1. ORGANIZAREA SPAŢIULUI GEOGRAFIC. CARACTERE GENERALE

1.1. Organizarea naturală a spaţiului geografic

Universul este organizat natural şi implicit Pământul ca parte a universului. Pământul este format din materia anorganică şi materie organică. Ambele tipuri de materie se

definesc printr-o serie de caracteristici dintre care masa şi densitatea sunt cele mai reprezentative.Masa Pământului generează câmpul gravitaţional terestru care contribuie la o „decantare”

specifică a materiei, la o structurare în plan vertical a acesteia. Masa asociată cu gravitaţia constituie elemetele esenţiale de structutare a materiei terestre.„Gravitaţia decantează şi supune stratificării întreaga substanţă a învelişurilor geografice.

Trecerea substanţei la un alt nivel de condiţii fizice se materializează printr-o schimbare de fază, prin înscrierea materiei într-o nouă verigă a circuitului. Apa se transformă în vapori în urma modificării condiţiilor de temperatură şi presiune. În funcţie de condiţiile întâlnite se autoagregă. Întreagă această structurare de stări de agregare este expresia autoorganizării naturale” 1.

Substanţa anorganică este lipsită de conştiinţă. Ea este structurată după legi fizice şi se ordonează concentric prezentând o selecţie calitativă ce susţine apariţia şi dezvoltarea vieţii.

Atmosfera, prin compoziţia chimică a gazelor ce o compune, asigură o protecţie radioactivă a suprafeţei terestre, fără de care nu ar fi existat viaţă pe Pământ.

„Materia profundă are tendinţa de a genera universuri iar materia vie tendinţa de a se diversifica şi multiplica, de a deveni tot mai complexă. Tendinţa nu este nici elan nici voinţă. Ea se manifestă ca proces fără conştiinţă. Această tendinţă a materiei amorfe de a genera universuri aconştiente o numim structurare. Tendinţa ce se manifestă ca proces fără conştienţă se transformă în voinţă numai de către fiinţe cu conştiinţă” 2.

Lumea organică este înzestrată cu o conştiinţă indusă genetic, care-i permite să se autoorganizeze, în tendinţa de multiplicare şi diversificare.

În cadrul spaţiului geografic asistăm la o separare a substanţei, ca urmare a gravitaţiei, pe mai multe nivele, cu densităţi specifice, rezultând cele doua componente de baza ale învelişului terestru, oceanele şi continentele, care sunt deopotriva şi medii de viaţă specifice.

Pe baza rezultantei energiei interne a Pământului (curenţii de convecţie subcrustali), materia telurică s-a structurat în cele două forme majore de relief, continentele şi oceanele, care îmbracă fiecare în parte forme biotice şi antropice specifice de organizare şi valorificare economică.

Distribuţia diferenţiată a cantităţii de energie solară la suprafaţa Pământului (fig. 1) a generat o distribuţie latitudinală şi altitudinală a temperaturii, asociată cu forme particulare succesive de distribuţie a vegetaţiei, de la ecuator înspre poli, care se instituie în tot atâtea forme de valorificare agricolă a teritoriului (fig. 2).

Fig. 1. Variaţia energiei radiaţiei solare directe la nivelul suprafeţei active pe latitudine şi lunar (în kcal/m 2/zi) (după datele calculate de I. A. Šulygin, 1978).

1 Al. Roşu, 1987, Terra – Geosistemul vieţii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, p. 26.2 M. Drăgănescu, 1979, Profunzimile lumii materiale, Editura Politică, Bucureşti, p. 168.

1

Fig. 2. Distribuţia căldurii la suprafaţa terestră şi zonele de vegetaţie (după M. I. Budîko, 1977).

Energia internă a Pământului alimentează prin vulcanism şi subducţia plăcilor cu noi resurse de masă litosfera, respectiv mezosfera, rezultând un circuit teluric intern al materiei, mereu reînnoibilă, care contribuie la întreţinerea şi diversificarea vieţii la suprafaţa Pământului.

Echilibrări şi ajustări au loc şi pe orizontală, la suprafaţa

terestră, prin intermediul maselor de aer şi al curenţilor oceanici. Sub comanda şi impulsul energiilor cosmice, filtrate de către mediul atmosferic şi a celor interne rezultate dintr-o perpetuă structurare a masei telurice apare şi se dezvoltă un spaţiu tampon, de contact în care este catalizată, stocată şi transformată energia. Structura acestui spaţiu de maximă turbulenţă s-a modificat o dată cu apariţia omului (după Al. Roşu, 1987) (fig. 3).

Fig. 3. Poziţionarea telurică a învelişului geografic (după Al. Roşu, 1987).

Acesta a devenit spaţiul de apariţie, evoluţie şi de existenţă a omului. El este supus unei organizări antropice care este de esenţă geografică.

În cadrul lumii organice, omul este singura fiinţă înzestrată cu conştiinţa de sine. De aceea, el este capabil să se organizeze. El îşi organizează modul de viaţă, şi implicit spaţiul pe care-l ocupă şi-l exploatează pentru nevoile sale.

Litosfera constituie stratul de interferenţă a materiei lichide (apa), gazoase (aerul) şi solide (roca). Ea reprezintă sursa comună de substanţă, energie şi informaţie pentru toate structurile

geografice (după Al. Roşu, 1987) (fig. 4). Litosfera mai reprezintă, totodată şi suportul de apariţie, menţinere şi dezvoltare a vieţii. Biosfera

are o determinare litosferică. Apariţia viului este indisolubil legată de mediul de viaţă. Viata apare şi se menţine într-un mediu lichid, într-un interval de temperatură, suficient de mic pentru a nu rupe structurile moleculare, dar suficient de mare pentru a asigura deplasarea acestora prin mişcare browniană, necesară metabolismului celular.

Mişcarea browniană reprezintă un salt calitativ al dinamicii materiei de la mişcarea haotică la cea ordonată. Mişcarea browniană este o mişcare corelată şi reprezintă condiţia esenţială a apariţiei vieţii (după I. Purica, 1996). Ea este rezultatul apariţiei ordinii din dezordinea primară pentru a genera viaţa. „Când este generat un nou sistem viu, după demisia celui anterior, procesul de autoorganizare va fi mai eficient dacă el ar fi constrâns la variaţii care au o probabilitate de succes – la fiecare nivel ierarhic superior există alte mecanisme ce constrâng procesul de autoorganizare” 3. Rezultă din ordinea care a generat viaţa o nouă ordine pentru a asigura continuitatea vieţii.

3 E. D. Schneider, J. J. Kay în M. P. Murphy, L. A. J. O’Neill, 1999, Ce este viaţa? Următorii 50 de ani, Editura Tehnică, Bucureşti, p. 137.

2

„Atât sistemele nevii cât şi cele vii se caracterizează printr-o succesiune abundentă de reacţii chimice.

Fig. 4. Secţiune verticală în cadrul structurii interne a Pământului (după L. A. Bloom, 1978, citat de Al. Roşu, 1987, p. 246, cu completări).

3

Diferenţa constă în aceea că toate reacţiile din sistemul viu urmăresc un program controlat care este operat dintr-un centru informaţional. Scopul acestui program de reacţii este autoreproducerea tuturor componentelor sistemului, inclusiv duplicarea programului însuşi sau mai exact al purtătorului său material” 4.

Caracteristicile sistemelor vii sunt: „informaţia, fără aceasta autoreproducerea ar fi pierdută după fiecare generaţie; mutaţia, fără de care informaţia ar fi neschimbătoare, şi deci nici nu vor putea să apară

sisteme vii; metabolismul, fără de care sistemul ar regresa la echilibru, când nici o schimbare nu ar mai

fi posibilă.Un sistem care prezintă aceste proprietăţi este predestinat selecţiei. Aceasta este o formă

inerentă de autoorganizare. Selecţia nu este o componentă adiţională ce se poate activa dinafară” 5. „Un organism rămâne viu în starea superior organizată, primind energie de înaltă calitate din

exterior şi degradând-o pentru a sprijini structura organizaţională a sistemului” 6

1.2. Organizarea antropică a spaţiului geografic

Aşa cum este peste tot cunoscut, orice categorie de spaţiu, pentru a putea fi utilizat şi amenajat, trebuie mai întâi de toate divizat. Configuraţia naturală a spaţiului planetar este marcant evidenţiată de un proces de divizare în două mari categorii de spaţiu: spaţiul terestru şi spaţiul acvatic. La rândul lui spaţiul terestru „suportă” o divizare în unităţi majore de relief (câmpii, unităţi colinare şi munţi), după cum spaţiul acvatic se împarte în râuri, lacuri, mări şi oceane.

Organizarea spaţiului de către om s-a realizat odată cu apariţia lui ca fiinţă raţională, capabilă de a se situa „deasupra lumii naturale” şi de a-şi „modela” spaţiile cercetate de el în raport cu nevoile individuale şi colective. Ascendenţa nevoilor şi amplificarea temporală a acestora se află în strânsă relaţie cu creşterea numerică a populaţiei şi inovaţiile de ordin tehnic. Prima grijă a omului odată cu perceperea conştiinţei de sine, a fost aceea de a pune stavilă „nemărginirii”. Continentele au fost divizate în imperii şi în state iar statele în unităţi administrative interne. Acestea din urmă, la rândul lor, în funcţie de tipul de economie şi nivelul de bunăstare s-au subdivizat până la nivelul de „celule spaţiale”, universal valabile într-un sistem holartic ce asigură funcţionalitatea teritorială în diverse ipostaze temporal-istorice (teren agricol, vetre de aşezări, căi de comunicaţie, unităţi de producţie, unităţi de locuit, spaţii şi unităţi construite pentru apărare, recreere etc.).

Divizarea spaţiului apare peste tot şi oricând ca un atribut al nevoii perpetue de spaţiu. Orice stare conflictuală majoră, are la bază clamarea dreptului de control şi administrare a unui spaţiu. Toată istoria omenirii este marcată de cuceriri, pierderi şi divizări de teritoriu, proces de care nu a fost scutită nici ţara noastră („Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă, au venit şi-n ţara nostră, şi-au cerut pământ ....şi apă”).

De la întinderile necuprinse ale terenurilor de vânătoare din taigaua siberiană, a fermelor din teritoriile slab populate ale Australiei şi până la cel destinat recreerii şi odihnei unei persoane, până la spaţiul personal, colportabil şi elastic, se îmbină categorii extrem de diverse de spaţii, ca mărime, destinaţie şi funcţionalitate.

Elaboararea unei teorii asupra spaţiului de incidenţă a activităţiilor umane s-a impus apriori, întrucât orice activitate umană implică o locare spaţială. La rândul ei, orice locare, are la bază rodul unor experienţe anterioare, marcate de empirism ori este rezultatul unor elaborări rafinate, ce au avut drept rezultană procesul de armonizare spaţială (înţeles în termenii exhaustivi ai acestuia). Dimensiunea spaţiilor organizaţionale ori a celor supuse procesului perpetuu de organizare şi reorganizare, variază în limite extrem de largi, de la ordinul miilor de km² la cel al metrilor pătraţi.

O holarhie exhaustivă a spaţiului din punct de vedere organizaţional şi al amenajării transcende indubitabil elementele şi caracteristiciile de ordin tehnic şi geografic şi le tranferă în domeniul artei şi al amenajării de peisaje.

Din punctul nostru de vedere segmentul holartic cu rol de prag de referinţă se opreşte la cel al amenajărilor interioare şi la cel al creării de cadre decorative exterioare. Dar şi aici acel „general framework” trebuie luat întotdeauna în considerare pentru „echilibrul şi armonia de ansamblu”.

4 E. D. Schneider, J. J. Kay , op.cit., p. 139.5 Manfred E., în M. P. Murphy, L. A. J. O’Neill, op. cit., p. 17.6 E. D. Schneider, J. J. Kay, op. cit., p. 137.

4

O potrivită organizare şi amenajare a spaţiului, perpetuu perfectibilă, reprezintă un incomensurabil câştig economic, în raport cu practicile ocupării dezordonate şi empirice a acestuia. Costurile economice şi sociale ale „ordonării şi organizării” unor spaţii haotice, în diverse ipostaze temporale, sunt adesea prohibitive şi ireparabile. De aici tendinţa „naturală” de evoluţie, de la spaţii haotice şi greu controlabile, la entropie generalizată. Adesea haosul social se asociază în mod nefericit cu hosul teritorial, societăţile spaţial-haotice fiind de regulă societăţi sărace. Ele controleză slab spaţiul de apartenenţă pentru că nu îl cercetează suficient. Ce alteva poate să fie evaziunea fiscală, decât o slabă percepţie şi un şubred mecanism de control asupra spaţiului?

O „rânduială” şi o ordine teritorială este oricând şi oriunde dezirabilă compromisului şi empirismului. Însăşi, statuarea şi instaurarea unei ordini teritoriale cu fundamentare stiinţifică reprezintă o sursă permanentă aducătoare de venit, contribuind indirect la creşterea calităţii şi eficienţei actului economic şi la bunăstarea populaţiei.

1.3. Supraestimarea progresului tehnologic

Sesizând ritmul alert de creştere a entropiei în societatea modernă, şi plecând de la noile teorii ale dilatării Universului, Ionel Purica (1996), dezvoltă o teorie în care crede că progresul tehnologic al timpului nostru este capabil la a realiza o decuplare a societăţii de Natură prin închiderea ciclurilor de producţie, eliminând deşeurile (industria curată) şi transformând energia degradată în energie electromagnetică, de fotoni şi infraroşu, ce va fi redată Universului. Vom prezenta în continuare demersul autorului mai sus citat.

„Apariţia omului a marcat începutul transformărilor şi supunerii Naturii.Morala revoluţiilor tehnice se bazează pe un principiu etic: omul este în luptă cu Natura şi

trebuie să elaboreze o tehnică de stăpânire a Naturii, de transformare a acesteia.Relaţia dintre Natură şi om, dintre Natură şi societatea umană este o relaţie între care se

interpune tehnica. Prin intermediul tehnicii omul modifică Natura. Propria lui existenţă depinde apoi de cunoaşterea noului mediu produs de tehnologie, cu care trebuie să convieţuiască. Transformarea şi cunoaşterea Naturii sunt procese necesare şi complementare şi trebuie să conducă la evoluţia societăţii umane.

Omenirea este un regn suprapus regnului vegetal şi regnului animal, ilustrând trecerea de la biosferă la noosferă.

Dezvoltarea tehnologică a amplificat fără precedent forţa de acţiune a omului asupra Naturii. Începutul secolului XX marchează apariţia unei noi doctrine, în relaţie cu elogiul adus dezvoltării tehnologiei. Se naşte doctrina tehnocratică prin care patronatul poate fi înlocuit cu tehnostructuri formate din elite.

Tehnocraţia trebuie să ia locul ideologiilor. Aceasta ar însemna supunerea omului şi a mediului sau în exigenţele instrumentelor tehnice de gestiune şi organizare a societăţii. Aceste instrumente au devenit un sistem în sine. Dezvoltându-se după o logică ce ajunge din ce în ce mai mult în conflict cu necesităţile prioritare sau reale ale omului.

Gândirea tehnocratică nu a schimbat mentalitatea etică. Ea a rămas aceea a dominării omului prin şi de către om şi a Naturii de către om. Aceasta atrage după sine consumarea rapidă a resurselor necesare vieţii, într-un ritm mult prea alert în raport cu cel de regenerare a acestora.

Societatea preia din Natură materii prime şi energie la o entropie mică. După ce le-a utilizat, pentru a-şi menţine structura organizatorică şi gradul de civilizaţie, elimină în Natură deşeuri, făcând să crească entropia şi dezorganizând mediul în mod ireversibil. Se crează condiţii periculoase pentru dezvoltarea societăţii. Viteza de creştere a entropiei este mare, ducând la dezorganizarea mediului cu o viteză prea mare...

Societatea se află în faza adoptării unei etici noi, a unei mentalităţi în care spiritul dominării şi supunerii naturii să fie înlocuit cu ideea convieţuirii în armonie cu natura, având la bază o înţelegere „socratică” a tehnologiei. Noua etică şi noua mentalitate a regândirii şi reconsiderării raporturilor om – natură generează o nouă doctrină, cea cosmocratică.

Societatea tehnologică a secolului XX este asociată cu descoperirea şi exploatarea câmpului electromagnetic, în care suportul informaţional acustic şi tipărit, difuzat prin mijloace termomecanice se substituie ca suport electromagnetic (radio, televiziune), rezultând o coerenţă informaţională globală relativ slabă. Suportul informaţional este preluat de limbaje formale, articulate domeniilor de activitate umană. Mediul în care se dezvoltă societatea umană devine Terra. Se închide un prim ciclu în relaţia materii prime – tehnologie – produse utile în sensul că acestea din urmă se consumă dar şi se inserează

5

ca mijloace de producţie, ca rezultat al perfecţionării şi reînnoirii tehnologice. Mijloacele de producţie realizează consumarea energiei din purtătorii energetici în energie utilă, adică căldură şi electricitate, închizându-se al doilea ciclu al conversiei energiei.

Ciclul industrial al materiei cuplat cu ciclul conversiei energiei dă naştere unui hiperciclu, asimilat unui sistem cibernetic în care input-urile sunt reprezentate de materiile prime şi resursele energetice iar output-urile de deşeuri chimice, căldură irecuperabilă şi deşeuri radioactive.

Cheia existenţei şi dezvoltării viitoare a societăţii umane constă în închiderea în cicluri a utilizării materiei prime şi a energiei necesare pentru păstrarea şi dezvoltarea structurii ei ordonate, a nivelului de civilizaţie, făcând-o tot mai puţin dependentă de mediul necontrolabil (cel natural, sublinierea noastră). Asistăm la generarea unei tendinţe de autosuficienţă. Pentru aceasta este necesar a se trece de la civilizaţia câmpului electromagnetic la civilizaţia câmpului cromodinamicii cuantice.

Era cromodinamicii permite: închiderea ciclului materii prime – industrie prin reintroducerea deşeurilor în ciclul

producţiei industriale (industrie fără deşeuri ş.a.); deşeurile radioactive vor fi utilizate pentru producerea de energie, prin dezintegrarea

controlată a nucleonilor închizându-se un nou ciclu. Societatea umană va fi deschisă numai prin necesităţi de energie, pe care le va lua din Univers şi

va fi redată Universului sub formă de energie electromagnetică, de fotoni din domeniul infraroşu.În era cromodinamicii cuantice, gradul de coerenţă internă (a societăţii) va fi maxim, iar

suportul informaţional va deveni câmpul neutrinic, ca posibilitate de a pătrunde la distanţe de ordinul orizontului Universului cunoscut astăzi, concurând câmpul electromagnetic.

Softul informaţional va trece de la limbajele formale la modele globale, care într-un singur simbol pot transmite o cantitate mare de informaţie.

Societatea, tinzând spre autonomie, se dezvoltă către o decuplare de mediu, prin înglobarea unei părţi a acesteia într-un ciclu care face parte din sistem, conducând la creşterea gradului de organizare cât şi la o micşorare a vitezei de creştere a entropiei” 7.

Dar autorul recunoaşte că „evoluţia socială nu a dus la o transformare biologică a omului”8. Deci, el va rămâne pe Pământ ca un produs al acestuia, cu aceleaşi nevoi primare şi din ce în ce mai rafinate nevoi spirituale. Astfel, deocamdată civilizaţia umană nu dispune de alte spaţii. Cel pe care îl avem, Pământul, trebuie să-l organizăm înspre binele şi progresul omenirii.

În concluzie, structurarea materiei în universul amorf stă la baza organizării naturale, a autoorganizării, odată cu apariţia viului.

Organizarea antropică reprezintă rezultatul intervenţiilor umane succesive de amenajare pe suprafaţa terestră, ca urmare a experienţei istorice a omenirii şi a progresului tehnologic.

Organizarea antropică se desfăşoară pe un suport natural, aprioric structurat şi autoorganizat. Din simbioza autoorganizării (organizării) naturale a spaţiului cu organizarea antropică a acestuia rezultă organizarea spaţiului geografic. Acesta este definit ca un hiperspaţiu rezultat în urma acţiunilor transformatoare progresive ale omului şi societăţii. Spaţiul geografic reprezintă suportul fizic al activităţilor antropice şi a rezultatelor acestora. Acesta are un caracter limitat.

Caracterul limitat al spaţiului geografic constitue deosebirea fundamentală dintre categoria de spaţiu în general, şi cea de spaţiu geografic. El reprezintă deci un creuzet al acţiunilor antropice transformatoare, pe care le înglobează. Este esenţa, respectiv sinteza modurilor de îmbinare şi integrare a geosferelor în întregul lor, fiind organizat după legi proprii. Ca urmare a acţiunii acestora, spaţiul geografic este ordonat şi structurat în forme specifice, drept rezultantă a infinităţii modurilor de ordonare, ierarhizare, dimensionare şi asociere a componentelor.

Caracteristicile esenţiale ale spaţiului geografic sunt: structura diferită a componentelor (abiotice, biotice şi sociale); independenţa relativă în evoluţia şi viteza de derulare a proceselor, a celor trei categorii de

componente; constitue cadrul şi suportul în care se desfăşoară relaţiile interumane.Limitele acestuia pe orizontală se extind asupra întregii suprafeţe terestre.În plan vertical spaţiul geografic valorificat de către om se desfăşoară între pragurile de 10 000 -

15 000 m altitudine (între Troposferă şi Stratosferă) unde se înscriu rutele regulate ale zborurilor de mărfuri şi pasageri şi 3 500 m în scoarţa terestră unde au loc activităţi miniere sistematice.

7 I. Purica, 1996, Ordo et Chao. Structuri de ordine în fizică şi societate, Editura Tehnică, Bucureşti, p. 28.8 Idem, p. 29.

6

Reţinem, în concluzie, că materia amorfă este structurată şi îşi crează propriile ei universuri rezultate din infinitatea combinaţiilor chimice. Odată cu apariţia viului, dotat cu un suport informaţional, Natura se autoorganizează în afara unei conştiinţe de sine (fig. 5).

Fig. 5. Sructurare, autoorganizare, organizare.

Apariţia omului a marcat începutul proceselor transformatoare progresive. Odată cu el începe organizarea spaţiului terestru. Prin intermediul tehnicii s-a sporit forţa de acţiune asupra Naturii. S-a ajuns la o „anihilare” a Naturii, a cărei resurse sunt limitate, proces ce se resfrânge prin incapacitatea de susţinere cu hrană a populaţiei şi menţinerea stărilor tensionale şi conflictuale. Spaţiul geografic reprezintă forma cea mai adecvată pentru procesele de organizare. El permite şi acceptă înglobarea formelor particulare de organizare. De aceea şi noţiunea singulară de spaţiu trebuie interpretată asociativ: spaţiu geografic.

Spaţiul geografic este limitat. Trecerea la forme superioare de organizare are loc prin intermediul acţiunilor de amenajare.

Atingerea formelor superioare de organizare, reclamă deopotrivă mutaţii radicale de ordin tehnologic şi ale comportamentului uman, care să înscrie civilizaţia terestră pe traiectoria unei dezvoltări durabile.

7