Geopolitica Rusiei La Dunare Si Marea Neagra

UNIVERSITATEA NAŢIONALĂ DE APĂRARE „CAROL I” NECLASIFICATFacultatea de securitate şi apărareDepartamentul operaţii întrunite, studii strategice

şi de securitate Master: Managementul crizelor şi prevenirea conflictelor

Nr............din....................

ESEU LA DISCIPLINA GEOPOLITICĂ ȘI GEOSTRATEGIE

TEMA: “GEOPOLITICA RUSIEI LA DUNĂRE ȘI MAREA NEAGRĂ ÎN PERIOADA 1812-1878”

Masterand:

Alexandra GRAUR

MAI 2014

NECLASIFICAT

BUCUREŞTI

Pagină albă

NECLASIFICAT2 din 15

NECLASIFICAT

Marea Neagră, din punct de vedere istoric, a fost locul rivalităţii ruso-turce,

încă de pe timpul lui Petru cel Mare şi al Ecaterinei a-II-a. Zona bazinului Mării

Negre și fluviul Dunărea a constituit dintotdeauna puntea de legătură dintre Europa şi

Asia. Aici au fost mari terminale ale drumurilor antice ce uneau Asia Centrală, India

şi China cu Grecia şi Imperiul Roman. Ele au fost continuate ulterior de drumurile

medievale care legau litoralul baltic de cel pontic, sau “drumul mătăsii" ce ducea până

la Oceanul Pacific.1 Apariţia “crizei orientale” după pacea semnată la Karlowitz (26

ianuarie 1699), a atras cu ea schimbarea ponderii bazinului Mării Negre. Acesta a

început să fie revendicat de Rusia care s-a extins treptat către Istambul, încercând să

transforme în realitate testamentul ţarului Petru cel Mare (1682 – 1725)2.

O etapă importantă a expansiunii Imperiului Ţarist s-a produs în secolul al

XIX-lea. Bazinul pontic a redevenit pentru o scurtă perioadă, o bază a schimburilor

euro-asiatice, dar Rusia nu a putut beneficia prea mult de pe urma noii situaţii

deoarece s-a creat Canalul Suez3, englezii blocând “drumul mătăsii”, iar bazinul

pontic s-a împărţit din punct de vedere al stăpânirii politice4.

„Chestiunea Mării Negre“, una dintre permanenţele istorice, aşa cum

intuia demult Nicolae Iorga, se leagă indisolubil şi de evoluţia principatului Moldova.

Decisiva transformare a Europei ca urmare a războaielor Marii Revoluţii

Franceze şi a celor napoleoniene au determinat internaţionalizarea chestiunii Mării

Negre şi a Strâmtorilor, până atunci relaţionată îndeosebi cu raportul de forţe între

cele două mari imperii: cel otoman şi cel rus. Din secolul al XVIII-lea, acest raport

devenise parte integrantă şi precumpănitoare a „Problemei Orientale“, a retragerii şi

1 Virgil Ciocâltan, Mongolii şi Marea Neagră în secolele XIII-XIV, Bucureşti, 1998, passim.; Victor Spinei, The Great Migrations in the East and South East of Europe from the Ninth to the Thirteenth Century, Brăila, 2003, p. 346-356. 2 Cf. Lidia E. Semenova, Stabilirea legăturilor diplomatice permanente între Ţara Românească şi Rusia la sfârşitul secolului al XVII-lea, în Romano – Slavica, 5/1962, p. 37;3 Cf. Hubert Bonin, Suez. Du canal à la finance (1858-1987), Paris, Economica, 1987.4 Cf. I. Cârţână, I. Seftiuc, România şi problema strâmtorilor, Bucureşti, 1974.


NECLASIFICAT

succesiunii Imperiului Otoman, proces în care a fost implicată direct, în prima linie,

Moldova.

Sunt două momente semnificative pentru istoria românilor şi a Dobrogei. Anul

1812 este cel al semnării păcii de la Bucureşti5. Atunci, Imperiul Ţarist, cu ajutorul

omului politic balcanic Manuc Mîrza Iani a anexat Moldova de Răsărit, al cărui hotar

sudic se găsea pe Dunăre. Pasul următor pentru ţari trebuia să fie cucerirea Dobrogei

şi înaintarea spre Bosfor. Aceasta era o problemă de geopolitică. Ţarii nu au avut

posibilitatea s-o rezolve însă. S-au lovit de rezistenţa factorilor istorici şi demografici

care le-au impus un status-quo.

Ce de-al doilea moment important a fost cel al anului 1878. Atunci, în cadrul

mai larg al încheierii “crizei orientale”, când s-a redefinit geopolitic bazinul pontic, s-

au unit definitiv, oficial, Dobrogea cu România6. Puţin înainte de semnarea păcii de la

Bucureşti, în anii 1810 – 1811, generalii ruşi Piotr Ivanovici Bagration şi Mihail

Ilarionovici Kutuzov, din reşedinţa lor de la Slobozia, au ordonat să fie pustiită

Dobrogea Meridională7. Acţiunea sotniilor căzăceşti a reprezentat o adevărată pustiire

pentru locuitorii Dobrogei. Se pare că atunci numărul populaţiei regiunii a scăzut de la

circa 100.000 de locuitori, la aproximativ 40.0008.

Așadar, războiul ruso-otoman din anii 1768-1774 a fost cel care a

transformat principatele române Moldova şi Ţara Românească în baze ale acţiunilor

militare ţariste în Peninsula Balcanică. Încă din 1773 se constituie o Escadră a Mării

Negre având la bază Flotila din Marea Azov. Începând cu 1775 construcţia de nave de

război se mută pe şantierele navale de pe râul Don. Prinţul Grigori Potemkin,

Guvernator-general al Novorosiisk este personajul central care a contribuit la succesul

5 Cf. Paul Cernovodeanu, Basarabia. Drama unei provincii româneşti în context istoric internaţional.1806-1920, Bucureşti, 1993, p. 37-63; Ion Jarcuţchi, Vladmir Mischevca, Pacea de la Bucureşti,Chişinău, 1993.6 La 14 noiembrie 1878 din Brăila principele Carol I a emis decretul de unire a Dobrogei cu România. Ion Bitoleanu, Dobrogea, istoria românilor dintreDunăre şi Mare, Bucureşti, 1979, p. 280. 7 Cf. Kutuzov, Dokumentî, Moscova, 1950-1952: Istoria Romîniei, vol. III, Bucureşti, 1963, p.609 şi urm; Istoria Românilor, vol. VI, Bucureşti, 2002, p. 641; Louis Roman, Radu ŞtefanVergatti, op. cit., p. 236.8 Louis Roman, Radu Ştefan Vergatti, op. cit., p. 237


NECLASIFICAT

tuturor acţiunilor întreprinse de Rusia în Marea Neagră, fiind identificat de istorici ca

întemeietorul Flotei ruse din Marea Neagră.

Succesul tuturor acestor acţiuni, devastatoare pentru Principate şi provinciile

limitrofe Dunării de Jos, dar imobilizând la această frontieră importante forţe

otomane, a permis flotei ruse, conduse de ofiţeri englezi, să opereze în Arhipelagul

grecesc şi în Peloponez, ceea ce constituia o premieră în politica militară rusă, şi să

afirme aspiraţiile sale de ieşire la mările calde. Prin tratatul de la Küçük Kaynarca (21

iulie 1774), ce încheiase acest război, Imperiul Rus obţinuse atât dreptul liberei

navigaţii în Marea Neagră şi pe Dunăre, cât şi stăpânirea strâmtorii Kerci, în fapt

controlul Mării de Azov.

Din a doua jumătate a secolului al XVIII lea, e cunoscut faptul că Rusia a

început să depună mari eforturi în lupta pentru accesul la mările sudice, reuşind să

întemeieze baze permanente în Marea Azov şi Marea Neagră.

De la posesiunea pe litoralul Mării Negre a Kinburnului, de la vărsarea

Niprului, obţinut la 1774, Rusia acapara până la pacea de la Huşi-Iaşi (1792) întregul

litoral nordic al Mării Negre, de la fluviul Kuban la est, la Nistru la apus, anexând, în

1783, şi Crimeea. Crimea este în final anexată de împărăteasa Ecaterina cea Mare în 8

aprilie 1783. Lichidarea Hanatului Crimeii s-a făcut progresiv pentru a elimina

ameninţarea pe care tătarii o reprezentau pentru flancul sudic al teritoriului rus. După

anexare, prinţul Grigori Potemkin a dus o politică energică de colonizare a noilor

teritorii.

Un moment istoric pentru marina militară rusă este marcat la 2 mai 1783 ,atunci

când în golful Ahtar soseşte o escadră compusă din cinci fregate şi alte opt nave ale

Flotilei din Azov aflate sub comanda Vice-amiralului A.Klokaciov. De atunci forţele

navale din sudul Rusiei au început să poarte numele de Flota Mării Negre. Puterea de

luptă a Flotei Mării Negre a fost pusă la încercare de marina otomană care a vrut să

recupereze Crimea în războiul ruso-turc din 1787-1792. Planurile Porţii Otomane au

fost spulberate de victoriile amiralului Fedor F.Uşacov de pe insula Fidonisi (3 iulie

1788), strâmtoarea Kerci (8 iulie 1790), Tendra (28 august 1790) și Capul Kaliakra

(31 iulie 1791).Tratatul de pace de la Iaşi din 1792 reconfirma apartenenţa Crimeii la


NECLASIFICAT

imperiul ţarist. Pe partea de şantiere navale, noul oraş Nikolaev, înfiinţat în 1789,

devine principalul centru de construcţii nave din regiunea rusă a Mării Negre.

Prin succesivele împărţiri ale regatului Poloniei până la ştergerea acestui stat de

pe harta politică a Europei, Rusia ajungea la 1793 să aibă o graniţă comună cu

principatul Moldovei pe Nistru, din dreptul Hotinului şi până la limanul Nistrului şi

vărsarea fluviului în mare. În negocierile diplomatice ale întregii etape, principatele

române Moldova şi Ţara Românească, totdeauna împreună, făcuseră obiectul unor

numeroase planuri ruseşti de anexare, mai mult sau mai puţin mascată, prin crearea

aşa-numitului „Regat Dacic“, pentru un prinţ din Casa Romanovilor. Ispita împărţirii

Poloniei, susţinerea intermitentă, dar eficace, a Imperiului Otoman de către Franţa, ca

şi opoziţia Imperiului Romano-German faţă de expansiunea Rusiei în Peninsula

Balcanică impuseseră însă Curţii de la Sankt Petersburg amânarea realizării acestor

proiecte.

Principalul obiectiv al Flotei Mării Negre din secolul al XIX lea era cucerirea

strâmtorilor care garantau accesul către Marea Mediterană, un vis neîndeplinit al

ţarilor ruşi. Războiul Crimeii (1853-1856) a obligat imperiul ţarist să renunţe la aceste

planuri şi în acelaşi timp la marea influenţă pe care o avea în Balcani şi la Gurile

Dunării. Otomanii aliaţi cu Franţa, Marea Britanie şi Regatul Sardiniei au reuşit să

respingă atacurile armatei ţariste şi să ducă la restabilirea echilibrului de putere în

sistemul politic european. Eşecul din Războiul Crimeii a reprezentat un punct de

cotitură în afacerile interne şi externe ale Rusiei. Intelectualitatea rusă a început să

solicite din ce în ce mai intens reformarea guvernului şi a sistemului social promovat

de către ţar. Cu toate acestea trebuie menţionată strălucita victorie obţinută de vice-

amiralul V.A.Nahimov din golful Sinop, atunci când a reuşit distrugerea aproape

totală a navelor otomane. O singură navă otomană a reuşit să scape de

bombardamentul cu proiectile explozive pus la punct de Nahimov.

În aceeaşi perioadă Marea Neagră trecea, aproape în acelaşi ritm cu vechea

expansiune otomană, de la „lac turcesc“, cu monopol economic al Porţii, la statutul de

condominium ruso-otoman, cu sublinierea evidentei disproporţii între forţa

stăpânitorului de pe Neva şi aceea în declin, a celui de la Bosfor. Deşi, treptat, din


NECLASIFICAT

1784 şi până la 1802, şi celelalte mari puteri europene – Sfântul Imperiu Romano-

German, Marea Britanie şi Franţa – obţinuseră dreptul de navigaţie în Marea Neagră,

prezenţa navelor militare şi mai cu seamă libera traversare de către acestea a

Strâmtorilor rămâneau nesoluţionate. Erupţia Franţei în acest peisaj geopolitic avea să

modifice substanţial echilibrul de forţe. Expediţia lui Napoleon Bonaparte pentru

cucerirea Egiptului, posesiune a Porţii, a condus la încheierea, pentru prima dată, a

unei alianţe ruso-otomane (23 decembrie 1798), la care adera şi Marea Britanie,

ameninţată direct de acţiunea franceză. În virtutea Articolului 10 al alianţei, Rusia

obţinea dreptul ca navele sale militare să poată traversa Strâmtorile pe toată durata

războiului comun împotriva Franţei. Mai mult, flota rusă îşi crea o bază în Marea

Adriatică, ocupând Corfu, iar ţarul Pavel I viza şi insula Malta, ceea ce provoca însă,

imediat, divergenţe cu Anglia. Participarea Rusiei la coaliţiile antifranceze a fost

totodată un prilej ca acţiunea ei în bazinul pontic să se desfăşoare nestânjenit.

Războiul împotriva Imperiului Otoman declanşat în 1806 a fost unul dintre aceste

prilejuri.

Însă superioritatea militară napoleoniană, dovedită în 1806-1807, a împiedicat

Rusia să continue ofensiva în Peninsula Balcanică, trupele ruse rămânând doar să

ocupe Principatele Române. Pentru Napoleon I, atât Marea Neagră cu Strâmtorile, cât

şi Dunărea aveau o valoare strategică europeană primordială. Eşecul alianţei sale cu

ţarul Alexandru I s-a datorat tocmai fundamentalei rezerve a împăratului francezilor

de a le ceda Rusiei. Pentru Franţa, stăpânirea de către ruşi a Strâmtorilor reprezenta o

directă ameninţare a Mediteranei franceze. Alianţa ruso-franceză, ca şi extinderea

balcanică a Imperiului napoleonian prin ocuparea fostelor provincii iliriene austriece

(1809) au determinat Poarta Otomană să încheie un tratat de alianţă cu Marea

Britanie. Prin articolul 11 al acestuia, Poarta se angaja ca în vreme de pace să închidă

Strâmtorile oricăror nave de război, Anglia fiind garantă acestui angajament. Era un

prim pas spre internaţionalizarea statutului Strâmtorilor şi implicit al Mării Negre. În

acelaşi timp însă interesele majore ale Angliei în Mediterana orientală, închizând în

acelaşi timp Franţei expansiunea în această zonă, au lăsat Rusiei mâna liberă în Marea

Neagră.


NECLASIFICAT

Iminenţa invaziei armatei napoleoniene în anul 1812 a diminuat drastic

manevrele Rusiei, silită în cele din urmă să renunţe la marile planuri anexioniste.

După cum au dovedit cercetările franceze mai noi, ale doamnei Chantal Lemercier-

Quelquejay, deşi Napoleon a avertizat Sublima Poartă de proxima declanşare a

războiului cu Rusia, ceea ce ar fi dat Stambulului posibilitatea unei revanşe, Divanul

otoman, a preferat să negocieze pacea. Încheiat de generalul Kutuzov la Bucureşti, la

28 mai 1812, tratatul de pace stipula anexarea la Imperiul Rus a Moldovei dintre râul

Prut şi fluviul Nistru. Impunerea în 1813 a numelui „Basarabia“ și având un statut

autonom, reflecta concepţiile şi aprehensiunile ţarului Alexandru I şi ale intimului său

consilier, contele Ioannis de Capodistria. Deşi prin anexarea unei părţi a principatului

Moldovei, Rusia devenea riverană la Dunărea maritimă, chiar a doua zi după

semnarea păcii de la Bucureşti, Curtea de la Sankt Petersburg a socotit tratatul

inacceptabil în raport cu planurile ruseşti de extindere pe litoralul vestic al Mării

Negre. Conştient de acestea, cancelarul austriac, prinţul Metternich, a încercat, prin

includerea în actele finale ale Congresului de la Viena a inviolabilităţii posesiunilor

Imperiului Otoman, să creeze o contrapondere europeană Rusiei. În pofida eforturilor

cancelarului, poziţia intransigentă, de forţă a ţarului, ca şi abilitatea lui Capodistria au

împiedicat adoptarea unei asemenea prevederi care ar fi blocat, în termeni de drept

internaţional, expansiunea rusă pe frontiera Prutului. Totuşi, Congresul de Pace de la

Viena din 1815, prin proclamarea principiului de drept public al libertăţii navigaţiei

fluviilor care străbat mai multe state sau constituie frontiera dintre ele9, scotea

Dunărea maritimă de sub condominiumul, evident asimetric, ruso-otoman. Pentru o

reluare a politicii sud-est europene a Rusiei, contele Capodistria, sperând totodată în

eliberarea poporului grec, a pregătit în secret marea insurecţie a acestuia. Legat de

Sfânta Alianţă şi somat de Metternich, Alexandru I a fost silit să dezavueze mişcarea

grecească şi pe cea românească, izbucnite la 1821. Succesorul său, Nicolae I, obţinând

şi acordul englez pentru a interveni în Principatele Române şi pentru a smulge în

comun Porţii o autonomie pentru greci, a impus Imperiului Otoman convenţia de la

Akkerman/Cetatea Albă, din 7 octombrie 1826. Prin aceasta alegerea principilor

9 E. Carathéodory, Du droit international concernant les grandes cours d’eau, Leipzig, 1861, p. 106 ş.u.NECLASIFICAT

8 din 15

NECLASIFICAT

români s-ar fi făcut numai cu asentimentul puterii suzerane – Imperiul Otoman – şi al

Rusiei, iar prefacerea organizării interne a Moldovei şi Ţării Româneşti s-ar fi efectuat

în spirit rusesc. Totodată, prin alegerea ca guvernator al grecilor eliberaţi a contelui

Capodistria ţarul a sperat stabilirea dominaţiei sale şi în sudul Peninsulei Balcanice.

Eşecul ambelor proiecte a provocat declanşarea în aprilie 1828 a unui nou

război ruso-otoman, prefaţat de ocuparea Principatelor Române şi, lucru extrem de

semnificativ pentru concepţia politică rusească, de suprimarea statutului autonom al

Basarabiei şi transformarea sa într-o gubernie obişnuită a imperiului ţarilor. Astfel se

confirmă conexiunea între statutul Moldovei şi situaţia geopolitică a Mării Negre şi

Dunării de Jos.

Pacea de la Adrianopol marcând apogeul extinderii teritoriale ruse pe ţărmul

vestic al Mării Negre, prin dominarea gurilor Dunării – a trebuit să prevadă, sub

presiunea internaţională, libera navigaţie a navelor comerciale sub orice pavilion prin

Strâmtori şi în bazinul pontic (art. 7). În pofida piedicilor puse de prezenţa militară

rusă în Delta Dunării, dezvoltarea fără precedent a comerţului Mării Negre a fost una

dintre cauzele esenţiale ale transformării capitaliste a Principatelor Moldova şi Ţara

Românească10.

Păstrarea Imperiului Otoman, de preferat

Perioada post-Adrianopole 1829 a fost socotită o etapă de declanşare accentuată a

modernizării societăţii româneşti, expresia predominantă fiind lichidarea monopolului

otoman în comerţul exterior al Principatelor Române şi creşterea spectaculoasă a

comerţului occidental în Marea Neagră şi la gurile Dunării.

Aşadar, modernizarea românească a fost amorsată şi s-a desfăşurat două decenii

în condiţiile în care Rusia a fost un factor decisiv în zona Mării Negre şi la gurile

Dunării. De la tratatul din 1829 şi până la cel de la Paris (1856) competiţia ce s-a opus

unei Rusii anexioniste un Occident îngrijorat de prăbuşirea echilibrului european a

fost fundalul favorizant al declanşării procesului de creare a României moderne şi de

rupere a ei de vechiul regim. Este totodată interesant de precizat că Pacea de la

Adrianopol a prilejuit Cabinetului de la Sankt Petersburg o serioasă analiză a situaţiei

10 Ştefan Zeletin, Burghezia română Originea şi rolul ei istoric, Bucureşti, 1991NECLASIFICAT

9 din 15

NECLASIFICAT

geopolitice a Mării Negre. Rusia a trebuit să accepte că, momentan, păstrarea

Imperiului Otoman era mai avantajoasă decât deschiderea chestiunii împărţirii

acestuia, imposibil de tranşat de Rusia singură şi în beneficiul său exclusiv, fără

intervenţia celorlalte mari puteri11. Constatarea nu a împiedicat Cabinetul de la Sankt

Petersburg să adopte o politică pragmatică şi să profite de orice împrejurare pentru ca

evidenta dominaţie rusă în Marea Neagră şi la Dunărea de Jos să fie extinsă şi asupra

Strâmtorilor.

Prilejul s-a ivit mai repede decât s-ar fi crezut, criza egipteană – ameninţarea

ofensivei lui Ibrahim paşa în Anatolia – obligând în cele din urmă Poarta să solicite

ajutorul ţarului. Tratatul de la Unkâr Iskelesi (8 iulie 1833) a inaugurat alianţa

„intimă“ între cele două puteri, în fapt Imperiul Otoman căzând sub protecţia Rusiei.

Un articol separat şi secret al tratatului impunea Porţii, în schimbul sprijinului rus,

închiderea strâmtorii Dardanele navelor de război străine, indiferent de motivul

invocat de acestea. Astfel, Marea Neagră devenea la 1833 cu adevărat un lac rusesc.

Noua situaţie geopolitică având implicaţii evidente asupra întregii Mediterane

orientale a fost imediat percepută ca atare de Cabinetul englez. După mărturia de

primă însemnătate a istoricului francez François Guizot (1787-1874), la aflarea

conţinutului tratatului de la Unkâr Iskelesi, sub şoc, lordul Palmerston, apărător al

integrităţii Imperiului Otoman, nu ezita să propună guvernului francez o expediţie

navală pentru forţarea Strâmtorilor, pătrunderea în Marea Neagră şi nimicirea flotei

ruseşti. Intervenţia austriacă prin prinţul Metternich a detensionat situaţia, Cabinetul

de la Sankt Petersburg declarându-şi intenţiile pacifice faţă de Imperiul Otoman. În

consecinţă, ca un semn al bunei sale credinţe, ţarul Nicolae I a fost nevoit să ordone

evacuarea armatelor de ocupaţie din Principatele Române (aprilie 1834), Poarta

putând, cu asentimentul Curţii de la Sankt Petersburg, să numească noii principi.

Cârmuirea acestora, între 1834 şi 1848, a fost supusă însă unui înăbuşitor protectorat

rusesc. O revigorare a crizei egiptene în 1839-1840 a redeschis şi chestiunea

Tratatului de la Unkâr Iskelesi, ducând în cele din urmă la Convenţia Strâmtorilor,

încheiată la Londra în 13 iulie 1841. Prin aceasta concertul european al puterilor: 11 F. Martens, Etude historique sur la politique russe, în Revue de droit international et de législation comparée, IX, 1877, p. 69-71


NECLASIFICAT

Anglia, Franţa, Rusia, Austria, Prusia, Imperiul Otoman, se angaja să respecte

inviolabilitatea drepturilor suverane ale sultanului şi declara Strâmtorile închise pe

timp de pace navelor de război străine.

Valoarea în dreptul internaţional a Convenţiei de la Londra este evidentă:

pentru prima dată chestiunea Strâmtorilor era rezolvată de concertul european,

limitând drastic posibilităţile de manevră atât ale Cabinetului de la Sankt Petersburg,

cât şi ale Porţii. Un acord între cele două privitor la regimul Strâmtorilor şi prin

aceasta asupra Mării Negre era astfel imposibil. Nu avea să treacă însă un deceniu şi

rolul determinant jucat de armatele ţarului Nicolae I în reprimarea revoluţiilor de la

1848-1849 din Principatele Române şi din Austria a creat Curţii de la Sankt

Petersburg iluzia unei posibile rezolvări imediate şi depline a chestiunii Mării Negre

şi Strâmtorilor, chiar a Constantinopolului.

Politica imprudentă, de forţă, a Rusiei, în raport cu Imperiul Otoman şi Franţa,

a dus la declanşarea noului război oriental în 1853 şi la campania franco-anglo-turco-

sardă din Crimeea (1854-1856). Un aspect ignorat al acestui război este cel al acţiunii

factorilor politici de la Bucureşti şi îndeosebi de la Iaşi, pentru ca, după exemplul

Piemontului-Sardiniei, Principatele Române să participe alături de aliaţi la Războiul

Crimeei. Obiectivele principale ale acestei participări erau eliberarea Basarabiei, a

părţii dintre Prut şi Nistru a Moldovei şi, desigur, obţinerea unui nou statut

internaţional al Principatelor, odată cu reglementarea generală a păcii. Artizanul noii

orientări politico-militare româneşti a fost principele Moldovei Grigore Alecu Ghica,

ai cărui colaboratori apropiaţi au fost Costache Negri, Vasile Alecsandri, Dimitrie

Rallet, Alexandru Ioan Cuza, Edouard Grenier, Constantin Hurmuzaki, Mihail

Kogălniceanu şi alţii. Chiar dacă o participare militară oficială, de stat, românească în

Crimeea alături de aliaţi nu a putut fi obţinută – deşi militari români au fost prezenţi la

Sevastopol în ambele tabere –, memoriile politice şi informaţiile furnizate diplomaţiei

franceze, mai ales la Conferinţele de la Viena şi la Congresul de la Paris, au susţinut

refacerea unităţii principatului Moldovei până la Nistru şi cu Delta Dunării.

Integritatea Moldovei şi geopolitica Mării Negre

Congresul de pace, încheiat prin semnarea la 30 martie 1856 de către plenipotenţiarii


NECLASIFICAT

Franţei, Marii Britanii, Rusiei, Sardiniei, Sublimei Porţi, ai Imperiului Habsburgic şi

ai Prusiei a tratatului de la Paris, includea Imperiul Otoman în concertul european şi în

dreptul public internaţional şi neutraliza Marea Neagră. Atât Rusia, cât şi Imperiul

Otoman se angajau să nu construiască sau să păstreze pe ţărmurile acestei mări

arsenale militare maritime, flotele lor fiind drastic reduse, până la tonaje şi putere de

foc nesemnificative. Dunărea şi gurile sale fiind supuse principiului libertăţii de

navigaţie a râurilor care separă sau străbat mai multe state se prevedea constituirea pe

doi ani a unei Comisiuni europene a Dunării, formată din delegaţii Franţei, Austriei,

Marii Britanii, Prusiei, Rusiei, Sardiniei şi Imperiului Otoman menită să planifice şi să

execute lucrările necesare navigaţiei în aval pe fluviu, de la Isaccea până la vărsare şi

în părţile de mare învecinate, securitatea acestora fiind garantată prin prevederea ca

fiecare dintre puterile semnatare să menţină oricând la gurile Dunării două nave

militare uşoare-staţionare. O comisie a riveranilor (Austria, Bavaria, Würtemberg,

Imperiul Otoman, Serbia, Ţara Românească, Moldova) urma să alcătuiască

reglementările de navigaţie şi poliţie fluvială, să asigure navigabilitatea întregului

fluviu şi să preia atribuţiile Comisiei europene după încheierea lucrărilor acesteia.

Rusia accepta, în schimbul teritoriului din Crimeea cucerit de aliaţi în timpul

războiului şi pentru mai buna asigurare a navigaţiei pe Dunăre , rectificarea frontierei

în Basarabia, teritoriul cedat fiind înglobat Principatului Moldovei (art. XX, XXI).

Pentru evoluţia modernă a poporului român o consecinţă directă a schimbării

raportului de forţe în Marea Neagră a fost revenirea ca riveran, după mai bine de trei

secole şi jumătate de absenţă, a unui vechi stat al regiunii, Principatul Moldovei,

acesta fiind totodată un primul pas pentru reconstrucţia modernă a acestei regiuni

europene.

Pentru a garanta îndeplinirea prevederilor tratatului şi integritatea Imperiului

Otoman, Anglia, Franţa şi Imperiul Habsburgic încheiau, la 15 aprilie 1856, o

convenţie secretă prevăzând folosirea forţelor militare terestre şi navale pentru aceste

scopuri. Imediat după semnarea Tratatului de pace de la Paris, principele Grigore

Ghica şi divanul său domnesc luaseră măsuri, contrare Regulamentului Organic, de

înfiinţare a unităţilor militare necesare pentru a fi imediat dizlocate în cele trei ţinuturi


NECLASIFICAT

basarabene reunite Principatului Moldovei. Totodată, încă înainte de începutul

lucrărilor Congresului, diplomaţia franceză şi împăratul Napoleon III insistaseră pe

lângă Poarta Otomană pentru crearea statului român unitar. În convorbirile anterioare

de la Constantinopol ale ambasadorului francez Edouard Thouvenel cu vechiul

diplomat britanic vicontele Stratford of Redcliffe acesta din urmă, aflat şi sub

influenţa prietenului său Ion Ghica, susţinuse necesitatea restabilirii frontierei

Moldovei pe Nistru, fâşia teritorială a celor trei judeţe părându-i-se a fi o barieră prea

firavă în calea Rusiei spre Dunăre. Într-o viziune globală, perioada 1768-1856 fiind

doar un interval semnificativ , integritatea Moldovei, unitatea naţională românească se

leagă indisolubil de situaţia geopolitică a Mării Negre, de securitatea navigaţiei

internaţionale pe Dunărea de Jos.

Rusia a profitat însă de situația internațională ce s-a creat în urma războiului

franco-prusac și prin intermediul Conferinței de la Londra din 1871, se dezice de toate

obligațiile Tratatului de la Paris ce se refereau la Dunăre și Marea Neagră. Astfel,

Rusia era pregătită de război, în anii 1857-1876, în momentul izbucnirii crizei

orientale.

În războiul din 1877-1878, Imperiul Otoman este iarăși învins cu sprijinul

României și al statelor balcanice. În urma negocierilor de pace de la Stan Stefano,

niciunul dintre state nu a fost acceptat, Rusia privind pacea după propriile interese.,

stârnind nemulțumiri marilor state europene și ale celor din regiune. Astfel, s-a

rediscutat tratatul de pace la Berlin, unde Rusia a renunțat la unele avantaje.

Obiectivele și aspirațiile Imperiului Rus au fost așadar amânate pentru perioada

următoare.


NECLASIFICAT

Pagină albă


NECLASIFICAT

BIBLIOGRAFIE

1. Bușe, Dorel, Geopolitica Rusie la Dunăre și Marea Neagră, Editura UNAp,

București, 2012;

2. Cârţână, I., Seftiuc, I., România şi problema strâmtorilor, Bucureşti, 1974;

3. Eminescu, Mihai, Basarabia, Sibiu, Editura Mileniul Trei, 1990;

4. Semenova, Lidia E., Stabilirea legăturilor diplomatice permanente între

Ţara Românească şi Rusia la sfârşitul secolului al XVII-lea, 1962;

5. Zeletin, Ştefan, Burghezia română Originea şi rolul ei istoric, Bucureşti,

1991

6. Revista Geopolitica, nr.6, Editura Top Form, București, 2004.


Geopolitica Rusiei La Dunare Si Marea Neagra

Documents

Transcript of Geopolitica Rusiei La Dunare Si Marea Neagra