Obligaţiile propter rem şi obligaţiile scriptae in rem.

Obligaţiile propter rem, cunoscute sub denumirea de obligaţii reale de a face, reprezintă îndatoriri care revin deţinătorului unui bun determinat şi au ca izvor legea sau convenţia părţilor.

Ex: legea impune tuturor deţinătorilor de terenuri agricole obligaţia de a asigura cultivarea acestora şi obligaţia de a asigura protecţia solului; deţinătorii care nu îşi îndeplinesc aceste obligaţii pot fi sancţionaţi. Asemenea obligaţii sunt impuse de lege şi tuturor deţinătorilor de păduri: asigurarea întreţinerii şi a respectării amenajamentelor silvice; asigurarea pazei şi a integrităţii fondului forestier; realizarea lucrărilor de regenerare a pădurii; prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor pădurii etc.

In cea de-a doua ipoteză - convenţia părţilor -, proprietarul unui fond aservit îşi poate asuma obligaţia, spre exemplu, cu ocazia constituirii unei servituţi de trecere, de a efectua lucrările necesare exerciţiului servituţii.

Ambele situaţii constituie sarcini reale - obligaţii reale de a face - impuse de lege sau de voinţa părţilor, care grevează dreptul asupra terenului şi care, accesorii ale acestuia fiind, se vor transmite odată cu bunul, fără a fi nevoie de nicio formalitate specială de transcriere sau înscriere ori de o nouă convenţie a părţilor în acest sens.

Această obligaţie nu corespunde unui drept real, deoarece ea nu incumbă oricărei persoane, ci numai proprietarului sau deţinătorului acestuia.

După cum s-a spus, sfera persoanelor la care se raportează obligaţia reală rămâne invariabil aceeaşi, fiindcă vechiul proprietar care a înstrăinat bunul grevat cu o asemenea obligaţie „este complet liberat, iar deţinătorul actual este debitor exclusiv din cauza şi numai pe perioada de timp cât se află în raport direct cu bunul".

Obligaţiile scriptae in rem se caracterizează prin aceea că sunt atât de strâns legate de stăpânirea unui bun, încât creditorul nu poate obţine satisfacerea dreptului său decât dacă dobânditorul actual al lucrului va fi obligat să respecte acest drept, deşi nu a participat în niciun fel la încheierea contractului iniţial care a condus la naşterea dreptului creditorului. Este cazul locatarului unui bun pe care locatorul l-a înstrăinat după încheierea contractului de locaţiune. într-adevăr, potrivit art. 1811 NCC, dacă bunul dat în locaţiune este înstrăinat, dreptul locatarului este opozabil noului dobânditor: dacă imobilul dat în locaţiune este înscris în cartea funciară, iar locaţiunea a fost notată în registrul de publicitate imobiliară; dacă imobilul nu este înscris în cartea funciară, dar locaţiunea s-a făcut printr-un înscris cu dată certă, care este anterioară datei certe a actului de înstrăinare; în cazul bunurilor mobile supuse unor formalităţi de publicitate, dacă locatarul a îndeplinit aceste formalităţi privitoare la bunul obiect al locaţiunii; în cazul celorlalte bunuri mobile, dacă la data înstrăinării bunul se afla în folosinţa locatarului.

Observăm că, în toate aceste situaţii, deşi locatarul nu are niciun raport juridic cu noul dobânditor al bunului, acesta, în conformitate cu dispoziţiile legale evocate, este obligat să recunoască şi să respecte locaţiunea făcută înainte de înstrăinarea bunului, dacă s-a făcut printr-un act ce îndeplineşte condiţiile de publicitate prevăzute de lege.