Dintre obiceiurile nelegate de date fixe ne vom opri doar asupra paparudelor, scaloianului si asupra obiceiurilor de sfîrsit de secerat.Paparudele sînt amintite sub numele de „papaluga" de Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei:„Vara, cînd seceta amenintă semănăturile, tăranii din Moldova îmbracă o fetită care nu a împlinit zece ani cu o cămasă făcută din foi de arbori si alte ierburi; băietii si fetele de aceeasi vîrstă se tin după ea si ocolesc toată vecinătatea jucînd si cîntînd, iar Cand le întîmpină o bătrînă, aceasta trebuie să o stropească cu apă rece. Cîntecul este cam asa: «Papaluga, coboară din cer si deschide portile, dă drumul ploilor ca să crească grînele, gnu1' meiul etc.»". Si numele de „papalugă" poate fi întîlnit în Ńinutul Târnavelor si azi. In general însă, obiceiul era cunoscut sub numele de Paparudă în Oltenia, Muntenia si Moldova. In Hunedoara i se spunea „băbărută" sau „mămărută", iar copilului îmbrăcat în frunze, căci aici se îmbracă un băiat, si nu o fată, i se spunea „bloj", ca si personajului travestit care însoteste, de Anul Nou, Turca.Paparudele se făceau în anumite locuri, de pildă la Macin, Dobrogea, a treia joi sau a treia duminică după Paste. Obiceiul ar fi fost deci mai mult legat de o anumită zi a anului si, poate, chiar de un anumit ciclu. Asemănările dintre Paparudă si tînarul îmbrăcat în frunze verzi de Sîngeorz, obicei răspîndit i cîmpia Transilvaniei, sînt evidente.Pînă la disparitia sa, cu cîteva decenii înainte, obiceiul o avea o dată fixă. De cîte ori, spre sfîrsitul primăverii , se anunta ca vara va fi secetă mai îndelungată, se aduna un grup de tinere fete dintre care una sau două se dezbrăcau in pielea goală si îsi acopereau trupul, de la brîu în jos, cu frunze verzi de copac, de salcie, de arin si porneau prin sat cîntînd, jucînd si bătînd din palme. Cînd trec oamenii din fiecare gospodărie ieseau la poartă ii stropeau paparudele cu apă.Stropitul cu apă este o actiune obisnuită în cadrul obiceiurilor legate de agricultură, în general menită să aducă rodirea. în cazul nostru, are menirea de a ajuta rodirea prin provocarea ploii.^----Cjntecul paparudelor era o incantaŃie pentru ploaie.

„Paparudă, rudă / Ia iesi de ne udă / Cu găleata leata, / Peste toată gloata, / Să sunăm cheiŃele, / Să curăploiŃele. / Să dăm cu ulciorul, / Să despicăm ceriul. / Cînd oi da cu sapa, / Să cură ca apa. / Cînd oi dacu plugul, / Să cură ca untu. / Untu duduind, / Laptele urcînd, / Crească-s grînele / Ca prăjinile. / Darăoarzele, / Cît rogoazele. / Dară meiele, / Cît bordeiele. / Dară porumbu / Cît măr dă sorbu. / Găinioutoare / Vara prăsitoare, / Oile lînoase, / Vacile lăptoase, / Porcii unturosi. / Păpădie, die, / Zi mă-ti săvie, / De la băcănie, / Cu struguri din vie, / Stăpîna să trăiască, / Să le stăpînească, / Spor si berechet, / La anu si la mulŃi ani!".Fată de variantele obisnuite care se rezumă la simpla mcantaŃie pentru ploaie si cer rodirea griului si a porumbului, varianta cîntată este o adevărată urare de belsug general Pentru gospodăria sătească. Ea ne aminteste de urările de Anul Nou.

Scaloianul, Caloianul sau Ienele este tot un obicei de invocare a ploii care se practica pînă de curînd în Oltenia, Muntenia, Moldova si Dobrogea în timp de secetă, de către cete de copii. De data aceasta, desfăsurarea obiceiului se concentrează în jurul unui obiect precis, o păpusă de lut Cînd este secetă se adună un grup de copii, băieŃi si fete, care se duc la gîrlă pentru a lua humă ca să

facă păpusa. Se foloseste humă pentru că celălalt pămînt crapă, pe cînd huma se poate frămînta ca o cocă amănuntul este local, în alte sate, unde pămîntul este argilos, se foloseste argila, n.a.]. Păpusa de pămînt se cheamă lene, se spune «facem Ienele». Huma se pune pe o scîndură si i se dă formă, i se face cap rotund, trup, mîini, picioare. I se sculptează nasul, gura, ochii etc. Mîinile i se asază pe piept, ca la mort. I se fac si degete. De jur împrejurul păpusii se pun apoi flori. Se pun flori si pe P'ept. Pe piept se pune si o lumînare si, alături, alte două luminări. La cap i se pune o cruce. Cînd Ienele este gata, fetele încep să plîngă si să-1 bocească. De obicei, se face de cu Seară, de sîmbătă seara, de pildă, si duminica este dus cu alai de înmormîntare si aruncat în apă. Uneori, pregătirile se ac cu o săptămînă înainte. I se fac si servetele si imbrăcăminte.Inmormantarea se face dupa randuiala normala, iar un copil joaca rolul preotului.El era lasat sa pluteasca pe apa impodobit cu lumanari aprinse. De-a lungul drumului străbătut de convoiul cu Scaloianul, copiii erau stropiŃi cu apă. în locurile unde nu există rîu sau lac, Scaloianul era dus la o fîntînă, udat cu apă si îngropat lîngă fîntînă.Ca si la înmormîntările tradiŃionale reale, după îngroparea Scaloianului se făcea pomană. Desi ritualul era practicat efectiv numai de copii, la desfăsurarea lui lua parte întreaga colectivitate. In

Moldova, comuna Feresti, Iasi, Scaloianul se cheamă „chelosag", iar în Vrancea, „momîie". Ovariantă a acestui obicei este Muma ploii sau MumuliŃa ploii, întîlnită în Oltenia si în Făgăras, ceea ce ne arată că, sub această formă, obiceiul a putut avea altădată o răspîndire mult mai mare.în Oltenia, obiectele ritului erau două sau mai multe păpusi de lut reprezentînd Muma ploii si Tata soarelui. La Veresti, Amaradia, în apropiere de Craiova, păpusile le făceau copiii între 10 si 12 ani. Cînd nu ploua, se omora Tata soarelui si se lăsa Muma ploii. Cînd ploua prea mult, dimpotrivă, se omora Muma ploii. Uciderea se făcea prin sfărîmarea păpusii.De altfel, în locurile unde Muma ploii apărea singură, ea se identifica cu Scaloianul si pare săfie o variantă cu alt nume. Si cîntecele cîntate pentru Muma ploii par doar variante ale cînteceior de Scaloian.