Pierre Bourdieu- „DESPRE TELEVIZIUNE”, Bucuresti, Editura

ART, 2007

Televiziunea, , prin intermediul diferitelor mecanisme pe care mă voi strădui să le descriu în

mod rapid, pune într-un foarte mare pericol diferitele sfere ale producţiei culturale: arta,

literatura, ştiinţa, filosofia, dreptul şi, în acelaşi timp, periclitează, nu mai puţin, viaţa politică

şi democraţia.(pagina 5)

Dar, de ce în condiţiile obişnuite de care avem parte, acceptam, totuşi, să participăm la

emisiuni de televiziune? Iată o ăntrebare deosebit de importantă, pe care majoritatea

cercetătorilor, savanţilor, scriitorilor, ca să nu mai vorbim de jurnalişti, nu şi-o pun. Părerea

mea este că, acceptând să participi la o emisiune de televiziune fără să îşi pui problema dacă

vei avea şansa să poţi spune ceva, trădezi cât se poate de limpede că tu de fapt nu te duci la

respectiva emisiune ca sa spui efectiv ceva, ci pentru a te arata şi a fi văzut.” A fi inseamna a

fi perceput”, spunea Berkley. Iată motivul pentru care micul ecran, a devenit în zilele noastre,

un fel de oglindă a lui Narcis, un loc de exhibare narcisistă. (14+15)

Refuzul, pur şi simplu, de a te exprima la televiziune nu mi se pare o poziţie de adoptat.

Părerea mea este că,în anumite împrejurări există chiar datoria de a o face, cu condiţia ca

acest lucru să fie făcut în condiţii rezonabile. Există o datorie a cercetătorilor, a savanţilor în

mod special care constă în obligaţia de a restitui tuturor semenilor tai caştigurile cercetării.

(16)

O cenzura invizibilă

Vă aşteptaţi să spun că aceasta cenzură, legata de problemele prezentate mai devreme atunci

când apari la Tv să nu ţi se dea voie să spui efectiv ceva, se exercită asupra invitaţilor, dar şi

asupra jurnaliştilor care contribuie la impunerea ei, din ordin politic ( ce se exercită iniţial

prin numirea în funcţii de conducere a unor persoane alese). Putem vorbi de asemenea şi

despre cenzura de ordin economic. În acest sens, se poate afirma că ceea ce apasa asupra

televiziunii este constrângerea economică. (de exemplu: NBC-este proprietatea lui General

Electric, CBS este proprietatea lui Westinghouse, că ABC este pr. Companiei Disney, că TF1

este prop. Lui Bouygues.(17-20)

Aş vrea să demontez o serie de mecanisme care fac televiziunea să exercite o formă deosebit

de periculoasă de violenţă simbolică. Aceasta se exercită cu ajutorul complicităţii celor care o

îndură, ca şi de multe ori, a celor care o exercită, în măsura în care nici unii nici alţii nu sunt

conştienţi dacă îndură sau exercită. Ca orice ştiinţă, sociologia are ca funcţtie de a dezvalui

anumite lucruri ascunse; ea poate contribui la diminuarea violenţei simbolice ce se exercită în

raporturile sociale şi, îndeosebi, în media.

„....faptele diverse , care dintotdeauna au constituit hrana preferată a presei de

senzaţie,sângele şi sexul, drama şi crima s-au vândut întotdeauna bine, astfel încât nu avea

cum sa nu aduca pe prima pagină şi deschiderea jurnalelor televizate...” (de citit pag 24)

Televiziunea deţine un monopol de facto asupra modelării creierelor asupra unei părţi foarte

importante ale populaţiei. Televiziunea nu face altceva decât să eleimine informaţiile

pertinente pe care cetăţeanul ar trebui să le deţină pentru a fi în măsură să îşi exercite

drepturile democratice. Se ajunge astfel la instaurarea unei segregaţii în ceea ce priveşte

informaţia. (24)

A ascunde arătând

Voi pleca de la 2 exemple oferite de Patrick Champagne. În lucrarea „ La misere du monde”

a consacrat un capitol reprezentării pe care mediile o rezervă fenomenelor aşa numite de

„periferie” şi a arătat felul în care jurnaliştii, mânaţi de educaţia pe care o au, de viziunea lor

despre lume şi de dispoziţiile pe care le manifestă, selectează din aceasta realitate cu totul

aparte ce înseamna viaţa periferiilor o latură cu totul particulară în funcţie de senzaţional şi de

ceea ce se vinde mai bine. Jurnaliştii posedă nişte „ochelari” cu totul şi cu totul speciali, care

îi fa să vadă anumite lucruri şi nu altele; ei selectează şi construiesc ceea ce este selectat, pe

principiul căutării senzaţionalului şi spectaculosului. Televiziunea îndeamnă la dramatizare.

(26)

Cel de-al doilea exemplu pleacă de la greva liceenilor din 1986,în care se poate vedea cu

deosebită claritate felul în care jurnaliştii, pe bună-credinţă, au intervenit în poveştile elevilor,

reprezentându-i, mai ales pe cei mai puţin politicizaţi. Astfel tv se transformă într-un

instrument de creare a realităţii, evoluăm către un univers în care lumea socială este prescrisă

de televiziune. (30)

Circulaţia circulară a informaţiei

Jurnalistul nu reprezintă o entitate abstractă, ce nu există, doar că lumea jurnaliştilor este o

lume mereu în competiţie, în care există ostilităţi, compromisuri. Cel mai important este

logica concurenţei şi asta se vede în mod special la omogenitatea articolelor, deoarece ele

sunt de cele mai mult ori cenzurate şi astfel, se decolorează. Comparaţi pe prima pagină a

săptămânalelor franceze vreme de doua săptămâni: veţi întâlni aproape aceleaşi titluri. La fel

şi jurnalele televizate şi cele radiofonice, în cel mai bun sau în cel mai rău caz, informaţia

diferă.

Spunem cu toţii mai puţine lucruri originale decât se pare, de exemplu nu vom şti niciodată

cine este cu adevart subiectul unui discurs. Nimeni nu citeşte ziarele mai mult decât ziariştii

care manifestă tendinţa de a crede că toata lumea citeşte ziarele.(32-33)

Audimatul este măsurarea cotei de audienţă pe care o obţine fiecare post de televiziune în

parte. Există în clipa de faţă, pentru anumite canale, instrumente care permit verificarea

audimatului din sfert in sfert de ora şi chiar observarea variaţiilor de în funcţie de marile

categorii sociale. Profesioniştii deţin o cunoaştere foarte precisă a ceea ce are şi ceea ce nu

are succes la public. Aceasta măsurare a devenit judecata de apoi a jurnalistului. Există în

redacţii şi edituri o adevarată „mentalitate audimat”. Astăzi, din ce în ce mai mult, instanţa

ultimă de legitimare se consideră a fi piaţa (de ex, lista de bestsellers). Prin intermediul

audimatului, logica pieţei ajunge astfel să se impună în câmpurile de producţie culturală. Or,

eu sunt sigur că toate producţiile culturale+matematicile, poezia, literatura, filosofia- au fost

produse împotriva a ceea ce reprezintă echivalentul audimatului, a logicii pieţei. Chiar şi cele

mai savante instituţii au devenit brusc interesate de marketing care pe termen lung se

dovedesc capabile să îşi creeze propriul public. (39-41).

Urgenţă şi fast-thinking

Asupra televiziunii, audimatul exercită un efect cu totul ieşit din comun: se traduce printr-o

presiune a urgenţei. Concurenţa dintre ziare, concurenţa dintre ziare si televiziune, dintre

diferitele televiziuni îmbraca forma unei concurenţe temporale pentru scoop, pentru a fi

primul. Există pe scurt, obiecte care sunt impuse telespectatorilor pur şi simplu pentru că ele

sunt impuse producătorilor; iar aceste obiecte se impun producătorilor pentru că, la rândul

lor, sunt impuse de concurenţa cu alţi producători.

De altfel, şi Platon afirmă faptul că sub presiunea urgenţei, omul nu poate gandi corect, el

făcând o referire la presiunea urgenţei manfestată asupra filosofului care ţine prelegerea şi

dispune de timp şi oamenii din agora, din piaţa publică.

Dacă televiziunea privileghiază un anumit număr de fast-thinkers care propun fast-food

cultural,hrană predigerată, pre-gândită, este numai pentru că deţine un carnet de adrese,

întotdeauna acelaşi: există vorbitori obligatorii, care-i scutesc pe producători sa-i mai caute

pe cei care ar avea cu adevărat ceva de spus. (41-44)

Dezbateri cu adevărat false sau fals adevărate

Am ajuns astfel şi la dezbaterile televizate, autorul fiind puţin mai expeditiv asupra acestui

punct deoarece, consideră că demonstraţia este mult mai uşor de făcut: există, mai întâi

dezbaterile cu adevărat fasle, recognoscibile ca atare. (exemple în carte). Dar există şi

dezbateri aparent adevărate, fals adevărate. Autorul observă o serie de operaţiuni de cenzură

în cazul unei emisiuni prezentate de Cavada, un realizator al Canalului 2, în timpul grevelor

din noiembrie, pentru că are toate aparenţele unei dezbateri democratice.

Primul nivel: rolul prezentatorului. Telespectatorii pot vedea foarte clar că acesta are nişte

intervenţii constrângătoare. El este cel care impune subiectul, impune problematica, el face să

fie respectată regula jocului. Însă această regulă nu rămâne mereu aceeaşi atunci când este

vorba de politică sau despre romancieri. Există sociologi care au încercat să degajeze

implicitul nonverbal al comunicării verbale: noi spunem tot atât de multe prin intermediul

gesturilor, privirilor, tăcerilor, mimică şi mişcările ochilor noştri ca şi prin vorbirea noastră

propriu-zisă. Arătăm prin urmare, mult mai mult decât reuşim să controlăm. Prezentatorul îşi

modifică şi el adesea rolul, intonaţia în funcţie de invitatul pe care îl abordează, vorbind chiar

şi codificat, de cele mai multe ori din politeţe...cenzură.

Prezentatorul este cel care împarte timpul de discurs, care distribuie tonul discursului,

respectuos sau dispreţuitor, atent sau lipsit de răbdare. O altă strategie a prezentaztorului o

constituie manipularea urgenţei; el se foloseşte de timp, de urgenţă, de ceas pentru a le lua

invitaţilor cuvântul, pentru a-i grăbi şi chiar a-i întrerupe. Mai intervine şi altceva: el devine

astfel purtătorul de cuvânt al publicului. Acest fapt pune o problemă importantă din punctul

de vedere al democraţiei: este evident că vorbitorii nu sunt egali pe platoul de televiziune.

Nivelul doi: compoziţia platoului. Aceasta este determinantă. Platoul se află în faţa ochilor

noştri, realitatea percepută, ascunde realitatea nepercepută. O modificare în compoziţia

platoului, poate însemna o modificare în semnificaţia mesajului. Compoziţia unui platou este

importantă pentru că ea trebuie să ofere imaginea unui echilibru democratic. Egalitatea e

înfăţişată ostentativ, iar prezentatorul tinde să ia rolul de arbitru. De asemeni ne confruntam

cu problema constrangerii pentru a urma un scenariu dinainte stabilit, fără a mai lăsa loc de

improvizatie, pentru spontaneitate, exprimare liberă pentru prezentator şi emisiunea sa. (45-

56)

Contradicţii şi tensiuni

Televiziunea este un instrument de comunicare foarte puţin autonom, asupra caruia se

exercită o serie întreagă de constrângeri ce derivă din relaţiile sociale existente între jurnalişti,

relaţii de concurenţă acerbă, nemiloasă, dusă până la absurd, care sunt în acelaşi timp relaţii

de conivenţă, de complicitate obiectivă, care sunt întemeiate pe interse comune legate de

poziţiile ocupate în câmpul de producţie. Atunci când în anii 60, televiziunea şi-a făcut

apariţia ca un fenomen nou, o serie de „sociologi” s-au repezit să afirme că televiziunea, ca

„mijloc de comunicare în masă”, urma să „masifice”.

Televiziunea este un univers în care ai impresia că agenţii sociali, în pofida aparenţelor lor de

importanţă,autonomie şi uneori a unei aure extraordinare, nu sunt decât nişte marionete ale

unei necesităţi ce se cere descrisă, ale unei structuri ce se cuvine degajată şi aduse la lumină.

(56-60)

CAP 2-Structura invizibilă şi efectele ei

Porţiunile de piaţă şi concurenţa

În câmpul întreprinderilor economice, de pildă, o întreprindere foarte puternică are

capacitatea de a deforma, aproape în totalitate, spaţiul economic din jurul ei; ea poate astfel,

coborând preţurile, să interzică pătrunderea de noi întreprinderi, prin instaurarea la intrare, a

unui soi de barieră.

Pentru a încerca să înţelegem ce anume poate să facă un jurnalist, trb să ţinem seama de o

serie de parametri: poziţia ocupată de organul de presă pentru care lucrează jurnalistul şi de

poziţia pe care însuşi jurnalistul o ocupă în organul de presă. Concurenţa economică dintre

diferitele canale de televiziune sau ziare pentru atragerea unui număr cât mai mare de

telespectatori sau cititori, se manifestă concret sub forma unei concurenţe între jurnalişti, cu

mizele ei specifice şi care nu e trăită şi nici gândită ca o luptă pur economică.

In anii 50, televiziunea abia dacă era prezentă în câmpul jurnalistic, iar cei din televiziune se

aflau într-o poziţie întrutotul dominată (dpdv cultural, simbolic, al prestigiului, economic).

Cu trecerea anilor relaţia s-a inversat cu totul, televiziunea tinzând, în momentul de faţă, să

devină dominantă din punct de vedere economic şi simbolic în interiorul câmpului jurnalistic.

Apariţia medium-ului de masă prin excelenţă care este televiziunea nu reprezintă un fenomen

fără precedent sau este unul doar prin amploarea sa. Una dintre marile probleme ale

sociologilor este aceea de a evita să cadă într-una dintre cele doua iluzii simetrice, iluzia

„nemaivăzutului” şi iluzia „neschimbării”. (64-70)

O forţă de banalizare

Televiziunea poate, de pildă să adune în faţa jurnalului de ştiri de la ora douăzeci mai mulţi

oameni decât cotidianele franceze de dimineaţă şi de seară la un loc. Există o lege

binecunoscută: cu cât un organ de presă ori un mijloc de exprimare oarcare îşi propune să

atingă un public mai vast, cu atât el trebuie să îşi piardă asperităţile, să elimine tot ceea ce

poate să divizeze şi cu atât mai mult trebuie să aibă grijă să „nu şocheze pe cineva”, cum se

spune, să nu ridice doar probleme lipsite de conţinut. Fenomenul de banalizare şi

omogenizare, ce tinde spre „conformare” şi „depolitizare”, este un fenomen destul de întâlnit

şi observabil în lumea socială, în care vedem petrecându-se fenomene pe care nimeni nu le

doreşte ca atare, dar care pot să apară ca fiind intenţionate.

Ne+am trezit deodată, poate fără vina nimănui, cu acest produs ciudat care se numeşte „jurnal

televizat”, care este pe placul tuturor, confirmă lucrurile deja cunoscute şi care, mai presus de

orice, lasă neatinse structurile mentale. Prezentatorii de jurnale televizate, animatorii de

dezbateri şi comentatorii sportivi au devenit mici directori de conştiinţă care, fără a fi nevoiţi

să depună prea mare efort, se fac purtătorii de cuvânt a unei morale tipic mic-burgheze

spunându-ne ce trebuie să gândim despre ceea ce ei numesc „probleme de societate”. Cu

toate că ocupă o poziţie inferioară, dominantă în interiorul câmpurilor de producţie, jurnaliştii

au ajuns să exercite o formă de dominaţie cu totul ieşită din comun: ei deşin puterea în ceea

ce priveşte mijloacele de exprimare publică, e existenţă publică, de a te face cunoscut, de

acees la notorietatea publică. Jurnaliştii au posibilitatea de a impune societăţii propriile lor

principii de viziune asupra lumii, propria lor problematică şi propriul lor punct de vedere.

Televiziunea anilor 50 se dorea culturală şi slujea monopolul pe care îl deţinea pentru a le

impune tuturor produse cu pretenţii culturale (documentare, adaptări după opere clasice,

dezbateri culturale); televiziunea anilor 90 caută, dimpotrivă să exploateze şi să flateze aceste

gusturi pentru a cuceri o audienţă cât mai largă, oferindu-le telespectatorilor produse brute, a

căror paradigmă o constituie TALK-SHOW-ul: felii de viaţă, exhibare fără perdea a unor

experienţe trăite, de multe ori extreme, apte să satisfacă o anumită formă de voyeurism şi

exhibiţionism. (71-78)

Lupte arbitrate de audimat

Astăzi, în mediul jurnalistic, lupta în jurul televiziunii este una centrală; ceea ce face deosebit

de anevoiasă studierea acestui obiect. O parte considerabilă din discursul cu pretenţii savante

despre televiziune nu reprezintă decât înregistrarea a ceea ce oamenii de televiziune afirmă cu

privire la televiziune. Orice jurnalist care vrea să aibă greutate trebuie să fie realizatorul unei

emisiuni de televiziune. Dacă, peste noapte, o prezentatoare de televiziune poate să devină

director de ziar, ne vedem siliţi să ne întrebăm în ce mai constă competenţa specifică a

jurnalistului.

Cel mai important este, însă, faptul că, prin intermediul creşterii ponderii simbolice a

televiziunii şi, dintre televiziunile aflate în competiţie, a ponderii acelora care se sacrifică cu

cel maimult cinism şi succes pe altarul senzaţionalului. Ca urmare a acestui fapt, o anumită

categorie de jurnalişti, recrutaţi cu mari cheltuieli tocmai pentru atitudinea lor de a se plia fără

scrupule la aşteptările publicului cel mai puţin exigent tind să impună „idealul uman” tocmai

pentru câştigarea unor porţiuni cât mai mari ale pieţei.

Câmpul jurnalismului are o particularitate: este mai dependent de forţele exterioare decât

oricare alt câmp de producţie culturală. El depinde extrem de direct de cerere, este supus

sancţiunilor nemijlocite ale pieţei, ale plebiscitului într-o măsură poate, chiar mai mare decât

câmpul politic. Unde sunt, în jurnalism, sancţiunile pozitive sau negative? Singurul embrion

de critică este reprezentat de emisiunile satirice. Cât priveşte recompensele, acestea nu se

manifestă decât, cel mult, sub forma „reluărilor”(faptul de a fi citat de alt jurnalist), dar

acestea constituie un indiciu rar, puţin vizibil şi ambiguu. (79-88)

Dominaţia televiziunii

Universul jurnalismului este un câmp aflat, însă, prin intermediul audimatului, sub presiunea

câmpului economic. Iar acest câmp al jurnalismului, atât de eteronom, atât de puternic supus

constrâgerilor de ordin comercial, exercită, la rândul său, o constrângere asupra tuturor

celorlalte câmpuri, în calitate de structură.

Exista persoane din această breaslă care îşi asumă rolul de critic satiric, ce îşi petrec timpul

denunţând conformismul cultural. Or, atunci când faci sociologie, ajungi să înveţi că bărbaţii

şi femeiele sunt responsabili de structura în care se află plasaţi şi de poziţia pe care o ocupă în

cadrul acestei structuri.

Auguste Comte spunea: „Ştiinţă-adică previziune, previziune-adică acţiune”. Ştiinţa socială

este la fel de îndreptăţită ca toate celelalte ştiinţe să aibă această ambiţie. Atunci când descrie

un spaţiu precum jurnalismul, investind la pornire pulsiuni, sentimente şi pasiuni, sociologul

nutreşte o anumită speranţă de eficacitate. Făcând, de pildă, oamenii conştienţi în privinţa

mecanismelor, el îi poate ajuta cu un plus de libertate pe cei manipulaţi de aceste mecanisme,

fie ei jurnalişti ori telespectatori. Însă acelora care nu încetează să îi reproşeze sociologului

determinismul şi pesimismul său, le-aş putea spune doar că, mecanismele care generează

abaterile de la morală ar deveni conştiente şi ar deveni astfel conştientă şi o acţiune care să

încerce să controleze aceste mecanisme.

Consider, prin urmare, că în momentul de faţă, toate câmpurile de producţie culturală sunt

supuse constrângerii culturale a câmpului jurnalistic şi nu a unuia sau altuia dintre jurnalişti,

sau directori de canale, ei înşişi fiind depăşiţi de forţele câmpului. Prin intermediul presiunii

exercitate de audimat, apăsarea economiei se exercită asupra jurnalismului şi, prin

intermediul apărsării pe care televiziunea o exercită asupra jurnalismului, ponderea

economiei ajunge sa apese si asupra celorlalte jurnale ca şi asupra jurnaliştilor, care, treptat,

îngăduie să le fie impuse problemele specifice televiziunii.

În fiecare dintre câmpuri-câmpul universitar, câmpul istoricilor-există dominatori şi dominaţi,

în funcţie de valorile interne ale câmpului respectiv. Toate topuri sau ierarhizările facute de

jurnalişti în diferite domenii, reprezintă nişte instrumente ce permin intervenţia la bursa

valorilor intelectuale, instrumente de care intelectualii se slujesc pentru a încerca să

determine o creştere a propriilor acţiuni. Anti-intelectualismul, care constituie una dintre

constantele structurale ale lumii jurnalistice, îi împinge pe jurnalişti să ridice periodic

problema erorilor comise de intelectuali sau să introducă dezbateri ce nu pot să îi mobilizeze

decât pe intelectualii-jurnalişti şi cărora li se permite să existe mediatic, prin crearea unui

„spaţiu de antenă”.

Aceste intervenţii din afară sunt deosebit de periculoase, pentru că ele pot să-i inducă în

eroare pe profani, care, orice s-ar spune, au greutate, în măsura în care producătorii culturali

au nevoie de auditoriu, de spectatori, de cititori. Există, de altfel, tendinţa mediilor de

informare de a celebra numai acele produse comerciale menite să sfârşească în ale lor

bestsellers list. Consider că sociologia, şi mai cu seamă sociologia intelectualilor, a contribuit,

într-o mare măsură, la instaurarea actualei stări de lucruri, în mod involuntar, desigur. (88-98)

Colaborarea

Forţele şi manipulările jurnalistice pot însă să acţioneze într-un mod chiar mai subtil, conform

logicii calului troian, adică prin introducere în interiorul universurilor autonome a unor

producători eteronomi, care, cu sprijinul unor forţe din afară, vor beneficia de o consacrare pe

care nu ar avea cum să o dobândească din partea egalilor săi. Este un fapt: din ce în ce mai

mult, în anumite discipline, consacrarea prin media începe să fie luată în calcul de toate

comisiile ştiinţifice. Pentru ca impunerea puterii mediilor de informare să ajungă să se

exercite asupra unor universuri precum cel ştiinţific, este nevoie ca ea să beneficize de

anumite complicităţi în câmpul respectiv. Numai sociologia înţelege ce înseamnă astfel de

complicităţi. Trebuie să încercăm să înţelegem cine colaborează. (99-101)

Dreptul de a intra şi datoria de a ieşi

În acest subcapitol, Pierre Bourdieu începe cu o referire la problema raporturilor dintre

esoterism şi elitism, problemă cu care s-au confruntat şi în care, uneori, s-au înfundat mai toţi

gânditorii. Pentru a scăpa din alternativa etilism versus demagogie, trebuie să susţii în acelaşi

timp menţinerea şi chiar restrângerea dreptului de a intra în câmpurile de producţie- aş vrea

ca acest lucru să se întample şi în cazul sociologiei, ale cărei necazuri se datorează faptului

că, în cazul ei, dreptul de a intra este prea larg- şi îmtărirea datoriei de a ieşi în lume, însoţită

de ameliorarea condiţiilor şi a mijloacelor de ieşire.

Cu cât o idee este mai complicată, ca urmare a faptului că a fost produsă în interiorul unui

univers autonom, cu atât raspândirea ei este mai dificilă. Pentru depăşirea acestei dificultăţi,

este nevoie ca producătorii retraşi în mica citadelă să ştie să iasă din ea şi să lupte, colectiv,

pentru asigurarea unor bune condiţii de difuzare.

Putem şi trebuie să luptăm împotriva audimatului în numele democraţiei. Aşa ceva poate

părea de-a dreptul paradoxal, dat fiind că aceia care susţin domnia audimatului pretind că nu

există nimic mai democratic decât acesta, că trebuie să li se lase oamenilor libertatea de a

judeca şi a alege. Gânditorii critici şi organizaţiile însărcinate cu exprimarea intereselor celor

dominaţi sunt, însă, foarte departe de a avea o gândire clară asupra acestei probleme. (108-

112)

DOMINAŢIA JURNALISMULUI

Este vorba, aşadar, de o examinare a felului în care constrângerea structurală pe care câmpul

jurnalistic, el însuşi dominat de constrângerile exercitate de piaţă, modifică, mai mult sau mai

puţin în profunzime, raporturile de forţă existente în interiorul diverselor câmpuri, afectând

tot ceea ce se întâmplă în cuprinsul lor şi induce efecte foarte asemănătoare în nişte

universuri foarte diferite.

Este limpede, întradevăr, că diferitele puteri, în primul rând instanţele guvernamentale,

acţionează prin presiuni făcute posibile de monopolul asupra informaţiei legitime, acela

deţinut de sursele oficiale. Acest monopol înzestrează, în primul rând, autorităţile

guvernamentale- poliţia de pildă- dar şi autorităţile juridice, ştiinţifice, cu arme împotriva

jurnaliştilor, în care ele încearcă manipuleze informaţiile şi agenţii ce o transmit, în vreme ce

presa se străduieşte, şi ea, să-i manipuleze pe deţinătorii de informaţie pentru a intra în

posesia lor şi să îşi asigure astfel exclusivitatea. (115-119)

Câteva proprietăţi ale câmpului jurnalistic

Câmpul jurnalistic se organizează conform unei structuri omoloage aceleia existente în

celelalte câmpuri şi, în interiorul său, ponderea „comercialului” este cu mult mai mare decât

în restul câmpurilor.

Câmpul jurnalistic s-a constituit ca atare în secolul al XIX-lea, în jurul opoziţiei dintre

jurnalele ce ofereau mai presus de orice „ştiri”, de preferinţă „senzaţionale” şi jurnalele ce

propuneau analize şi „comentarii” şi care se arătau preocupate de a-şi marca deosebirea faţă

de cele dintâi prin afirmarea valorilor „obiectivităţii”.

Ca şi câmpul literar ori câmpul artistic, câmpul jurnalistic constituie, prin urmare, terenul de

manifestare a unei logici specifice, propriu-zis culturale, care le este impusă jurnaliştilor prin

intermediul constrângerilor şi a controalelor încrucişate şi a cărei respectare se află la baza

reputaţiilor de onorabilitate profesională.

Dar, ca şi câmpul politic ori cel economic, câmpul jurnalistic este în permanenţă supus probei

verdictelor date de piaţă, prin intermediul sancţiunii directe, a clientelei ori, indirect, a

audimatului. Iar jurnaliştii sunt cu atât mai înclinaţi spre adoptarea „criteriului audimat” în

producţie, cu cât ei ocupă o poziţie mai înaltă în interiorul unui organ de presă direct

dependent de piaţă.

Alt efect de câmp cu totul paradoxal şi prea puţin favorabil afirmării autonomiei: concurenţa

incită la exercitarea unei dupravegheri permanente asupra activităţilor desfăşurate de

contraconcurenţi, cu scopul de a profita de eşecurile lor, prin evitare greşelilor făcute de ei, şi

încercând să împrumute instrumentele presupuse ale reuşitei lor. (119-126)

Efectele intruiziunii

Anumite „analize” asupra televiziunii şi-au datorat succesul în rândul jurnaliştilor, graţie

tocmai faptului că acordă o legitimitate democratică logicii comerciale, mulţumindu-le să

formuleze, în termeni de politică, deci de plebiscit, o problemă de producţie şi de difuziune

culturală.

Distanţa dintre producătorii profesionişti şi simplii consumatori (cititori, consumatori,

spectatori, dar şi alegători), care îşi află temeiul în autonomia câmpurilor de producţie

specializate, este mai mult sau mai puţin mare, mai mult sau mai puţin dificil de surmontat şi

mai mult sau mai puţin inacceptabilă, din punctul de vedere al principiilor democratice, în

funcţie de câmp. Chiar dacă agenţii angrenaţi în câmpul politic se află în relaţie de concurenţă

şi luptă permanentă, iar câmpul jurnalistic este oarecum înglobat în politică, în sânul căruia el

exercită efecte deosebit de puternice, aceste două câmpuri împărtăşesc faptul de a se afla,

foarte direct şi foarte strict, sub imperiul sancţiunii pieţei şi a plebiscitului. (126-133).

Jurnalismul şi politica

Într-un univers dominat de teama de a nu plictisi şi de preocuparea de a distra cu orice preţ,

politica e sortită să apară ca un subiect ingrat, exclusă, pe cât posibil, de la orele de mare

audienţă, un spectacol prea puţin excitant, dacă nu de-a dreptul deprimant, care trebuie făcut

să pară interesant. De unde tendinţa de scarificare tot mai completă a editorialismului şi

reporterului-anchetator în favoarea informaţiei, discuţiei aprofundate, discuţiei dintre experţi

şi reportajul în beneficiul divertismentului pur, în special al vorbăriei insignifiante a talk-

show-urilor între interlocutori.

Pentru a putea înţelege cu adevărat ceea se spune şi mai ales ceea ce nu se poate spune în

timpul acestor dialoguri fictive, ar trebui analizate în detaliu condiţiile de selecţie a celor

numiţi, în SUA, panelists: să fie tot timpul disponibili, gata să ia parte la emisiuni, acceptând

să răspundă la toate întrbările, chiar şi la cele mai ciudate sau şocante, să fie gata de orice,

adică la orice concesie sau compromisuri: pentru a fi văzuţi şi pentru a-şi asigura în felul

acesta profituri directe sau indirecte ale notorietăţii „mediatice”; să aibă grijă să formuleze

luări de poziţie simple, în termeni clari şi brianţi, evitând să se încurce în cunoştinţe prea

complicate.

Ca urmare a faptului că esenţa competenţei lor o constituie o cunoaştere a lumii politice

bazată mai curând pe intimitatea contactelor şi a confidenţelor (şi chiar a zvonurilor şi a

bârfelor) decât pe obiectivitatea observaţiei şi anchetei. Jurnaliştii sunt înclinaţi către

adoptarea punctului de vedere al lui Tersit şi spre o formă spontană de filosofie a suspiciunii,

care îi face să caute cauzele luărilor de poziţie cele mai dezinteresate şi a convigerilor cele

mai sincere în intersele asociate unor poziţii ocupate în câmpul politic (de felul rivalităţilor

din sânul unui partid, ori al unui „curent”).

Această atenţie acordată exclusiv ”microcosmului” politic tinde spre introducerea unei rupturi

faţă de punctul de vedere al publicului său pe care luările de poziţie politice pot să le aibă

asupra existenţei lor şi asupra lumii sociale. Ruptură considerabil întărită, mai ales în cazul

starurilor de televiziune, de distanţa socială asociată privilegiului economic şi social. Se

ccunoaşte faptul că, începând cu anii 60, în SUA şi în majoritatea ţărilor europene, vedetele

mediatice adaugă unor salarii extrem de ridicate, nişte onorarii de multe ori exorbitante,

asociate cu participarea la talk-show-uri, unor turnee de conferinţe, colaborărilor regulate la

ziare, etc.

Toate aceste mecanisme concură la producerea unui efect global de depolitizare sau, mai

exact, de cădere în anodin a politicii. Căutarea cu orice preţ a divertismentului înclină spre

deturnarea atenţie în direcţia unui spectacol (scandal) ori de câte ori viaţa politică face să

apară o problemă importantă sau ne reducem la ceea ce numim „actualitate”, un soi de

rapsodie de evenimente amuzante situate la jumătatea drumului între faptul divers şi show.

Astfel, tocmai logica jurnalistică este cea care produce o reprezentare a lumii dominată de o

filosofie a istoriei ca succesiune absurdă de dezastre din care nineni nu înţelege nimic şi

asupra cărora nimeni nu are vreo putere. Această lume plină de războaie etnice şi de uri

rasiale, de violenţă şi de crimă, nu e decât o apăsare de ameninţări de neînţeles, aptă doar să

îngrijoreze, din care trebuie, mai presus de orice, să te retragi şi de care te vezi obligat să te

aperi.

Sentimentul că lumea, aşa cum o ânfăţişează televiziunea, este inaccesibilă muritorilor

obişnuiţi să conjugă cu impresia că jocul politic reprezintă o afacere de profesionişti, ceea ce

are darul de a încuraja, mai cu seamă în rândul celor mai puţin politizaţi, o degajere fatalistă

în mod evident favorabilă menţinerii ordinii stabilite.

PATRICK LECOMTE- „Comunicare. Televiziune.

Democraţie”, Bucureşti, Ed. TRITONIC, 2004

„Ceea ce contează este să vedem în omnipotenţa obsedantă a „mediaticului” un adevărat

simptom de criză. În procesul destul de van pe care de mocraţia îl instruieşte neîncetat

împotriva mass-media, propriul său proces şi propria sa prăbuşire sunt în joc.” (J.-C.

Guillebaud, Esprit, martie-aprilie 2003)

CAP I: COMUNICARE ŞI LEGĂTURĂ SOCIALĂ

Impactul politic al acestei revoluţii mediatice pare destul de brutal unuia dintre observatorii

săi cei mai atenţi, P.Virilio, pentru a trage o concluzie mai radicală: incriminând „viteza

absolută” a lumii atinsă prin tehnicile electronice de transmitere a informaţiei, pe care o

consideră un „atribut al divinului”cucerit de om, aceasta judecă efectul său de accelerare

asupra schimbului şi interacţiunii sociale incompatibilă cu funcţionarea democraţiei, „care

presupune a merge spre alţii, a discuta, a-şi asigura timp pentru reflecţie şi a împărţi

responsabilitatea deciziei. Când nu mai este timp de împărţire a respinsabilităţii, nu mai este

posibilă democraţia. Vedem consecinţele foarte clare odată cu încetarea interesului pentru

politică în totală contradicţie cu „teleprezenţa” ( Le Monde, 28 ianuarie 1992).

„Televiziunea nu este, deci, o frână a democraţiei ci, din contră, o condiţie a exercitării sale”.

Dacă supravieţuirea oricărei fiinţe vii depinde de relaţiile pe care le înteţine cu mediul său,

deci de capacitatea sa de a comunica cu acesta, fiinţa umană, este de nevoie şi prin excelenţă

„agent de comunicare socială”, deoarece viaţa sa izvorăşte dintr-un raport iniţial original

(origine), iar supravieţuirea sa este condiţionată prin relaţiile sociale ulterioare. Cu alte

cuvinte viaţa umana prinde formă şi sens în sistemul de comunicare socială în care se

dezvoltă; viaţa socială prinde formă şi sens în reţelele de comunicare umana pe care le

dezvoltă.

Etimologia comunicării ilustrează foarte bine înrădăcinarea sa în centrul proceselor

elementare şi dinamicilor istorice ale sociabilităţii umane. Cuvântul comunicare apare în

secolul al XIV-lea şi semnifică „a pune laolaltă”, „a fi în relaţie”. Până în sec. al XVI-lea,

este aproape de comuniune, împărtăşire, participare. Începând cu secolul al XVI-lea apare un

alt sens, cel de transmitere, legat de dezvoltarea poştei şi a drumurilor. Începând cu sec. al

XIX-lea, acest al doilea sens îl ia odată cu dezvoltarea mijloacelor moderne de comunicare,

întâi fizice- tren, maşină, avion- şi apoi cele la distanţă-telefon, radio, televiziune. Cele două

sensuri există totuşi până la sf. Sec al XX-lea. (J.-L. Missika,1988)

Putem distinge cel puţin trei feluri de problematici, decompunând analitic orice proces de

comunicare într-o triadă de elemente constitutive: obiectul comunicării, relaţia de comunicare

şi limbajul comunicării.

I-OBIECTUL COMUNICĂRII. Codarea realităţii

Pentru a face obiectul unei comunicări sau pentru a fi pusă laolaltă, orice realitate

exoerimentală trebuie să fie comprehensibilă din pdv social, semnificativă pentru toţi agenţii

sociali pe care îi priveşte, îi implică, îi pune în relaţie. Orice experienţă umană sau, la modul

general, orice realitate socială este deci investită cu semnificaţii sau „codată” de colectivitatea

în care se actualizează. Iar această codare se efectuează recurgând la scheme normative de

expresie, de reprezentare, de interpretare si de evaluare „a lucrurilor vieţii” sociale. Exemple

în carte, pag 16-22.

II-MECANISMELE COMUNICĂRII: Dinamica interacţiunii

După realităţile care fac obiectul comunicării sunt socialmente determinate-prin codajul

cultural care le este aplicat şi prin interacţiunile sociale care participă la această operţiune de

codare, acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul proceselor care constituie suportul schimbului de

mesaje între actorii sociali.

Astfel, psihologul E. Hess a condus în 1965 la Univ. Din Chicago un experiment care

demonstra că orice proces de comunicare pune în joc percepţii şi reacţii senzoriale care scapă

în parte conştiinţei actorilor săi. El a cerut unei serii de subiecţi masculini să atribuie câte o

notă la doua fotografii identice ale unei femei, dar în care una fusese retuşată pentru a mări

pupilele modelului. Nota primită de fotografia retuşată a fost de două ori mai mare decât cea

a fotografiei iniţiale; dar nici unul dintre subiecţii interogaţi nu remarcase diferenţa de talie a

pupilelor, explicaţiile lor neinvocând decât aparenţa „mai feminină” sau „mai drăguţă” al

modelului al cărui clişeu fusese retuşat.

Punerea în evidenţă a mecanismelor de interacţiune socială care conduc toate procesele de

comunicare, permite progresara spre o nouă etapă în înţelegerea lor: astfel, pare întradevăr că

circulaţia unui mesaj depinde mai mult de condiţiile şi modalităţile enunţării sale, decât de

natura enunţului său. Ca regulă generală, difuzarea oricărui mesaj va astfel în funcţie de

„bogăţia” sa în relaţie şi în funcţie de „sărăcia” sa în informaţie.

III-SEMNELE COMUNICĂRII: De la semnul indicial la reprezentarea simbolică

Dincolo de conţinutul mesajelor care reprezintă obiectul şi dinamica interacţiunilor, adică

suportul şi limajul semnelor, care sunt vehiculul, constituie a treia dimensiune explicativă

esenţială a fenomenului comunicării sociale.

Gramatica elementară a comunicării trimite întâi la tipologia diferitelor forme de a

„semnifica” în viaţa socială, stabilite de C.S. Pierce (1978): prin indici, prin iconuri sau prin

simboluri. Din realitatea căreia îi aparţine, indicele dă întradevăr un fragment sau un semn

care oferă un contact direct şi tangibil cu realitatea. Iconul, în schimb, reprezintă realitatea

printr-o figuraţie care semnifică încă asemănarea sa cu ea. Simblul, în sfârşit, încheie ruptura

semiotică opunând la învecinarea indicelui şi la asemănarea iconului cu realitatea, ordinea

diferenţelor radicale dintre lucruri şi semne şi cel al discriminării formale între semne.

Revoluţiile democratice moderne consacră reprezentarea în ordinea socială şi politică şi fac

din accesul la „Luminile” culturii, cheia cetăţeniei republicane. Dar regresia simbolicului spre

indicial ameninţă mereu.

Inovaţiile radicale legate de revoluţia comunicării televizuale tind astăzi să provoace o

veritabilă criză a reprezentării simbolice: substituind limbajul imaginilor celui al

simbolurilor, televiziunea „vorbeşte” îmtâi imaginarului şi afectivului; fuzionând toate

etapele reprezentării simbolice ale realului „diferit” în spectacolul „trăit în direct”, ea

privilegiază comuniunea şi senzaţia „la cald” asupra informaţiei şi reflectarea „la rece”, şi

suprimă ruptura semiotică legată de distanţă. (13-32)

CAP II: COMUNICARE ŞI CONEXIUNE MEDIATICĂ

Deveniţi astăzi vectorii de comunicare de masă emblematici ai societăţii post-modernităţii,

media audio-vizuală, radioul şi, mai ales, televiziunea, contribuie pe larg la modelarea noilor

coduri caracteristice ale relaţiilor sociale şi ale sistemelor culturale ale acestora, dar influenţa

lor nu este uşor de evaluat pentru că ea izvorăşte din mecanismele originale, inedite din pdv

istoric. (33)

I – UN MOD DE COMUNICARE ORIGINAL: IMAGINE ŞI IMAGINAR

O relaţie mediatizată

Prima trăsătură caracteristică a comunicării televizate ţine în mod evident de suportul său sau

vehiculul tehnic care asigură transmiterea instantanee şi difuzarea masivă a imaginilorpe care

le transmite, dar car e impune, în acelaşi timp, un terţ -media intermediar- între emiţătorul şi

interceptorul acestora. Acesta stabileşte un raport direct şi personalizat între actori

identificabili care devin „interlocutori”, adică într-o situaţie de acţiune pe care o pot controla.

Acest raport este, în acelaşi timp, indirect, fără interactivitate şi necontrolat.

Multiplicarea şi diversificarea ofertei de programe televizuale legate de dezvoltarea canalelor,

difuzate prin cablu sau prin satelit, precum şi noile posibilităţi de consum televizual deschise

prin magnetoscop sau telecomandă, sunt însoţite astăzi de o schimbare notabilă a practicilor

receptorilor care tind să devină utilizatori activi. În particular, „braconajul” în grila de

programe prin practicare „zapping-ului” (de la o frecvenţă de 3 minute şi 32 de secunde în

medie în SUA, şi de preferinţă de telespectatorii tineri, din mediul urban şi cu nivel de

educaţie ridicat) generează un nou raport de folosire a televiziunii în care receptorul rupe

secvenţa de comunicare programată.

Paralel, se dezvoltă noi forme şi practici de comunicare televizuală interactive.

Telespectatorul este invitat să intervină personal în programe prin telefon sau minitel, să

colaboreze activ la o anchetă care se desfăşoară pe ecran. El tinde astfel să devină nu doar co-

producătorul sau actorul şi evaluatorul programelor televizuale, ci referentul lor central, cum

mărturisesc, în particular, evoluţiile convergente a doua tipuri de producţii televizuale. (34-

36)

O adresare şi o audienţă universale

A doua caracteristică a comunicării televizuale: adresarea ca şi audienţa mesajelor pe care le

vehiculează pot, efectiv, să aibă pertinenţa de universalitate.

Adresarea, pentru că televiziunea a devenit astăzi, ca radioul înainte, media de masă prin

excelenţă, adică cea a cărui acces nu se clădeşte pe nici o discriminare pe bază de noroc sau

de cultură: la domiciliu sau în nenumărate locuri publice, toată lumea poate accede la

spectacolul televizual şi fiecare, oricare ar fi limba sa, poate sesiza limbajul imaginilor.

Şi, în mod corelativ, audienţa, pentru că televiziunea este de acum înainte practica culturală

cel mai larg răspândită. În 1990, aproape 94% dintre gospodăriile franceze posedau un

televizor, care, în medie, rămânea deschis mai mult de cinci ore şi privit mai mult de trei ore

pe zi. Într 1973 şi 1989, lectura unui cotidian regresează de la 55 la 43% printre cei de 15 ani

şi mai mult; ascultarea radioului de la 88 la 85%; în timp ce audienţa televiziunii progresează

de la 65 la 73%. Iar în 1992, patru din cinci cele mai citite publicaţii săptămânale sunt

telemagazinele. (37)

Un mesaj din imagini

A treia, şi principala, dimensiune caracteristică a comunicării mediatice: mesajele televizuale

care vizează şi ating astfel un public de masă îşi trag din suportul lor specific, imaginea,

proprietăţile originale care complică considerabil înţelegerea lor. Principalele faze şi operaţii

ale procesului de producere şi punere în circulaţie a mesajelor, de la conceperea până la

receptarea lor.

1) Punerea în imagini a unei realităţi tinde a acredita spontan iluzia unei reproduceri

fidele a acesteia, trebuie întâi să subliniem faptul că ea implică, din contra, o muncă

de manipulare care o transformă inevitabil: reconstrucţia sa pentru a o face

reprezentabilă, dramatizarea sa pentru a o face spectaculară.

2) Putem deci avansa că media televizuală reprezintă co-producătorul realităţii pe care o

pune în imagini, mai mult decât revelatorul său.

3) Trebuie, de asemenea, să luăm în consideraţie simplificarea complexităţii realului pe

care o impun constrângerile limbajului imaginii. Deoarece aceasta arată şi nu

demonstrează: ea nu poate să livreze din realitate ceea ce scapă privirii focalizate pe

„aici şi acum”; ea este incapabilă de articulare logică, de generalizare şi de negare,

deci de proiect sau de program, depăşire a datului imediat” (R. Debray)

4) Dar aceasta conduce la a reaminti că imaginea are de-a face mai mult cu emoţia decât

cu raţiunea. Ele întreţin cu psihicul uman raporturi atât de intense cât şi complexe,

pentru că ele constituie materialele elementare al imago-ului. Din acest proces de

descifrare a mesajelor imaginare care scapă, în parte, controlului conştient al

emiţătorilor săi, ca şi al receptorilor săi, pentru că el trimite la munca de interpretare

liberă a imaginarului individual.

5) În lumina a ceea ce precede, descoperim că în fluxul de imagini ale comunicării

televizuale, privirea cu care le răsplătim, mai mult decât conţinuturile pe care ele le

vehiculează, care le hrăneşte şi le investeşte mereu cu sens.

Dar în timp ce „vizualul face să dispară pe nesimţite realul”, el şterge, în acelaşi timp,

„distanţa simbolizantă” dintre subiectul care priveşte şi obiectul pe care-l priveşte,

condiţie a spectacolului şi a reprezentării-interpretare a realului.

Chiar fără a lua în consideraţie aceste noi perspective pe care pare să le deschidă astăzi

ultima generaţie de imagini născute în computer, vom conveni, cu uşurinţă, că ansamblul

de proprietăţi specifice ale fluxurilor comunicării televizuale face mai ales delicată

analiza efectelor socializatoare şi a influenţelor culturale, pe care sunt susceptibili a le

exersa. (38-44)

II- UN PROCES DE SOCIALIZARE PARADOXAL: DESCHIDERE ŞI REFUGIU

Aproape toţi tinerii din ziua de azi au acces la televiziune, iar în anul 1993, mai mult de

70% dintre copiii între patru şi paisprezece ani petreceau, în medie, mai mult de două ore

pe zi în faţa receptorului familial, media europeană stabilindu-se la două ore şi

cincisprezece minute. Ei îi acordă cu atât mai mult timp cu cât înaintează în vârstă. Copiii

se dedau de asemenea spectacolului televizual cu atât mai regulat cu cât sunt mai slabe

resursele economice şi culturale ale familiei: copiii de muncitori şi ai celor care nu

lucrează sunt telespectatorii cei mai asidui, cei ai cadrelor superioare sau exercitând

profesiuni liberale, cei mai puţin asidui. În schimb, televiziunea le consacră aproape 10%

din volumul anual al programelor sale, dar emisiunile destinate tinerilor sunt compuse

70% din desene animate, produse în SUA şi Japonia. (Le Monde de l’education, iunie

1993).

Dar care sunt efectele asupra proceselor de socializare infantilă? Vârârea sa în celula

familială constituie o inovaţie importantă, în măsura în care ea le oferă copiilor o

„deschidere spre lumea” exterioară în acelaşi timp mai precoce, mai largă şi, mai ales,

necontronlată sau nemediatizată de părinţi. Această supra-expunere la imaginile din lume,

se face totuşi, în anumite condiţii, care le stimulează afectivitatea şi imaginaţia, mai mult

decât să le dezvolte cunoştinţele şi stăpânirea realului.

În anasamblu, socializarea televizuală a copiilor pare a acumula paradoxurile: importantă

prin locul pe care l-a câştigat în activităţile lor cotidiene şi banalizată prin statutul de

petrecere obişnuită a timpului liber pe care îl desemnează, prea bogată de potenţialităţi de

trezire la cunoştinţă a lumii exterioare, pentru că ar putea efectiv să stăpânească

complexitatea şi să le exploateze în structurarea raportului lor în realitate, sursă principală

şi, totuşi, sprijin lacunar al muncii imaginare în construirea identităţii lor. (44-47)

III- UN SINCRETISM CULTURAL UNIVERSAL: AMESTEC ŞI RECICLARE

Televiziunea reprezintă într-o mare măsură un „amestec al frontierelor” între câmpurile

sociale separate din perspectiva tradiţională, cea a privatului şi cel al publicului, se

adaugă în orice caz, efectele mai manifeste ale sincretismului cultural universal pe care-l

dezvoltă industria programelor televizate.

La considerarea ansamblului prroduselor sale şi a circulaţiei lor, putem întradevăr avansa

ideea că această industrie tinde să creeze o „cultură-mozaic” eleborată plecând de la o

serie de împrumuturi parţiale alae temelor şi schemelor culturilor populare dominate de

asria de civilizaţie occidentală, care sunt remodelate după standardele comunicării

audiovizuale şi reciclate în circuitele pieţei internaţionale de producţie-distribuţie a

programelor televizuale. Putem astfel evidenţia faptul că, la sfârşitul anilor 80, Statele

Unite şi Canada realizează aproape 80% din exporturile mondiale de programe de

televiziune, în timp ce Europa recurge la mai mult de 50%. (Le Monde Diplomatique,

februarie, 1992). (47-51)

CAP. III: COMUNICARE ŞI REPREZENTARE POLITICĂ

Introducerea vectorului televizual şi al modului mediatic de comunicare în câmpul politic

trimite la două operaţii analitice de descoperire a sensului:

A descifra amestecul superficial al schemelor tradiţionale ale vieţii publice sub

efectul caricatural al oglinzii-lupă televizuale care, focalizând asupra „politicii-

spectacol” tinde să acuze inadaptarea sau deprecierea codurilor simbolice

convenţionale ale relaţiei guvernanţi-guvernaţi, alimentând, astfel, reprezentarea

unei crize a reprezentării politice;

A discerne, în figurile mediatice originale ale noii comunicări politice care se

schiţează în contrapunct, liniile de forţă şi de coerenţă ale reîntocmirii spaţiului

public de mediere între societatea civilă şi sistemul politic, ale remodelării acestei

scene democratice, pe care o realizează, astăzi, procesul generalizat de recodare a

dispozitivului său simbolic tradiţional. (53)

I - POLITICA-SPECTACOL: LIMITELE GENULUI

Orice tentativă de analiză obiectivă a impactului revoluţiei mediatice asupra politicii

trimite întâi la măsurarea audienţei şi a influenţei emisiunilor televizate care îi sunt

consacrate, manifestări emblematice de punere a sa în spectacol. Or, acest spectacol

politic este, mai puţin în perioadele electorale, un gen minor în programele televizate.

Astfel, în 1987, 33% dintre telespectatorii francezi declară că sunt interesaţi de

emisiunile politice şi 66% mărturisesc că sunt interesaţi puţin sau deloc. Politica nu

devine spectacol de masă decât atunci când riturile sale electorale primează în

actualitate: astfel, de exemplu, cele două seri electorale de prezentare a rezultatelor

scrutinului legislativ din 21 şi 28 martie 1993 adună aproape 5 milioane de

telespectatori la TF1, acelaşi număr la France 2 şi patru milioane la France 3. Trebuie

totuşi să distingem audienţa emisiunilor oficiale de cea a altor emisiuni politice

difzate în timpul acestor campanii electorale care constituie momente esenţiale ale

spectacolului politic la televiziune.

Oricare ar fi mărimea relativă, marele public de cetăţeni-telespectatori pe care aceste

emisiuni electorale îşi focalizează atunci atenţia, îi consideră, totuşi, în manieră

paradoxală: campania prezidenţială din 1988 la televiziune este estimată a constitui

„mijlocul cel mai util pentru a şti cum să votezi” de 62%, şi presupusă a avea „o atât

de mare importanţă în votul francezilor” de 47%, dar judecată fără efect asupra

propriului vot de 55% (SOFRES-Telerama, 6 aprilie, 1988). Despre ce e vorba în

realitate? (54-58)

Studiu de caz: Televiziunea în campanie

Analiza comparativă transnaţională a câtorva campanii electorale majore, din care şi

cea a alegerilor prezidenţiale franceze din 1974 distruge, în orice caz, două mituri ale

acestui subiect: „puterea persuasivă” a unei televiziuni, care era fondată pe o

„expunere pasivă” a alegătorilor la mesajele sale.

În primul rând, asiduitatea de a urmări campania televizată se dovedeşte strâns legată

de intensitatea interesului personal pentru politică. Mediatizarea unei campanii nu

stimulează, deci, mobilizarea politica în perioada electorală pentru că ea nu pare

susceptibilă să atingă apatia civică obişnuită.

Dar pe lângă aceasta, ea nu contribuie decât într-o mică măsură la determinarea ieşirii

din competiţia pe care o pune în scenă. Ea nu cântăreşte, întradevar, în alegerea

electorală a cetăţeanului decât în sensul unei întăriri a atitudinilor prestabilite.

În definitiv, pare deci, că, „în general campania televizată şi campania electorală sunt

departe de a fi dei ex machina (...) Alegătorii reacţionează în funcţie de obişnuinţele şi

orientările lor anterioare. Cu cât acestea sunt mai marcate, cu atât mai puţin campania

poate deplasa alegătorii; cu cât opiniile sun şovăitoare, cu atât mai puţin este urmărită

campania” ( C.Ysmal, 1990). O constatare pe care o întăreşte şi o precizează

aprecierea lui J.-M. Cotteret (1991) asupra efectelor directe „foarte limitate” ale

comunicării electorale: „Pare dificil de influenţat mai mult de 5% din corpul

electoral”. Este adevărat, atâta timp cât „comunicarea politică este un flux continuu şi

nu un schimb pe termen scurt; cât ea hrăneşte din amintiri, din reacţii la cald, din

anticipări; cât ea poartă în fiecare moment marca trecutului a actelor politice greu

stabilite de actorii politici în cursul carierei lor, mai susceptibile decât altele de a face

„zgomot”, deci de a fi auzite, înregistrate, memorate; corelativ, decizia electorală nu

se ia imediat, ci se construieşte în timp” (J.-L. Parodi, Hermes, 1989). (58-68)

II – DUELUL TELEVIZUAL: DEZBATERE DE IDEI ŞI JOC DE ROLURI

Spectacol emblematic al politicii mediatizate, dezbaterea electorală între doi lideri

naţonali aflaţi în competiţie pentru putere la cel mai înalt nivel îm stat, oferă un câmp

privilegiat de exploatare a noilor moduri şi mecanisme de comunicare politică

inerente logicii mediei televizuale.

Acest tip de duel retoric este, în realitate, conceput şi perceput ca o luptă „de la om la

om”, o luptă în câmp închis între doi campioni în care învingătorul va fi consacrat

prin „judecata lui Dumnezeu”. Într-un asemenea context, armele, regulile şi rezultatul

duelului sunt, deci, mai dependente de jocul de interacţiune conflictuală dintre două

personalităţi în situaţie decât opţiuni tematice şi strategii de argumentare reţinute de

fiecare dintre cei doi parteneri la dezbatere pentru a trimite mesajul lor publicului-

arbitru.

A sesiza logica şi dinamica acestui duel implică, deci, a descrie mecanismele dublului

fix de comunicare care se dezvoltă sub două registre:

Confruntare a discursurilor şi interacţiune a persoanelor în fluxul de

comunicare directă între duelişti, pe de o parte;

Mesaje manifeste trimise publicului şi efectele latente produse asupra acestuia

prin jocul de roluri al actorilor înn fluxul de comunicare mediatizată, între

aceştia şi spectatori, pe de altă parte. (69-70)

Studiu de caz: Mitterand/Chirac sau Preşedinte/Prim ministru? (71-75)

III – DISCURSUL MEDIATIC: DE LA RETORICA DE MOBILIZARE LA

ESTETICA SEDUCŢIEI

Supus la o dublă exigenţă de a „spune adevărul” şi de „a vorbi sincer” pentru a se

impune la televiziune, discursul politic de condensează şi se simplifică, astfel, în

formule scurte (faimoasele „mici fraze”) spre a asigura „un serviciu ideologic

minim” în cadrul consumului de masă al mesajelor mediatice. Putem releva, de

exemplu, în această privinţă că, din 1974 până în 1988, durata medie a extrasului

sonor al discursurilor de campanie a candidaţilor la alegerile prezidenţiale

americane, difuzată prin canalele de televiziune scade de la 45 de secunde la 8

secunde (Le Monde Diplomatique, feb. 1992). Pentru a trece de ecranul în care

imaginea primează asupra discursului trebuie, de asemenea, ca mesajul să fie

livrat cu un debit constant de 140 până la 170 de cuvinte pe minut, şi ca el să nu

conţină mai mult de 20% din vocabularul specializat, străin „stocului lingvistic”

de bază al destinatarilor (stoc aproximativ de 2000 de cuvinte din câteva sute de

mii din limba franceză, de exemplu).

În ansamblu, trebuie să se după J.-M. Cotteret (1991) la „regula celor patru C”:

„Clar” (pentru a fi accesibil celor mai mulţi); „Scurt” (Court) (3 min: 500 de

cuvinte); „Coerent” (cu celelalte mesaje ale aceluiaşi emiţător şi cu aşteptările

destinatarilor), „Credibil” (verosimilitate, notorietate şi legitimitate).

Imperativele economice, exigenţele stilistice şi posibilităţile tehnice ale

comunicării televizuale se conjugă mai ales pentru a asigura triumful unui nou

ritual relaţional între actorul politic şi cetăţean, mediatizat de prezentator sau

jurnalist: „conversaţia-spectacol” (talk-show), moştenitoare convorbirilor „la gura

sobei” ale preşedinţilor americani ai anilor 40, care impune în anii 70 primatul

unui stil de expresie politică familiar şi personalizat.

La elocvenţa discursivă şi gestuală se substituie o „bemolizare a vocii”, o

„pacificare a corpului” şi o expresivitate nouă a feţei. Raţionalitate acestor noi

comportamente de limbaj şi corporale ale actorului politic, ţine de „privirea

apropiată” a spectatorului care îl primeşte la domiciliu şi îl cercetează faţă în faţă,

deci îi impune o întărire considerabilă a controlului de sine pentru ca el poate să-i

dea precis impresia de a se da ca „natural”.

Acest discurs mediatic încarnează deci noul stil de expresie caracteristic

spectacolului politic orchestrat de televiziune, dar acesta nu implică neapărat

denaturarea activităţii pe care o pune în scenă. (76-81).

IV – AGORA CATODICĂ: RESTRUCTURAREA SPAŢIULUI PUBLIC ŞI

INSTITUŢIONALIZAREA COMUNICĂRII POLITICE

Deschiderea unei noi „agora catodice” părea, întradevăr, a se arăta prin reamenajarea

frontierelor şi relaţiilor stabilite prin cultura politică democratică între spaţiul public al

Cetăţii republicane şi diversele spaţii private ale societăţii civile.

Spaţiul tradiţional al politicului se regăseşte lărgit şi remodelat prin deschiderea sa, dără

discriminare, tuturor membrilor societăţii, de la cadrele instituţionale ale cetăţeniei, de

când el devine în aceeaşi calitate cu alte câmpuri sociale, obiectul unui spectacol

mediatic oferit fiecăruia.

Trebuie să remarcăm faptul că tind astăzi să se şteargă liniile de demarcaţie ideologică

tradiţionale între domeniile corespunzătoare de interes general şi de interes particular

care mărgineau frontierele între spaţiul public şi acest, alt, spaţiu privat care este cel

economic. G. Achache (1990) că marile firme industriale şi comerciale tind astăzi să iasă

din registrul laic al publicităţii de produs sau marcă, servind dorinţelor consumatorilor,

vizând promovarea unei „imagini legitime” a întreprinderii private, în opinia publică,

prin inscripţionarea contribuţiilor sale „civice” în interes general.

În acest proces complex de restructurare a câmpului de activitate politică legat de

deschiderea agorei catodice, un fenomen-cheie trebuie analizat în manieră mai

aprofundată: instituţionalizarea comunicării, ca modalitate sau registru specializat în

diviziunea muncii politice profesionale, de când este promovată la rangul de vector

strategic şi relaţiilor dintre întreprinderile politice şi piaţa lor –opinia publică- pe care

trebuie să le cunoască mai bine pentru a le putea controla. (82-84)

V – LEGITIMAREA MEDIATICĂ: CUCERIREA OPINIEI

Deschiderea spaţiului public mediatizat asupra societăţii civile oferă, întradevăr, actorilor

politici un curs inedit de acces la putere, un proces de legitimare directă prin opinia

publică, sprijinit pe cucerirea personală a unei notorietăţi şi a unei populrităţi mediatice,

se deschide, de acum înainte aspiranţilor în ridicarea elitelor puterii.

Arzând etapele clasice ale acestei ascensiuni metodice spre vârfurile statului, „stele în

urcare” ale politicii-spectacol pot astfel să ascundă slăbiciunea resurselor lor partizane

sau a experienţei lor militante cultivând „aura” lor mediatică personală în opinia publică

pentru a se face cunoscuţi prin ansamblul personalului politic şi apoi pentru a se impune

printre liderii săi, realizând o economie importantă de carieră. (89-90)

VI – SCENOGRAFIA PUTERII: GUVERNĂMÂNTUL SIMBOLIC

Datorită faptului că aceste politici nu sunt destinate doar administrării imaginii publice a

autorităţii etatice ele se înscriu într-o strategie vizând să construiască şi să impună o

reprezentare simbolică a realităţii politice controlată în permanenţă de putere; ele ţin,

deci, de un proces global de „guvernare prin semne” şi sunt concepute şi puse în valoare

la destinaţie de mediatorii profesionişti reputaţi de acum înainte, „pentru a face opinie”,

această opinie de care depinde stabilitatea şi perenitatea puterii care porneşte de aici.

Insituţia prezidenţială continuă să beneficieze de cea mai mare vizibilitate în media de

informare scrisă şi audiovizuală: între 1969-1983, mai mult de jumătate din subiectele de

natură insituţională, tratate de mass-media au ţinut de preşedinţie. Iar preşedinţii caută în

permanenţă să-şi conducă politica de comunicare- cuvânt, tăcere, acţiune- pentru a

orienta şi controla construcţia simbolică a unei scene politice prin media.

Un consilier al lui Reagan mărturiseşte astfel: „ Nu-mi amintesc să fi asistat la o singură

reniune la Casa Albă de mai mult de o oră, fără ca cineva să nu întrebe: „Cum se va

petrece aceasta în mass-media?” Mereu este aşa. Marile decizii au fost influenţate de

mass-media.”

Toate aceste evoluţii de ritm şi de stil în comunicarea preşedintelui sunt comandate prin

acelaşi imperativ logic de întreţinere a legitimităţii şi de gestionare a sistemului de putere

în care el este operatorul-cheie: a stăpâni spaţiul-timp conflictual al vieţii politice,

controlând agenda reprezentării publice care este propusă cetăţenilor prin mass-media.

Dar în exercitarea puterii de toate zilele, J. Gerstle (1992) observă că sistemul politic al

celei de-a V-a Republici tinde mai mult să privilegieze comunicarea guvernamentală

decât comunicarea prezidenţială, prima trebuind, după logica insituţională, să prezerveze

„forţa de a lovi” a celui de-al doilea. Ca şi cele ale preşedinţilor, strategiile

guvernamentale depind cel puţin tot atât de mult de evoluţiile situaţiei politice, naţionale

sau internaţionale, şi de acţiunea guvernamentală generală, cât şi de variaţiile de poziţii

personale, de diferenţele individuale de stil sau de „politicile de imagine” particulare ale

actorilor lor.

În contrapunct la această analiză a „creşterii în putere” spectaculară a politicilor de

comunicare în dispozitivul de guvernământ simbolic asociat exercitării puterii prin

actorii săi instituţionali preeminenţi, şefii de stat şi prim miniştri, se impune o altă

constatare prin observaţia prin care examinăm conceperea şi punerea în valoare a acestor

politici. El ţinteşte asupra evoluţiei semnificative a ceea ce am putea numi

„interacţiuneea strategică” între puterea politică şi puterea mediatică, evoluţie, fără

îndoială, mai evidentă în cadrul celei de-a V-a Republici, decât în orice alt sistem

democratic occidental.(95-103)