Universitatea de Stat a Moldovei

Facultatea de Istorie si Filosofie

REFERAT

Tema: “ Orinduirea politica a Rusiei Kievene, sec. : X-XII “

Coordonator stiintific:

Dr. Valentin Tomuleț

Realizat: Școdin Sandu

Chisinau 2015

Cuprins

Nestor despre aparitia slavilor

La inceputul sec. XII cronicarul rus si calugar a manastirii Kiev-Pectora Nestor, unde

mai multi istoricieni il numesc ca alcatuitor a cronicii vestite “ Повесть Временных лет

” si-a pus intrebarea “ откуда есть ,пошла Русская земля “.

Aceasta intrebarea ii intereseaza pe oamenii de stiinta si actualmente. Pentru a da

raspuns la intrebare – trebuie sa intelegem radacinele istorice poporului rus si a altor

popoare slavone, dezvaluirea locului poporului rus pe hartile antice a Europei, sa

intelegem relatiile lor cu alte popoare europene..

Cu toate acestea, dupa interpretarea lui Nestor a intrebarii aparitiei poporului slav

este multa Naivitate, mitologic el minunat si clarvazator a insemnat calitaile principale a

aparitiei slavilor.Cronicarul absolut precis a stabilit ca aparitia slavilor – este o parte a

curentului european a popoarelor

Bazindu-se pe faptele legendelor Biblice ca dupa „potopul cel mare „ fii lui Noe vor

imparti intre dinsii pamantul , Nestor considera ca unul din fii sai Iafet ( Afet) a luat sub

ocrotirea sa „ полуножные страны и западные” adica popoarele Europei unde sau

stabilit toti care au venit aсolo impreuna cu Iafet.

In Componenta popoarelor care sta in “ Афатовой части” au intrat rosii , ciudii

(popoarele baltice) , leșii( polonezii) , prusii ( triburi balte disparute) - care au dat

denumirea Prusiei , ca si sveii ( suedejii) , urmanii ( olandejii) , agnenii ( britanicii ) ,

romanii (italienii) , germanii si alte popoare europene.

Cronicarul povesteste despre stabilirea poparelor europene si statornicirea slavilor la

Dunare unde mai pe urma au inceput sa locuiasca ungurii si bolgarii. Si de la acei slavi

scrie cronicarul “ разидошася “ adica sau deplasat pe pamant si s-au numit cu numele

sau.

Asa dar dupa conceptia lui Nestor pamanturile pe Dunare – sunt pamantuirle

stravechi a slavilor , unde ei sau deplasat in lume . Cei drept Cronicarul nu este increzut

in Ipoteza sa.

Indoeuropenii

Oamenii de stiinta din diferite tari in urma cercetarilor arheologice , descoperiri si

analiza dezvoltarii limbilor antice au ajuns la concluzia ca toata “Афетова части “ a

popoarelor unde intrau si slavii s-a stability pe teritoriul Europei in perioada Neoliticului.

In perioada Neoliticului pe teritoriul Europei si Asiei au aparut asa numitii

indoeuropenii care se asimilau cu localncii , formand o noua comunitate de oamnei.

Teritoriul de origine al impresionantei mase slave ce se va disloca către spaţiul

răsăritean şi central al Europei este, conform izvoarelor, o zonă întinsă având ca limite

geografice nordul Pripetului (un afluent al Niprului), cursul mijlociu al Vistulei, zonele

împădurite dintre Vistula şi Nipru şi zona dintre podişurile Valdai şi Volga. Denumirile

sub care aceste populaţii sunt desemnate de către izvoarele vremii sunt venezi, anţi şi

sclavini.

Din punct de vedere lingvistic, slavii sunt indo-europeni. Până în momentul

declanşării migraţiei dinspre zonele de origine, aceştia foloseau slava veche, limbă ce a

stat la baza formării arealului lingvistic slav, alcătuit în prezent din limbile: rusă, polonă,

cehă, slovacă, bulgară, sârbă ş.a. Procesul de diferenţiere are loc între secolele V – VIII,

ca parte componentă a fenomenului de fărâmiţare politică, pe criterii tribalo-geografice.

Astfel, limba slava suferă unele segmentări, împărţindu-se, în primă fază, în două dialecte

— apusean şi răsăritean — apoi în trei mari grupe:

1. Limbile slave răsăritene: rusa, ucraineana şi bielorusa;

2. Limbile slave sudice, care se împart, la rândul lor, în: subgrupa răsăriteană

(bulgara şi macedo-slava) şi subgrupa apuseană (sârbo-croata şi slovena);

3. Limbile slave apusene, împărţite în trei subgrupe: a.nordică, alcătuită din:

polonă, slovina (dispărută la începutul secolului XX) şi polaba (dispărută în secolul

XVIII);

b.sudică, alcătuită din cehă şi slovacă;

c.apuseană extremă: luzaciana superioară şi luzaciana inferioară, vorbite în

estul Germaniei

Spre sfârşitul secolului al IV-lea, slavii răsăriteni încep deplasarea spre regiunile din

sud-vest, ocupând teritoriile dintre Niprul Mijlociu, Bugul de Sud şi izvoarele Vistulei.

Cronicarul Nestor aminteste ca au fost timpuri ca in toata Europa a fost o ginta si o limba

unica. Si intr’adevar se spune ca pina in sec. III i.e.n indoeuropenii alcatuiau un neam

intreg , vorbau o singura limba , se rugau zeilor comuni

Radacinele Slavilor si Aparitia Slavilor

Este demonstrate ca in sec. II i.e.n. strabunii slavilor care inca nu erau impartiti in

popoare separate locuiau undeva intre balti , germane , celti si iranieni. Strabunilor

slavilor apartineau o oarecare regiune in bazinul riului Visla. Mai mult oamneii de stiinta

nu spun nimic

Din sec. X-XII i.e.n. se vorbeste despre poporul slav , care dupa multe schimbari si

cataclizme istorice , permanent se schimba treptat in lumea ginginzii slavilor de rasarit.

In decurs de mai multe secole exista comunitatea BALTO-SLAVONA.

Baltii si slavii vorbau o singura limba , aveau obiceiuri commune , gospodarii si

aveau aceeasi zei comuni.

In secolul VI-IV i.e.n. pamanturile de rasarit a slavilor au fost invadate de sciti –

popoare nomade iraniene . O mare parte de slavi antici , aparandu-se de nomazi s-au

refugiat la miaza-noapte , care au ramas si au intrat in component statului Scitic. Anume

in timpul acesta i-au nastere gintile slavilor de miaza-noapte.

Anume atunci au loc aparitia pe timpul scitilor a triburilor polenilor , care au dat

inceperea Kievului

Discuţia în jurul originii slavilor a fost şi încă este o problemă deoarece izvoarele

antice nu conţin referiri exacte aşa cum se întâlnesc în cazul celţilor sau germanilor.

Tacit şi Pliniu cel Bătrân îi numesc venezi locuind în regiunea Vistulei şi la nord de

Dunărea de Jos. Procopiu din Caesarea îi consemnează în secolul al VI-lea cu numele

de anţi şi sclavini, iar Iordanes spune că venezii se trag din acelaşi trib care poartă trei

denumiri: venezi, anţi şi sclavini. La rândul său pseudo-Mauricios scrie despre ei că

anţii şi sclavinii se aseamănă în ceea ce priveşte modul de viaţă, moravurile şi dragostea

de libertate. Cert este că, slavii în migraţia lor spre vest au ajuns cel mai devreme în

secolul al V-lea în zona Cehiei de astăzi, fiind reprezentaţi arheologic de cultura de tip

Praga, iar în direcţia sudică ei pătrund, în secolele VII-VIII, până la Marea Adriatică prin

triburile slovenilor şi croaţilor. Secolul al VII-lea a fost martorul a două mari valuri

migratorii. E vorba de masiva înaintare a slavilor pe continent, de la o bază de plecare pe

care Iordanes o situează, după cum am văzut, la mijlocul secolului al VI-lea, între gurile

Dunării, Nistru şi Vistula. De aici, slavii se răspândesc în trei direcţii: spre nord-vest, spre

bazinul fluviulu Volga şi lacul Lagoda; către vest în direcţia Balticii şi a Elbei, dar şi spre

Munţii Boemiei şi Alpii Orientali; spre sud, în Balcani, unde constituie grupuri pe care

bizantinii le numesc sclavinii.

Slavii de sud.

Bulgaria, Slovenia şi Serbia. Migraţia slavilor într-o nouă regiune şi contactul cu lumea

bizantină au influenţat viaţa lor economică şi socială. Acţiunile de jaf şi pradă în Imperiul

bizantin au contribuit la o mai mare diferenţiere de avere, destrămând vechea comunitate

gentilică. Aşezarea slavilor în Peninsula Balcanică a intensificat evoluţia slavilor nu

numai din punct de vedere socio-economic, ci şi al organizării lor politice. Primele astfel

de formaţiuni sunt cunoscute sub numele de Sclavinii.

Bulgaria. În urma unei lupte îndelungate împotriva Imperiului bizantin, spre mijlocul

secolului al VII-lea, slavii au populat o mare parte a Peninsulei Balcanice şi o serie de

regiuni învecinate din nord-vestul ei. Formarea primelor state slave de sud s-a produs în

condiţiile luptei continue împotriva Bizanţului, autoritatea care stăpânise teritoriile pe

care s-au aşezat triburile slavilor. Dintre toate statele slavilor de sud din perioada Evului

Mediu timpuriu, statul bulgar a atins cea mai mare dezvoltare economică şi politică, iar la

baza lui a stat Uniunea celor şapte triburi slave din Moesia Inferior. În istoria formării

statului bulgar un rol bine determinat l-a avut tribul türk al bulgarilor, care împins de

avari s-a apropiat în secolul al VII-lea de triburile de slavi din sudul Dunării şi au ocupat

partea de nord a Sciţiei Mici sub conducerea lui Asparuh. Aceşti protobulgari[1] vor

devenii aliaţii cei mai importanţi ai slavilor în campaniile lor îndreptate împotriva

Bizanţului. Din contactul acestor populaţii a rezultat un nou popor în Europa sud-estică,

slavii însuşindu-şi de la protobulgari doar denumirile tribale, fenomen ce a avut loc în

cursul secolelor VII-VIII.

În urma incursiunii din 681, prin care bulgaro-slavii au ajuns până în Tracia,

aceştia au obţinut independenţa faţă de Bizanţ, care s-a obligat să le plătească subsidii.

Capitala acestui stat slavo-bulgar a fost stabilită la Pliska; el îngloba în graniţele lui trei

etnii: populaţia romanizată, slavii şi protobulgarii. În cursul secolelor IX-X a avut loc

slavizarea triburilor protobulgare şi a început o nouă etapă istorică sub hanul Boris (852-

889), care transformă Bulgaria într-un regat creştin iar urmaşul lui, Simion (889-927), va

fi primul care va purta titlul de ţar. În timpul ţarului Simion, în anul 924, se încheie o

pace între Imperiul Bizantin şi ţaratul Bulgar, pace în urma căreia Bulgaria obliga

imperiul la plata unor subsidii. Cu domnia ţarului Petru (927-969) începe decăderea

puterii bulgarilor, proces ce va fi terminat, în 1018, odată cu victoria pe care o reportează

Vasile II, ce se va numi după acest moment Bulgaroctonul. În urma acestei victorii

împăratul dispune organizarea a două theme - Paristrion şi Bulgaria -, care să cuprindă

teritoriul Dobrogei, respectiv în mare parte cel al fostei provincii Scithia Major; cu

aceeaşi ocazie este desfiinţată şi patriarhia independentă a Bulgariei şi până în 1185 la

răscoala fraţilor Petru şi Asan statul bulgar şi-a încetat existenţa.

Slovenia. Triburile slave de sud au ajuns la începutul secolului al VI-lea şi în

regiunea Alpilor răsăriteni şi pe ţărmul nordic al Mării Adriatice, lovindu-se de

stăpânirile bavareze, respectiv longobarde. Primul stat al slavilor în această zonă s-a

format în Carantania/Noricum (azi landul Kärnten din Austria), având capitala la

Koruşka; stat ce a avut de înfruntat atacurile bavareze, longobarde şi la mijlocul secolului

al VIII-lea pe cele ale avarilor. Sub cneazul Borut slovenii au fost creştinaţi în rit latin de

misionarii germani, lucru ce i-a şi atras în sfera de influenţă a bavarezilor, de la care vor

primi ajutor împotriva avarilor. Existenţa statului sloven a fost de scurtă durată deoarece

în 788 Carantania/Noricum a fost cucerită de Carol cel Mare şi aici au fost organizate

două comitate, în care, începând din 843, sub Ludovic Germanicul, a început colonizarea

germană. În urma victoriei din 955, asupra maghiarilor, care au emis pretenţii teritoriale

asupra Carantaniei, Otto I a reorganizat părţile răsăritene ale imperiului romano-german

şi în cadrul acestei acţiuni a creat marele ducat al Carintiei.

Serbia. Sârbii de astăzi şi macedonenii, descind din triburile slave care s-au aşezat la

sud de cursul inferior şi mijlociu al râului Sava, zonă brăzdată de lanţuri muntoase

acoperite de păduri. Triburile slavilor care s-au stabilit aici au fost nevoite să defrişeze

porţiunile necesare desfăşurării agriculturii, astfel de lucrări nu puteau fi făcute de

familiile mici şi aşa se explică faptul că în Serbia familiile mari patriarhale - zadruge - s-

au păstrat într-o măsură cu mult mai mare decât în alte regiuni balcanice ocupate de slavi.

Prin aceasta se explică de ce relaţiile de tip feudal s-au dezvoltat ceva mai târziu decât la

bulgari, abia în secolele IX-X această dezvoltare a luat mari proporţii. În afară de aceasta,

formarea unor uniuni politice mai largi a fost frânată şi de lupta ce s-a dat pentru aceste

regiuni între Bizanţ, kaganatul avar, statul francilor şi Bulgaria. Primul stat sârb s-a

format în secolul al IX-lea sub conducerea cneazului Vlastimir şi a avut capitala la

Rascia, fiind confruntat încă de la început cu tendinţele expansioniste manifestate de

bizantini şi bulgari. Noul stat nu a putut să-şi păstreze independenţa în aceste condiţii şi

sub cneazul Mutimir (872-891) a fost nevoit să recunoască suzeranitatea bizantină; timp

de două secole bizantinii şi bulgarii supunând pe rând micul cnezat al sârbilor. Renaşterea

statului sârb are loc abia din a doua jumătate a secolului al X-lea, în condiţiile în care

puterea bulgară a scăzut, iar cneazul Vladimir (980-1015) a reuşit să unească sub

autoritatea sa mai multe regiuni stăpânite de triburile slave din vestul Balcanilor. În anul

1042 cnezatul sârbilor, sub conducerea cneazului Voislav (1034-1051), devine

independent faţă de Bizanţ şi îşi stabileşte capitala la Zeta. Noua refacere a cnezatului va

atrage interesul misionarilor catolici şi prin intermediul acestora are loc creştinarea

sârbilor, care vor deveni catolici prin încoronarea cneazului Mihail (1052-1081) de către

Grigore al VII-lea ca rege. Deşi nu a avut o perioadă lungă de existenţă, destrămându-se

din cauza disensiunilor interne şi a intervenţiilor externe, primul stat al sârbilor a avut

importanţă în procesul de formare a unei identităţi unitare pentru toate triburile slave din

vestul Peninsulei Balcanice, termenul de sârbi fiind adoptat pentru toate aceste triburi.

Croaţia. Triburile slave ale croaţilor au ajuns în prima jumătate a secolului al VII-lea

până la ţărmurile Mării Adriatice, ocupând cea mai mare parte a fostei provincii romane

Dalmatia. În secolele VII-VIII triburile croate plăteau tribut avarilor şi ca urmare a

acestei stări de dependenţă au fost uşor de atras în campania lui Carol cel Mare împotriva

avarilor. În contextul acestor lupte şi al apropierilor diplomatice între franci şi bulgari se

constituie două regiuni în cadrul teritoriului stăpânit de croaţi: Croaţia Dalmatină şi

Croaţia Pannonică. În urma unei răscoale ce a avut loc în anul 819, teritoriul croat a fost

împărţit între franci şi bulgari, astfel că în partea pannonică a apărut un cnezat autonom

sub suzeranitate bulgară ce a existat până în secolul al IX-lea. Profitând de poziţia

strategică mai bună, părţile apusene ale croaţilor au cunoscut o dezvoltare mai rapidă şi în

jurul acestor teritorii se va consolida statul croat independent, fenomen ce va avea loc în

timpul cneazului Bronimir (879-892). Din secolul al XI-lea statul croat, devenit regat în

timpul lu Stjepan Dîrzislav (969-995), va intra în componenţa regatului maghiar iar o

parte a coastei dalmate sub dominaţia veneţiană.

Slavii de vest

Slavii de apus populau un vast teritoriu în bazinul fluviului Elba, Oder şi Vistula şi se

împărţeau în numeroase triburi: ţinuturile dintre Elba şi Sala erau populate de slavii ce

făceau parte din uniunea triburilor de sârbi luzacieni, cursul mijlociu şi inferior al Elbei

era ocupat de uniunea triburilor polabe, mai spre est de aceasta, pe ţărmul Mării Baltice,

s-au stabilit triburile slavilor polonezi, iar pe cursul superior al Elbei şi pe râurile Vltava

şi Morava s-au aşezat triburile ceho-morave şi cele ale slovacilor.

Statul lui Samo şi Moravia Mare. Teritoriul Cehiei se mărginea la vest şi sud-

vest cu un lanţ muntos, denumit Pădurea Cehă, iar la nord-vest cu munţii Metalici. În

această zonă ocupaţia economică principală a fost creşterea vitelor, completată de

agricultură în zonele de şes. Descoperirile arheologice referitoare la secolul al VI-lea

dovedesc că în Cehia şi Moravia se cultivau toate felurile de cereale, în special meiul,

orzul. Obiectele găsite în săpături arheologice, datând din secolele VI-X, atestă folosirea

unor mijloace perfecţionate pentru prelucrarea şi arderea lutului, precum şi trecerea la

utilizarea roţii olarului. Apariţia timpurie a oraşelor cehe este legată de progresul

meşteşugurilor şi comerţului, oraşele fiind la început aşezări întărite - gradî -, locuri

destinate reşedinţei cnezilor.

Începând cu 531 dinspre vest au apărut, la graniţele acestui teritoriu locuit de uniunile

de triburi ale slavilor ceho-moravieni, francii, iar partea de răsărit a intrat sub influenţa

khaganatului avar, care îşi avea centrul în vestul Pannoniei. Uniunile triburilor ceho-

moraviene au intrat la sfârşitul secolului al VI-lea sub influenţa francilor şi a avarilor,

ajungându-se ca cele două puteri să intre în conflict direct. Începând cu secolul al VII-lea

puterea avarilor a început să decadă şi în anul 623/624 s-a creat prima mare uniune a

slavilor de apus, în fruntea căreia s-a aflat Samo - după unii un negustor franc, după alţii

un slav moravian.

Una dintre menţiunile documentare cu referire la acest "cneaz unificator" este la

cronicarul franc Fredegar, care şi-a scris opera între 640-660, ce spune despre Samo că a

fost un negustor franc ce s-a stabilit printre slavi, iar alta provine dintr-un izvor

hagiografic, ce se referă al convertirea triburilor carantane şi care consideră că Samo a

fost un slav. Oricare ar fi adevărul, sub autoritatea lui s-a aflat Cehia şi Slovacia de vest,

o parte din Slovenia, Austria de est şi teritoriile până la Elba. Conform cronicii lui

Fredegar, Samo a domnit 35 de ani, aproximativ până în 658/659, dar nu avem alte ştiri

cu privire la evoluţia politico-socială a acestui prim stat al slavilor de apus, menţionându-

se doar că, armata sa era formată din cete numite drujine, conduse de o aristocraţie

militară. Prin coroborarea informaţiilor privitoare la vecinii acestui stat se cunosc o serie

de atacuri pe care longobarzii şi apoi francii le-au întreprins în cursul secolului al VII-lea.

Cele mai periculoase au fost atacurile francilor din timpul domniei regelui Dagobert I

(629-639), dar în urma unei victorii obţinută de ceho-moravieni în anul 631 la

Wogastisburg, statul lui Samo a obţinut independenţa.

În prima jumătate a secolului al IX-lea, între Dunărea mijlocie şi cursul superior al

fluviilor Elba şi Oder s-a format un întins stat al slavilor de vest, cnezatul Moraviei Mari

cu reşedinţa la Velehrad. În aceeaşi perioadă a început şi activitatea de creştinare, prin

misionarii catolici, a slavilor apuseni. Primul conducător al Moraviei Mari a fost Mojmir

(818-846), care a reuşit să unească triburile slavilor moravieni şi slovaci sub autoritatea

sa şi a destrămat alianţa îndreptată împotriva sa, alianţă a francilor cu cnezatul în fruntea

căruia se afla cneazul Pribina din Nitra. Ca urmare a campaniilor militare din anii 833-

836 Mojmir a anexat teritoriile cnezatului lui Pribina, care se refugiază la franci, fiind un

permanent pericol pentru cnezatul moravian.

Ludovic Germanicul a reuşit să-l răstoarne pe Mojmir, profitând de dorinţa

nepotului acestuia, Rostislav, de a ajunge la conducerea cnezatului, dar încercarea sa de a

impune statului slav dominaţia germană şi de a răspândi credinţa creştină, prin misionari

germani, a stârnit protestul slavilor moravieni şi în final chiar al cneazului Rastislav (846-

870), care s-a răsculat împotriva regelui german. În încercarea de a contrabalansa politica

de forţă a lui Ludovic Germanicul şi de a stopa expansiunea germană spre răsărit,

Rostislav a pus bazele unei organizaţii bisericeşti moraviene şi astfel a încercat o

apropiere politică de Bizanţ, solicitând misionari din imperiu care să definitiveze

organizarea acestei biserici. În acest context au fost trimişi fraţii Constantin (Chiril) şi

Metodiu care au contribuit de o manieră decisivă în crearea la aceste populaţii slave a

unei biserici creştine de orientare răsăriteană. Urmaşul lui Rostislav, Sveatopolc (870-

894), deşi a obţinut puterea cu ajutorul lui Ludovic Germanicul, a păstrat independenţa

cnezatului Moraviei Mari, consfinţită printr-un tratat datat în anul 874, cunoscut ca

tratatul de la Forchheim. După acest moment autoritatea Moraviei Mari sa extins şi

asupra Pannoniei, unde a domnit Pribina ca vasal al germanilor, dar şi asupra teritoriilor

locuite de slavi pe cursurile Elbei şi Oderului. Sub urmaşii lui Sviatopluc, cnezatul

Moraviei Mari va trece printr-o perioadă de lupte interne, care în majoritatea cazurilor au

dus la separarea unor triburi slave, lucru ce a slăbit puterea militară a cnezatului şi în anii

905-906 Moravia Mare a căzut sub loviturile triburilor maghiare, ce au cucerit o parte a

teritoriilor slovace. Din acest moment are loc separarea drumurilor slovacilor de cele ale

cehilor, ultimii constituindu-se în cnezat separat de cel al Moraviei Mari.

Cnezatul slavilor cehi s-a format încă din secolele VII-VIII, dar a fost parte integrantă

din cnezatul Moraviei Mari, procesul de separare etnică şi politică având loc la sfârşitul

secolului al IX-lea. Cehii au ieşit din componenţa statului moravian cu zece ani înainte de

destrămare şi sub cneazul Bratislav I au reuşit să facă faţă atacurilor maghiare. Boleslav I

(935-967) şi Boleslav al II-lea (967-999) au finalizat acţiunea de constituire a statului

ceh, prin anexarea teritoriului slavnicilor, ce aveau capitala la Libice şi a unei mari părţi

din cnezatul moravian după bătălia de la Lech. La sfârşitul secolului al X-lea statul ceh şi

cnezatul kievean au ajuns să aibă o graniţă comună, care a dus la strângerea relaţiilor

politice între cele două state nou create şi cu tendinţe expansioniste în centrul şi estul

Europei. Relaţiile politice au fost strânse şi ca urmare a unor căsătorii dinastice ce au avut

loc între reprezentanţii ambelor curţi slave.

KII Intemeietorul Kievului

Oamenii de stiinta ( sfirsitul secolului V ) atirna dispunerea in cornice rusa

evenimentul legat de intemeierea orasului Kiev. Cronica spune ca unul din cneji Kii

impreuna cu fratii Șciec si Horiv si sora Libeai au intemeiat orasul si l-au numit Kiev in

numele fratelui mai mare Kii. Aceasta legenda isi gaseste confirmarea in concluziile

arheologilor care vorbesc ca la sfirsitul sec. V-VI in dealurile Kievului. Deacum erau

fortificatii , care erau central uniunii triburilor polenilor

Capitolul II

Primele Mentiuni despre Rusia

Primul stat pe pamanturile slavilor de rasarit a primit denumirea de “ Русь “ . Dupa

numele capitalei – orasul Kiev savantii iau dat statului “ Русь “ denumirea de Rusia

Kievleana , macar ca el nici odata asa nu se numea , pur si simplu “ Rusi “ ori “Русская

земля “ ( Pamant rusesc).

De unde atunci a aparut acest nume ?

Primele mentiuni denumirii “ Русь “ se atirna pe acele timpuri cum si mentiuni

despre anti , slavi , venedi , s.a.m.d. in sec. V_VII. Descrierea triburilor care locuiau intre

Nistru si Nipru , grecii ii numesc anti , sciti , sarmati . Istoricii greci – rosomani ( oamenii

de culoare deschisa ). Dar evident ca vorba merge de un singur popor.

Politica externa a Rusiei in prima jumatate a sex. X

Primele lupte cu hazarii si companiile impotriva la ulici si tiburi au aratat interesele

politico-externa a statului tinar Rusi care se indreptau:

In primul rind unificarea tuturor triburilor slave de rasarit

Asigurarea negustorilor rusi securitatea drumurilor de comert cum la Rasarit

asa si in bazinul Balcanic

A pune stapanire pe teritoriile importante in plan military strategic – cum Delta

Dunarii si Nipru , strimtoarea Kerci

In anul 907 o mare ostire rusa de pe uscat si mare in frunte cu Cneazul Oleg sau

indreptat spre Constantinopol . Grecii au inchis rada portului cu lanturi sis au inchis dupa

marii pereti de aparare a Constantinopolului . Atunci rusii au pradat totul , au luat o

multime de prizonieri , au jefuit si au dat foc bisericilor. Pe urma Oleg a dat ordin de

ocolirea obstacolului si de ajuns la peretii orasului . Grecii uimiti de groaza prin viziunea

acestei manevre militare au cerut PACE.

Prin contractul de pace bizantinii sau obligat sa plateasca la rusi o contributie baneasca

, si pe urma sa plateasca anual si tribut , de acordat pentru consulii rusi si negustori care

sosesc in Bizant o anumita sustinere aprovizionara. Oleg a obtinut pentru negustorii

“roși” dreptul fara taxa de import , de vinzare in tirgurile bizantine.Rosii au primit dreptul

sa se spele in baile Constantinopolului cit timp vor dorea.

Tratatul a fost intarit in timpul intilnirii personale a lui Oleg si imparatul Leon al VI

Filosoful . In semn de terminarea operatiunilor militare si incheierea pacii marele cneaz

ros a atirnat scutul sau pe portile orasului. Asa era o traditie a multor popoare a Orientului

European .

In 911 Oleg a confirmat tratatul de pace cu Bizantul

In urma tratativelor indelungate cu polonejii a fost incheiat primul in istoria Europei de

rasarit tratatul scris desfasurat intre Bizant si Rosi. Acest tratat se deschide cu o fraza

semnificativa : „ Мы от рода русского , и от всех кто под рукого его – светлых и

великих кнезей и ето великих бояр “ . In tratat e confirmat “ мир и любовь”

In 13 articole de accord partile sau inteles in problemele economice , politice ,

juridice , au acceptat raspunderea supusilor sai in caz de savirsirea lor oarecaror crime. In

unele articole vorba mergea despre incheierea intre Rosia si Bizant a unei uniuni militare.

De aici incoace ostirile militare ruse cu regulament apar in component ostirilor Bizantine

in timpul campaniilor asupra dusmanilor sai.

Dupa moartea marelui luptator Oleg statul format de el a inceput sa se destrame : s-au

rasculat drevlenii , la frontier Rosiei au aparut pecenegii . La cirma Rosiei vine cneazul

Igor care a putut evita destramarea statului. Drevelenii au fost invinsi si impusi sa

plateasca un greu tribute. Cu pecenegii Igor a incheiat un tratat de PACE.

Tot odata rosii surghiuniti , sustinuti de puterea militara au inceput inaintarea spre

Delta Dunarii, au aparut linga peninsula Tamani unde erau coloniile rusesti.

Posesiunile rusesti se apropiau complet cu frontierile hazarilor si coloniile byzantine in

Crimeia. Aceasta a adus indignarea Bizantului. Cu toate acestea negustorii locali cerea de

la imparat lichidarea inlesnirilor pentru negustorii rusi. Incordarea situatiei politice intre

cele 2 state a adus la un nou singeros razboi care sa prelungit din 941 pina in 944.

In vara anului 941 o mare ostire rusa din partea marii si uscatului porneste spre

Constantinopol. Rossi au savirsit o distrugere toatala a suburbiilor si se indreptau spre

Constantinopol da in apropiere sunt intilniti de o flota marina care era inarmata cu “ foc

grecesc”. Sub peretii Constantinopolului ziua si noaptea se duc lupte crincene . Igor este

invins se face cale intoarsa .

In 944 Igor aduna o noua ostire si iarasi pleaca in campanile. Tot atunci ungurii aliati

Rosiei au savirsit un raid pe teritoriile Bizantine sis au apropiat de peretii

Constantinopolului. Grecii n-au ispitit soarta si trimit soli inaintea oastei lui Igor cu

rugamintea de pace.

Tratatul de pace nou se incheie in anul 944. Intre tari se restabilesc relatii de pace.

Bizantul iarasi isi asuma obligatia de plata Rosilor tribute de plata anuala si acordarea

contributiei militare. Au fost confirmate multe articole tratatului anului 911.

In timpul domniei lui Igor statul Rosi a si-a largit hotarele. In component statului au

intrat triburile de ulici care duceau razboi cneazul Oleg . Acum ulicii erau datori sa

plateasca tribute statului Kievean.