UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE

BIOLOGIE

REFERAT LA ORNITOLOGIE

Mȕk RAMONA Georgiana

PERUȘI

FAMILIA: PSITTACIDAE

SUBFAMILIA: PSITTACINAE

TRIB: PLATYCERCINI

GEN: MELOPSITTACUS

SPECIA: MELOPSITTACUS UNDULATUS

Perușul (Melopsittacus undulatus) este un papagal de talie mică, ce aparține tribului de papagali cu coadă lungă (Platycercini), câteodată considerat o subfamilie (Platycercinae). Este singura specie din genul de origine australiană Melopsittacus și uneori izolată în propriul trib, Melopsittacini, deși este probabil strâns înrudită cu Pezoporus si Neophema. Perușul se găsește prin părțile uscate ale Australiei și a supraviețuit timp de cinci milioane de ani în condițiile dure ale acelui continent.

MELOPSITTACUS UNDULATUS – Habitatul natural al perușilor.

ISTORIA NUMELUI

Termenul englezesc pentru peruș este budgie, denumirea care derivă din aborigenul Betcherrygah, care înseamnă bun de mâncat (good meal), acest nume fiindu-i atribuit din cauza că această mică pasăre era considerată de aborigeni o adevarată delicatesă. Alte denumiri sub care mai poate fi întalnit ar include: “pasărea australiană a iubirii ” , ” papagalul zig-zag “. De regulă numele păsărilor și animalelor au o denumire adicenta, în limba latină , care este de fapt denumirea științifica a respectivului. Acest sistem internațional de nomenclatura a păsărilor a fost realizat în limba latină în secolul al 18 lea de către Karl Linne, naturalistul suedez. El se bazează în principal ca fiecare specie de plantă sau de animal are un nume unic, alcătuit din două părti (1. nume generic , 2 nume specific), în cadrul fiecărui gen existând un număr de specii , individualizate de un nume propriu. În prezent nu mai pot apărea confuzii la denumire pentru că sistemul a fost recunoscut la scară internațională. Denumirea științifică a perușului este Melopsittacus undulates și provine de la cuvintele melos (grec.)   melodie, psittacus (grec.) papagal și undulates (lat.) ondulat.

2

ISTORIA PERUȘULUI

Din cercetările paleontologilor reiese că perușul de astăzi are înaintași preistorici, el evoluând din dinozauri, fiind urmașul comun al reptilelor și pasărilor. Motivul acestei concluzii este acela că solzii la reptile și penele la păsări se formează subcutanat. Mai mult, atunci când penele ies în întregime de sub piele sunt moarte și înceteaza să mai crească, dar amândouă (pene și solzi) rămân prinse în foliculi sub piele. Se presupune că urmașul comun al reptilelor și păsărilor este o creatura preistorica care a trait aproximativ acum 4 milioane de ani în urma și se numea Archaeopterix. Aceasta este prima fosilă descoperită care prezintă atât solzi cât și pene, penele creșteau pe partea inferioară și pe coadă iar picioarele din față se asemănau cu niste aripi în formare. Archaeopterix nu zbura. Australia, Africa, America de Sud, India și Antarctica erau unite formând un singur continent. Aproximativ acum 100 milioane de ani acesta s-au rupt, continentele separându-se și migrând spre actuala lor poziție. Cu 15 milioane de ani în urma Australia era acoperită de păduri iar în interiorul ei existau mari interioare. În jurul acestei date clima a început să se schimbe încet, pădurile au murit lăsând în urma lor deșert iar mările interioare au secat, rămânând imense depresiuni. Aceste date sunt oferite de Muzeul National Australian Sydney care a demonstrat că perușul și papagalul de noapte, în urma testelor ADN, au strămoși comuni. Perușul sălbatic, în trecut era posibil să fi fost mult mai mare decât este in prezent. S-ar putea să fi avut resurse de hrană constante și abundente, nu trebuia să zboare pe distanțe lungi pentru procurarea hranei așa cum o face în zilele noastre iar clima era mai temperată, cu temperaturi mai puțin ostile și surse mai multe de apă. La sfârșitul secolului trecut s-a descoperit o peștera în sudul Australiei în care a trait o specie de lilieci carnivori care consumau un numar mare de peruși. Evident că acești lilieci își aduceau hrana în peștera, unde își hrăneau puii. În tot acest proces, numeroase porțiuni din corpul perușilor au căzut pe jos și s-au fosilizat. Perușii fosilizați datează de aproximativ 4 milioane de ani. Această descoperire a arătat că perușul sălbatic a rămas aproape neschimbat în această perioadă. Perușul este un adevarat supraviețuitor, fiind capabil să zboare și să părăsească cuibul după 4 săptămâni de viață. Din informațiile de mai sus despre peruș, se observă că evoluția acestuia a rămas aproape neschimbată pe parcursul ultimilor 4 milioane de ani. Toate exemplarele domesticite păstreaza gene originale de la perușul sălbatic. Când ai 4 milioane de ani de genetică stabilă care lucrează împotriva ta, este de înțeles de ce la perușii de expoziții(concursuri de frumusețe) este mai greu să îmbunătățești anumite standarde. Indiferet cât de bun și experimentat este crescatorul, în fiecare sezon apar câteva exemplare care se aseamănă izbitor cu rudele lor din sălbăticie.

3

ORIGINEA ȘI ANATOMIA PERUȘILOR

În habitatul natural, din Australia, aceștia trăiesc în grupuri mari, în cârduri de câte 20 până la 100 de indivizi. Dimineața și seara zboară către sursele de apă și hrană, iar după-amiaza, când atmosfera australiană se încinge din cauza căldurii insuportabile, ei se retrag la umbra arborilor specifici zonei. În scorburile acestor copaci își fac perușii cuiburile. Femela depune între 4-6 ouă de culoare albă, pe care le îngrijește împreună cu masculul, atât în perioada de clozire, cât și după ieșirea puilor din ouă. Grija lor deosebită față de progenituri demonstrează încă o dată dacă mai era nevoie, ca papagalii sunt păsări cu un puternic instinct social, comunicativ și inteligent. Perușii se simt foarte bine în copaci. Natura i-a înzestrat cu gheare rezistente și cioc puternic, cu ajutorul cărora se cațăra cu ușurință. Sunt singurele păsări care pot face mișcări multilaterale cu picioarele. Primul deget și cel de-al patrulea sunt orientate posterior. Pielea care acoperă degetele este prevazută cu o multitudine de papile tactile, ceea ce-i permite perușului să făcă diferențe fine între diversele suprafețe cu care vine în contact. Indiferent de culoare penajului, picioarele păsării au culoare maroniu-cenușie. Ciocul perușului are forma de cârlig și servește atât la fărămițarea semințelor cu care se hrănește păsărea, cât și la apucat diverse obiecte și la cățărat. Partea de jos a ciocului este retezată și mult mai scurtă decât partea de sus, denumită cârlig. Culoarea ciocului este maronie la adulți și sidefie la pui. Limba papagalului are o particularitate puțin întâlnită la alte păsări: este prevăzută, la vârf, cu o placă cornoasă, ca o unghie, a cărei margine depășește puțin limba. El prinde semințele și le fărămițează cu ciocul, dar se folosește de limbă ca să le țină sau să le împingă în gura. De asemenea, aceasta joacă un rol important în realizarea sunetelor asemănătoare cu vorbele oamenilor, pe care aceasta pasăre le poate scoate.

4

Nările perușului sunt protejate de două umflături, situate de o parte și de alta a părții superioare a cârligului. În funcție de sexul și de vârsta păsării, umflăturile respective prezintă culori de diverse nuanțe, cele mai întâlnite fiind bej, roz, bleu sau albastre. Ochii perușului sunt gri la adulți, cu pupila neagra, foarte mică, aidoma unui punct. La perușii tineri, atât irisul cât și pupila au culoare neagră, excepție făcând așa numitele exemplare „albino”, care au ochii de culoare roșie.

Penajul perușului sălbatic este verde pe corp, galben pe față și frunte, albastru sau violet pe obraji. În jurul gâtului, ca o salbă de mărgele ce-i arată vârsta, se înșiruie mici pete de culoare neagră. Pe cap și pe gât, penajul e brăzdat de dungi întunecate, care, la exemplarele tinere, ajung până apropape de cioc. Penajul de pe aripi e inspicat de linii negre și galbene. Cel al cozii prezintă nuanțe verde-albăstrui. Tinerii au penajul mai închis și mai viu colorat decât adulții. De-a lungul timpului, cercetătorii și crescătorii profesioniști au izbutit, prin selecții și hibridizări succesive, să obțină numeroase varietăți de culoare a penajului perușilor. Astfel, pot fi întâlniți acum papagali cu „veșminte” albastre, mov, violete, galbene, albe, pestriățe, fiecare varietate de culoare având diverse alte nuanțe, care mai de care mai încântătoare. Mai mult decât atât, s-au putut obține și exemplare cu particularități ale penajului cu totul deosebite: cu moț, cu bărbiță, cu pene lungi la baza ciocului.

5

Determinarea sexului la perusi (Melopsittacus undulatus)

Sexul unui peruș este de multe ori o necunoscută, mai ales pentru cei mai puțin experimentați în creșterea păsărilor de companie. În primele 6-8 luni de viață femelele și masculii arată la fel, ceea ce face identificarea sexului și mai dificilă. Cele mai sigure metode de determinare a sexului sunt întotdeauna analiza ADN și metoda chirurgicală. Însă, în cazul perușilor adulți avem o diferențiere clară între mascul și femelă: ceroma (zona carnoasă din jurul narilor) masculilor este de culoare albastru-indigo, iar cea a femelelor este bej-maronie, roșiatică sau chiar albicioasă.

În perioada de împerechere culorile ceromelor se vor intensifica, masculul va prezenta o ceromă albastru intens, iar femela va prezenta o ceromă maro închis, îngroșată și cu aspect de crustă. Unele femele vor avea ceroma de culoare maro numai pe durata perioadei de împerechere, după trecerea acesteia ceroma modificându-se. Uneori, femelele care nu se află în perioada de împerechere sau cele care sunt bolnave prezintă o ceromă colorată în albastrui. În ceea ce privește puii, determinarea sexului este dificilă, întrucat ceromele masculilor și ale femelelor sunt similare la culoare (de regulă albastrui). Totuși, ceroma masculului este oarecum translucidă, pe când cea a femelei este opacă și prezintă un inel alb în imediata apropiere a nărilor. Masculii pot prezenta și ei un astfel de inel, însă este mult mai difuz și mai mic decât la femele. Dacă la majoritatea varietăților identificarea sexului exemplarelor mature se face totuși cu ușurință, nu același lucru se întamplă în cazul varietăților Albino, Lutino, Recessive Pied sau Fallow. Masculii acestor varietăți prezintă o ceromă de culoare roz. Există și câteva indicii comportamentale care ar putea să ne ajute să determinăm sexul perușului însă acestea nu sunt general valabile, deci nu pot fi considerate sigure:- masculii vocalizează mai mult, cântă și sunt mai prietenoși față de alți peruși;- femelele sunt mai agresive, mai nervoase și ciupesc mai tare;- masculii sunt cei care își înclină capetele și tot ei hrănesc femelele (comportamente de curtare). De asemenea, deseori, doi masculi tinuți împreună se pot comporta uneori ca un cuplu, unul curtându-l pe celalalt.

6