Patristica se refera la contributiile literare ale Sfintilor Parinti. Sub titlul de Parinti apostolici intra scriitorii crestini din a doua jumatate a sec. I si prima jumatate a sec. II, care au fost ucenici ai Sfintilor Apostoli ori i-au cunoscut pe acestia. Astfel, Barnaba, Clement Romanul, Ignatie Teoforul (episcop al Antiohiei), Policarp al Smirnei, Herma, Papias sunt doar cei cunoscuti, existand si o serie de anonimi, precum autorul Epistolei catre Diognet.

Literatura patristica din aceasta perioada este strans legata de scrierile Vechiului si Noului Testament, avand atat caracter catehetic (pentru crestini), cat si misionar (pentru necrestini). Pentru denumirea cuvantarilor religioase se foloseau termeni precum: predici misionare, didactice populare, exegeze si predici tematice.

Crestinismul a izvorat din traditia ebraica, dar, pe de alta parte, se va deosebi esentialmente de aceasta. Religia mozaica era una abstracta. Dumnezeul ei era reprezentat ca spirit pur. Profetii acestei religii l-au confiscat astfel pe Dumnezeu incat au considerat ca poporul evreu este poporul ales. Este de notat ca asteptarea lui Mesia devenise o predispozitie generala a constiintei iudaice, o speranta venita din straturile adanci ale fiintei. Se crease, realmente, in sanul populatiei speranta intr-un viitor apropiat in care un Salvator ii va scoate din starea deplorabila in care se aflau, le va aduce libertatea, eliberarea de exploatarea romana si posibilitatea de a se guverna ei insisi. Daca aceasta era starea generala a constiintei sau daca aceasta era starea constiintei generale a populatiei evreiesti, unii dintre carturarii sai, Philon Evreul in primul rand si, fireste, o serie de alti ganditori din scoala de la Alexandria au incercat si au si izbutit, in felul lor, punerea in relatie a religiei iudaice cu filosofiile timpului. Acest din urma fenomen se va intampla incepand cu prima jumatate a secolului I si se va accentua cu trecerea timpului. Primul moment - cel al asteptarii de catre constiinta generala - a fost implinit intr-un fel si dezmintit in altul. Implinirea a stat in venirea, considerata reala, a lui Iisus. Mantuitorul a venit ca Fiu al Domnului (al lui Dumnezeu) dar nu a raspuns asteptarilor profetilor evrei, pentru ca Iisus nu s-a reclamat doar ca salvator al "poporului ales" ci, al intregii omeniri, al oamenilor de pretutindeni, indiferent de zona geografica, religie etc. Din predicile sale au atras indeosebi atentia, pe langa ideea mentionata, si altele care se vor insera si ele, doctrinei si spiritului crestinismului. Asa, de pilda, au fost cele referitoare la posibilitatea mantuirii omului printr-o profunda transformare spirituala care insemna, de fapt, acceptarea neconditionata, dincolo de orice indoiala, a continutului si formei reprezentarilor, indemnurilor, poruncilor, ideilor din predicile christice. Aceasta transformare nu viza in niciun fel modificarea, schimbarea sau inlaturarea ordinii sociale si politice existente. Dimpotriva, una dintre porunci suna: "Da Cezarului ce este al Cezarului si lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu". Iar alta: "Nu este ucenic mai presus de invatatorul sau, nici sluga mai presus de stapanul sau". Nu ceea ce este aici pe pamant trebuie sa constituie chemarea sau interesul omului, ci Imparatia lui Dumnezeu, transcendenta vietii pamantesti; viata pamanteasca trebuie sa fie traita de catre om doar ca vale a plangerii", mijloc de mantuire, ca pedeapsa care trebuie suportata pentru ca, prin exercitiul religios, sa se poata ajunge la dobandirea lumii cerului. Deci dobandirea imparatiei cerului implica renuntarea omului la tot ceea ce este interes pamantesc. Altfel, pacatul omului este de nemantuit. Iisus a si avertizat ca el nu aduce pace, ci sabie. Una dintre ideile care au favorizat rapida raspandire a crestinismului, mai ales in mediile sarace ale populatiei, a fost cea a iubirii universale. O contributie importanta la exprimarea doctrinala a crestinismului i-a revenit apostolului Pavel. Asupritor al evreilor (in prima parte a vietii lui), cel care a "primit iluminarea pe drumul Damascului, avea sa ajunga la cateva idei care vor deveni constitutive sau referentiale ideologiei crestine din toate timpurile. Intre acestea sunt de mentionat: 1) cognoscibilitatea lui Dumnezeu prin cunoasterea operei sale; 2) ideea mantuirii de pacat prin credinta in Isus; 3) gratia, ca dar al lui Dumnezeu pentru salvarea de pacat data lui Iisus; 4) deosebirea dintre viata prin spirit si viata subordonata nevoilor corpului; 5) considerarea bisericii ca loc al adevaratei vieti a spiritului. Comunitatea religioasa exprimata prin biserica este asigurata de iubire (agape, charitas), esenta a intregii vieti crestine. Daca Sf. Pavel a "dus crestinismul in limbile pamantului", raspandindu-l, practicand un misionarism impunator, la acelasi fenomen al trecerii crestinismului in cultura altor popoare au contribuit si ceilalti evanghelisti, intre care, cum am mai subliniat, Evanghelia dupa (lui) Ioan exceleaza prin incercarea de a gasi fundamente predicilor lui Iisus. Crestinismul s-a raspandit, o buna bucata de vreme, mai ales printre saraci, acolo unde viata era grea, unde mizeria era la ea acasa si unde se spera intr-o eventuala imbunatatire a ei. Religia crestina, apostolica, a adus, pentru saraci, ideea egalitatii. In fata lui Isus si a lui Dumnezeu oamenii erau, toti, egali, indiferent de situatia lor reala, in viata pamanteasca. Saracul si bogatul, sclavul si stapanul, barbarul si grecul (sau romanul), Cezarul si robul etc. erau, toti egali si tuturor le era oferita sansa mantuirii sub conditia credintei. Aici intervine al doilea moment al constiintei, cel al constiintei de sine. Este adevarat ca si in Evangheliile sinoptice, la Pavel si Ioan indeosebi, este prezent acest al doilea moment. Insa., ca atare, deci ca un moment in care filosofia este prezenta si in care se manifesta elaborarea programatica si in raport cu variate momente ale filosofiei, aceasta se va implini prin opera "sfintilor parinti ai bisericii" a acelora care au fost astfel numiti pentru aportul lor la afirmarea crestinismului. Perioada in care ei au trait si au scris este cunoscuta sub denumirea de Patristica (de la pater = parinte, tata) si se intinde din secolul al II-lea al erei noastre pana in secolul al VIll-lea. Parintii bisericii au fost oameni instruiti, firi pasionale, multi dintre ei cunoscatori ai filosofiei grecesti, ai miscarilor culturale ale timpului pe care il traiau si, mai presus de tot, ei erau crestini devotati, hotarati sa apere crestinismul de orice atac si sa-i justifice toate dogmele si aspiratiile. Justificarea crestinismului, avuta in vedere de parintii bisericii, era una filosofica si se adresa, evident, nu paturilor sarace, inculte, nestiutoare de carte, ci potentatilor timpului si oamenilor de cultura (filosofilor, literatilor, juristilor, artistilor, oamenilor politici) cu scopul de a-i convinge ca religia crestina comporta valori in indisolubila legatura cu marile filosofii ale grecilor, cu cele care cunoscusera o larga raspandire in lumea greco-romana. Stoicismul, scepticismul, neoplatonismul au capatat transfigurari, gratie parintilor bisericii, care au convenit religiei crestine. Oricum ar fi fost, filosofia era pusa in slujba credintei pentru ca aceasta din urma sa devina comprehensibila, sa incapa in explicatii care nu resping ratiunea si argumentarea, in esenta, limbajul si instrumentele filosofiei. Patristica a trecut prin trei etape: 1) etapa apararii crestinismului impotriva gnosticilor si a adversarilor pagani. Aceasta etapa acopera secolul al II-lea al erei noastre; 2) etapa in care se constituie doctrina credintei crestine; aceasta etapa este cuprinsa intre 200 si pana. pe la 450; 3) etapa reformularii doctrinei crestine (sec.V-VIII). Reprezentantii primei etape au fost: Quadratus, Titian Sirianul, Atenagoras (din Atena), Theophilos (si Antiohia), Irineu (probabil din Smirna), Hyppolitos Tertullian (nascut la Cartagina, 160-220). Dupa cum se vede, toti apartineau, cu exceptia lui Atenagoras, lumii orientale. Acest fapt este important pentru ca arata clar ca si in privinta apararii crestinismului si a justificarii lui doctrinale prin recursul la filosofie, Orientul a implinit functia elementului declansator si, parca, a constiintei care elaborand, supravegheaza si asterne bazele unor viitoare dezvoltari. Toti au fost apologisti. Asemenea lor au fost si apologistii latini Minucius Felix Ciprianus, Lactantius. Pentru toti, crestinismul reprezinta adevarata filosofie, singura filosofie adevarata, culmea evolutiei filosofiei, implinirea necesara, previzibila, gandita a acesteia. Au existat puncte de vedere diferite referitoare la relatia dintre filosofia greaca si crestinism, unele excluzandu-se reciproc. Asa de pilda, pentru Titian, filosofii greci ar fi fost imorali, singurul adevar reprezentandu-l crestinismul. Fara sa diminuam importanta vreunuia, se pare, totusi ca in ordinea valorii ideilor, s-a distins Justinian, intre cei dintai si Tertullian, dintre cei din urma. Justin cunoaste doctrinele stoicilor, ideile peripatecilor si era informat in privinta pythagorismului. A incercat sa argumenteze ca intre crestinism si filosofia greaca exista o relatie de continuitate pe care o argumenteaza sau vrea s-o faca evidenta prin preluarea si considerarea ca adevar a ratiunii seminale imaginate de catre stoici. Din punctul sau de vedere, Dumnezeu este ratiunea din si prin care se explica toate popoarele sau genurile omului, de fapt tot ceea ce fiinteaza. Pe baza acestei idei, el considera ca Isus este primul nascut al lui Dumnezeu, iar in ordinul urmator ii aseaza pe crestini, apoi pe greci, barbari etc. Dumnezeu este considerat ca fiind necreat, etern, perfect. Actul creatiei este conceput ca avand aceeasi structura ca si in gandirea lui Philon si, in genere, a neoplatonismului. Nu Dumnezeu genereaza (el este perfect), ci el creeaza Logosul care produce o prima creatie. Logosului ii urmeaza Spiritul Sfant care este si spirit al profetiei. Cei care il au sunt profetii crestinismului, unul dintre ei considerandu-se si apologetul nostru. Cat despre om, este remarcabil ca Justinian l-a gandit ca fiind inzestrat cu libertate, altfel neputandu-se explica binele si raul. Sufletul omului a fost considerat, in traditia filosofica de natura crestina, ca fiind nemuritor. Date fiind toate acestea, nu mai apare de fel de neinteles ideea sa, dupa care crestinismul este singura doctrina si religie adevarata., constiinta legitima a tuturor doctrinelor care i-au premers sau constiinta devenita evidenta a ceea ce exista latent la filosofii greci. Lucrarile lui Irineu, Hyppolitos, Tatianus, Tertullian au un net caracter polemic, indreptat mai ales impotriva gnosticilor, si incat, pentru a-l intelege pe cei dintai, trebuie stiut ce se datoreaza celor din urma. Gnosticii au fost o secta raspandita atat in Orient cat si in Occident caracterizata prin demersul de a elabora o filosofie a crestinismului, sau, altfel zis, de a "transforma credinta in stiinta".Cuvantul gnosis inseamna cunoastere bazata. pe ratiune, control, argumente logice; in filosofia greaca, gnosis era opus lui pistis prin care se intelegea cunoasterea fara control. Gnosticii au indraznit, in timpul lor, sa rationalizeze dogmele crestine, deci sa faca rational ceea ce trecea sau era ravonal, sa faca deci un crestinism filosofic. Reprezentantii acestei miscari considerate ca un mare pericol pentru religie si biserica crestina au fost Basilide din Alexandria, Carporates din Alexandria care a folosit teoria platonica a reminiscentei pentru a demonstra natura divina si deci, superioritatea lui Isus fata de oameni, iar cel mai important dintre ei pare a fi fost Valentin care avea sa impresioneze prin vastitatea cunostintelor si ascutimea inteligentei. Lui i se datoreaza inventarea, evident filosofica, a unei fiinte vesnice, incorporate si inconceptibile careia i-a dat numele de Tata, Primul Tata, sau Mintea si Adevarul, din care provin, apoi, prin emanatie Ratiunea si Viata. Din acestea apare Omul ca natura divina si Biserica, inteleasa sub forma comunitatii vietii divine. Toate acestea comporta natura divina si alcatuiesc, impreuna, Pleroma sau viata divina perfecta. Ultimul Eon vrea sa-l detroneze pe primul si sa-i ia locul. Universul ia nastere gratie revoltei intelepciunii (Sophia), ea insasi opera unui Demiurg. Cat despre oameni, acestia erau impartiti in oameni carnali, psihici si spirituali, primii fiind destinati pierzaniei si cei din urma pot fi salvati ca urmare a eforturilor, iar ultimii sunt cei care se afla in posesia cunoasterii absolute, lor fiindu-le dat sa intre in contact, prin gnosa, cu misterele divinitatii. Intre gnostici, persanul Mani s-a impus, de asemenea, in viata spirituala a timpului sau si nu numai. Inspirandu-se din religia lui Zoroastru, Mani a recurs la admiterea a doua principii ale lumii. Proclamandu-se Paraclet el socotea ca Principiul raului (al intunericului) si al binelui (luminii) sunt nu numai contrare, ci si in lupta permanenta. Manismul a facut cariera istorica; il intalnim si in viata de toate zile1e. Biserica a condamnat gnosticismul in primul rand pentru ca reprezentantii sai schematizau si abstractizau enorm facand de nerecunoscut imaginile crestine traditionale, dogmele acestuia, caracterul concret, sensibil dat de religia crestina elaborarilor sale. Daca Fiul, de pilda, este redus la Logos etc. sigur ca, in acest caz, biserica a preferat sa pastreze imagistica si nu conceptul, prima a fost mai apropiata de intelegerea si sensibilitatea oamenilor simpli si nu numai ale acestora. Impotriva gnosticilor au reactionat Irineu si, mai ales, Tertullian. Primul sustine ca adevaratul crestinism este cel al apostolilor bisericii, ca Dumnezeu este incognoscibil si ca numai calea credintei si iubirii il poate duce pe om la adevar. El a respins ideea emanatiei, a Logosului si a Spiritului in favoarea crearii de catre Dumnezeu a Sfintei Treimi. Binele sta, dupa parerea sa, in supunerea fata de Dumnezeu si credinta in Dumnezeu, iar raul ar proveni din excesul de libertate. Tertullian a elaborat o opera vasta, variata si cu efecte durabile asupra crestinismului. A combatut vehement tot ce i se parea ca nu ar fi crestin sau ca ar contraveni crestinismului si a ajuns chiar, sa aiba un numar impresionant de adepti carora li s-a zis chiar secta "tertulliana". Spre deosebire de alti apologisti (de primii, in special) Tertullian s-a ridicat impotriva filosofiei si a tuturor incercarilor de a dovedi adevarul crestinismului prin recurs la filosofie. Pentru aceasta, Tertullian, nelinistit mereu, gata in orice clipa sa atace pentru a apara puritatea crestinismului, gandea ca filosofia duce la erori si, mai grav, ca ea este sursa de erezie, filosofii greci, patriarhi ai patriarhilor, fiind prima sursa a ereziilor. Trebuie sa observam ca Tertullian nu se inseala in aceasta privinta cu toate ca viza discreditarea filosofiei. Ca alti aplogisti, Tertullian a gandit ca, crestinismul isi are sursa sa veritabila in trampe, in credinta sufletelor "vulgare" care sunt, in esenta lor, naturale si, deci, divine. El punea deci pret pe traditia obisnuintelor si sensibilitatii comune, vazand in incercarile filosofiei tentative de denaturare a religiei crestine. Crede in realitatea corporala a lui Isus, in invierea sa, in nemurirea sufletului, in crearea lumii de catre Dumnezeu prin cuvant etc. In secolele III-IV filosofia patristica a fost reprezentata de Clement Alexandrinul, Origene (din Alexandria), elevii sai Dionisos din Alexandria, Grigorie Traumaturgul si Eusebio din Cesarea, (acestia, adepti ai lui Origene), Metodiu, Arie (intemeietorul arianismului), Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nissa etc. Sa ne oprim doar asupra operei catorva. Origene a fost, si el, un mare erudit, cunoscator profund al dialecticii, geometriei, astronomiei, matematicilor, eticii. In 553 Consiliul ecumenic l-a condamnat ca eretic (murise in 254 sau 255 in urma torturii, pe cand era in inchisoare). Aproape toti comentatorii operei sale sunt de parere ca opera lui Origene este prima mare doctrina filosofica a crestinismului. El a deosebit intre doctrina principala si cea accesorie a crestinismului si a incercat sa ateste valoarea adevarului relevat. Afirma superioritatea cunoasterii care cuprinde credinta ca dat al ei si subliniaza ca astfel, credinta devine, ea insasi, cunoastere. A sustinut spiritualitatea lui Dumnezeu (Dumnezeu nu este corp), Logosul a fost definit ca substanta a substantei, reia doctrina lui Valentin referitoare la creatie, gandeste lumea inteligibila ca model, crede si in decaderea acesteia in lumea sensibila. Sustine ideea incarnarii si pe cea a libertatii ca trasatura a omului. A crezut in valoarea educatiei si in posibilitatea omului de a se face, prin inteligenta Logos, pana la a ajunge la Dumnezeu. El a construit, intr-adevar, o antropologie crestina. Eusebio din Cesarea a fost prieten al imparatului Constantin si, cumva, arian, un mare erudit, el distingandu-se, intre altele, prin faptul ca in perioada data (sfarsitul secolului al III-lea si primele patru decenii ale secolului al IV-lea) vedea inca, in filosofia greaca una dintre cele mai mari si veritabile surse ale crestinismului. Pentru el, Platon trecea un "Moise atic", ar fi cunoscut Trinitatea divina, dar sub raport etic, acelasi Platon era apropiat, ba chiar identificat, cu Sfantul Pavel. Adevarul insa il reprezinta, pentru el, crestinismul. Vasile cel Mare (331-379) a scris impreuna cu Grigorie de Nazians, Filocalia, o antologie din creatia lui Origene, precum si o lucrare cu caracter dogmatic, exegetic, a cunoscut filosofia antica, P.7 Aristotel in special, a luptat impotriva arianismului si, in genere, a ereziilor. Sustine ideea unui Dumnezeu ca o singura substanta in trei persoane, Dumnezeu este necreat, Fiul asemenea, pentru ca provin din aceeasi esenta. Fiul este generat ca persoana, deci nu ca esenta. Grigore de Nazianz (330-389/390) s-a distins prin viziunea sa trinitarista, opozitia fata de arianism, prin modul in care a gandit imposibilitatea de a cunoaste substanta sau esenta lui Dumnezeu. Teologia lui Grigorie de Nissa (335-395), fratele lui Vasile cel Mare, este indreptata, si ea, impotriva arianismului. Si el deosebea intre credinta si cunostinte, subordonand-o pe cea din urma celei dintai. Dumnezeu este unic, perfect, o fiinta in trei persoane, lumea este creata de Dumnezeu, iar omul participa la divinitate, atributul omului constituindu-l libertatea, fara de care nu se poate vorbi nici de bine, nici de rau, nici de virtute. Intr-un discurs despre omul ideal (omul dintai) si omul empiric (omul care a savarsit pacatul). Grigorie din Nissa pune ideea apocastasieide a carei posibilitate nu se indoieste. O revenire la starea dintai a omului si a lumii era, dupa el, necesara. Apocastasia era conceputa ca una universala, omul suferind, in contextul ei, o transformare radicala. Resurectia trebuia sa fie totala. Un vis al mai multor apologisti si o speranta care ia, unori, forme crispate.

Este neindoios ca figura cea mai impunatoare a patristicii, cu toate incercarile celorlalti apologisti, a fost Aureliu Augustin, cel care face marea trecere de la meditatia cu iz obiectiv la o adanca si dureroasa interiorizare a reflectiei crestine. Aureliu Augustin - sf. Augustin, cum ii spun catolicii - s-a nascut la Tagaste, in Africa, la 354, unde a si murit, in 430. Dintre lucrarile sf. Augustin cele care s-au impus lumii religioase si filosofice (aceasta din urma ne intereseaza) au fost Contra Academicilor, Soliloqui (scrise inainte de a se crestina), Asupra liberului arbitru, Despre adevarata religie, Despre gratie si liber arbitru, Despre Trinitate, Despre doctrina crestina. Sa amintim trei lucrari de capatai care l-au propulsat pe Augustin nu numai ca figura de prim ordin printre teologi, ci si ca mare scriitor, psiholog si chiar politolog. Analiza operei sf. Augustin nu este posibila, in contextul de fata, decat sub forma abordarii generale a ideilor sale care au raport cu filosofia. Despre sf. Augustin s-a spus ca ar fi un Platon crestin, formula adevarata nu numai pentru ca in opera lui se gasesc teme si motive platonice si neoplatonice, dar si pentru ca reinnoieste spiritul crestin cu cercetarea considerata stare fundamentala, asa cum ea trecea si in opera filosofului grec. sf. Augustin a definit scopul propriilor sale cercetari ca fiind sufletul si Dumnezeu. Problematica cercetarii, pe langa scop ca element esential, este important sa se defineasca relatia dintre credinta si cercetare, aceasta tinand seama de natura preocuparilor sf. Augustin , precum si relatia dintre adevar si credinta, adevar si subiectivitate, ceea ce trimite, de fapt, la necesitatea de a rezolva chestiunea locului eu-lui in ansamblul cercetarii, deci la ceea ce priveste interioritatea. In Contra Academicilor, sf. Augustin respinge argumentele scepticilor referitoare la negarea adevarului, surprinde erori copioase ale acestora despre relatia dintre certitudine si probabilitate si demonstreaza, de fapt, ca scepticismul nu constituie o solutie valida asupra cunoasterii (cercetarii) si despre mijloacele prin care se ajunge la adevar. Contestarea existentei adevarului de catre Pyrrhon, Antioh, Aenesidem, Sextus Empiricus i s-a parut lui sf. Augustin ca o profunda cadere a spiritului in sofistica. El a demonstrat ca negarea adevarului de catre sceptici prin inlocuirea acestuia cu probabilitatea prin ale carei grade se ajunge la certitudine inseamna, ceea ce scepticii nu ajungeau sa gandeasca, recunoasterea pe ocolite a adevarului caci certitudinea considerata ca adevar vorbea chiar despre adevar sau despre aparenta adevarului. Daca nu cunoastem adevarul, rationa sf. Augustin , atunci nimic nu poate fi comparat cu el. Or, de vreme ce scepticismul admite grade de probabilitate si certitudinea ca aparenta de adevar, inseamna ca intra in contradictie cu el insusi si, prin urmare, este de nesustinut. Respingand pe acest temei scepticismul probabilist, sf. Augustin a respins, pe de alta parte, scepticismul in chiar esenta sa, asa cum a fost aceasta exprimata prin celebra idee a suspendarii judecatii (epohe). Suspendarea judecatii era legitimata de sceptici, cum se stie, prin invocarea tropilor (imperfectiunea simturilor, a naturii umane, a ratiunii etc.) si, deci, prin adoptarea indoielii in orice. Indoiala sceptica era nimicitoare pentru cunoasterea absolutista. Cu atat mai nimicitor si periculos trecea scepticismul pentru religie. Tertullian formulase principiul "credo quia absurdum est" iar sf. Augustin isi indrepta atacul impotriva scepticismului, nu pentru a legitima credinta ca absurd, ci pentru a-i gasi o explicatie care sa o puna dincolo de indoiala sceptica, nu insa in afara argumentarii rationale. Respingerea indoielii sceptice se soldeaza, la sf. Augustin, cu admiterea certitudinii pe care el o gaseste, mai intai, ca certitudine intuitiva deci ca lipsa a indoielii la nivelul unor observatii intuitive si ca proba pentru respingerea indoielii sceptice ca indoiala permanenta. Una dintre certitudini pe care se ridica, apoi, o intreaga demonstratie cu consecinte in afirmarea valorii credintei religioase, este certitudinea existentei care consta in faptul ca nimeni nu se indoieste de faptul ca exista. Daca ne indoim ca exista, aceasta dovedeste, zicea sf. Augustin, ca existand indoiala induce in acest caz si astfel, la existenta si nu la negarea existentei. Daca cineva se indoieste, scria el, atunci traieste; daca se indoieste este legat de procesele psihice ca memoria, vointa etc. deci stie ca se indoieste. Deci a te indoi inseamna a trai si a gandi. Indoiala inseamna, deci, o certitudine. Argumentele sf. Augustin referitoare la indoiala sunt premergatoare celor ale lui Descartes care scriind "dubito ergo cogito, cogito ergo sum" legitima, prin indoiala, certitudinea si eu-ul ca fiinta cugetatoare. Certitudinea o constituie, in fond, fiinta noastra cugetatoare. In privinta ultimei patristici (a doua jumatate a secolului al V-lea a doua jumatate a secolului al VIII-lea), aceasta a fost reprezentata de Nemesius, de Procopius (465-528), Enea, Zacharia (mort la 533) ultimii (sec. VI) trei faceau parte din scoala sirianii din Gaza - Leontius din Bizant (475-543) si cei care au facut cariera deosebita in teologie si filosofie crestinii, Pseudo-Dionisie Areopagitul (nu se stie exact cand a trait), sf. Maxim Confesorul (580-662), loan Damaschinul (nu se stie anul nasterii, se cunoaste ca pe la 754 cand a fost condamnat la Constanotinopole de un consiliu nu mai era in viata). Scriitorii latini Ioan Cassian (7-435), Claudius Macuertus (7-474), Marcianus Capella (scria pe la 430), si sf. Grigore cel Mare (540-604) au ilustrat, la randul lor, ultima patristica. Se poate observa, si in aceasta etapa, diferenta substantiala dintre -"contributia" Orientului si a Occidentului in elaborarile doctrinale de care s-au slujit crestinismul si biserica crestina. Cand crestinismul devine religie oficiala (1a 356, prin decizie politica si juridica), patristica se defineste ca sprijin al oficialitatii bisericesti si al puterii politice sustinute de Biserica crestina. Faptul ca patristica sfarsea in chip neplacut, cazand in mistica pura, exprima logica relatiilor ei cu ratiunea si filosofia