1 Nr. 2, 4 februarie 2003 / Opinii & Credinţewww.opinii.tk CREDINŢEZiarul care îţi dă de gîndit

Anatema creştină şianatema iudaicăFilozoful Baruch d’Espinoza a fostanatemizat de Sinagogă, expulzat şiblestemat.Spre deosebire de Sinagogă, înBiserica Ortodoxă nu se rostescblesteme, decît asupra demonilor - Pag. 5

www.opinii.tk

Şi nu de ducepre noi în ispită,

ci ne izbăveştede... Paşaport!

În viziunea unor lideri de opinie dincercurile bisericeşti, paşaportul deplastic este o unealtă a diavolului.

La catedrala din Chişinău secolectează semnături pentru înlocuirea

paşapoartelor de plastic. - Pag. 3

OPINII&

Apusul avangardeiDeţinut politic alături de marile nume aleperioadei interbelice româneşti, profesor

la Paris, specializat în literaturaabsurdului, Nicolae Balotă - în dialog cu

monahul Savatie - Pag. 7

Literatura SF- o formălatentă dereligiozitate?

- Pag. 5

“Hristos pe cruce atrăit experienţaateismului”Sînteţi credincios şi nu ştiţi cum săvă comportaţi cu ateii care văînconjoară?Mitropolitul Antonie de Suroj(Anglia) despre ateism şi atei - Pag. 6

Icoane cu Ioancel Groaznic?În Rusia e în toi maniacanonizărilor dubioase stîrnită decercurile şovine bisericeşti.De acuma au fost pictate icoanelelui Ioan cel Groaznic şi ale luiRasputin!Fenomenul are adepţi şi înBasarabia -Pag. 2.

Publicaţie periodică de analiză şi informaţieAn I, Nr. 2, 4 februarie 2003

SAVATIE BAŞTOVOI

E D I T O R I A L

ată-ne ajunşi din nou înfaţa televizorului, copii şipărinţi, bărbaţi şi femei,

însufleţiţi de aceleaşi trăiri,reacţionînd ca un singur organism,toţi deodată, ba bătînd din palme,ba rîzînd, ba înlemniţi de aşteptare,ba apăsaţi de o jenă fierbinteprovocată de cîte o scenă pe caream fi preferat să o privim înintimitate.Din cînd în cînd, însufleţireanoastră e întreruptă de melodiilenesuferite pe fondul cărora seînvîrt mereu aceleaşi dame,purtînd fiecare după cum le estedat: una un pachet de dero, alta osticlă de ulei, cealaltă - o cîrpişoarămodernă femeiască.Pe urmă, viaţa noastră se întoarceîn albia ei de mai înainte şi noiiarăşi batem din palme, admirăm,ne mîniem, însetăm de răzbunare,învingem, ratăm, începem de laînceput.Cînd obosim, apăsăm un butonaşmicuţ şi viaţa noastră devineimediat alta. Apăsăm un altbutonaş – altă viaţă! Avem osumedenie de vieţi, nici nu e timpsă le trăieşti pe toate. La urmă detot, apăsăm un butonaş şi toateaceste vieţi se retrag în întunericulecranului ca într-o turbincăfermecată, de unde vor ieşi iarăşide îndată ce le vom porunci.Tot aşa trăiesc şi vecinii noştri, şivecinii vecinilor noştri şi toţi într-un suflet gemem, aplaudăm,rîdem, ne mîniem, însetăm derăzbunare, vrem să fim bogaţi,învingem, ratăm totul, o luăm dela început.

Sîntem un organism uriaş cumilioane de mîini, milioane depicioare, milioane de ochi,milioane de burţi, milioane de guri,dar în noi toţi bate mereu aceeaşiinimă – televizorul!

Aceştia sîntem noi şi lumea în caretrăim, atîrnînd din pîntecele unuisecol care, deşi mai suflă încă, amurit.Secolul XX, sub semnul căruia neaflăm cu toţii, a fost marcat decriza comunicării şi a nebuniei,teme pe care le regăsim la toţiautorii importanţi de literatură şi

Ascultăm!Ascultăm!Ascultăm!artă. Conştientizarea bolii şi asingurătăţii în care a fost aruncatăomenirea a condus autori precumCamus şi Ionescu să vorbească deabsurditatea condiţiei umane şichiar să dea verdictul imposibileiregăsiri. Omul pare să fie nimicmai mult decît un animal, dar unanimal condamnat să-şi amin-tească şi să-şi trăiască propriasingurătate şi inutilitate.Această temă, deşi prezentă încontinuare în literatura bună,începe să fie concurată puternic delozincile fraterniste pe care le citimpe stradă, le auzim la radio, levedem la televizor. La noi, acestelozinci au început să răsară odatăcu apariţia telefoniei mobile, darmai ales după ce Voxtel-ul aînceput să fie concurat deMoldcell. Răspîndirea interne-tului, deşi anevoiasă, a umplut şiea oraşele de lozinci pline denădejde care făgăduiesc săreîntoarcă oamenilor comunicareaşi afecţiunea pierdute.Dar toate aceste lozinci şi pancartenu fac decît să accentueze criza încare ne aflăm. Oamenii au pierdutceea ce îi uneşte. Oameniidescoperă că, de fapt, ei nu mai auce să-şi spună. Oriunde te-ai afla,în casă, pe stradă, în taxi, cinevaîn megafon vorbeşte în locul tăuşi ţie nu-ţi rămîne decît să asculţi.Ascultăm! Ascultăm! Ascultăm!Toată această paradă de posturi deradio cu „felicitări” idioate, cupupicuri şi aluzii deşănţate nu facdecît să înmulţească singurătateanoastră. Mitul informatizării, al„dreptului la informare” este şi elo încercare de a-ţi ascundeduhoarea propriului trup nuspălîndu-l, ci parfumîndu-l. Dar edestul ca vîntul să mişte puţinpoalele noastre şi duhoarea adie,făcîndu-se şi mai urîtă, pe măsurascumpetii spray-ului cu care amîncercat să o ascundem.

Cu alte cuvinte, telefonul mobil şiinternetul nu pot da inimii mai multdecît ceea ce ea are deja. Ascultîndla nesfîrşit aceleaşi cîntece şi“mesaje” radiofonice nu mai aitimp nici măcar să-ţi revizuieştipropriile gînduri, darămite să maişi comunici cu cineva. Toată

comuni-carea noastră s-a redus larepro-ducerea şi transmiterea unorlozinci şi clişee publicitare, pe careni le însuşim fără să ne dăm seama.Ce poate fi mai deprimant decîtfelul în care ne petrecem sărbă-torile, la care cei mai apropiaţioameni se adună o dată sau decîteva ori pe an să “priveascăîmpreună televizorul”. În cel maibun caz, oamenii îşi povestescbancuri şi rîd pe seama unor bîrfepe care şi le spun cu mult nesaţ.Cei mai mulţi aleg să se îmbete.Nimeni nu-şi spune ale sale,nimeni nu reuşeşte să-şi deschidăsufletul. La urmă, toţi se despartşi se reîntorc la singurătatea lor demai înainte.Nu sînt un duşman al civilizaţiei,dar mi-s dragi oamenii. Acceptcivilizaţia în măsura în care ea neajută să ne apropiem unii de alţii,nu şi altfel.Îmi povestea un prieten oîntîmplare ontologică pentruvremea noastră. E o întîmplare încare nu s-a petrecut mai nimic, înorice caz, e una din acele întîmplăricare nu ar putea constitui subiectulunei emisiuni la Pro TV.Era în una din serile cînd se luacurentul între anumite ore. Afarăse întunecase, era vreme de iarnă,dar parcă îţi era oarecum să teculci. Cine se culcă la ora 7 seara?

“Am hotărît să nu ne culcăm - îmipovestea el. Am aprins o lumînareşi ne-am aşezat cu toată familia înjurul ei. Era atît de ciudat, pentrucă, de obicei, la ora aceea ne uitamcu toţii la televizor şi, cel mult,comentam ceea ce vedeam acolo.Acum, cînd televizorul a fost scosdin viaţa noastră, ne-am trezit uniiîn faţa altora, de parcă ne-am fidescoperit după o lungă despărţire.Ne-am dat seama că sînt atîtealucruri pe care nu ni le-am spusniciodată, că, deşi trăim în aceeaşicasă, ne cunoaştem atît de puţin”.Mi se pare că acum e mai potrivităca niciodată definiţia libertăţii datăde Nietzsche. Acesta zicea călibertatea este puterea de a spune“Nu!”Să zicem “Nu!” “Generaţiei Da”,încetişor, dar să zicem.

I

2 Opinii & Credinţe / Nr. 2, 4 februarie 2003 www.opinii.tkcu mîţa pe masă

Cine se roagă la Ioan cel Groaznic?

Cronica evenimentelor:

1988-1996 - declanşarea şiîntreţinerea procesului dereabilitare a lui Grigori Rasputin.

1996 - Apare cartea lui O. Platonov“Viaţa pentru ţar. Adevărul despreGrigori Rasputin”.

1997 - Conferinţa dedicatăperspectivei canonizării luiRasputin la care episcopulVeniamin al Primorscului îi faceapologia. Apare cartea “Stareţulclevetit” de I. Evsin.

2000 - Se tipăreşte “Acatistulsfîntului mucenic Grigoie cel Nou”scris de oarecine Nicolai Cozlov.

2001 - Se pictează fresca familieiţariste împreună cu Rasputin.

“Un grup de falşi rîvnitori ai ortodoxiei şi aiautocraţiei, cu de la sine putere, încearcă săcanonizeze prin uşa din spate tirani şiaventurieri, să determine poporul neinformatsă-i cinstească...”ALEXIE II,Patriarhul Moscovei şi a toată Rusia(decembrie 2001)

De pe etichetele devotcă, pe icoane!

“Nu putemproslăvi înacelaşi timp pemucenici şi peucigaşii lor”

În preajma sărbătorilor de iarnăpatriarhul Alexie al Moscovei afost asaltat de reprezentanţiimai multor posturi de radioruseşti care i-au cerut să facă oapreciere a exploziei de pietatestîrnite în jurul numelor luiIoan cel Groaznic şi a luiRasputin.

Printre altele, patriarhul a zis:“Cum putem proslăvi în acelaşitimp pe mucenici şi pecumpliţii lor prigonitori?Canonizarea ţarului Ioan celGroaznic ar pune la îndoialăpătimirea pentru credinţă asfîntului ierarh Filip şi asfinţitului mucenic Cornilie dela Pscovo-Pecersc, care, dupămărturia cronicilor, “de la viaţaaceastă stricăcioasă a fosttrimis de către ţar la ÎmpăratulCeresc în sălaşurile veşnice”.

“Tot aşa, nu există nici untemei să se pună problemacanonizării lui GrigoriRasputin, a cărui moralitatedubioasă arunca o umbrănedorită aspura augustei familiia viitorilor pătimitori ÎmpăratulNicolae II şi familia sa”,consideră întîistătătorulBisericii Ruse.

Patriarhul Alexie a ţinut sămenţioneze necesitatearespectării normelor canonicebisericeşti privind canonizareanevoitorilor ortodocşi.

Informaţiile de pe această pagină au fost preluate, înspecial, de pe www.pravoslavie.ru şi www.mirror.kiev.ua

I

Ilia Repin - “Ţarul Ioan cel Groznic îl omoară pe fiulsău Ivan”, 1885. În colţ, o nouă viziune a ţarului Ioan.

“Doctrina Rusiei înaintată de către graful Uvarov pe vremeaţarului Nicolai I suna: “Ortodoxie, Samoderjavie

(Autocraţie), Narodnost’”. Dacă “Samoderjavia” a fost dejasfinţită prin canonizarea lui Nicolai II şi canonizarea de

facto a lui Ioan cel Groaznic, locul vacant pentru simbolul“Narodnost’” îi revine lui Rasputin...”

DMITRI POLIHOVICI“Zercalo nedely”, 2-8 nov. 2002

“Rasputin nu e doarvotcă...”

Sub această lozincă forţelenaţional-şovine din Rusiaîncearcă să promoveze onouă imagine a lui GrigoriRasputin, persoană realăcare a căpătat rezonanţă delegendă, simbol aldezmăţului şi al parvenirii.

Cărţi şi casete video şi au-dio care “mărturisesc”despre sfinţenia “stareţuluiclevetit” au invadatbisericile din întreagaPatriarhie. Ele sînt“importate” şi înBasarabia, bucurîndu-sede un mare succes.

De acum a fost pictatăicoana şi s-a scris acatistul“sfîntului mucenic Grigorie celNou”. Se răspîndeşte zvonul căicoana lui Rasputin izvorăşte mir.

Toate acestea fac credibilă băşcăliace se face pe seama sfinţenieicreştine şi a Bisericii de către ziariştiimai puţin ortodocşi în articole cu

titluri cum ar fi “Normalino, Grişa?”(“E bine, Grişa”?).

Rasputino-mania aduce un mareprejudiciu Bisericii, transformîndsfinţenia creştină într-un subiect debatjocură şi zeflemea pentru presade scandal.

- Nimeni să nu grăbească procesulde canonizare a clericilor şimirenilor locali care s-au săvîrşitrecent”.- Materialele pentru canonizareanevoitorilor trebuie să fieverificate cu minuţiozitate de cătrecomisia eparhială pentrucanonizarea sfinţilor.- Nu se admite publicarea datelorneverificate legate de viaţa,nevoinţele şi pătimirile clericilor şimirenilor din Biserica OrtodoxăRusă.- Nu se admite colectareasemnăturilor în eparhii pentrucanonizarea anumitor feţe, faptcare, deseori, este folosit de cătrediverse forţe în scopurinebisericeşti.

Extras din HotărîreaSfîntului Sinod alBisericii Ortodoxe Rusedin 26 decembrie 2002

La 26 decembrie 2002 Sfîntul Sinod alBisericii Ortodoxe Ruse a atras încă odatăatenţia arhiereilor întîistătători:

Uniunea Frăţiilor Ortodoxe facedemersul de canonizare al luiRasputin, respins de cătrepatriarhul Alexei al Moscovei:“Un grup de falşi rîvnitori aiortodoxiei şi ai autocraţiei, cu dela sine putere, încearcă să canoni-zeze prin uşa din spate tirani şiaventurieri, să determine oameniineinformaţi să-i cinstească...”

2002 - Un necunoscut a vărsatvopsea pe fragmentul frescăi cuimaginea lui Rasputin.

Între timp, mania canonizării luiRasputin ia amploare. La ea aderăşi unii episcopi. Se încearcă luareacu asalt a Sinodului şi canonizareacu sila a legendarului Rasputin,care, de pe etichetele de votcă, s-amutat, şiretul, pe icoane.

3 Nr. 2, 4 februarie 2003 / Opinii & Credinţewww.opinii.tk bătaie de cap

La Catedrala centrală din Chişinăuo parte dintre credincioşi colecteazăsemnături pentru înlocuirea paşa-poartelor de plastic cu altele care sănu conţină codul de identificare apersoanei. Lista cu semnături arurma să fie înmînată preşedinteluiţării Vladimir Voronin cu cererea derigoare.Unii lideri de opinie din cercurilebisericeşti din Ucraina şi Rusiasusţin că paşapoartele de plastic sînto unealtă a diavolului, din cauzabarelor codului de identificare carear conţine cifra apocaliptică 666. Înviziunea lor, oamenii care deţinastfel de paşapoarte şi-au vîndutsufletul lui satana.Mulţi dintre credincioşii moldo-veni, care au vizitat unele mănăstiridin Ucraina, din cauză că deţineaupaşapoarte de plastic, au fostbatjocoriţi şi respinşi de laîmpărtăşanie ca nişte vînduţidiavolului. Unii ajung să susţinăcă preoţii care au acceptat acestepaşapoarte au căzut din har şi numai sînt preoţi.

Alţii, mai toleranţi, afirmă căaceasta este doar o pregătire avenirii lui Antihrist în lume, dar eatrebuie împiedicată cu orice preţ.Panica legată de paşapoartele deplastic atinge apoteoza în Ucraina.Excesele de zel ale unor călugărişi călugăriţe de acolo au condusSinodul Patriarhiei Moscovei sădiscute chestiunea paşapoartelor şia codului de identificare personalăîn două şedinţe. Deoarece consi-deră decizia Sinodului prea voalatăşi “neduhovnicească”, liderii deopinie din cercurile antipaşa-portiste îndeamnă credincioşii,prin foi volante şi verbal, să nu iaîn seamă Sinodul şi să nu asculteepiscopii care nu condamnăpaşapoartele de plastic.Solicitat de către reporterul nostru,secretarul mitropolitului, părinteleVadim Cheibaş, a declarat căacţiunea de la catedrală “nu este oiniţiativă a Mitropoliei, ci una acredincioşilor”.“Aceasta este opinia unorcredincioşi şi ei au dreptul să şi-o

exprime - a declarat parohulCatedralei, părintele AnatolieCibric. A le interzice oamenilor săvadă într-un fel sau altul, înseam-nă a le încălca voia liberă, pe carenici Dumnezeu nu o încalcă. Însănoi avem grijă ca situaţia să nu iasăde sub control. Eu, personal,condamn extremismul şi cred căpreoţii care opresc de la împărtă-şanie pe motivul paşaportului vorda seama înaintea lui Dumnezeupentru fapta lor”.Duhul apocaliptic ia amploare maicu seamă în regiunea de nord aţării. Vecinătatea cu Ucraina, deunde se aduc cărţi şi volanteextremiste, vaforizează răspîndireafenomenului.Unele voci din Biserică sînt depărere că intrigile şi conflicteleiscate în jurul paşapoartelor deplastic ameninţă să nască o nouă“staroobriadcestvo”, cînd o partedintre credincioşi, pentru nişte mo-tive neînsemnate, au refuzat să maiasculte ierarhia, formîndu-şi otabără separată.

Şi nu ne duce pre noi în ispită,ci ne izbăveşte de... Paşaport!

Panica în jurul paşapoartelor deplastic ameninţă să nască o nouă

“staroobriadcestvo”

Ludmila CONDURACHE

Securitatea de stat a Japoniei a prelungit cu3 ani termenul de supraveghere a sectei

Aum Senrike

Cînd Stalin nu-iacasă...

(Seko Asahara pePiaţa Roşie salută

ţărileCSI-ului)

Liderul sectei Aum(mai nou, Alef),

Seko Asahara a fostgăsit vinovat în

actul terorist dinmetroul din Tokio

din 1995. Sectateroristă numără

mulţi adepţi în ţărilefostei URSS.

10.000 de monahi budiştisînt gata să-şi dea foc

Pe 20 ianuarie 2003, Direcţia deAnchetă pentru SecuritateaPublică din Japonia a prelungit cu3 ani termenul de supraveghere asectei nipone Aum Senrike(informează ITAR TASS).Serviciile secrete consideră căsupravegherea sectei Aum,redenumită Alef (prima literă aalfabetului iudaic), este necesarăîn scopul de a exclude organizareaa noi atacuri teroriste de cătreadepţii acesteia.DASP a prezentat 400 de dovezipentru care activitatea grupului ex-tremist prezintă pericol pentrusocietate.După părerea experţilor, fostulconducător al sectei, Seko Asahara(numele adevărat al căruia esteTajuo Matsumoto), vinovat deorganizarea a zeci de crime, printrecare atentatul terorist din metrouldin Tokyo în martie 1995, păstreazăpînă în prezent o puternică influenţăasupra Alef. Membrii sectei,consideră reprezentanţii serviciilorsecrete, sînt gata să îndeplineascăorice ordin din partea “proorocului”în vîrstă de 47.

În jur de 10.000 de monahi ai uneimănăstiri budiste sînt gata să-şi deafoc, dacă Guvernul Thailandei vaadopta noua lege care contraziceprincipiile budismului.

Revolta monahilor a fostprovocată de intenţia Guvernului

Din februarie 2000 pe teritoriulJaponiei sînt supravegheate 88 desubdiviziuni ale sectei.

Aum Senrike în Rusia

În Rusia există o filială a secteicare are un număr impunător defani. După incidentul din metrouldin Tokyo, activitatea sectei a fostinterzisă de către autorităţileruseşti, ceea ce a condus pemembrii acesteia să treacă înilegalitate.În decembrie 2001, în Vladivostoca avut loc procesul intentatîmpotriva grupului de adepţi ruşiai sectei “Aum Senrike” în fruntecu Dmitri Sigacev. Membriiacestui grup planificau atacuriteroriste în oraşele din Japonia cuscopul obţinerii eliberării dinînchisoare a liderului sectei SekoAsahara.Secta a încercat să se implantezeşi în R. Moldova la începutulanilor ‘90, dar din motivenecunoscute ea nu a fostînregistrată oficial.

Thailandez de a promova un nouact legislativ care va limitaîmputernicirile căpeteniei budiste,transferînd puterea în mîinile unuisfat format din 30 de monahi.

În declaraţia lor, monahii adunaţiîn regiunea Bangkokului ameninţă

“să-şi pună capătvieţii, pentru aapăra tradiţiilevieţii călugă-reşti”.

Conform datelorAgenţiei EFE,T h a i l a n d anumără circa300.000 decălugări budişti.

Dupăwww.religio.ru

„...trişarea cu clonarea le-aoferit o atenţie din parteapresei pe care o organizaţiede teapa lor o putea căpătadoar sinucingîndu-se înmasă”

Scopul raeliţilor este limpede:ca şi toate sectele totalitare eise află într-o vînătoarepermanentă de noi membri, iartrişarea cu clonarea le-a oferito atenţie din partea presei pecare o organizaţie de teapa loro putea căpăta doar sinucigîn-du-se în masă. Însă adevăratamistică este în altceva – cum demijloacele mass media auacordat raeliţilor mai mult decît15 minute, acel maximumabsolut, pe care îl merita„senzaţia” lor escrocherească.

„Probele - ia-le de undenu-s!”

Au trecut de acum aproapedouă săptămîni de la ziua cîndsecta a declarat despre apariţiape lume a Evei. Dar probele ia-le de unde nu-s, cu toate căziariştii continuă să năvăleascăla conferinţele de presă ale

raeliţilor (unde servescfetişcane-sectante seducătoareîn fuste foarte scurte şi cudecolteuri foarte mari), caalbinele la miere.

Presa îi ajută pe sectanţi sădobîndească statut dedenominaţie religioasă

La 3 ianuarie Conny Chang –una dintre cele mai remarcabilecomentatoare a CNN -, nu doarcă l-a invitat pe liderul raeliţilorClaude Varilhon în emisiuneasa, ci chiar a acceptat pretenţianebunească a aceluia de a i seadresa în emisie directă cu„Preasfinţia Voastră”.

Diverse mijloace mass media întoată lumea s-au străduit săridice statutul şi prestigiulraeliţilor numindu-i „mişcare”sau chiar „denominaţie”, deparcă aceştia ar fi anglicani saubaptişti. În realitate, raeliţii nusînt altceva decît o sectătotalitară amorală, care seîmbogăţeşte pe disperarea şisuferinţa familiilor sterile şi acelor care au pierdut pe ceidragi. Raeliţii promit să le ajute

să nască copii sau să le întoarcăcopii ale rudelor decedate.

Problema clonării este oproblemă gravă, pentru a căreiaprofundare e nevoie de multtimp şi multă atenţie. Pe raeliţi,însă, nu i-a costat nimic”.

Claude Vorilhon -celebru peste noapte.

NATIONAL POST,8 ian. 2003

În ultima săptămînă a anului trecut secta raeliţilor, înfiinţată de ClaudeVorilhon, a declarat că a clonat prima fiinţă umană. Liderul sectei segrozăvea că ar fi fost vizitat de extratereştri care i-ar fi descoperit“secretul” că omenirea a fost creată de către ei prin inginerie genetică. Deatunci, însă, nu a fost prezentată nici o probă care să ateste ştirea.

Ziarul canadian National Postconsideră că zvonul despreclonarea Evei este o farsă

4 Opinii & Credinţe / Nr. 2, 4 februarie 2003 www.opinii.tk

Regizorul francez de originegreacă, Constantin Costa-Gavras, aîncheiat recent lucrările asupra unuifilm de lung metraj, dedicat tăcerii

enigmatice a papei Pius XII înperioada celui de-al doilea războimondial vizavi de masacrareaevreilor de către nazişti.

De peste un deceniu, de cînd s-ainiţiat canonizarea lui Pius XII,comportamentul suveranuluipontif din perioada războiului afost pus adesea în discuţie. Înprimul rînd, deoarece acesta nu şi-

a expus ferm poziţiile vizavi decrimele fasciste şi mai cu seamă,faţă de teroarea Holocaustului.Guvernul de atunci al statuluiitalian şi principalul aliat de războial Germaniei, reprezentat deBenito Mussolinni, ar fi privit unasemenea gest ca pe o riscantălipsă de loialitate a BisericiiRomano-Catolice faţă de poziţiilesale politice, fapt ce era să ducă,implacabil, la alterarea relaţiilordintre Vatican şi Italia fascistă.

Filmul lui Gavras este bazat pememoriile ofiţerului SS CurtHerstein, care s-a sinucis în 1945după o descriere amănunţită arealităţii din lagărele de exter-minare în masă.

Herstein a informat în mai multerînduri Vaticanul referitor laprocedurile antiumane de nimicirea evreilor, mai multe persoane dinanturajul papal cunoscînd cuexactitate starea reală a lucrurilordin lagărele de concentrare.

Filmul arată că însuşi papa ar fifost bine informat în această

privinţă, însă a refuzat să între-prindă vreo acţiune concretăpentru încetarea genocidului.Atunci cînd un capelan întorsproaspăt de pe linia frontului i-apovestit despre ororile săvîrşite decătre nazişti asupra evreilor, papaPius ar fi spus: “Pot doar să mă rogpentru ei”.

Presa de scandal vorbeşte desprerefuzul papei Pius de a condamnauciderile în masă ale evreilor.Regizorul însă nu urmăreştescopul de a denigra autoritateapontifului şi a Bisericii Romano-Catolice: „Pentru mine ideeatăcerii este tema centrală afilmului, mărturiseşte Costa-Gavras în vîrstă de 69 de ani.Tăcerea oamenilor, a multoroameni din Biserică. Unii maiîndrăzneţi vorbeau, dar lideriiBisericii păstrau tăcerea”.

Filmul este construit pe opoziţiatranşantă dintre figura unui nazistşi a unui preot care întruchipeazătragedia tăcerii papale.

Un film de scandal despreo tăcere scandaloasăRegizorul francez de origine greacă, Constantin Costa-Gavras a turnat un film despre tăcerea Papei Pius XII dintimpul războiului fascist

După Mark Levin,JEWISH.RU

Suveranul Pontif punela cale o cădere pegînduri asuprapropriei infailibilităţi

Papa Ioan Paul II a declarat că estegata să pună în discuţie rolul puteriipapale, cu scopul de a facilita unireadintre confesiunile creştine.

După cum relatează ITAR TASS,în cadrul audienţei tradiţionaleţinute în sala lui Paul VI dinVatican, capul Bisericii Romano-Catolice, în legătură cu săptămînadeclarată de către romano-catolici“Săptămîna unităţii creştine” (18-25 ianuarie) a făcut referire laenciclica sa “Un unum sint” (“Catoţi să fie una”).

În acest act, papa Ioan Paul II apropus “o revedere comună arolului episcopului Romei”, pentrua găsi “formula realizării prima-tului întîistîtîtorului Romei în noilecondiţii create”.

Postulatul primatului papei deRoma asupra tuturor episcopilorcreştini este una dintre principalelepiedici în calea unirii dintreromano-catolici, ortodocşi şiprotestanţi.

După www.religio.ru

Patriarhul Ignatie al IV-lea alAntiohiei a fost decorat, în cadrulrecentei sale vizite la Moscova, cuordinul “Sf. Apostol Andrei”, unadintre cele mai prestigioasedistincţii ale Bisericii Ruse.Ignatie al IV-lea este ÎntâiStătătorul uneia dintre cele maivechi Biserici Ortodoxe – cea aAntiohiei, a cărei teritoriu canonic-administrativ prezintă astăzi, înplan politic, una dintre cele maifierbinţi zone ale planetei – Siria,Irak, Kuwait, Liban, Iordania.

În cadrul întîlnirii cu preşedintelePutin şi patriarhul Alexie al II-lea,ierarhul sirian s-a pronunţat cate-goric împotriva unui eventualrăzboi în Irak, care ar duce,inevitabil, la noi sacrificii umane.“Ca orice alt război, operaţiuneaintenţionată de către americani esteuna amorală”, a declarat patriarhulîn cadrul discuţiei din Kremlin. “Nusîntem deloc convinşi că în lumenu există şi alt rău înafară de Irak”.Patriarhul Ignatie se bucură de oautoritate morală deosebită înOrientul apropiat, fiind un militantactiv pentru pacea în regiune.După moartea patriarhului Diodoral Ierusalimului,acum doi ani,Ignatie al IV-lea areprezentat o peri-oadă, la solicitărileo r t o d o c ş i l o rpalestinieni, şiinteresele acestuip a t r i a r h a t .M e n ţ i n e r e aprezenţei ortodoxeîn Orient a depinsmult în ultimii anide acest ierarh,

Irakul nu estesingurul rău din lume

merit cu atât mai substanţial, cu câtaceşti ani au fost marcaţi denumeroase conflicte politice şireligioase.Scopul vizitei patriarhale a fostconsolidarea relaţiilor cu BisericaRusă, de care depinde, în mareparte, conform spuselor patri-arhului Ignatie, atitudinea în lumefaţă de ortodoxie. Este prima vizităde acest nivel din perioada post-sovietică. Cei doi patriarhi au slujitîmpreună sfînta Liturghie înbiserica din incinta Kremlinului. Oslujbă comună a patriarhilorBisericilor Rusă şi Antiohiană nus-a mai oficiat de trei secole.

Ignatie IV este Întîi Stătătorul uneia dintre cele mai vechi Biserici Ortodoxe– cea a Antiohiei. Teritoriul canonic al patriarhului Ignatie cuprinde zona“fierbinte” a planetei – Siria, Irak, Kuwait, Liban, Iordania.Recent, preafericitul Ignatie a efectuat o vizită la Moscova unde a fostprimit de către patriarhul Alexie II şi preşedintele Putin.

În acest an se împlinesc 90 deani de la înfiinţare episcopieiChişinăului. MitropoliaChişinăului şi a Întregii Moldoveva desfăşura cu această ocazie unşir de manifestaţii jubiliare încare vor fi antrenaţi preoţi,credincioşi şi personalităţi dinBasarabia şi din străinătate.

Cronica pe scurt:

În 1813, după alipirea Basarabieila Rusia, pe teritoriul dintre Prutşi Nistru a fost înfiinţată o nouăeparhie în cadrul patriarhieiMoscovei – EpiscopiaChişinăului şi a Hotinului.

În anul 2003 se împlinesc190 de ani de la înfiinţareaepiscopiei Chişinăului

Între anii 1918-1940, EpiscopiaChişinăului s-a aflat subjurisdicţia canonic-administrativăa Patriarhiei Române, ca apoi sătreacă iarăşi, odată cu anexareaBasarabiei la URSS, la PatriarhiaRusă.

Din 1991, ArhiepioscopiaChişinăului capătă statut deMitropolie. Din 1989, în frunteaMitropoliei Chişinăului şi aMoldove se află ÎPS Vladimir(Cantarean).

În prezent, Mitropolia Moldoveinumără patru episcopii şi peste1400 de parohii.

lumea religiilor

5 Nr. 2, 4 februarie 2003 / Opinii & Credinţewww.opinii.tk

Anatema este sentinţaprin care cineva esteexclus dintr-o comunitate

Pentru majoritatea oameni-lor cuvîntul „anatema” are oconotaţie negativă. Anatemaeste resimţită ca o nedreptateşi o violare comisă asupracelui anatemizat. Aceastaintră în conflict cu dreptulfiecărui om la libera alegereşi opinie, contrazice însăşiesenţa omului care estelibertatea.

Totuşi, ce este anatema?

Anatema este sentinţa princare cineva este exclusdintr-o comunitate. Ne-amobişnuit ca această comu-nitate să fie religioasă, dar eapoate fi oricare alta. PartidulComunist de pe vremeaURSS avea şi el ceremoniaexcluderii membrilor com-promişi, care se făcea în pub-

lic, ca învăţătură de mintepentru ceilalţi.

Aşadar, anatema estesinonimă cu separarea sauizolarea.

Însă felul în care aceastăanatemă este rostită şi scopulcu care se face pot fi diferite.

În acest spaţiu cultural şigeografic anatema e cunos-cută pe fondul creştin. Ea seasociază cu dictatura biseri-cească, cu inchiziţia, aşa cumbine s-au îngrijit propagan-diştii ateismului. Zic biseri-cească, pentru că cei maimulţi fac diferenţă întrecreştinism şi Biserică. Existăun creştinism bun, careînvaţă să ierţi şi să-ţi iubeştiaproapele şi altul bisericesccare te agresează cu dogmeleşi anatemele sale. Totuşi,poziţiile Bisricii nu sîntîntotdeauna corect citate.Pentru aceasta există diverse

motive. O revedere maiactualizată a problemei arputea descoperi multe lucrurinecunoscute sau eronatinterpretate.

Fiecare om este liber săcreadă sau să nu creadă

Biserica este Hristos şioamenii adunaţi în jurul Lui.Pe toţi aceşti oameni îi uneştecredinţa în Hristos. Adică, eitoţi au aceeaşi credinţă.Aceasta este condiţia ca ei săfie una, ca între ei să nu-şi aibălocul dezbinarea. Credinţa, pelîngă trăire, este exprimată şiprin cuvinte sau postulate.Altminteri, ea nu ar putea fitransmisă altora şi nu ar existanici un criteriu care să constateadevărul despre ea. Învăţăturade credinţă este formulată (nu“alcătuită”) de comun acord,în Duhul Sfînt, de cătremembrii Bisericii, în confor-mitate cu Sfînta Scriptură. Aadera la Biserică înseamnă amărturisi învăţătura decredinţă a Bisericii. Şi invers,după cum este şi firesc şilogic, a te separa de Bisericăînseamnă a nu mărturisiînvăţătura de credinţă aBisericii sau a mărturisi altăînvăţătură.

Fiecare este liber să adere sausă se separe de Biserică.Aceasta este convingereacreştină. Nimeni nu poate fiforţat să creadă şi nimeni nutrebuie condamnat pentrufaptul că nu crede. Credinţaeste un dar dumnezeiesc, pecare Dumnezeu îl dă cui vreaEl şi cînd vrea El.

Anatema creştină nu esteun blestem

Spre deosebire de Sinagogă,în Biserica Ortodoxă nu serostesc blesteme, decît asuprademonilor. A blestema un omeste un mare păcat, deoarecefiecare om are şansa şi dreptulde a se reîntoarce la Dumne-zeu şi în Biserică. Anatemeleortodoxe nu sînt decît nişteclarificări de doctrină. Ele

sună în felul următor:„Oricine nu mărturiseştecutare, să fie anatema”, adicănu este membru al Bisericii,chiar dacă o pretinde. Acesteconstatări şi specificări sîntnecesare pentru păstrareapurităţii credinţei şi prote-jarea celorlalţi membri aiBisericii de erorile doctri-nare.

Anatema nu contrazice liber-tatea omului şi dreptul lui laalegere. Dimpotrivă, ea con-firmă libera alegere a cuiva,declarînd-o public. Credin-ciosul, atunci cînd renunţă laînvăţătura Bisericii, se auto-separă automat de comuni-tate. În cazul în care aceastăalegere s-a făcut din igno-ranţă şi nevinovăţie, Bisericaîl invită să-şi revizuiascăîncă odată poziţia şi, dacă elrenunţă la ea, rămîne înBiserică, aşa cum au fostcazurile celebre ale sfinţilorGherasim al Iordanului sauGrigorie episcopul, tatălsfîntului Grigorie Teologul,care au căzut în arianism dinsimplitate, dar s-au întorscînd au fost atenţionaţi deBiserică. Însă, dacă cinevastăruie să contrazică învăţă-tura creştină, el este separatde Biserică.

Acesta este un gest firesc,care nu poate să nemul-ţumească pe cel anatemizat,deoarece Biserica nu facedecît să confirme libera luialegere. Nu este nici oviolenţă şi nici o strîmtorare.Anatema rămîne valabilăpînă cînd anatemizatul îşi vaanunţa dorinţa de a seîntoarce în comunitate. Eapoate fi abrogată în clipaurmătoare de cînd a fostrostită, dacă anatemizatul ocere.

Anatema creştină nu esteînsoţită niciodată de bles-teme, ea lasă întotdeaunanădejdea reîntoarcerii. Re-primirea în obşte se face prinsimpla mărturisire de cre-dinţă şi nu prevede pedepsesau penitenţe.

Anatemacreştină şianatemaiudaicăSpre deosebire de Sinagogă,în Biserica Ortodoxă nu se rostesc blesteme,decît asupra demonilor

În 1656 vestitul filozof evreu Baruchd’Espinoza a fost atacat de uncredincios evreu care i-a găurit hainacu o lovitură de cuţit. Drept cauzăpentru acest incident au servit vizitelepe care filozoful le făcea unui fost iezuitliber cugetător. Acuzat de „erezii

înspăimîntătoare” şi de „acţiuni monstruoase” el estedat afară din Sinagogă prin următoarea sentinţă:„Pronunţăm excomunicarea, expulzarea, anatema şiblestemul asupra lui Baruch d’Espinoza... Fie caDumnezeu să nu-l ierte niciodată”.

Potrivit lui Colerus, primul biograf al lui Spinoza, laevrei ar exista trei forme de excomunicare dintre carecea mai puternică, anatema Schammatha, i-ar fi fostaplicată filozofului. Ea se încheie cu cuvintele: „Nerugăm bunului Dumnezeu să nimicească un asemeneaom şi să grăbească ziua căderii şi pieirii sale. DoamneDumnezeule, Dumnezeu al duhurilor, coboară-l maijos decît pe orice păcătos, fă-l să dispară, nimiceşte-l,dă-l morţii, fă-l să piară”*.

Filozoful Baruch d’Espinoza afost anatemizat de Sinagogă,

expulzat şi blestemat

* Informaţiile despre anatemizarea lui Spinoza au fostpreluate din cartea lui Dominique Colas „Genealogiafanatismului şi a societăţii civile”, Ed. Nemira, Colecţia„Societatea Politică”, Bucureşti 1998, pp. 188-189.

ALEXANDRU RAINERpentru Opinii & Credinţe

lecturi paralele

Se spunea că au greşit doifraţi în Schit şi i-a despărţitpe ei avva Macarie alexan-drinul. Şi au venit oarecareşi au spus lui avva Macariecel mare egipteanul. Iar ela zis: “Nu sînt fraţiidespărţiţi, ci Macarie estedespărţit”. Că era iubindu-lpe el.

A auzit avva Macarie că s-a făcut despărţit debătrînul şi a fugit în luncă.Deci, a ieşit avva Macariecel mare şi l-a găsit pe elrănit de ţînţari şi i-a zis: “Tuai despărţit pe fraţi şi, iată,erau să se ducă în sat. Iareu te-am despărţit pe tineşi tu, ca o fecioarăfrumoasă, ai fugit aici încămara cea mai dinăuntru.Iar eu, chemînd pe fraţi, amaflat de la dînşii şi mi-auspus că nici una dintr-acelea nu s-au făcut. Vezi,dar, şi tu, frate, nu cumvate-ai batjocorit de diavoli,deoarece nimic nu ai văzut.Ci fă metanie (pocăinţă)pentru greşeala ta”.

Iar el a zis: “De voieşti, dă-mi canon!” Şi văzîndbătrînul smerenia lui, i-azis: “Du-te şi posteşte treisăptămîni, mîncînd pesăptămînă o dată”. Căciacesta era lucrul luitotdeauna, a se posti întoate săptămînile.

Cuvînt dinPatericulEgiptean*

despre doi fraţicare au fostdespărţiţi deavva MacarieAlexandrinul

* Patericul Egiptean este o carteîn care sînt cuprinse întîmplăripilduitoare din viaţa pustniciloregipteni din veacurile IV-V, cîtşi învăţături scurte, numiteapoftegme.

6 Opinii & Credinţe / Nr. 2, 4 februarie 2003 www.opinii.tk

neori, omul devine necre-dincios pentru faptul că

acesta este unicul său scut împotrivaconştiinţei. Mi-a venit acum în mintepovestirea unui preot foarte inteligent,fin şi cultivat din Paris. Cîndva a fost“ateu”, adică trăia fără Dumnezeu şise considera prea elevat şi inteligentpentru a-şi permite să gîndească despreconvertirea la credinţă. A discutat maiapoi cu un preot. Preotul fiind de laţară, fără cine ştie ce studii deosebite,care a emigrat din Rusia, după ce l-aascultat mult timp, i-a spus doar douălucruri: “În primul rînd, Saşa, nu estechiar atît de important faptul că tu nucrezi în Dumnezeu – Lui nu I se poateîntîmpla nimic de la asta, minunat însăeste că Dumnezeu crede în tine”. Şialtul: “Tu, însă, Saşa, mergi acasă şigîndeşte-te, cînd anume ai pierdutcredinţa, anume cînd ai avut nevoie caDumnezeu să nu existe?”Saşa a venit acasă şi se gîndea; eranedumerit de o astfel de prezentare aproblemei: se aştepta la un discursmisionar sau la nişte instrucţiunipentru consultarea unor tratate, iar înloc – nu mai înţelegea nimic. Şi el,după cum spunea mai tîrziu, a căutatcauzele mai întîi în cunoştinţele prim-ite la Facultatea de Teologie din Paris,apoi în perioada prerevoluţionară dela Facultatea din Rusia, apoi altundevaşi nicidecum nu putea găsi, pînă aajuns la timpul cînd avea şase ani.Locuia într-un oraş din Rusia, era unbăieţel drăguţ, mergea la biserică întoată duminica şi era considerat a fi uncopil evlavios: intra, făcea semnulcrucii, se oprea în mijlocul bisericii,în faţă, şi se ruga lui Dumnezeu. Înfiecare duminică primea un bănuţ, pecare era dator să-l pună în căciulacerşetorului orb. Punea bănuţul şimergea la biserică cu sentimentul că asăvîrşit o faptă bună, de dragoste, i-a

Antonie, mitropolitul Surojului (în lume Andrei Borisovici Blum) s-a născutla 19 iunie 1914 la Lausanne, în familia unui diplomat rus. Mama este soracompozitorului A. N. Skriabin. Copilăria şi-a petrecut-o în Persia, unde tatălsău îndeplinea funcţia de consul. După revoluţia din Rusia, familia Blumemigrează. După cîţiva ani de peregrinări prin Europa, în 1923 se stabileşteîn Franţa. Aici şi-a petrecut adolescenţa marcată de dificultăţile condiţiei deemigrant şi de aspiraţia conştientă de a trăi pentru Rusia.În 1939 a absolvit facultăţile de biologie şi de medicină a Universităţii dinSorbona. A slujit pe front ca şi chirurg al armatei franceze (înainte de înrolareprimeşte în taină tunderea în monahism). În perioada ocupaţiei fasciste a fostmedic în ilegalitatea antifascistă.Este episcop din 1957. Din 1962 arhiepiscop şi apoi mitropolit al eparhieiSurojului (Patriarhia Moscovei), fondată în insulele britanice. Doctor Hon-oris Causa a universităţilor din Aberdin şi Cambrige.Mitropolitul Antonie este unul dintre cei mai cunoscuţi şi iubiţi predicatoriortodocşi din Occident.

Întîlnirea cu HristosOdată, adolescent fiind, a auzit un discurs despre creştinism a unui teolog deseamă care, se pare, nu ştia să vorbească băieţilor care preţuiau mai mult caorice bărbăţia şi regimul militar. Iată cum îşi aminteşte de această întîmplareînsuşi vlădica:El vorbea despre Hristos, Evanghelie, creştinism/…/, aducîndu-ne în conştiinţătot ce este “dulce” din Evanghelie, totul faţă de ce am fi simţit repulsie şi euam simţit-o: blîndeţea, smerenia, liniştea - toate trăsăturile unui rob, pentrucare sîntem mustraţi de la Nietzsche încoace. El m-a adus la starea cînd amdecis/…/ să merg acasă, să văd dacă avem pe undeva vreo Evanghelie, să vădce-i cu ea şi să nu mai revin niciodată la acest subiect; mie nici prin cap nu-mitrecea că eu nu o voi sfîrşi aşa, pentru că era absolut evident că el (teologul)îşi ştia meseria/…/ Mama avea o Evanghelie, iar eu închizîndu-mă în cameramea am observat că sînt de fapt patru Evanghelii şi, dacă-i aşa, atunci una dinele este mai scurtă decît celelalte. Şi aşa cum nu mă aşteptam la nimic bun dela nici una dintre ele, am decis să o citesc pe cea mai scurtă. Şi iată aici amfost prins în cursă; de multe ori după aceea observam cît de şiret poate fiDumnezeu atunci cînd îşi întinde mrejele pentru a prinde peştele; pentru că,dacă aş fi citit altă Evanghelie, aş fi avut probleme; fiecare Evanghelie are ooarecare bază culturală. Marcu însă scria anume pentru tineri sălbatici camine - pentru tineretul roman. Eu nu ştiam acest lucru, însă Dumnezeu ştia şiMarcu ştia, probabil, atunci cînd a scris mai pe scurt decît ceilalţi. Şi astfelm-am aşezat să citesc; şi, sper că mă veţi crede pe cuvînt, pentru că acestlucru nu poate fi dovedit/…/ Astfel citind, între începutul capitolelor unu şi treia Evangheliei după Marcu, pe care o citeam lent, pentru că limbajul nu-mi erafamiliar, am simţit deodată că, de cealaltă parte a mesei stă Hristos. Şi acestsentiment era atît de puternic încît a trebuit să mă opresc din citit şi să mă uit.Am privit îndelung; nu vedeam nimic, nu auzeam nimic şi nu simţeam nimic.Dar chiar şi atunci cînd mă uitam spre locul unde nu era nimeni, aveamconştiinţa deplină că aici, negreşit, stă Hristos. Îmi amintesc că atunci m-amlăsat pe spate şi m-am gîndit: dacă Hristos este viu şi stă aici, atunci Acestaeste Hristos Cel înviat, deci eu ştiu din propria experienţă că Hristos a înviatşi deci, tot ceea ce se zice despre El este adevărat.

acordat orbului atenţie şi poate staacum liniştit în faţa lui Dumnezeu.Odată, înaintea sărbătorilor deCrăciun, plimbîndu-se cu mama prinoraş, a descoperit un magazin unde avăzut un minunat căluţ de lemn carecosta şase bănuţi. A rugat-o pe mamasă i-l cumpere, ea l-a refuzat, iar el avenit acasă foarte trist. Duminicaurmătoare, pe cînd mergea la biserică,ajungînd în faţa cerşetorului, s-a gînditcă, dacă nu-i va da de şase ori acestbănuţ, şi-ar putea cumpăra căluţul. Zisşi făcut. A procedat astfel de patru ori,iar a cincea oară s-a gîndit: dacă ar fisă iau de la el un bănuţ, atunci voicumpăra cu două săptămîni maidevreme căluţul. Şi a furat de la orbbănuţul. După care, intrînd în bisericăa simţit că nu poate sta în faţă: dacăDumnezeu îl va observa? S-a dus şi s-aascuns într-un colţ al bisericii. Dădacaa venit cu el acasă şi a povestit totulpărinţilor acestuia, care au fost profunduimiţi: pînă acum era mic, stătea în faţalui Dumnezeu, iar acum s-a adîncit însine, viaţa lui în Dumnezeu a devenitmai interiorizată, el caută un loc ascunsunde ar putea în tăcere şi contemplaresă fie cu Dumnezeu (era o mămicădestul de optimistă!).Iar Saşa simţea că situaţia seînrăutăţeşte şi că trebuie să se ascundăde Dumnezeu. Şi iată că de launiversitate a venit fratele său maimare, încărcat de cunoştinţe ateiste,care s-a apucat să-i demonstreze că, defapt, Dumnezeu nu există. Şi Saşa mi-aspus: m-am agăţat de această idee.Dacă nu este Dumnezeu, atunci nu areimportanţă dacă am furat bănuţul şin-am pus în căciulă acei cinci. Acestaa fost începutul “ateismului” său:învăţătura despre faptul că Dumnezeunu există copilul a primit-o ca pe uncolac salvator împortiva propriilormustrări de conştiinţă.

Poţi convinge pe cineva cuargumente logice că Dumnezeuexistă, dar asta nu-i va da şiexperienţa vie a existenţei LuiCunosc un tînăr foarte dotat; a fosteducat în ateism. Cînd a intrat lafacultate, închiria o cameră în casa unuiintelectual credicios, cu studii. Între eis-au iscat interminabile discuţii. Tînărulera nepregătit, fără experienţă, stăpînulînsă era deştept şi experimentat, faptpentru care l-a învins pe tînăr cuuşurinţă. Şi băiatul a dedus logic, dinfaptul că a fost dialectic învins: trebuiesă devin şi eu credincios. Se prezentaca atare, s-a botezat, a făcut teologie,toată lumea aştepta de la el lucruri mari,dar, la un moment dat, a înţeles că, defapt, n-a trăit niciodată vreo experienţăreligioasă, că tot ce a reuşit să facă aufost deducţiile logice în urma faptuluică cineva mai inteligent l-a învinsîntr-o dispută logică.

Creştinismul este uniculmaterialism autenticProfesorul Franc, cred, în una dinrecenziile sale a spus că unicul mate-rialism autentic este creştinismul,pentru că noi credem în materie, adicănoi credem că materia posedă orealitate absolută şi definitivă, credemîn înviere, credem într-un cer şi pămîntnou, nu în sensul în care tot ce existăacum va fi distrus din temelie, dar însensul că totul se va reînnoi; ateistul,însă, nu crede în soarta materiei, ea esteun fenomen trecător pentru el.

Sînt multe subiecte asupra căroraam avea ce discuta, în loc să rîdemunii de alţii şi să ne învinuimreciprocDin păcate, polemica între cel mai brutmaterialism şi creştinism nu-şi are locul,nu există nici un fel de discuţie. Existănişte oameni care scriu cărţi, dar sîntpuţine cazurile cînd se întîlnesc şidiscută între ei. Există multe teme încare ne-am putea întîlni, nu în sensulde a fi de acord unii cu alţii, dar în sensulde a vorbi despre aceleaşi lucruri. Săzicem, primul punct de tangenţă ar fiomul. Teoretic vorbind, anume omuleste situat în centrul concepţiei desprelume a materialismului, precum este şiîn creştinism. Dar tema dialogului ar fiurmătoarea – ce fel de om?Fraza lui Feuerbach: „omul devine ceeace mănîncă…” Noi credem că prinîmpărtăşirea cu Sfintele Taine devenimceea ce este Hristos. Şi aici este unsubiect, pe marginea căruia am puteadiscuta, în loc să rîdem unii de alţii sausă ne învinuim reciproc. Se prea poate,sînt şi alte subiecte asupra căror amgîndit mai puţin. Din păcate, un astfelde dialog nu există, dar există atei caredoresc un dialog, care n-ar vrea neapăratsă ajungem la un compromis, dar caremanifestă o oarecare simpatie sauinteres în atitudinile lor.

tunci cînd cineva spune:“Eu sînt necredincios”, sau

“Dumnezeu nu există!” – să nu-ljudecăm întotdeauna din punct devedere filozofic, dar să încercăm aîntreba de unde vine această atitudine?Dacă doriţi cu adevărat să faceţi cevapentru acest om, atunci ar trebui săpuneţi întrebări una după alta ca săînţelegeţi; fără a înţelege veţi ţintiîntotdeauna orbeşte.Într-un sens anumit ateismul este ogreşeală ştiinţifică, este refuzul de a

Mi se pare că se poate afirma, că, pentrua muri de moartea care ne este proprie,care are pentru noi cele mai reale şiînsemnate urmări, Hristos a trebuit săSe facă părtaş singurei cauze care aducemoartea – despărţirea de Dumnezeu. Nupoţi muri, dacă nu-L pierzi peDumnezeu, iar strigătul Mîntuitorului:„Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu,pentru ce M-ai părăsit?” (Mt.15,34) –este strigătul Omului desăvîrşit, Care

Să nu judecăm necredincioşii, ci săcăutăm a înţelege motivelenecredinţei lor

studia realitatea în întregime, este totatît de neştiinţific ca şi cum ai spune:“muzică nu este, pentru că pentru mineea nu există…” Noi nu putem prezentaastfel problema unui necredicios,pentru că există multe posibilităţipentru el de a se apăra. Dar în general,ateismul este refuzul de a acceptamărturia, cel puţin istorică, a unoroameni conscaraţi, care spun: “Euştiu…” Mulţi din aceştia sînt oamenide ştiinţă, spre exemplu Pavlov.

A

Du-te acasă şi întreabă-te cînd aiavut nevoie pentru prima oară caDumnezeu să nu existe

U

liber, din dragoste, S-a făcut părtaşprincipalei tragedii a omului: ladesfacerea de Dumnezeu, la faptul căomul L-a pierdut pe Dumnezeu. Dacăar fi să primim acest argument, atunciputem spune că Hristos a trăit ateismul(nu vorbesc despre ateismul ideologic,dar despre realitatea acestuia),dezîndumnezeirea, pe care nici un ateudin lume n-a trăit-o, şi că nu este om –ateu sau credincios – care ar fi în acest

sens înafara experienţei trăite deHristos; că Hristos cuprinde şicredinciosul, şi ateul, cu toate că, fărăîndoială, ateul ideologic sau omul,despre care apostolul Pavel spune:“dumnezeul lor este pîntecele”(Flp.3,19) – trăieşte ateismul cu totulaltfel decît Hristos în momentul dat. ElL-a pierdut pe Dumnezeu ca să fie unacu noi în unica şi ultima tragedie aomenirii.

Hristos pe cruce a trăit experienţa ateismului...

a m v o n

Ateismulpe înţelesul ateilor

Mitropolitul Antonie în timpul tradiţionaleisale emisiuni la BBC, Londra, 1993.

7 Nr. 2, 4 februarie 2003 / Opinii & Credinţewww.opinii.tk

Întrebare: Venind la un simpozionde literatură laică, am fost plăcutsurprins, şi oarecum m-am regăsitauzind discursul dumneavoastrăînceput cu acele frumoase cuvintedin Ecleziast...

Răspuns: Sînt din partea finală aEcleziastului, acolo este o porţiuneîn care se vorbeşte despre vîrsta lacare am ajuns. Este acea vîrstăînaintată în care te-apropii de sfîrşit.Şi este bine că este aşa, dar trebuiesă te pregăteşti de acest sfîrşit.Adevărul este că acest pasaj dinEcleziast apare introdus printr-ofrază ce se adresează tinerilor: “Să-ţi aminteşti de Ziditorul tău în aniitinereţii tale, înainte ca... (să vinăzilele despre care vei zice: nu-migăsesc nici o plăcere în ele”, Ecl.12). Ei, şi aici începe într-adevăr unlung, un admirabil pasaj în care sevorbeşte despre anii dinainte desfîrşitul vieţii şi de semneleprevestitoare ale acestei vîrsteînaintate. Printre aceste semne esteşi faptul pe care eu acum, în ultimiiani, am început să-l observ, căcimărturisesc că nu-l remarcasem maidemult. Şi anume, te trezeşti foartedevreme dimineaţa, atunci cîndnoaptea se îngînă cu ziua, cînd încăe întuneric afară, şi totuşi unelepăsări încep să ciripească, şi le auzi.Te trezesc păsările acestea careciripesc încă înainte de zori. Decila aceasta am făcut o aluzie, mă rog,în vorbirea mea de deschidere aacestui colocviu.

Întrebare: Cum se vede de laaceastă vîrstă a Ecleziastuluiliteratura română contemporană,acel desant care a avut loc după80? Acum sîntem într-o epocăpostmodernă, “post-postmo-dernă”, cum o mai numeşte criticaliterară. Ce valori ar putea firemarcate, direcţii posibile...

Răspuns: Vedeţi, nu aş da un numeacestei epoci. Numele, de obicei,sînt înşelătoare şi nici nu sepotrivesc cele pe care le dă oanumită generaţie. Este chiar de-adreptul ridicol ca oamenii din EvulMediu să-şi fi spus “noi, cei dinEvul Mediu!” Nu-i aşa? Oameniidin epoca modernă, spre sfîrşitulcăreia ne îndreptăm noi astăzi, auavut conştiinţa modernităţii. Chiaraceasta ţine, oarecum, de definiţiaacestei epoci. Acum să revin la ceeace mă întrebaţi în legătură cugeneraţiile, respectiv cu situaţiaactuală a literaturii. Vedeţi, spresfîrşitul acestui secol, acestuimileniu, şi cum spuneam adineaori,spre sfîrşitul epocii moderne, pecare îl trăim noi - (desigur acestsfîrşit se poate întinde pe zeci şi zecide ani, primele semne au apărutîncă la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi va dura poate pînă la sfîrşitulsecolului viitor) - deci, în aceastăepocă, sînt destul de multe curente,tendinţe care se întretaie, care seconjugă, se amestecă între ele şi edestul de greu să desprinzi unul.

Eu care stau în apus o bună partedin an, pentru că locuiesc la Paris,unde, mă rog, sînt profesor, dar, înacelaşi timp, îmi pot permite să vinîn ţară şi să stau uneori chiar cîteva

luni pe an. Ei bine, nici acolo, înFranţa, după cum nici în Romînia,n-aş putea desprinde un curentdominant, n-aş putea săcaracterizez situaţia actuală literară,artistică şi în genere culturală,definind-o printr-un termen, cum arfi fost, desigur, o epocă dominatăde romantism, sau de o şcoală,parnasianismul, sau de un curent deavangardă, cum a fost în primajumătate a secolului nostru, săzicem, suprarealismul saudadaismul, sau altele. Deci n-aşputea numi. Noi trăim într-o epocăîn care tocmai am asistat la un felde agonie şi la o moarte a acestor“isme” nu numai pe plan ideologic,ci şi pe planul regimurilor politice,a sistemelor politice, a marilor“isme”: nazismul, fascismul şicomunismul. Pe de altă parte,totalitarismele secolului XX aucunoscut, din fericire, sfîrşitul lornu numai pe plan politic, ci şi peplan literar, artistic. Mişcările deavangardă ale secolului, care auadus într-adevăr multe înnoiri pediferite planuri, şi-au cunoscutundeva agonia şi sfîrşitul lor. S-arputea spune că, folosindu-secuvîntul unui celebru general de pecîmpul de bătălie de la Waterloo,ultima bătălie a lui Napoleon, pecare a şi pierdut-o, “garda moare,dar nu se predă”. Avangarda... şi eanu s-a predat…, dar a murit. Ceeace s-a petrecut si spre sfîrşitulsecolului nostru cu generaţiile pecare le cunoaşteţi dumneavoastră,pentru că, într-un anumit sens, aţifăcut chiar parte din ele. Cum aufost la noi, să zicem, optzeciştii sautextualiştii, într-un anumit plan alliterelor. Ei bine, acestora, dupăpărerea mea, nu le-au urmat o altăşcoală, un alt curent, o altă categoriebine definită într-un anumit sens,dar îi putem găsi la noi, căci iată,am ascultat cu multă atenţie astăseară la acest “concert”, foartedivers dealtfel, al poeţilor, cîndfiecare şi-a citit o producţie proprie. Am văzut nu mai puţin de 60 depoeţi. Dacă urmăreai cu atenţieaceste poezii, ai fi putut descoperio paletă întreagă, de la unele în carerăsunau vechi sonuri ale unei poeziiintimiste, deja oarecum clasicizatesă-i spunem. Puteai auzi chiarsonorităţi de Vlahuţă, de laînceputul secolului nostru, pe lîngăaltele care îţi puteau aminti într-adevăr de marii clasici ai sec. XX,căci putem să-i numim astfel, nu-iaşa, pe Arghezi, pe Blaga, peBacovia, pe Barbu? Ei, bun. Dar înafară de aceasta, puteai uneori auzişi extravaganţe, îndrăzneli, n-aşspune... temerităţi, revolte,brutalităţi, de ce să nu spun, nuîntotdeauna de cel mai bun gust,trebuie să o mărturisesc. Pentru căse amesteca şi multă vulgaritate înaceasta, în care dorinţa de a şoca semanifesta într-un fel de stare pură,pură nu pe plan moral, nici pe planestetic, ci era numai şi numaidorinţa de a şoca. Nu sînt unduşman al noutăţii, trebuie să odeclar, am fost deschis, foartedeschis la noutate. În anii ‘60-‘70am dedicat cărţi întregi literaturiiabsurdului, studiului noului romanfrancez şi altor novatori. Dar în

cazul acestor poeţi la care m-amreferit adineaori, sau acestor“producţii” poetice, nu este ointenţie novatoare, înnoitoare,reformatoare, ci pur şi simplu unadestul de brutală a şocului, un felde tehnică a şocului pe care ovedem dealtfel din atîtea producţii,trebuie să o spunem, mediocre sausubmediocre ale televiziunii.

Întrebare: Pentru că am resimţitfiorul religios, care reiese şi dinvîrsta dumneavoastră, despre carevorbeaţi, să ne referim puţin lainflaţia elementelor religios-creştine preluate în literaturacontemporană. Chiar auzeam uncritic de la Iaşi vorbind de termenica “neo-ortodoxie”, care arexprima cumva starea unor direcţiiliterare de azi. Ce-ar putea însemnaele în etapa dată, a crizei prin caretrece literatura, scriitorulcontemporan?

Răspuns: Aţi folosit bine cuvîntulde “criză”, pentru că traversăm, estecert, o criză. Acum să revin la ceeace spuneaţi în legătură cuelementele nu numai de culturăreligioasă, simboluri sau trimitericătre anumite texte scripturale dinVechiul sau din Noul Testament,aluzii la anumite dogme de credinţă,care se întîlnesc uneori în scrierileunor autori. Aş dori să amintesc unlucru, şi anume: ţineţi minte“Gîndirea”, revista lui NichiforCrainic, stilul gîndirist care s-a for-mat în jurul “Gîndirii”, în careelementele aparţinînd culturiireligioase şi bisericeşti, îndeosebia culturii Răsăritene, deci aOrtodoxiei, aveau un loc însemnat.Acestea puteau fi elemente îngrafica, pictura, mă refer de pildăla Demian, care erau promovate degîndirişti în textele literare, înpoezie sau eseistică. Eu cred că însecolul acesta care se deschide, orenaştere, o revigorare a uneispiritualităţi creştine este nu numainecesară, ci absolut vitală, si nunumai pentru cultura umană, cipentru existenţa omului în lumea pecare şi-a constituit-o în jurul său.De ce spun acest lucru? Nu-i doarfaptul că eu însumi mă socot, cupăcatele mele, şi mărturisesc cu oanumită umilinţă că nu arog aceastaca o demnitate, ci ca un dar ce mis-a făcut, un om al credinţei. Decinu numai din acest punct de vedere,pentru că eu proiectez credinţa meaasupra viitorului, dar şi ca unintelectual, un gînditor, să zicem,mă rog, format în filozofie, înliteratură, consider că despreaceastă lume care se deschide,despre aceasta lume a sfîrşitului deeră modernă, deci a începutuluiunei noi epoci, nu se poate profeţi,nu se poate spune cum anume seva profila, care va fi. Dar dacăaceastă lume nouă nu are temeiuri,dacă nu va fi cu adevărat infiltratăîntr-o autentică spiritualitatecreştină, atunci este o lumecondamnată. Lumea stăîntotdeauna şi sub condamnare,epoca modernă avînd cele maimulte decăderi, cele mai multerătăciri, dar a fost şi străbătută deputernice curente de credinţă.

Sfinţii ţin această lume. Sigur că sîntfoarte puţini, sînt puţini între noi.Dacă am avea în lumea aceasta,care este bîntuită de război, înapropierea noastră zece sfinţiautentici, sînt convins că lumea ararăta cu totul altfel. Nu-i aşa? Sîntca şi drepţii despre care se vorbeşteîn Vechiul Testament, graţie căroraar fi putut fi salvate Sodoma şiGomora, dar şi cetăţile care au fostdistruse mai tîrziu. Or, tot astfel,civilizaţia aceasta va fi salvată doardacă se va lăsa pătrunsă de ospiritualitate purtătoare de har şifecundă prin harul acesta.

Întrebare: În secolul trecut,anatemizarea de către BisericaRusă a celebrului Tolstoi a stîrnitun adevărat scandal, care a incitatîntreaga presă europeană. BisericaGreacă a făcut acelaşi lucru cuKazandzachis. Credeţi că înRomânia, care este o ţară majoritarortodoxă, n-ar prinde bine cel puţino punere în revistă a cărţilor cusubiect religios care apar? Nuneapărat o cenzură, ci măcar oanaliză din punct de vedere aldoctrinei ortodoxe.

Răspuns: Să ştiţi că după părereamea teologii, oamenii învăţaţi aiBisericii care unesc în acelaşi timpştiinţa, să zicem, lumească şi ştiinţadivină, deci teologia şi vreodisciplină, trebuie să-şi spunăcuvîntul. Un cuvînt care să nu fie,bineînţeles, acela al cenzurii, pentrucă nici un fel de Biserică, niciBiserica Romei, nici Biserica

Răsăritului, nu mai are cădereaaceasta de a opri, de a cenzura, de aelimina din circuitul mare anumitecărţi, anumite lucrări sau anumiteidei, nu se mai poate manifestaastfel. Dar este bine să-şi spunăopinia în legătură cu ele. Deciundeva să-şi manifeste atitudineafaţă de formele acestea demanifestare ale unei culturi. De ce?Pentru că, am văzut aceasta încă dinsecolul trecut, sînt anumite formeale civilizaţiei şi ale culturii care aucăutat chiar într-un anumit fel,camuflate sub forme religioase, sădevină ele însele obiecte de cult. Îndefinitiv, omenirea a fostîntotdeauna bîntuită sau atacată,într-un anumit sens, de anumitetentaţii de-a dreptul demonice, caresă o ducă pe calea unei idolatrii. Nugăsim idolatrii în jurul nostru,semne ale unei idolatrii existenteastăzi, tot astfel ca pe vremeabaalilor din vechime? Astăzi nupoartă aceste nume, dar idoliiexistă. Şi avem întotdeauna tendinţaîn noi să ne închinăm unui mic saumare idol existent. Dacă credinţadreaptă şi autentică, întemeiată pemarii Sfinţi şi dascăli creştini, vainsufla actualilor noştri teologi şicărturari din afara Bisericii anumiteatitudini de viaţă, anumite direcţii,directive, anumite idei, ei bine,atunci, într-adevăr, şansele unei noiculturi creştine se vor manifesta.Pentru că în criza culturii, ca sărevin la termenul pe care l-aţifolosit, salvarea nu poate să fie decîtprintr-o nouă cultură creştină.

„Noi trăim într-o epocă în care tocmai am asistat la unfel de agonie şi la o moarte a acestor “isme” nu numaipe plan ideologic, ci şi pe planul regimurilor politice...”

A P U S U L AVA N G A R D E IInterviu cu criticul literar, profesorul Nicolae Balotă

Nicolae Balotă, născut la 26ianuarie 1925, critic literar,profesor.1943-1945 - urmează cursurileFacultăţii de Litere şi Filosofiea Universităţii din Cluj. Cursuride filosofia culturii, psihologie,limba şi literatura franceză,estetică, istoria filosofiei; areloc debutul literar şijurnalistic.

În 1947 işi ia licenţa cu magnacum laude, dar i se refuză decătre autorităţile comunisteinstalate în ţară bursa oferităde statul francez.

1948 - prima arestare.

194-1954 - este eliberat, datafară din facultate ca fostdeţinut politic; prietenii literareşi spirituale (T. Vianu, C.Noica, M. Şora, Dinu Pillat,Pavel Chihaia, I. Negoiţescuetc).

1956 - arestat şi condamnat laşapte ani de închisoare pentru“înalta trădare” (Jilava,Făgăraş, Gherla, Piteşti, Dej);

1970 - îşi susţine doctoratul cuteza “Literatura absurdului”,apărută în 1971 la EdituraUnivers sub titlul “Lupta cuabsurdul”; volumul primeştePremiul Haşdeu al AcademieiRomâne;

1970-1980 - multe volumeapărute (eseuri, monografii,

studii), numeroase premiiliterare.

1981 - se stabileste la Paris,pâna în 1990 (anul pensionarii)este profesor la UniversitateaFrancois Rabelais din Tours;este invitat al multoruniversităti europene pentrucursuri, conferinţe, colocvii,congrese; din 1979 lucrează şila Radio Europa Liberă, timpde 15 ani;1990-2000 - îi apar volume deeseuri şi memorialistică şi înţară (“Parisul este o carte”,“Calea, Adevarul, Viaţa” ,“Caietul albastru”. Mai multepremii literare, printre carePremiul naţional de literaturăal Uniunii Scriitorilor.Discuţia de faţă a fost realizatăde către monahul SavatieBaştovoi la întîlnireascriitorilor români din întreagalume, Neptun 1999.

faţă către faţă

8 Opinii & Credinţe / Nr. 2, 4 februarie 2003 www.opinii.tk

R: Viaţa bisericească nu mai este unfenomen de subsol, ca altă dată. Astăzi presamediatizează evenimentele religioase.Neînţelegerile dintre cele două Mitropolii,a Moldovei şi a Basarabiei, au făcut caterminologia bisericească să nu mai fiestrăină auzului publicului larg. De multe ori,însă, aceşti termeni, deşi utilizaţi de cătremulţi, nu sînt clari, nu sînt înţeleşi. Ce esteun episcop, o episcopie şi care este rostullor în Biserică?Ep. Dorimedont: Episcopul, sau arhiereul,este şi el un preot, dar un preot superior, dupăcum arată şi cuvîntul „arhiereu”, „arhi”, adică„mare” şi „iereu”, preot. Cu alte cuvinte,episcopul este mai marele preoţilor. Preoţia,aşa cum am moştenit-o de la sfinţii apostoli,are trei trepte: diaconia, preoţia şi episcopia.Diaconul participă la săvîrşirea slujbelorbisericeşti şi a liturghiei, dar nu poate sfinţinimic, el este doar ajutorul preotului. Numaipreotul şi episcopul deţin har sfinţitor şi ei potsăvîrşi taina Euharistiei, adică sfînta Liturghieşi celelalte taine. Diferenţa dintre preotulsimplu şi arhiereu este aceea că arhiereul, pelîngă tainele pe care le poate săvîrşi orice preot,are puterea de a hirotoni, adică de a consacra,prin punerea mîinilor şi chemarea SfîntuluiDuh, în diacon sau preot. La început, episcopulsingur putea hirotoni şi în treapta de episcop,mai tîrziu, însă, s-a hotărît ca episcopul să fieconsacrat de cîţiva episcopi. Totuşi, în cazuriexcepţionale, mai ales în vreme de prigoană,se admite hirotonirea în episcop de către unsingur episcop.

Care e locul episcopului în raport cu ceilalţipreoţi? Este clar că el este un preot supe-rior, dar care anume preoţi i se supun?Există mai mulţi episcopi, mai multeepiscopii, mitropolii, patriarhii... Oriceepiscop poate pretinde supunere oricăruipreot, indiferent din care episcopie saumitropolie face parte?Episcopul nu are nevoie să pretindăsupunere, aceasta reiese din poziţia pe careo ocupă şi preoţii de rînd o respectă, pentrupacea şi integritatea Bisericii. Totuşi,episcopul, deşi i se cuvine cinste şi respectdin partea tuturor preoţilor, indiferent dincare episcopie sau mitropolie fac parte, nupoate interveni în treburile altei episcopii.Fiecare episcop are jurisdicţia sa canonică,hotărîtă prin Sinod, adică are un anumitnumăr de parohii şi preoţi pe care leadministrează. Cuvîntul episcop maiînseamnă şi administrator.

...ierarhiabisericească

Înafară de episcopi mai există şi mitropoliţi,şi patriarhi...Mitropoliţii şi patriarhii sînt şi ei episcopica şi ceilalţi, atîta doar că deţin funcţii ad-ministrative mai înalte.

Ce se întîmplă dacă un episcop îşi calcăangajamentele? Cine îl poate trage larăspundere, de vreme ce el este „cel maimare”?

În Biserica Ortodoxă nici măcar patriarhul,care este şi el un episcop, nu poate facenimic cu de la sine putere. Atunci cîndepiscopul greşeşte, fie el chiar şi patriarh,cazul lui este discutat în Sinod. Sinodul esteadunarea mai multor episcopi careconstituie instanţa superioară în Biserică.Biserica Ortodoxă nu recunoaşteinfailibilitatea patriarhilor, aşa cummărturiseşte Biserica Romano-catolicădespre Papa. Acţiunile Papei nu pot fidiscutate, deoarece el este consideratinfailibil. La ortodocşi nu este aşa.Patriarhul este un episcop ca şi ceilalţi, atîtadoar că deţine o funcţie administrativă careprevede şi grija pentru ceilalţi episcopi dinPatriarhia sa. Acest principiu a fost hotărîtde Sfinţii Părinţi pentru a nu lăsa cîrmaBisericii în mîna unui singur om, care, caorice om, este supus greşelii. CapulBisericii este Însuşi Hristos şi voia Lui sedescoperă întregii Biserici, în adunare,adică în Sinod. Patriarhul este „întîiul întreegali”, după cum s-au exprimat Părinţii.Ceilalţi episcopi îl cinstesc şi îl ascultă, cape unul care a fost ales, de comun acord, săle fie sfătuitor.

Ce legătură au între ei episcopii,mitropoliţii şi patriarhii din toată lumea?Ştim că există patriarh în Constantinopol,în Ierusalim, Rusia, România, Serbia şiGeorgia. Care este relaţia dintre ei?

Toţi episcopii ortodocşi sînt uniţi prin Hristos,în Euharistie. Aceasta înseamnă că îşirecunosc ca valide tainele şi se împărtăşescdin acelaşi potir, adică au comuniuneeuharistică (de împărtăşanie). Atunci cînd unepiscop se abate în erezie sau schizmă lui îieste refuzată comuniunea euharistică de cătreceilalţi episcopi, pînă renunţă la rătăcirea sa.În virtutea acestei comuniuni Bisericasupravieţuieşte şi dăinuie, pentru că toţi, înDuh şi în adevăr, ne rugăm unii pentru alţii,după cum am primit poruncă de la Hristosprin apostolii Săi.

Prea Sfinţitul Dorimedont este unuldintre cei patru arhierei aiMitropoliei Moldovei. Între anii1991-1998 a fost stareţ al mănăstiriiNoul Neamţ unde a adunat în jurulsău un număr impresionant decălugări (circa 80), transformîndfostul “spital de boli infecţioase” (lace servise sfîntul locaş în perioadasovietică) în cea mai însemnatămănăstire din Basarabia.În 1998 a fost hirotonit episcop pentrueparhia de Edineţ şi Briceni. În nouaeparhie a înfiinţat cîteva mănăstiri şidouă licee cu profil teologic, unul defete şi altul de băieţi.În imagine: Vlădica Dorimedont învizită la penitenciarul din Lipcani.

Întreabă şi tuVorbiţi-nedespre...

ÎNTR

EABĂ

ŞI T

U

Dacă ni se pare că duhovnicul nu neiubeşte destul...

Mă tulbură foarte şi-mi fac complexe deinferioritate cînd văd că unii dintre noi (fiiai aceluiaşi duhovnic) se bucură de maimultă simpatie/atenţie din partea acestuia.Şi aşa de ar fi, de ce, părinte drag, nu măpot smeri? De ce nu mă pot limita la a-mimărturisi păcatele (destul de numeroase dealtfel) şi “am ochi” pentru altele... Vămărturisesc sincer că-mi iubesc duhovniculfoarte mult şi sufăr uneori, parcă de gelozie.Sfătuiţi-mă ! (ELENA).

Răspuns: Noi oameni sîntem şi ne maimîhnim uneori. Încearcă să nu te mai compariniciodată cu nimeni. Începutul căderii estesă te compari cu alţii. Unii fac mai rău şi îidesconsiderăm, alţii fac mai bine şi îi

invidiem. Dar fiecare are măsura lui laDumnezeu. Dacă tu îţi iubeşti duhovnicul,ce grijă îţi mai faci? Am văzut mulţi care nuîşi iubesc duhovnicul şi aşa merg la el.

Îmi este greu să-mi găsescun duhovnic pe plac...

Părinte, îmi este greu să-mi găsesc unduhovnic pe plac. Cred că duhovnicul trebuiesă-mi cîştige încrederea, admiraţia, să-mi fiechiar un prieten de nădejde. Ar exista o astfelde persoană, dar nu este în localitate. Cît depretenţioasă trebuie să fiu în alegereaduhovnicului? (EUGENIA).

Răspuns: Duhovnicul nu trebuie să-l cauţi şinici nu poţi să-l alegi. Va da Domnul şi într-ozi îl vei recunoaşte. Duhovnicul nu poate ficonfundat. El este cel care îţi rupe dintr-odatăviaţa în două şi înţelegi că pînă atunci n-aiînţeles nimic şi nici n-ai trăit nimic, decîtnumai înfrîngeri şi întuneric. Roagă-te,spovedeşte-te oricui, fără alegere, spovedeşte-te Domnului. Nu căuta om. Omul pe care îlcauţi tu nu există. Dar cred că Dumnezeu ţi-lpoate da pe cel de care ai nevoie. Sămulţumeşti Domnului pentru toate cîte a făcutpentru tine. Începe cu aceasta.

Sînt fată şi duhovnicul meu estecălugăr...

Am 25 de ani, iar duhovnicul meu estecălugăr şi mă simt incomodată de faptul cănu mă pot bucura prea mult de companialui, aşa cum se bucură băieţii. Tragedia meaeste că arăt bine şi mă tem să nu devin oispită pentru un călugăr, aşa cum am auzitcă se poate întîmpla. Ce să fac, pentru căeu nu am încredere în preoţii mireni, mi separe că sînt oameni ca şi mine? Oare şi aicifemeile să fie nedreptăţite, să nu poată aveaparte de un duhovnic mai încercat numaipentru că duhovnicul e călugăr, iar elefemei? (MĂDĂLINA).

Răspuns: Nici băieţilor nu le este de folossă se întindă la prea multă vorbă cuduhovnicul. La duhovnic mergi să ceri un

sfat, nu să te întreţii. Dacă vei răsfoiPatericul Egiptean vei vedea că părinţiivedeau un pericol în „împrietenirea”ucenicului cu duhovnicul. „Să nu calcepiciorul tău prea des în chilia bătrînului,iar cînd te duci după răspuns, de îndată cel-ai primit, pleacă”. În multe cazuri descriseîn Pateric, atunci cînd duhovniculconvieţuia cu vreun ucenic, ei aproape cănu vorbeau, ca să nu se strecoare printrevorbele duhovniceşti şi vorbe deşarte. Aşacă, din acest punct de vedere, şi băieţii sîntla fel de „nedreptăţiţi” ca şi fetele.Explicaţia este aceea că la duhovnic nu teduci ca la psiholog, să-i povesteştiamintirile din copilărie şi prima dragoste,la duhovnic te duci cu o întrebare concretă.Încearcă să reduci problemele tale la unasingură, cea mai gravă, cea cu adevăratgravă, şi cu aceea du-te la duhovnic,rugîndu-te mai înainte Domnului caDomnul să pună cuvînt în guraduhovnicului. Aşa vei propăşiduhovniceşte şi vei ajunge foarte degrabăsă înţelegi taina acestei iubiri ciudate, pecît de profunde pe atît de discrete, dintreduhovnic şi fiii duhovniceşti.

www.savatie.tk

ÎNTREBĂRI VIIDE LA OAMENI VII

Întrebările de mai jos au fost adresate prin internet părintelui Savatie. În spatele lor seaflă oameni vii cu frămîntări vii. Deoarece astfel de întrebări prezintă un interes general,

am hotărît să le publicăm aici.

labirinturile credinţei

9 Nr. 2, 4 februarie 2003 / Opinii & Credinţewww.opinii.tk

Toleranţa religioasă este văzută înprezent cel puţin ambiguu: pe deo parte, este considerată a fi orealizare revoluţionară a demo-craţiei, iar pe de alta – fenomen ceobstrucţionează, chiar dacă artifi-cial, dreptul oricărei confesiuni lavaloarea absolută la care pretinde.Or, confesiunile, fie că sînt mari şiconsacrate, fie că abia îşi capătăun loc printre celelalte, au, ca ele-ment indispensabil, certitudinea căposedă în mod exclusiv adevărul.Nu există religii capabile să cedezealteia monopolul asupra adevă-rului, ceea ce este şi firesc, dacăpornim de la faptul că moştenirea,transmiterea şi tîlcuirea acestuiadevăr este funcţia de bază pe careşi-o revendică toate religiile.Crizele din Orientul Apropiat, dinKosovo sau Croaţia, din Irlanda deNord sau din Cecenia sînt asociate,de multe ori, cu intoleranţa reli-gioasă. Din acest unghi, lipsa detoleranţă capătă neapărat o cono-taţie negativă. Conform unei opiniideja formate la nivel de mase,intoleranţa religioasă este unuldintre factorii principali deinstabilitate în zonele fierbinţi aleplanetei, motiv din care respectivulfenomen trebuie depăşit cît mairepede cu putinţă. Secolul XXIpromite suficiente probleme dealtă natură pentru a-şi puteapermite să tolereze şi în continuareintoleranţa, acest rudiment alEvului Mediu, care părea să-şi fiîncheiat rostul în istorie odată cuComuna din Paris.De obicei, apelul la toleranţăreligioasă este generat de forurineimplicate adînc în problemeleconfesiunilor. Astfel, în conflictuliudaico-musulman care se desfă-şoară de cîteva decenii în jurulcîtorva kilometri pătraţi de pămînt,a intervenit constant terţa parte,pentru care semnificaţia religioasăa muntelui Sionului, pe care şi-ladjudecă taberele adverse, nu paresă conteze. Faptul că mecetea luiOmar se înalţă acolo unde cu douămilenii în urmă se înălţa Templullui Irod n-ar trebui să-i incomo-deze nici pe ruşi, nici pe americani.Totuşi, aceste două puteri politiceîncă mai joacă un rol important îndrama palestiniană. Dacă pentruiudei reconstruirea Templuluicomportă un caracter mesianic, iarpentru musulmani mecetea luiOmar este un simbol al victoriei,pentru tot restul lumii ceea ce sepetrece în Orientul apropiat esteperceput ca manifestare a fana-tismului religios.S-ar părea că există două categoriide religii: unele care nu admitdialogul şi toleranţa religioasă,cum ar fi musulmanii şi altele, maievoluate, mai adaptate la spiritulvremii, cum ar fi unele confesiunicreştine. În ce măsură, însă, aceststereotip este îndreptăţit şi, dacăaşa stau lucrurile, ce le împiedicăpe unele religii să dialoghieze cucelelalte. Există religii care sărecunoască valoarea altor religii?Termenul de toleranţă religioasă afost pus în circulaţie largă relativrecent, pe la mijlocul secoluluitrecut, din iniţiative legislativeinternaţionale. Libertatea la

opţiunea confesională a atras dupăsine şi elaborarea unui sistem lo-gistic, capabil să o asigure, şiimplementat treptat în politicilesocietăţilor actuale.Istoricul Gustav Mensching de laUniversitatea din Alabama (SUA)indica încă în 1971, în era victorieilibertăţii de manifestare, asuprafaptului că toate religiile lumiipretind insistent la un caracterabsolut, iar aceasta permite doar o“toleranţă confesională” civilă,convenţională şi nicidecum“împăcarea” religiilor între ele.Între confesiuni poate fi “semnat”cel mult un acord de liberăactivitate. Astfel stăteau lucrurile,de pildă, în Imperiul Roman dupăEdictul din 313, sau în Constan-tinopolul de după cădere, cîndcreştinismul a putut convieţuicumva cu politeismul greco-romanşi, respectiv, islamul. Armistiţiileinterconfesionale nu prevăd însă“împăcarea doctrinară” şi nu aunimic în comun cu alt fenomeninterconfesional al contempo-ranietăţii – ecumenismul, ca şiagent în teritoriu al globalizăriieconomice.Omul religios porneşte de la orealitate pe care i-o solicităcredinţa sa. Parametrii acesteirealităţi sînt numiţi “doctrine”, deunde “indoctrinare” înseamnăatragerea de noi aderenţi larealitatea respectivă. Nu toatedoctrinele au, însă, aceeaşiconsistenţă logică. Pe lîngă cele debază – dogmele sau axiomele,indispensabile oricărei religii,există o sumedenie de mici nuanţe,la limita gratitudinii - tabuuri,superstiţii, prejudecăţi - care, la oadică, pot căpăta importanţăcovîrşitoare în păstrarea/alterareabunei convieţuiri religioase, chiarşi în sînul unei singure confesiuni.În acest sens, sînt ilustrativelegendarele dispute cazuistice înromano-catolicism, unde casubiect de conflict serveau adesea“probleme” de genul: tînărulcandidat la călugărie trebuie sau nusă fie plictisit de lumea pe care olasă? Mult mai tragic au evoluatlucrurile pe timpul reformelornikoniene din Rusia, cînd adepţiiritului vechi, ce se deosebea de celnou doar prin amăninte nesem-nificative, au preferat, în numele“purităţii” credinţei, să fie prigoniţişi maltrataţi de către autorităţi şiadepţii inovaţiilor. Astăzi, cîndmajoritatea teologilor au căzut deacord asupra lipsei de fundamentdoctrinar al conflictului, un atarecomportament ni pare absurd,lipsit de logică (deşi ruptura dintrecele două tabere erămîne încontinuare).Cu toate acestea, noi înşine sîntemprotagoniştii unei drame cuconţinut şi mai banal. Divirgenţelegenerate de adoptarea unui saualtui calendar ocupă, de departe,primul loc în viaţa religioasă aţării. Basarabenii, care înmajoritatea lor mărturisesc aceeaşicredinţă ortodoxă, se situează pepărţi diferite ale baricadei în fucţiede opţiunea calendaristică, deşi nuexistă, în genere, vreo dogmă înaceastă privinţă sau măcar vreun

tratat teologic care să demonstrezeexhaustiv justeţea vreunuia dintrestiluri. Şi stilul iulian, şi stilulgregorian au avantajele şidezavantajele lor, recunoscute decomisii comune de astronomi şiteologi. Desigur, fiecare se poatelăsa convins să opteze pentru unstil sau altul în funcţie derezonabilitatea argumentaţiei, însăcel mai adesea argumentaţiarespectivă lipseşte cu desăvîrşire,fiind substituită de îndemnuri maidegrabă politice, decît religioase.Alegerea unui sau altui calendar nupoate atrage după sine separareanoastră pe principii confesionaleşi nu poate nicidecum servi dreptmotiv pentru conflict religios,întrucît problema calendarului,abordată aşa cum o facem noi, nuare o natură teologică.Vorbind, aşadar, de toleranţă, ar ficuminte să începem cu noi înşine.Dacă un asemenea amănunt poateprovoca un dezacord atît deputernic în sînul unui popor cemărturiseşte, pare-se, aceeaşicredinţă, încît ajungem aproape săne duşmănim, atunci în cecategorii să mai vorbim despretoleranţă în Balcani, Caucaz sauOrientul aporpiat, veritabile teatrede război interconfesional, războideclarat şi asumat de-a lungul acîtorva secole de istorie. Se poatespune, desigur, că bazele acestorconflicte au fost puse în Evulmediu, cînd nici nu putea fi pusăîn discuţie problema vreuneitoleranţe religioase, însă nu putemtrece cu vederea faptul că, deşi deatunci s-au schimbat multsistemele legislative şi politice,marile religii au rămas, în fond,aceleaşi. Din faptul că au încetatcruciadele nu putem deduce căromano-catolicismul a devenitaltul, această concluzie cere cutotul alte premise, departe desubiectul nostru. Creştinismul, fieapusean, fie răsăritean, nuîndeamnă la conflicte şi, cu atît maimult, la război şi este, prindefiniţie, tolerant, încă din primiisăi ani de existenţă. În acest sens,fanatismul religios, cred eu,trebuie încurajat, atunci cînd elpresupune urmarea, cu stricteţe aunor precepte religioase. Pentrucreştini, cel puţin, precepul supremal religiei lor este dragostea, şidacă toţi creştinii l-ar respecta cusfinţenie, cu “fanatism”, atunci nuar fi existat foarte multe dintreconflictele pe care le catalogămastăzi ca maniferstări ale into-leranţei religioase.

Toleranţă religioasă,copil cuminte, babăfrumoasă...

MIHAI COSTIŞ

cu cărţile pe masă

18 noiembrie 1978 – în orăşelul Johnstown(Guyanna), la comanda liderului sectei religioaseamericane „Templul poporului” Jim Johnson, 912adepţi ai acesteia au murit prin sinucidere sau aufost omorîţi (nu mai puţin de 700 persoane din912), dintre care 276 minori. În aceeaşi zi,persoane înarmate din cadrul sectei au împuşcatmembrii consiliului Congresului SUA sosiţi laGuyanna pentru a cerceta activitatea sectei.

19 aprilie 1993 – în localitatea Wako (statulTexas, SUA) după 50 de zile de asediere de cătrepoliţie a localului ce aparţinea sectei religioase„Ramura lui David” aproximativ 100 adepţi aisectei, inclusiv 25 copii, şi-au pus capăt zilelorprin ardere sau au fost omorâţi la comandaliderului sectei David Koresh.

5 octombrie 1994 – în cantoanele elveţieneValais şi Fribourg au decedat prin arderebenevolă, sau au fost arşi, 53 de membri ai secteireligioase „Ordinul templului Soarelui”, inclusiv 10copii.

La sfârşitul lunii decembrie 1995 – în regiuneaAlpilor francezi, lângă satul Saint-Pierre-deSharain, într-un foc ritualic au sfîrşit alţi 16 adepţiai aceluiaşi „Ordin al templului Soarelui”, printrecare 3 copii.

22 martie 1997 – în oraşul Saint-Kasimir(provincia Quebec, Canada) prin sinucidereritualică au mai decedat 5 membri ai „Ordinuluitemplului Soarelui”.

26 martie 1997 – în oraşul San-Diego (statulCalifornia, SUA) 39 persoane din secta „Porţilecereşti” s-au sinucis prin otrăvire.

După www.iriney.vinchi.ru

CRONICASECTELORUCIGAŞE

10 Opinii & Credinţe / Nr. 2, 4 februarie 2003 www.opinii.tk

“Pămîntul s-a arătat prea mic pentrusetea ce-l cuprinsese pe om”Aventura spiritului a răscolit semnificativistoria umanităţii. Ultimele decenii atingparcă un maxim al acestei aventuri.Literatura S. F. constituie, într-un anumitsens, vîrful de lance al acestui itinerariufascinant. Deopotrivă scriitori şi cititori ausimţit nevoia să împărtăşească o maredorinţă, o mare sete a fiinţelor noastre,nemărturisită, dar care răzbate vizibil întoate aceste prilejuri ale Întîlnirii pe carespiritul omului a dat-o Celui necunoscut.Necunoscut dar dorit, nemărturisit dar căutatfebril. Nerăbdător, pasionat, omul a pornitîn căutarea Lui şi el, căutătorul, a crezut încapacitatea demiurgică a imaginaţiei sale.Homo sapiens şi-a întîlnit vocaţia sa de fiinţădinamică, scrutătoare, imperativă, doritoarede nou şi, mai presus, însetată de Cineva,negrăit, necunoscut.Ieşindu-şi din sine, omul a recreat Cosmosul,crezînd că astfel îşi va potoli setea de absolutce-l caracterizează. Primul pas al imaginaţieicăutătoare a fost aici, pe Pămînt, şi astfelne-am întîlnit cu oameni neobişnuiţi şi cutărîmuri fabuloase. Pămîntul însă s-a arătatprea mic pentru setea ce-l cuprinsese pe om.Al doilea pas a fost pe Lună; au urmat perînd Marte, Venus şi celelalte planete alesistemului solar. Galaxia noastră s-a dovedita fi repede epuizată, aceeaşi soartă avînd-oşi vecinii noştri galactici, Andromeda şiNorii lui Magelan. Au urmat apoi „copiiiexcentrici” ai astrofizicii: găurile negre,stelele duble, stelele neutronice, quasarii.Consecutiv, fiinţele ce animau acest universfascinant au evoluat, trecînd printr-onesfîrşită diversitate, de la cruzii marţieniai lui Wells şi ajungînd la oceanul gînditorşi enigmatic al lui Lem sau la copiii sensibiliai noii umanităţi ai lui A. Clarke, dar omultot nu a găsit ce căuta.“Omul s-a privit pe sine în „creaţia” saca într-o oglindă, mereu singur”În ciuda acestei goane nebune, nebune într-un univers luxuriant ce nu-şi mai încape însine, omul şi-a pus amprenta inconfundabilăasupra acestei întregi „realităţi” imaginate.Felul omului de a gîndi, de a simţi, de a iubi,de a visa, de a abstractiza s-a regăsit în fiecarepersonaj, în fiecare părticică a acestuiUnivers. Omul s-a privit pe sine în „creaţia”sa ca într-o oglindă, mereu singur. Adăugareacapacităţilor paranormale nu a făcut altcevadecît să epuizeze simplitatea, frumuseţea şibunul simţ caracteristice fiinţei umane. Omul

Literatura SF - o formă latentă de religiozitate?a crezut că, ieşindu-şi din sine printr-oimaginaţie demiurgică, va găsi pe Cel dorit,pe Cel necunoscut după care însetează, darşi-a văzut înşelate aşteptările: oriunde ar fiprivit în această „realitate” pe care el acreat-o, omul s-a văzut doar pe sine. Dinfascinantă, imaginaţia a devenit monotonă şisterilă.“Am căutat aurul fericirii şi amdescoperit florile răului”O altă cale pe care a urmat-o creatorul de S.F., foarte prezentă la tînăra generaţie, estecea a retragerii omului din expansiunea peorizontală şi a recentrării pe sine. Posibili-tăţile deschise de această cale păreau a fiinepuizabile, adîncurile omului păreau aîntrece în bogăţie orice realitate exterioară.Însă în ciuda acestei perspective promi-ţătoare, rezultatele au fost tulburătoare:adîncurile noastre se dovedesc a fi populatede nişte fiinţe dezamăgite, complexate, plic-tisite de un bine şi un frumos pe care nu-lmai înţeleg, de o lume în care angoasa şiurîtul au devenit obişnuite, au devenit fireanoastră cea de toate zilele. Am căutat aurulfericirii şi am descoperit “florile răului”(Baudelaire).Dezamăgit şi plictisit de propria-i imaginaţiestearpă, speriat de adîncurile sale, omul,creatorul şi cititorul de S. F. se află în faţaunui eşec al propriului sens. Miza peimaginaţie s-a dovedit a fi nefericită, la felca şi descoperirea frustră a unui urît pro-lific.În faţa omului stă copleşitor eşecul, dar şialternativa, neimpunătoare, aproapenecunoscută, firavă şi neispititoare. Cuvîntulcare exprimă această realitate –„alternativă”- înseamnă: „alter” = altul, alta şi „nativ” =naştere, deci o altă naştere, o naştere din nou,nu o simplă reparare a greşelii, ci oschimbare existenţială, un alt fundament alvieţii. Experienţa propriului eşec i-a arătatomului că el nu are nevoie de un universuman şi fizic ca o oglindă în care să se vadădoar pe sine, ci are nevoie de o relaţie încare celălalt (fiinţă sau lucru) să fie ca ofereastră prin care să vadă mai departe. Darpe cine să vadă?“Omul are nevoie de o alteritate, de unAltcineva cu desăvîrşire deosebit de noi,deosebire ce-i conferă o noutateabsolută capabilă să dea naştere uneirelaţii dinamice, inepuizabile””Întrebarea este bine pusă, căci acest cinerelevă nevoia fundamentală a persoaneiumane de a întîlni o altă persoană. Expe-

rienţa i-a arătat omului că relaţia cu „semeniisăi întru raţiune” nu-i potoleşte setea, cău-tarea aceasta fundamentală ce ne răscoleşte.Omul are nevoie de o alteritate, de un Altci-neva cu desăvîrşire deosebit de noi, deose-bire ce-i conferă o noutate absolută capabilăsă dea naştere unei relaţii dinamice, inepui-zabile. Da, inepuizabile, căci noi nu căutămdoar un simplu altcineva, ci pe Acela dupăcare însetează fiinţa noastră, Cel desăvîrşit,dar care se face mai mic decît noi, Cel dedeasupra noastră, dar totodată cu noi, Celvrednic de dorit, dar care ne iubeşte nespus,motiv pentru care nu se vede pe sine, ci nevede numai pe noi.Omul sau va continua în lipsa de sens, careare ca sfîrşit disperarea şi moartea sau îşi vaasuma eşecul şi se va naşte din nou de Susspre Viaţă. Cuvintele acestea frumoase arputea rămîne ca toate celelalte doar plicti-sitoare, dacă ele n-ar fi adevărate. Căci pecine poţi crede dacă nu pe aceia dintre noicare, din mijlocul disperărilor noastre auputut trăi marea întîlnire cu Cel necunoscut,cu Cel pe care îl doreşte toată fiinţa noastră,fie că ştim, fie că nu ştim, într-un moddisperat sau indiferent.“A fost un moment de stupoare caredurează încă. Nu m-am obişnuitniciodată cu existenţa lui Dumnezeu”Setea noastră este pe măsura Celui după careînsetăm: infinită, desăvîrşită, de aceea nimicdin ceea ce este nedesăvîrşit nu ne mulţu-

meşte, ci ne îndurerează. Nici oameniisinguri, nici Universul întreg nu ne satură.Cel creat – omul, îl caută pe Cel necreatşi-n această relaţie omul recuperează în sineîntreaga creaţie.Cîteva momente ale acestei Întîlniri pot firevelatoare: Cine a făcut experienţa neputin-ţei, a plictiselii, a avînturilor sortite eşecului,a lipsei de sens, a indiferenţei, a urîtuluipersuasiv, a disperării, - acela ştie ce înseamnăcuvintele unui om bolnav de epilepsie care,după ce a fost adus în faţa plutonului deexecuţie, după ce a făcut ani grei de muncăsilnică în Siberia a putut spune: „Frumuseţeava salva lumea” (Dostoievscki); - acela ştiece înseamnă starea unui deţinut politic cu oimpresionantă cultură, care, după ce a fostbotezat pe ascuns în închisoare la Gherla, setrezea noaptea din somn neputînd să doarmăde bucurie (Nicolae Steinhardt); - acela ştiece înseamnă cuvintele unui fost „ateu per-fect”, cum se autointitula, adică omul carenu mai neagă existenţa lui Dumnezeu pentrucă problema existenţei lui Dumnezeu nici nuse mai punea, şi care totuşi după întîlnirea cuEl se simţea rostogolit de valul unei bucuriiinepuizabile şi, lucid, mărturisea: “A fost unmoment de stupoare care durează încă. Num-am obişnuit niciodată cu existenţa luiDumnezeu” (Andre Frossard).

DENIS-RADU(Piteşti)

Cine, totuşi,a întemeiat psihanaliza?

În Tratatul despre alcătuirea omului SfîntulGrigorie (episcop din veacul al IV-lea) faceo amănunţită analiză a psihicului umanvorbind de conştient şi subconştient, făcîndşi o categorisire a viselor şi a motoarelorlor, în care îl anticipează cu 15 secole pedoctorul Freud, căruia i se atribuieîntemeierea psihanalizei.“Noi susţinem că numai lucrarea trează şistatornică a gîndirii poate fi socotită rod al

cugetului, pe cînd jocul arătărilor din vis îşiare existenţa numai într-o activitateimaginară a spiritului nostru, care eplăsmuită de întîmplare, îndeosebi de parteaneraţională a sufletului nostru”. „...Ele[visele] fie că se nasc în porţiunea din creierrezervat memoriei ca nişte ecouri alepreocupărilor zilnice, fie – ceea ce seîntîmplă mai des – ele sînt concretizareaunor stări afective ale corpului. Aşa seexplică de ce omul însetat are senzaţia că seaflă lîngă izvor, pe cînd cel dornic de hranăse vede în faţa unui ospăţ cu bucate multe,iar tînărul aproape sugrumat de plăceriletrupeşti e pradă şi el unor viseasemănătoare”.Freud susţine în celebra sa Interpretare aviselor că astfel de vise, care satisfac nevoilefiziologice, mai au şi rolul de a protejasomnul, altminteri, dacă s-ar trezi de fiecaredată cînd i se face sete sau foame, omul nu

şi-ar împlini uşor doza de odihnă necesarăpentru restabilirea forţelor în organism.Aceste detalii nu sînt o aluzie la parvenireasavantului vienez şi nici nu sînt o detectarea măgăriilor istoriei care a pus toate acestedescoperiri pe seama altora. Fără îndoială,Freud nu l-a plagiat pe Sfîntul Grigorie.Dincolo de excesele sale, doctorul Freudpărea să fie un savant cinstit, ceea ce-l facesă mărturisească sincer în volumulautobiografic Viaţa mea şi psihanaliza căregretă că nu l-a citit pe Nietzsche, decîtfoarte tîrziu, şi că e încîntat să descopere căacest om a vorbit de subconştient încă pînăla el. S-a dovedit însă că a fost cineva care,cu mult mai înainte decît Nietzsche şi desavanţii moderni au vorbit cu seninătatedespre „descoperirile” pe care ştiinţa şi learogă. Sfîntul Grigorie nu este decît un ex-emplar de gîndire patristică ortodoxă tipică,iar afirmaţiile lui exprimă fondul comun al

asceticii creştine. Mult mai pe larg e tratatăproblema subconştientului şi a viselor întratatele de ascetică a lui Evagrie Ponticulşi a Sfîntului Casian Romanul. /O&C/

Sigmund Freud (1856-1939)

Sf. Grigorie de Nyssa (+396)

religie - literatură - ştiinţă

11 Nr. 2, 4 februarie 2003 / Opinii & Credinţewww.opinii.tk

Tocmai mi-a trimis un prieten prin mailarticolul dumneavoastra: “Arta ca monumental despartirii omului de Dumnezeu” (http://www.geocities.com/ortodox2001/eseuri/arta.htm), in care faceati aluzie la faptulca oamenii de astazi stiu despre Davidnumai din statuia lui Michelangelo. Ei,gasindu-ma actualmente chiar in Florenta,tin sa va precizez (impreuna cu scuzele derigoare), ultima realizare in domeniulkitschurilor, care se vinde pe la tarabelecu souveniruri de pe aici. Este vorba deniste boxeri, sorturi barbatesti, imprimatefata spate cu “partile rusinoase” alesculpturii geniului florentin, pe carescrie “Italian art-David- Michelangelo”.Si, intr-adevar, m-am gandit si eu cum omuldezbracat de vesmintele sale, cu scopuldivinizarii frumusetii umane, sfarseste incele din urma in penibil si in caricatural.Ciudat este ca, cel putin eu personal,inainte de a veni in Firenze stiam atat deprorocul si psalmistul David , cat si destatuia lui Michelangelo, dar nu stiu de cenu ma prinsesem ca sunt una si aceiasipersoana. Credeam ca David al luiMichelangelo, e un alt , oarecare David.Abia dupa ce m-am uitat mai bine la statuiacare e in Piazza de la Signioria si amvazut prastia pe umar, m-am prins si eu incele din urma.Si cred ca datorita faptului potrivitcaruia cele doua imagini ale lui David, ceaoccidentala, moderna, si cea traditionala(“obscurantista”), de pe la noi sunt atatde diferite. Chestia se aseamana cusituatia in care privesti picturile luiBoticelli (expuse la Galleria degliUffizzi), cand esti pe de o parte fermecatde frumusetea feminina, iar pe de altaparte ramai socat de faptul ca Venere siMadonna au una si aceeasi figura, ca inviziunea artistului nu se diferentiaza maideloc. Si atunci ajungi la concluzia ca eceva in neregula cu renasterea asta, caretinde sa-l divinizeze in mod nefiresc peom, si la fel sa-l umanizeze in modnefiresc pe Dumnezeu, si ca rezultat alecuatiei avem una din premizelefundamentale ale culturii occidentale deastazi, si anume ca totul se reduce la om.De aceea un autor de pe la noi spunea ca inviziunea lui “Lumea de azi se aseamana cu oimensa gura care repeta in mod mecanic siobsesiv un singur cuvant: omul, omul ,omul... “. Cat despre finalitateacaricaturala a operelor lui Michelangelo,de baza ramane vorba aia a lui Petre Tutea“In fata lui Dumnezeu, orice geniu e unbou”.

trimite parerea ta peopinii@hotmail.com

fa-ti@prieteni.credinciosiaici poti trimite scrisorile cu framintarilesau convingerile tale. poti pune o intrebaresau sa dai o replica. este o ocazie sa cunostisi sa te imprietenesti cu tineri din tara sidin strainatate.

tema discutiei: OMUL SI DUMNEZEU

Alexandru Racu (Florenta)alexandruracu@yahoo.com

Parodii pornodupa Michelangeloflorentinii au lansat suvenirescabroase care parodiaza celebrasculpura a concitadinului lorrenascentin

Moldovenilor le plac foarte multhamburgerii de la McDonald’s.

Nu sînt foarte consistenţi, înschimb te integrează uşor înrîndurile tinerilor la modă, dupăcum scrie şi pe standurile dereclamă. Conţin multe ingredientecare te ajută cu siguranţă să fii maisuplu, mai sigur, chiar mai deştept– pe cînd consumul unui caş deoaie, ar putea duce la un surplusde kilogramenedorite. Chiar maimult, el ar puteaştirbi fin graţia talieişi a bustului tinereitop-model (care avisat ieri noapte că s-a certat cu unamerican. Tălmăcit,visul înseamnădrum. Cu cine? Cuamericanul. Unde?În America).

De aceea, noimergem la McDonald’s. Ne placmult hamburgerii dela McDonald’s,pentru că el,McDonald’s-ul, neoferă posibilitatea săne credem înAmerica-mamă.

Un caş bun pentruun hamburger laMcDonald’s

La McDonald’s sîntem deja într-oAmericuţă a noastră, naţională.

Chipiuri şi tricouri cu inscripţiinaţionale McDonald’s, Coca-Cola,Max Faktor, (şi compania, al căreişef este dat în căutare pentruviolarea a nu ştiu cîte femei) a atinsapogeul generaţiei Pro. Generaţiamea! Generaţia ta! Cea care nu maicunoaşte limite, în schimbcunoaşte multe denumiri de

staruri, reviste Pro, contraceptive,prezervative etc.

Temă de gîndire: de ce la noi, lamoldoveni, a mînca pîine cu brînzănu e OK!, iar a mînca pîine cucîrnăciori de plastilină e OK!?

RADU CRUDU

O ediţie “asexual㔺i “politic corectă” a Bibliei!Societatea Internaţională a Bibliei (InternationalBible Society) lucrează asupra unei noi ediţii aSfintei Scripturi, din care vor fi înlăturate toateepitetele ce poartă amprenta „şovinismuluibărbătesc”. Ele vor fi înlocuite cu unele „sexualneutre”, adică cu cele în care gramatical nu seacordă prioritate nici unuia dintre sexe.

Modificările vor fi de genul următor, deexemplu: expresia „sons of God” („fiii luiDumnezeu”, Mt. 5, 9) va fi înlocuită cu expresia„children of God” („copiii lui Dumnezeu”) etc.

Evanghelia „politic corectă” a apărut în apriliecurent. Vechiul Testament, din care va fi extirpatduhul şovinismului bărbătesc urmează să aparăîn anul 2005.

Societatea Biblică a investit în pregătirea noiiediţii 2 milioane de dolari.

Noua ediţie a primit numele de „Today’s NewInternational Version” (Noua ediţieinternaţională la zi). Reprezentanţii SocietăţiiBiblice susţin că ei nu pretind ca noua ediţie săelimine cu desăvîrşire pe precedenta, devenitătradiţională, ea trebuie să devină doar ocompletare la ea. Pe de altă parte, ar fi nedreptsă se reducă munca asupra ediţiei doar la„problema sexelor”: 70 de procente dinschimbările efectuate nu sînt legate deapartenenţa sexuală.

Ediţia engleză anterioară numită „New Interna-tional Version” a fost elaborată de către

Societatea Biblică în 1978 şi este cea maipopulară în lumea protestantă.

De la data apariţiei, ediţia respectivă a fosttipărită într-un tiraj de 150 de milioaneexemplare. Anume această ediţie e folosită cuprecădere de către misionarii protestanţi.

O concurenţă puternică pentru noile ediţii oconstituie clasica Biblie englezească „a regeluiIacov”.

După www.religio.ru

Ultima ediţie a Bibliei în limba română a apărutcîteva luni în urmă. Scopul declarat al traducătorilora fost acela de a adapta mesajul biblic la cerinţelelimbii şi a sensibilităţii moderne. Voci autorizateafirmă că noile traduceri se îndepărtează tot maimult de originalele ebraic şi grecesc.

meridiane

12 Opinii & Credinţe / Nr. 2, 4 februarie 2003 www.opinii.tk

Aveţi trăsăturile uneipersonalităţi paranoice?1. Nu-mi place să seglumească pe seama mea.2. Deja am stricat definitivrelaţiile cu mai multepersoane, căci socoteam căacestea nu se comportau cumine cum s-ar fi cuvenit.3. Sînt sceptic(ă) în privinţacelor pe care tocmai i-amcunoscut.4. Se întîmplă adesea să aimai mulţi duşmani decît îţipoţi închipui.5. Cînd mi se întîmplă săîncredinţez cuiva un secret, mise face apoi teamă ca acestasă nu folosească împotrivamea ceea ce îi mărturisesc.6. Mi se reproşează că aş fibănuitor(oare).7. Pentru a o scoate la capătîn viaţă trebuie să fii dur şiinflexibil.8. Cînd cineva îmi arată că măapreciază, eu mă gîndesc cănu vrea decît să obţină cevade la mine.9. Mă gîndesc adesea la toţicei pe care i-aş pedepsi pentrufaptele lor.10. Chestionarul acesta măface să mă simt prost.

Recomandabil

! Să vă exprimaţi limpedemotivele şi intenţiile;

! Să respectaţi convenţiile cuscrupulozitate;

! Să menţineţi un contact regulatcu el (ea);

! Să faceţi referiri la legi şiregulamente;

! Să le lăsaţi unele mici victorii,dar gîndiţi-vă bine care;

! Să vă căutaţi aliaţi în altă parte.

Nerecomandabil

! Să renunţaţi la a lămurineînţelegerile;

! Să le atacaţi imaginea pe careo au despre sine;

! Să le bîrfiţi, căci vor afla;

! Să comiteţi greşeli;

! Să discutaţi politică;

! Să deveniţi şi voi paranoici.

Cum să ne purtăm cu personalităţile paranoice?

Dacă vă este şef: schimbaţi locul demuncă ori simulaţi că sînteţi angajaţiloiali.Dacă este cineva apropiat: apelaţi la unpsiholog pentru a vă sfătui, a vă ajuta.Dacă vă este coleg sau colaborator:înainte de a merge mai departe,consultaţi un avocat bun.

Paranoici celebri: Stalin, Hitler.

Buletin informativ alCentrului Informativ Consultativ “Argument Plus”

www.opinii.tkopinii@hotmail.com

Petru Zadnipru 4/3, 198.Tipărit la Tipografia “Prag 3”,tiraj 2500 ex., Comanda nr. 17.

Preluînd informaţia, indicaţi sursa: “Opinii & Credinţe”

Colegiul Redacţional:

Redactor principal - ieromonahSAVATIE BAŞTOVOI

Redactor secund - MIHAI COSTIŞMachetare - NATALIA REBENCIUC

Expert TI - LEONID LEVIŢCHIU

Nou în domeniulfalselor tradiţii

bisericeşti!

Fiecare poate să enumere cîteva obiceiuri şi practicibisericeşti despre care nu ştie nici de unde provin, nicice rost au. De exemplu, de ce se dă găina peste groapă?La fel de uşor ea ar putea fi dată şi în alte împrejurări.Da, dar atunci gestul ar fi lipsit de vraja care îl însoţeşte,de mistica morţii care pune pe gînduri chiar şi pe celmai îndărătnic ateu.

Există o sumedenie de obiceiuri “bisericeşti” care nuau nimic de a face cu Biserica. Ele nu sînt amintite lanici unul dintre Sfinţii Părinţi. Totuşi, ele se bucură deo mare popularitate în rîndul credincioşilor, eclipsîndcu succes adevăratele tradiţii ale Bisericii.

Ultima inovaţie în domeniul falselor obiceiuribisericeşti o constituie “sărindarii”. Etimologiacuvîntului rămîne necunoscută. Dar nu este exclus caacest calambur să aibă la origine cuvintele “sări” (sai)“în dar”, adică “sai cu darul”, “sari în dar”, “sărindar”.

Un “sărindar” pe 40 de zile costă 5 lei de persoană.Specificul acestei “specialităţi” îl constituie faptul că“e mai primit” dacă sărindarul se plăteşte pentru toatăfamilia, nu în parte.

Băbuţele din satele unde această practică a început săprindă (nu le numim), au şi început să elaboreze“teologia” noului obicei. S-ar putea ca în viitorulapropiat sărindarii să devină cea mai căutată “slujbă”.

Celor care au inventat-o nu le rămîne decît să se bucurede succes, pînă cînd va veni vremea să dea răspunsînaintea Celui pe care Îl comercializează fără nici unfel de scrupule.

ANTONINA PETRACHEpentru Opinii & Credinţe

ZIARUL POATE FI CUMPĂRATÎN CHIOŞCURILE “MOLDPRESA”

În India există un templu al şobolanilor!Neobişnuitul templu este situat în statul Rajastan, la20 km de oraşul Bikanera. El este închinat uneia dintreincarnaţiile lui Shakty – Karniji, cinstită în totRajastanul. Acest templu este numit TemplulŞobolanilor. Totuşi, închinarea în acest templu nu seaduce şobolanilor, ci lui Karniji, deşi nimeni nu vineacolo fără mîncare sau lapte anume pentru şobolani.În templu, chiar şi în altar, unde se află statuia zeităţii,e plin de şobolani.

Potrivit legendei, încă în timpul vieţii lui Karniji amurit un copil din comunitatea din care ea făcea parte.Oamenii s-au adresat ei cu rugămintea să-i întoarcăcopilului viaţa, dar Stăpînul Morţii reuşise de acumsă ia sufletul copilului şi să-l bage într-un şobolan.Karniji l-a înştiinţat pe Stăpînul Morţii că el de acumnu mai are putere asupra comunităţii ei şi de atunci,pentru a pune capăt ciclului naşterilor şi a morţilortoţi membrii comunităţii după moarte se vor incarnaîn şobolani şi vor trăi alături de ea în biserica ei.

După tradiţie, preoţii templului se aleg doar dintremembrii comunităţii din care a făcut parte Karniji. Eise îngrijesc ca şobolanii să aibă întotdeauna mîncareşi lapte din destul şi cred că după moarte şi faţă de eivor arăta aceeaşi grijă. Este considerat un semn răudacă cineva călcă pe un şobolan. Un astfel de omtrebuie să aducă neapărat jertfă zeiţei în chipul unuişobolan de aur sau de argint.

Cei care vor să fie şobolani în viaţa viitoare trebuiesă se înscrie din timp, pentru a nu da bătaie de capzeiţei Karniji.

Telefoanele mobile din Qatarnu vor mai suna cînd vor ele!

moza ic

În Qatar musulmanii audeclarat război tele-foanelormobile. Acestea nu vor maisuna cînd vor ele. A fost adusădeja prima partidă (în numărde 1000) de aparate prevăzutecapabile să blocheze fun-cţionarea telefoanelor mobile.Aparatele vor fi instalate înmecetele din Emirate. Ele vorfi incluse cu 5 minute pînă laînceputul rugăciunii şi deco-nectate după terminarea ei.Musulmanii-suniţi se roagă de5 ori pe zi.

După RIA “Novosty”, cu trimiterela ziarul local “Peninsula”.

Sfîntul cu cap de lup

Sf. Mucenic Hristofor (ziuaprăznuirii 9 mai) a trăit în veacul IIIşi a pătimit pe vremea împăratuluiDeciu.Sfîntul era foarte puternic şi frumos,dar s-a rugat Domnului să-i dea oînfăţişare urîtă, pentru a scăpa deispite, şi Dumnezeu i-a dat să aibăcap de lup.

Aflînd de minunile Sfîntului, Deciua trimis 200 de ostaşi ca să-l prindă.Voinicul Hristofor s-a supus, dar pedrum ostaşii au crezut în Hristos,după ce Sfîntul le-a înmulţit pîinileşi i-a hrănit. Prostituatele Calinica şiAchilina, puse de către Deciu să-lseducă pe Hristofor, s-au convertit şiele şi au primit moartemucenicească, după ce au văzutminunile Sfîntului.După multe chinuri, SfîntuluiHristofor i s-a tăiat capul. El aconvertit la Hristos circa 50.000 depăgîni.Este cinstit atît în Răsărit, cît şi înApus, în special în Spania, undeSfîntul este chemat în cazul bolilorinfecţioase.