PERSONALITATEA EXPRESIVĂ CARACTERISTICI ALE EXPRESIVITAŢII

Cunoaşterea universului interior al copilului beneficiază de un ajutor considerabil din

partea tehnicilor expresiv-creative de investigaţie şi terapie, dintre care desenul serial, modelajul,

jocul de nisip, exerciţiul mimico-pantomimic şi drama-terapeutic, improvizaţia muzicală,

exprimarea prin dans şi mişcare, sunt cele mai frecvent utilizate de consilierii şi psihologii

specializaţi în problemele copilului.

Desenul liber sau tematic constituie o foarte potrivită modalitate de evaluare a personalităţii

în formare a copilului, a problemelor sale emoţionale, precum şi a relaţiilor lui cu familia, a

traumelor pe care eventual le-a sufer, a nivelului de anxietate existenţială, a capacităţilor şi a

dificultăţilor sale de a se adapta la mediul social.

CUM şi CÂT poate fi descifrată lumea subiectivă a copilului mic prin desen? Pe ce se

bazează valoarea diagnostică şi terapeutică a acestui mijloc expresiv?

Răspunsul acestor întrebări este dat de valoarea simbolică a desenelor ca ,,vehicule’’

şi ,,activatori’’de informaţie psihologică inconştientă sau de mesaje pe care copilul este incapabil

de a le exprima verbal, ci doar afectiv-imagistic prin intermediul liniilor grafice, culorilor,

formelor, poziţiilor şi dimensiunilor personajelor sau obiectelor desenate. Problemele ascunse,

neconştientizate, reprimate sau negate, îngropate în abisul inconştientului sunt exprimate într-o

manieră simbolică, adesea transparentă, în produsele creaţiei artistice ale subiectului şi sunt

proiectate în elementele acesteia şi ale relaţiilor dintre aceste elemente. Astfel, personajele unei

poveşti inventate de copil, dramatizate de el împreună cu alţii, sau prin jocul cu marionetele, ori

pur şi simplu redate grafic sunt investite cu semnificaţii, emoţii, sentimente şi gânduri pe care

copilul le trăieşte în legătură directă cu evenimentele vieţii sale, cu relaţiile sale, cu familia şi alte

persoane semnificative din viaţa sa.

Atât desenele cât şi jocurile sunt considerate drept cele mai relevante modalităţi de expresie

în primii ani de viaţă , ele oferind date importante despre inteligenţa şi afectivitatea copilulu. În

mod special, desenul liber , spre deosebire de desenul după model, îndeplineşte rolul unei

veritabile creaţi, care exprimă spontan viziunea personală a copilului asupra mediului

înconjurător şi prin aceasta se instituie într-un veritabil test psihodiagnostic al personalităţii lui.

Chiar şi modul de a trasa liniile desenului pune în evidenţă diferenţe care se referă la gradul

de apăsare şi de fermitate a direcţiei liniilor. Copiii lipsiţi de energie trag linii firave, la fel cei

timizi; cei activi şi angajaţi în activităţi multiple trag linii mai ferme şi mai apăsate. Copiii

nervoşi şi cei depresivi fac linii mai nesigure, cu grade diferite de tremurături; cei nesiguri fac

din când în când, chiar greşeli de direcţionare a liniilor. Desenele libere pun în evidenţă calitatea

percepţiilor şi a reprezentărilor, formele de percepţii ce le-au provocat, dar şi imaginaţia

creativă şi experienţa generală, aspecte legate de forme, mărim, amănunte semnificative etc.

Există trei feluri de teste de desene mai importante :

* Teste prin care se solicită desenarea după modele date ( cu sau fără semnificaţii deosebite );

* Teste prin care se dau repere prin puncte de sprijin pentru desenare ;

* Teste de desen liber pe o temă specifică ;

Cele mai cunoscute şi folosite teste de desen liber sunt :

Testul Omuleţului ;

Testul casei ; testul familiei .

Desenul Omuleţul– este un desen proiectiv în care se solicită ca pe fiecare din cele trei file ce

se dau subiecţilor supuşi testării să se deseneze, pe rând, o femeie, un bărbat, iar pe a treia foaie

propria persoană. Prin acest test, se pun în evidenţă atât aptitudinile de desenare, dar şi fineţea

simţului de observaţie privind diferenţe semnificative în realizarea celor trei sarcini-subiecte

pentru desenat. Au importanţă prezenţa celor trei componente ale feţei (ochii, spâncenele, nasul,

urechile, gura, eventual mustaţa sau barba la bărbat, părul, gâtul etc.).

Testul ,, omuleţului’’ oferă indicii asupra nivelului intelectual al copilului, în funcţie de

nivelul său de maturitate psihomotrică; percepţia propriei scheme corporale şi proiectarea sa în

desenul unui omuleţ pot fi semnificative pentru dezvoltarea cognitivă, evaluată prin gradul de

perfecţiune şi completitudine al desenului, echilibrul general, bogăţia detaliilor.

Pentru testul ,,Familiei’’ se cere să se deseneze persoanele ce fac parte din familie.

Interesează ordinea desenării, formele, mărimile şi distanţele dintre membrii familiei desenate,

gradul de identitate ce li se conferă prin desen (îmbrăcăminte, accesorii; atenţie trebuie acordată

la desenarea tuturor părţilor corpului), dar şi poziţia (faţă, profil), accesoriile ornamentale, dar

mai ales neglijarea în desenare a unora dintre membrii familiei. Cei desenaţi cu atenţie şi

înfrumuseţări sunt persoanele cele mai agreate şi stimate, chiar iubite şi cu statut mai important

în familie, spre deosebire de persoanele a căror desenare este neglijentă, care sunt, în esenţă, mai

puţin agreaţi şi stimaţi. În caz că persoanelor desenate le lipseşte ceva important, se consideră că

acestea sunt devalorizate. În genere, copiii care fac desene minuscule au un oarecare grad de

dezadaptare şi de dezorientare adaptativă, ca şi o închidere în sine, dar şi lipsă de cunoaştere a

diferenţelor dintre regulile fundamentale ale realului.

Există însă şi anumite standarde de desenare a fiinţei umane care, chiar dacă schematizează

foarte mult desenul, sunt desene normale pentru anumite vârste. Dacă la o vârstă oarecare apare

şi desenul unui tip considerat specific pentru o vârstă mai mare, înseamnă ca persoana testată

(copilul respectiv) ori are aptitudini pentru desen, ori, o mai mare dezvoltare psihică în planul

percepţie-reprezentare-gândire şi imaginaţie.

Distanţele foarte mari ori foarte apropiate, dintre persoanele din desenul familiei, indică

distanţe psihice intime între persoanele ce sunt în această situaţie. Distanţa intimă este încărcată

de afectivitate, încredere. Dacă în desen persoanele respective se ţin de mână, există o

dependenţă între persoana desenată mai mică şi cea mai mare. Pe de altă parte, desenele în care

între cel ce a desenat şi unul sau altul din părinţi, sau amândoi, se află unul din fraţi sau surori

indică o distanţă personală ( psihică ) mai mare şi că persoana ce este desenată între părinţi este

preferată în familie de unul sau altul dintre părinţi . În genere, copiii ce se află lângă părinţi sunt

cei preferaţi .

Alegerea culorilor pentru sine şi anumite persoane, nu este nici ea întâmplătoare. Desenarea în

culori vii, luminoase sau întunecoase, este în directă legătură cu emoţiile şi sentimentele

copilului faţă de persoanele desenate, iar preferinţa lui pentru desenul alb-negru ne poate sugera

blocajele emoţionale, elemente de depresie, retragere sau lipsă de rezonanţă afectivă, dificultăţi

de exprimare a sentimentelor şi trăirilor. Orice omisiune sau deformare a unui personaj într-un

sens sau altul ne aduce date preţioase din punctul de vedere al cunoaşterii lumii sale interioare,

dar şi al comportamentului său în raport cu aceste personaje ce exprimă simbolic realitatea

relaţiilor sale în familie.

O altă posibilitate este reprezentarea grafică a familiei prin simboluri sau animale. Copilului i

se cere să-şi imagineze membrii familiei sale altfel decât oameni şi să-i deseneze aşa cum îi

doreşte el. Ei pot fi pete de culoare, linii, forme, obiecte sau animale, sau orice l-ar ajuta pe copil

să-i reprezinte. Atunci când o anumită parte din desen este subliniată sau îngroşată, haşurată, i se

acordă o importanţă mai mare în interpretare. În acest scop, se adresează întrebări ajutătoare

copilului pentru a-şi clarifica raporturile şi sentimentele cu elementul simbolic respectiv. Copilul

învaţă să-şi comunice mai adecvat şi în mod spontan sentimentele, dorinţele, învaţă să-şi

conştientizeze mai clar poziţiile şi atitudinile, dar şi să-i înţeleagă mai bine pe cei cu care intră în

contact şi comunică. Efectul constă într-o mai bună socializare şi maturizare emoţională.