CAPITOLUL 14

PIAŢA MUNCII ŞOMAJUL

Munca este cea mai importantă resursă a oricărei economii naţionale, o dovadă în acest sens constituind-o ţările sărace în resurse naturale, dar cu un nivel de trai ridicat, aşa cum este Japonia. Acest capitol vă introduce în analiza pieţei muncii şi vă ajută să înţelegeţi cum se formează salariul, de ce există şomaj în economie şi cum poate fi el diminuat. 14.1. Cererea şi oferta de muncă: caracterizare generală

Munca, în calitate de factor de producţie, se tranzacţionează pe piaţa

muncii, piaţă pe care se întâlnesc cererea şi oferta de muncă şi se formează preţul muncii. Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salariată care se formează în economie într-o anumită perioadă de timp. Cererea de muncă poate fi privită la nivel microeconomic, al firmei, şi la nivelul pieţei. La nivelul firmei, cererea de muncă depinde de productivitatea marginală a muncii, adică de sporul de producţie adus firmei de fiecare nou angajat. Potrivit legii randamentelor factoriale descrescătoare, pe măsură ce cantitatea de muncă creşte, productivitatea marginală creşte până la un punct, după care începe să scadă. Dincolo de un anumit nivel, productivitatea marginală poate deveni negativă, determinând o reducere a producţiei; în capitolul şase arătam că zona economică pentru întreprinzător este aceea în care productivitatea marginală este descrescătoare, dar rămâne pozitivă. Fiecare nou angajat va aduce firmei un venit egal cu valoarea productivităţii marginale, adică: VM=PxWm, în care VM este venitul adus de fiecare angajat, P este preţul de vânzare al produsului firmei şi Wm este productivitatea marginală a muncii. Relaţia anterioară este adevărată dacă piaţa este perfect concurenţială, adică este o piaţă pe care permanent venitul marginal este egal cu preţul. Costul fiecărui nou angajat este salariul nominal pe care firma i-l plăteşte; salariul reprezintă pentru firmă costul marginal al muncii. Profitul firmei va fi maxim atunci când venitul marginal este egal cu costul marginal, ceea ce în termeni reali se va scrie: Wm=SR, în care prin SR am notat salariul real. Salariul real exprimă puterea de

cumpărare a salariului nominal, cererea de muncă fiind o funcţie descrescătoare de SR. Grafic, cererea de muncă la nivelul firmei este descrescătoare pentru că şi productivitatea marginală a muncii este descrescătoare, astfel: SR C0 C2 C1 Cererea de muncă scade Cererea de muncă creşte L Graf. 14.1. Cererea de muncă Modificarea cererii de muncă în funcţie de salariul real se face pe aceeaşi curbă a cererii C0 din graficul 14.1.; modificarea cererii în funcţie de alţi factori decât salariul determină deplasarea curbei cererii spre dreapta, dacă cererea creşte (C2) şi spre stânga dacă cererea scade (C1). La un nivel dat al salariului, cererea de muncă poate să crească, dacă creşte productivitatea marginală a muncii, sau să scadă în situaţia inversă. Un alt factor care influenţează cererea de muncă este preţul bunurilor şi serviciilor produse de firmă cu ajutorul factorului muncă. Cu cât acest preţ este mai mare, cu atât firma va dori să ofere mai mult, deci va avea nevoie de o cantitate mai mare de muncă. Pentru că cererea de muncă depinde de cererea de bunuri şi servicii de pe piaţă, spunem că munca este un factor de producţie derivat (derivă din cererea de bunuri şi servicii). Prin însumarea cererilor de muncă individuale la nivelul pieţei se obţine cererea pieţei. O altă componentă a pieţei muncii este oferta de muncă, prin care înţelegem cantitatea de muncă pe care o pot depune membrii societăţii în condiţii salariale. Ca şi cererea de muncă, şi oferta de muncă poate fi privită la nivelul individului şi la nivelul pieţei. La nivelul individului, oferta de muncă este studiată prin prisma teoriei comportamentului consumatorului. Astfel, ofertantul de muncă, raţional, are de ales între două “bunuri”: timp liber şi timp de muncă. Dacă un consumator doreşte să obţină mai multe bunuri şi servicii, el trebuie să obţină un venit mai mare, adică să muncească mai mult. Acest lucru reduce însă timpul liber de care consumatorul dispune pentru odihnă, educaţie, distracţii e.t.c.. În consecinţă, costul de oportunitate al timpului liber este dat de venitul care ar fi putut fi obţinut prin muncă, şi, mai departe, de cantitatea de bunuri şi servicii ce ar fi putut fi cumpărată cu

acel venit. Pe măsura creşterii salariului, opţiunea între timpul liber şi timpul de muncă determină o formă specifică a ofertei de muncă, şi anume: Salariul Efect de venit > Efect de substituţie W1 Efect de venit = Efect de substituţie W0 Efect de venit < Efect de substituţie Timp de muncă T* În prima zonă, pe măsură ce salariul creşte, salariatul este tentat să muncească mai mult, deoarece costul oportun al timpului liber creşte. Creşterea preţului timpului liber determină o reducere a cantităţii “consumate” de consumator din acest bun şi la creşterea corespunzătoare a timpului de muncă. Dar creşterea costului oportun al timpului liber determină două categorii de efecte: de substituţie şi de venit. Efectul de substituţie arată la cât timp liber se renunţă datorită faptului că creşterea costului oportun este resimţită de consumator ca o “scumpire” a timpului liber şi, evident, este negativ. Efectul de venit este pozitiv, deoarece creşterea salariului este resimţită de consumator ca o creşterea a venitului real, iar acesta va dori să dispună de mai mult timp liber pentru a utiliza banii pe care îi câştigă. În zona a doua cele două efecte se compensează, astfel încât creşterea salariului nu mai are nici o influenţă asupra cantităţii de muncă depuse de angajat. În cea de-a treia zonă, efectul de venit este dominant şi creşterea salariului determină o reducere a cantităţii de muncă prestate. În negocierea contractelor de muncă, prin dialoguri între salariaţi şi specialiştii în relaţii umane de care dispune conducerea se încearcă stabilirea unei astfel de mărimi a salariului, încât salariatul să se afle în prima zonă a ofertei de muncă. Aşa se explică, între altele, de ce curba ofertei de muncă pe ansamblul pieţei are panta pozitivă; o altă explicaţie se află în faptul că salariile mari dintr-o ramură atrag alţi salariaţi, determinând o creştere a ofertei de muncă urmată de o reducere a salariilor. În condiţiile pieţei perfecte a muncii, salariul se va stabili asemănător unui preţ de echilibru, astfel:

Salariul Ofertă de muncă A We Cerere de muncă L Le L* Graf. 14.2. Salariul de echilibru Punctul A este un punct de echilibru, dar el nu oferă nici o informaţie despre nivelul şomajului. Dacă vom considera că toţi cei ce doresc să se angajeze reprezintă o cantitate de muncă L*, atunci diferenţa dintre L* şi Le reprezintă şomajul voluntar, adică acel nivel al şomajului dat de faptul că salariul de echilibru este prea mic pentru a-i face pe cei L*-L să se angajeze. Şomajul voluntar, deşi nu figurează în statisticile oficiale poate fi destul de însemnat şi nu include doar persoanele atât de bogate încât să nu aibă nevoie de un loc de muncă. El include de exemplu şi persoanele care beneficiază de ajutoare sociale din partea statului, şi pentru care salariul este prea mic comparativ cu nivelul cumulat al transferurilor sociale şi al renunţării la timpul liber.

14.2. Forme particulare ale pieţei muncii: monopolul, monopsonul şi monopolul bilateral

Concurenţa perfectă este un model economic ideal, care ne ajută să înţelegem formele reale de piaţă a muncii, şi anume monopolul, monopsonul şi monopolul bilateral. Atunci când firmele au capacitatea de a controla nivelul salariilor se consideră că piaţa muncii este una de monopson, deoarece firmele sunt cele care determină preţul muncii şi cantitatea de muncă din economie. Dacă firmele vor dori să angajeze mai mult (creşte cererea de muncă), ele vor trebui să plătească mai mult atât pentru noul angajat, cât şi pentru ceilalţi salariaţi. Costul marginal al muncii în această situaţie este suma dintre salariul noului lucrător şi creşterea globală a salariilor celorlalţi. Situaţia este asemănătoare celei de monopol, în sensul că monopolistul trebuie să reducă preţul dacă doreşte să vândă mai mult, iar reducerea se aplică tuturor unităţilor vândute. La fel cum în cazul monopolului venitul marginal este inferior preţului, iar curba venitului marginal este sub curba cererii, tot aşa în cazul monopsonului pe piaţa

muncii, costul marginal al muncii este superior ofertei de muncă, ceea ce grafic se traduce prin: Salariul Cerere de muncă Cost marginal al muncii W* Ofertă de muncă W2 W3 W1 L* L2 L Graf. 14.3. Formarea salariului pe o piaţă de monopson Echilibrul monopsonului se stabileşte în punctul în care costul marginal al muncii este egal cu venitul marginal, venit marginal dat de cererea de muncă. Dar salariul plătit de monopson nu va fi W*, egal cu costul marginal, ci va fi determinat pe baza ofertei de muncă, stabilindu-se la nivelul W3. Se poate observa că acest nivel este inferior salariului de pe piaţa perfectă, W2, în timp ce numărul salariaţilor angajaţi este L*, mai mic şi el decât cel din situaţia perfectă, notat în grafic cu L2. Desigur că în realitate nu există monopson pur pe piaţa muncii; în schimb apar frecvent situaţii în care firmele se înţeleg între ele cu privire la mărimea salariilor, fapt care explică, pe de o parte, existenţa unui coridor al salariilor practicate de firmele mari, iar pe de altă parte pierderea de către firmele care “sparg” acest coridor “în jos” al unor salariaţi valoroşi ( de exemplu, cazul firmei Shell pe piaţa rimânească în 1999). Frecvent întâlnită pe piaţa muncii este şi o altă situaţie, cea a monopolului reprezentat de sindicate, de care vom discuta în continuare. Sindicatele urmăresc în principal trei obiective, şi anume: îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, salarii mai mari şi siguranţa locurilor de muncă. Sindicatele pot determina salarii mai mari într-o anumită ramură prin cel puţin două metode: reducerea ofertei de muncă şi negocierea salariilor. Reducerea ofertei de muncă se poate realiza prin limitarea accesului altor persoane în ramura în care activează sindicatul (spiritul de breaslă; de exmplu, experţii contabili, secretul profesional e.t.c.). Cea mai frecvent utilizată metodă este însă negocierea salariilor, de multe ori sub ameninţarea unor mijloace de protest legale, cum ar fi grevele. Succesul sindicatelor depinde de capacitatea lor de a-şi impune revendicările

şi de posibilităţile economice ale firmelor. În cazul în care firmele sunt numeroase, orice presiune din partea sindicatelor pentru salarii mai mari conduce la creşterea salariilor, dar şi la reducerea gradului de ocupare, astfel: Salariul Ofertă de muncă W2 W1 Cerere de muncă L2 L1 L3 L Graf. 14.4. Monopolul pe piaţa muncii La nivelul salariului W2, doresc să se angajeze L3, în timp ce cererea de muncă este L2. Diferenţa dintre L3 şi L2 poartă numele de şomaj involuntar. Prin şomaj involuntar vom înţelege aşadar situaţia în care o persoană capabilă şi dornică să muncească la nivelul salariului existent pe piaţă nu găseşte de lucru, deşi caută. Presiunile create de cei ce doresc să se angajeze la nivelul W2 al salariului, pun sub semnul întrebării capacitatea sindicatelor de a menţine acest nivel al salariului. Acţiunea sindicatelor dă naştere aşa numitului efect de hysteresis care constă în faptul că cei care au deja un loc de muncă, organizaţi în sindicate, solicită un nivel tot mai mare al salariului, deşi cererea agregată scade. În consecinţă, gradul de ocupare scade, uneori pe un fond inflaţionist, iar fenomenul tinde să se permanentizeze. De cele mai multe ori însă negocierea salariilor se face între sindicate şi organizaţiile patronale. Apare în acest fel pe piaţa muncii o situaţie de monopol combinat cu monopson, numită şi situţaie de monopol bilateral. Salariul şi gradul de ocupare în această situaţie depinde de raportul de putere dintre cele două părţi, care au interese opuse: monopsonul să ţină salariul la un nivel cât mai redus, iar monopolul invers. De aici rezultă două limite între care salariul va oscila: una inferioară stabilită de monopson şi una superioară stabilită de monopol. Grafic situaţia se va prezenta astfel:

Salariul Cost marginal al muncii Oferta de muncă W2 W1 Cerere de muncă L1 L2 L3 L

W*

Graf. 14.5. Monopolul bilateral pe piaţa muncii Pe o piaţă perfectă salariul de echilibru ar fi W*, superior celui de monopson şi inferior celui de monopol. Pe această piaţă salariul va avea o valoare cuprinsă între W1 şi W2; uneori firmele pot fi constrânse să accepte şi salarii mai mari de W2, nu însă mai mari decât situaţia care le-ar scoate de pe piaţă. Înţelegeţi acum de ce presiunea excesivă a sindicatelor în direcţia creşterii salariilor poate să pună în pericol existenţa firmei şi să vină în contradicţie cu cel de-al doilea obiectiv fundamental al angajaţilor: siguranţa locului de muncă. 14. 3. Şomajul: definiţie, cauze şi forme Definiţia şomajului şi a şomerului nu este o sarcină uşoară, dacă avem în vedere că există persoane care nu lucrează, dar nici nu doresc s-o facă, sau persoane care lucrează pentru un salariu inferior gradului de pregătire. Pentru a asigura un anumit grad de comparabilitate între ţări, în statistica internaţională se operează cu următoarele categorii de populaţie: - populaţia ocupată, formată din acele persoane care prestează o muncă salariată, inclusiv cei care sunt temporar indisponibili din cauza unei boli, a unui accident sau pentru că sunt în concediu; - şomerii, care cuprind acele persoane care nu lucrează şi caută în mod activ un loc de muncă (merg la interviuri, la oficiile de plasament e.t.c.); - populaţia neocupată, formată din restul populaţiei în vârstă de muncă; vom include aici studenţii, casnicele, bolnavii inapţi, persoanele care nu doresc să lucreze ş. a..

Rata oficială a şomajului se determină prin raportarea numărului de şomeri la oferta de muncă totală, astfel: Rs=Şomeri/(Populaţie ocupată + Şomeri) Desigur că rata şomajului astfel calculată nu este lipsită de inexactităţi; astfel, există persoane care declară că sunt în căutarea unui loc de muncă pentru a beneficia de ajutorul de şomaj, dar de fapt nu doresc să lucreze. Pe de altă parte, există persoane angajate "cu ziua" sau cu jumătate de normă, care nu sunt considerate şomere. În consecinţă, rata reală a şomajului poate să se abată de la cea statistică, dar acesta nu este un motiv pentru a considera statisticile inutile; dimpotrivă, ele sunt de mare ajutor în fundamentarea politicilor de combatere a şomajului. Din perspectiva macroeconomiei, şomajul descrie acea situaţie de pe piaţa muncii caracterizată printr-o utilizare parţială a resurselor de muncă. Din punct de vedere al cauzelor care generează şomajul, distingem următoarele forme de şomaj: 1. Şomajul ciclic apare atunci când cererea de bunuri şi servicii este mai mică decât cantitatea totală de bunuri şi servicii pe care o poate produce economia. El apare în perioadele de recesiune şi criză economică, aşa cum am văzut în capitolul precedent; 2. Şomajul fricţional, datorat fluctuaţiei normale a forţei de muncă (de exemplu, persoane care îşi schimbă localitatea, sau tinerii nou intraţi pe piaţa muncii). Acestei forme i se mai spune şi şomaj tranzitoriu şi este generat de timpul consumat de ofertanţii de muncă pentru identificarea celui mai avantajos plasament. 3. Şomajul structural datorat neconcordanţei între structura cererii de muncă şi cea a ofertei de muncă. Există posibilitatea ca forţa de muncă să nu posede pregătirea cerută de către firme, şi atunci apare concomitent o cerere de muncă nesatisfăcută şi o ofertă de muncă în exces. Cauzele acestui şomaj pot fi multiple, astfel: a) schimbări în organizarea internă a firmelor, cum ar fi trecerea de la o organizare pe verticală la una pe orizontală; b) concurenţa internaţională şi specializarea ţărilor în cadrul comerţului internaţional; c) factori politici, cum ar fi legi care stimulează introducerea progresului tehnic, pregătirea continuă a angajaţilor, creşterea mobilităţii forţei de muncă (indemnizaţii de instalare) e.t.c.. 4. Şomajul voluntar se mai numeşte şi şomaj clasic şi apare chiar în condiţiile în care piaţa muncii se află în echilibru. El este reprezentat de toţi cei care nu au un loc de muncă şi ar dori să lucreze, dar la un salariu mai

mare decât cel existent la momentul respectiv pe piaţă. Grafic, acest şomaj poate fi reprezentat astfel: Salariul Ofertă de muncă W*

Cerere de muncă L L* L’ Graf. 14.6. Şomajul voluntar

În condiţii de echilibru pe piaţa muncii nu va exista şomaj involuntar, adică nu vor exista oameni care să dorească să se angajeze în condiţiile salariului existent şi să nu o poată face. Va exista în schimb şomaj voluntar, reprezentat de tot ceea ce depăşeşte L* (L’ – L*). Dacă salariile ar fi flexibile, economiştii clasici susţin că va exista numai şomaj voluntar. Explicaţia acestui şomaj se află în faptul că există persoane care se vor mulţumi cu ajutorul de şomaj, pentru că angajarea poate fi prea costisitoare, comparativ cu avantajele la care se renunţă (de exemplu o casnică preferă să aibă grijă de copii, pentru că ajutorul de şomaj plus suma de bani pe care ar fi trebuit să o plătească pentru îngrijirea copiilor depăşeşte W*). 5. Şomajul involuntar este reprezentat de persoanele care doresc să se angajeze la salariul existent pe piaţă, dar nu o pot face pentru că nu există locuri de muncă. Explicaţia acestui şomaj se află în rigiditatea salariilor, stabilite după cum se ştie prin negocieri colective, care se revizuiesc destul de rar (cel mai frecvent o dată pe an). Rigiditatea salariilor are şi alte explicaţii pe lângă negociere, cum ar fi aceea că schimbarea salariilor poate fi costisitoare pentru firme (antrenează, de exemplu, costuri de negociere). O altă explicaţie se află în faptul că, de multe ori, firmele nu micşorează salariul atunci când creşte oferta de muncă, deoarece ele plătesc muncitorii în funcţie de productivitatea muncii. Pentru a munci la fel de bine, muncitorii vor primi acelaşi salariu. Nu în ultimul rând, forţa sindicatelor de a impune salarii ridicate, chiar dacă astfel împiedică noile angajări, poate fi o cauză a şomajului involuntar, aşa cum am văzut în subcapitolul precedent. În aceste condiţii, orice creştere a ofertei de muncă sau o reducere a cererii va conduce la şomaj involuntar. Grafic, acest şomaj arată astfel:

Salariul Cerere de muncă Şomaj Ofertă de muncă involuntar L L0 L1 Graf. 14.7. Şomajul involuntar De exemplu, şomajul involuntar se poate datora unui şoc al ofertei care deplasează curba ofertei agregate pe termen scurt spre stânga; cererea de bunuri de consum scade, antrenează o reducere a cererii de muncă, iar în economie apare şomajul involuntar. 6. Şomajul natural este acel nivel al şomajului pentru care preţurile se stabilizează şi corespunde potenţialului economiei naţionale pe o anumită perioadă. Şomajul natural include numai şomaj fricţional şi şomaj structural, ceea ce înseamnă că la nivelul potenţial al P.I.B. şomajul ciclic este zero. Rata naturală a şomajului nu are o mărime predeterminată, la care să se alinieze toate economiile naţionale. De exemplu, la mijlocul ultimului deceniu al secolului XX ea era estimată la 14% pentru economiile în tranziţie, la cca. 6 – 12 % pentru ţările U.E. şi la 4 – 5 % pentru S.U.A.. Mai mult decât atât, rata naturală a şomajului se modifică în timp, iar experienţa istorică demonstrează că tendinţa generală este de creştere. Cu titlu de exemplu, în anii '60 rata naturală în Europa de Vest era estimată la 4 - 5%. Care ar fi explicaţia creşterii ratei naturale a şomajului? Un fenomen interesant este cel al hazardului moral: creşterea cuantumului şi duratei ajutorului de şomaj măreşte costul oportun al timpului de muncă, astfel că numărul şomerilor voluntari creşte. Pe de altă parte, şomajul manifestat pe o perioadă îndelungată este perceput de firme ca o depreciere a aptitudinilor şi priceperii salariaţilor care nu lucrează, rezultatul fiind faptul că firmele se abţin să angajeze şomeri. O altă explicaţie se află în evoluţia demografică: reducerea ponderii tinerilor în totalul populaţiei, categorie caracterizată în general printr-un grad mare al ocupării, este de natură să determine creşterea ratei şomajului.

14.4. Efectele şomajului. Măsuri de diminuare a şomajului şi de protecţie a şomerilor

Efectele şomajului sunt uşor de dedus de fiecare dintre noi, motiv pentru care nu vom insista prea mult asupra lor. Foarte pe scurt, cele mai importante efecte economice şi sociale ale şomajului sunt: a) Reducerea P.I.B. determinată de faptul că cei care nu lucrează nici nu produc, astfel încât timpul de muncă al acestora este iremediabil pierdut. În capitolul precedent am învăţat că un decalaj recesionist, caracterizat printr-o subutilizare a forţei de muncă, presupune un P.I.B. mai mic decât cel potenţial. Diferenţa dintre P.I.B. efectiv şi cel potenţial este în acest fel pierdută, chiar dacă decalajul se corectează pe termen lung. Economistul Arthur Okun a descris relaţia dintre rata şomajului şi P.I.B. sub forma unei legi care îi poartă numele şi care sună astfel: pentru fiecare procent cu care rata efectivă a şomajului depăşeşte rata naturală, P.I.B. scade cu 2,5 procente. b) Creşterea cheltuielilor cu protecţia socială. Cu cât şomajul este mai îndelungat şi afectează mai mulţi salariaţi, cu atât transferurile sociale vor fi mai mari şi vor greva bugetul public. c) Reducerea eficienţei forţei de muncă, datorită pierderii dexterităţii celor deveniţi şomeri, mai ales dacă şomajul este de lungă durată. d) Reducerea veniturilor individuale ale salariaţilor concediaţi, care antrenează o reducere a consumului acestora şi o extindere a sărăciei. e) Efecte sociale generale: creşterea criminalităţii, sinuciderilor, cerşetorilor ş.a.. f) Efecte asupra sănătăţii psihice a şomerului: stări depresive, sentimentul de excludere din societate e.t.c.. Referitor la măsurile de protecţie a şomerilor, cea mai cunoscută este indemnizaţia de şomaj, care are şi meritul de a acţiona ca un stabilizator automat în economie, în sensul că frânează reducerea bruscă a cererii agregate şi micşorează pierderile de venit naţional. În România, legislaţia prevede ca ajutorul de şomaj să se acorde pe o perioadă de 270 de zile, iar mărimea sa să se calculeze în funcţie de perioada în care s-a cotizat la fondul de şomaj şi de veniturile obţinute de şomer în perioada în care a lucrat. Mai importantă decât protecţia şomerilor este diminuarea şomajului, iar cele mai importante căi sunt: a) Stimularea cererii agregate, în condiţiile în care oferta agregată poate să crească. Există însă pericolul inflaţiei, măsura putând fi aplicată mai ales în condiţii de deflaţie.

b) Reforma pieţei de muncă în sensul asigurării unei mai mari flexibilităţi a salariului; c) Reducerea efectului de hysteresis, prin eliminarea hazardului moral. Se propune limitarea perioadei de acordare a ajutorului de şomaj, impunerea unor cursuri obligatorii pentru şomeri, a obligativităţii acestora de a efectua munci publice ş.a.; d) O atenţie mai mare acordată educaţiei şi pregătirii profesionale în concordanţă cu cerinţele de muncă viitoare. În ţările Uniunii Europene şomajul este declarat „inamicul public numărul 1”, în condiţiile în care există ţări ca Italia în care rata şomajului depăşeşte 25%. În România principala problemă este inflaţia, dar acest dezechilibru este însoţit şi de un şomaj important, iar autorităţile par a se confrunta cu o veche dilemă: inflaţie sau şomaj? Vom aborda această dilemă aşa cum a evoluat ea de-a lungul timpului după ce ne vom completa cunoştiinţele economice cu informaţii despre inflaţie. Idei în rezumat 1. Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salariată care se formează în economie într-o anumită perioadă de timp. 2. Cererea de muncă este o funcţie descrescătoare de salariul real. Deplasarea curbei cererii de muncă este determinată de următorii factori: productivitatea factorilor de producţie şi preţul bunurilor şi serviciilor produse cu factorul muncă. 3. Oferta de muncă este cantitatea de muncă pe care o pot depune membrii societăţii în condiţii salariale. 4. Oferta de muncă depinde de opţiunea consumatorului între timpul liber şi timpul de muncă şi poate avea pantă pozitivă, zero sau negativă. 5. Echilibrul pieţei muncii se stabileşte în punctul de intersecţie a cererii de muncă cu oferta de muncă. 6. În cazul în care pe piaţa muncii firmele au posbilitatea de a controla salariul, situaţia se numeşte monopson. Cantitatea de muncă angajată va fi mai mică şi salariul este şi el mai mic. 7. Dacă piaţa muncii este controlată de salariaţi, situaţia poartă numele de monopol. Dacă piaţa este şi monopol şi monopson vorbim de monopol bilateral. 8. Oficial, şomerii cuprind persoanele care nu lucrează şi caută un loc de muncă. Rata şomajului este raportul dintre şomeri şi suma dintre populaţia ocupată şi şomeri. 9. Şomajul poate fi: ciclic, fricţional, structural, voluntar şi involuntar.

10. Şomajul natural este acel şomaj pentru care preţurile se stabilizaează şi cuprinde numai şomaj fricţional şi structural. 11. Cele mai importante efecte ale şomajului sunt: reducerea P.I.B., creşterea cheltuielilor cu protecţia socială, reducerea eficienţei forţei de muncă şi efectele sociale (criminalitate, sinucideri ş.a.). 12. Măsurile de protecţie a şomerilor şi de reducere a şomajului sunt: indemnizaţia de şomaj, stimularea cererii agregate, reforma pieţei muncii, reducerea efectului de hysteresis şi o atenţie mai mare acordată educaţiei. Studiu de caz Pe baza datelor furnizate de anuarul statistic al României pe 1998 analizaţi următoarele probelme:

a) Cauzele şomajului; b) Formele şomajului; c) Măsurile de diminuare a şomajului şi de protecţie a şomerilor; d) Efectele şomajului asupra P.I.B..