Originile păsărilor

Originea păsărilor încă reprezintă un subiect controversat. Cei mai mulţi biologi consideră că păsările au evoluat din

dinozaurii de pradă bipezi. Această teorie este susţinută de multe fosile descoperite în ultimii 150 de ani. Descoperirea lui Archaeopteryx, în special, a convins mulţi oameni de faptul că

păsările moderne se trag din dinozauri. Descoperit pentru prima dată în Germania, în 1860,

Archaeopteryx este una dintre cele mai importante şi mai discutate fosile descoperite. Specimenele descoperite până

acum par să dateze din Jurasic, deci de acum aproximativ 150 milioane ani, şi au furnizat primele dovezi asupra unui

animal care avea caracteristici comune atât cu păsările, cât şi cu dinozaurii. Setul complet de dinţi, coada osoasă şi cele trei gheare de la fiecare aripă demonstrează faptul că se înrudeşte

cu specii asemănătoare şopârlei, însă fosila avea pene, iar sternul era asemănător cu osul pieptului păsărilor moderne.

Înţelegerea evoluţiei păsărilor se schimbă constant, pe măsură ce sunt descoperite noi fosile. Alte animale asemănătoare

păsărilor, de aproximativ aceeaşi vechime, au fost descoperite în China, iar fosile de păsări de altă descendenţă au fost descoperite în Asia, Europa, America de Nord şi de Sud.

Teoria descendenţei păsărilor din dinozauri nu este unanim acceptată. Există biologi care consideră că primele păsări au

evoluat cu mult înainte să apară Archaeopteryx, cam în aceeaşi perioadă cu primii dinozauri, probabil din strămoşi reptilieni

patrupezi. Conform acestei teorii, multe specii de păsări au apărut şi apoi au dispărut o dată cu dinozaurii. Indiferent cum au evoluat, păsările au devenit unul dintre cele mai diverse şi mai de succes grupuri de animale de pe planetă. În prezent, se

cunosc aproape 9 700 specii de păsări, care ocupă fiecare habitat şi fiecare nişă ecologică imaginabilă.

Datorită stilurilor de viaţă extrem de diferite, păsările au o anatomie neobişnuit de diversă.

La prima vedere, cele mai multe au caracteristicile pe care

le asociem în general cu păsările: se deplasează pe două picioare, de obicei mai lungi, au aripi, corpul acoperit cu pene şi cioc (nu maxilare). Există însă şi multe diferenţe între diverse specii de păsări, cele mai multe

explicate de modul în care zboară - sau, în anumite cazuri,

de faptul că nu zboară.

Toate păsările au aceeaşi structură scheletică de bază, care diferă în funcţie de stilul lor de viaţă. Pentru că

majoritatea păsărilor trebuie să poată zbura cu uşurinţă, s-au adaptat astfel încât să îşi reducă greutatea şi să le fie

cât mai uşor să se ridice în aer. Spre deosebire de mamifere şi reptile, de exemplu, multe dintre oasele

membrelor lor sunt goale pe dinăuntru. De asemenea, păsările şi-au pierdut dinţii şi maxilarele care

îngreunează mult craniul altor animale. De obicei, craniul păsărilor este mult mai mic, în raport cu

dimensiunile corpului. Spre deosebire de rudele lor reptiliene, păsările şi-au pierdut aproape toate oasele din coadă. Dar, deşi multe păsări şi-au redus dimensiunile şi

greutatea oaselor, altele au evoluat în direcţie opusă: păsările care se scufundă, de exemplu pinguinii sau

gâştele de mare, au nevoie de un schelet puternic, care să reziste la presiunea subacvatică foarte mare.

Păsările care zboară au nevoie de muşchi puternici, care să le susţină aripile. Din acest motiv, au sternul foarte puternic, ca un suport de care să se ataşeze aceşti muşchi, dar şi ca un amortizor pentru şocurile produse în zbor. Acest os le lipseşte unora dintre păsările care nu zboară, de exemplu struţii sau păsările emu, după cum lipsea şi din scheletele fosilei de Archaeopteryx. Probabil că această pasăre primitivă nu evoluase încă până la stadiul în care să poată zbura cu adevărat. Scheletul păsărilor s-a adaptat în aşa fel încât să fie mai rigid şi mai stabil în zbor: vertebrele sunt sudate cu clavicula şi cu oasele aripilor.

Alte variaţii vizibile în scheletul păsărilor includ numărul de vertebre din zona gâtului, care diferă substanţial, în funcţie de stilul de viaţă al păsării respective. De exemplu, flamingo şi lebăda au gâtul foarte lung, ca să poată ajunge la hrana pe care o caută pe fundurile lacurilor, în schimb păsările care se hrănesc în copaci sau pe sol au de obicei gâtul foarte scurt. Ca urmare, gâtul lebedei are aproximativ 25 vertebre, în timp ce al găinii are 14, iar al papagalului doar 9. Alte păsări, de exemplu struţul sau pasărea emu, au picioare lungi şi puternice, care le permit să alerge cu viteze foarte mari.

Penele sunt o caracteristică unică a păsărilor. Mai presus de orice, ele reprezintă elementul care deosebeşte păsările de orice alte animale. Există şi alte specii care pot să zboare, să cânte, să îşi construiască un cuib, să migreze şi să depună ouă, dar numai păsările au pene. În mod obişnuit, o pasăre are între 2.000 şi 4.000 pene, dintre care 30 sau 40% sunt dispuse pe gât şi pe cap. Păsările care trăiesc în climate reci au mai multe pene: de exemplu, lebăda de tundră ajunge să aibă până la 25.000 pene.

Penele au evoluat din solzii reptilelor şi dinozaurilor. Păsările au mai multe tipuri de pene, fiecare cu structura sa specializată, care să corespundă funcţiei pe care o îndeplineşte. Aceste pene specializate au mai multe scopuri esenţiale în viaţa păsării. În special capacitatea de a zbura depinde de penele de contur şi de cele de zbor. Penele de contur sunt dispuse pe suprafaţa corpului, pe care o fac netedă şi aerodinamică, reducând astfel efectul de turbulenţă. Penele mari de zbor, dispuse pe aripi şi pe coadă, au rolul unor cârme în zbor, permiţând păsării să aibă un control aerodinamic mai bun.

Penele moi, adică puful dispus în stratul de dedesubt, îi ţin de cald păsării, pentru că reţin aerul aproape de corp, creând astfel un strat protector, care împiedică pierderea căldurii în mediul ambiant. Acelaşi lucru îl fac şi oamenii de mii de ani, când se încălzesc folosind haine şi aşternuturi de pat căptuşite cu puf. Puful are propria sa structură, cu peri foarte pufoşi şi fără o tulpină centrală a penei respective, pentru a putea reţine mai bine aerul. Majoritatea puilor de păsări sunt acoperiţi cu puf, dar, pe măsură ce înaintează în vârstă, puful este acoperit de penele de contur.

Penele sunt adesea foarte importante pentru

comportamentul păsării. Masculii multor specii au pene extrem de viu colorate, adesea

dispuse în aranjamente elaborate pe creastă sau pe coadă, folosite ca semnale

specifice în timpul ritualurilor de curtare şi împerechere.

Păunul este unul dintre cele mai binecunoscute exemple, datorită cozii sale mari, foarte frumoase,

cu un model complicat. Prin contrast, penele femelelor au

adesea culori terne, mohorâte, probabil pentru a camufla mai

bine mama şi a nu atrage atenţia prădătorilor asupra cuibului şi a

puilor.

Deşi multe alte specii, de pildă insectele sau lilecii, pot

să zboare în mod eficient, nici o altă specie nu atinge nivelul de complexitate şi varietate al

mecanismelor de zbor ale păsării.

Aria imensă de răspândire a păsărilor în lume şi

uimitoarea diversitate de stiluri de viaţă se bazează, în fond, pe capacitatea lor de a

zbura.

Zborul păsărilor este unul dintre cele mai remarcabile fenomene din lumea animală .

De obicei, păsările zboară în două moduri: bat din aripi (zbor propulsat) sau plutesc (zbor planat). Ambele stiluri de zbor se bazează pe

structura şi forma unică a aripii păsării, care a inspirat design-ul aripilor avioanelor. Zborul

propulsat este extrem de complex, iar modul în care funcţionează, de fapt, variază în funcţie de specia respectivă de pasăre. Multe păsări zboară doar pe distanţe scurte, între arbori, dar altele îşi petrec cea mai mare parte a vieţii în zbor.

Principiile de bază sunt însă aceleaşi, indiferent de specie. Când o pasăre dă din aripi şi le

coboară, creează un curent ascendent cu penele de zbor. Acesta generează, la rândul său, efectul

de ridicare a păsării, datorită formei aerodinamice a aripii, care forţează aerul pe

direcţie ascendentă, de jos în sus.

O dată ce pasărea s-a ridicat în aer, poate varia mult gradul

de accelerare şi ridicare, modificându-şi forma şi mărimea

aripii, pentru a creşte sau a diminua curentul ascendent, în

funcţie de direcţia pe care doreşte să zboare. Păsările care planează, de exemplu albatroşii,

îşi folosesc proprietăţile aerodinamice ale aripilor pentru a plana pe durate mari de timp:

o dată ce s-au ridicat în aer, aproape că nu mai au nevoie să

dea din aripi

Mecanismele de zbor ale păsărilor sunt de o diversitate uluitoare. Unele păsări care se mişcă mai lent, de pildă bâtlanii, pot să dea din aripi doar de două ori pe secundă, în timp ce altele, de exemplu pasărea-colibri, pot să dea din aripi şi de 80 de ori pe secundă. Există multe diferenţe între păsări care reflectă acest lucru: tipul de musculatură a aripii, dimensiunea inimii, viteza cu care respiră - toate acestea diferă în funcţie de caracteristicile de zbor. Forma şi mărimea aripii sunt cu precădere importante, iar raportul dintre lungimea şi lăţimea aripii este esenţial. Păsările precum porumbeii sau sturzii, care trebuie să facă în mod repetat întoarceri în unghiuri bruşte, pentru a evita prădătorii, au acest raport mai scăzut, pentru ca aripile să poată fi fluturate rapid şi să fie extrem de manevrabile. Prădătorii rapizi, de exemplu uliii, au acest raport mai ridicat, pentru a putea să zboare cu viteză mare pe durate lungi de timp, însă nu au şi agilitatea prăzii lor.

Deplasarea pe sol

Nu toate păsările pot să zboare, dar chiar şi cele care zboară îşi petrec intervale destul de mari de timp pe sol, în arbori sau înotând în apă. În general, zborul necesită cantităţi uriaşe de energie, iar cele mai multe păsări se ridică în aer doar pentru scopuri foarte precise, de exemplu pentru a-şi căuta hranei sau perechea, pentru a se pune la adăpost de prădători sau pentru a migra. Din acest motiv, cele mai multe păsări şi-au dezvoltat mecanisme eficiente de deplasare şi pentru perioadele când nu zboară.

Picioarele păsărilor sunt foarte bine proiectate pentru stilul de viaţă al speciei respective. Păsările care stau în arbori, de exemplu mierla, au picioare suple, cu degete

lungi, care să poată apuca ramura pe care stau, iar picioarele au o musculatură puternică, pentru ca pasărea

să poată sări cu uşurinţă de pe o creangă pe alta.

Multe specii de păsări de apă, de exemplu bâtlanul, au picioare foarte lungi, care le ajută să intre în apă adâncă, unde îşi găsesc mai uşor hrana. Multe dintre aceste specii au degetele de la picioare mai lungi sau unite printr-ohmembrană, pentru a nu se scufunda în noroi sau în nisip.

Păsările care înoată, de exemplu raţa, gâsca şi lebăda, au picioare late, cu degetele unite printr-o membrană care să le propulseze în apă când înoată. Această structură a labei piciorului este folosită şi pe post de 'frână', pentru ca pasărea să poată ameriza cu uşurinţă. Cele mai impresionante picioare le au speciile precum struţul şi emu, care nu pot zbura, dar pot să alerge foarte rapid, având picioare cu o musculatură deosebit de puternică.

Păsările care nu zboară deloc au adesea un aspect greoi şi chiar se mişcă mai dificil pe uscat, însă acesta nu este neapărat un lucru rău. Pinguinii, care par lipsiţi de eleganţă pe uscat, se deplasează foarte eficient prin mers şi consumă mult mai puţină energie decât alte specii. Nu toate păsările nezburătoare sunt la fel de norocoase. Multe trăiesc în locuri unde nu au nici un fel de duşmani naturali, ca urmare foarte rar au nevoie să scape dintr-o situaţie dificilă zburând sau alergând. Există două exemple remarcabile în acest sens: pasărea kiwi şi papagalul kakapo, trăiesc ambele în Noua Zeelandă, unde absenţa prădătorilor le-a îngăduit să ducă timp de milenii o viaţă sedentară. Din păcate, ambele specii au avut mult de suferit o dată cu apariţia omului în habitatul lor natural, pentru că acesta, pe lângă acţiunile sale directe, a introdus în plus aici câinii, pisicile şi vulpile - vânători abili.

Simţurile Păsările sunt dotate cu aceleaşi cinci simţuri ca

majoritatea mamiferelor, însă importanţa fiecărui simţ diferă mult.

În special văzul este foarte bine dezvoltat la majoritatea speciilor de păsări, în special la cele

care vânează hrana pe care o văd.

Evident, expresia "ochi de şoim" nu este deloc o exagerare. Ochii păsărilor sunt mult mai mari decât cei ai omului. Chiar şi ochişorii graurului reprezintă aproximativ 15% din greutatea totală a capului, în timp ce ochii omului nu reprezintă mai mult de 1%. Păsările de pradă, de exemplu bufniţele, au simţul văzului extrem de bine dezvoltat şi îşi pot găsi hrana atât pe timp de zi, cât şi pe timp de noapte.

Anumite păsări au văzul extrem de dezvoltat, în special speciile de pradă, de exemplu bufniţele sau uliii, care trebuie să localizeze prada în mişcare rapidă, adesea de la mari distanţe. Ochii unei bufniţe reprezintă până la 5% din greutatea întregului organism, la anumite specii, fiind extrem de bine adaptaţi pentru a repera prada atât ziua, ş noaptea, folosind aceeaşi vedere binoculară ca şi mamiferele. Bufniţele văd de o sută de ori mai bine decât omul, în întuneric, iar anumite specii văd mult mai bine decât noi şi la lumina zilei. Multe alte păsări au însă văzul extrem de bine dezvoltat: rândunica şi lăstunul pot să prindă insecte minuscule, care se mişcă rapid prin aer.

 

Păsările au şi alte simţuri bine dezvoltate. Multe au auzul bine dezvoltat, în ciuda faptului că pavilionul urechii nu este vizibil la majoritatea speciilor. Bufniţele au un auz extrem de bine dezvoltat, căci pot să localizeze un şoarece în beznă deplină, numai după zgomot, chiar de la o distanţă de câţiva zeci de metri. Alte păsări pot să repereze după sunet prada aflată sub pământ, de exemplu gândacii sau râmele. Există păsări cu un simţ olfactiv foarte bine dezvoltat, în special cele care se hrănesc cu cadavre. Anumite păsări marine se folosesc de miros pentru a-şi găsi prada, spaţiul propice pentru cuib sau chiar perechea.

ReproducereaAlegerea perechii

 

Selectarea perechii este unul dintre cele mai remarcabile elemente ale comportamentului păsărilor. Femelele multor specii sunt extrem de selective în ceea ce priveşte alegerea unui mascul cu care să se împerecheze, iar masculii şi-au dezvoltat o uimitoare diversitate de metode pentru a-şi impresiona potenţiala pereche.  În timpul sezonului de împerechere, foarte clar delimitat în timp, masculii celor mai multe specii fac eforturi uriaşe pentru a atrage atenţia femelelor. Multe specii se adună în număr mare în anumite zone, unde se întrec aprig pentru a câştiga atenţia unei femele potrivite. Cele două simţuri principale ale păsărilor, văzul şi auzul, sunt ambele extrem de importante în cadrul ritualurilor de curtare şi împerechere. Păsările cântătoare, de pildă sturzii sau privighetorile, folosesc un cântec individual, propriu, pentru a-şi marca teritoriul şi pentru a-şi atrage perechea. Femelele răspund în mod diferit la aceste cântece. Unele sunt atrase de un cântec intonat cu putere, altele sunt atrase de durata melodiei sau de variaţiile melodice specifice unui anumit mascul.

Masculii multor specii de păsări sunt extrem de viu coloraţi şi au aranjamente complexe de pene. Cu cât este mai viu colorat sau mai pronunţat penajul masculului, cu atât acesta devine mai atrăgător pentru femele. Anumite specii, de pildă pasărea paradisului, se atârnă de ramurile copacilor pentru a-şi expune penajul spectaculos. Multe specii însă se bazează pe strategii mai sofisticate, de pildă mişcări complexe în cadrul ritualului de curtare.

Masculii anumitor specii, cum ar fi pasărea ţesător, îşi construiesc cuiburi foarte complicate pentru a impresiona femela cu abilitatea de a-i oferi un adăpost. Există chiar specii care decorează cuibul cu flori, fructe şi diverse obiecte viu colorate. Alţi masculi construiesc, pur şi simplu, mai multe cuiburi, pentru a-şi demonstra priceperea în 'treburile casnice'. Există specii la care masculul ajunge să construiască până la 12 sau chiar mai multe cuiburi o dată.  

Cuibul

Spre deosebire de rudele lor reptiliene, care adesea nasc pui vii, toate speciile de păsări depun ouă. Deşi oul pare foarte fragil,

forma sa ovală îi conferă putere, astfel încât oul poate suporta o presiune considerabilă fără a se sparge. Pentru că ouăle sunt grele

şi deci dificil de cărat, femela le depune de îndată ce au fost fertilizate, aproape întotdeauna într-un cuib menit să protejeze oul

de prădători şi să îi ţină cald pe durata dezvoltării embrionului. Diverse specii de păsări depun un număr diferit de ouă. De obicei,

pinguinii depun un singur ou, în timp ce piţigoii pot să depună şi 18 sau 19 ouă.

Construirea cuibului este

una dintre cele mai mari reuşite de design şi inginerie din lumea animală.

Există o diversitate remarcabilă în modul de construire a cuibului de către diferite specii. Unele construiesc cuiburi mici, ascunse atât de

bine, încât până şi cel mai hotărât prădător abia le poate găsi.

Lebedele îşi construiesc cuiburi de peste 1 metru în diametru, dar există în Africa pasărea cap-de-ciocan care îşi construieşte un cuib

imens, ca un dom, care poate cântăi până la 50 kg şi a cărui construcţie durează câteva săptămâni.

Păsările folosesc o largă diversitate de materiale pentru a-şi construi cuibul. Unele specii folosesc ramuri şi crenguţe pentru cuibul cel mai

familiar nouă ca model, pe care îl vedem adesea în grădini şi arbori. Altele însă folosesc multe alte materiale, de la pene, lut, muşchi şi licheni până la materiale confecţionate de om, cum ar fi folia de staniol. Lăstunii cu-cuib-comestibil din sud-estul Asiei îşi construiesc cuiburile în întregime

din propria salivă, lipindu-le de partea superioară a pereţilor unor peşteri. Nu toate păsările îşi construiesc cuibul. Cucul, în special, foloseşte cuibul

altor păsări în loc să şi-l construiască pe al său. Femela cucului zboară într-un cuib care i se pare potrivit, aruncă un ou al mamei-gazdă şi

depune un ou al său, care are aproximativ aceeaşi culoare şi mărime. Pinguinul imperial nu îşi face nici el cuib, ci depune un singur ou direct în

zăpadă, apoi îl cloceşte doar cu căldura propriului său corp.

Puii şi creşterea lor

 

După ce ouăle sunt depuse în cuib, sunt clocite fie de către unul, fie de către ambii părinţi, care se aşează direct pe ouă pentru a le menţine la temperatura ideală pentru dezvoltarea embrionului. Timpul de clocire diferă enorm de la o specie la alta. Există pui care ies din ou după numai 11 zile, în timp ce alte specii, de pildă pinguinul imperial, îşi clocesc ouăle până la 60 de zile. Când sunt gata să iasă din ou, puii celor mai multe specii de păsări sparg coaja oului din interior, cu ciocul. Puii din acelaşi cuib pot ieşi din ouă în aceeaşi zi, sau la interval de câteva zile, în funcţie de specie. Părinţii au grijă ca hrana să fie împărţită în mod egal între toţi puii. 

După ce puii au ieşit din ou, depind foarte mult de părinţii care le asigură hrana şi căldura necesară pentru supravieţuire, până când se fac suficient de mari ca să îşi poarte singuri de grijă. De obicei, un părinte rămâne cu puii, în timp ce celălalt caută hrană.  

Adesea între pui există o competiţie susţinută pentru atenţia părinţilor, iar cei mai mari devin de multe ori dominatori şi lacomi, în detrimentul fraţilor mai mici. La anumite specii, cum ar fi rosella australiană, părinţii au grijă să compenseze acest aspect, asigurându-se că toţi puii primesc raţii egale de hrană.  

Anumite păsări ajung să îşi crească puii lor, dar şi pe ai altor specii. Cel mai celebru exemplu este cucul, care parazitează alte cuiburi, dar mai există şi alte specii care nu îşi construiesc propriul cuib, de pildă mierla vacii, o specie care trăieşte în America.  

  

Cum trăiesc?Hrănirea

Tipul de hrănire diferă de la o specie la alta, pentru a corespunde diversităii incredibile de habitate şi stiluri de viaţă din lumea păsărilor. Păsările mănâncă orice, de la insecte până la mamifere şi peşte. Anumite specii, de exemplu vulturii, se hrănesc în special cu cadavrele altor animale. Datorită acestui regim alimentar variat, păsările s-au adaptat astfel încât să îşi poată prinde şi consuma cât mai uşor hrana. În special ciocul păsărilor diferă foarte mult ca mărime, formă şi forţă, în funcţie de regimul alimentar al speciei respective.

Există păsări precum ciorile al căror cioc este destinat unor scopuri relativ generale, căci specia respectivă este omnivoră, deci forma ciocului îi permite să mănânce orice, de la fructe şi seminţe la insecte, peşte, cadavre de animale sau mici mamifere. Păsările mici, care se hrănesc cu seminţe, au ciocul scurt, gros şi conic, pentru a putea sparge cu el seminţele şi nucile sau alunele pe care le consumă. Păsările de pradă carnivore, de pildă uliul sau bufniţa, au ciocul ascuţit şi încovoiat, ca să poată sfâşia cu el carnea. Speciile care se hrănesc cu peşte, de exemplu bâtlanul sau barza, au ciocul lung şi ascuţit, ca să poată prinde uşor peştele. Multe specii de raţe şi gâşte au ciocul plat, ca să poată filtra algele şi micile nevertebrate din apa lacurilor şi bălţilor unde trăiesc.  

Câteva dintre aceste forme de adaptare sunt cu adevărat neobişnuite. Pasărea-colibri are un cioc foarte lung şi zvelt, dar şi o limbă foarte lungă, cu care poate sonda în interiorul cupelor de flori, în căutarea nectarului. Flamingo, care se hrăneşte în apă stând cu capul întors invers, în jos, are partea inferioară a ciocului mult mai mare decât cea superioară, adică exact invers decât în mod obişnuit. Ciocul enorm al pelicanului şi punga uriaşă din gâtul său alcătuiesc o plasă de pescuit extrem de eficientă. Probabil cea mai izbitoare formă de adaptare o putem vedea în cazul tucanului, care are un cioc uriaş, viu colorat, în formă de foarfecă, pentru a putea tăia cu el fructele cu care se hrăneşte.

Migraţia Migraţia păsărilor este un fenomen remarcabil, întâlnit în cazul a sute de specii din întreaga lume. Multe specii de păsări din regiunile temperate şi tropicale îşi petrec viaţa aproximativ în acelaşi habitat, însă altele migrează pe distanţe foarte mari, în funcţie de schimbarea anotimpurilor.  

 

De ce migrează anumite păsări? Răspunsul ni-l oferă sursele de hrană.

Păsările care trăiesc în zonele mai calde, din preajma Ecuatorului, îşi pot găsi hrana în tot timpul anului, însă aici ziua este mult mai scurtă, ajungând la numai 12 ore chiar

pe linia Ecuatorului. Pentru că majoritatea speciilor de păsări îşi reperează hrana folosindu-şi văzul, durata scurtă a zilei limitează perioada în care se pot hrăni, iar aceasta poate fi o problemă foarte mare în special pentru părinţii care încearcă să

adune hrană pentru puii lor înfometaţi. Deplasându-se către nord sau către sud, înspre zone cu climă mai caldă, păsările migratoare se asigură că pot găsi hrană pe tot

parcursul anului, profitând în acelaşi timp de zilele mai lungi din zonele mai apropiate de poli.

 

Există diverse specii de păsări care migrează, străbătând uneori mii de kilometri. Cea mai impresionantă specie migratoare este rândunica arctică. Aceasta îşi fac cuibul la nord de Cercul Arctic, însă migrează 17.600 km spre sud, când vara nordică se transformă în iarnă. Multe specii de raţe, gâşte şi lebede migrează spre sud, din regiunile arctice spre Europa, Asia şi America de Nord, în timpul iernii, revenind în regiunile nordice primăvara, pentru a se înmulţi. Chiar şi păsările foarte mici precum pasărea-colibri migrează. Pasărea-colibri cu gâtul roşu migrează 800 km, de pe coastele sudice ale Americii de Nord până în Peninsula Yucatan din Mexic, unde se hrăneşte cu flori în timpul lunilor mai reci, de iarnă.  Mecanismele care declanşează migraţia păsărilor nu sunt încă pe deplin înţelese de oamenii de ştiinţă, deşi durata zilei, direcţia vântului şi modificările hormonale par să fie elemente determinante esenţiale. De asemenea, nu se ştie încă sigur cum îşi găsesc drumul înapoi spre casă păsările care migrează pe distanţe foarte mari. Anumite studii sugerează că aceste specii se ghidează după soare şi după stele, precum şi după anumite detalii ale peisajului. Alte specii se pare că folosesc câmpul magnetic al Pământului, care le ajută să îşi găsească drumul atunci când zboară pe deasupra unui peisaj foarte monoton sau pe deasupra oceanului.

Zone şi habitate

Fapt unic în lumea animală, păsările au colonizat fiecare regiune a Pământului. Anumite specii, precum egreta, trăiesc pe toate continentele, cu excepţia Antarcticii. Folosindu-se de remarcabila lor abilitate în zbor, precum şi de uimitoarele caracteristici ale penelor, care asigură o excelentă reglare termică, aceste păsări au găsit o soluţie pentru a trăi efectiv în cele mai îndepărtate regiuni de pe planetă.  Puţine animale s-au adaptat să trăiască tot anul în regiunile polare, însă există specii de păsări care au reuşit. În emisfera nordică, bufniţa de zăpadă, ptarmiganul şi corbul se numără printre locuitorii permanenţi ai regiunilor arctice şi sub-arctice. În emisfera sudică, 35 specii de păsări trăiesc în regiunea antarctică, într-un anumit moment al anului, iar pinguinii trăiesc pe ţărmurile Antarcticii tot anul, deşi numai pinguinul imperial poate supravieţui iernilor pe banchiză. Pe de altă parte, multe specii de păsări trăiesc şi în regiunile aride de deşert, fie ca vizitatori temporari, fie ca locuitori permanenţi.

Marea majoritate a păsărilor trăiesc în zone temperate şi tropicale, în principal datorită faptului că aici găsesc hrană în cantităţi mai mari, iar temperatura mai stabilă le permite să îşi crească puii mult mai uşor. În aceste regiuni, păsările au ocupat toate tipurile imaginabile de medii, toate nişele ecologice existente în păduri tropicale, păduri temperate, coaste nisipoase şi, desigur, oraşe, unde s-au adaptat în mod impresionant, mai bine decât orice alt grup de animale. Mulţi dintre noi am văzut porumbei, vrăbii şi zeci de alte specii foarte comune în mediul urban, însă puţini au văzut şoimii călători care au ajuns acum să aibă cuiburi în marile oraşe din întreaga lume.  Fără restricţii, păsările au început să se extindă nu doar în toate direcţiile, pe planetă, ci şi "în sus". Există păsări care zboară la 7.900 metri, iar multe specii de păsări trăiesc la altitudini unde nu ar rezista nici cea mai viguroasă specie de uscat. Cocoşul de zăpadă himalayan a fost văzut construindu-şi cuib la 4.500 metri altitudine.

Clasificare

Clasificarea păsărilor este un subiect extrem de complex şi de controversat. Cei mai mulţi biologi sunt de acord că există aproximativ 9.700 specii de păsări, toate aparţinând ordinului Aves. Încă nu se ştie însă sigur în ce mod se înrudesc aceste specii între ele. Timp de mai multe secole, oamenii de ştiinţă au folosit caracteristicile interne şi externe ale păsărilor pentru a le clasifica şi grupa în funcţie de structura scheletului, forma ciocului, forma, mărimea şi culoarea corpului, precum şi alte caracteristici fizice vizibile. Această metodă s-a dovedit însă a nu fi întotdeauna de încredere. Comparaţia fizică a unor specii cu aspect similar din Europa şi Australia, de exemplu, ar rezulta în clasificarea acestora ca membri ai aceleiaşi familii, în ciuda faptului că speciile respective fac parte din familii complet diferite. Pe de altă parte, este valabilă şi situaţia inversă, în care păsări care nu seamănă deloc sunt, de fapt, membre ale aceleiaşi familii.  

Majoritatea informaţiilor actuale referitoare la clasificarea păsărilor provin din studierea ADN-ului, care poate fi utilizată pentru a determina

relaţia dintre diverse specii cu mult mai mare exactitate decât caracteristicile morfologice. Deşi testele cu ADN au furnizat şi anumite surprize, de multe ori au confirmat ceea ce oamenii de ştiinţă bănuiau

deja.  

La ora actuală, cele mai multe autorităţi în domeniu sunt de acord că există între 25 şi 30 ordine de păsări, care conţin aproximativ 148 familii. Există surse care împart aceste ordine în două (uneori trei!) superordine: Paleognathae (‘maxilare vechi’), şi Neognathae (‘maxilare noi’). Între Paleognathae se numără struţul, emu, pasărea kiwi, iar toate celelalte specii se încadrează în Neognathae.  

Cel mai numeros ordin din lumea păsărilor este de departe ordinul Passeriforme,

ordinul păsărilor care se caţără în copaci. Aici sunt incluse peste 5.000 specii, adică mai bine de jumătate din toate speciile de păsări cunoscute.Între acestea se numără

pitulicea, codobatura, rândunica, ciocârlia şi multe alte specii cunoscute.

Alte ordine importante sunt :

Anseriforme (raţele, lebedele şi gâştele),

Apodiforme (păsările-colibri),

Ciconiiforme (berzele),

Columbiforme (turturelele şi porumbeii),

Coraciiforme (pescăruşii),

Falconiforme (păsările diurne de pradă),

Galliforme (păsările de curte),

Pelecaniforme (pelicanii),

Psittaciformes (papagalii),

Sphenisciformes (pinguinii) şi Strigiformes (bufniţele).

America Centrală şi de Sud

America de Nord

Europa

Africa

Africa

Asia

Australia

Noua Zeelandă

Păsările în pericol

Păsările sunt ameninţate de multe pericole. Ca în cazul tuturor animalelor, supravieţuirea lor depinde integral de mediul în care trăiesc. Sunt foarte sensibile la schimbările din ecosistemul lor. Chiar şi deteriorări minore ale mediului lor pot avea urmări catastrofice asupra populaţiei de păsări. Cea mai dramatică exemplificare a acestei sensibilităţi este pasărea dodo, o pasăre nezburătoare. A fost văzută pentru prima dată pe insula Mauritius în jurul anului 1600, dar specia a dispărut complet, din cauza influenţei omului, după numai 80 de ani. Deşi aceste păsări au fost vânate de marinari, pentru hrană, principala cauză a dispariţiei speciei a fost distrugerea pădurilor în care locuiau, în combinaţie cu introducerea pe insulă a unor specii noi - şobolani, porci şi pisici - care au distrus cuiburile de dodo.

Poluarea este un alt factor major de risc pentru populaţiile de păsări. Insecticidele, în special, reprezintă o problemă gravă: multe specii de păsări se

hrănesc cu insecte, iar diminuarea populaţiilor de insecte le afectează în mod direct numărul. Efectele toxice ale acestor substanţe chimice pot ucide în mod direct sau

pot avea efecte secundare, ca de pildă subţierea coajei oului. Ca urmare, şi alte specii de păsări au de suferit, în special cele care se hrănesc cu păsări mai mici, de

exemplu vulturul sau uliul. Diminuarea populaţiei de şoimi călători în anii 1960 şi 1970 se pare că a fost rezultatul direct al otrăvirii păsărilor cu DDT. Şi petele de

petrol provoacă pagube imense în rândul populaţiei de păsări, năclăindu-le penele şi otrăvindu-le. Asemenea accidente ecologice au declanşat scăderea dramatică a

numărului de păsări marine.

Realizat de : institutor Cosma Mirela Şc. Gen."Lucian Blaga "Deva