Personalitatea cadrului didactic - esenţa măiestriei pedagogice”

1. Conceptul de personalitateTermenii de persoană şi personalitate sunt atît de utilizaţi în limbajul cotidian, încît fiecare are sentimentul întrebuinţării lor corecte în cele mai diverse situaţii. În schimb, utilizarea lor ca termeni ai psihologiei pune atîtea probleme încît am putea spune că istoria psihologiei se confundă cu istoria răspunsurilor la întrebarea ,,ce este personalitatea?Răspunsurile au fost, de cele mai multe ori, total diferite. Se impune mai întîi să deosebim persoana de personalitate. Termenul de persoană desemnează individul uman concret. Personalitatea este o construcţie teoretică elaborată de psihologie în scopul înţelegerii şi explicării; la nivelul teoriei ştiinţifice; a modalităţii de fiinţare şi funcţionare ce caracterizează persoana umană. Personalitatea cuiva este constituită din ansamblul de caracteristici care permite descrierea acestei persoane, identificarea ei printre celelalte. Allport defineşte personalitatea ca fiind ,,organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gîndirea şi comportamentul său.Unitatea, coerenţa şi echilibrul personalităţii se exprimă prin conştiinţă, structurile subconştiente şi inconştiente. Conştiinţa morală este nucleul conştiinţei, se formează prin educaţie şi este latura responsabilă în viaţa socială a personalităţii. Ea deţine controlul manifestărilor psihice. Nivelul inconştientului deţine un imens depozit de experienţă de viaţă, impulsuri, tendinţe şi deprinderi. Subconştientul conţine totalitatea acelor evenimente ale vieţii trecute care se exprimă involuntar şi latent în toate conduitele curente. Personalitatea educatorului este suportul actului educativ.

2. A fi cadru didactic

Meseria de educator este o frumoasă profesie, care nu seamănă cu nici o alta, o meserie care nu se părăseşte seara, odată cu hainele de lucru. Este aspră şi plăcută, umilă şi mîndră, exigentă şi liberă, o meserie în care mediocritatea nu e permisă, o meserie care epuizează şi înviorează, ingrată şi plină de farmec deopotrivă.Puţine profesii cer atîta competenţă, dăruire şi umanism precum cea de educator, pentru că doar în cîteva se lucrează cu un material atît de preţios, de complicat şi de sensibil precum omul in devenire. Ancorat in prezent, întrezărind viitorul şi sondînd dimensiunile posibile ale personalităţii, educatorul instruieşte, educă, îndeamnă, dirijează, cultivă, corectează, perfecţionează şi evaluează neîncetat procesul formării şi desăvîrşirii calităţilor necesare omului de mîine.Meseria de profesor nu se găseşte între cele mai solicitate, dar nici între cele evitate. Profesiunea intelectuală, respectată, nu distribuie deţinătorului putere, influenţă sau venituri superioare. Dar conferă prestigiu şi satisfacţii, vocaţia fiind considerată unul din motivele de bază în alegerea acestei profesii.A fi profesor înseamnă un risc asumat. Şi asta deoarece pregătirea pentru a

preda, pentru a-i învăţa pe alţii cum să înveţe este o operă niciodată încheiată şi care implică multă răbdare, multe momente de incertitudine, de descurajare şi multe ore de studiu, iar rezultatele nu pot fi măsurate nici cantitativ şi nici imediat. În clasă se învaţă mai mult decît o materie, se învaţă lecţii de viaţă. Profesorul stimulează şi întreţine curiozitatea elevilor pentru lucruri noi, le modelează comportamentele sociale, le întăreşte încrederea in forţele proprii şi îi ajută să-şi găsească identitatea. Realizarea acestor sarcini depinde de măsura în care profesorul posedă calităţile şi competenţele necesare centrării cu precădere pe aşteptările,trebuinţele şi interesele elevilor.Principala calitate a unui cadru didactic este vocaţia pedagogică, exprimată in a te simţi chemat, ales pentru această sarcină şi apt pentru a o îndeplini, după Rene Hubert (1965). El consideră că vocaţiei pedagogice îi sunt caracteristice trei elemente: iubirea pedagogică, credinţa in valorile sociale şi culturale,şi conştiinţa responsabilităţii.Arta pedagogică înseamnă, înainte de toate, arta de a te pune la dispoziţia copiilor, de a simpatiza cu ei, de a le înţelege universul, de a le sesiza interesele care îi animă, afirmă M. A. Bloch (1968) şi este un dar pe care candidaţii la funcţia de profesor îl au sau nu. O bună formare profesională poate ajuta acest dar să se dezvolte.A înzestra copiii cu ştiinţă pare un lucru relativ uşor, dar a forma oameni in plinătatea cuvîntului este deosebit de greu.Cheia problematicii educaţiei ne-o dă cunoaşterea copilului. Oricît de stăpîn pe sine ar fi educatorul, acţiunea sa nu poate începe fără o foarte bună cunoaştere a potenţialului copiilor, fără a stabili un scop, o tendinţă, un ideal pentru demersurile sale educative.Ce urmăresc prin educaţie? Ce vreau? Ce trebuie să facă un copil? Iată întrebările pe care este necesar să şi le pună fiecare educator.

3. Aptitudine, tact şi competenţă pedagogică.

Personalitatea cadrului didactic este o parte importantă a succesului şi eficienţei in această profesie. Ea acompaniază actul educaţional şi influenţează rezultatele procesului de învăţare. Principala modalitate de operaţionalizare a conţinutului personalităţii cadrului didactic este aptitudinea pedagogică; este considerată unul dintre principalii factori de succes in procesul instructiv-educativ.Componentele aptitudinii pedagogice sunt: competenţa ştiinţifică, competenţa psihopedagogică şi competenţa psihosocială. (Nicolae Mitrofan, 1988) Cele trei tipuri nu acţionează izolat, ci sunt integrate în structura personalităţii profesorului.Competenţa ştiinţifică presupune o solidă pregătire de specialitate.Competenţa psihopedagogică este asigurată de ansamblul capacităţilor necesare pentru a ,,construi,, personalitatea elevilor şi cuprinde: capacitatea de a determina gradul de dificultate al materialului de învăţare, capacitatea de a-l face accesibil prin metode şi mijloace adecvate, capacitatea de a înţelege elevul, de a

pătrunde in lumea sa interioară, creativitatea şi capacitatea de a crea noi modele de influenţare instructiv-educativă, in funcţie de cerinţele fiecărei situaţii educaţionale.Competenţa psihosocială cuprinde un ansamblu de capacităţi necesare optimizării relaţiilor interumane, cum ar fi: capacitatea de a adopta un rol diferit, capacitatea de a stabili uşor şi adecvat relaţii cu ceilalţi, capacitatea de a influenţa grupul de elevi, precum si indivizii izolaţi, capacitatea de a comunica uşor şi eficient, de a utiliza adecvat puterea şi autoritatea, capacitatea de a adopta diferite stiluri de conducere.Aptitudinea pedagogică conferă o mare flexibilitate cadrului didactic, favorizînd o adaptare rapidă şi uşoară la cerinţele unei situaţii educative.Tot in aceeaşi arie de conţinut a personalităţii cadrului didactic se află şi tactul pedagogic, care se defineşte ca fiind ,,gradul calitativ al interacţiunii sociale dintre profesor şi elev..., caz în care criteriile acestei calităţi ar fi următoarele: gradul de adecvare a comportamentului profesorului faţă de fiecare elev; gradul motivaţiei pozitive a rezultatelor la învăţătură şi a comportamentului elevului; gradul de dezvoltare a personalităţii elevului; gradul de respectare a particularităţilor psihice ale elevului şi asigurarea unui climat optim al activităţii instructiv-educative; rezultatele obţinute în atingerea obiectivelor propuse.Analiza caracteristicilor tactului pedagogic arată că dezvoltarea lui depinde de predispoziţiile înnăscute( intuiţie, empatie), dar şi de cunoştinţele dobîndite, experienţa dobîndită sau autoeducaţie. A da dovadă de tact pedagogic presupune multă inventivitate, ingeniozitate, ceea ce echivalează cu un autentic act de creaţie.Empatia se înserează in procesul intercunoaşterii, fiind adesea condiţia înţelegerii psihologice a comportamentelor prezente şi viitoare ale elevului. De aceea se impune necesitatea formării unei competenţe pedagogice relaţionale, a unor capacităţi de gestionare interactivă a clasei, care să faciliteze comunicarea cu elevii şi să-i determine să se implice în situaţia pedagogică. Diferenţele de comportament ale profesorilor pe linia dimensiunilor invocate a condus la definirea şi caracterizarea unor stiluri educaţionale.

4. Rolul cadrului didactic

Cum îşi înţelege cadrul didactic menirea?Acţionează el în numele statutului şi societăţii, al părinţilor sau în calitate de apărător al copilului? Se rezumă el la transmiterea cunoştinţelor sau le prezintă elevilor ca modele? Iată întrebări pe care şi le poate pune orice profesor la intrarea in carieră.În modul specific de combinare a factorilor de rol cu trăsăturile de personalitate ale cadrului didactic putem distinge trei roluri, din care au fost derivate trei stiluri comportamentale (Păun, 1999):Stilul normativ este cel care maximizează rolul şi expectaţiile de rol în defavoarea caracteristicilor de personalitate; este centrat pe sarcină, urmăreşte cu

prioritate eficienţa şi performanţa în realizarea scopurilor; problemele elevilor trec pe plan secundar;Stilul personal maximizează caracteristicile de personalitate; autoritatea este descentralizată, relaţia cu elevii este mai flexibilă, sancţiunile au caracter intrinsec, deoarece comportamentul profesorului este orientat spre membrii grupului;Stilul tranzacţional este un intermediar între cele două, care permite, în funcţie de situaţie, să se pună accent fie pe aspectele instituţionale, fie pe cele personale, fără a le minimiza pe unele în raport cu celelalte.Există numeroase clişee comportamentale tipice ale cadrelor didactice (A. Neculau, 1983):- profesori care ,,păstrează distanţa formală şi afectivă faţă de elevi, considerînd că aceasta ar fi garanţia obţinerii respectului şi consolidării autorităţii; această conduită poate genera neîncredere, suspiciune, tensiuni şi conflicte,- profesori cu comportament ,,popular”, care adoptă o anumită familiaritate in relaţiile cu elevii; aceştia se pot simţi minimalizaţi, trataţi cu lipsă de respect şi deseori reacţionează cu obrăznicie;- profesori cu comportament ,,prudent”, preocupare ce izvorăşte din teama de a nu părea ridicol în faţa elevilor;- profesori ,,egali cu ei însăşi”, care se feresc să fie prea entuziaşti ori să se descarce afectiv in faţa elevilor, dezvoltînd un comportament artificial;- profesori care ,,dădăcesc”, urmare a faptului că nu au încredere în elevi, în capacitatea lor de a se autoorganiza.Aceste clişee dovedesc lipsa cunoaşterii reciproce profesor-elev, deci o competenţă profesională scăzută, incapacitatea de a găsi soluţia comportamentală adecvată în raport cu situaţiile pe care le presupune munca didactică.La întrebarea: care este stilul optim în raport cu condiţiile date? Răspunsul este că nu există un stil educaţional general valabil pentru toate situaţiile didactice. Alegerea variantei optime presupune, din partea profesorului, un ansamblu de competenţe referitoare la: analiza corectă a situaţiei, imaginarea mai multor alternative de acţiune, anticiparea consecinţelor.Toate acestea dau măsura competenţei pedagogice a cadrului didactic.Rolul de profesor presupune argumentarea într-un multiplu păienjeniş de grupuri de referinţă, care pun profesorului cerinţe diferenţiate: el reprezintă autoritatea publică, transmiţător de cunoştinţe şi educator, evaluator al elevilor, partener al părinţilor în sarcina educativă, membru în colectivul şcolii, coleg.Profesia de educator este fără îndoială încărcată de tensiune. Pentru a putea răspunde cerinţelor şi a-şi adapta comportamentul unor solicitări diverse, el trebuie să fie conştient de misiunea sa, are obligaţia de a observa şi evalua, disponibilitatea de a primi sugestii, aptitudinea de a organiza şi regiza procesul de instruire.Adesea profesorul se găseşte in situaţii conflictuale. O primă situaţie rezultă din

raporturile cu părinţii şi cu instituţia şcolii. Părinţii solicită adesea o atenţie specială pentru proprii copii, profesorul e obligat să-şi distribuie imparţial atenţia tuturor elevilor. În relaţiile cu elevii, profesorul se orientează după principiul ,,stimulare şi selecţie”, iar acest lucru poate veni în contradicţie cu obligaţia de a pretinde performanţe tuturor elevilor. Profesorii sunt puşi adesea în dificultate de două sarcini aparent diferite: pe de o parte, ei sunt responsabili de transmiterea corectă a unei cantităţi de informaţie şi verificarea asimilării acestor cunoştinţe, iar pe de altă parte, are datoria de a dezvolta ,,aptitudini critice”, strategia fiind punerea sub semnul întrebării a unor adevăruri.Cel mai important conflict de rol este acela dintre transmiterea cunoştinţelor şi calitatea de educator a cadrului didactic. La unii predomină preocuparea pentru transmiterea de cunoştinţe, alţii sunt cu precădere preocupaţi pentru a forma.Soluţia pentru detensionarea conflictelor este organizarea unui învăţămînt educativ, articulînd cele două tendinţe: educaţia fără instrucţie este imposibilă, componenta educativă stimulează şi motivează instruire.

PERSONALITATEA CADRULUI DIDACTIC

Personalitatea profesorului presupune şi o serie întreagă de calităti, determinate de specificul şi complexitatea muncii pe care o desfăşoară.

1.Calitătile atitudinale:

a. umanismul, în general, şi dragostea de copii, în special

b. calitati atitudinale de natură caracterial-morală: corectitudinea, modestia, fermitatea, răbdarea, optimismul, stăpănirea de sine

c.conştiinţa responsabilităţii si a misiunii sale : in mâinile sale se află, într-un fel, nu numai viitorul copilului, ci şi al naţiunii al cărei membru este

2. Aptitudini pedagogice

a. Aptitudini didactice- referitoare la activitatea de instruire

b. Aptitudini educative- privitoare la activitatea de modelare a personalitatii umane

Fiecare din aceste categorii include apoi aptitudini legate de  realizarea unei sarcini concrete :

- aptitudini metodice ;

- aptitudini de evaluare ;

- aptitudini educative in domeniul educatiei morale, estetice, de mediu, de sanatate.

Categorii de aptitudini   pedagogice :

- Aptitudini ce asigura calitatea gandirii – capacitatea de analiza si sinteza, flexibilitatea, originalitatea ;

- Aptitudini ce asigura calitatea limbajului- capacitatea de a folosi in mod adecvat acest instrument de comunicare este prezenta in toate aptitudinile pedagogice :inteligibilitatea, claritatea, plasticitatea, expresivitatea, fluenta ;

- Aptitudini ce garanteaza calitatea atentiei-concentrarea, intensitatea, distributivitatea, comutativitatea ;

- Aptitudini ce determina calitatea memoriei- rapiditatea memoriei, trainicia pastrarii si promtitudinea recunoasterii si reproducerii.

- Aptitudinea de a cunoaste si intelege psihicul celui supus actiunii educative-capacitatea intuitiva, patrunderea si sesizarea rapida a particularitatilor psihice individuale.Contactul permanent cu elevii, compensat cu o pregatire continua, dezvolta si perfectioneaza aceasta aptitudine ;

- Aptitudinea empatica- ii ofera profesorului posibilitatea de a privi toate influentele prin prisma celor carora li se adreseaza si de a prevedea, nu numai eventualele dificultati, dar si posibilile rezultate ;

- Aptitudini organizatorice- se manifesta in intrega activitate desfasurata de profesor : planificarea propriei munci, pregatirea si desfasurarea lectiilor, indrumarea activitatii colectivului de elevi ;

- Spiritul de observatie- capacitatea ce permite sesizarea celor mai fine nuante si manifestari ale actiunii educative.Cu ajutorul ei profesorul poate surprinde si intui,, starea de spirit si intentiile elevilor, dupa expresia fetei si anumite miscari

- Măiestria psihopedagogică reprezintă capacitatea complexă personală şi specifică a profesorului de a concepe, organiza, proiecta şi conduce cu competenţă şi prestigiu, spirit creativ şi eficienţă sporită procesul de învăţământ, procesul de educare şi de instruire a elevilor. Măiestria psihopedagogică este rezultat atât al pregătirii cât şi al experienţei didactice îndelungate, bazată pe interacţiunea tututor calităţilor personalităţii profesorului şi, într-o măsură importantă, pregătirea psihopedagogică.

-Tactul pedagogic- capacitatea de a gasi, la momentul oportun, forma cea mai adecvata de atitudine si tratare a elevilor ; se poate aprecia ca tactul este capacitatea profesorului de a-si mentine si consolida starile psihice pozitive si de a le domina si inhiba pe cele negative, oferind astfel raspunsuri si solutii promte tuturor solicitarilor procesului instructiv-educativ.

Componente ale aptitudinilor pedagogice   :

- competenta stiintifica - implica o buna pregatire de specialitate

- competenta psihopedagogica - ansamblul de capacitati necesare pentru construirea diferitelor componente ale personalitati elevilor

- competenta psihosociala- ansamblul de capacitati necesare optimizarii relatiilor interumane

3. Calitatea memoriei

Se caută să se determine în ce măsură personalitatea profesorului este o variabilă cauzală, responsabilă de reuşita sau nereuşita invătării.

În această privintă, se estimează că, dincolo de unele caracteristici biologice inerente, ca cele de vârstă şi sex, profesorul ar putea să influenteze, în mod satisfacător, invăţarea şi rezultatele ei, atitudinile şi interesele, aspiratiile şi orientările profesionale ale celor care invată prin comportamentele si atitudinile sale, prin empatia si relatiile sale cu aceştia.

Afectivitatea ar constitui una dintre acele atribute ale personalităţii care poate fi pusă în corelatie strânsă cu randamentul invătării la elevi. Aşa se explică de ce, remarcă aceiaşi cercetători, „profesorii cu personalităţi afectuoase tind să fie

apreciaţi mai favorabil de catre inspectori, directori şcolari şi de către alti observatori".

Spiritul de ordine ce caracterizează profesorii ordonati, sistematici, metodici şi cu responsabilitate facilitează, într-o mare masură, invăţarea.

S tructurile motivationale (frustratiile şi satisfacţfile predării) ce caracterizează profesorii şi rezultatele induse la elevi.

STATUT

Statutul exprima:- persoana ca membra a societatii;- indatoririle, drepturile si obligatiile persoanei

ROLURI

- Profesorul, ca expert al actului de predare-invălare: el poate lua decizii privitoare la tot ceea ce se intâmplă în procesul de învăţământ.

- Profesorul, ca agent motivator declanşează şi întreţine interesul curiozitatea şi dorinţa lor pentru activitatea de învăţare.

- Profesorul, ca lider: conduce un grup de elevi, exercitându-şi puterea asupra principalelor fenomene ce se produc aici. Este un prieten şi confident al elevilor, un substitut al părinţilor, obiect de afecţiune, sprijin în ameliorarea stărilor de anxietate.

- Profesorul în ipostaza de consilier: este un observator sensibil comportamentului elevilor, un îndrumător persuasiv şi un sfătuitor al acestora.

- Profesorul, ca model: prin întreaga sa personalitate, prin acţiunile comportamentul său este un exemplu pozitiv pentru elevi.

- Profesorul, ca profesionist reflexiv: se străduieşte tot timpul să inţeleaga, şi să reflecteze asupra întâmplărilor inedite din clasă, să studieze şi analizeze fenomenele psihopedagogice cu care se confruntă.

- Profesorul, ca manager: supraveghează întreaga activitate din clasa, asigură consensul cu ceilalţi profesori, cu părinţii şi cu ceilalţi factori.

Tipuri de relaţii intre profesori şi elevi:

a.Relaţii autoritariste,

b.Relaţii democratice,

c.Relaţii libere.

COMPETENŢE

- sunt condiţionate de aptitudinile pedagogice ale profesorului şi de nivelul culturii profesionale

a.Comunicative (relaţia profesor - elev din prisma relaţiilor de transmitere şi decodificare a mesajului informaţiilor).

b. Informaţională (câmpul de cunoştinţe, actualitatea şi actualizarea acestora).

c. Teleologică (capacitatea de a concepe rezultatele educaţiei din punctul de vedere al unor scopuri plurale nuanţate, raţional gândite şi operaţionalizate).

d. Instrumentală ( de creare a unor performanţe comportamentale ale elevilor adecvate scopurilor urmărite printr-un ansamblu de metode şi mijloace pedagogice).

e. Decizională ( alegerea între cel puţin două variante de acţiune a variantei care este mai optimă, mai valoroasă sau mai utilă).

f. Apreciativă (evaluare şi autoevaluare corectă).

Profesiunea didactică reclamă din partea persoanei implicată în activităţi de tip instructiv-formativ patru categorii de competenţe:

1. competenţă ştiinţifică abilităţi cognitive necesare pentru procesarea informaţiilor; informaţii ştiinţifice selectate, actualizate, exacte; capacităţi de vehiculare a cunoştinţelor; experienţă didactică flexibilă; capacitatea de recurs la strategii rezolutive variate; aptitudini necesare pentru cercetare şi experimentare;

strategii creative; operaţii mentale flexibile şi dinamice; capacitate de transfer şi aplicare a cunoştinţelor;

2. competenţă psihosocială capacitatea de a stabili fără dificultate relaţii interpersonale adecvate

cu elevii; capacitatea de adaptare la roluri diverse; capacitatea de comunicare eficientă atât cu grupul cât şi cu elevii,

separat; abilităţi de adecvare a forţei/autorităţii la situaţiile educaţionale

concrete (varierea raportului libertate-autoritate, indulgenţă-exigenţă în funcţie de specificul situaţiilor apărute);

disponibilităţi de adaptare la variate stiluri educaţionale; entuziasm, înţelegere, prietenie;

3. competenţă managerială capacitate de influenţare a clasei şi a fiecărui elev în parte; abilităţi de planificare şi proiectare; capacitate decizională; capacitatea de a organiza, monitoriza şi coordona activitatea

clasei/elevului; administrarea corectă a sancţiunilor şi recompenselor; echilibru autoritate-putere-responsabilitate rezistenţă la situaţiile de stres

4. competenţă psihopedagogică capacitate de determinare a gradului de dificultate a unui conţinut; capacitate de a face accesibilă informaţia transmisă; empatie, capacitate de înţelegere a disponibilităţilor interne ale

elevilor; creativitate în activitatea instructiv-formativă; atitudine stimulativă, energică, creativă; tact pedagogic (organizarea conştientă, controlată, a propriului demers

pedagogic şi capacitatea de restructurare “din mers” a acestuia, în funcţie de variabilele nou survenite pe parcursul derulării procesului instructiv-formativ);

spirit metodic şi clarviziune în activitate;

FORMARE INITIALA SI CONTINUA, EVALUARE SI AUTOEVALUARE

Formarea iniţială a personalului didactic, indiferent de legislaţia în vigoare, trebuie să cuprindă:

- O pregătire psihologică prin care să se creeze condiţiile cunoaşterii şi autocunoaşterii autentice, să se creeze înţelegerea locului şi rolului personalităţii In lume;

- O pregătire pedagogică în baza căreia cel care doreşte să imbrăţişeze cariera didactică să fie în măsură să cunoască, să inţeleagă şi să aplice filozofia educaţiei, să-şi formeze un bagaj de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi pentru a aplica teoriile curriculare, teoriile evaluării, teoriile instruirii, metodologia didactică pentru a-şi forma o competenţă psihopedagogică;

Perfectionarea prin definitivare şi grade diclactice. După o vechime de doi ani şi în baza unor inspecţii de specialitate, fiecare dascăl este obligat să susţină examenul de definitivare în invătămănt. Acest examen se poate susţine de maximum trei ori într-o perioadă de 2-5 ani vehime. Examenul de definitivat constă în:

- o probă scrisă la specialitate şi metodica predării ei;

- o probă orală de specialitate şi metodică;

- o probă scrisă de Pedagogie.

După patru ani de vechime de la definitivare orice dascăl poate să susţină examenul pentru obţinerea gradului didactic II. Acest examen, la care are dreptul să se prezinte în baza concluziilor unor inspecţii de specialitate, constă din:

- o probă scrisă la specialitate şi la metodica predării ei;

- o probă orală la Pedagogie şi elementele de psihologie (programa analitică mai complexă decat cea pentru definitivat).

După alţi patru ani vechime după gradul II, orice dascăl poate participa la examenele pentru obţinerea gradului didactic I. Pentru gradul I, după trei ani vechime şi în baza unor concluzii ale inspecţiilor de specialitate, dascălul participă la un colocviu de admitere la gradul I. Acest colocviu constă dintr-un interviu din: specialitate, metodică, psiho-pedagogie şi mai ales din metodologia cercetării ştiinţifice.

Formarea contiună a personalului didactic implică:

Formarea continuă odată la cinci ani, acţiune pe care fiecare dascăl trebuie s-o urmeze până la pensionare. Această activitate se realizează prin parcurgerea mai multor programe oferite mai ales prin departamentele specializate ale universităţilor.

Explozia informaţională deosebită, ca urmare a progresului ştiinţific, tehnic, cultural, urmată de schimbări continue, chiar de mutaţii în cadrul disciplinelor predate, în profesiuni, în activităţile sociale utile, în condiţiile economice, necesită o preocupare şi o capacitate deosebită de a asigura o perfecţionare continuă a pregătirii profesionale, de specialitate şi psihopedagogice, în primul rând, dar şi o perfecţionare în planurile cultural, etic, juridic şi cetăţenesc, deoarece toate domeniile vieţii sociale sunt în dezvoltare, atât sub aspect cantitativ, cât mai ales sub aspect calitativ.

Perfecţionarea profesională a profesorului este necesară, ca în toate profesiile, datorită potenţialelor pierderi cognitive. Numai printr-o reactualizare şi perfecţionare sistematică şi constantă a pregătirii profesionale la un nivel înalt de performanţă, printr-o formare continuă se poate evita ceea ce se numeşte plafonare profesională, rutină, pregătire slabă sau mediocră. Perfecţionarea profesională se realizează prin forme organizate care au un caracter formal sau informal: de exemplu prin cursuri de perfecţionare de o anumită durată; cursuri postuniversitare, studii aprofundate, doctorate, sau activităţi în comisii metodice şi ale diriginţilor, cercuri pedagogice, simpozioane ştiinţifice, întâlniri pedagogice, reuniuni.

Formarea continuă este coordonată de Ministerul Educaţiei Naţionale şi se realizează prin unităţi de învăţământ, case ale corpului didactic, centre, instituţii şi alte forme instituţionalizate pentru pregătirea şi perfecţionarea personalului de conducere, îndrumare şi control.

Aceste instituţii se pot asocia cu alte instituţii similare din ţară şi din străinătate, conform reglementărilor legale.

Întreaga activitate de formare continuă a cadrelor didactice urmăreşte realizarea obiectivelor fundamentale ale educaţiei şi învăţământului:

• dezvoltarea identităţii naţionale, în contextul integrării europene şi mondiale;

• dezvoltarea culturală, ştiinţifică, tehnică şi profesională;

• dezvoltarea capacităţii de anticipare şi de adaptare la schimbare, pentru progres psihosocial şi integrare;

• formarea şi dezvoltarea personalităţii umane integrale, armonioase, creatoare, independente şi interdependente;

• dezvoltarea caracterului prospectiv şi permanent al educaţiei;

• democratizarea educaţiei şi a învăţământului, asigurarea condiţiilor de egalizare relativă şi gradată a şanselor de acces şi parcurgere, pentru dezvoltarea maximă a potenţialului psihofizic al fiecărui individ, pentru realizarea caracterului deschis al învăţământului;

• formarea capacităţilor cognitive, afectiv-motivaţionale, volitiv-acţionale, atitudinale şi aptitudinale, a stilului activităţii intelectuale, a conştiinţei de sine şi a celei sociale, a concepţiei despre om şi societate;

• dezvoltarea personalităţii capabile de cooperare, comunicare, decizie, inovare şi de adaptare creatoare la mediu şi a mediului la condiţia umană;

• educarea in spiritul valorilor democratice, moral-civice şi patriotice, estetice şi culturale ale societăţii contemporane;

• realizarea unei noi armonii între cultura generală, de specialitate şi cea profesională, la nivelul exigenţelor formative ale societăţii postindustriale informatizate, în funcţie de profilul de formare determinat;

• formarea tinerei generaţii pentru integrare culturală şi socioprofesională eficientă, pentru dezvoltarea culturii şi civilizaţiei.

În scopul realizării acestor obiective, activitatea de formare continuă va fi axată pe obiective specifice dezvoltării competenţelor psihopedagogice şi metodice în specialitate şi psihorelaţionale, teoretico-metodologice, practic-acţionale şi constructiv-creatoare.

În acest context, restructurarea formării continue a cadrelor didactice constituie obiectivul prioritar al asigurării calităţii învăţământului, şansa reformei învăţământului.

Pentru a rezolva problemele actuale ale conducerii cu succes a procesului

educaţional, profesorul trebuie format adecvat şi în sens managerial. Pedagogia solicită profesorului capacităţi de conducător, tactul pedagogic, măiestria pedagogică. Profesorul trebuie să se autoevalueze conştient şi realist pentru a sesiza, a înţelege, a aborda şi exercita cu profesionalism conducerea educaţiei şi a instruirii.Dascălul trebuie iniţiat, format, activat, sprijinit în dobândirea de competenţe care să-i permită să rezolve orice situaţie educaţională, să treacă de la empiric la ştiinţific, raţional, creativ. Pentru a deveni un agent al schimbării, profesorul trebuie să se afirme ca un bun manager al activităţilor educaţionale, al formării şi sprijinirii elevilor, grupurilor sau a altor factori comunitari implicaţi.Provocările la adresa profesorului sunt tot mai mari, însăşi problematica selectării, formării devine o chestiune demanagement educaţional. Profesorul trebuie să-şi schimbe concepţia şi metodologia instruirii şi educării, să coopereze cu elevii, să devină un model real de integrare socioprofesională şi educaţie permanentă, să se implice în deciziile educaţionale, să asigure un învăţământ de calitate. Din definiţia educaţiei rezultă caracterul conştient, coordonat al infuenţării formării, dezvoltării personalităţii elevilor de către educator. Astfel, rolul conducător al profesorului rămâne una dintre coordonatele de bază ale misiunii sale, dincolo de informarea şi modelarea conduitei prin relaţiile stabilite cu elevii.Procesul de învăţământ, ca proces instructiv-educativ, are între caracteristicile sale şi pe aceea că reprezintă un proces managerial. Principiul general al democratizării activităţilor cere participarea celor implicaţi  (profesori, elevi) la actul conducerii acţiunilor, pentru realizarea obiectivelor. Pregătirea managerială a profesorului, însuşirea culturii manageriale, nu numai cea tradiţională psihopedagogică şi metodică, pot asigura esenţial înţelegerea şi aplicarea relaţiei autoritate-libertate, ca nou sens al educaţiei, prin predare-învăţare şi rezolvarea altor situaţii din procesul educaţional şcolar.Profesorul nu va putea dezvolta elevul pentru şi prin libertatea raţională şi creativă, dacă el însuşi nu o cunoaşte, nu o înţelege, nu are un comportament de om liber. Reconsiderarea relaţiei autoritate-libertate, orientarea prioritară spre elev, spre obiectivele formativ-educative au generat şi o altă alternativă în sistemul concepţiilor educaţionale- perspectiva umanistă asupra educaţiei. Excesul de control dăunează conduitei fireşti, valorile morale trebuie să joace un rol mai important, omul trebuie format pentru schimbare, afirmarea sa trebuie să fie liberă şi constructivă.Chiar dacă relaţia profesor-elev este de tip democratic, iar metodele de instruire sunt tot mai participative, procesul de instruire trebuie să fie condus de profesor. Acesta exercită, într-o manieră specifică, toate funcţiile conducerii.

Principiul descentralizării manageriale permite înţelegerea obiectivelor şi a modului de rezolvare, participarea directă, asumarea de responsabilităţi şi de către profesor, la nivelul conducerii activităţii în clasă.Relaţia profesor-elev apare ca un barometru al aplicării principiilor managementului educaţional. În îndeplinirea rolurilor, profesorul antrenează diferite dimensiuni manageriale şi rezolvă probleme de conducere. Profesorul nu mai este doar o sursă de învăţare, ci şi un organizator, coordonator, evaluator al resurselor materiale, didactice, umane şi al condiţiilor necesare realizării obiectivelor instructiv-educative.Principalele activităţi ale profesorului- proiectarea, organizarea, luarea de decizii, dirijarea învăţării, îndrumarea elevilor, evaluarea, optimizarea procesului educativ- trebuie să fie reinterpretate, pentru eficienţă, şi prin prismă managerială.Se pune problema dacă profesorul trebuie privit în calitate de cadru de conducere sau de execuţie. Profesorul realizează funcţiile manageriale tocmai prin atingerea obiectivelor stabilite la nivelul clasei.În raport cu nivelurile tradiţionale ale conducerii învăţământului- nivel central, nivel intermediar, nivel concret- profesorul se află la cel de-al treilea nivel, al conducerii operative, directe a procesului instructiv-educativ. În acest sens, profesorul trebuie să adauge şi să optimizeze rolul său tradiţional printr-o nouă concepţie asupra planificării, organizării, asupra relaţiilor cu elevii, cu grupurile de elevi, asupra activizării şi comunicării cu aceştia.Profesorul-manager va trebui să însuşească şi să aplice şi el noile atribute ale managementului:• raţionalitatea, argumentarea multiplă pentru schimbare;• modificarea modului de intervenţie în situaţii concrete, pentru provocarea, diversificarea lor;• înlocuirea managementului bazat pe control cu unul proiectat pe participare, afirmare, asumare responsabilă, implicarea sa şi a elevilor în diversitatea situaţiilor educaţionale;• opţiunea strategică pentru comunicare, motivare, participare, formare.În practica educaţională, rolurile prescrise şi asumate arată profesorului sarcinile, atribuţiile de rezolvat, pentru atingerea cu succes a obiectivelor formării-dezvoltării elevilor. Distribuirea rolurilor profesorului se bazează în principal pe capacităţile dovedite, pe competenţele câştigate. Îndeplinirea lor este însă legată mai ales de afirmarea şi perfecţionarea celor din urmă, astfel încât apare relaţia obiective-capacităţi şi competenţe- metodologia realizării- evaluarea pe criterii de reuşită, succes, progres, eficienţă, calitate.Faţă de acestea, elevii formulează atitudini de aşteptare, expectanţe care devin apoi, prin cunoaşterea lor, impulsuri pentru proiectarea îndeplinirii şi autocorectării comportamentului efectiv de rol. Dacă elevii primesc şi ei atribuţii, sarcini în clasă, atunci sunt afirmate şi alte roluri psihosociale ale profesorlui: de stimulare, de încurajare, de ajutor.

Sociologii deduc rolurile profesorului din funcţiile primite şi asumate, conform statutului profesional stabilit şi reglat din punct de vedere normativ: organizator al procesului de învăţământ, educator, partener al educaţiei, membru al consiliului profesoral.Formal, profesorului i se atribuie roluri, în raport cu activitatea sa instructiv-educativă, cu ipostazele aferente rezolvării diferitelor obiective sau funcţii, pe care le ocupă şi de care răspunde. La nivelul activităţii în clasă, profesorul are rolul cel mai interactiv, căci, pe lângă cel de predare, are şi rolul de a realiza interacţiunea cu elevii.Setul de roluri ale profesorului cere implicarea complexă a personalităţii sale, formarea sa interdisciplinară continuă, conştiinţa responsabilităţilor, deschiderea spre critici şi sugestii, competenţe de cercetare ameliorativă. Rolul direct de manager al procesului educaţional din clasă nu este străin activităţii curente a profesorului, numai că nu este conştientizat în mod explicit, ci integrat normal în activitatea sa pedagogică.Rolul de profesor-manager nu-l diminuează pe cel de profesor-educator, ci îl întăreşte, îl sprijină în eficienţă, ca o modalitate de trecere de la empiric la raţional. Profesorul-manager este implicat în conducerea elevilor spre succes, performanţă formativă.Aspectele activităţii profesorului-manager nu sunt încă clarificate pentru că nu s-a structurat o cultură managerială autentică la nivelul şcolii. Ea se află în stadiul de constituire şi este dominată de ambiguităţile sistemului managerial şcolar, care oscilează între centralizare şi descentralizare.

PERSONALITATEA CADRULUI DIDACTIC - FACTOR IMPORTANT AL SUCCESULUI ŞI EFICIENŢEI IN INVĂŢARE 1. Conceptul de personalitate               Termenii de persoană şi personalitate sunt atat de utilizaţi in limbajul cotidian, incat fiecare are sentimentul intrebuinţării lor corecte in cele mai diverse situaţii. in schimb, utilizarea lor ca termeni ai psihologiei pune atatea probleme incat am putea spune că istoria psihologiei se confundă cu istoria răspunsurilor la intrebarea ,,ce este personalitatea?      Răspunsurile au fost, de cele mai multe ori, total diferite. Se impune mai intai să deosebim persoana de personalitate. Termenul de persoană desemnează individul uman concret. Personalitatea este o construcţie teoretică elaborată de psihologie in scopul inţelegerii şi explicării; la nivelul teoriei ştiinţifice; a modalităţii de fiinţare şi funcţionare ce caracterizează persoana umană. Personalitatea cuiva este constituită din ansamblul de caracteristici care permite descrierea acestei persoane, identificarea ei printre celelalte. Allport defineşte personalitatea ca fiind ,,organizarea dinamică in cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gandirea şi comportamentul său caracteristic.a                  Unitatea, coerenţa şi echilibrul personalităţii se exprimă prin conştiinţă, structurile subconştiente şi inconştiente. Conştiinţa morală este nucleul conştiinţei, se formează prin educaţie şi este latura responsabilă in viaţa socială a personalităţii. Ea deţine controlul manifestărilor psihice. Nivelul inconştientului deţine un imens depozit de experienţă de viaţă, impulsuri, tendinţe şi deprinderi. Subconştientul conţine totalitatea acelor evenimente ale vieţii trecute care se exprimă involuntar şi latent

in toate conduitele curente.                   Personalitatea educatorului este suportul actului educativ.            2. A fi cadru didactic               Meseria de educator este o frumoasă profesie, care nu seamănă cu nici o alta, o meserie care nu se părăseşte seara, odată cu hainele de lucru. Este aspră şi plăcută, umilă şi mandră, exigentă şi liberă, o meserie in care mediocritatea nu e permisă, o meserie care epuizează şi inviorează, ingrată şi plină de farmec deopotrivă.          Puţine profesiuni cer atata competenţă, dăruire şi umanism precum cea de educator, pentru că doar in cateva se lucrează cu un material atat de preţios, de complicat şi de sensibil precum omul in devenire. Ancorat in prezent, intrezărind viitorul şi sondand dimensiunile posibile ale personalităţii, educatorul instruieşte, educă, indeamnă, dirijează, cultivă, corectează, perfecţionează şi evaluează neincetat procesul formării şi desăvarşirii calităţilor necesare omului de maine.          Meseria de profesor nu se găseşte intre cele mai solicitate, dar nici intre cele evitate. Profesiunea intelectuală, respectată, nu distribuie deţinătorului putere, influenţă sau venituri superioare. Dar conferă prestigiu şi satisfacţii, vocaţia fiind considerată unul din motivele de bază in alegerea acestei profesii.          A fi profesor inseamnă un risc asumat. Şi asta deoarece pregătirea pentru a preda, pentru  a-i invăţa pe alţii cum să inveţe este o operă niciodată incheiată şi care implică multă răbdare, multe momente de incertitudine, de descurajare şi multe ore de studiu, iar rezultatele nu pot fi măsurate nici cantitativ şi nici imediat. in clasă se invaţă mai mult decat o materie, se invaţă lecţii de viaţă. Profesorul stimulează şi intreţine curiozitatea elevilor pentru lucruri noi, le modelează comportamentele sociale, le intăreşte increderea in forţele proprii şi ii ajută să işi găsească identitatea.  Realizarea acestor sarcini depinde de măsura in care profesorul posedă calităţile şi competenţele necesare centrării cu precădere pe aşteptările, trebuinţele şi interesele elevilor.            Principala calitate a unui cadru didactic este vocaţia pedagogică, exprimată in a te simţi chemat, ales pentru această sarcină şi apt pentru a o indeplinia, după Rene Hubert (1965). El consideră că vocaţiei pedagogice ii sunt caracteristice trei elemente: iubirea pedagogică, credinţa in valorile sociale şi culturale, şi conştiinţa responsabilităţii.           Arta pedagogică inseamnă, inainte de toate, arta de a te pune la dispoziţia copiilor, de a simpatiza cu ei, de a le inţelege universul, de a le sesiza interesele care ii animăa,afirmă M.A.Bloch (1968) şi este un dar pe care candidaţii la funcţia de profesor il au sau nu. O bună formare profesională poate ajuta acest dar să se dezvolte.            A inzestra copiii cu ştiintă pare un lucru relativ uşor,dar a forma oameni in plinătatea cuvantului este deosebit de greu.                      Cheia problematicii educaţiei ne-o dă cunoaşterea copilului. Oricat de stăpan pe sine ar fi educatorul, acţiunea sa nu poate incepe fără o foarte bună cunoaştere a potenţialului copiilor, fără a stabili un scop, o tendinţă, un ideal pentru demersurile sale educative.                       Ce urmăresc prin educaţie? Ce vreau? Ce trebuie să facă un copil? – iată intrebări pe care este necesar să şi le pună fiecare educator.                      3. Aptitudine, tact şi competenţă pedagogică.                 Personalitatea cadrului didactic este o parte importantă a succesului şi eficienţei in această profesie. Ea acompaniază actul educaţional şi influenţează rezultatele procesului de invăţare. Principala modalitate de operaţionalizare a conţinutului personalităţii cadrului didactic este aptitudinea pedagogică; este considerată unul dintre principalii factori de succes in procesul instructiv- educativ.              Componentele aptitudinii pedagogice sunt: competenţa ştiinţifică, competenţa psihopedagogică şi competenţa psihosocială. (Nicolae Mitrofan, 1988) Cele trei tipuri nu acţionează izolat, ci sunt integrate in structura personalităţii profesorului.             Competenţa ştiinţifică presupune o solidă pregătire de specialitate.            Competenţa psihopedagogică este asigurată de ansamblul capacităţilor necesare pentru a ,,construi,, personalitatea elevilor şi cuprinde: capacitatea de a determina gradul de dificultate al materialului de invăţare, capacitatea de a-l face accesibil prin metode şi mijloace adecvate, capacitatea de a inţelege elevul, de a pătrunde in lumea sa interioară, creativitatea şi capacitatea de a crea noi modele de influenţare instructiv- educativă, in funcţie de cerinţele fiecărei situaţii educaţionale.             Competenţa psihosocială cuprinde un ansamblu de capacităţi necesare optimizării relaţiilor interumane, cum ar fi: capacitatea de a adopta un rol diferit, capacitatea de a stabili uşor şi adecvat relaţii cu ceilalţi, capacitatea de a influenţa grupul de elevi, precum si indivizii izolaţi, capacitatea de a comunica uşor şi eficient, de a utiliza adecvat puterea şi autoritatea, capacitatea de a adopta diferite stiluri de

conducere.             Aptitudinea pedagogică conferă o mare flexibilitate cadrului didactic, favorizand o adaptare rapidă şi uşoară la cerinţele unei situaţii educative.             Tot in aceeaşi arie de conţinut a personalităţii cadrului didactic se află şi tactul pedagogic, care se defineşte ca fiind ,,gradul calitativ al interacţiunii sociale dintre profesor şi elev..., caz in care criteriile acestei calităţi ar fi următoarele: gradul de adecvare a comportamentului profesorului faţă de fiecare elev;gradul motivaţiei pozitive a rezultatelor la invăţătură şi a comportamentului elevului;gradul de dezvoltare a personalităţii elevului;gradul de respectare a particularităţilor psihice ale elevului şi asigurarea unui climat optim al activităţii instructiv-educative;rezultatele obţinute in atingerea obiectivelor propuse;a (Stefanovic, 1979) Analiza caracteristicilor tactului pedagogic arată că dezvoltarea lui depinde de predispotiţiile innăscute ( intuiţie, empatie), dar şi de cunoştinţele dobandite, experienţa dobandită sau autoeducaţie. A da dovadă de tact pedagogic presupune multă inventivitate, ingeniozitate, ceea ce echivalează cu un autentic act de creaţie.          Competenţa didactică este un alt concept, corelat cu cel de aptitudine pedagogică, rezultat al corelaţiei dintre trăsăturile caracteristice ale profesorului şi eficienţa actului pedagogic (S.Marcus, 1999). Acest concept are o sferă de cuprindere mai mare, presupunand şi rezultatele activităţii, pe langă cunoaştere şi capacitatea de a efectua un lucru bine, corect.        Competenţa didactică este operaţionalizată in cinci competenţe specifice (cf. Gherghinescu, 1999):competenţa cognitivă, care cuprinde abilităţile intelectuale şi cunoştinţele aşteptate din partea unui profesor;competenţa afectivă, definită prin atitudinile aşteptate din partea profesoruluişi considerată a fi specifică profesiunii didactice,fiind si cel mai greu de obţinut;competenţa exploratorie,care vizează nivelul practicii pedagogice si oferă ocazia viitorilor profesori de a-si exersa abilităţile didactice;competenţa legată de performanţă, prin care profesorii dovedesc nu numai că ştiu, dar şi că pot utiliza ceea ce ştiu;competenţa de a produce modificări observabile ale elevilor in urma relaţiei pedagogice.   Accentul pus pe performanţă, pe eficienţa predării, a determinat orientarea cercetărilor spre profilul psihologic al profesorului, spre identificarea acelor trăsături de personalitate care influenţează randamentul la invăţătură al elevului. Unul dintre studii identifică trei structuri de comportament ca avand o importanţă aparte( Ryans,1960, cf. Ausubel, Robinson, 1981):structura A – se caracterizează prin afecţiune, inţelegere, prietenie, fiind opusă structurii definite prin atitudine distantă, egocentrism şi mărginire;structura B – se caracterizează prin responsabilitate, spirit metodic şi acţiuni sistematice, fiind opusă structurii definite prin lipsă de planificare, şovăială şi neglijenţă;structura C – se caracterizează prin putere de stimulare, imaginaţie şi entuziasm, fiind opusă structurii care se defineşte prin inerţie şi rutină.O analiză a relaţiei dintre variabilele personalităţii profesorului şi eficienţa predării, ţinand cont şi de principalele impulsuri motivaţionale ce se manifestă in procesul de invăţare şcolară, relevă următoarele aspecte:Elevii dominaţi de impulsul de afiliere (preşcolarii şi şcolarii mici) vor avea tendinţa de a  se identifica cu cadrul didactic aşa cum o fac cu părinţii şi invaţă pentru a face pe plac educatoarei sau invăţătoarei şi pentru a fi lăudaţi, recompensaţi. in acest caz, cadrul didactic va trebui să aparţină structurii A, iar elevii vor fi mai puternic motivaţi să inveţe şi să obţină un randament şcolar superior.Pentru elevii a căror motivaţie este susţinută de impulsul de autoafirmare, de trebuinţa de prestigiu, mai eficienţi sunt acei profesori care aparţin structurii B, orientaţi pe sarcini, ordonaţi, sistematici, care creează condiţii ca nivelurile de performanţă ale elevilor să fie definite clar şi recunoscute.Elevii cu un puternic impuls cognitiv vor fi stimulaţi de profesorii din structura C, capabili să genereze efervescenţă intelectuală, să creeze conflicte cognitive, să capteze interesul prin elemente de noutate.in general, profesorii plini de viaţă, stimulativi, inventivi şi entuziaşti faţă de materia pe care o predau au mai mult succes, iar comportamentul elevilor este şi el mai productiv sub influenţa acestui tip de stimulare.Această abilitate a profesorului de a evalua realist trebuinţele celui care invaţă implică capacităţi empatice, respectiv de transpunere in situaţia elevului şi dorinţa de a-l inţelege de pe poziţiile lui. Empatia se inserează in procesul intercunoaşterii, fiind adesea condiţia inţelegerii psihologice a comportamentelor prezente şi viitoare ale elevului.De aceea se impune necesitatea formării unei competenţe pedagogice relaţionale, a unor capacităţi de gestionare interactivă a clasei, care să faciliteze comunicarea cu elevii şi să-i determine să se implice in situaţia pedagogică. Diferenţele de comportament ale profesorilor pe linia dimensiunilor invocate a condus la definirea şi caracterizarea unor stiluri educaţionale.  4. Stiluri educaţionale  Stilul educaţional este “expresia modurilor de comportament preferate, care revin cu o anumită regularitatea (după E. Geissler,1977) sau “modul caracteristic in care actele de predare sunt executate (după B.O.Smith). in plan comportamental, stilul educaţional se exprimă in modul de conducere şi organizare a clasei, modalităţile de control şi sancţiune, planificarea conţinutului, strategiile de instruire folosite, tehnicile motivaţionale şi procedeele de

evaluare.Ipostaza de lider pe care o are profesorul generează anumite practici educaţionale sau stiluri de conducere.Stilul de conducere al liderului are un puternic impact asupra unor aspecte esenţiale ale vieţii de grup: performanţă, relaţii interpersonale, climat afectiv, motivaţie. Cele trei tipuri de  stiluri de conducere a căror eficienţă s-a testat au fost: autoritar, democratic şi laissez-faire.Stilul de conducere autoritar se caracterizează prin faptul că liderul determină intreaga desfăşurare a activităţii: el dictează tehnicile şi etapele activităţii, fixează fiecărui membru al grupului sarcinile de muncă şi colegii cu care va lucra, distribuie aprecieri intr-o manieră personală, fără a face cunoscute copiilor criteriile de evaluare, se menţine in afara activităţilor concrete ale grupului.Stilul de conducere democratic se caracterizează prin faptul că problemele sunt discutate şi deciziile sunt luate cu participarea intregului grup, care beneficiază de incurajarea şi asistenţa liderului. Perspectivele şi etapele activităţii sunt schiţate de la inceput. Liderul sugerează două-trei tehnici de lucru, intre care membrii grupului pot alege. Aceştia din urmă sunt liberi să se asocieze cu cine doresc in vederea realizării sarcinilor. Liderul este obligat să justifice aprecierile pe care le face asupra realizărilor individuale sau de grup. El caută să fie un membru obişniut al grupului, fără a lua asupra lui prea multa sarcini.Stilul de conducere laissez-faire presupune un rol pasiv al liderului. Membrii grupului au intreaga libertate de decizie in ceea ce priveşte etapele de desfăşurare a activităţii şi metodele utilizate. Liderul nu se amestecă in activitatea grupului. El furnizează unele materiale şi, dacă i se cere, oferă explicaţii suplimentare, fără să participe la discuţii şi fără să se intereseze de mersul evenimentelor.Liderul ia minimum de iniţiative posibile şi face minimum de sugestii. Evită in mod constant să facă evaluări asupra performanţelor sau conduitelor participanţilor.Cercetările privind relaţia dintre stilul educaţional şi eficienţa invăţării au relevat faptul că eficienţa stilului educaţional este mult influenţată de natura sarcinii şi a situaţiei cu care se confruntă grupul, de varsta copiilor, de caracteristicile de personalitate ale copiilor şi profesorilor, de natura obiectivelor etc. Stilul democratic se dovedeşte a fi eficient pe termen lung, pentru că permite exprimarea liberă a diferenţelor individuale, manifestarea fără ingrădiri a fiecărui membru. Stilul autoritar este mai eficient in ceea ce priveşte productivitatea, atunci cand grupul are sarcini imediate: realizarea unui proiect, pregătirea unui examen in timp foarte scurt. Stilul laissez-faire are o eficienţă, productivitate scăzută, chiar dacă creează un climat socio-afectiv pozitiv. Satisfacţia grupului este insă provizorie, temporară, deoarece neimplicarea liderului şi absenţa unui scop precis al activităţii generează nesiguranţă şi anxietate.  4. Rolul cadrului didactic   Cum işi inţelege cadrul didactic menirea? Acţionează el in numele statutului şi societăţii, al părinţilor sau in calitate de apărător al copilului? Se rezumă el la transmiterea cunoştinţelor sau le prezintă elevilor ca modele? Iată intrebări pe care şi le poate pune orice profesor la intrarea in carieră.Din modul specific de combinare a factorilor de rol cu trăsăturile de personalitate ale cadrului didactic putem distinge trei roluri, din care au fost derivate trei stiluri comportamentale (Păun, 1999): Stilul normativ este cel care maximizează rolul şi expectaţiile de rol in defavoarea caracteristicilor de personalitate; este centrat pe sarcină, urmăreşte cu prioritate eficienţa şi performanţa in relizarea scopurilor; problemele elevilor trec pe plan secundar; Stilul personal  maximizează caracteristicile de personalitate; autoritatea este descentralizată, relaţia cu elevii este mai flexibilă, sancţiunile au caracter intrinsec, deoarece comportamentul profesorului este orientat spre membrii grupului; Stilul tranzacţional este un intermediar intre cele două, care permite, in funcţie de situaţie, să se pună accent fie pe aspectele instituţionale, fie pe cele personale, fără a le minimiza pe unele in raport cu celelalte. Există numeroase clişee comportamentale tipice ale cadrelor didactice (A. Neculau, 1983):profesori care ,,păstrează distanţaa formală şi afectivă faţă de elevi, considerand că aceasta ar fi garanţia obţinerii respectului şi consolidării autorităţii; această conduită poate genera neincredere, suspiciune, tensiuni şi conflicte;profesori cu comportament ,,populara, care adoptă o anumită familiaritate in relaţiile cu elevii; aceştia se pot simţi minimalizaţi, trataţi cu lipsă de respect şi deseori reacţionează cu obrăznicie;profesori cu comportament ,,prudenta, de retragere şi expectativă, preocupare ce izvorăşte din teama de a nu părea ridicoli in faţa elevilor;profesori ,,egali cu ei inşişia, care se feresc să fie prea entuziaşti ori să se descarce afectiv in faţa elevilor, dezvoltand un comportament artificial;profesori care ,,dădăcesca, urmare a faptului că nu au incredere in elevi, in capacitatea lor de a se

autoconduce şi autoorganiza.             Aceste clişee dovedesc lipsa cunoaşterii reciproce profesor- elev, deci o competenţă profesională scăzută, incapacitatea de a găsi soluţia comportamentală adecvată in raport cu diversele situaţii pe care le presupune munca didactică.               La intrebarea: care este stilul optim in raport cu condiţiile date? ,răspunsul este că nu există un stil educaţional general valabil pentru toate situaţiile didactice. Alegerea variantei optime presupune, din partea profesorului, un ansamblu de competenţe referitoare la: analiza corectă a situaţiei, imaginarea mai multor alternative de acţiune, anticiparea consecinţelor.               Toate acestea dau măsura competenţei pedagogice a cadrului didactic.                Rolul de profesor presupune argumentarea intr-un multiplu păienjeniş de grupuri de referinţă, care pun profesorului cerinţe diferenţiate: el reprezintă autoritatea publică, transmiţător de cunoştinţe şi educator, evaluator al elevilor, partener al părinţilor in sarcina educativă, membru in colectivul şcolii, coleg.                Profesia de educator este &ndash; fără indoială &ndash; incărcată de tensiune. Pentru a putea răspunde atator cerinţe şi a-şi adapta comportamentul unor solicitări diverse, el trebuie să fie conştient de misiunea sa, are obligaţia de a observa şi evalua, disponibilitatea de a primi sugestii, aptitudinea de a organiza şi regiza procesul de instruire.                Adesea profesorul se găseşte in situaţii conflictuale. O primă situaţie rezultă din raporturile cu părinţii şi cu instituţia şcolii. Părinţii solicită adesea o atenţie specială pentru proprii copii, profesorul e obligat să-şi distribuie imparţial atenţia tuturor elevilor. in relaţiile cu elevii, profesorul se orientează după principiul ,,stimulare şi selecţiea, iar acest lucru poate veni in contradicţie cu obligaţia de a pretinde performanţe tuturor elevilor.  Profesorii sunt puşi adesea in dificultate de două sarcini aparent diferite: pe de o parte, ei sunt responsabili de transmiterea corectă a unei cantităţi de informaţie şi verificarea asimilării acestor cunoştinţe, iar pe de altă parte, are datoria de a dezvolta ,,aptitudini criticea, strategia fiind punerea sub semnul intrebării a unor adevăruri.               Cel mai important conflict de rol este acela dintre transmiterea cunoştinţelor şi calitatea de educator a cadrului didactic. La unii predomină preocuparea pentru transmiterea de cunoştinţe, alţii sunt cu precădere preocupaţi pentru a forma.               Soluţia pentru detensionarea conflictelor este organizarea unui invăţămant educativ, articuland cele două tendinţe: educaţia fără instrucţie este imposibilă, componenta educativă stimulează şi motivează instruirea.               Profesorul este figura centrală a reformei educaţionale contemporane. El trebuie să renunţe la rolul său tradiţional şi să se transforme intr-un planificator al activităţilor de grup, intr-un facilitator al interacţiunii elevilor şi intr-un consultant. El trebuie să inveţe să-şi alieze computerul in acţiunea educativă, să facă din acesta un catalizator al interacţiunii dintre elevi. De el depinde transformarea muncii din clasă intr-o activitate agreabilă, desfăşurată intr-un mediu afectiv, cald şi securizant; are un rol important in introducerea perspectivei interdisciplinare şi răspandirea practicii predării in echipă. Doar un profesor care a reflectat asupra rolului său şi care deţine cunoştinţe <span lang="IT" style="font-family:Arial;mso-ansi-language:IT">psiho-pedagogice poate deveni protagonistul acestei reforme.