor copii. S-a propus mutarea la Versailles sau la Quinze-Vingts. În cazul când Comisia se prezintă şi formulează o astfel de propunere, o voi combate. Să uneşti un cămin de bătrâni infirmi cu o şcoală de copii ar însemna o primejdie şi în acelaşi timp o cruzime; cum însă Comisia nu s-a pronunţat, n-am nimic de spus. Mă voi mărgini deci domnilor, să afirm în faţa Camerei că niciodată mijloacele bugetare nu vor găsi o întrebuinţare mai fericită decât aceea de a da simţul moral unor făpturi pe care natura le-a lipsit de cel mai preţios dintre simţurile noastre. Dacă întreaga Cameră ar merge la faţa locului, ar vota în masă creditul cerut de minister, iar dacă unii din contribuabili, economi din cale afară, v-ar aduce vreo imputare, în schimb binecuvântarea sutelor de copii redaţi vieţii inteligente şi muncii, va risipi orice învinuire”34. (34 Moniteur, 15 mai 1838, p. 1254, col. 2.).

După 15 ani aruncând o privire înapoi ş: constatând efectele fericite produse de zece ani de activitate Într-un aşezământ nou, potrivit cu nevoile tinerilor orbi, Dufau, pe atunci directorul Institutului dar care îndeplinise funcţia de institutor în tot timpul şederii lui la Saint-Firmin, aminteşte cu emoţie: „Printre cei din preajma mea se mai află unii pe care, ascultându-mă, gândul îi poartă înapoi în vremea când Institutul îşi avea încă sediul în acel vechi local ce i se atribuise din nefericire; n-au uitat acele clase, ateliere şi dormitoare lipsite de soare, strîmte, umede, unde anumite afecţiuni deveniseră ca şi endemice... Ei n-au uitat încă toate mizeriile, acumulate de-a lungul anilor în casa aceea, sub

imperiul unei descurajări fatale împotriva căreia nu ne sileam, poate, îndeajuns să luptăm”35. (35 Distribuirea premiilor de la 6 august 1853. Palmares, p. 7.).

Nu înţelesesem pe atunci că ştiinţa academică şi competinţa profesională nu sunt singurii factori ai succesului în viaţă şi că păstrarea sau chiar şi dobândirea unei constituţii fizice robuste şi a unui echilibru nervos perfect trebuie să facă parte din preocupările şcoalei, tot atât de mult ca şi acordul participiului trecut, reducerea fracţiilor la cel mai mic numitor sau regulile de contra-punct, dacă nu chiar şi mai mult. Starea sănătăţii elevilor trebuie să fi fost foarte rea la Saint-Firmin, iar mortalitatea destul de considerabilă. Dufau, care a întreprins o cercetare statistică în această chestiune ajunge la concluzia36 că de când Institutul s-a instalat pe bulevardul Invalizilor, „mortalitatea s-a redus la jumătate, la un număr de elevi care aproape s-a dublat”. Şi mai trebuie să ţinem seama de faptul că dintre cei care au sucombat în noul local, unii au petrecut mulţi ani în strada Saint-Victor. Braille şi prietenul său Gauthier care l-a urmat în mormânt după scurtă vreme, au fost, se pare, cele mai de seamă victime ale acestui regim inuman. Dar câţi alţii, venind să caute lumină şi arme spre a-şi cuceri independenţa, n-au făcut decât să-şi ruineze pentru totdeauna sănătatea, care ar fi trebuit să fie totuşi prima condiţie pentru a-şi atinge scopul37. (36 Distribuirea premiilor de la 6 august 1853. Palmares, p. 7.). (37 Pignier întăreşte părerea noastră. În scrisoarea de dedicaţie care precede Studiul său istoric despre Institutul tinerilor orbi (Paris, 1860, p. 9), el scrie: „Aceste notiţe m-au făcut să mă gândesc la o mică lucrare unde să-mi consemnez amintirile în legătură cu câţiva elevi, a căror moarte a îndurerat atât colegii cât şi profesorii şi în care, datorită purtării lor exemplare şi însuşirilor excepţionale, ne pusesem cele mai mari nădejdi”.).

În vremea aceea funcţiile de administrator, „prim institutor” şi de medic se confundau. În momentul când Louis Braille tocmai intra în şcoală, doctorul Guillie care prezida destinele instituţiei achiziţionase acest local, în scopul de a evita cu orice preţ coabitarea tinerilor orbi cu bătrânii adăpostiţi la Quinze-Vingts. El cunoştea totuşi starea de insalubritate a clădirii, de vreme ce una din preocupările lui principale, care de altfel n-a fost niciodată realizată, era să cumpere o casă la ţară, unde să-şi poată trimite pensionarii, în timpul vacanţei, la aer curat. Potrivit Regulamentului din 10 octombrie 1815, (art. 131 şi 135) vacanţele începeau după ultima demonstraţie publică din luna august, iar deschiderea anului şcolar era fixată luni 1 noiembrie. Elevii îşi petreceau deci la Paris lunile cele mai calde şi mai însorite ale anului. Cât despre vacanţele de Crăciun şi Paşte, nici nu se vorbeşte. Mai târziu, se acordau o zi sau două cu ocazia sărbătorilor. Dar în timpurile acelea, când călătoriile erau lungi şi costisitoare, puţine familii îşi puteau lua copiii acasă pentru o zi sau două. Dimpotrivă, numeroşi interni îşi petreceau vacanţa de toamnă în strada Saint-Victor şi aceasta în tot timpul şcolarităţii38, nepărăsindu-şi închisoarea decât pentru câteva plimbări făcute în grup la grădina botanică din apropiere, sau prin periferia învecinată. Dacă din fericire apropierea de Coupvray şi starea relativ în lesnită a familiei Braille îi îngăduia micului Braille să-şi petreacă vacanţele mari printre ai săi, nu este de loc sigur că putea să vină şi pentru cele mai mici, durata lor prea scurtă şi greutatea de a parcurge zece leghe cu diligenta, nejustificând cheltuiala. (38 Lucrul acesta era cât se poate de adevărat, de vreme ce erau prevăzute cursuri pentru aceşti nefericiţi (art. 132 din Regulamentul din 10 oct. 1815; art. 73 din Regulamentele din 1853 şi 1889). Vacanţele „sunt reglementate pentru profesori... În aşa fel încât să rămână destui, în permanenţă, pentru a face lecţiile socotite necesare, cu elevii care nu pleacă în vacanţă”.).

Acest dr. Guillie nu era un om lipsit de valoare. Dacă am compara „Studii cu privire la instrucţiunea orbilor”, lucrare pe care a publicat-o în 1817(39), cu „Studiu cu privire la educaţia orbilor” de Valentin Hauy, imprimat chiar de elevii săi în 1786, scurtă vreme după întemeierea şcolii, am fi surprinşi cât se deosebeşte una de cealaltă. În ultimul studiu consideraţii puţine şi superficiale; în primul, în afară de locurile comune şi erorile moştenite de la Diderot şi de la cel mai pur senzualism, găsim observaţii destul de profunde şi, cu toate că nu au fost apreciate de orbii din vremea aceea40 pentru că nu prea erau măgulitoare, ele se apropie de părerile moderne privitoare la înrâurirea exercitată de orbire în constituirea personalităţii. Dimpotrivă, pe teren practic Guillie se dovedi puţin original. Caracterele pe care le-a turnat în 1817, nu se deosebeau prea mult de acele ale lui Hauy. Se prezenta degetelor orbilor tot formele literelor obişnuite, scoase bine în relief dar care nu satisfăceau totuşi cerinţele pipăitului. Astăzi când Braille, nevoit el însuşi să înveţe a citi după vechea metodă, ne-a dotat cu un sistem mult mai potrivit, sântem uimiţi şi ni se pare de necrezut, când ni se spune — e drept fără a ni se da cifre, testele nefiind la modă în acele timpuri — că lectura era satisfăcătoare. În orice caz, exista inconvenientul că metoda nu, putea fi aplicată şi la scrisul de mână. Temele, dictarea pentru ortografie, disertaţiile sau povestirile erau făcute prin compuneri cu litere tipografice, ceea ce bineînţeles mergea foarte încet, ori-cât ar fi fost de îndemânatic elevul şi pe deasupra materialul era expus la distrugere. Pentru deprinde-rea scrisului cu creionul se foloseau tot ca pe timpul lui Hauy, o placă pe care forma literelor era săpată în adâncime şi un ghid pentru mână al cărui prim model, alcătuit din fire întinse la distanţe potrivite, data încă de pe vremea fondatorului şcolii. Rezultatele nu puteau fi decât mediocre41, altfel procedeul ar fi fost aplicat şi la temele scrise. Nimic nou nici în domeniul aritmeticii, unde pentru o operaţie în scris, trebuia să dispui de un cazier tip, având cifre în relief, sau în domeniul geografiei unde cele şase hărţi comandate de Guillie erau după tehnica pe care Valentin Hauy el însuşi o luase de la Weissemberg, orbul din Munchen. În ceea ce privea însuşirea meseriilor, nici aici n-a apărut vreo inovaţie. În lucrarea „Studiu cu privire la instrucţiunea orbilor”42 sunt descrise vreo cincisprezece din care cele mai multe fuseseră enumerate în volumul din 1786. Cât despre muzică, arta de care se interesa foarte mult şi pe care o cultiva el însuşi, Guillie a renunţat la orice notaţie în relief sau la lectura partiturii în relief, găsind că era mult mai practic să se înveţe textele oral sau prin audiţii. El a avut totuşi meritul de a introduce studiul unor instrumente ca orga şi ophicleidul.

(39 Lucrarea a avut două alte ediţii (1819 şi 1820). Ea a fost tradusă în limba engleză (An Essey on the Instruction and amusements of the Blind, London, R. Philips, 1819) şi în limba germană de Knie, director orb al Şcolii din Breslau.). (40 Este vădit că Alexandre Rodenbach, elev al lui Hauy şi unul dintre cei mai de seamă luptători pentru independenţa Belgiei, scria în 1828 împotriva lui Guillie „Scrisoarea despre orbi ca urmare la aceea a lui Diderot”, document plin de interes, reprezentând prima contribuţie a unui orb la psihologia orbilor. Despre Rodenbach a se vedea studiul nostru publicat în revista Trestia albă, Bruxelles, iulie 1947, p. 6.). (41 De bună seamă aşa trebuie să fi fost de vreme ce abatele Carton, directorul şcolii din Bruges, care cunoştea destul de bine toate chestiunile, ne spune: „La Paris nu sunt decât trei sau patru orbi care ştiu să scrie”. (Surdo-mutul şi orbul, t. I, 1837, p. 223). Şi încă el nu ne precizează dacă aceştia nu s-au bucurat cândva de facultatea vederii şi dacă n-au deprins scrisul cu mâna înainte de a fi orbit.). (42 Toate aceste ocupaţii sau aproape toate au ca principiu ţesutul. Numai trei au supravieţuit evoluţiei vieţii economice şi a tehnicii industriale: tricotajul, împletiturile de paie pentru scaune şi confecţionarea de coşuri. Chiar de pe atunci, imprimarea de care Hauy făcea atâta caz nu mai era practicată ca o meserie potrivită pentru orbi.).

Este îndeobşte cunoscut că Valentin Hauy găsea de cuviinţă să-şi întovărăşească realizările cu o publicitate zgomotoasă. Astfel se grăbi să-şi prezinte elevii la Biroul Academic al scrierii43 şi la Academia regală de ştiinţe44; apoi urmă o demonstraţie la Versailles în faţa regelui Ludovic al 16-lea şi curţii sale la 26 decembrie 1786(45). Mai târziu, când ceva se schimbase în Franţa, omul care în 1786 căuta sprijinul regelui, dedicându-i cartea întocmită de el nu şovăi, la 8 iunie 1794, să-şi urce muzicanţii orbi pe un platou care se învârtea, cerându-le să-l urmeze pe Robespierre travestit în mare preot al zeiţei Raţiunii46. (43 Cf. Memoriile secrete ale lui Bachaumont, la data de 29 noiembrie 1784, t. XXVII, p. 26.). (44 Cf. Darea de seamă făcută la Acad. reg. de ştiinţe, raportul ducelui La Rochefoucault, 16 februarie 1785.). (45 Cf. Memoriile secrete ale lui Bachaumont, la data de 29 dec. 1786 t XXXIII, p. 207. De asemenea Journal de Paris din 1 şi 8 ian. 1787.). (46 Biblioteca Valentin Hauy din Paris, a păstrat programul participării orbilor la serbarea Fiinţei Supreme. Acest program era „vândut cu doi bani, în folosul lor”. În ziua aceea un,,cor mic” al Institutului cântă un Imn Celui etern şi Invocarea Raţiunii pe versurile scrise de Avisse, poetul şcolii.).

Toate acestea întocmai ca şi „demonstraţiile publice” executate de elevi „în casa lor” unde puteau fi vizitaţi mai târziu „în fiecare miercuri”, iar apoi „în fiecare decadă” necesitau bineînţeles o oarecare înscenare47; fireşte cei care asistau nu erau întotdeauna atât de naivi încât să nu-şi dea seama de caracterul cam artificial şi nu tocmai cinstit al acestor exhibiţii48. Totuşi să nu fim prea severi cu acela care în chip naiv se prezenta „interpret al tuturor guvernelor perindate la cârma Franţei” şi care, încredinţat de valoarea rezultatelor obţinute cu orbii se străduia cu tot entuziasmul să comunice şi altora convingerea lui. În acele timpuri tulburi, nestatornicia şi supleţea sa au fost înseşi condiţiile existenţei operei sale. Demonstraţii, exhibiţii, participări la slujbe religioase şi ceremonii profane, răspundeau unui dublu scop: pe de o parte la formarea publicului, la pregătirea lui de a crede în posibilităţile orbilor49 pe de altă parte la procurarea mijloacelor, fie direct prin vânzarea unor obiecte mărunte executate de elevi sau prin retribuirea concursului dat de muzicanţi, fie în mod indirect, aducând dovada concretă donatorilor benevoli la origine, iar mai târziu celor care împărţeau creditele publice, că sacrificiul făcut prezenta rentabilitate. (47 Demonstraţia de la Versailles, în faţa regelui, bunăoară, a format obiectul unei „repetiţii” ţinută cu 48 de ore mai înainte la Paris, în prezenţa membrilor Societăţii filantropice care patrona pe atunci şcoala.). (48 Halem, în darea de seamă despre vizita făcută la Institutul orbilor (Aspecte din Parisul anului 1790, scrisoarea a 16-a, trad. de A. Chuquet, Paris, 1896, p. 280), ne zugrăveşte un tablou picant al acestor demonstraţii şi între alte observaţii făcute, spune textual:,,Hauy are întru totul siguranţa şi aerul unui individ care ar vrea să-ţi scoată dinţii”.). (49 Această preocupare va fi întotdeauna de actualitate. Edward Allen, director la „Perkins and Massachusetts Institution for the Blind”, din Boston, făcea următoarea declaraţie acum câţiva ani: „Educaţia orbilor implică educaţia acelora care văd”.).

Dacă am insistat puţin asupra acestui aspect din tinereţea primei şcoli de orbi, este că Institutul care a primit pe Braille în 1819 n-a rupt de loc cu tradiţia stabilită de către pionierul său Guadet50 va spune mai târziu despre Guillie că „avea o deosebită dibăcie în a valorifica orice lucru”. Totodată, în acea vreme, exhibiţionismul mai era încă în floare în strada Saint-Victor. Astfel în fiecare lună se organiza o demonstraţie publică; se produceau bineînţeles numai su-biectele cele mai bune; se pare — după câte, se spune51 — că era întotdeauna acelaşi elev care scria sau se prea poate ca acesta să fi văzut cândva şi că a învăţat să scrie înainte de a-şi fi pierdut vederea. Printre cele 14 lucrări citate de Guillie52 şi care alcătuiau biblioteca clasică a şcolii, nu figura nici un manual de aritmetică, iar paginile imprimate în limba franceză erau atât de puţine la număr încât elevii tot repetându-le mereu, de bună seamă că ajunseseră să le cunoască pe de rost. În schimb este surprinzător să găseşti între cele 14 titluri, următoarele 7: Gramatica greacă; Gramatica latină; Culegere de texte latineşti; Gramatica engleză; Culegere de versuri englezeşti; Gramatica italiană; Gramatica spaniolă. Cît de superficială era cultura pe care şcoala intenţiona s-o dea tinerilor orbi, în dauna adevăratelor cunoştinţe generale absolut necesare sau a celor profesionale, şi ce pierdere de timp preţios! Nu se puteau forma astfel decât nişte flecari înfumuraţi. Ce se întâmpla oare cu nenorociţii care se dovedeau potrivnici unor astfel de studii? Istoria nu ne spune nimic Fireşte acest sistem pedagogic nu displăcea de loc celor mai inteligenţi şi mai dinamici dintre elevi; cine ştie în ce măsură sunt o compensaţie pentru orb aspiraţiile spre cultură, ştie de asemenea cu câtă ardoare urmăreşte el un astfel de scop. (50 Guadet, nepot al celebrului partizan al Convenţiei cu acelaşi nume, institutor, iar mai târziu şeful învăţământului la Institut de la 1840 la 1871. El publică (1855—1863) Institutorul orbilor, primă publicaţie periodică de pedagogie de acest gen, foarte apreciată de educatorii străini, cărora, de altfel, le deschisese larg

coloanele.). (51 Edgar Guilbeau, Istoria Institutului naţional a! tinerilor orbi, 1907, cap. III, p. 42.). (52 Studii asupra instrucţiunii orbilor, ed. 30, 1820, Partea a III-a, cap. III, p. 169.).

Se prea poate totuşi ca orbii să datoreze invenţia alfabetului lor tocmai acestui sistem de educaţie, condamnabil în sine, dar care ducea, cu sau fără voie, la exaltarea personalităţii celor mai dotaţi.

* * *Acestea erau condiţiile materiale şi intelectuale de viaţă ce se ofereau copilului de 10 ani care era Braille, în

clipa admiterii sale la Institutul regal al tinerilor orbi. De fapt, el a asistat aproape îndată după sosire la transformarea acestor condiţii, iar mai târziu el însuşi poate fără să-şi dea seama, a fost unul din făuritorii evoluţiei lente dar progresive a Institutului.

Nu trecură decât doi ani de la intrarea Lui Braille, în institut şi Guillie fu înlocuit pentru motive care ar fi privit numai viaţa lui particulară, dacă n-ar fi comis imprudenţa să-şi amestece treburile personale cu cele ale şcolii. Direcţia a fost încredinţată unui alt medic, dr. Pignier53 pe care l-am mai citat şi-l vom mai cita încă, pentru că l-a cunoscut îndeaproape pe Braille şi pare să-l fi iubit foarte mult; fără el unele aspecte ale vieţii inventatorului ne-ar fi rămas nelimpezite. Unul din primele acte ale lui Pignier a fost să deschidă porţile Institutului pentru cel care l-a întemeiat. (53 Pignier însuşi a fost acela care mai târziu (1837) despărţi funcţiunile de medic de cele de director, hotărâre care a însemnat mai mult decât un act administrativ, pentru că astfel şcoala scăpa definitiv de caracterul ei spitalicesc pe care i-l împrumutase ataşarea temporară la Quinze-Vingts. După Pignier, niciodată direcţia n-a mai fost încredinţată unui medic.).

De când se înapoiase din Rusia (1817) împovărat de ani, de amărăciuni şi decepţii54 Valentin Hauy locuia aproape de strada Saint-Victor împărţind cu Muzeul de istorie naturală micul apartament pe care-l ocupa fratele său, abatele Rene-Just Hauy, întemeietorul ştiinţei cristalografiei, om a cărui valoare nu se putea compara decât cu marea lui modestie55. Cu toate rugăminţile pe care i le-a adresat Valentin, Guillie, regalist prudent, nu i-a îngăduit niciodată să pătrundă în şcoala aceluia pe care l-a socotit compromis în timpul Revoluţiei, fiind totodată şi unul din principalii adepţi ai şcolii Teofilantropilor56. În raportul întocmit despre starea Institutului regal pe anii 1816—1817 nu citează (p. 9) numele lui Hauy decât pentru a vorbi despre concedierea lui şi — nedreptate notorie — trece sub tăcere faptul că fusese întemeietor al şcolii. Pignier fiind mai puţin fricos, îi prilejui lui Hauy suprema bucurie de a fi primit de scumpii lui orbi tineri, cu toate onorurile la 21 august 1821, adică numai câteva luni înainte de a se stinge din viaţă (18 martie a anului următor). Aceştia au intonat pentru el Cantata care cu 23 de ani mai înainte fusese interpretată de predecesorii lor, de ziua sfântului Valentin, la 13 februarie 1788, pe versuri scrise de un oarecare Huard, unul din primii elevi ai institutului nou înfiinţat, iar muzica de Gossec. Nu ştim dacă tânărul Braille a făcut parte din cor. Este însă probabil, de vreme ce dovedise înclinaţii vădite pentru muzică. Oricum, ne face plăcere să ne închipuim că a fost şi el printre corişti. Dacă nu ne-am fi interzis cu desăvârşire să romanţăm viaţa lui Braille, cât de frumos dialog am fi putut introduce aici între bătrânul în declin, autor al primei metode de citit pentru orbi, şi copilul de 12 ani, care încă de pe atunci purta în suflet toate nădejdile de mâine, toate posibilităţile aspiraţiilor pentru cultură. Să ne mărginim a crede că în ziua aceea elevul pătruns de o adâncă emoţie, îşi aduse prinosul său de recunoştinţă lui Valentin Hauy căruia programul ceremoniei îi restitui vechiul titlu oficial de: „Cel dintâi institutor al orbi-” lor”. Într-adevăr primul, nu numai după importanţă, ci şi cronologic. (54 La 28 februarie 1818, într-o scrisoare care a fost păstrată la Institutul naţional, îşi exprimă dorinţa să se graveze pe mormântul său cuvintele cu care se termină Viaţa sfântului Atanasie: „Şi tot restul vieţii sale a simţit că cel rău nu va ierta niciodată victimei sale de a nu fi sucombat la primele sale lovituri”.). (55 Notorietatea ştiinţifică dobândită de către abatele Rene-Just a constituit o împrejurare propice pentru dezvoltarea operei fratelui său. Faptul că eminentul mineralog a fost membru al Academiei de ştiinţe, a contribuit de bună seamă la interesul pe care ilustra asociaţie a dovedit-o pentru strădaniile filantropului, în 1885.). (56 Doctrină filozofică în timpul Revoluţiei franceze (perioada Directoratului) întemeiată pe credinţa în Dumnezeu, dar fără cult — N. T.).

* * *În aşteptarea unei inspiraţii geniale, care în realitate n-a fost decât fructul unei munci îndelungate şi plină de

perseverenţă îngăduind fiului unui curelar să depăşească chiar pe iniţiator însuşi, tânărul Louis începu prin a se distinge dintre conşcolarii lui. Harnic inteligent, îndemânatec, în curând se remarcă în toate ramurile de învăţământ. Pignier57 ne-a păstrat lista recompenselor obţinute în fiecare an de Braille, între anii 1820—1828. (57 Pignier: Notă biografică, pp. 9—10.).

Îl găsim citat în acelaşi timp pe lista premiaţilor pentru tricotaj, pentru confecţionarea de pantofi de casă împletiţi şi din fâşii, ca şi pentru gramatică, istorie, geografie, aritmetică, retorică, gramatică generală şi logică, algebră, geometrie, violoncel, pian.

Dacă această nomenclatură scoate în relief varietatea aptitudinilor lui Braille, ea dovedeşte în acelaşi timp şi caracterul oarecum superficial al disciplinelor predate pe vremea aceea. În ciuda concluziilor din rapoartele prezentate de către doi savanţi eminenţi, matematicianul şi astronomul Jacques Binet şi arheologul Jean-Antoine Letronne, pe care Pignier îi consultase58 dezvoltarea intelectuală a tinerilor orbi continuă totuşi să se facă în sferele abstracţiei şi a formalismului intelectual. „Acestea sunt, scria mai târziu Dufau59, cerşetori care cunosc latina şi geometria” şi expuşi să devină nişte vorbăreţi preţioşi. Bineînţeles, se naşte întrebarea: ce câştigă un orb cu o inteligenţă mijlocie, din lecţiile de retorică, de gramatică generală, de logică, de geometrie şi de algebră? Fireşte, când este vorba de o inteligenţă ca

aceea cu care pare să fi fost dotat Braille, se înţelege de la sine că o astfel de învăţătură poate să aducă unele roade. (58 A se vedea textele acestor rapoarte în Pignier, Studiu istoric, pp. 234—240.). (59 Cartea celor o sută unu, t. x.).

Înzestrat cu o mare uşurinţă pentru studiu — ne spune Pignier60— cu o inteligenţă vie şi mai ales cu o fire dreaptă, în curând fu cunoscut şi apreciat pentru progresele şi succesele şcolare obţinute. Compunerile lui literare sau ştiinţifice nu cuprindeau decât idei exacte; ele se deosebeau printr-o mare claritate, exprimate într-un stil limpede şi corect. Avea o imaginaţie bogată, dar totdeauna dirijată de raţiune. (60 Pignier, Notă biografică, p. 9.).

Deosebit de înzestrat în ce priveşte imaginaţia şi facultăţile logice... Dar avem oare nevoie de mărturia unui contemporan pentru a ne convinge? Nu numai alfabetul său, dar şi sistemele de a-l folosi precum şi procedeul de corespondenţă între orbi şi oameni cu vedere, într-un cuvânt întreaga sa operă dezvăluie existenţa acestor calităţi, atrăgând de timpuriu atenţia profesorilor şi a directorului şcolii.

Încă nu împlinise 15 ani când i se ceru să împărtăşească celor mai tineri cunoştinţele şi priceperea pe care şi le însuşise. În cursul anilor şcolari 1823-1827, în vreme ce-şi urmează studiile, îndeplineşte şi funcţia de „contramaistru” — aceasta este calificarea pe care i-o dă Pignier61— la „atelierul de pantofi de casă din fâşii şi din împletituri”. Se găseau oare în aceste modeste îndeletniciri manuale mijloacele care să-i înlesnească exercitarea facultăţilor sale atât de mult înclinate spre combinări? Sau poate calmul, blândeţea şi seriozitatea profundă a firii sale, puţin înclinată spre nebuniile tinereţii62 erau calităţile cerute unui monitor? N-are importanţă. Trebuie să credem că se achita foarte bine de însărcinările primite, de vreme ce în anul şcolar 1827—28 i s-au încredinţat adevărate clase şi că la 8 august 1828 a fost promovat la gradul de „repetitor”. (61 Pignier, Notă biografică, p. II, n. 2.). (62 Coltat, op. cit., p. 15.).

Cadrul „repetitorilor orbi” a fost instituit cu acelaşi decret prin care s-a naţionalizat şi şcoala lui Hauy. Dacă acest text capital confirmat cu patru ani mai târziu63 garanta orbilor întâietatea în „posturile pe care infirmitatea şi însuşirile lor le îngăduiau să le împlinească”, totuşi repetitorii orbi au fost trataţi întotdeauna ca nişte rude sărace. La data la care Braille ajunge la acest grad, situaţia lor era destul de proastă. În realitate nu erau cu nimic mai mult decât nişte elevi mari. Nu figurau printre membrii personalului enumerat la art. 9 din Regulamentul din 10 octombrie 1815, în vigoare în vremea aceea; erau pasibili de aceleaşi sancţiuni ca şi elevii lor (art. 18) „mâncau la aceeaşi masă cu ei, n-aveau altă cameră decât dormitorul comun” (art. 46); corespondenţa lor era citită de director, nu puteau primi decât vizite au-torizate în prealabil şi numai în vorbitor, în prezenţa portarului. Acuzat de vederi prea strîmte faţă de repetitori, Pignier căută să-şi justifice atitudinea scriind: „Anumite lecturi, mai ales cititul romanelor, balurile, spectacolele sunt primejdioase la vâr-sta aceasta”64. (63 Legea din 10 termidor anul 3 (iulie anul al 3-lea calend. republ.) art. 8.). (64 Pignier, Studiu istoric, p. 181.).

Regulamentul nu conferă repetitorilor decât mici avantaje. Astfel sunt scutiţi să frecventeze atelierele — ceea ce este obligatoriu pentru toţi elevii — (art. 59); ei pot fi autorizaţi să iasă duminicile, cu condiţia însă de a fi prezenţi la slujba religioasă şi la masă (art. 117); primesc „gratificaţii” 3,5 sau 8 franci pe lună, după bunul plac al directorului şi dacă nu s-au făcut vinovaţi de vreo greşeală65. (65 Despre situaţia repetitorilor a se vedea Guadet, Inst. tinerilor orbi, p. 98.).

În urma vizitei oficiale făcută la Institut de Thiers, pe atunci ministru de interne în cabinetul Soult în 1833, Pignier obţinu pentru ei un salariu de 300 franci pe an. Pentru a se deosebi de elevi — la început purtau exact aceeaşi uniformă — reverele hainei lor se împodobiră cu frunze de palmier din mătase sau aurite. Portretul lui Braille pe care-l avem66 ni-l înfăţişează în această uniformă; tot în această ţinută circula prin oraş, mergea să exerseze la orgă sau se ducea după alte treburi. (66 După acest document a fost executat portretul de pe coperta acestui volum.).

Când repetitorii obţinură titlul de profesor, Braille făcu parte din prima promoţie.Situaţia sa însă nu se modifică de loc. Pentru suma de 25 franci pe lună continua să predea — ceea ce făcea

din 1827 — cele mai diferite materii: gramatica, istoria, geografia, aritmetica, algebra, geometria, pianul, violoncelul.Acolo unde numărul exagerat al disciplinelor făcuse şi mai continua să facă din orarul elevilor şi al profesorilor o

adevărată încurcătură, evident că trebuie să fi fost foarte comod pentru administraţie de a avea la îndemână profesori interni polivalenţi şi înlocuitori. Dar câte renunţări impunea această viaţă de sihăstrie acelora care erau siliţi să trăiască astfel! Nu se ştie nimic despre viaţa afectivă a lui Braille67 redusă de bună seamă numai la prietenie. Fără îndoială că sănătatea nu i-ar fi îngăduit să aspire la bucuriile căsătoriei şi a vieţii de familie. De altfel, ar fi dorit el, oare, o astfel de viaţă dacă pentru realizarea ei ar fi trebuit să părăsească Institutul, elevii lui de azi şi munca lui scumpă? (67 Decepţia şi aventurile amoroase închipuite de Kugelmas (op. cit.) nu sunt decât poveşti ca şi, toate episoadele romanului.).

Într-o epocă în care psihologia orbilor abia făcea primii paşi, când pedagogia lor era dominată de principiile lui Valentin Hauy şi se confunda cu tradiţia, orbirea, întovărăşită de inteligenţă, de răbdare şi de conştiinţa profesională nu constituiau oare o primă garanţie de competenţă? Cine, mai bine decât un orb, ar fi putut să se închipuie în locul altui orb, să cunoască greutăţile inerente ale infirmităţii lor comune şi mijloacele de a le înlătura? încă din primele clipe, Hauy trebuie să fi făcut remarca, deoarece nu încape îndoială că primele texte, despre care am vorbit mai sus, inspirate de el, dădeau orbilor însărcinarea de” a transmite fraţilor lor de suferinţă68 cunoştinţele şi iscusinţa dobândite de ei. Nimeni mai bine ca Braille nu putea răspunde la aceste cerinţe. Spirit metodic, pasionat pentru cercetări, lecţiile sale, roade ale cugetării şi ale experienţei erau model de precizie şi concizie. Spunea întotdeauna ceea ce trebuia spus, nu pe ocolite şi nu lăsa atenţia elevilor săi să rătăcească în digresiuni. După cât se pare, aceştia aveau o adevărată veneraţie pentru el, nu numai din pricina că pedepsea foarte rar — fapt neobişnuit în vremea când nuiaua şi carcera

făceau parte integrantă din orice sistem educativ69 — dar pentru că ştia să le trezească interesul, să-i înţeleagă, să-i călăuzească în clipele grele. Asupra acestui punct, ca de altfel şi asupra altora, Pignier şi Coltat, biografii săi, sunt de acord. „Se achita de atribuţiile sale, spunea acesta din urmă, cu atâta farmec şi pătrundere încât pentru elevi datoria de a asista la cursurile lui se transforma într-o adevărată plăcere. Emulaţia lor nu avea ca scop principal a se egala sau a se întrece unii pe alţii; ea se identifica cu dorinţa impresionantă şi continuă de a se face plăcuţi unui profesor pe care-l iubeau ca pe un frate mai mare, ca pe un prieten înţelept şi luminat, bogat în sfaturi bune”70. (68 Astfel se exprima în termeni prea puţin administrativi şi care amintesc stilul lui Hauy, art. 8 din legea din 10 termidor anul III (a 11-a lună a anului republican)). (69 Pedeapsa cu carcera mai figurează încă şi în regulamentele ulterioare ale Institutului (cf. regl. din 27 august 1853. art. 78, p. 16 şi din 14 iunie 1889, art. 80, p. 20)). (70 Coltat, op. cit., p. 16.)

În afară de expunerile diferitelor sale sisteme, care sunt adevărate modele de concizie şi exactitate, Braille alcătui diferite tratate pentru elevii săi. În 1838 s-a imprimat în relief linear: Mic memento de aritmetică pentru uzul începătorilor, cuprinzând numere întregi şi fracţii zecimale, avînd şi 100 de probleme. Dacă titlul, în chip vădit vrând să fie explicit, nu este laconic, lucrarea în sine însă n-ar putea să fie mai scurtă „Procedeele noastre de a scrie şi a imprima, spunea Braille, ocupă prea mult loc pe hârtie, trebuie deci să restrângem gândirea în cuvinte cât se poate de puţine”71. (71 Coltat, op. cit., p. 16.).

Acesta a fost Braille elevul, iar apoi profesorul. Aşa îl vom găsi în creaţiile sale şi în special în sistemul de scriere pentru orbi, alcătuit de el şi care i-a imortalizat numele.

CAPITOLUL 3GENEZA SISTEMULUI BRAILLE

În acelaşi an (1819) în care Louis Braille era admis ca elev la Institutul regal al tinerilor orbi, un alt personaj, Nicolas-Marie-Charles Barbier de la Serre, care semna democratic Charles Barbier, începu să se intereseze de scrierea pentru orbi. Dacă zăbovim ceva mai mult asupra rolului de netăgăduit jucat de Barbier în geneza sistemului Braille, nu înseamnă de loc să micşorăm meritele lui Braille. Câteodată orbii — şi mai ales corpul didactic al Institutului din Paris — au fost învinuiţi de a fi căutat, din spirit de castă, să-l eclipseze pe Barbier, cel cu vedere, în favoarea lui Braille, care era orb. Vom vedea mai departe ce trebuie să credem despre aceste afirmaţii. Oricum ar fi, această imputare nu i se adre-sează lui Braille, care a fost probitatea însăşi. Nu i s-ar putea aduce acuzarea de a fi căutat să uzurpe gloria ce revenea precursorului său. În prefaţa care precedă fiecare din cele două ediţii ale expunerii sistemului său, publicate pe când era încă în viaţă, el aduce omagiile sale lui Barbier.

În 1829 scria: „Dacă am semnalat avantajele procedeului nostru asupra aceluia inventat de Barbier, trebuie totuşi să spunem spre cinstea lui, că procedeului imaginat de el îi datorăm prima idee care ne-a ajutat să-l putem realiza pe al nostru”.

În 1837 declara şi mai lămurit: „Şi dacă sântem destul de fericiţi de a fi făcut ceva care poate folosi tovarăşilor noştri de suferinţă, vrem totuşi să subliniem încă o dată că sântem recunoscători domnului Barbier, primul (sic) care a inventat procedeul scrierii cu puncte pentru orbi”.

Braille nu ne va imputa deci dacă, într-un opuscul dedicat memoriei sale, am consacrat câteva pagini şi lui Charles Barbier şi dacă, în grija noastră pentru adevăr, am căutat să scoatem în relief în mod just partea care îi revine lui Barbier în invenţia alfabetului pentru orbi.

Ciudat personaj mai este şi acest Barbier de la Serre! Unul din acei utopişti pe care îi găseşti întotdeauna la obârşia oricărei idei fecunde. S-a născut la Valenciennes, la 18 mai 1767. Tatăl lui, controlor la fermele regale, profitând de o dispoziţie care deschidea porţile şcolilor militare „copiilor din familiile fără avere, dar care descindeau din cel puţin patru generaţii de nobili” îl înscrisese la una din aceste şcoli72, de unde ieşi ca ofiţer de artilerie. Încă de pe vremea aceea era trist din fire şi îi plăcea singurătatea. Când a izbucnit Revoluţia emigră în America, unde se spune că şi-ar fi câştigat existenţa practicând meseria de măsurător de terenuri şi a trăit printre indieni (pieile roşii). Se înapoie în Franţa în vremea când imperiul aduse oarecare stabilitate în ţară73. (72 Există oarecare motive de a crede că este vorba de şcoala din Brienne. Dacă este aşa, într-adevăr Bonaparte i-a fost coleg. Se ştie că el a locuit la Brienne de la 1779—1783.). (73 Pentru amănunte mai multe asupra vieţii lui C. Barbier, a se vedea studiul nostru: C. Barbier si geneza sistemului Braille (Le V. Hauy, martie 1947, pp. 4—11)).

Atunci începu să se pasioneze pentru problema scrisului rapid şi secret. Ne aflăm în epoca eroică a telegrafiei optice a fraţilor Chappe, într-o ţară veşnic în război, unde trebuia să te dovedeşti tot atât de iute pe cât de discret, să informezi pe Napoleon, ocupat să se războiască în Spania, că Austria atacă pe Rin. În 1808, Barbier publică un Tablou de expediografie, iar în anul următor apare lucrarea Principii de sistem expeditiv francez pentru o scriere tot atât de rapidă ca şi vorbirea. Fapt important de notat pentru problema care ne interesează este că broşura a doua descrie un procedeu numit „scriere întretăiată pentru a înlocui tocul sau creionul, executând în acelaşi timp mai multe copii deodată, fără a trasa litere”. Dacă în opusculul din 1809 nici nu se pomeneşte de orbi, se vede totuşi că autorul este preocupat să introducă o scriere simplă, palpabilă, cu ajutorul briceagului. Se prea poate ca Barbier, fost căpitan de artilerie, să-şi fi dat seama cândva cât de preţios ar fi fost pentru ofiţeri, să-şi poată redacta în timpul campaniei un mesaj în întuneric sau să-l descifreze prin pipăit.

Nu vom expune aici toate procedeele imaginate de Barbier sub diferite denumiri (scriere întretăiată, scriere nocturnă, tipografie particulară de buzunar şi de ambulanţă etc). Numai principiul ne interesează, pentru că mai târziu îl

va aplica la sistemul său de scriere în relief pentru orbi. Barbier aşeză mai întâi cele 25 litere ale alfabetului francez în cinci coloane a câte cinci linii fiecare, în felul tablei lui Pitagora. Apoi procedă la fel cu cele 36 sunete pe care le repartiză în şase coloane de câte şase semne fiecare.

Fiecare sunet era deci reprezentat prin două cifre, prima arătând numărul liniei, cea de-a doua indicând numărul coloanei în care se află sunetul. Repartizarea celor 36 sunete pe aceeaşi tablă, împărţită în pătrate, putea fi schimbată, obţinându-se astfel un număr mare de combinaţii diferite, de grilaje destinate în mintea lui Barbier, în acea epocă, să acopere secretele telegramelor militare sau diplomatice.

Când s-a gândit Barbier să extragă din numeroasele sale concepţii un sistem de scriere palpabilă pentru orbi? Nu putem preciza. Suntem îndreptăţiţi să credem că dacă această idee i-ar fi venit înainte de 1819, în tot cazul abia de la această dată s-a impus serios atenţiei sale.

Iată cum presupunem că trebuie să se fi întâmplat lucrurile: în 1819 Barbier expunea la Muzeul de produse industriale, instalat în curtea palatului Luvru, o maşină care grava fără să se vadă, planşele scrierii secrete combinate74. Ştim însă prea bine dintr-o dare de seamă apărută în Mercure technologique, că şi Institutul regal expunea la acel muzeu. Aveau loc probabil şi un fel de exhibiţii cu elevii, care se produceau în faţa publicului citind şi lucrând. De bună seamă, vizitând standul, Barbier a putut vedea cât de penibilă era mânuirea acelor cărţi mari şi cât de anevoioasă descifrarea caracterelor obişnuite, imprimate pur şi simplu în relief înalt, improprii degetelor. Astfel şi-a dat probabil seama că nu se putea scrie decât compunând ca zeţarul şi s-a gândit să facă o apropiere între acest sistem şi al său. (74 Această maşină, descrisă şi criticată în raportul făcut către Institut la 15 mai 1820, a fost realizată de mecanicul Hetzel.).

Dacă Barbier ar fi reflectat serios să aplice sistemul său la orbi înainte de 1819, am fi găsit vreo urmă în scrisoarea citită la Academia de ştiinţe la 28 iunie 1819, scrisoare în care îşi anunţa „maşina care gravează fără să se vadă”. Nici m raportul prezentat Academiei la 15 mai 1820, de către Prony, Molard şi Breguet, nu se spune decât că prin utilizarea degetelor, orbii ar putea fi puşi în comunicaţie cu surdomuţii. Şi totuşi în acest document se menţionează două sisteme de traducere punctată a sunetelor. În primul, numerele liniilor şi ale coloanelor tabelei sunt figurate convenţional prin trei puncte formând unghiuri drepte sau obtuze, orientate în chip diferit; în cel de-al doilea, punctele care împlinesc rolul numerelor sunt aşezate în aşa fel încât să fie uşor de găsit. Toate acestea n-au fost concepute pen-tru orbi.

Barbier îşi dădu însă seama în curând că acest sistem convenţional putea fi mai potrivit pentru degetele orbilor. După câteva experienţe făcute în oraş, este întâmpinat la Institutul regal de către Pignier, în martie şi aprilie 1821(75). Într-un articol din Mercure technologlque76 consacrat numai avantajelor pe care le prezintă noul procedeu „pentru armată şi diplomaţie”, se poate citi: „Institutul regal al tinerilor orbi” a şi adoptat procedeele scrierii nocturne în pro-gramul de învăţământ al orbilor. În anul următor (1822), un nou articol consacrat de astă dată „scrierii nocturne la îndemâna orbilor” descrie în amănunt procedeul. şi aparatele. (75 Pignier, Studiu istoric, p. 101.). (76 T. IV, 1821, p. 242.).

Ideea de a clasa literele într-un tablou şi de a folosi punctele pentru desemnarea amplasamentului lor în acel tablou nu constituie o noutate. P. Lâna77 în 1670, în lucrarea sa Expunere asupra unor invenţii noi, care precede „Arta magistrată”, descrie un sistem de acelaşi fel, care însă n-a fost aplicat niciodată, de bună seamă pentru simplul motiv că pe vremea aceea nu existau şcoli pentru orbi. Să fi ştiut Bărbier ceva despre acest sistem? Nu ne-ar surprinde. În 1803, într-adevăr Costa d'Arnobat publică o lucrare intitulată Studii despre aşa-zisele descoperiri noi dintre care cele mai multe sunt vechi de mai multe secole; unul din capitolele acestei lucrări (p. 87-90) nu era decât traducerea capitolului 2, din cartea lui P. Lâna. Dată fiind pasiunea lui Bărbier pentru invenţii şi titlul ademenitor pe care Costa d'Arnobat îl dădu lucrării sale, ar fi de mirare ca ea să nu fi reţinut atenţia căpitanului Barbier fie la întoarcerea sa din America, fie mai târziu. (77 Fizician italian (1631—1687). Cap. II din lucrarea sa Tratat preliminar sau studiu asupra unor invenţii noi (Brescia, 1670) poartă, în continuare, titlul „În ce chip un individ născut orb poate învăţa nu numai să scrie, dar chiar să-şi ascundă tainele sub o cifră şi să ceară răspunsul sub aceeaşi cifră”.).

Oricum ar fi, este foarte probabil ca alfabetul clasic Barbier şi care a dat naştere alfabetului Braille, să dateze din 1822. Tot din această epocă trebuie să fie şi rigleta Barbier, mama rigletei Braille.

Lăsând pe planul al doilea aşezarea precedentă, Barbier repartiză punctele indicatoare pe două părţi şi apoi le înşiră pe două coloane verticale paralele, numărul punctelor din partea stângă indicând numărul liniei, iar numărul punctelor din partea dreaptă re-prezentând numărul coloanei. Cât despre prima rigletă, ea era alcătuită dintr-o placă de lemn cu 6 şanţuri, pe care aluneca un cursor metalic sau „agrafă”, ale cărui laturi limitau lăţimea semnului. Şanţurile erau la o depărtare de cel puţin o linie, adică 2mm l/2. Căsuţa avea lăţimea de două linii, adică 4mm l/2.

Punctatorul, denumit pe atunci stilet, era prevăzut şi el.Cu alfabetul şi materialul acesta, la Institutul regal s-a făcut o cotitură hotărâtoare. La 16 octombrie 1823, Ch.

Barbier scrie secretarului “perpetuu al Institutului: „Am onoarea de a vă solicita intervenţia binevoitoare pe lângă Institutul regal78 de a mi se îngădui să prezint în faţa d-lor o demonstraţie practică cu un nou procedeu, cu ajutorul căruia instrucţiunea particulară a orbilor, foarte simplificată, este pusă la îndemâna chiar şi a părinţilor celor mai puţin avuţi, care de aici înainte vor putea ei înşişi să îngrijească de cultura copiilor lor. Aceste rezultate, menite să redreseze existenţa morală a numeroşi nefericiţi ale căror meditaţii vor putea deveni întrucâtva utile societăţii (sic) mă fac să sper,

domnule...”79. (78 Este vorba de Institutul Franţei, nu de Institutul regal al tinerilor orbi.). (79 În vremea aceea, Barbier locuia încă la Versailles, strada Sainte Victoire nr. 2. Această scrisoare care poartă adresa,,Hotel des Francs-Comptois, strada Milieu-des-Ursins, în Ile de la Cite, dovedeşte că se deplasa adeseori la Paris, unde se instala în apropierea Institutului pentru orbi, cu scopul de a-şi urmări lucrările.).

La 1 decembrie, comisarii desemnaţi de către Academie, Lacepede şi Ampere — două nume devenite celebre — îşi depun rapoartele asupra unei experienţe cu caracter pur ştiinţific, făcută de ei. Izolând unul din subiectele prezentate de Barbier într-o sală învecinată, ei au dictat celui de-al doilea un text necunoscut de primul şi l-au dat acestuia ca să-l citească. Măsurile de prevedere luate n-au fost deşarte: se ştie prea bine că pe vremea aceea se făcea mult „zgomot” interesat în jurul rezultatelor obţinute de tinerii orbi şi după cum am văzut exhibiţiile lor nu erau lipsite de unele înşelătorii mărunte.

Raportul a fost hotărâtor. În cuprinsul lui găsim o remarcă foarte justă, mărturie a înaltului spirit ştiinţific al anchetatorilor: „Scrisul obişnuit, spun ei, este arta de a vorbi ochilor; cel descoperit de dl. Charles Barbier este arta de a vorbi pipăitului”. Este recunoaşterea superiorităţii psihologice a punctului asupra liniei netede, a caracterului simplu asupra caracterului complex, asociaţie de linii drepte sau curbe. Şi când te gândeşti că în sânul Institutului însuşi a trebuit dusă o luptă de aproape treizeci de ani şi peste şaizeci de ani prin alte diferite locuri pentru a face să triumfe acest principiu, a cărui descoperire va fi gloria eternă a lui Charles Barbier! După această experienţă crucială, dovada este făcută; orbii îl citesc fără îndoială mai bine pe Barbier decât pe Guillie sau pe Valentin Hauy; ei pot să scrie, să ia note, să facă teme şcolare. Barbier primeşte încurajări: scrisori măgulitoare din partea direcţiei Institutului, iar în 1824, o subvenţie de 1.000 de franci, sumă însemnată pentru vremurile acelea, pentru a-şi continua cercetările. În 1827, Galliod, conducătorul capelei de la Quinze-Vingts, imprimă o Culegere de anecdote, extrase din morala în acţiune. Muzeul Valentin Hauy (PI. I. B.) a păstrat un exemplar preţios din această lucrare. Lectura primelor pagini este instructivă şi ne învaţă următoarele:

1. Că scrisul este fonetic: Se scrie „Anegdote”, „mossieu” (în loc de monsieur—domnule) „Galio” (în loc de Galliod). Articulaţia legăturilor este figurată astfel: en naction, psi-tera. Toate acestea nu uşurează lectura, dar te deprinzi;

2. Că începând de la această dată — exceptând numerotarea paginilor — se foloseşte un semn, reprezentând o valoare numerică a caracterelor pe care le încadrează. Este precursorul „semnului numeric” al alfabetului Braille;

3. Că punctuaţia încă nu există. Se spune că .un orb de la Quinze-Vingts, numit Villa, a născocit-o mai târziu;

4. Că s-a prevăzut totuşi o trăsătură de unire — o linioară mică, netedă, împrumutată fără îndoială din Materialul tipografic Guillie;

5. Că textul este „justificat”, adică aliniat de-a lungul marginii din dreapta ca şi a celei din stânga.Regăsim acest sistem în primele cărţi imprimate după metoda Braille.În 1941, la o sută de ani de la moartea lui Ch. Barbier, când preparam conferinţa care trebuia să-i cinstească

memoria, am ţinut să repetăm experienţa din 1823. Am dat unei persoane complet oarbe, fără să cunoască nimic din acest sistem, un tablou cu semnele Barbier şi Culegerea de anecdote imprimate de Galliod. În mai puţin de o oră după aceea, orbul citea destul de curent primele pagini din prima anecdotă. Aceeaşi persoană care înainte de orbire ştiuse să citească tipăritura obişnuită, descifra totuşi' cu mult mai mare greutate literele obişnuite în relief. Nimic surprinzător deci în faptul că tinerii orbi ai Institutului regal se entuziasmară foarte iute pentru sonografia Bărbier. Cu toate acestea nu păreau cu totul satisfăcuţi. Fireşte de acum înainte puteau să scrie, dar numai fonetic. Astfel bunăoară nu aveau posibilitatea să scrie după dictat sau să facă teme de matematică — şi să nu uităm că eram într-o şcoală. În plus, şi-au dat seama în curând că 12 puncte erau mult mai multe decât ar fi fost necesare pentru realizarea celor şaizeci de caractere, câte trebuiau la. marcarea literelor alfabetului, semnelor punctuaţiei, cifrelor şi simbolurilor matematicii elementare. Barbier, care se ocupa de matematici superioare, ar fi trebuit să ştie că 12 puncte diferit aşezate permit 2 la puterea 12, adică 4 096 de combinaţii. Fără aplicarea vreunei formule, este uşor de calculat că numai cu patru puncte se obţin 16 semne, socotind şi semnele absente; cu 5—32 semne; cu 6—64 semne.

În jurul anului 1825 în vechea clădire Saint-Victor de bună seamă s-au frământat multe minţi, s-a discutat şi s-au încercat numeroase combinaţii, printre elevii cei mai inteligenţi, care se străduiau să şteargă pe cât posibil efectele nefaste ale orbirii. Gabriel Gauthier, prietenul lui Braille, concepu un sistem de scriere care s-a pierdut80. Alţii, al căror nume nu au fost păstrate, s-au străduit să perfecţioneze sono-grafia, ba chiar să descopere metode mai bune. Tocmai de aceea am scris81 că dacă lovitura cosoraşului din Coupvray n-ar fi făcut un orb din fiul curelarului, de bună seamă că un altul ar fi reuşit să folosească sonografia într-un fel oarecare. Desigur, ar fi fost mai puţin limpede, sau mai greu de mânuit, într-un cuvânt mai puţin genial decât Braille; dată fiind însă efervescenţa intelectuală care domnea printre pensionarii din strada Saint-Victor după Barbier şi după sistemul conceput de el, orbii trebuiau să-şi aibă alfabetul lor. (80 Pignier, Notă biografică, p. 34.). (81 Charles Barbier şi geneza sistemului Braille, Op. cât.,, în Le Valentin Hauy, 1947, nr. 2, p. 8.).

* *Imboldul de netăgăduit dat de fostul ofiţer de artilerie nu micşorează întru nimic — cum o să ne dăm seama de

îndată — meritele tânărului Braille, Acesta, şcolar modest, îşi începu opera prin încercări timide şi- prudente. „El indică lui Barbier, — ne spune Pignier82 — mai multe îmbunătăţiri şi soluţionă câteva dificultăţi privitoare la scrierea lui, pro-bleme mărunte a căror rezolvare Barbier o lăsase pentru mai târziu. Poate că nici n-ar fi fost tocmai uşor de colaborat cu fostul căpitan, când era vorba să-l determini la transformarea sonografiei sale într-un sistem mai potrivit cu nevoile reale ale orbilor. Şi aceasta din mai multe motive. Mai întâi diferenţa de vârstă; vom vedea mai târziu cu câtă condescendenţă îi scrie Barbier lui Braille. Apoi senzaţia penibilă pe care o încearcă întotdeauna un om cu vedere când comunică mai de aproape cu un orb şi sentimentul unei deosebiri ciudate între mentalitatea celui dintâi şi celui de-al doilea, sentiment pe care nici chiar contactul îndelungat cu un orb nu-l poate înlătura cu desăvârşire şi care odinioară era poate mai puternic decât astăzi, după multe cercetări făcute de mai bine de un secol în domeniul psihologiei orbilor. În sfârşit, nu te puteai înţelege uşor cu Barbier mai ales din pricina ideilor sale fixe când era vorba de această invenţie. Spirit sistematic, el rămase legat de tabloul său de sunete şi de metoda — seducătoare, într-adevăr — care consista în a desemna fiecare sunet printr-un cuplu de cifre. De bună seamă, el se gândea că prezentarea aceasta simplă şi uşurinţa de a găsi semnele erau la îndemâna degetelor unui orb, căruia nu-i mai rămânea decât să numere punctele. Nu putea să conceapă — numai lectura după sistemul Braille a făcut posibilă' observarea acestui lucru — că un semn din puncte ar fi putut forma o imagine sub degete şi că lectura tactilă devenea sintetică. Chiar dacă ar fi avut ceva mai multă intuiţie psihologică rezultatele slabe obţinute prin folosirea caracterelor obişnuite, scoase în relief prin gofraj, tot nu l-ar fi orientat către această concluzie. (82 Pignier Nota biografică, p. 14.).

Dar ceea ce l-a oprit pe Barbier în evoluţia sa, a fost prejudecata oarecum aristocratică de a socoti inutilă cunoaşterea ortografiei pentru cei umili. După ce s-a ocupat mai întâi de orbi, el îşi îndreaptă atenţia către surdo-muţi, apoi către copiii de la grădiniţe83. Pentru toţi vedea numai latura practică, corespondenţa, notele personale. Orbii, în cugetul său, n-aveau ce face cu ortografia şi nici cultura nu le putea folosi. Rămâne deci neclintit la sonografia sa, aceasta însă nu corespundea de loc cu aspiraţiile micii falange pe care Institutul o învăţase să lupte şi pentru care cultura, conştient sau nu, reprezintă o armă, o compensaţie. Dacă numele precursorului nu a fost mai strâns legat de cel al realizatorului, dacă sistemul de scriere pentru orbi nu s-a numit niciodată „Barbier-Braille”, greşeala n-a fost a lui Braille, ci a intransigenţei şi a ideilor preconcepute pe care le nutrea Charles Barbier. (83 Cf. conferinţa noastră: Ch. Barbier şi geneza sistemului Braille, Val. Hauy, 1947. nr. 2, p. 4 şi C h. Barbier, Note despre sălile de azil, Paris, 1834.).

Braille, ne asigură contemporanii săi, nu pierdea nici o clipă din timpul hărăzit studiilor sale, nu se lăsa de loc răpit de vise şi himere. Lucra la elaborarea sistemului său din zorii zilei sau în timpul vacanţei, pe care şi-o petrecea în sânul familiei. Încă din 1825 — Braille n-avea pe atunci decât 16 ani — sistemul său este conceput în părţile lui esenţiale. N-avem în privinţa aceasta nici o altă dovadă decât mărturia lui Pignier84, dar nimic nu ne îndreptăţeşte să ne îndoim. A concepe nu înseamnă însă a face totul; roadele gândirii trebuiau supuse experienţei. În 1827 s-a transcris în sistemul tânărului Braille, fragmente din Gramatica gramaticii85 iar în 1829 Gramatica lui Noel şi Chapsal. În acelaşi an a apărut primul expozeu al metodei celei noi de scriere, sub titlul: Procedeu pentru scrierea cuvintelor, a muzicei şi a muzicii bisericeşti plain-chant86 cu ajutorul punctelor, pentru uzul orbilor şi orânduit pentru ei de L. Braille, repetitor la Institutul regal al orbilor, Paris, 1829 (PI. II A). (84 Pignier, Studia istoric, p. 102.). (85 Pignier, Studia istoric, p. 82.). (86 Cantus planus, cântec tradiţional bisericesc, în care s-au introdus elemente de muzică profană — N. T.).

Acest volum de 32 de pagini, despre care Pignier ne spune că a scris textul după dictarea lui Braille, a fost imprimat bineînţeles în relief linear, pentru că acestea erau caracterele pe care le învăţau orbii. Acesta este adevăratul act de naştere al sistemului Braille. El cuprinde, în paginile 14—16, tabelul Alfabetului Braille original (PI. II B şi C). Acesta din urmă avea 9 serii a câte 10 semne, în plus 6 semne suplimentare. Conforme cu alfabetul nostru actual nu sunt decât primele 4 serii care, împreună cu cele patruzeci de semne ale lor formate metodic unele din altele, alcătuiesc în realitate esenţialul.

Seriile următoare se combină cu puncte şi linii în relief orizontale netede. Cea de-a 5-a rezervată pentru cifre, se întemeiază după mărturia autorului însuşi, (p. 9) „pe un principiu străin de restul procedeului”. Cea de-a 6-a este formată din semnele primei serii, subliniate cu o linie în relief netedă. Seria a 7-a prezintă o anomalie de neexplicat; sunt aceleaşi semne, având însă de astă dată o trăsătură netedă deasupra lor. În seria a 8-a linia în relief netedă este plasată la mijloc. Cât despre seria a 9-a, aceasta reproduce semnele de la seria a 5-a, subliniate cu o linie în relief netedă87. (87 Pentru mai multe amănunte asupra acestui alfabet Braille din 1829, a se vedea studiul consacrat de F. le Guevel în revista Le Valentin Hauy, nr. 3, pp. 54—61, 1931.).

Mai departe autorul arată felul de a scrie cu „placa” şi „stiletul”. Dar nu spune cum se poate realiza cu stiletul linia în relief netedă. Fără îndoială numai cu ajutorul unei tăbliţe de-a lungul căreia sunt săpate dungi drepte s-ar putea trage linii. Dar fie că acest element este o realizare tipografică, fie că se trasează cu mâna, el se distinge prea puţin de cele două puncte care ocupă aceleaşi poziţii, pentru ca deosebirea să se poată face cu rapiditate prin pipăit. Cu toate că semnele cu linii în relief reprezentau numai caractere cu o valoare secundară (cifre, punctuaţie, simboluri matematice) constituiau totuşi o lacună în frumoasa armătură a sistemului. Nu erau viabile. Însuşi Braille va renunţa în curând.

Când se pune în valoare caracterul sistematic al alfabetului Braille, nu se omite niciodată observaţia că semnele seriilor 2, 3 şi 4 ale acestui alfabet sunt formate din semne care corespund cu cele din prima serie, la care s-a adăugat un punct, jos în stânga (pentru seria a 2- a), două puncte, jos (pentru seria a 3-a) un punct jos, în dreapta

(pentru seria a 4-a). Se ştie însă mai puţin că nici semnele din seria de bază (prima linie din tablou) n-au fost alcătuite la voia întâmplării. Braille, în expunerea procedeului său (p. 3), arată cu o deosebită grijă pentru exactitate, poziţia punctelor, constituind fiecare semn al acestei serii, dar n-a crezut necesar să ne indice şi principiul care a prezidat la formaţia lor. Totuşi aceasta presupune o metodă88. (88 În a doua ediţie a Procedeului său Braille nu dă mai multe indicaţii asupra formării acestor semne. După câte ştim, Guadet (v. Institutorul orbilor, t. I, 1865—56 p. 93) este acela care a făcut cunoscut modul de a se forma prima serie de semne a alfabetului Braille.).

Braille începu prin a forma 3 semne în partea stângă a pătratului, constituind grupul primei serii. Apoi repetă aceeaşi operaţie în partea dreaptă. Obţinu astfel 6 semne pe care le vom numerota de la 1 la 6 pentru înţelegerea celor care vor urma:

1 2 3 4 5 6După aceasta, combină succesiv semnele 1 şi 4, 1 şi 5,. 1 şi 6; apoi 2 şi 4, 2 şi 5, 2 şi 6; în sfârşit 3 şi 4, 3 şi 5,

3 şi 6. Obţinu astfel 9 semne noi:7 8 9 10 11 12 13 14 15

Seria celor 16 semne, cuprinzând şi absenţa semnului, pe care-l obţinem, urmând principiul combinaţiei adoptate de Braille, se regăseşte în tabloul din figura 7(89). (89 Reproducem această aşezare după Dl. Dechaux. Din punct de vedere istoric, nimic nu ne spune că Braille ar fi realizat un astfel de tablou.).

Dacă Braille n-ar fi fost decât un simplu combinator, prima lui serie s-ar fi prezentat cu totul altfel: primele 4 semne, n-ar fi cuprins decât unul din punctele 1, 2, 4, 5, cele care urmează fiind obţinute din combinaţia a 2 apoi a 3 din aceste puncte. Tabloul complet al semnelor sale ar fi trebuit să cuprindă 4 serii de câte 16, ultimele 3 provenind din adăugarea punctelor 3, apoi 6, apoi 3 şi 6 la semnele celei dintâi. Dar Louis Braille, cu toate că spiritului său îl purta spre abstract, nu era matematician; el era, pur şi simplu „orb”. Ca instrument de investigaţie a imaginilor spaţiale n-avea decât degetele; cu intuiţia descoperi ceea ce convenea mai bine orbilor. Procedând, fără să-şi dea seama, ca prim psiholog al edificării structurilor tactile îndepărtă orice semn care s-ar fi putut confunda cu altul şi nu păstră pentru alcătuirea seriei fundamentale decât combinaţiile care formau imagini distincte.

În felul acesta a ajuns să înlăture semnele pe care noi le-am numerotat cu 3, 4, 6, pentru că,- izolate, s-ar fi putut- confunda între ele sau cu semnul I; el îndepărtă de asemenea semnele 5 şi 15, pentru că primul amintea prea mult semnul 2, iar al doilea semnul 7. Iată de ce seria fundamentală se prezintă în cele din urmă sub forma pe care o cunoaştem.

Consideraţii de aceeaşi natură, adică grija pentru o bună lizibilitate, ne explică de ce Braille îşi formă seria a 3-a prin adăugarea a două puncte sub cea dintîi serie, când ar fi putut adăuga punctul în primul rând, jos în dreapta dreptunghiului generator, posibilitate de care nu s-a folosit decât pentru seria sa cea de a 4-a. Fără îndoială se temea de confuzii între anumite semne (de pildă între primul şi cel de-al treilea semn din seria a 2-a şi primul şi al treilea din seria a 4-a) şi mai ales în general între vreunul din semnele acestor serii cu semnul care îi corespunde în cealaltă serie, în cazul unei scrieri greşite. Se prea poate să se fi gândit că inconvenientul, ar fi fost mai neînsemnat dacă seria formată cu punctul de jos din dreapta ar fi fost rezervată unor litere accentuate. Cititorii buni pe care practica i-a deprins cu diferite sisteme de prescurtări, în stare să deosebească dintr-odată semnele simetrice sau asemănătoare, vor face haz de temerile lui. Dar cei care şi-au pierdut vederea mai târziu şi întâmpină anumite greutăţi de a citi cu degetele, vor înţelege că scopul a fost să se micşoreze cât mai mult riscul confuziilor.

Să nu uităm că Braille, în momentul primei ediţii a expozeului său, nu îşi experimentase alfabetul90 decât cu câţiva orbi tineri, având pipăitul foarte exersat; dar nu ştia încă în ce fel vor reacţiona celelalte categorii de orbi, mai ales aceia care şi-au pierdut vederea fiind adulţi. (90 Cum citea Braille el însuşi pe Braille, iată o chestiune la care nu putem răspunde. Dacă ar fi să-l credem pe Guilbeau (Amintiri din viaţa mea de elev), Coltat prietenul lui Braille, nu citea decât cu greutate, ceea ce se explică prin faptul că era în vârstă când a învăţat.).

Chiar aşa cum se prezenta acum, cu imperfecţiunile sale, cu diferitele complicaţii ivite din amestecul liniilor şi punctelor din ultimele serii, alfabetul din 1829 reprezenta fără îndoială un progres în comparaţie cu Barbier. El va prezenta însă o foarte bună bază de experimentare pentru ediţia a doua a Procedeului, publicată în 1837, care va codifica rezultatele. Între aceste două date se pare că s-a lucrat foarte mult şi s-au făcut multe încercări cu elevii din Institut. În această elaborare partea de activitate şi aportul personal al lui Braille erau de bună seamă cele mai însemnate. Totuşi, plin de scrupule ca întotdeauna, în „Prefaţa” plasată la începutul lucrării (ediţia din 1827) el scria: „Profităm de această împrejurare (epuizarea primei ediţii) pentru a adăuga observaţiile preţioase şi aplicaţiile ingenioase datorite bunăvoinţei mai multor orbi distinşi”.

Ne lipsesc documentele pentru a jalona etapele acestei evoluţii. Totuşi Muzeul Valentin Hauy posedă două preţioase plachete mici, una intitulată Geografia Asiei, cealaltă Geografia Franţei, ambele datate din 1832 şi purtând menţiunea „Imprimeria mobilă a domnului Hayter”91. Caracterele sunt foarte mari: liniatura, adică distanţele între două puncte, din vârf în vârf, sunt de cel puţin 3 mm, în vreme ce liniatura noastră actuală este numai de 2,4 sau 2,5 mm. Braille-ul acestor plachete este şi acum conform alfabetului din 1829. Punctuaţia, într-adevăr este reprezentată cu semnele primei serii, subliniată cu o linie reliefată netedă (seria 6 în tablou PI. II c). Cât despre cifre, ele nu sunt reprezentate prin semnele seriei a 5-a formate în cea mai mare parte din linii reliefate, ci din cele din prima serie, precedate de semnul denumit astăzi „semn de cifră” sau „numeric”. Pentru a da posibilitatea să se poată scrie cu

punctatorul seriile care cuprind linii reliefate, Braille prevăzuse (ed. din 1829, p. 13) că acest semn va avea „proprie-tatea să ridice cu 4 grade seria în care se găseşte semnul precedat de o astfel de linie reliefată”. Astfel cele 10 semne din prima serie, precedate de acest semn, reprezentau semnele corespunzând cu a 5-a, adică cifrele. (91 Este vorba despre Henry Hayter, nepot al miniaturistu-lui englez Charles Hayter şi fiu al lui sir George Hayter, portretist la modă la Curtea Franţei, sub Restauraţie şi care deveni prim pictor al reginei Victoria. Lovit de orbire, Henry Hayter şi-a făcut educaţie la Institutul regal al tinerilor orbi din Paris. El a fost elevul lui Braille, căruia se pare că i-ar fi atras atenţia că a omis pe,,W” din alfabetul său (cf. G ui1beau, Istoria Institutului p. 47). Iată explicaţia de ce litera „W” se află tocmai la sfârşitul seriei a 4-a ale semnelor alfabetului din 1829. Textul lui Guilbeau lasă să creadă că această adăugare ar fi fost făcută în 1836, sau poate între 1829 şi 1837, ceea ce este o eroare, deoarece litera „W” era la locul ei chiar în alfabetul din 1829.).

Mai ştim de asemenea92 că începând de la 1830, alfabetul punctat al lui Braille a fost folosit în clase pentru scrierea temelor, iniţiativă fericită care a făcut să iasă din uz semnele cu trăsături, greu de scris. În această epocă, din lipsă de materiale, sistemul Braille mai mult se scria decât se imprima. Din această cauză, seria a 6-a din 1829 a fost foarte curând părăsită pentru reprezentarea punctuaţiilor şi s-a adoptat în acest scop prima serie, lăsată tocmai jos la sfârşitul căsuţei, grupă care deveni seria a 5-a a alfabetului aşa cum avem obiceiul să-l prezentăm astăzi şi aşa cum îl găsim în toate dicţionarele. (92 Pignier, Studiu istoric, p. 107.).

Acest alfabet definitiv, precum şi esenţialul unei noi muzicografii erau stabilite încă din 1834, dat fiind că ele figurează în cele 36 pagini adăugate în acea epocă la cele 32 din ediţia primitivă. Institutul naţional păstrează un exemplar din această versiune amplificată, preţioasă din două motive: a fost exemplarul care a aparţinut lui Braille personal şi în acelaşi timp este mărturia unei tranziţii între prima şi a doua ediţie din Procedeu.

Textul ediţiei din 1837 este mai puţin încărcat, mai limpede decât cel din 1829. Ne dăm seama că Braille s-a format mult în acest răstimp de opt ani. Renunţând la explicaţii lungi şi la comentarii, el preferă să prezinte tablouri care vorbesc de la sine. Acela din paginile 6 şi 7 din lucrarea sa, reprodus de noi în Planşa .a 3-a A, ne îngăduie să descoperim dintr-o privire valoarea sau valorile semnelor pe care le cuprinde. Până la Z caracterele n-au decât valoarea alfabetului, după care unele primesc o dublă, sau chiar o triplă semnificaţie. Linia reliefată a dispărut. Punctuaţia este reprezentată aşa cum se obişnuieşte astăzi, cu semnele de la prima serie, aşezate în partea inferioară a dreptunghiului matriţă. O singură deosebire: ca şi la dactilografia obişnuită actuală, nu există decât un singur semn pentru deschiderea şi închiderea ghilimelelor.

Mai departe (p. 18), reprezentarea cifrelor este codificată: acestea potrivit unei reguli în germene încă din 1829, pe care am văzut-o în sistemul de atunci, figurează cu semnele de la prima serie, precedate de semnul denumit încă şi astăzi „numeric” care nu s-a schimbat de atunci. Dacă semnele matematice nu mai sunt exact cele utilizate astăzi de orbi, ele erau destul de numeroase pentru a putea acoperi toate cerinţele matematicii şi algebrei elementare. Cine, în vremea lui Braille, ar fi îndrăznit să aibă pretenţii mai mari?

Astfel a doua ediţie din Procedeu fixează alfabetul, cifrele, semnele ortografice şi îi înzestrează pe orbi cu un sistem stenografie; îndestulează toate nevoile lor şcolare şi literare. Ba chiar mai mult: le aduce o notaţie muzicală închegată, iar în liniile sale mari formează esenţialul muzicografiei internaţionale Braille.

În 1829, în ciuda titlului plin de făgăduieli, lucrarea Procedeu pentru scrierea cuvintelor, a muzicii şi a muzicii bisericeşti plain chant n-a adus nici o inovaţie. Se ştie că Valentin Hauy, nu găsise altă soluţie în problema scrierii notelor muzicale decât reliefarea partiturilor obişnuite. Lectura acestor texte în relief, de altfel complicate şi costisitoare de produs, era atât de defectuoasă, încât Guillie, după cum se ştie, a preferat ca- elevii lui să înveţe muzica după ureche, decât să le ceară a o descifra. Ceva mai târziu, Golliod, pe care Guillie îl lăsase la Quinze-Vingts conducătorul capelei, concepu o notaţie foarte simplă, în care caracteristicile' imnurilor şi psalmilor erau figurate prin intermediul seriilor de cifre. Filele imprimate după acest sistem mai erau folosite de cântăreţii de biserică de la Quinze-Vingts în 1885. Prin 1819 repetitorii Institutului regal puseseră la punct un procedeu care imita sistemul lui J. J. Rousseau: cele 25 litere ale alfabetului şi cele 5 vocale accentuate erau utilizate pentru reprezentarea unei scări de 30 note, satisfăcând cu prisosinţă ceea ce se poate înscrie pe un portativ şi pe liniile suplimentare; o notă cu diez era figurată prin majuscula corespunzătoare sau cu un alt accent, cea cu bemol printr-o majusculă răsturnată, becarul prin ghilimele. Toate acestea erau foarte ingenioase, cel puţin pentru cine citea cu uşurinţă astfel de caractere, dar destul de puţin precise în ceea ce priveşte indicarea valorilor, pentru reprezentarea cărora nu s-a găsit într-adevăr nimic mai potrivit decât să se lase după nota respectivă un spaţiu mai mult sau mai puţin lung, după cum era şi valoarea ei: o pătrime, o optime etc.

În 1829 Braille nu modifică temeinic acest sistem. Se mulţumi să înlocuiască literele mici care marcau notele naturale, cu caracterele corespunzătoare din alfabetul său şi să împrumute din lucrarea sa Procedeu alte câteva semne. Bunăoară93 în loc de distanţă variabilă adoptată pentru reprezentarea valorilor, el propunea ca acestea să fie reprezentate cu primele 7 semne din seria sa a 7-a, care după câte se ştie avea puncte şi linii. El mai aducea un semn pentru diez, unul pentru bemol şi unul pentru becar. Se pare însă că propunerile sale n-au fost urmate, de vreme ce în 1831 a apărut: Noua metodă pentru uzul orbilor, reprezentând muzica prin mijlocirea literelor, cifrelor etc. Întocmită de elevii Institutului regal al tinerilor orbi. Paris, imprimată de tinerii orbi, în care nu se face apel la nici unul din semnele Braille. Cauza ar putea fi că, la acea epocă, Braille concepuse deja în linii mari notaţia muzicală, a cărei punere la punct ne-o prezenta ediţia a doua din Procedeu94. (93 Procedeu, edit. 1829, p. 17.). (94 Dacă ar fi să credem pe Gui1beau

(Studiu asupra istoriei muzicografiei Braille, V. Haug, 2. 1922, p. 26) colegii lui Braille îl împinseră la această nouă adaptare a alfabetului său. Se zice că Braille ar fi şovăit la început să-i urmeze pe această cale. Fără îndoială că Guilbeau deţinea acest detaliu de la contemporanii lui Braille, pe care îi cunoscuse în tinereţe. După Pignier (Studiu istoric, p. 138) cel care a colaborat cu Braille la această refacere a muzicografiei, a fost Jaillet mai târziu organist la Rennes.).

Până atunci se păstrase mai mult sau mai puţin principiile de notaţie obişnuite. Dacă nu se mai trasau portativele în relief, se tindea, totuşi să se figureze într-un fel sau altul repartiţia pe portativ. Rupând o dată pentru totdeauna cu acest sistem de simbolizare a înălţimii sunetelor, aşa cum Barbier rupsese cu folosirea caracterelor obişnuite, Braille pleacă de la un principiu nou: claviatura pianului şi gama. Pe această claviatură, cele 7 note ale gamei se repetă în aceeaşi ordine din octavă în octavă. Era deci de ajuns, pentru a reprezenta cele 7 sunete, de a împrumuta 7 semne consecutive de la aceeaşi serie Braille şi de a găsi 7 alte semne sau „chei de octavă”, care ar fi introduse într-o succesiune de note atunci când ar fi nevoie de o schimbare de octavă. Iar în ceea ce priveşte valorile, nimic mai simplu: nu aveai decât să afectezi o anume serie unei anumite valori şi o altă serie unei alte valori. Anumite consideraţii făcură să se aleagă semnele de la 4 la 10 din fiecare serie pentru figurarea treptelor gamei do major, cele din prima serie pentru optimi, cele din a doua pentru doimi şi treizeci doimi, cele din a treia pentru note întregi şi şaisprezecimi şi în sfârşit cele din a patra pentru pătrimi şi şaizeci pătrimi. Seriile Braille, după cum se ştie, derivă unele din altele prin adăugarea unuia sau a două puncte la partea inferioară a caracterului, figura notelor în felul acesta rămânea aceeaşi (partea superioară a semnului) când valoarea se schimba (partea inferioară).

Alte semne tot atât de coherente erau destinate reprezentării pauzelor, alteraţiilor, acordurilor etc.În acest fel un adevărat sistem era pus la dispoziţia muzicanţilor orbi, care nu numai că puteau să-l citească

mai uşor decât procedeele anterioare, fiind compus numai din semne, dar conveneau în special pipăitului; în plus putea fi scris cu placa Braille obişnuită, fără un material anumit. Acest sistem este utilizat în toate ţările de mai bine de un secol. Congresul care în anul 1929 a stabilit o „Notaţie internaţională muzicală Braille” n-a adus decât modificări de amănunte.

CAPITOLUL IVORIGINALITATEA SISTEMULUI BRAILLE. RĂSPÎNDIREA LUI

După cum am mai spus, spirite înăcrite au imputat Institutului naţional şi în general orbilor de a fi voit să adumbrească numele lui Barbier, cel care vedea, în folosul lui Braille, orbul. Nu vom lua ca dovadă decât o singură pagină din romanul lui Lucien Descaves intitulat Les emmures. Această operă naturalistă, publicată mai întâi în foileton în Le Journal, în anul 1894, aduce în scenă pe orbi. Romanul are drept cadru principal: Institutul Naţional al tinerilor orbi din Paris şi Asociaţia Valentin Hauy care de-abia luase fiinţă. Annette, măritată cu un orb, a inventat şi ea un sistem de scriere care după concepţia ei trebuia să detroneze sistemul Braille95. (95 Astăzi putem numi pe numele lor adevărat personajele romanului. Annette înfăţişează în parte pe d-şoara Alulot care a fost directoarea şcolii de orbi din Angers şi al cărui sistem de scriere făcuse mult zgomot în acea vreme.).

Rău primită de comisia însărcinată cu examinarea proiectului, eroina povestirii se exprimă astfel:„Nu mă voi mai poticni mult timp de părerile preconcepute ale unei lumi mici şi duşmănoase faţă de orice

progres care nu emană de la aderenţii ei. În fond instituţia nu este decât o Societate de Admiraţie mutuală; aici orbirea se agravează prin lipsa vederilor morale.

„Cine poate şti dacă Louis Braille ar fi dus la capăt faimoasa lui scriere, fără germenii semănaţi de Charles Barbier, Cristofor Columb al acestui Americo Vespuccio? Dar Valentin Hauy, primul institutor al orbilor? A fost la fel de clarvăzător ca Barbier! Nu are importanţă, Braille este modelul,, el oferă panaceul anaglyptografic96 el este un fost elev al Institutului. Acesta trăieşte prin el. Ei bine, dacă orbii ţin aşa de mult la Braille al lor, n-au de-cât să şi-l păstreze, să păstreze acest alfabet al prizonierilor care întreţin corespondenţă în secret cu prietenii lor dinafară”97. (96 Braille nu este răspunzător de acest nume barbar „anaglyptografie” prin care Levitte, censorul de studii al Institutului a desemnat mai târziu scrierea cu puncte în relief.). (97 Lucien Descaves, Zidiţi de vii, ed. a II-a, 1925, pp. 288-289.).

Louis Braille este evident un simbol pentru orbi, simbolul orbului care liberează de o piedică pe fraţii lui de suferinţă. Încrederea în sine şi încrederea altuia sunt necesare succesului orbilor în viaţă: pentru ei este providenţial să datoreze unuia din ai lor eliberarea intelectuală. Dacă Braille nu este numai un pur simbol, de vreme ce alfabetul lui există, ca o realitate indiscutabilă, în orice caz însă este un simbol pur: nu se poate găsi în viaţa acestui om nimic care să semene a vanitate sau a spirit de castă. De altfel, când Annette vorbeşte de un „alfabet al prizonierilor”, imputarea se adresează mai de grabă lui Barbier, al cărui sistem era prin esenţă o „scriere secretă”. Dacă Annette ar fi avut ceva mai multă ştiinţă decât pedantism ea ar fi ştiut două lucruri:

1. La origine nu orbii, ci acei care văd au opus pe Braille lui Barbier. Pignier, Dufau şi Guadet au proclamat în scrierile lor meritele noului alfabet şi aceasta nu au făcut-o nici din vanitate şi nici pentru glorie, ci pentru motivul că ei fiind directori şi şefi ai unei şcoli de orbi şi-au dat seama tangibil, ca să zicem aşa, de marele serviciu pe care Braille l-a făcut fraţilor lui.

2. Greutăţile întâmpinate de Barbier nu au venit din partea orbilor, ci din aceea a celor cu vederea sănătoasă. Pignier scrie98 cu privire la sonografie: „d-l Bărbier, la fel ca mulţi inventatori, ...sfârşi prin a depăşi măsura când este vorba de meritul lor şi de foloasele aduse, care sunt totuşi şi reale. Poate că spiritul lui avântat se exaltă puţin în

această privinţă, pretenţiile lui deveniră de asemenea mai mari”. Într-adevăr, în 1821, Barbier prezenta sistemul său ca accesoriu şi secundar; în 1825, ca „bază a educaţiei orbilor”; în 1830, ca „bază fundamentală a învăţământului”. (98 Pignier, Studiu istoric, p. 102.).

Aşa cum am spus mai sus (cap. III), gloria lui Charles Barbier, din punct de vedere psihologic, a fost de a descoperi că punctul în relief este singurul care satisface nevoia cititului tactil; în orice caz însă nu putem vorbi de o intuiţie de geniu. Să nu uităm că scrierea denumită „expeditivul francez” a fost imaginată pentru militari şi pentru diplomaţi şi că acest sistem, conceput pentru cei cu vedere, comporta deja puncte şi linii, care puteau fi scrise cu creionul sau cu tocul. Dacă între timp căpitanului de artilerie i-a venit ideea reliefului, la început nu s-a gândit de loc la orbi, ci la nevoia în care se putea afla un ofiţer în campanie care trebuia să expedieze noaptea o telegramă — de unde şi numele de „scriere nocturnă” — fără cerneală sau creion şi de a putea multiplica repede numărul exemplarelor prin simplă apăsare. Barbier nu a adus, orbilor decât un sistem conceput pentru cei cu vedere. Prin aceasta, meritul lui este oare mai mare decât cel al lui Valentin Hauy, care pentru a da posibilitatea orbilor să citească se mulţumea să reproducă în relief caracterele obişnuite în imprimerii? Iar dacă punctul a reuşit mai bine decât litera, aceasta e simplu şi firesc. Dacă a fost sau nu o simplă întâmplare că Barbier a ajuns să se gândească la orbi, după ce savanţii ale căror concluzii le-am menţionat, au examinat invenţia sa, nu se ştie. Nu este însă mai puţin adevărat că fostul căpitan a înţeles ce nevoie au orbii de o scriere specială. Într-o broşură, care e drept datează de pe la 1830(99) adică este posterioară apariţiei sistemului Braille, el a scris următoarea frază, aplicabilă de altfel tot aşa de bine lui Braille cât şi sistemului său: „O scriere deosebită, potrivită situaţiei lor, este singura care le poate fi de folos; până acum însă nu s-a străduit nimeni s-o descopere”. (99 Despre instrucţiunea orbilor, Paris, imprimeria Huzard-Courcier, în 12°, 12 pagini, fără dată, conţinând raportul Academiei de Ştiinţe, semnat Cuvier si Mo1ard, cu data de 10 ianuarie 1880.).

Fără îndoială că drepturile lui Barbier ca înaintaş sunt de necontestat. Oricine s-ar îndoi n-ar avea decât să compare datele: 1821 —1823. Barbier aplică principiile sonografiei sale, unui sistem de scriere pentru orbi, 1825—1829, Braille îşi pune la punct alfabetul. Este suficient să reamintim mărturia însăşi a lui Braille, pe care am citat-o la începutul capitolului precedent. Dar între Barbier şi Braille este mai mult decât succesiune: este înrudire directă, este filiaţiune:

1. În însuşi principiul celor două sisteme, adică: întrebuinţarea punctului în relief;2. În dimensiunile caracterelor: dreptunghiul generator al tuturor semnelor Braille este exact după cum se

ştie, jumătatea dreptunghiului în care se încadrează semnele Barbier şi este orientat în acelaşi sens. S-ar fi putut să fie şi altfel. Vom vedea că în America a şi fost câtva timp altfel, pe când se întrebuinţau caractere construite pe două puncte în înălţime şi trei lărgime;

3. În domeniul tehnic: Barbier este inventatorul necontestat al rigletei şi al plăcii cu şanţuri. Raportul prezentat Academiei de ştiinţe de către d-nii Prony, Molard şi Breguet, la 1820, aduceau lui Barbier imputarea de a fi construit o maşină prea complicată pentru producerea acestor semne. Barbier învaţă din această lecţie; dacă simplitatea materia-lului pentru scris folosit de orbi este un motiv de permanentă mirare, aceasta se datorează împrejurărilor arătate mai sus, Coltat ne spune că Braille realiza toate aceste combinaţii, în minte; totuşi e sigur că existenţa prealabilă a materialului creat de Barbier i-a dat posibilitatea să experimenteze, să difuzeze şi să facă cunoscut prietenilor şi elevilor sistemul său. Mai mult, muzeul Valentin Hauy posedă o piesă curioasă pe care Guilbeau o socotea ca fiind din anul 1826. Este o rigletă autentică Barbier, transformată în rigletă Braille, prin adăugarea unei simple stinghii care împărţea în două fiecare căsuţă a rigletei Braille. Paleontologii ar numi aceasta un tip de tranziţie;

4. În combinaţia dintre linie şi punct care constituie caracteristica alfabetului Braille din 1829. Într-adevăr, se ştie că Barbier imaginase un mic pătrat care avea la un cap un corn, iar la celălalt o linie reliefată. Combinând cornul şi linia în diferite poziţii se ajunge a se reprezenta cele 36 puncte din „expeditivă”;

5. Încă de la început sistemul Braille are o stenografie foarte precisă, născută din sonografia Barbier.Întrucât ne priveşte, noi nu şovăim să declarăm că fără Barbier, nu am fi avut poate niciodată pe Braille. În acea

vreme dicta principiul enunţat de Valentin Hauy: „În toate împrejurările, trebuie apropiat orbul de cel cu vedere”100. Se aplica această maximă la lectura orbilor şi cu încăpăţânare, li se impunea să citească după caractere pe care de-abia le descifrau. Charles Barbier a avut meritul să se elibereze de acest principiu şi să-l dezbare şi pe tânărul Braille. Aceasta nu e puţin lucru pentru un om cu vedere. După cum am mai subliniat, în lipsa lui Braille s-ar fi găsit sigur cineva care să perfecţioneze sistemul elaborat de căpitanul Barbier. (100 V. Hauy, Studiu asupra educaţiei orbilor.).

Dar Braille a făcut mai mult decât să perfecţioneze, el a modificat din temelie, deci a inovat. Dacă orbii nu-i datorează totul, în orice caz îi datorează ce e mai bun. Barbier avea ochii, Braille nu mai avea decât degetele. De aici s-a născut acel cadru cu 6 puncte, perfect potrivit cu nevoile pipăitului: un punct mai mult în înălţime, un punct mai mult în lăţime şi semnul devenea neciteţ. Tânărul orb nu a scos din cele 6 puncte o simplă scriere în relief, ci un alfabet complet, la fel cu cel al oamenilor sănătoşi, o notaţie matematică elementară, o notaţie muzicală şi totodată şi o stenografie. Într-un cuvânt, putem spune împreună cu Pignier: A modifica lucrurile astfel, nu înseamnă o perfecţionare ci o invenţie101. (101 Pignier, Notă biografică, p. 14.).

Însuşi Barbier, într-o scrisoare, care e drept conţine şi reticenţe, a lăudat pe tânărul inventator. La 31 martie 1833 el îi scrie: „Am citit cu mult interes metoda de scriere pe care aţi compus-o pentru orbi. Nu pot să laud îndeajuns sentimentul de bunăvoinţă care vă îndeamnă să fiţi folositor celor cu care împărtăşiţi nenorocirea. M-aş fi slujit de

procedeul dv. şi v-aş fi mulţumit dacă nu ar fi fost nevoie de câtva timp pentru a putea dobândi practica lui... Este foarte frumos să începeţi astfel la vârsta dumneavoastră şi putem aştepta multe realizări de la sentimentele luminoase care vă călăuzesc”. La 15 mai 1833, într-o notă pe care o adresează direcţiei Institutului regal şi care era destinată să fie inserată într-o nouă ediţie în „Scriere nocturnă” — se vede că el nu se socotea învins — Barbier se exprima aşa: „D-l Louis Braille, tânăr elev, astăzi repetitor al Institutului regal din Paris, este primul care a avut fericita idee de a reduce scrierea punctată cu ajutorul unei riglete cu trei rânduri de căsuţe. Caracterele ocupă mai puţin loc şi sunt mai uşor de citit; sub acest dublu raport, este un serviciu esenţial pentru care îi sântem îndatoraţi... De altfel d-l Braille a făcut şi alte aplicaţii .ale metodei sale, care o îndreptăţesc îndeajuns a fi întrebuinţată într-o instituţie pentru instrucţia tinerilor orbi”102. (102 Citat de Pignier, Notă biografică, p. 25 la fel ca şi textul precedent. Am fi dorit să ştim ce putea să fie în dosul punctelor de suspensie care reprezentau tăieturile operate de Pignier.).

După ce a scris aceste rânduri, Ch. Barbier, dacă ar fi fost un jucător care ştie să piardă frumos, ar fi trebuit să abandoneze partida.

* * *Aşa cum spune undeva Edgard Guilbeau, fondatorul muzeului Valentin Hauy, distingem trei perioade în

ascensiunea sistemului Braille şi anume: 1° Triumful lui Braille la Institutul de la Paris; 2° Extensiunea lui la limbile europene; 3° Aplicarea lui la limbile extra-europene.

În ceea ce priveşte utilizarea sistemului Braille în însăşi şcoala unde a fost conceput, se spune că a trebuit mai mult de 25 de ani pentru ca sistemul să se impună. Adoptarea oficială a sistemului Braille s-a făcut de-abia la 1854 în Franţa103. S-a vorbit şi de o eclipsă a sistemului Braille. Ce trebuie să înţelegem din această pretinsă eclipsă a metodei lui? Nu s-ar putea spune că între anii 1825 şi 1840 sub direcţia lui Pignier, administraţia şcolii ar fi fost ostilă noii scrieri. Am văzut că de la 1827 înainte, administraţia admite să se transcrie cu noua metodă fragmente dintr-o gramatică clasică şi de la 1839 îngăduie întrebuinţarea sistemului Braille în clase pentru exerciţiile scrise. Cele două ediţii din „Procedeu” au fost realizate în imprimeriile instituţiei şi au marca oficială. După cum vom vedea mai departe este cert că cel de-al doilea din aceste volume a fost întocmit pentru a fi cunoscut şi difuzat în străinătate. În 1834, unele texte ale acestei metode au fost prezentate la Expoziţia de produse industriale din piaţa Concordiei la Paris. Fără nici o îndoială că în acea vreme ne îndreptam spre o recunoaştere oficială a noului procedeu. El este menţionat şi în rapoartele pe care directorul instituţiei le adresa ministrului la 31 mai 1833, la 31 martie 1837 şi la 27 sept. 1839(104). În sfârşit, în 1837, imprimeria Institutului regal tipări un manual de istorie a Franţei în 3 mari volume, ceea ce indica limpede că la acea dată, după doisprezece ani de experimentare, ne orientăm fără şovăială spre sistemul Braille pentru toate nevoile şcolare. (103 Cf. Sir Clutha Mackenzie. Raport asupra situaţiei mondiale a sistemului Braille (prezentat la U.N.E.S.C.O. 20—9—49) p. 5.). (104 Cf. Pignier, Studiu. istoric, p. 107 şi p. 253.).

Prima carte era un volum gros, care cu toate că nu avea decât 152 de pagini format 22 X 28, cântărea mai mult de 1750 gr. cu cartonaj cu tot. Paginile erau lipite verso pe verso, aşa cum se proceda la acea vreme pentru lucrările cu litere latine în relief liniar. Fiecare pagină cuprindea în medie 27 rânduri de câte 34 caractere. Liniatura, adică intervalul cuprins între vârful celor două puncte sau adâncimea celor două şanţuri succesive, este de 25/10 mm. Această liniatura este aproape la fel cu cea adoptată în clipa de faţă, şi aceeaşi cu care s-a tipărit sub titlul de „Livre de poesies”, în sonografie Barbier, în 1828. Pentru a imita tipărirea obişnuită în negru s-a găsit de cuviinţă să se combine semnele în grupă. Această practică a „justificării” a fost mult timp întrebuinţată în imprimeria instituţiei din Paris. Trebuie să spunem că aceasta nu prezintă nici un interes pentru degetele cititorului, dimpotrivă, ea obligă pe tipograf să comprime anumite caractere, să mărească intervalul între unele cuvinte şi să-l micşoreze pentru altele; în acest fel citirea cărţii din 1837 a devenit anevoioasă pentru degetele noastre moderne, prin faptul că literele a, b şi k şi apostroful sunt înghesuite în cele care le urmează. Intervalul dintre cuvinte este în mod normal de o jumătate de literă, în afară de cazul când o nevoie justificată impune o forţare a acestui spaţiu. În anumite părţi intervalele dintre linii sunt mai mici decât cele de astăzi.

Prima carte imprimată după sistemul Braille poartă titlul: Precis sur l'histoire de France divisee par siecle, accompagnee de synchronismes relatifs a l'histoire generale places a la fin de chaque regne (Scurtă istorie a Franţei, împărţită pe secole, întovărăşită de sincronisme privitoare la istoria generală, plasate la sfârşitul fiecărei domnii) de L.C. şi F.P.B., ediţia a 10-a. Se iveşte însă o primă întrebare: de ce prima carte tipărită este o lucrare de istorie, şi nu, de pildă, o metodă de citire sau o gramatică? Poate pentru motivul că acestea existau deja cu litere latine în relief. Sau poate şi mai simplu pentru că textele de istorie fiind lungi, transcrierea manuscriselor răpea prea mult timp în clasă. Oricum ar fi, publicarea acestei Scurte istorii este interesantă şi dintr-un alt punct de vedere. După Catalogul imprimatelor Bibliotecii Naţionale, L.C. este Louis Constantin (cu numele monahie, fratele Anaclet), iar F.P.B. este Mathieu Bransiet (cu numele monahie, fratele Filip). S-ar părea că aceasta n-ar avea nici o importanţă pentru viaţa lui Braille şi totuşi, are. La Institutul regal existau două curente potrivnice: directorul Pignier era acuzat de clericalism de către Dufau, adjunctul său, care era şi prim institutor. Mai târziu Guadet în lucrarea sa Institutul tinerilor orbi105 în pagina 93 publică o listă a lucrărilor imprimate sub directoratul lui Pignier, numai cu intenţia de a dovedi că nu se tipăreau decât cărţi de rugăciune sau lucrări scoase de editurile conformiste; este de remarcat că el nu citează Scurta istorie din 1837 şi găseşte de cuviinţă să redacteze o nouă lucrare de istorie, care a fost imprimată câţiva ani mai târziu, dar cu litere latine în relief, de data aceasta, într-un moment când sistemul Braille era într-o dizgraţie oficială. Ori de câte ori chestiunile confesionale au fost amestecate cu cele pedagogice, dezbaterea asupra învăţământului istoriei a

fost totdeauna aşezată pe primul plan. Astăzi, pentru noi, aceste discuţii nu prezintă nici un interes, totuşi ele au meritul de a fi dat naştere la trei lucrări aparţinând lui Guadet, Dufau şi Pignier în ordine cronologică, din care putem culege preţioase amănunte asupra originilor sistemului Braille. Ele erau cât pe aci să compromită pentru totdeauna difuzarea acestui procedeu, deoarece, după cum vom vedea, au fost cauza concedierii lui Pignier, care pricepuse atât de bine toate foloasele sistemului. (105 Această lucrare a fost mai întâi publicată în Analele educaţiei surdo-muţilor şi orbilor, editate de Eduard Mor el. A apărut în volum la 1849. Ne referim la această ultimă ediţie.).

În adevăr, în 1840, Pignier care era acuzat de a corupe tineretul prin învăţământul istoriei, a fost scos la pensie înainte de termen. Adjunctul Dufau, care i-a luat locul nu a fost de la început favorabil noului sistem. Dacă a fost o eclipsă Braille, ea se plasează între 1840 şi 1850, în timpul celor 10 ani de la începutul directoratului Dufau. Această eclipsă nu a fost însă decât parţială. La început respinsă pentru literatură, metoda Braille păstră însă oficial dreptul de imprimare pentru muzică. Dacă Slujba morţilor imprimată în 1838 (M.V.H. No. 478) are încă notaţii liniare, Principiile de armonie, ale lui Gauthier (M.V.H. 1404), Studiile lui Cramer (M.V.H. No. 1413) şi Culegere de cântece pe trei voci, de Gauthier (M.V.H. No. 1413 bis.) toate trei publicate în 1839, prezintă particularitatea că textul este gofrat în litere obişnuite, pe când muzica este imprimată după sistemul Braille (PI. IV A). Această soluţie hibridă a fost păstrată şi de Dufau, deoarece în 1841 s-a imprimat la fel o metodă de pian de Lemoine (M. V. H. nr. 1414) şi în 1845, metoda de Kalkbrenner (M.V.H. nr. 1415). În tot timpul acesta, elevii şi profesorii orbi ai instituţiei se foloseau de scrierea punctată pentru tot ceea ce-i privea personal. S-a pretins că o făceau în ascuns, fără ştirea direcţiei. Aceasta e însă îndoielnic. Muzeul Valentin Hauy păstrează câteva manuscrise din acea vreme. Unul din ele, Drumul crucii poartă desluşit menţiunea „transcris de J. P. Lamirault, elev al Institutului regal, 1844”. Te întrebi de altfel cum s-ar putea ascunde ci -neva pentru a scrie cu sistemul Braille, care este zgomotos şi pe lângă aceasta necesită şi un material special?

În anul 1847, s-a reînceput tipărirea textelor numai după sistemul Braille, mai întâi fără menţiunea originii „Imprimeria instituţiei” dar totuşi în localul şi cu materialul acestei imprimerii. În aceste condiţii s-au tipărit: „Mic solfegiu” (M. V.H. nr. 1410 probabil în 1847), Slujbă notată (M.V.H. nr. 1431; 1849), Imitaţia lui Isus Cristos (M. V.H. nr. 1434; 1849). Un fapt şi mai semnificativ încă: pe lista premiilor instituţiei apare un premiu de scriere în 1849, pentru secţia de băieţi, iar în anul următor pentru fete. De treizeci de ani nu se “mai întâmplase aşa ceva, din timpurile eroice când se înverşunau să facă pe orbi să scrie cu creionul caracterele de manuscris al oamenilor cu vedere. Atribuirea unui premiu de scriere Braille presupune o instruire a acestui sistem în clase şi o dovadă de recunoaştere oficială106. De altfel Dufau nu va întârzia să recunoască public superioritatea caracterelor Braille asupra celor cursive cu linii în relief imitate după acelea care erau întrebuinţate atunci la Edinburg şi Philadelfia şi pe care el încerca să le impună la Paris. Dacă în prima ediţie (1837) a lucrării sale, Dufau nu spune nici un cu-vânt despre Braille, în a doua ediţie (1850), consacră acestui sistem mai multe pagini elogioase. La distribuirea solemnă a premiilor în ziua de 17 august 1852, el declară: „Moartea ne-a răpit pe unul din profesorii noştri, îndemânatecul şi preţiosul Louis Braille, căruia orbii îi datorează acea atât de simplă şi roditoare descoperire a scrierii cu puncte în relief, astăzi adevărata forţă motrice a succeselor”107. De altfel nu încredinţase el orbului Remi Fournier transformarea imprimeriei Instituţiei Naţionale, în imprimerie Braille? (106 Articolul III al regulamentului interior din 28 oct. .1848, prevede pentru clasele elementare „Învăţământul scrierii cu puncte”. Este vorba probabil de procedeul imaginat de Braille, pentru reprezentarea în relief a literelor obişnuite. Asupra acestui procedeu, a se vedea cap. V.). (107 Palmares, 1852, p. 7.).

Această succesiune de date şi referinţe poate că nu va interesa decât pe istoriograf. Totuşi din ele reiese că sistemul Braille s-a impus nu printr-un schimb de influenţe, ci printr-o presiune internă, prin însufleţirea celor care îl foloseau şi care îi simţeau valoarea în fiecare zi, prin recunoaşterea celor cu vedere, răspunzători de educaţia orbilor, prin progresele vădite, realizate după adoptarea acestui sistem. Un fapt simbolizează entuziasmul tinerilor orbi pentru metoda cea nouă. În 1837 s-a decis imprimarea în caractere Braille a Scurtei istorii a Franţei despre care am mai vorbit; din economie, nu s-a făcut decât un singur mulaj şi nu s-au turnat decât caractere cu 6 puncte. Elevii şi repetitorii tăiară cu dalta punctele de prisos, pentru ca să formeze literele a, b şi z. Astfel, datorită convingerii şi răbdării care însufleţeşte pe pionieri, ei creară materialul tipografic necesar la tipărirea lucrării.

După cât se pare, acest material improvizat s-a întrebuinţat la tipografia Braille până la 1854,'dată la care a fost tipărit la Institutul din Paris o metodă de citire Braille în limba portugheză (M. V. H. No. 1439). De data aceasta au fost gravate atâtea punctatoare câte erau necesare pentru diferitele litere, căci însuşi regele Braziliei Don Pedro al II-lea a plătit din caseta sa personală cheltuiala lucrului şi în special a turnării noilor modele.

* * *Data de 1854 poate fi considerată ca punct de plecare pentru difuzarea sistemului Braille în străinătate. În

vederea acestei difuzări, ediţia a 2-a din Procedeu (1837) prezenta la pagina 5 şi 8 rugăciunea Tatăl nostru în 6 limbi (latina, franceza, italiana, spaniola, germana, engleza) cu text corespunzător în relief linear pe coloana vecină. Ştim108 că acest volum a fost comunicat tuturor instituţiilor pentru orbi care existau la acea epocă: Philadelfia, Glasgow, Edinburg, Bruxelles, Madrid, Perth, Copenhaga etc. Abatele Carton, directorul şcolii din Bruges, consacră metodei Braille un comentariu în fiecare din volumele lucrării publicată despre orbi şi surdomuţi în 1838 şi în 1839(109) Guadet însă este cel care a contribuit foarte mult la răspândirea sistemului în străinătate110. El aprecia mult această metodă, căreia cu ocazia inaugurării unor noi clădiri pe bulevardul Invalizilor în 1844, îi consacra un lung expozeu111. De la 1855 până la 1863, el publică Institutorul orbilor, un periodic foarte apreciat de educatorii străini şi în care, de mai

multe ori112 revine asupra foloaselor procedeului Braille. (108 Pignier, Studiu istoric, p. 107.). (109 Abatele Carton, Surdomutul şi orbul, t. 1, 1837, p. 223: t. II, 1839, p. 81.). (110 Despre Joseph Guadet (1795—1880) cf. M. de la Sizeranne, Guadet şi orbii, Tournon, 1885.). (111 Cf. Analele de educaţie a surdomuţilor şi orbilor, 1844, p. 80 la 91.). (112 A se vedea mai ales t. I (1855—1856), p. 68—75—93— 116—121; t. II (1856—1857) pp. 95—141—162.).

Cu toată această propagandă, ascensiunea sistemului Braille a fost foarte înceată şi aceasta din cauza ideii înrădăcinate că orbii nu trebuie să aibă un alfabet propriu.

Exemplul l-a dat Elveţia. În 1852 sistemul Braille şi-a făcut apariţia în azilul orbilor din Lausanne, fondat chiar atunci (1843). Elevii apreciază repede meritele procedeului în aşa fel încât în 1858 el a fost întrebuinţat oficial în clase. Directorul Hirzel nu i-a dat preferinţă decât după ce a făcut o călătorie de studii în Franţa, Germania şi Anglia. În 1860 fonda imprimeria azilului, care, la 31 decembrie în acelaşi an, tipări prima carte cu sistemul Braille în străinătate113. Titlul cărţii era Evanghelia după Sfântul Ion. În curând urmară, în 1861, un Abecedar şi o Geografie (M. V. H., nr. 1454). În 1866, presa din Lausanne tipărise 6 lucrări şcolare în limba franceză, 5 în germană (probabil primele care au fost tipărite în această limbă) şi acea minunată ediţie a bibliei, versiunea protestantă a lui Osterwald, în 32 de volume (35 x 25), 24 pentru Vechiul Testament, 8 pentru Noul Testament, în total 4 600 de pagini, cu o greutate de circa 60 kg cu legătură cu tot114. (113 De la 1835, adică aproape de la fondare, institutul din Woluwe-Saint-Lambert, lângă Bruxelles, imprimă după metoda Braille, dar numai muzică după câte se pare.). (114 Cf. L. Bolii, Cronica azilului orbilor din Lausanne (1843—1943), Lausanne, 1944.).

În ţările germanice, sistemului lui Braille — în forma lui originală — i-a trebuit patruzeci de ani ca să se impună. I.W. Klein, fondatorul instituţiei din Viena, îi cunoştea existenţa în 1837 (115) şi Knie, fondatorul şcolii din Breslau aflase despre el în 1841. Aceste două personalităţi însă nu au fost favorabile generalizării sistemului, imputându-i că ridică un zid în plus între orbi şi sănătoşi. Se recunoştea că procedeul Braille aducea foloase netăgăduite orbilor, dar se respingea în acelaşi timp acest sistem care nu era făcut pentru vedere şi pe care oamenii cu vedere nu-l puteau citi decât după ce se căzneau să-l înveţe. După cum va spune Koechlin116, se cerea un mare sacrificiu din partea săracului în folosul bogatului. Se invoca mai ales autoritatea lui Knie, pentru că el era orb şi avea părerea că „Pentru învăţătura orbilor, trebuie să folosim mai întâi de toate procedeele pe care le-au descoperit chiar ei”. Cu toate acestea, în 1858, Knie, fără îndoială sub influenţa lui Guadet, insera un alfabet Braille la sfârşitul ediţiei a 5-a a cărţii sale177 şi în acelaşi timp, luă parte şi el la difuzarea sistemului, comentându-l în „Organul” instituţiilor de surdomuţi şi orbi. (115 J. W. Klein, Istoria educaţiei orbilor şi a aşezămintelor dedicate orbilor în Germania, 1837.). (116 Fondatorul şcolii de orbi din Ilzach, lângă Mulhouse, care era orb, preconiza sistemul Braille, încă din 1864 şi se arătă un aprig apărător al lui la Congresul din 1878 de la Paris.). (117 Knie, Introducere în tratamentul adecuat copiilor orbi.).

Dar o nouă cursă se întinde sistemului francez. Saint-Marie din Leipzig alcătui un alfabet în care litera p cea mai frecventă în limba germană avea un semn cu mai puţine puncte. În acest fel prima serie Braille ajungea să reprezinte literele e, n, r, u, i, l, p, g, d, f. Economia, de puncte era de 20%, dar aceasta nu reprezenta un' folos decât pentru scrierea cu punctatorul şi nu aducea nici un câştig de spaţiu, numărul caracterelor fiind acelaşi. Ca urmare, primul congres al institutorilor de orbi (Leipzig 1873) se găsi în faţa unei mari confuzii. De pildă, în Austria planul de studii din 16 septembrie 1867, aprobat de Ministerul instrucţiei publice, introduse sistemul Braille în Instituţia imperială şi regală din Viena118, dar directorul Pablasek, rămase partizanul studiului simultan al caracterelor romane şi Braille. La al doi-lea congres (Dresda, 1876), 14 şcoli se pronunţară pentru Braille adaptat la limba germană şi numai 11 pentru sistemul Braille original. Vom vedea mai departe în ce mod congresul de la Paris făcu să se încline balanţa în favoarea acestuia din urmă. (118 Cf. Al. Meii, Istoria institutului regal-imperial de educaţie a copiilor orbi din Viena, Viena, 1904, p. 183.).

În Anglia, adoptarea sistemului Braille a fost deosebit de anevoioasă. În 1868, cel puţin 4 sisteme cu caractere obişnuite în relief (Moson, Fry, Alston, Gall) şi 2 sisteme stenografice (Lucas şi Frere) îşi împărţeau bunăvoinţa directorilor de şcoli pentru orbi. Atunci interveni dr. Armitage, fondatorul lui „British and Foreign Blind Association for Promoting the Education of the Blind”119. El făcu să se admită ideea că numai orbii trebuie să decidă, care din sisteme le poate fi mai de folos. Organiză deci un Comitet numai din orbi, care întrebuinţau cel puţin trei din sistemele în vigoare pe atunci: din acestea ei trebuiau să aleagă. În 1870, comitetul se pronunţă pentru Braille, ca procedeu de scriere, rezervând o formă modificată a sistemului Moon (PI. IV c) pentru imprimările în relief. Dar sistemul Braille se impuse în curând, atât pentru imprimare, cât şi pentru manuscris. În 1871, din 46 lucrări consacrate în majoritate educaţiei orbilor la domiciliu, una singură menţiona procedeul Braille în prospect: în 1883, datorită acţiunii energice a d-rului Armitage şi a publicaţiilor lui, din care prima foarte modestă, tipărită în 1870, cea mai mare parte din şcolile de orbi engleze adop-taseră sistemul francez120. (119 „Asociaţia orbilor din Marea Britanie şi străinătate pentru promovarea educaţiei orbilor”.). (120 Cf. Armitage, Educaţia si folosirea orbilor, edit. Londra, 1886.).

În 1878 are loc la Paris importantul Congres Universal pentru îmbunătăţirea soartei orbilor şi surdomuţilor. Comisiunea H primise mandatul să „studieze diferite metode de tipărire şi scriere în vederea unificării sistemelor”. Au fost reprezentate: Germania, Anglia, Austria, Ungaria, Belgia, Danemarca, Franţa, Olanda, Italia, Suedia şi Elveţia. Concluziile formulate de dr. Meyer director al şcolii de orbi din Amsterdam au fost discutate foarte mult în şedinţa plenară de la Tuilleries, pavilionul Flore, la 27 septembrie 1878. După ce a fost îndepărtat sistemul Moon, ca sistem principal şi respinsă propunerea americanului Smith care voia ca în fiecare limbă să se aleagă semnele care se formează mai repede pentru figurarea literelor celor mai mult întrebuinţate121 ceea ce echivala cu crearea a tot atâtea

alfabete câte limbaje. Comisia a avut de suportat atacul partizanilor literelor obişnuite în relief. Purtătorul de cuvânt al acestora, englezul Johnson declara: „Sistemul Braille convenţional şi special, desparte pe orb de cel cu vedere... Întâietatea trebuie lăsată caracterelor romane în relief”122. În sfârşit, după ce directorul Meyer a precizat: „Propunând adoptarea sistemului Braille, am înţeles să vorbim de sistemul Braille nemodificat, de acela francez şi nu de un altul”123, şi după discuţii „Congresul (Darea de seamă p. 153) se pronunţă cu o mare majoritate pentru generalizarea sistemului Braille, nemodificat”. Decizie capitală pe care în urmă se vor sprijini ton partizanii universalizării ordinii originale a clasificării semnelor. Începând din anul următor (Al 3-lea congres al institutorilor pentru orbi, Berlin, 1879), Germania aplică integral procedeul şi renunţă la sistemele dizidente. (121 A se vedea memoriile sale, în Dare de seamă asupra lucrărilor Congresului, Paris, Imprim. Nat. 1879, p. 287. De notat că lucrări contemporane au arătat că semnele Braille care se citesc cel mai uşor nu sunt cele cu puncte mai puţine, ci cele care generează mai uşor imaginea. (Despre aceasta Burklen, Psihologia orbilor, Leipzig, 1924)). (122 Cf. Dare de seamă asupra lucrărilor Congresului, p. 145.). (123 Cf. Dare de seamă asupra lucrărilor Congresului, p. 148.).

Dintre toate statele cu grai european numai Statele Unite ale Americii n-au urmat curentul decât mult mai târziu. Pe la 1885, situaţia imprimării în relief era acolo din cele mai încurcate. La Saint-Louis se întrebuinţa sistemul Braille şi caracterele romane în relief; la Philadelfia, sistemul Braille, sistemul Moon şi cel roman; la Boston cel roman şi sistemul Braille american, compus din aceleaşi semne ca şi Braille-ul original, dar aşezate după vederile lui Smith, expuse mai sus, într-o ordine care se presupunea că se potriveşte mai bine nevoilor limbii engleze. În toate celelalte institute, se întrebuinţa în mod obişnuit sistemul roman şi „Punctul New York” sau „Sistemul Wait”.

Pe la 1866, Russ, directorul şcolii de orbi din New York, născoci un nou sistem şi anume: aşeză orizontal axul cel mare din dreptunghiul generator al caracterului Braille; în acest fel se câştigă loc şi se construi pe acest principiu un fel de stenografie.

Urmaşul lui, Wm.B. Wait, reluă ideea şi făcu un alfabet ale cărui caractere nu aveau toate decât două puncte înălţime şi cel mult trei lărgime pentru literele mici, 4 pentru cele mari şi semnele de punctuaţie. În acest fel se câştiga loc (cam 25%) dar în schimb printre alte neajunsuri, citirea era mai grea şi literele nu ajungeau aşa bine sub degete. Lupta a început mai întâi împotriva sistemului roman. Partizanii acestei soluţii rămaseră cu îndărătnicie legaţi de principiul lui Hauy, după care orbul nu trebuia să se deosebească de omul cu vedere prin sistemul alfabetic. La care Wait răspunse, întrebând: ce anume apropie mai mult pe orb de cel cu vedere, caracterele pe care sănătoşii le pot citi, dar orbii nu le descifrează decât încet, sau un sistem special, care se deosebeşte de acel al oamenilor cu vedere, dar care să permită orbilor să se apropie de rapiditatea cititului lor? Apoi au fost atacaţi susţinătorii sistemului Braille pur şi Braille american. Către anul 1890, Hali inventă o maşină de scris şi o maşină de stereotipare, care se potrivea celor două sisteme din urmă. Ca răspuns, apărătorii lui Wait prezentară „Kleidograful”, aparat cu care se putea scrie mai repede „Punctul de la New York”.

Două împrejurări erau să aducă victoria acestui „punct de la New York”. Wait avea o mare influenţă asupra directorilor de şcoli. Constituindu-se o majoritate dintre aceştia, American Printing House for the Blind (întreprinderea americană de tipărituri pentru orbi) din Louisville, întreţinută de ultimii federali, tipărea bineînţeles aşa cum cerea majoritatea. Pe de altă parte importul în America a cărţilor lui Braille, imprimate în Anglia, erau taxate foarte mult la vamă, ceea ce împiedica răspândirea sistemului. Cu toate acestea, datorită însuşirilor lui, sistemul Braille trebuia să izbutească. Trebuia să se sfârşească o dată cu risipa de timp şi bani prin tipărirea aceleiaşi reviste în trei alfabete deosebite. La congresul de la Little Rock (1910) se hotărî definitiv acest punct de vedere şi începând din 1917 nu a mai existat în America decât un singur sistem de scriere pentru orbi: sistemul Braille original.

Alte două date însemnate marchează istoria expansiunii Braille: 1929 şi 1949.În 1929, o comisie de specialişti, întrunită la Paris, la sediul „American Braille Presse” din care făceau parte

reprezentanţii Germaniei, Angliei, Statelor Unite ale Americii şi ai Franţei, puseră la punct o notaţie muzicală internaţională Braille. Aceasta era foarte necesară deoarece, pentru a nu mai vorbi de încercările sporadice124 şi de hotărârile care nu au fost niciodată aplicate125, două mari tipuri de ediţii îşi împărţeau dacă nu favoarea acelor care le întrebuinţau, cel puţin favoarea tipografilor. Germania, Franţa, Italia şi toate ţările care se aprovizionau cu muzică Braille de la Paris, rămăseseră credincioase notaţiei unificate care se stabilise la congresul de la Colonia (1888). Această notaţie, afară de câteva mici amănunte, reproducea pe aceea care fusese pusă la punct de profesorii Institutului din Paris şi pe care Levitte126 o prezentase la Congresul din 1878. Pe de altă parte „National institute for the Blind”, de la Londra, făcea opinie separată, în plin război mondial, inspirându-se din sistemul propus de scoţianul Stericker în 1912 şi imprimând în 1917 un nou cod pentru scrierea de muzică în relief. (124 Încercare Savary-Mahaut (Jersey, 1886) Notaţia muzicală a sistemului Watt, (cf. Key to the New-York Point, N. York. 1893, p. 10)). (125 Congresul din Dusseldorf, 1903.). (126 Levitte, Anaglyptografia şi rafigrafia lui Braille, 1880, P- 13 şi urm.).

În realitate nu era nici o divergenţă în ceea ce priveşte semnele fundamentale la care se oprise Louis Braille în 1837 pentru reprezentarea notelor, a valorilor, pauzelor etc. ci numai cu privire la rânduirea acestor caractere. La originea acestor divergenţe a existat o singură dificultate de ordin psihologic: cerinţele citirii Tactile impuneau numai o aşezare orizontală a semnelor, ceea ce nu prezenta nici o greutate când era vorba de a transcrie un text literar ale cărui caractere se succedau liniar. Dar cum ai fi putut să te lipseşti cât de puţin de foloasele pe care le prezintă pentru cel cu vedere, suprapunerea pe mai multe etaje a semnelor muzicale, ba chiar şi a cuvintelor când era cazul? Aceasta era

problema care a dat naştere la soluţii diferite, după epoci şi ţări. Ea era legată de o problemă pedagogică: aceea de a realiza cele mai bune condiţii pentru asimilarea unui text muzical, de către un tânăr orb şi de o problemă practică, aceea a descifrării „unei lecturi vizuale” cu degetele. Aceasta interesa în special pe cântăreţii care aveau libertatea ambelor mâini, pe profesorii de muzică care trebuie să aibă posibilitatea de a urmări partitura cu o mână, supraveghind în acelaşi timp cu cealaltă degetele şi ţinuta elevului, apoi pe organişti având facultatea de a acompania cu mâna şi eventual cu pedala.

În primele ediţii de muzică Braille127 se suprimă pur şi simplu tot ce ar fi putut încetini citirea (indicaţii de nuanţe, articulării, digitaţie). Mai târziu (1860—1870), profesioniştii deveniră mai exigenţi, dar aceasta a fost în dauna rapidităţii descifrării. Din această pricină, încă din această epocă, Ballu128, înclină pentru imprimarea aceleiaşi bucăţi în două ediţii, una simplificată, cealaltă completă. La origine (Studiile lui Cramer 1839), se scria alternativ, o linie în Braille pentru mâna dreaptă şi una în Braille pentru mâna stângă. În 1852 (Studiile lui Kalkbrenner) s-au fixat la o alternanţă prin fraze mai mult sau mai puţin lungi, dispoziţie care s-a menţinut în Franţa, pe câtă vreme în Anglia, s-a preferat realizarea alternanţei la nivelul măsurii (sistem bar and bar), măsura mâinii stângi precedând pe aceea a mâinii drepte129. (127 A se vedea mai ales Studii Kalkbrenner si exerciţiile lui Cramer (Inst. Nat., 1852)). (128 Cf. Gui1beau, Studiu asupra istoriei muzicografiei Braille, în (Le Valentin Hauy, 1922, p. 27)). (129 Alternanţa măsură cu măsură a fost încercată în Franţa încă din 1892 (Soeurs Aveugles de Saint-Paul). Măsura mânii drepte era înaintea celei pentru mâna stângă, ceea ce de bună seamă a făcut ca încercarea să nu fie luată în consideraţie.).

Divergenţele de aceeaşi natură se vor regăsi pentru transcrierea textelor comportând cuvinte şi muzică. Ediţia din 1837 a Procedeului de Louis Braille reproduce o romanţă de Loisa Puget: corespondenţa cuvintelor şi a muzicii alternate prin fraze, este asigurată prin litere. Pentru scrierea de plaint-chant, Ballu imaginează, cam pe la 1876, ca fiecare cuvânt să fie urmat de notele care privesc acel cuvânt. Acest fel de tipărire, adoptat în ediţiile franceze de cânt gregorian în sistemul Braille, tinde să substituie o citire succesivă, rapidă, a cuvintelor şi muzicii, percepţiei lor simultane.

Se pare că cei care citesc bine, lectorii antrenaţi, sunt mulţumiţi cu acest sistem; cititorii mijlocii însă preferă să nu urmărească decât muzica în timpul execuţiei lăsând cuvintele pe seama memoriei. Acestora din urmă le-ar conveni poate alternanţele mai puţin dese de cuvinte şi muzică sau, aşa cum s-a propus uneori aşezarea linie cu linie sau juxtapaginală.

Scrierea acordurilor trebuind să fie orizontală130, a dat şi ea loc la variante. Braille, după cum am văzut, imaginase „semnele de intervale” (secunde, terţe etc.) care urmau unei note, indicând acordurile acelei note. Ca să reiasă cântecul de o parte şi acompaniamentul de cealaltă, el scria acordurile pentru mâna stîngă urcând pe partitură, — sus, — şi coborând pentru mâna dreaptă. În Belgia la Institutul regal de la Woluwe Saint-Lambert (lângă Bruxelles), iar în Anglia (cod 1917) dimpotrivă acordurile se scriau întotdeauna urcând131. Prin 1855, orbul Abreu, profesor de muzică la Colegiul naţional de surdomuţi şi orbi din Madrid, imagină un sistem care în Spania va rămâne în vigoare 50 de ani. Avea însă neajunsul de a cere 4 puncte în înălţime în loc de trei. Guadet l-a combătut în lucrarea Institutorul orbilor132. Totuşi sistemul conţinea o idee ademenitoare pentru notarea acordurilor: acestea nu mai erau reprezentate prin semne de intervale cu valoare relativă, ci chiar cu figura notelor care intrau în acorduri, dispusă în partea de jos a căsuţei. Ideea a fost reluată de un mexican orb d. Mezza, prin 1920, însă de data aceasta în cadrul obişnuit al sistemului Braille. Poate că este păcat că Braille nu s-a oprit la acest fel de reprezentare a acordurilor, acum însă ar fi prea târziu pentru a ne putea gândi la o schimbare, stocul -de muzică în relief fiind considerabil. (130 În Tratatul de armonie al lui Russel (Inst. Imper. din Paris 1860) acordurile se scriau totuşi suprapunând notele, ca in scrierea obişnuită.). (131 Această aşezare a fost mai întâi prevăzută de Braille. apare în completarea făcută probabil în 1834, ediţiei originale a procedeului său (cf. mai sus p. 52)). (132 Ianuarie 1857, t. II, p. 90.).

* * *Pretutindeni unde orbii citesc, ei se folosesc de sistemul Braille — experienţa a dovedit că pipăitul refuză orice

altă soluţie — dar citesc nu întotdeauna cu alfabetul Braille. Când una din ţările cu alt grai decât cel european a voit să adopte alfabetul local pentru nevoile orbilor, de cele mai multe ori s-a procedat în felul următor: s-a aşezat în faţa tabloului de semne Braille alfabetul local, apoi s-a atribuit primei litere a alfabetului, primul semn din tablou, literei a doua semnul al doilea şi aşa mai departe, până la epuizarea literelor. Procedeul era simplist, însă frumoasa simetrie a tabloului Braille era ispititoare. S-a presupus că în acest fel tinerii orbi şi cei care au orbit mai târziu, cunoscând pe de o parte alfabetul lor şi pe de altă parte asimilând cu uşurinţă ordinea semnelor Braille, puteau învăţa mai repede să citească. În acest mod însă, s-a ajuns la un rezultat curios: bunăoară, a treia literă din alfabetul arab tradiţional corespundea la sunetul t al alfabetului roman şi se găsea reprezentat în sistemul Braille printr-un semn — al treilea din tablou — corespunzător literei c din alfabetul roman; aceasta era suficient ca toate literele următoare să fie deplasate.

Mai mult decât atât, în aceeaşi ţară, de pildă — în India, din cauza numeroaselor dialecte, fiecare având o clasificare alfabetică deosebită, acelaşi sunet era reprezentat diferit în sistemul Braille, de la o regiune la alta.

În 1949 U.N.E.S.C.O. solicitat chiar de guvernul indian şi-a însuşit problema. Sir Clutha Mackenzie a fost însărcinat cu studiul istoric şi critic al acestei probleme. De la 15 la 21 decembrie 1949, un comitet de experţi întruniţi la Paris, la casa U.N.E.S.C.O., stabili principiile care urmau să prezideze la unificarea diferitelor alfabete Braille, principii care au fost adoptate ulterior în martie 1950 de către o conferinţă mai generală. În iunie a aceluiaşi an hinduşii

schimbară poziţia luată în 1947(133) şi acceptară recomandările U.N.E.S.C.O. Puţin mai târziu, în februarie 1951, la Beyrouth s-a ajuns la acelaşi rezultat pentru limbile arabe. (133 Raportul experţilor Comitetului despre sistemul Braille indian uniform, New-Delhy, 1947.).

Dar opera U.N.E.S.C.O. nu s-a terminat numai cu atât. Aplicarea sistemului Braille limbilor din extremul orient ridică probleme deosebite. În Japonia unde scrierea este silabică, s-a realizat o curioasă adaptare Braille, în care grupa fundamentală este construită pe 3 puncte, în loc de 4 ca în sistemul Braille clasic. Indochina, unde scrierea e romanizată de mai multe secole, foloseşte alfabetul Braille încă din 1899. În China unde au fost introduse mai multe alfabete, problema sunetului se complică cu aceea a tonului, care se deosebeşte de la o regiune la alta. În sfârşit limbile aşa-zise „tribale” din Africa, într-o zi vor avea şi ele adaptarea lor.

În cazul când aceeaşi limbă este vorbită pe continente diferite, este de cea mai mare însemnătate, ca nu numai alfabetul dar şi codul prescurtărilor întrebuinţat în sistemul Braille să fie acelaşi. De-abia în 1932 s-a realizat un acord pentru limba engleză între imprimeriile britanice şi americane. Pentru spaniolă nu există încă acord. Argentina şi-a creat un sistem care se deosebeşte de cel de la Madrid134. În ceea ce priveşte unificarea notaţiilor de matematică şi ştiinţă, pe care începuse să o ia în dezbatere congresul de la Viena 1929, discuţiile vor trebui să fie reluate135. (134 De la 26 noiembrie până la 2 decembrie 1951 la Montevideo, spaniolii şi hispano-americanii au căzut de acord asupra unui sistem uniform „Braille” prescurtat; portughezii şi brazilienii au procedat la fel.). (135 Aceasta va fi una din sarcinile Consiliului mondial Braille, care a fost instituit recent de U.N.E.S.C.O. pentru rezolvarea problemelor de scriere a orbilor.).

* * *Tehnica de producţie a sistemului Braille iese din cadrul lucrării noastre136. Ne vom mulţumi de a arăta aici pe

scurt eforturile depuse pentru micşorarea celor două neajunsuri ale sistemului: spaţiul prea mare pe care-l ocupă şi încetineala întrebuinţării lui. (136 Subiectul a fost tratat de Q. Perouze, Cartea orbului, Paris, 1917.).

Braille cere mult spaţiu. Într-un decimetru pătrat137 nu se pot plasa mai mult de 140 caractere sau spaţii în vreme ce 1 decimetru pătrat din prezentul text numără vreo 1 350. În trecut a fost vorba să se reducă mărimea litere lor: la Woluwe-Saint-Lambert, lângă Bruxelles, s-a utilizat multă vreme aşa-zisul „fin lignage” (1,8 mm între vârfurile celor două puncte învecinate), dar în cele din urmă s-a revenit la sistemul adoptat de Braille (2,4 până la 2,5 mm), pentru că anumiţi orbi, în special aceia care şi-au pierdut vederea mai târziu, nu citeau decât foarte încet „punctele belgiene”. (137 Caracterele lui Valentin Hauy (50 pe decimetru pătrat) iar cele ale lui Guillie (100 pe decimetru pătrat) ocupau şi mai mult loc. În schimb ale lui Dufau (250 pe decimetru pătrat) erau mult mai fine. Dar ne amintim că se citeau foarte anevoie şi nu se puteau scrie.).

Încă de timpuriu138 folosirea ambelor pagini ale hârtiei a fost o preocupare serioasă. S-au construit mai întâi plăci cu „interlinii” care, îndepărtând liniile la o distanţă egală cu înălţimea unui caracter şi inserând liniile verso-ului în acest interval, permit recuperarea spaţiului dintre două rânduri pe faţă, realizându-se astfel un câştig de spaţiu de 35%. Astăzi se practică în mod curent „interpunctul” ajuns posibil printr-un decalaj al paginii deja scrise pe recto, sau a rigletei ghid: câştigul este astfel de 100%. (138 Prima încercare a fost făcută în 1834, de către Alexandre Fournier, fost elev al lui Hauy, care nu trebuie confundat cu Remy Fournier, căruia Dufau îi încredinţa sarcina de-a organiza tipografia Braille, în 1852, trei luni după moartea inventatorului.).

Câteodată tiparul a urmat, altă dată a precedat, această mişcare. În anul 1849, pe când Braille mai era în viaţă, Laas d'Aguen, supraveghetor la internatul Institutului naţional inventă stereotipia în relief, imprimând, pentru fiecare pagină, numai un singur clişeu pe o singură faţă. Pe la 1867, Ballu şi Levitte, ale căror nume le vom reîntâlni, au făcut deodată două clişee, după două foi de metal suprapuse, cea de-a doua slujind de matriţă pentru relieful primei foi şi reciproc, în cazul când s-ar fi făcut imprimări în interlinii. Aceste imprimări s-au generalizat după 1875. În,curând însă ele au cedat locul stereotipiei (procedeul Ballu 1888) sau tipografiei (procedeul Balquet, 1899) interpuncte.

Dacă străinătatea, convertită mai târziu la Braille, nu a mai avut decât să aplice îmbunătăţirile puse la punct la Institutul din Paris, în schimb noi îi datorăm primele maşini de scris Braille (Hali în America, Picht în Germania, 1895). Aceste mecanisme nu aveau decât 6 clape (una pentru fiecare punct) şi un spaţiator care îngăduia să se obţină cu o singură bătaie toate punctele pentru formarea unei litere, sporind rapiditatea scrierii. În vreme ce cu punctatorul este greu să depăşeşti 50—60 caractere pe minut, cei pricepuţi ating cu uşurinţă un număr îndoit la maşină — şi cu mai puţină osteneală. Cât despre rapiditatea lecturii tactile, ea variază mult după subiect: cititorii mediocri trebuie să se mulţumească numai cu 60 cuvinte pe minut, dar sunt destul de numeroşi orbii care depăşesc 100 cuvinte pe minut pentru a nu aminti de viteze excepţionale, mai rare.

Pentru a micşora volumul cărţilor şi a spori rapiditatea lecturii şi a scrisului, pretutindeni se face apel la contra acţiuni. Prescurtările prevăzute de Braille erau — după câte am văzut — de tip stenografie; prescurtarea „Soissons”, care apăru puţin mai târziu, era încă nemulţumitoare din punct de vedere ortografic, acea stabilită de La Sizeranne în 1882, încearcă să remedieze această insuficienţă. Este vorba de sistemul amplificat în 1924 şi revăzut recent, care în clipa de faţă se găseşte în uz. Acesta cuprinde nu numai prescurtările cuvintelor curente (b, bine; c, ce; f, a face etc.) dar şi prescurtări de grupuri de litere în interiorul aceluiaşi cuvânt (an, en, in, etc, br, cr, dr etc). Trebuie să cunoşti sistemul Braille pentru a înţelege pe deplin economia şi ingeniozitatea contracţiilor. Semnele sunt — pe cât posibil — „vorbitoare”, adică amintesc printr-o particularitate oarecare, lucrul pe care-l reprezintă. Dacă ne raportăm la alfabetul

Braille şi socotim bunăoară că î şi punctuaţia: sunt formate cu c, vom înţelege de ce î ajunge să reprezinte cuvântul cet (acest) sau, în interiorul unui cuvânt şi înaintea unei vocale, grupul cl; de asemenea de ce punctuaţia: figurează cr înaintea unei vocale şi con înaintea unei consonante.

Toate acestea par destul de confuze celor neiniţiaţi, iar Braille-ul prescurtat, un sistem greu de asimilat. Şi totuşi nu este decât o aparenţă. Pe de o parte sub degetele unui orb, fie că citeşte Braille integral sau prescurtat, în subconştientul său se creează structuri tactile în aşa fel încât adeseori nu mai este în stare să precizeze dacă a citit „litere integrale” sau contractate. Pe de altă parte, marea majoritate a cărţilor care împodobesc rafturile bibliotecilor pentru orbi sunt scrise după sistemul prescurtat, în folosinţă actualmente: totuşi toate aceste volume au fost transcrise benevol de oameni cu vedere, ca o dovadă strălucită că alfabetul Braille şi sistemul lui de aplicare nu sunt chiar atât de greu de deprins pentru ei.

CAPITOLUL VULTIMELE INVENŢII ŞI ULTIMII ANI AI LUI BRAILLE

O dată alfabetul său pus la punct definitiv, Braille nu se opri aci. Dădu fraţilor săi, orbi, posibi litatea să citească mai iute decât ar fi putut mai înainte. Astfel le îmbunătăţi simţitor condiţiile absolut necesare pentru asimilarea culturii şi în acelaşi timp le dădu mijloacele să corespondeze între ei. Dar dacă scrisul cu puncte în relief este singurul care poate răspunde exigenţelor pipăitului, el nu convine de loc vederii. Deşi un om cu vedere îl poate deprinde foarte iute, ba poate chiar îl şi citeşte mai iute decât un orb cu degetele sale, iar scrisul îl execută fără greutate139 totuşi nu realizează condiţiile prielnice pentru o bună lectură vizuală. Litera este prea mare140, ea nu iese în evidenţă decât prin relieful său, adică prin umbra punctului, pe un fond de aceeaşi culoare, ceea ce face ca lectura să fie obositoare în cele din urmă. O pagină imprimată negru pe alb, prin varietatea caracterelor folosite (majuscule, minuscule, cursive, aldine etc.) este un adevărat tablou pentru ochi. Dimpotrivă pagina lui Braille, cu multiplicitatea punctelor sale având aceleaşi gabarite, nu alcătuieşte de loc o imagine. Pentru cel cu vedere care o priveşte pentru prima oară este chiar respingătoare şi nu se gândeşte că n-ar fi tocmai aşa dacă ar cunoaşte sistemul şi dacă fiecare caracter ar avea pentru el o semnificaţie. (139 Cea- mai mare parte a volumelor care împodobesc rafturile bibliotecilor noastre pentru orbi, au fost transcrise:u mâna sau cu maşina de copişti benevoli, care au învăţat au numai Braille-ul integral, ceea ce în realitate nu este decât un joc, dar chiar şi diferitele sisteme de „prescurtări ortografice”, care îngăduie reducerea volumului cărţilor. Aşa se întâmplă că „Biblioteca Braille” din Paris numără 150 000 volume scrise de mână; de asemenea „National Library for the Blind” din Londra are tot 150 000 volume. N-am putea aduce dovezi mai strălucite despre uşurinţa folosirii sistemului Braille de către cei cu vedere.). (140 Şase până la 8 milimetri înălţime, pe 3—4 lăţime.).

N-am putea spune dacă Louis Braille a avut sau nu intuiţia uniformităţii deznădăjduitoare a scrierii sale, pentru ochiul care este silit s-o practice în fiecare zi şi pentru creierul unui ins cu vedere, care n-are nici un interes să-şi formeze structurile pe care exerciţiul şi necesitatea le creează în creierul orbului, când degetele lui parcurg misterioasele şiruri de puncte. Dar vigurosul bun simţ al genialului inventator nu l-a situat între acei utopişti, care făcând din infirmitatea lor centrul lumii, cer periodic ca sistemul Braille să fie învăţat obligator în şcolile primare, unde cei cu vedere să fie obligaţi a-l învăţa, pentru a putea coresponda cu orbii şi chiar a transcrie cărţi pentru ei. El ştia foarte bine că pentru copiii cu vedere această deprindere ar fi fost doar un joc. Într-adevăr, potrivit regulamentului, Institutul primea şi elevi cu vedere, care, în schimbul instrucţiunii primită gratuit, aduceau tinerilor orbi unele servicii mărunte: îi călău-zeau când ieşeau din Institut, scriau şi citeau corespondenţa lor ş.a. Braille cunoştea prea bine aptitudinile acestor copii de vreme ce în cursul anilor şcolari 1831 —1834 el le preda gramatica şi geografia141. Fără îndoială că încă de la început ei au urmărit realizările repetitorului lor. Folosiţi în mod regulat la imprimeria aşezământului, de sigur că ei şi succesorii lor au fost aceia care au tipărit şi au executat clişeele pentru cărţile lui Braille. (141 Pignier, Notă biografică, p. 11.).

Dar dacă cei mai apropiaţi din preajma unui orb sunt susceptibili să se intereseze de sistemul lui propriu de a scrie, aceasta nu înseamnă că majoritatea trebuie să se supună exigenţelor derivând din comoditatea unei minorităţi, care din punct de vedere numeric rămâne totuşi puţin importantă. Orbii sunt cei care trebuie să se străduiască a fi cât mai aproape de oamenii cu vedere. Astăzi maşina de scris, inventată parcă anume pentru ei şi pe care ei o pot mânui fără ca mecanismul să suporte cea mai neînsemnată adaptare, oferă o soluţie din cele mai bune. Dar în 1835 nu exista încă dactilograf ia. Pentru a coresponda cu cei cu vedere fără ajutorul unei terţe persoane, orbii n-aveau pe atunci alte mijloace decât să mânuiască tocul sau creionul. După cum am văzut, s-au şi făcut multe eforturi pentru a-i deprinde, dar ştim de asemenea că rezultatele au fost destul de mediocre. Se pare totuşi că Braille a practicat cu succes scrisul cu creionul. Pignier ne asigură, ba chiar spune: „S-au păstrat scrisori scrise de el”142. Acest fel de a scrie atât de anevoios totuşi nu putea să-l satisfacă şi pe cel care îşi făurise un ideal din a dota pe orbi cu unelte care să le asigure independenţa. Ori cât ar fi fost de mari străduinţele în acea epocă (şi reluate mai târziu)143 pentru a face pipăibilă scrierea cu creionul şi a o pune astfel sub controlul degetelor, rezultatul acestor încercări au rămas întotdeauna destul de slabe. Trebuiau să rămână astfel nu numai din motive tehnice, ci mai ales psihologice, aceleaşi care au dovedit cât de improprie este pentru procedeele de lectură tactilă utilizarea trăsăturii netede, curbe sau drepte. Totuşi era esenţial ca orbul să poată controla ceea ce scria144 şi ca cel cu vedere căruia nu prea îi era pe plac să-şi însuşească sistemul Braille, să dispună de un aparat şi o metodă cât mai simplă, cu ajutorul cărora să poată oferi corespondentului său orb

un text descifrabil prin pipăit. (142 Pignier, Notă biografică, p. 18. Cercetările noastre pentru găsirea acestor scrisori au rămas infructuoase până acum. Regretăm foarte mult, nu numai pentru că am fi ajuns în posesia unor autografe autentice, dar prin conţinutul lor aceste documente ne-ar fi instruit poate mai mult despre personalitatea lui Braille, atât de atrăgătoare, după spusele prietenilor săi. Braille era într-adevăr unul din cei 3 sau 4 orbi ai Institutului din Paris care după mărturia abatelui Carton (a se vedea la p. 22) ştiau să scrie? Nu putem răspunde afirmativ. În tot cazul testamentul său poartă menţiunea: „După o nouă lectură... făcută testatorului care a declarat că fiind lipsit de vedere nu poate scrie, nici semna”.). (143 A se vedea bunăoară încercările contelui Beaufort (1882), păstrate la Muzeul Valentin Hauy, str. Duroc 9, Paris.). (144 Maşina de scris nu rezolvă această ultimă problemă. Iată de ce, în 1922 un inginer francez, care şi-a pierdut vederea în războiul din 1914—1918, d. Boquet, se gândi să cupleze o maşină de scris obişnuită cu una sistem Braille. Dacă orbul folosea prima, cea de-a doua producea în chip automat în Braille textul bătut la maşină negru pe alb şi vice-versa. Dacă această invenţie n-a cunoscut onoarea fabricaţiei, aceasta se datoreşte de bună seamă preţului ei de cost. Poate şi din cauza siguranţei relative de care dispune orbul bine antrenat la dactilografie, cunoscându-şi bine maşina şi pricinile care pot produce o pană.).

Tot Louis Braille a rezolvat şi această problemă în cele din urmă. În 1839, apăru o mică broşură de 16 pagini în 12°, imprimată negru pe alb: Procedee noi pentru a reprezenta cu puncte, literele întocmai, hărţile geografice, figurile geometrice, notele muzicale etc. pentru uzul orbilor, de Louis Braille, repetitor la Institutul Regal al tinerilor orbi. Princi-piul acestor procedee în fond este acelaşi cu cel pentru executarea de covoare şi broderii, adică se aseamănă cu lucrul de mână practicat odinioară de bunicile noastre, când făceau pe canava puncte încrucişate sau cum procedează şi astăzi elevii şi desenatorii când trebuie să mărească sau să micşoreze un desen. Am arătat în altă parte ce funcţie însemnată de suplinire împlineşte calculul pentru orbul care se dedă la îndeletniciri manuale145. Pretutindeni unde cel cu vedere are posibilitatea să-şi creeze o imagine privind modelul, orbul numără găuri, căsuţe, linii, fire, înlănţuiri (împletituri, reluări) etc. (145 Viaţa orbilor, cap. III, p. 76.).

Regăsim aci pe Louis Braille psihologul, psiholog din intuiţie, fără să-şi dea seama. Fără îndoială că pe timpul când era contramaistru în atelierul de pantofi de casă din fâşii, îşi luase deprinderea să-şi stabilească repere prin numărătoare. În curând ajunse la convingerea că pentru a face pe orb să-şi dea seama de forma corectă a literelor, care fără să fie complicate, totuşi nu sunt atât de simple la pipăit, nu era suficient să le pună la dispoziţie modelele lor în relief. Orice împărţire în pătrate, scoasă în relief în vederea reperării, n-ar fi făcut decât să încarce figura în aşa fel încât să nu poată fi de loc desluşită. Era mult mai bine să se întocmească un tablou cifrat, care să dea — dacă ne putem exprima astfel — coordonatele orizontale şi verticale ale fiecărui punct. Este întocmai ceea ce a făcut Braille (PI. VII B).

Această nouă iniţiativă a fost fecundă din cel puţin două puncte de vedere. Pe de o parte a provocat crearea unor aparate care înlesnesc orbilor să comunice în scris cu cei cu vedere şi viceversa. Pe de altă parte ea constituie punctul de plecare pentru o serie întreagă de procedee de scrieri în relief, lizibile pentru cei cu vedere şi controlabile de către orbi. În sfârşit, dacă boala n-ar fi întrerupt experienţele sale, de bună seamă că Braille, pornind de la aceeaşi idee, ar fi aflat soluţia şi la o altă problemă de importanţă primordială pentru compozitorii orbi: scrierea notelor muzicale după notaţia celor cu vedere, dar implicând posibilitatea controlului tactil.

Cu toate că sistemul său de scriere specifica pentru orbi era pus' la punct încă din 1825, Braille, după cum am mai arătat, nu s-a hotărât să-i redacteze expunerea decât patru ani mai târziu, după experienţe minuţioase. Totdeauna prudent şi metodic, el procedă la fel atunci când începu cercetările pentru soluţionarea problemei privitoare la corespondenţa dintre orbi şi oamenii cu vedere. Aci însă nu avea la înde-mână nici un fel de material. A trebuit să şi-l creeze el singur. Pentru a-şi fixa ceea ce am numit mai sus coordonatele punctelor susceptibile de a reproduce cu fidelitate forma literelor, el a construit un grătar „regulator cu linii foarte fine” „după cum ne spune Coltat146 cu ajutorul căruia a reuşit să determine exact despărţirea de făcut între diferitele semne alfabetice şi mărimea pe care trebuie s-o aibă fiecare din aceste semne”. La origine inventatorul s-a gândit că numai cu ajutorul unui astfel de aparat s-ar putea trasa literele obişnuite în relief. (PI. V). Pentru Braille instrumentul cel mai simplu, cel mai puţin costisitor — orbii nu sunt bogaţi — ar fi fost cel mai nimerit. Dar dacă număratul căsuţelor ar fi fost o soluţie, totuşi acest numărat mergea prea încet. În momentul acela interveni Foucault, intern la Quinze-Vingts, care era prieten cu Braille — minţile lor pline de combinaţii erau făcute pentru a se înţelege — şi care avea pasiunea realizărilor mecanice147. Foucault născoci în 1841 o maşină cu ajutorul căreia se putea realiza rapid şi sigur combinaţiile concepute de Braille, pentru reprezentarea corectă a scrierii celor cu vedere. Pe Braille această soluţie l-a entuziasmat mult. Dovedindu-şi modestia-i obişnuită şi de astă dată, denumi sistemul al cărui inventator în realitate era el „Braille—Foucault”. Aparatul pe care Foucault îl numi „planşa cu piston” iar Levitte îl boteză mai târziu „rafigraf”, la origine imprima semne palpabile148. Apoi s-a con-statat — nu ştim dacă iniţiativa a aparţinut lui Braille sau lui Foucault, întrucât colaborarea între ei149 era foarte strânsă — că literele puteau fi prezentate ochiului prin simpla interpunere a unei hârtii de copiat. Descrierea pe care Braille o face aparatului în 1848(150) ne arată că la această dată el a optat definitiv pentru acest ultim mod de producţie. Hotărând astfel, el renunţă la unul din avantajele procedeului său din 1839: la posibilitatea pentru un orb de a-şi controla scrisul. Trebuie să credem că rafigraful ca şi maşina de scris din zilele noastre, ofereau o marjă de securitate suficientă oricui se pricepea să-l mânuiască bine. În realitate, în decursul celei de-a doua jumătăţi a secolului al 19-lea orbii care s-au slujit de acest mijloc pentru a coresponda cu cei cu vedere, au fost destul de numeroşi. (146 Coltat, op.

cit., p. 17.). (147 Ciudat tip de orb mai era şi acest Francois-Pierre Foucault, un exemplu a ceea ce vom denumi mai departe (cap. VI) „orbirea creatoare”. Născut la 31 oct. 1797 lângă Corbeil, îşi pierdu vederea la vârsta de 6 ani şi fu crescut la Institutul regal; intră la Quinze-Vingts în 1832 şi muri la 17 sept. 1871 la Rosny-sous-Bois. Pare să fi fost posedat de demonul invenţiilor şi să-şi fi găsit aici „compensaţie”. Muzicant, el perfecţionă cornul cu surdină şi inventă un contrabas mecanic cu clape. Înaintea altora s-ar fi gândit la drumul de fier, pe care îl numea „drum pe făgaş”; tot el s-ar mai fi gândit la aplicarea electricităţii la telegraf. Este cert însă că a obţinut 3 distincţii din partea Societăţii de încurajare: o medalie de platină în 1843 pentru „planşa sa cu piston”, o medalie de aur în 1849 pentru construirea unei maşini pe care unii o socotesc un strămoş al maşinii de scris modernă şi o altă medalie de aur în 1850. În anul 1851 Expoziţia universală din Londra îi decernă o medalie.). (148 Institutul regal al surdo-muţilor şi al orbilor din Bruges păstrează cu deosebită grijă scrisoarea pe care Braille a scris-o abatelui Carton, întemeietorul acelei şcoli, cu primul aparat Foucault, cu scopul de a-i arăta utilitatea. Adresa scrisă cu acelaşi procedeu era atât de lizibilă încât plicul pus la poştă la 22 mai a ajuns la destinaţie a doua zi, la Bruges (PI. VIB). În lucrarea sa Surdomutul şi orbul (t. II, 1839 p. 252), Carton semnala că o scrisoare scrisă de Braille numai cu. un simplu grilaj de care dispunea pe atunci, a sosit la Bruges a treia zi.). (149 Trebuie să semnalăm totuşi că ideea de a se folosi hârtia de copiat figura deja în broşura din 1839, p. 11, citată mai sus, în legătură cu un alt procedeu de corespondenţă cu cei cu vedere, născocit mai înainte de Braille şi un alt orb, Binet.). (150 Tablou cifrat destinat a face pe orbi să scrie cu litere obişnuite (Paris, 1848), pp. 1—5, imprimat în relief liniar. În 1843, Braille imprimase în relief un prim Tablou de cifre.).

Procedeul acesta însă nu reuşi să le dea toată satisfacţia. Aparatul era oarecum costisitor, iar scrisul mergea încet. Ceea ce Braille a făcut pentru Barbier cu privire la scrierea specială pentru orbi, alţii o vor face pentru Braille în problema corespondenţei cu cei cu vedere. Pentru reprezentarea caracterelor obişnuite, Braille se opri la combinaţiile care necesitau 10 puncte în înălţime: 4 pentru corpul literei, trei pentru „codiţele superioare” iar 3 pentru „codiţele inferioare”. El s-a mai gândit şi la un sistem cu 7 puncte în înălţime, dar n-a întocmit şi codul formaţiilor, socotind această scriere „mai fină, dar mai puţin regulată”151. Pe la 1865, un alt profesor al Institutului, Victor Ballu152 care de altfel fusese elevul lui Braille, reduse „decapunctele” la 9 puncte, iar „heptapunctele”, la 5 puncte. Concepu chiar un sistem cu 4 puncte înălţime. El construi un grilaj, apoi o „rigletă” puţin costisitoare care permitea să se utilizeze după voie unul sau celălalt sistem. Sistemul cu 5 puncte a fost multă vreme folosit de orbii francezi care nu aveau maşini de scris obişnuite pentru a putea coresponda cu cei cu vedere. În 1927 Asociaţia Valentin Hauy reedita încă metoda de scriere „Ballu”. S-a mers şi mai departe. Puţin după primul război mondial, un prelat din Mans, canonicul „Nouet”, împreună cu un oculist parizian, dr. Cantonnet, lucrând mai întâi fiecare separat apoi unindu-şi eforturile153, au conceput un proiect constând din a figura forma literelor obişnuite cu caractere punctate, ne-având mai mult de 3 puncte înălţime. Astfel se oferea orbilor care nu prea dispuneau de mijloace, posibilitatea de a folosi şi în acest scop acelaşi material pe care-l utilizau pentru a scrie cu „Braille”. Numai grilajul mai avea de suportat unele mici modificări: pentru scrierea Braille, intervalul între cele două căsuţe era calculat în aşa fel încât distanţa între două semne consecutive să fie puţin mai mare decât aceea dintre două puncte aparţinând aceluiaşi semn; sistemul Cantonnet-Nouet folosind în general două dreptunghiuri pentru reprezentarea unei litere, era necesar ca intervalul dintre cele două căsuţe să fie egal cu cel care separa două puncte făcute în aceeaşi celulă. Fără îndoială că Braille ar fi renegat aceste caractere cu 3 puncte înălţime154, le-ar fi găsit prea schematice, prea puţin autentice. În realitate lectura lor nu cere o practică prea îndelungată, există orbi care, lipsiţi de orice alte mijloace, folosesc acest procedeu pentru a scrie adrese, ceea ce nu împiedică de loc scrisorile să ajungă la destinaţie. Dacă sistemul Cantonnet-Nouet este mai puţin frumos decât decapunctele, în schimb are meritul de a se putea scrie mult mai iute, pe un spaţiu mai mic. De altfel încă mai demult, sub numele de „stylografie” orbii erau învăţaţi să traseze caractere cu creionul, în dreptunghiurile rigletei Braille, care să poată fi citite direct de cei cu vedere. (151 Nou procedeu pentru a reprezenta cu puncte forma însăşi a literelor, 1839, p. 5.). (152 Victor Ballu (1829—1907) a fost ca Braille şi Foucault, un spirit creator. În afară de sistemele despre care am vorbit aci, orbii îi datoresc invenţia unei maşini pentru stereotipie (1851), un sistem de stenografie Braille, o rigletă foarte ingenioasă pentru scrierea Braille şi diferite alte realizări. Spirit iscoditor, interesat în toate lucrurile, a reţinut atenţia Academiei de ştiinţe prin „Memoriile sale despre aurora boreală” şi despre „muzica optică”; savanţi eminenţi ca Breal, Havet şi abatele Rousselot, s-au interesat de lucrările lui fonetice. Arhiepiscopului din Tours, care îl întreba într-o bună zi despre infirmitatea lui, găsind că trebuie să fie foarte penibilă din punct de vedere omenesc, îi răspunse: „Sunt în viaţă atâtea lucruri care solicită atenţia noastră, încât nu m-am gândit decât rareori la acest lucru. Vederea este o fereastră prin care nu am avut timp să privesc”.). (153 Canonicul Nouet, Braille-ul uzual, le Mans, 1920. Cantonnet si Nouet, Scrierea orbilor in caractere uzuale, 1922.). (154 Ideea nu era nouă. Încă din 1837, abatele Carton încercă să reprezinte literele obişnuite începând de la Braille-ul clasic (cf. Surdomutul şi orbul t. 1, 1837 p. 227). Acest sistem a fost folosit la Bruges în locul Braille-ului clasic, timp de circa 50 ani.).

Dacă generalizarea dactilografiei a făcut să cadă în desuetudine aceste procedee destinate să asigure corespondenţa între orbi şi cei cu vedere, totuşi la origine regăsim pe Braille şi ideea lui de a reproduce forma literelor obişnuite cu ajutorul punctelor.

Cadrul celor 6 puncte imaginate de Braille pentru scrierea destinată orbilor a dat loc la multe alte aplicaţii, asupra cărora nu putem insista. Aparate de calculat împărţirea cadranului în grade etc.

Uşurinţa cu care orbii mânuiau mecanismul lui Foucault l-a stimulat încă şi mai mult pe Braille să-şi

perfecţioneze procedeul de reprezentare a muzicii în concordanţă cu notaţia celor cu vedere. De altfel, în expozeul său din 1839 se şi găsesc enunţate bazele lui, dar în vremea aceea Braille nu dispunea încă decât de un grilaj pentru realizarea figurilor. El nu mergea însă prea departe pe acest drum: sistemul său avea o bună parte de convenţionalism; cineva care cunoştea notaţia celor cu vedere, dar neiniţiat în valoarea atribuită de Braille anumitor semne în relief, n-ar fi putut să citească o partitură scrisă după această metodă. În scopul de a reduce aceste grupări de semne convenţionale, Braille, ne spune Coltat155 „a construit succesiv mai multe maşini, care erau în continuu perfecţionate”. Aceea pe care o experimenta tocmai în clipa când boala îi întrerupse lucrările îi permitea să traseze cu o mare regularitate cheile, portativul, liniile suplimentare inferioare şi superioare, figurile notelor aşezate la locul lor pe portativ şi sub portativ, la nevoie chiar şi cuvintele. Ar fi izbutit oare să-i înzestreze pe compozitorii orbi cu aparatul visurilor lor? Problema pe care o atacase încă nu este rezolvată. Mă tem că soluţia pe care şi-o propusese ar fi necesitat mult timp şi mult spaţiu pe hârtie. (155 Coltat, op. cit. p. 20.).

* * *Braille cunoştea de multă vreme răul care-l submina. N-avea decât 26 de ani, când primele manifestări ale bolii

deveniră aparente şi nu mai lăsau nici o îndoială asupra cauzei care îi alterau sănătatea. Corespondenţa sa din această epocă, ne spune Pignier156 poartă urmele presimţirilor lui. Şaisprezece ani de regim Saint-Firmin au dus la acest rezultat. (156 Pignier, Notă biografică, p. 23.).

Instalarea şcolii în 1843 într-o clădire nouă, situată într-un cartier sănătos la Paris, a-venit prea târziu. Răul se cuibărise. Totuşi felul în care îşi impunea cruţarea sănătăţii, stricta regularitate a unei vieţi aproape monahale, o sobrietate perfectă îndepărtară oarecum data scadenţei, ba chiar, după cum ne spune Coltat, „lui Braille îi plăcea câteodată să se lase legănat de proiecte plăcute pentru viitor”.

Dar accidentul din 1835 s-a produs din nou şi Braille fu nevoit în mai multe rânduri să plece la odihnă în sânul familiei şi să călătorească157. Atribuţiile lui de profesor fură uşurate. Cu începere din 1840 nu mai avea clase de ansamblu, prea; obositoare pentru plămânii săi. În 1844 directorul îl scuti cu totul de învăţământ, ceru însă ministerului îngăduinţa să rămână în instituţie pentru „a putea fi îngrijit”. La începutul anului 1847 îşi reluă serviciul pentru câtva timp. Dar în anul 1850, utilizând pentru circumstanţă rafigraful lui Foucault şi propriul său sistem, adresă directorului o scrisoare158 prin care îl ruga să intervină la minister pentru a obţine pensionarea. Cererea lui n-a fost soluţionată, întrucât ar fi rămas cu o pensie mult prea mică. (157 Christopher Moley (În Memoriam Louis Braille, The Saturday of Literature, ian 1 th 1930) ne spune că în cursul uneia din aceste călătorii într-un popas în Auvergne, Braille întâlni un pictor care mai târziu deveni partenerul său la şah.). (158 Broşura despre inaugurarea monumentului ridicat în memoria lui L. Braille la Coupvray, p. 15, cuvântarea directorului Emile Martin.).

Din 1840 nu i se mai încredinţau decât lecţiile de muzică159. Pe timpuri fusese elev al unor maeştri de seamă160: d-na Van der Bursch pentru pian; Benazet pentru violoncel; Marigues pentru orgă. Coltat161 ne spune că „la orgă interpretarea lui era precisă, strălucitoare, degajată, relevând însuşi felul său de a fi”. Pignier, înainte de a deveni director al Institutului regal, a fost medicul marelui seminar Saint-Sulpice, ceea ce i-a creat multe relaţii printre clerici. Profitând de această împrejurare, mulţi din elevii mari şi repetitorii Institutului, au fost plasaţi ca organişti la început în misiunile străine apoi în diferitele parohii din Paris162. Astfel s-a întâmplat ca Braille să ocupe succesiv mai multe posturi de organist între care şi la Saint-Nicolas-des-Champs, din 1834 până în 1839(163), iar mai târziu când Institutul a fost transferat în Bd. des Invalides, a trecut la capela instituţiei-mame a Misionarilor Lazarişti, strada Sevres. El regăsi în acest ultim aşezământ, marea umbră şi inspiraţia lui St. Vincent de Paul, a cărui raclă fusese transportată acolo în 1830. (159 Profesiunea menţionată în testamentul său este: „profesor de muzică”. Preda pianul la Institut (anul 3 de pian). Elevul său Ballu profesa în acelaşi local.). (160 Întrucât Instituţia nu formase încă muzicanţi de seamă, se făcea apel la profesori dinafară, din cei cu vedere. Maeştrii Conservatorului Naţional binevoiau să se intereseze de tinerii orbi, să asiste la examenele lor sau chiar să dirijeze mica orchestră din strada Saint-Victor, considerată una din cele mai bune din Paris. Tradiţia muzicală s-a păstrat până în zilele noastre; concursurile de sfârşit de an şi diplomele pentru predarea muzicii, eliberate elevilor Institutului sunt vizate de personalităţi din lumea muzicală.). (161 Coltat, op. cit. p. 15.). (162 Condiţiile în care s-a efectuat această plasare, la origine, caracterizează perfect starea de tutelă în care erau ţinuţi repetitorii. Cei care aveau nevoie de un organist-supleant se adresau Institutului care îl desemna pe cel ales şi îi încasa salariul, fie că apoi i-l punea la dispoziţie în parte sau integral.). (163 Cf. Fe1ix Raugel, Organiştii de la Saint-Nicolasdes-Champes, Buletin parohial, 1 dec. 1946, p. 3.).

Braille mai ocupa acel post când căzu la pat pentru a nu se mai ridica niciodată. În noaptea de 4 spre 5 decembrie 1851, două zile după lovitura de stat164 a avut o hemoptizie mai violentă şi mai impresionantă decât toate câte avusese până atunci. Un guturai cam neîngrijit165 a fost cel care a provocat hemoragia. În zilele următoare accidentul s-a repetat, din ce în ce mai înfricoşător, după spusele celor de faţă. (164 Lovitura de stat s-a produs la 2 decembrie. Dar reacţiunea sângeroasă n-a izbucnit decât în ziua de 3 (baricada ridicată în mahalaua Saint-Antoine), accentuându-se în ziua de 4 (împuşcături pe bulevarde), adică în seara care a precedat noaptea când Braille a avut hemoragia; să fi fost efectul emoţiei pricinuite de evenimentele care au zguduit tot Parisul? Să fi avut loc la Institut discuţii aprinse printre profesorii interni, obosind prea mult plămânii lui bolnavi? Nu ştim nimic. De altfel nu cunoaştem opiniile politice ale lui Braille, căruia Revoluţia din 1848 instituind sufragiul universal, i-a dăruit dreptul de vot. Din ceea ce ştim despre firea lui cumpătată, n-am putea deduce că s-ar fi putut înflăcăra peste măsură în faţa schimbării de

regim. Se prea poate să nu fi fost decât o simplă coincidenţă de date între accesul de hemoptizie şi evenimentele care s-au produs la Paris în aceeaşi zi. Semnalăm numai că, chiar dacă între aceste fapte ar fi fost cea mai vagă legătură de la cauză la efect, nici Coltat, nici Pignier, cărora le datorăm cea mai preţioasă documentare cu privire la ultimele clipe ale lui Braille, n-ar fi putut face vreo aluzie. Într-adevăr primul a luat cuvântul într-o ceremonie oficială abia 18 luni după lovitura de stat şi în regimul instaurat prin ea; cel de-al doilea a scris sub acelaşi guvern, într-o vreme în care cenzura îşi exercita domnia.). (165 În luna noiembrie 1851, timpul fusese foarte aspru la Paris. De la 14 la 21 vânt de la miază-noapte şi îngheţ; în ziua de 18 la prânz ninge asupra capitalei. În ziua de 22 temperatura se ridică iar (de la 2 la 4°) vântul se întoarce către apus; presiunea atmosferică este scăzută (745 mm); se înregistrează umiditate şi ploi. La 6 decembrie, adică la începutul fazei critice a bolii lui Braille, se semnalează ridicarea bruscă a temperaturii (până la 12°) dar de la 12 decembrie vântul se îndreaptă către miază noapte-răsărit; presiunea atmosferică este 770 mm iar ceaţa acoperă toată regiunea; temperatura este în scădere. — Cf. Gay-Lussac et Arago, Annalles de Chimie ei de Physique, t. XXXI, 1851 (Masson). Dacă ne referim la unele studii contemporane, am găsi corelaţii între astfel de variaţii de condiţii meteorologice şi creşterea morbidităţii (Cf. S a n s o n, Climatul gripei, Săptămâna spitalelor din Paris, nr. 26, din 6-IV-1950, pp. 1200—1203.).

Pentru a-şi menţine sufletul într-o mediaţie dulce, îşi rugă prietenul să-i sugereze câteva gânduri bune, izvorâte din frământările timpului şi din suferinţele sale. Voia gânduri substanţiale, formulate pe scurt; nu-i plăcea vorba de prisos nici în limbajul pios, nici în cel obişnuit. Făcând rânduială în cele sufleteşti, nu-şi uită nici interesele temporare: chemă un notar şi îi dictă cu multă luare aminte hotărârile testamentare166 unde făcu să strălucească o rară genero-zitate. Unul din colegii săi, care comunicase mai des cu el în timpul ultimei faze a bolii, scria din când în când după dicteul său, însemnând fapte bune şi gânduri de prietenie pe care voia să le lase în urma lui. (166 Acest testament pe care l-am găsit în Minutele notarului Paillet, 77 rue de Rennes, Paris, fusese dictat domnului Thiac, notar la Paris, piaţa Palatului de Justiţie, la 26 dec. 1851, „în decursul a două ore jumătate”. Braille este declarat orb, bolnav fiziceşte, dar sănătos la minte. Printre martorii care au trebuit să semneze actul din cauza lipsei de vedere a testatorului, figurează Joseph Guadet şi Laas d'Aguen, care au lăsat un nume bine cunoscut în lumea orbilor şi pe care i-am citat şi îi vom mai cita.).

„Dispoziţiile lui generoase priveau mai ales orbii şi săracii”167. (167 Vom reveni asupra dispoziţiilor sale (cap. VI, p. 124)).

„Louis Braille îşi rândui astfel toate pentru încheierea vieţii cu acelaşi sânge rece ca şi când s-ar fi pregătit de o simplă călătorie. Când cineva încerca să-l încurajeze cu nădejdea de vindecare, spunea cu simplitate: „Ştiţi prea bine că nu mă puteţi cumpăra cu aceşti bani mărunţi, este de prisos să-mi ascundeţi adevărul”.

„Totuşi, printr-o iluzie destul de obişnuită la boala de care fusese lovit, câteva zile înaintea morţii, părea să fi prins oarecare nădejde de însănătoşire.

Ziua cea mai mare pentru el a fost 6 ianuarie 1852. Prietenii şi fratele său îl înconjurară, îmbrăţişându-l pentru ultima oară. Fiecare primi mărturia sinceră a prieteniei şi dragostei sale. Când încetă să mai vorbească printr-o mişcare uşoară a buzelor, continuă să-şi arate simţămintele pentru cei din jur, în chip mult mai elocvent decât cele mai frumoase cuvinte din lume. Toţi cei prezenţi erau mişcaţi până la lacrimi. Agonia începu pe la 4 d. a., iar la orele 7,30 Louis Braille îşi închise ochii pentru totdeauna, la vârsta de 43 de ani.

„Camera în care a murit Braille a fost transformată într-un fel de sanctuar, unde elevii şi prietenii veneau să se reculeagă sau să verse o lacrimă în amintirea acestui prieten scump şi venerat168. (168 Coltat, op. cit. pp. 23—25. Printre persoanele care se aflau în jurul lui în ceasul morţii, era fără îndoială Pignier, pentru că vorbind despre Braille şi despre Gauthier (Studiu istoric, p. 8) scria în 1856: „Am primit ultima lor suflare”. Cu toate că a fost pensionat de timpuriu, în urma unor intrigi de care se pare că Dufau, succesorul său la direcţia şcolii nu era străin, Pignier a păstrat mulţi prieteni în corpul didactic. Chiar din primele momente, el fusese avertizat de bună seamă asupra gravităţii în care se găsea starea sănătăţii aceluia pe care se pare că l-a iubit din toată inima, şi căruia mai târziu i-a consacrat una din acele Notiţe biografice despre trei profesori orbi, foşti elevi ai Institutului. Mai ştim de asemenea că lazariştii, la capela cărora Braille era organist în acea epocă, veniră adeseori să-l vadă la infirmeria Institutului, în timpul ultimei sale boli. Cât despre colegul amintit de Coltat mai sus, este Coltat el însuşi.).

Serviciul religios de înmormântare a fost celebrat în capela Institutului naţional (PI. VIII A). Elevii şi profesorii au cântat cântecele funebre pentru binefăcătorul lor.

Prietenii celui dispărut ar fi dorit ca trupul lui să nu se odihnească departe de ei, departe de casa în care a trăit şi pe care a iubit-o atât de mult. Familia însă a preferat ca lăcaşul lui de veci să fie în satul natal, în micul cimitir din Coupvray, alături de tatăl şi sora lui, care l-au precedat în mormânt. Înhumarea a avut loc la 10 ianuarie 1852.

CAPITOLUL VIPERSONALITATEA LUI BRAILLE

După operă, omul. Dar cum să pătrunzi în fiinţa acestei personalităţi? îndeobşte, biograful izbuteşte să descopere laturile cele mai adânci ale făpturii sale în corespondenţa intimă. Dar vai — aşa cum am arătat, deplângând faptul — din această corespondenţă n-a mai rămas aproape nimic! De altfel trebuie să fi fost destul de săracă. Viaţa modestă, aproape austeră pe care a dus-o inventatorul alfabetului pentru orbi, nu prea i-a dat prilejul să-şi împărtăşească gândurile şi simţămintele în chipul acesta. Pe prieteni Braille îi avea în jurul său, în internatul în care şi-a

petrecut cea mai mare parte a vieţii, iar sufletul şi-l dezvăluia mai degrabă prin viu grai. Vacanţele, răgazul prelungit la Coupvray sau prin alte părţi din pricina sănătăţii, i-ar fi putut totuşi prilejui un schimb de scrisori. Dar de bună seamă că el le scria prietenilor săi de la Institut în „Braille”, iar astfel de texte în genere încurcă şi nu se păstrează. Chiar dacă Gauthier, Coltat sau alţii ar fi păstrat cu piozitate unele din aceste scrisori, desigur că după moartea lor moştenitorii, neputând preţui valoarea „acestor hârtii” cu aspect nu prea plăcut, le-au distrus fără a sta mult pe gânduri. De altfel, cine oare pe la anul 1850 să fi avut intuiţia că într-o bună zi oamenii s-ar putea interesa despre ce a gândit şi simţit acest orb, umil printre umili?

De la Braille el însuşi nu avem decât: un Memento de aritmetică şi cele 5 opuscule care constituie expunerea diferitelor sale sisteme169. Aceste texte sunt impersonale şi nu ne dezvăluie de loc inima omului. Cu excepţia lucrării Nou procedeu pentru reprezentarea formei literelor prin puncte care, după cum am mai spus este o broşură mică de 16 pagini, imprimată în negru, celelalte lucrări destinate a fi citite numai de orbi de-a dreptul, sunt în relief cu linii, adică presate într-un sistem care din cea mai mică lucrare face o carte voluminoasă. Braille avea obiceiul să spună170: „Procedeele noastre de scris şi de imprimat ocupă mult loc pe hârtie; trebuie deci să ne restrângem gândirea în cât mai puţine cuvinte”. Tocmai din această cauză cele 5 publicaţii nu ne arată decât un spirit preocupat de conciziune rece. Ceea ce însă putem observa comparându-le, este faptul că din acest punct de vedere autorul lor căutând în mod vădit perfecţiunea, dobândi tot mai multă uşurinţă. În 1829 grija pentru o prea mare precizie avu ca urmare şovăiala în alegerea expresiei; în 1837 substituirea descrierilor prin exemple îl face să ajungă — pe drumul simplificării — la claritate. Când judecăm stilul unui orb care scrie unui alt orb nu trebuie niciodată să uităm că pentru aceştia ilustraţia nu există şi că adeseori ea trebuie înlocuită cu explicaţii cât mai ample. Un om cu vedere va înţelege mult mai uşor ce este rafigraful Foucault, aruncând o privire pe gravură, decât citind oricât de atent descrierea redactată de Braille171 care totuşi era un adevărat expert în precizie. (169 În mai multe rânduri (pp. 57, 70, 75, 76, 90, 127, 147 din Studiu istoric, Pignier ne dă extrase din „observaţii” făcute de Braille pe care le foloseşte pentru propria sa apărare împotriva atacurilor îndreptate contra lui de Guadet şi Dufau. N-am regăsit originalul acestor note.). (170 Co1tat, op. cit., p. 16.). (171 Tablou cifrat, 1848.).

În 1868, Institutul din Paris reedita — de astă dată cu caractere Braille — Tabloul cifrat destinat a face pe orbi să scrie cu litere obişnuite, în care (pp. 13— 15) citim următoarele: „Se întâmplă adeseori ca unele persoane să-şi închipuie că învăţarea pe de rost a unei serii de cifre este obligatorie... pentru a scrie după Procedeul Braille—Foucault. Aceasta este o greşeală gravă, cu atât mai mult cu cât poate determina mulţi orbi să renunţe la gândul de a recurge la un mijloc de corespondenţă cu cei cu vedere, atât de preţios pentru ei. Cercetarea cu atenţie a literelor prezentate ca model în tablou este suficientă pentru a face să se imprime forma lor în memorie. Această imprimare slujeşte apoi ca ghid pentru trasarea configuraţiei pe hârtie, cifrele neavând astfel decât rolul de a procura mijloacele necesare pentru a da o regularitate perfectă literelor”.

Acest text nu figurează în nici una din cele trei ediţii ale sistemului publicate încă pe când Braille era în viaţă. Fără îndoială că experienţa a creat necesitatea intercalării acestei observaţii juste. Absenţa lui în ediţiile originale ridică o problemă: cărui tip intelectual aparţinea Braille. Se ştie că printre orbi, unii — cei care şi-au pierdut vederea destul de târziu, cel puţin după 6—7 ani — continuă să „vizualizeze” un timp mai mult sau mai puţin îndelungat; alţii îşi construiesc imaginile în chip sintetic din elementele analitice descifrate prin pipăit172. În sfârşit alţii, mărginindu-se la reprezentări spaţiale excesiv de schematice, excesiv de sărace, îşi populează spiritul cu imagini aproximative, adeseori chiar numai cu simple cuvinte173. Nimic nu ne îndreptăţeşte să credem că Braille ar fi fost omul căruia îi plăcea numai să vorbească. Este chiar peste putinţă de conceput că ar fi putut lucra la construirea sistemelor sale, fără să fi avut o reprezentare mentală de natură spaţială a diferitelor combinaţii pe care le mânuia. (172 Vezi în această privinţă Pierre Villey, Lumea orbilor, cap. IX—XIII.). (173 A se vedea studiul nostru: Orbirea şi verbalismul, în Journal de Psychologie, 1948, pp. 216—240.).

Dar, exceptând structura destul de simplă din punct de vedere geometric a acestor „agregări de puncte” cum le numeşte el, nu putem afirma că Braille a fost un „globalizator”. Felul în care a procedat la alcătuirea Tabloului cifrat ne face să ne gândim mai de grabă la un spirit care-şi construieşte cu răbdare şi metodă reprezentările, decât la un tip imaginativ care le sesizează dintr-o dată. Practica sa în învăţământul cu tinerii orbi nu i-a îngăduit să conceapă că un orb ar putea opera altfel decât prin analiză şi sinteză. Iată de ce, Institutul regal, de bună seamă în urma sfaturilor sale, făcu să se toarne tipuri re-prezentând „verticale de zece puncte fiind sau nu în relief”, care se puteau asocia întocmai ca şi piesele unui joc de pasenţă; în felul acesta forma literelor se putea reconstitui mărită174. (174 Procedeu nou, 1839, p. 7.).

Iată de ce nu-i veni în gând lui Braille să-i sfătuiască pe orbii care voiau să deprindă practica sistemului său, să-şi figureze mai degrabă forma literelor decât să se străduiască a învăţa pe de rost cifrajul combinaţiilor sale.

Când Coquet, profesor la Institutul orbilor din Nancy şi care a cunoscut pe Braille în copilărie, a fost întrebat: „Ce impresie făcea Braille? Ce purtări avea? el răspunse după oarecare şovăială, care dovedea parcă teama de a nu aduce astfel o notă falsă: „Avea aerul de prostănac”. Răspunderea acestei aprecieri — şocantă în formă — îi aparţine autorului. Noi o reproducem pentru că în fond poate nici nu este atât de jignitoare. Nu numai că nu contrazice, dar într-o oarecare măsură confirmă părerile despre care am mai vorbit175 şi altele care vor mai urma. Adevărul este că sub un exterior prea puţin expresiv, datorită orbirii sale precoce, Braille păstra în taină calităţi preţioase. (175 Cap. I, p. 10.).

Edgard Guilbeau — care nu l-a cunoscut pe Braille personal, dar a fost elevul contemporanilor săi — ne mărturisea spre sfârşitul vieţii sale: „Pentru noi, Braille este bineînţeles un simbol. Dar, într-adevăr, era lipsit de cultură... Când te gândeşti că şi-a construit alfabetul omiţând litera W...” Am arătat mai sus176 ceea ce gândim despre această aşa-zisă omisiune. Oricât i-ar fi fost de limitată cultura, totuşi Louis Braille a auzit vorbindu-se despre tratatul din Westfalia sau despre Waterloo. Locul neobişnuit în aparenţă pe care-l ocupă litera W, în urma literelor accentuate se explică, după părerea noastră, cu totul altfel decât printr-o omisiune. Nu vedem decât o dovadă în plus de grijă pentru metodă care îl caracteriza pe tânărul inventator. Ştim că litera W177 nu figura în tabloul literelor minuscule în relief pe care orbii învăţau cititul, înainte de a se fi pus în practică scrierea cu puncte; nu era un semn prea important al alfabetului roman. Când Braille a terminat cu figurarea celor 25 litere simple, clasă cu deosebită grijă caracterele reprezentând numai particularităţile ortografice: c, e, cele 3 litere cu accent grav, 5 litere cu accent circumflex, 3 cu tremă, apoi oe şi în sfârşit faimosul W, toate urmând ordinea alfabetică. Dacă W rămâne ultima literă este firesc, întrucât litera v cu care se înrudeşte este ultima dintre literele alfabetului roman care ar putea comporta o modificare tipografică. Braille era lipsit de cultură în sensul că nu studiase nici engleza, nici germana, dar desigur nu era lipsit de logică. (176 Pag. 58, nota 91.). (177 Guillie, Studiu asupra instrucţiunii orbilor, p. 147.).

Cu tot conţinutul lor arid, textele scrise cu punctatorul de Louis Braille ne dezvăluie totuşi unul din aspectele personalităţii morale ale autorului lor. Omul onest, drept şi plin de probitate ni se dezvăluie în întregime, fără nici un fel de afectare. Ne vom mărgini să trimitem pe cititor la frazele simple din „Avertismentul” plasat la începutul fiecăreia din cele două ediţii ale Procedeului, în care aduce omagii precursorului său Charles Barbier178. În 1839, referindu-se la un sistem179 care totuşi nu prea avea multe lucruri comune cu concepţia fostului căpitan de artilerie, el scria: „Domnul Barbier a imaginat reprezentarea sunetelor şi articulaţiilor prin agregarea punctelor în combinaţii foarte ingenioase. Mi-a îngăduit să modific procedeul său, reducând numărul punctelor din fiecare agregaţie, ceea ce ne-a dat o nouă scriere, astăzi foarte răspândită printre orbi”180. (178 Vezi cap. III.). (179 Nou procedeu pentru a reprezenta cu puncte însăşi forma literelor.). (180 Ibid., p. 4.)

Braille nu considera că eul este de dispreţuit: el foloseşte cu plăcere „eu” sau „al meu” când vorbeşte de iniţiativele sale proprii, dar niciodată nu caută să eclipseze sau să micşoreze meritele altora. Reamintim că în prefaţa celei de-a doua ediţii a expozeului făcut asupra sistemului său, scria: „Profităm de această împrejurare pentru a adăuga unele observaţii utile şi a face cunoscute aplicaţiile ingenioase la care am ajuns, datorită unei practici îndelungate şi a bunăvoinţei dovedite de mulţi orbi distinşi”. Doi ani mai târziu îşi prezintă sistemul de reprezentare a literelor obişnuite şi figurilor, spunând: „un procedeu la succesul căruia a contribuit foarte mult domnul Fournier, elev demn şi colaborator plin de zel al lui Valentin Hauy”181. Se ştie prea bine că din clipa în care Foucault a realizat maşina cu ajutorul căreia se putea scrie mult mai iute combinaţiile concepute de Braille, acesta a denumit sistemul care fusese inventat de el „Braille—Foucault”. (181 Ibid., p. 4. Fournier este acela pe care Hauy l-a luat cu sine în Rusia şi care la 7 septembrie 1806 fiind prezentat de către maestrul său viitorului Ludovic al 18-lea pe atunci exilat la Mittau, scrise pe masa albă de lemn, pe care se spune că s-ar fi redactat Charta din 1814, fraza măgulitoare şi profetică: „Sub domnia lui Ludovic al 18-lea Institutul orbilor va ajunge la perfecţie”. Pe când colabora cu Braille, Fournier era pensionar al Institutului Quinze-Vingts unde a şi murit.).

Cine şi-ar fi putut închipui în clipa morţii lui Braille — ne întrebam noi mai sus — că numele lui va fi cunoscut în cele două emisfere? Nimeni. Poate prietenii săi orbi, cei care au fost primii beneficiari ai unei invenţii să-i fi presimţit valoarea şi extinderea. Prietenii orbi şi de asemenea superiorii săi cu vedere, directorii sau şefii de învăţământ în Institut, care au fost martori în acelaşi timp ai apariţiei sistemului Braille şi ai însufleţirii şi nădejdilor fără seamăn pe care le-a sădit în sufletele orbilor, dascăli şi elevi care au trăit deopotrivă avântul luat de acest învăţământ datorită acestui procedeu şi nădejdea situaţiilor profesionale pe care aveau posibilitatea să le cucerească. Colegii lui Braille au avut presimţământul valorii invenţiilor sale în aşa măsură, încât au dorit să obţină crucea legiunii de onoare pentru el182, dar dorinţa lor n-a fost niciodată realizată şi Braille muri fără să fi primit această distincţie183. Cine ştie de altfel cum ar fi primit-o? Cu simplitate fără îndoială, întocmai ca acela care, recunoscând meritele altuia, este conştient de ceea ce el însuşi a creat. „Dacă vreodată a dorit onoruri, spune Coltat184 care s-ar fi cuvenit meritelor şi lucrărilor sale, în nici un caz n-ar fi fost din cauza intereselor personale, ci pentru ca lumina lor să se răsfrângă asupra corpului didactic al Institutului din care socotea că este o glorie de a face parte”. (182 Pignier, Notă biografică, p. 21. De bună seamă că remiterea legiunii de onoare lui Montai în 1851, făcu să se nască această dorinţă.). (183 După câte ştim, până la această dată un singur orb din copilărie a primit Legiunea de onoare. Este vorba de Penjon care mergând pe urmele lui Saunderson, a urmat liceul Charlemagne şi obţinu în 1807 premiul al doilea la matematici la concursul general; sub Restauraţie a predat matematicile la liceul din Angers. El a fost făcut cavaler al Legiunii de onoare în 1820. Mai târziu Montai, fost elev al Institutului, devenind acordorul împărătesei Eugenia apoi Alexandre Rodenbach, elev al lui Hauy, şi unul din făuritorii independenţei Belgiei, obţinură această distincţie: primul în 1851, al doilea din mâinile lui Napoleon al 3-lea în 1861, cu prilejul inaugurării statuii ridicate lui Valentin Hauy, în curtea de onoare a Institutului. De atunci lista orbilor titulari ai Legiunii de onoare cu titlu civil, s-a prelungit considerabil.). (184 Coltat, op. cit., p. 22.).

După cum am văzut, s-a adus orbilor imputarea de a se fi servit de personalitatea lui Braille, de a o fi preamărit pentru a se preamări pe ei înşişi, făcând din el un simbol, un stindard. Spiritul de corp a fost totdeauna un component al aşa-numitului „complex de minoritate” şi se prea poate să se fi găsit şi câteva înflorituri în elogiile rostite de Coltat, la 25

mai 1853 şi din care noi am dat extrase mai ample. S-ar putea însă ca această impresie să nu fie decât efectul pe care îl produce asupra noastră, care nu mai sântem obişnuiţi cu acest stil, tonul academic şi uneori puţin prea căutat, adoptat de Coltat pentru a aduce prietenului dispărut omagiul dictat de simţămintele sale. De altfel prietenii săi cu vedere, Pignier, Dufau, Guadet, Levitte — ca să nu vorbim decât despre cei care au cunoscut pe Braille mai de aproape — ne-au lăsat despre caracterul lui un portret care concordă din toate punctele de vedere cu cel zugrăvit de Coltat.

Nu ne vom strădui de prisos să refacem după aceşti autori portretul făcut de ei. Căutând să-l accentuăm, nu vom izbuti decât să-l redăm mai şters. Să-l ascultăm mai de grabă pe Coltat, căruia Braille i-a fost mai întâi dascăl, apoi coleg şi prieten apropiat.

„Prietenia pentru el era o datorie de conştiinţă şi în acelaşi timp un sentiment din cele mai calde. Ar fi fost în stare să-i jertfească totul: timpul, sănătatea, avutul său. În această privinţă ne-a dat mai multe exemple. Astfel, unul din elevii săi cei mai buni părăsi Institutul şi neavând destule mijloace de existenţă, Braille, organist la o parohie din Paris, nu stătu de loc în cumpănă să renunţe la acest post în favoarea elevului său.

„El voia ca prietenia lui să fie de folos celor cărora le-o dăruia; îl făcea să fie vigilent în privinţa conduitei lor şi adeseori îi inspira poveţe hotărâte şi luminoase. Când era de dat un sfat important, dar penibil, unui prieten comun, dacă alţii şovăiau sau le era neplăcut să îndeplinească o misiune mai grea, „Hai să mă sacrific” spunea el surâzând. El îndeplinea atât de des astfel de funcţii delicate încât expresia ti devenise obişnuită, iar prietenii îl porecliră în glumă „cenzorul”.

„Spiritul lui cercetător nu se întrezărea niciodată în cursul conversaţiei; Louis Braille se străduia cu deosebită grijă să nu-i scape ceva ce ar fi putut mâhni pe cineva oricine ar fi fost acela. Ştia să întreţină o conversaţie în aşa fel încât să fie întotdeauna interesantă şi variată. Se spune că Labruyere (sic) a ştiut să se descătuşeze de una din cele mai mari greutăţi de stil: de tranziţii. Louis Braille pe lângă că avea acest dar, îl şi dezvolta în permanenţă. Când vorbea, trecea pe nesimţite de la un subiect vesel la unul serios, de la un ton uşor la altul sever. Cu toate că era înzestrat cu un spirit pozitiv, nu pregeta când era vorba de o glumă de bun gust; din când în când făcea să sclipească scânteia unui cuvânt plin de duh, ba câteodată îşi încerca şi ascuţişul — delicat — al unei săgeţi. Unele din expresiile sale treceau din gură-n gură printre prieteni, cu toată cinstea şi autoritatea proverbului.

„Cuvintele şi tonalitatea vocii purtau pecetea unui suflet delicat care se răsfrângea pe chipul său, unde era totuşi destul de greu să desluşeşti gândurile şi impresiile, pentru că ştia să le comprime înlăuntrul său, prin energia caracterului şi voinţei sale. O dată hotărârea luată, îşi îndeplinea sarcina cu aceeaşi conştiinciozitate, fie că îi făcea plăcere, fie că îi era penibil; şi era de ajuns să ştie că ceea ce făcea era de folos.

„Justeţea cu totul aparte a spiritului său, cumpăna raţiunii, inteligenţa sa pătrunzătoare, îl făceau să întrevadă înlănţuirea şi urmările evenimentelor; printre cei din jurul său puţini erau aceia care să nu-i fi cerut sfatul sau să nu fi fost mulţumiţi de a fi urmat directivele indicate de spiritul său prevăzător. De altfel a fost invitat să facă parte din consiliul diferitelor societăţi organizate în favoarea orbilor185 unde şi-a adus contribuţia cu mult zel şi înţelepciune. Louis Braille nu se mărginea de altfel la influenţa binefăcătoare a cuvintelor sale, ci o întregea prin acţiune şi devotament. Îi plăcea să ajute şi să uşureze suferinţele celor amărâţi. Când săvârşea un bine îl făcea cu atâta simplitate şi delicateţe încât cel care beneficia nici nu zărea mâna care îi venea în ajutor. Ştia că nu era de ajuns numai să dăruieşti celui în nevoie, ci să-l ajuţi în adevăratul spirit creştinesc care cinsteşte demnitatea omenească în persoana săracului. Credinţa lui temeinică şi vie de care era animat, i-au sădit în suflet aceste simţăminte nobile; religia pe care a cultivat-o fără curmare cu atâta asiduitate şi convingere, l-au pregătit încetul cu încetul să privească dacă nu fără emoţie, dar cel puţin fără groază apropierea morţii186”. (185 Societatea pentru ocrotirea şi ajutorarea orbilor, fondată în 1841 de Dufau, directorul Institutului, Societatea de plasare- si ajutor.). (186 Coltat, op. cit., pp. 21—22.).

Dezinteresul lui Braille nu era de asemuit decât cu discreţia sa. Astfel, după cum se ştie, încă din 1839 îşi cedă orga de la Saint-Nicolas-des-Champs, un instrument vechi admirabil, de care s-ar mai fi putut bucura dacă ar fi fost mai egoist. Se mai raportează187 că din modestele lui mijloace procura „plăci” de scris, cărţi în relief ş.a. tinerilor orbi care nu aveau posibilitatea să şi le cumpere singuri. În clipa morţii n-a vrut ca patrimoniul familiei să fie întrucâtva ştirbit: lăsă bătrânei sale mame cea mai mare parte a rentelor sale (300 fr.), iar restul (50) îl împărţi între nepoata sa Louise-Celine Marniesse şi nepotul său Louis Isidor Caron, iar petecul de pământ pe care îl avea la Coupvray îl rezervă fratelui său. Dar se socoti îndreptăţit să dispună după voie de economiile realizate în viaţa lui de ascet, cu toate că avea un venit modest şi mai fusese şi foarte darnic. În testamentul său declară cu hotărâre: „Sumele de bani date cu împrumut de mine înainte de 1 decembrie curent să nu fie reclamate”. Prietenul său Coltat primi livretul său de economii de la Casa de Depuneri (948 fr.), pianul (vândut cu 250 fr.), mobile şi diferite „instrumente”, dar acesta se consideră numai executorul său testamentar şi notă, după dictatul bolnavului, lista celor care urmau să beneficieze de vânzarea bunurilor rămase după urma lui. Pignier188 ne-a păstrat această listă; nici cei mai modeşti nu fuseseră omişi: Societăţii de patronaj pentru orbi, 120 fr.; Societăţii pentru plasarea orbilor ieşiţi din Institut, 400 fr.; Infirmeriei „Maria Tereza” spre a face slujbe pentru odihna sufletului său 40 fr.; preotului din Coupvray „pentru slujbe şi ca amintire bisericii din satul meu” 60 fr.; pentru conferinţa organizată în amintirea lui St. Vincent de Paul, la Saint-Nicolas-du-Chardonnet (parohia căreia aparţinea Saint-Firmin şi unde cântase la orgă) 50 fr.; pentru Aşezământul Cărţilor bune scrise în puncte al domnişoarei Champion din Metz, 50 fr.; pentru aşezământul răspândirii credinţei, 50 fr.; micului său însoţitor 40 fr.; îngrijitorului de la infirmerie, 30 fr.; sorei de gardă noaptea 30 fr.; celui care îi îngrijea de camera sa 40 fr. (187 P. Villey,

Conferinţă, 1909, op. cit., 0.8.). (188 Notă biografică, p. 24.).Levitte, care fusese pe rând supraveghetor, supraveghetor general, apoi cenzor de studii la Institut, îl cunoscu

pe Braille în vremea când primul nu era decât elev cu vedere în acest aşezământ. El publică în 1880 în urma Congresului ţinut la Paris, sub titlul puţin cam barbar „Anaglyptografia şi rafigrafia” de Braille, o nouă ediţie din sistemul lui Braille. Iată cum îl caracterizează pe inventator într-o frază care rezumă tot ce s-a putut scrie despre Braille.

„Chipul blând şi calm al lui Braille dezvăluia însuşirile alese cu care fusese înzestrat; sfaturile lui izvorâte dintr-o înţelepciune adâncă şi dreaptă erau foarte preţuite: credinţa-i vie de nezdruncinat, generozitatea-i fără margini îl mânau întotdeauna spre bine; când îi ajuta pe cei în suferinţă, o făcea cu o simplitate şi o delicateţe exemplare”189. (189 Levitte, Anaglyptografia şi rafigrafia lui Braille, p. 4. Alte trei ediţii din Anaglyptographie au apărut în scrierea Braille în 1885, 1897, 1912.).

Ştim de la Coltat190 că prietenii lui Braille, vrând să-l păstreze cât mai mult printre ei, i-au comandat portretul. Arta născândă a fotografiei, care pe atunci se numea dagherotipie, îngădui să-i fie reprodus portretul şi distribuit „printre prieteni”. Textul lăsat de Coltat nu ne lămureşte dacă desenul fusese executat pe când Braille era încă în viaţă sau pe patul de moarte. Se pare însă că versiunea aceasta din urmă este cea adevărată. Ceea ce ştim însă cu certitudine este că Dufau, pe atunci director al Institutului, om cultivat, care de bună seamă îşi aminti cum se procedase pentru Pascal, făcu să i se ia masca şi astfel se păstră chipul calm, surâzător al aceluia care a făcut atât de mult pentru orbi şi care acum îi părăsea. După acest preţios mulaj a cioplit în marmură sculptorul Jouffroy191 bustul care a fost plasat în vestibulul Institutului şi inaugurat la 25 mai 1853, şaisprezece luni după dispariţia aceluia care a fost Louis Braille. O listă de subscripţie lansată printre elevii şi profesorii Institutului a înlesnit acoperirea cheltuielilor necesare. (190 Coltat, op. cit., p. 25.). (191 Este vorba de Francois Jouffroy (1806—1882) căruia i se datorează de asemenea decorarea frontonului Institutului, o statuetă a lui Lamartine, un bust lui Alonge, lui Marlin etc.).

O altă subscripţie a fost deschisă în 1882, în vederea ridicării unui monument lui Braille în piaţa satului său natal. Strângându-se o sumă destul de însemnată pentru vremea aceea, (5486 fr.) s-a putut prevedea nu numai un bust dar şi un basorelief executate de sculptorul Etienne Leroux (1836—1906). (PI. VIII B). Atât bustul, cât şi basorelieful au fost turnate de Firma Maison Siot-Decauville, care oferi bronzul în mod gratuit. Bustul, de o înălţime de 78 cm, reprezintă pe Braille în uniformă de profesor, cu reverul redingotei împodobit de minuscula frunză de laur, iar mantaua pe umărul stâng. Cât despre trăsăturile figurii, Etienne Leroux se inspiră şi el după masca comandată de Dufau, însufleţind-o însă cu „o expresie plină de viaţă şi de profundă inteligenţă”. Pe basorelieful de 94 cm înălţime având 90 cm bază, Braille, văzut pe trei sferturi, înclinându-şi capul pe umărul stâng, călăuzeşte mâna unui tânăr orb pe alfabetul cu puncte în relief. Părul inventatorului, puţin resfirat, vrea să simbolizeze neînsemnata atenţie pe care geniile o dau persoanei lor fizice ceea ce însă nu coincide neapărat cu- adevărul obiectiv. Coltat192 ne spune într-adevăr că „ţinuta lui era potrivită cu cele mai stricte exigenţe ale convenienţei. Observa întotdeauna cu deosebită grijă ca să nu-i scape nimic din ceea ce ar fi putut să atragă atenţia asupra lui. Postamentul de piatră poartă această inscripţie, îndeajuns de elocventă în simplitatea ei: „Lui Braille, orbii recunoscători”. (192 Op. cit., p. 22.).

Braille a mai avut parte şi de alte omagii postume. Din 1867, de când Larousse i-a consacrat un articol important193, numele de Braille figurează în toate dicţionarele franţuzeşti şi străine. În 1883, Pephau, pe atunci director la Quinze-Vingts, dădu numele de „Şcoala Braille”, instituţiei care trei ani mai târziu trecu în sarcina bugetară a departamentului Senei; tot atunci din iniţiativa lui Pephau, consiliul municipal din Paris hotărî să dea numele de Louis Braille prelungirii străzii Montempoivre, în cartierul Picpus. În 1883, Maurice de la Sizeranne denumi de asemenea primul periodic francez în puncte în relief: Louis Braille. De atunci numeroase ziare în relief, apărute în diferite limbi, au adăugat la titlul lor şi acest nume: La revue Braille, The Braille Mail, Revista Braille etc. Chiar dacă rostirea se deo-sebeşte, dar pretutindeni, în toată lumea, fie că se foloseşte ca nume propriu sau comun194 orice orb care a învăţat să citească cunoaşte acest cuvânt. În 1909 Institutul naţional celebră cu mult fast centenarul naşterii celui mai ilustru dintre elevii săi- În sfârşit, la 19 ianuarie 1948, administraţia franceză a P.T.T.. a emis un timbru care răspândi efigia lui Braille printre filateliştii celor două emisfere. (193 Marele Dicţionar Universal al secolului al 19-lea, de Pierre Larousse, ed. din 1867, t. II, p. 1195.). (194 Guilbeau afirmă că în urma Congresului din 1878 s-a luat obiceiul să se vorbească de „Braille”, pentru a desemna scrierea cu puncte în relief, concepută de Louis Braille (cf. Istoria muzicografiei Braille, op. cit., p. 28)).

Ultimul război mondial a zădărnicit înfăptuirea proiectului, conceput în 1937, de a i se ridica un monument pe una din străzile Parisului, chiar în cartierul în care şi-a încheiat zilele. Se va mai relua oare acest proiect? Se fac pregătiri pentru celebrarea centenarului de la moartea inventatorului. Cu această ocazie s-a emis ideea transmutării cenuşii sale la Panteon. Un orb care altă dată ar fi fost considerat ca paria, să ajungă la Panteon. Ce ironie în aparentă, ce antiteză! Dacă ar fi fost anunţat pe când era' încă în viaţă, ar fi zâmbit sau protestat. Dar pentru orbi Braille este mai mult decât un om: el este un simbol, simbolul independenţei smulsă de unul dintre ai lor celei mai crude infirmităţi. Pentru un francez, el este una din razele luminoase ale intelectualităţii şi umanismului francez.

TABLA DE MATERIICuvânt introductivCapitolul I. Anii copilăriei Capitolul II. Elevul şi Profesorul 1819—1837 Capitolul III. Geneza sistemului BrailleCapitolul IV. Originalitatea sistemului Braille. Răspândirea lui Capitolul V. Ultimele invenţii şi ultimii ani ai lui BrailleCapitolul VI. Personalitatea lui Braille