o1 (57).pdf
-
Upload
masteringlove -
Category
Documents
-
view
29 -
download
0
Transcript of o1 (57).pdf
Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială
Specializarea: Sociologie
ECOLOGIA URBANĂ A CLUJULUI INTERBELIC. DISTRIBUŢIA SOCIO-SPAŢIALĂ LA 1930
Coordonator:
Conf. Univ. Dr. Rudolf Poledna Asis. Univ. Drd. Norbert Petrovici
Studentă:
Horvat Claudia – Rodica
2007
2
CUPRINS
Introducere ..................................................................................................................... 4
Partea I
Capitolul 1
Introducere în fenomenul urban .................................................................................. 8
1. Definirea urbanului şi a urbanizării ..................................................................... 8
2. Urbanizarea în Europa Centrală şi de Est ......................................................... 12
3. Influenţa urbană exercitată asupra claselor sociale din Europa ..................... 15
Capitolul 2
Preocupările şi perspectivele ecologiei urbane în procesul de urbanizare ............. 21
1. Modelul concentric al lui E. W. Burgess (1924) ................................................ 22
2. Modelul sectorial al lui H. Hoyt (1939) ............................................................... 24
3. Modelul nucleic al lui Harris şi Ullman (1945) .................................................. 25
Capitolul 3
Modificări importante în traiectoria românească .................................................... 27
1. Evoluţia României Moderne ................................................................................ 27
2. Perspectiva istorică ............................................................................................... 28
3. Perspectiva economică .......................................................................................... 29
Partea II
Capitolul 4
Clujul Modern .............................................................................................................. 34
1. Metodologia cercetării .......................................................................................... 34
1.1 Sursa datelor ................................................................................................... 35
3
1.2 Codificare şi post-codificare. Metoda de analiză ......................................... 35
1.3 Descrierea schemei de stratificare utilizate .................................................. 36
2. Prezentarea şi interpretarea datelor obţinute .................................................... 37
Capitolul 5
Problematica eleborării unui model ecologic pentru Clujul interbelic .................. 48
1. Modelul ecologic specific Clujului interbelic ....................................................... 48
2. Conturarea spaţială a oraşului Cluj în funcţie de modelul ecologic ................. 56
Concluzii ....................................................................................................................... 67
Bibliografie ................................................................................................................... 71
Anexe ............................................................................................................................. 74
4
INTRODUCERE Pentru cineva care îşi propune să se informeze cu privire la diferite aspecte ale
vieţii sociale contemporane, o serie de modalităţi îi sunt accesibile, de la posibilitatea
accesării a numeroase lucrări şi studii până la cercetarea propriu-zisă a terenului prin
mijloace proprii. Dar dacă ar dori să afle aceleaşi informaţii cu privire la perioade de
timp mai îndepărtate? În această situaţie posibilităţile sunt reduse la studiul de arhivă iar
accesul la informaţie poate fi limitat sau, chiar, inexistent.
În realizarea aceastei lucrări de licenţă m-am axat în special pe cărţile de istorie.
Menirea acestora a fost facilitarea bunei înţelegeri a celor mai importante evenimente
care au avut efecte vizibile în societatea românească de după Unire. Totuşi, pentru
elaborarea unui material complex sursele de date istorice nu au fost suficiente. A fost
nevoie de ceva mai mult. Aici intervine partea negativă: accesul la resurse a fost limitat
pe considerentul că m-am axat pe un singur oraş şi pe o perioadă dată, dar şi pentru că
nu au fost scrise prea multe lucrări legate de spaţiul românesc din perioada interbelică.
Cele mai multe dintre lucrările care fac referire la această perioadă pun accent doar pe
latura istorică şi nu şi pe interpretarea ansamblului de fenomene sociale care au avut loc
şi care au influenţat organizarea spaţială a unui oraş. Practic această constatare s-a aflat
la baza motivaţiei alegerii acestei teme. Curiozitatea istorică şi dorinţa de a afla mai
multe despre acest subiect a conturat astfel o lucrare care tratează o problemă de interes
social şi care a avut influenţe asupra societăţii post-moderne.
Datele istorice utilizate reprezintă fundamentul teoretic necesar în explicarea
unor tendinţe care au existat la nivelul oricărei societăţi. În vederea susţinerii acestei
idei am să fac referire la reuşita societăţii româneşti obţinută în anul 1918. Acesta a fost
un moment semnificativ pentru populaţia de origine română pe considerentul că au fost
unite cele patru regiuni care o perioadă îndelungată au fost despărţite una de alta.
Oricum ar fi luate în considerare împărţirile impuse de imperiile vest-europene
teritoriilor româneşti de-a lungul timpului au avut efecte vizibile asupra tendinţelor
demografice, politice, economice, culturale şi lingvistice ale diferitelor provincii, dar şi
asupra componenţei sociale şi a elitelor din aceste zone. Unirea din 1918 a însemnat atât
5
apariţia unui stat bine conturat, cât şi o dezvoltare segmentată a acestuia în funcţie de
regiuni.
Sublinierea elementelor caracteristice secolului trecut într-o zonă a
Transilvaniei, a fost posibilă prin realizarea unei cercetări bazată pe analiza secundară
de documente istorice şi prin prelucrarea datelor obţinute din aceste documente. De
asemenea, am considerat că o combinare cât de cât echilibrată a ceea ce înseamnă
perspectivă istorică, economică, politică şi culturală ar fi benefică pentru o mai bună
înţelegere a perioadei intebelice specifice Clujului din anul 1930, moment pe care se
focalizează şi studiul de caz. Astfel, lucrarea de faţă se axează pe o îmbinare între latura
tehnică reprezentată de baza de date obţinută din aceste documente – sursa principală
fiind almanahul- şi cea de sinteză care consider că este necesară pentru înţelegerea
traiectoriei societăţii româneşti.
Lucrarea de faţă este axată pe conceptele care facilitează conturarea peisajului
urban din oraşul Cluj. Acestea sunt: unităţile fizice reprezentate de aşezări de indivizi ce
împart acelaşi teritoriu (clădiri, edificii, etc.), vecinătăţile spaţiale între locuitorii (în
cazul de faţă cartiere) şi grupuri rezidenţiale sau grupuri socio-rezidenţiale caracterizate
sau nu printr-un pattern de distribuţie spaţială. Cam asta ar fi definirea formală a
conceptelor însă în text acestea sunt tratate în legătură cu tendinţele istorice şi
schimbările structurale apărute în perioada interbelică. Cu alte cuvinte accentul o să
cadă asupra modului în care diferitele tipuri de capital: fizic, relaţional, uman şi cultural,
ajung să influenţeze spaţiul.
În principiu conceptele şi informaţiile sustrase din toate domeniile de activitate
au menirea de a răspunde la întrebările: Cum sunt distribuiţi locuitorii în spaţiul social?
şi Care sunt criteriile în funcţie de care are loc această distribuţie? Răspunsurile la
aceste întrebări au menirea de a confirma sau infirma ipoteza de bază a lucrării:
modelele ecologice elaborate pentru societatea americană şi structura oraşelor
europene reprezintă o perspectivă analitică prin care putem citi atât dezvoltarea
teritorială, cât şi distribuţia spaţială a actorilor sociali în funcţie de ocupaţia
profesională din Cluj. Prin urmare, scopul meu este de a elabora şi defini un model al
spaţiului social citadin caracteristic unui oraş care în perioada interbelică se afla în
categoria celor mai mari şi dezvoltate oraşe din România - Cluj.
Modul în care a fost structurată lucrarea de faţă s-a aflat în strânsă legătură cu
rolul pe care conceptele şi informaţiile istorice le-au avut pentru fiecare secţiune în
6
parte. Astfel, am să accentuez două secţiuni importante care se completează una pe alta:
cea de teorie şi cea practică.
Partea teoretică este împărţită în trei mari secţiuni. Scopul meu a fost să
delimitez pe cât se poate de clar ideile între ele dar, în acelaşi timp, să le ofer un fir
logic care ar facilita înţelegerea părţii practice. Prima secţiune este dedicată introducerii
în fenomenul urban prin definirea conceptelor urban şi urbanizare, dar şi istoricului
urbanizării în Europa de Est şi Centrală şi a influenţelor pe care le-a avut asupra claselor
sociale din Europa. În continuarea acestei secţiuni este tratat modul în care spaţiul este
folosit de membrii unei societăţi, dar şi despre direcţia pe care societatea o promovează
într-o direcţie sau alta. Pentru a sublinia acest lucru am făcut referire la modelele
ecologice americane şi europene, care o să ghideze cititorul pe tot parcursul lucrării.
Ultima secţiune din acestă parte tratează cele mai importante schimbări de natură
istorică, politică şi economică în spaţiul românesc, evenimente care au stat la baza
adoptării unui model specific de utilizare a spaţiului social.
În partea practică pornim de la prezumţia teoretica cheie ecologică cum că
actorii spaţiului urban s-au aflat într-o luptă permanentă pentru redistribuirea poziţiilor
disponibile în spaţiul social, proces caracterizat prin invazie, competiţie, acomodare şi
succesiune. Aşa este şi în cazul unui oraş din România? Pentru a răspunde la această
întrebare am realizat pe baza datelor din Almanah distribuţia socio-spaţială a
locuitorilor din oraşul Cluj în funcţie de ocupaţii. Rezultatele obţinute au fost
interpretate atât cu ajutorul materialelor bibliografice, cât şi prin deducţii logice. În plus,
acestea au stat şi la baza conturării unui model ecologic propriu specific oraşului Cluj
din perioada interbelică - model comparat cu cele menţionate în partea de teorie - şi la
conturarea spaţială a oraşului în funcţie de modelul potrivit. Pentru a susţine anumite
presupoziţii au fost încadrate în text şi câteva hărţi relevante care atrag atenţia cititorului
asupra susţinerii unui anumit punct de vedere.
În principiu, lucrarea de faţă se doreşte a fi un studiu de explorare şi
sistematizare a aspectelor teoretice legată de o realitatea socială multifaţetată: oraşul
văzut ca şi spaţiu de locuit şi ca relaţie socială, care să permită elaborarea unui model
ecologic specific unui oraş din România. O extrapolare la societatea românească în
ansamblul ei nu se poate realiza deoarece ar fi o eroare. Tocmai din această cauză, sper
ca această lectură să stârnească atenţia cercetătorilor din domeniul sociologiei urbane (şi
nu numai) şi să aprofundeze această temă.
7
8
Capitolul 1 Introducere în fenomenul urban
1. Definirea urbanului şi a urbanizării
Într-o analiză a ceea ce înseamnă proces de urbanizare, nu se poate face
abstracţie de la semnificaţia vagă a noţiunii de urban, după cum rezultă şi din studiile de
specialitate pe care am să le menţionez în această secţiune a lucrării. Prin urmare, orice
analiză a fenomenului urban necesită o definire clară a noţiunilor cu care se lucrează şi
o delimitare riguroasă a graniţelor oraşelor. Interesul faţă de aceste aspecte este de a
identifica o posibilă unitate de observaţie deoarece rezultatele care se obţin sunt
dependente de modul în care oraşele sunt definite.
O definire complexă a urbanului este cea care face referire la toate aspectele care
pot influenţa un oraş. Adică, urbanul este un complex de aşezări relativ mari, cu
densitate a populaţiei apreciabilă, populaţie eterogenă, tipul de relaţie dintre indivizi
este secundară, rigidă şi formală, permite mobilitatea pe verticală şi orizontală a
indivizilor (stratificarea este mare), se găseşte la distanţă de mediul natural fiind astfel
un mediu în care predomină activităţile non-agricole. Presupunerea că oraşul face
imposibilă practicarea agriculturii s-a dovedit a fi parţială deoarece s-a descoperit că
există anumite localităţi (în câmpiile fluviilor asiatice) cu densitate mare şi care apar ca
oraşe ale agricultorilor. (Hawley, 1981, p.5-6)
Noţiunea de urban conţine şi alte caracteristici, însă Szelenyi (1996, p. 292, 293)
reuşeşte să stabilească trei aspecte importante ale acestui fenomen dar care diferă de la
societatea capitalistă la cea socialistă:
În primul rând, conceptul urban poate fi înţeles prin urbanizare, prin creşterea
numerică a populaţiei urbane sau ponderea populaţiei, prin stabilirea numărului minim
şi maxim de locuitori. Totuşi, entităţile definite ca urban nu sunt clar explicate,
categoria având conotaţii diferite atât de la o ţară la alta, cât şi de la o perioadă istorică
la alta. În multe ţări aşezările cu 2 000 – 3 000 de locuitori sunt considerate ca fiind
zone urbane, iar în altele, de exemplu în câteva din ţările est europene, nici o aşezare nu
este definită ca fiind urbană decât dacă şi-a câştigat statutul legal de oraş. Astfel, există
9
şi zone cu un efectiv de sub 10 000 de locuitori care sunt definite rurale1. După acestă
definirea a primului aspect legat de urbanizare se ajunge la concluzia că elementele
cheie sunt legate de modul în care indivizii sunt distribuiţi în spaţiul social.
În al doilea rând, nu toate aşezările mari seamănă cu ceea ce înseamnă urban.
Prin urmare, mărimea nu este un indicator suficient. Există sate mari ca suprafaţă cu
zeci de mii de locuitori şi oraşe mici cu câteva mii de locuitori. De asemenea, în aceste
spaţii contează calitatea relaţiilor sociale şi stilul lor de viaţă, aspecte care fac diferenţa
între mediile urbanizate şi neurbanizate. Autori clasici de sociologie urbană de la
Ferdinand Tönnies (1887 /1974) şi Georg Simmel (1902) la Louis Wirth (1938) au tratat
acest element al vieţii urbane prin definirea urbanismului în termeni de densitate şi
diversitate a interacţiunilor umane (şi a instituţiilor), prin înlocuirea comunităţii
tradiţionale cu societatea şi prin tendinţa de a fi definită ca şi zona creatoare, plina de
imaginaţie, dar şi marginală. Cuvintele cheie în acest caz sunt mărime, diversitate şi
heterogenitate.
În al treilea rând, abordarea ecologică susţine că formele urbane – modul în care
indivizii sau diferite instituţii sunt distribuite în spaţiul orăşenesc sau regional – se
schimbă într-un mod neliniar şi evoluţionar. Un exemplu clasic este modelul concentric
al lui Burgess (1925), care descria cum locaţiile celor săraci şi bogaţi, zonele industriale,
comerciale şi instituţiile se schimbă o dată cu creşterea oraşului. Burgess a iniţiat
modelul pentru un studiu empiric însă el s-a ghidat pe presupunerea că dacă toate
oraşele o să crească, o să producă aranjamente spaţiale similare de-a lungul timpului şi
formele urbane şi pattern-urile găsite în Chicago o să descrie oraşe diferite influenţate
de procesul de industrializare şi urbanizare. Un minus adus acestui model este pentru
pretenţia de universalitate. Dezvoltarea ulterioară a cercetării oraşelor a confirmat doar
parţial ipotezele avansate de acesta. O serie de oraşe s-au dezvoltat în conformitate cu
logica de mai sus însă altele nu. De exemplu, în studiul său, Burgess a observat că
structura spaţială de la Rio de Janeiro, Viena, Shanghai au apărut a fi diferite datorită
nivelului scăzut de dezvoltare industrială şi urbană, însă sociologul a preconizat că
timpul o să producă acelaşi aranjament spaţial. Cu toate că modelul lui Burgess a fost
respins de către geografi şi sociologi, logica analizei s-a dovedit adevărată. Acesta este 1 În Uganda sunt desemnate oraşe aşezările comerciale cu peste 100 de locuitori, în Danemarca şi Suedia (200 locuitori) se face menţiunea că pentru a fi numit oraş trebuie să existe o distanţă de sub 200 m între clădiri, 400 locuitori în Albania, 1000 în Canada, Australia, Panama, Irlanda, etc., 2 000 în Germania, Israel, Franţa, Cuba, etc., 10 000 în Portugalia, Spania, Italia, etc, 20 000 în Nigeria, 30 000 în Japonia, etc. Exemplele mai pot continua însă intenţia mea a fost să ofer doar câteva exemple pentu a sublinia varietatea definirii noţiunii de oraş sau de spaţiu urban.. (Abraham, 1991, p.123)
10
un alt motiv pentru care am apelat la utilizarea aceastei abordari a spaţiului urban în
următoarea parte a lucrării. Deoarece subliniază măsura în care nivelul de dezvoltare a
unui oraş determină un model de distribuţie a categoriilor ocupaţionale, reprezintă şi un
fundament teoretic important pentru secţiunea părţii practice.
În aceeaşi lucrare, Szelenyi (1996, p. 293) afirmă că în ceea ce priveşte
abordarea istorică, mai exact cea marxistă sau weberiană, aceasta „provoacă” ecologia
evoluţionistă. Adică, presupune că diverse forme de dezvoltare urbană sunt posibile. Un
astfel de exemplu este cel reprezentat de modelul oraşelor europene sau latin europene
care o să rămână diferite comparativ cu cele ale Americii de nord, din motive culturale,
instituţionale sau conjuncturale.
Din cele relatate mai sus, se constată că urban de cele mai multe ori apare ca
sinonim cu oraş. Totuşi, în unele ţări urbanul cuprinde şi suburbiile (Elveţia,
Zimbabwe). În altele, indirect, prin includerea suburbiilor în administraţia oraşelor
(China, SUA). Statisticile oficiale disponibile pentru cele mai multe ţări se referă la una
dintre următoarele tipuri de organizare urbană: oraş, zona metropolitană şi aglomeraţie
urbană2. “Când se vorbeşte despre un oraş pentru a reprezenta o aglomerare, mărimea
acesteia este în general subestimată. Aglomerarea este definită ca zonă cu concentrare
a populaţiei care include un oraş central şi localităţile urbanizate. Termenii de
aglomerare şi zonă metropolitană sunt utilizaţi interşanjabil. O mare aglomerare poate
cuprinde câteva oraşe sau comune”. (Abraham, 1991, p.124 – 125)
În ceea ce priveşte urbanizarea, aceasta este definită în funcţie de accepţiunea
care se acordă noţiunii de urban. Totuşi, fiindca este vorba despre un proces, un
fenomen complex, delimitarea ei nu se poate opri la graniţele spaţiale şi sociale ale
urbanului, ci trebuie abordată amănunţit pentru a cuprinde cât mai multe elemente
definitorii.
Teorii şi abordări pe această temă sunt numeroase, unele dintre ele fiind chiar
divergente, şi subliniază diversitatea aflată la baza procesului de urbanizare. De
asemenea, se pune accent şi pe contextul cultural, experienţa istorică, ideologie, valori,
obiectivele planificării teritoriale şi sociale, aspecte care conduc spre variante diferite
ale dezvoltării sociale şi economice. Totuşi, dintre multitudinea de abordări, am ales să
menţionez trei metode de definire a urbanizării, metode pe care le-am considerat
ilustrative şi relevante pentru studiul de faţă. 2 În comparaţie cu aglomerarea zona metropolitană este desemnată ca unitate administrativă, acoperind uneori şi anumite zone rurale.
11
O primă definiţie este cea dată de întemeietorul neo-ecologiei urbane, A.
Hawley. Pentru autor, urbanizarea este “un proces de creştere de la unităţi teritoriale
simple, foarte localizate, la sisteme teritoriale complexe şi extinse şi o organizare
dinspre centru spre periferie, proces întâlnit în toate tipurile de societăţi. (Hawley,
1981, p.7, 14)
A doua definiţie la care m-am oprit, este adusă de către sociologii de orientare
marxistă. Potrivit acestora, urbanizarea este înţeleasă în termeni economici, prin
intermediul producerii sociale a formelor spaţiale, prin modul specific de articulare a
elementelor structurii spaţiale: producţia (ansamblul relaţiilor spaţiale derivate din
procesul de reproducere a forţei de muncă), consumul (relaţii spaţiale derivate din
reproducerea forţei de muncă), schimbul (realizează relaţia spaţială a primelor doua),
coordonarea (planificarea), simbolul (metodă de exprimare a specificităţii ideologice).
(Castells apud. Abraham, 1991, p. 138)
H. Gold defineşte urbanizarea un proces continuu de schimbare socială. Schema
logică a gândirii sale se axează pe modelul următor: cum primele oraşe încep să se
extindă şi să se dezvolte în zonele rurale, populaţia rurală tinde să migreze spre oraşe,
motiv pentru care localităţile de tip urban încep să crească, forma şi structura lor
devenind tot mai complexă şi diferită. Toate schimbările de până la acest stadiu au
influenţat modelele de comportament a populaţiei imigrate creându-se astfel un model
specific zonelor urbane. Într-o sens restrâns, urbanizarea transformă natura întregii
societăţi prin modernizare, mobilitate, politică, economie, etc. (Gold, 1982, p. 8)
Concluzia este că o definire clară a noţiunii de urbanizare nu există. Cea mai bună
variantă este o îmbinare a tuturor definiţiilor elaborate de marii urbanişti prin stabilirea
conceptelor esenţiale şi caracteristice acestui proces. De asemenea, se mai subliniază
faptul că, cele trei definiţii ale urbanizării se axează, în principal, pe trei mari
dimensiuni: organizarea spaţială în funcţie de activităţile economice, modernizare şi
concentrare geografică a populaţiei, fiecare caracteristică avându-şi propria abordare.
Acesta este motivul pentru care sunt necesare mai multe abordări referitoare la
semnificaţia conceptelor urban şi urbanizare. Numai astfel pot fi comparate sistemele
urbane ale diferitelor ţări şi evidenţia ce este comun în dezvoltarea lor şi care sunt
atributele unicităţii fiecărei componente în parte.
12
2. Urbanizarea în Europa Centrală şi de Est
Punctul de pornire al acestei secţiuni este reprezentat de semnul de întrebare care
este ridicat atunci când se vorbeşte despre existenţa unui posibil pattern de urbanizare în
spaţiile corespunzătoare Europei Centrale şi de Est. Acest aspect este important
deoarece prin extrapolare se poate face referire şi la teritoriul României.
Din punct de vedere teoretic s-a ajuns la concluzia că abordările urbanizării pot
fi clasificate în două mari categorii: cea a teoriilor convergente şi cea a teoriilor
divergente. Conform teoriilor convergente există un pattern de urbanizare independent
de diferitele stadii ale urbanizării. Din această perspectivă, procesul de urbanizare este
unic, are stadii determinate şi evoluţia urbanizării va urma peste tot acelaşi model
general şi, cât de cât, asemănător evoluţiei sociale: de la societăţi agrare → societăţi
industriale → societăţi postindustriale. (Lenski, 1996, p. 149-156)
Abordarea pe care o propune Lenski este axată pe modelul ecologic-evoluţionist
şi cuprinde trei factori modelatori ai vieţii indivizilor. Primul factor face referire la
moştenirea genetică a speciei care este împărţită de toţi membrii unei societăţi şi este
responsabilă pentru cele mai multe dintre caracteristicile comune tuturor societăţilor (de
exemplu utilizarea unei limbi, codurile morale, diviziunea muncii sociale pe baza
vârstei şi a sexului). Al doilea factor, are legătură cu mediul bio-fizic cu care societatea
trebuie să se acomodeze deoarece mediul este responsabil pentru schimbările care au
avut şi o să aibă loc. Ultimul factor este conectat la semnificaţia noţiunii de tehnologie
pe care o societate o posedă pentru a satisface nevoile şi expectanţele actorilor sociali.
(Lenski, 1996, p.149-151)
În sens larg, abordarea corespunde teoriei convergenţei deoarece membrii
societăţii se orientează spre un scop comun (aflat în pas cu dezvoltările corespunzătoare
unei perioadei istorice), chiar dacă, de la un anumit nivel, apar o serie de elemente care
îi diferenţiază. Până şi teoriile modernizării demonstrează în esenţă acelaşi lucru,
respectiv că schimbarea apare prin trecerea de la societăţile tradiţionale la cele moderne,
în ciuda fenomenului de rezistenţă din partea membrilor societăţii la modernizare; este
vorba despre teama legată de ce poate să aducă acel nou necesar într-o lume aflată în
continuă schimbare.
Pe cealaltă parte a monedei se află teoria divergentă a urbanizării. Promotorii
acestei teorii au pus accent pe marea diversitate existentă în procesul de evoluţie urbană,
din punct de vedere cultural, istoric, politic şi social. Toate aceste aspecte au un singur
scop: creşterea diversităţii economice şi sociale, determinând construirea de noi modele.
13
În viaţa reală, nici una dintre aceste perspective teoretice nu aduc o explicaţie
logică a ceea ce înseamnă proces de urbanizare. Pentru conturarea uneia este nevoie de
compararea sistemelor urbane la nivelul diferitelor ţări cu scopul de a evidenţia ce este
comun în dezvoltarea lor şi pentru a depista unicitatea fiecărei componente în parte3.
Pentru o încadrare mai largă a procesului de urbanizare în Cluj (oraşul la care
am să fac referire în capitolele următoare), am dorit să subliniez şi să analizez pe scurt
urbanizarea în Europa Centrală şi de Est, în vedere identificării unui pattern de evoluţie
şi dezvoltare a spaţiului. Pentru aceasta am să exemplific câţiva factori care explică
acest proces în urma comparării cu urbanizarea din Occident sau din “Lumea a treia”
(D. Abraham, 1991, p. 50-54):
În ciuda faptului că din punct de vedere cultural şi al modului de viaţă ţările din
Europa Centrală şi de Est urmau modelul occidental, dezvoltarea economică a fost
redusă până după al- II- lea Război Mondial. Dar urbanizarea era în strânsă legătură cu
procesul de industrializare început în Anglia. Problema a fost că pe măsură ce acest
fenomen se îndepărta de zona de la care a pornit, adică, pe măsură ce înainta spre sud şi
spre est îşi pierdea din intensitate. În aceste zone predomina rezistenţa unor societăţi
predominant agrare, cu o situaţie economică scăzută, fapt care a îngreunat
industrializarea şi urbanizarea4. Timp îndelungat în Europa Centrală şi de Est accentul a
căzut pe dezvoltarea oraşelor medii şi mari, pe infrastructură (căi de transport, servicii,
facilităţi culturale şi sociale etc), pe construcţii de noi clădiri de locuit. Partea negativă a
acestui ultim proces este legată de confortul locuinţelor.
Schimbările sociale şi demografice au jucat un rol important în procesul de
urbanizare din Europa Centrală şi de Est şi ea a fost tratat în literatură în legătură cu
exodul rural şi cu navetismul. O consecinţă importantă a acestei reacţii din partea
indivizilor a fost datorat cererii de forţă de muncă în zonele urbanizate. Acest fenomen
de migraţie a avut efecte vizibile asupra creşterii natalităţii în mediul urban, a nivelului
educaţional, a experienţei profesionale şi a condiţiilor de viaţă, etc. Navetismul din rural
spre urban a luat amploare în perioada procesului de urbanizare a ţărilor din Europa
Centrală şi de Est din lipsa locuinţelor în oraşe pentru familiile navetiştilor şi a dorinţei
3 Reprezentanţii celor două teze pentru Europa de Est sunt Enyendi (teoria convergentei) şi Szelenyi I. (teoria divergentei). 4 M. Manoilescu (apud. D. Abraham, 1991, p. 50) a susţinut că productivitatea muncii în ţările predominant agrare, pe durata celor două războaie mondiale, era mai scăzută decât în est, de patru ori mai mică în România decât în Franţa şi de 12 ori mai redusă în Rusia decât în Anglia. Acest lucru denotă un dezechilibru între modul/stilul de creştere a populaţiei şi lipsa de capital
14
acestor indivizi de a-şi menţine vechile case pentru siguranţa vieţii lor. Acest lucru a
confirmat ceea ce Szelenyi a numit underurbanization5. Conceptul simbolizează faptul
că sub un pattern al industrializării şi al urbanizării, creşterea numerică a populaţiei şi a
infrastructurii oraşului din ţările socialiste se află sub nivelul creşterii locurilor de
muncă din sectorul industrial şi terţiar. (Szelenyi, 1996, p. 295) Această orientare a
condus spre proliferarea navetismului rural-urban pentru o parte importantă a clasei
muncitoare mai puţin calificată care au constituit o cale de tranziţie de la ţărănime la
muncitori.
Ultimul factor este legat de rolul statului în procesul dezvoltării urbane şi
stratificării socio-rezidenţiale deoarece în Europa Centrală şi de Est pământul şi
principalele mijloace de producţie erau reglementate de către stat. În ceea ce priveşte
procesul de realizare a spaţiului urban, societatea se afla sub dominaţia statului, lucru
care nu i-a permis să exercite un rol hotărâtor în modelarea spaţiului urban. Studiile de
specialitate evidenţiază că relaţiile dintre capital (economic-politic-social), stat şi
societate civilă au cunoscut diferenţe în funcţie de modul de evoluţie a societăţii civile. Libertatea limitată de alegere a locului de muncă şi a rezidenţei, datorat lipsei de
oportunităţi urbane şi a statut-ului economic scăzut, a dus ca indivizii afectaţi să fie
nevoiţi să locuiască în ansambluri de locuinţe cu confort scăzut şi uniforme. În ciuda
acestui fapt, influenţe semnificative sunt reflectate asupra diversificării status-ului
social, mobilitatea socială afectând mai mult ţările cu infrastructură urbană puţin
dezvoltată. (Ladanyi apud. Abraham, 1991, p.55) Toate acestea sunt aspecte importante
şi relevante pentru studiul de faţă şi vor fi folosite ca instrumente teoretice mai incolo.
Pentru a detecta evoluţia problema trebuie privită şi din perspectivă. De
exemplu, datorită faptului că în România nu a fost realizat un recensământ general la
1920, o serie de aspecte o să rămână nelămurite din punct de vedere demografic,
economic, cultural, etc. În acest caz, este nevoie de o analiză detaliată a ultimului
recensământ şi a primului de după pauză (în cazul de faţă este vorba despre
Recensământul din 1930).
5 Folosind ca punct de pornire Ungaria, I. Szelenyi, prin compararea ritmului de creştere ale locurilor de muncă în sectorul industrial din mediul urban cu creşterea permanentă a rezidenţilor din urban, a concluzionat că procesul de industrializare socialist din Ungaria, şi probabil şi în alte ţări socialiste din Europa de Est, au urmat un model diferit de cel ale ţărilor capitaliste din vest în procesul industrializării extensive. În perioada socialistă, ritmul de creştere a locurilor de muncă din sectorul industrial a crescut mult mai repede decât ritmul de creştere permanent a populaţiei urbane. Astfel, aceste ţări au devenit underurbanized (urbanizare parţială), proces opus hiperurbanizării sau supraurbanizării. (Szelenyi, 1996, 294)
15
Drept concluzie a studiilor parcurse pentru această secţiune, aş spune că procesul
de urbanizare văzut ca şi concentrare urbană a populaţiei este similar cu procesul prin
care au trecut ţările occidentale dezvoltate în etapa de început a urbanizării lor moderne.
Minusul avut de ţările europene a fost planificarea centrală a dezvoltării urbane care a
pus accent pe oraşele mari, neglijând satele şi oraşele mici, şi industrializarea excesivă.
Aceste intervenţii în politica internă a statului nu a îmbunătăţit calitatea vieţii,
categoriile defavorizate fiind în special cele cu un statul social scăzut.
3. Influenţa urbană exercitată asupra claselor sociale din Europa
Se poate spune că, în perioada societăţilor moderne, când vorbim despre indivizi
ne referim la clase sociale sau straturi sociale care, comparativ cu semnificaţia stărilor,
sunt clase mai mari şi sunt grupuri sociale care permit trecere dintr-o clasa socială în
alta. De asemenea, se poate vorbi de o mobilitate verticală şi orizontală a indivizilor
care poate fi atât ascendentă, cât şi descendentă. Totuşi, trebuie specificat că societatea
capitalistă este generatoare de inegalităţi şi nu de egalităţi. Diferenţa semnificativă în
acest context fiind că acest tip de societate oferă doar şansa de a accede la o categorie
socială. Posibilitatea reuşitei sau a nereuşitei este dependentă doar de individ, de
capitalul cultural şi de poziţiile de putere pe care le deţine (statut social atribuit prin
moştenire).
Există două perioade istorice importante care au adus schimbări importante la
nivelul societăţii. În primul rând, este vorba despre secolul al -XIX- lea, despre care
Marx vorbeşte utilizând conceptele de luptă de clasă, clase sociale polarizate :
proletariat şi burghezie, antagonisme de clasă, perioadă caracterizată prin inegalitate
socială. În al doilea rând, este vorba de secolul XX. Despre această perioadă Dahrendorf
(1993, p. 50) afirmă că este un secol al mobilităţii sociale ascendente a clasei
muncitoare. În structura socială a societăţii industriale a crescut ponderea numerică şi
importanţa clasei de mijloc. Acest lucru elimină valabilitatea modelului bipolar şi se
constată stratificarea indivizilor în trei clase mari: sus, mijloc şi jos.
Societatea modernă industrială este caracterizată şi printr-o diversificare socio-
profesională care necesită competenţe şi abilităţi specifice şi care permit individului să
acceadă la diferite profesii. Un individ poate să urmeze câte specializări vrea însă, în
funcţie de importanţa pe care acele ocupaţii le au în societate, poate să facă parte dintr-
un grup sau altul. În acest caz, se pune problema dacă acel individ poate să facă parte
16
concomitent din mai multe straturi sau clase sociale, ceea ce complică înţelegerea
structurii sociale. (Roth, 2002, p. 24)
Societatea modernă este una a inovaţiei şi a individualismului, dar şi imagine
contrastantă a societăţii tradiţionale. Această inovaţie poate fi înţeleasă şi prin
intermediul noţiunii de urbanizare, de modernizare a unui spaţiu social într-un context
dat. De asemenea, fenomenul de urbanizare existent la nivelul oricărei societăţi are
influenţe vizibile şi asupra structurii claselor sociale. Din această cauză se simte nevoia
de a sublinia necesitatea unei contextualizări continue a analizei claselor pentru a o
aduce cât mai aproape de cadrul socio–economic şi cultural al sistemelor de stratificare.
Încercările de a contura scheme de stratificare în absenţa considerării specificităţii
factorilor ce structurează o societate dată într-o perioadă definită împiedică încercarea
de interpretare a claselor sociale ca realitate. Un exemplu este tocmai problematica
cercetărilor unor ocupaţii profesionale şi încadrarea lor într-o clasă (metodă la care am
făcut apel în lucrarea de faţă). Dificultăţile majore întâlnite în acest caz provin tocmai
din necesitatea unei modelări continue pe baza setului de factori economici, politici,
sociali şi culturali, care se manifestă într-o manieră diferită în timp şi spaţiu.
Pentru o mai bună exemplificare, în această secţiune a lucrării facem apel la
lucrarea lui Jurgen Kocka, The Middle Classes in Europe. Această lucrare vine întocmai
să surprindă aceste diferenţe dintre realităţile istorice aflate sub semnul conceptului de
middle class. Alegerea acestui concept a fost realizată pe considerentul că reprezintă
clasa socială care permite o mobilitate ascendentă şi descendentă a actorilor sociali, şi,
în plus, este clasa din care sunt recrutate noile elite politice, economice şi culturale care
ajung să domine într-o anumită perioadă istorică.
Conceptul de clasă de mijloc a avut conotaţii care variau în funcţie de societate,
de perioada istorică şi acoperă segmente ocupaţionale diverse, împărţite în:
Wirtschaftburgertum (burghezia economică) care cuprinde negustori, bancheri,
capitalişti, antreprenori, manageri şi rentieri şi Bildungsburgertum (burghezia culturală)
care înseamnă medici, avocaţi, preoţi, oameni de ştiinţă, profesori universitari şi de liceu
sau personal administrativ. Perspectiva istorică a acestei clase sociale subliniază faptul
că în Europa, artizanii, negustorii cu amănuntul sau proprietarii de hanuri reprezentau de
fapt burghezii urbani din epoca modernă însă, pe la mijlocul secolului XIX, aceste
ocupaţii împreună cu salariaţii non-manuali angajaţi în sectorul public şi privat, au
constituit mica burghezie (Kleinbiirgertum sau petite bourgeoisie). Se poate astfel
observa tendinţa de deplasare a actorilor sociali spre zona de „periferie” a stratului
17
social, ocupând poziţii cu un prestigiu social ridicat. Această modificare în structura
ocupaţională are efecte vizibile asupra adevăratei clase de mijloc care nu mai poate fi
văzută ca un grup de status (Stand), pentru că nu se mai bucura de privilegii legale.
Burghezia economică devine o clasă importantă o dată cu dezvoltarea capitalismului,
dominând o anumită zonă din spaţiul social. În aceeaşi perioadă se pune mare accent şi
pe aparatul birocratic al statului modern care devine tot mai puternic. Nevoia de
calificare creşte iar burgheziei culturală beneficiază de o putere aparte rezultată în urma
existenţei unor abilităţi specifice6.
Kocka (1995, p.785) indică două teorii pentru a explica caracteristicile
definitorii ale clasei de mijloc:
Teoria relaţională care are în vedere explicarea unităţii clasei de mijloc pe baza
distanţei sociale. Până în secolul XX, burghezia a fost centrată constant pe un oponent:
aristocraţia şi monarhia absolutistă, clasa muncitoare şi mica burghezie. În această
perioadă identitatea clasei de mijloc este întărită atât de distanţa socială pe care aceştia o
stabilesc între ei şi clasele inferioare, cât şi de diminuarea evidentă a puterii
aristocraţiei.
Teoria culturală văzută ca dezvoltare a unei culturi de clasă, element de
diferenţiere între clasele sociale, care să reflecte strategiile pe care constrângerile
structurale specifice şi resursele financiare le permiteau în diferite epoci. Ceea ce în
literatură a ajuns să fie cunoscut ca ethosul clasei de mijloc înseamnă centrarea pe un set
de valori precum educaţia, munca, realizarea individuală, viziunea unei lumi moderne,
raţionale şi a unei societăţi civile puternice, control al emoţiilor, recunoaştere socială şi
influenţă. În mijlocul acestei culturi se găseşte familia tradiţională, dominată de
conservatorism şi de caracterul puternic urban al clasei de mijloc.
Aspectele punctate de Kocka în lucrarea sa unifică stilul de viaţă al clasei de
mijloc a secolului al XIX-lea. Contextul industrializării, al relaţiilor de piaţă în
condiţiile formării şi întăririi statelor naţionale devine suficient de coerent la sfârşitul
secolului pentru a permite apropierea între clasa socială şi grupul de status. Totuşi, cert
este că modelul de evoluţie a clasei de mijloc prezentat nu este valabil pentru toate
societăţile europene. Kocka subliniază că se poate vorbi atât despre diferenţe temporale
6 Industrializarea, formarea statelor naţionale, urbanizarea, dar şi principiul meritocratic, reprezintă sursele care au stat la baza expansiunii clasei de mijloc şi care au determinat ca în 1914 această clasă să fie atât o putere socială, cât şi o clasă cu graniţe foarte puternice.
18
cât şi despre diferenţe regionale şi naţionale în compoziţia şi în modul de formare al
clasei de mijloc.
În ţările avansate, cu mare putere economică, precum Anglia şi parţial Franţa,
negustorii, bancherii, rentierii şi apoi antreprenorii manufacturieri şi managerii
industriali au constituit nucleul clasei de mijloc între jumătatea secolului al XVIII –lea
şi jumătatea secolului XX. Intelectualii erau, încă, subordonaţi nobilimii sau marii
burghezii însă numărul şi importanţa acestora creşte spre finele secolului al XIX-lea, o
dată cu expansiunea sistemului de învăţământ secundar şi cu cel universitar. Educaţia
devine una dintre principalele bariere între clasa de mijloc şi ceilalţi. Important este
faptul că legăturile dintre burghezia culturală şi cea economică erau frecvente şi lipsite
de bariere sociale, acestea putând fi deja considerate segmente ale aceleiaşi clase7.
Pentru ţările central europene ca Austria sau Germania, o parte din nobili şi-au
menţinut privilegiile până după Primul Război. În plus, existenţa unei economii de tip
feudal cu reformele de sorginte iluministă ale monarhiilor absolutiste au condus la o
situaţie în care puterea şi stima de sine descria cel mai bine burghezia culturală decât
burghezia economică. Pattern-urile de mobilitate erau modelate de contactele frecvente
dintre burghezie şi aristocraţie (în special prin căsătorie şi prin similaritatea nivelului de
educaţie) şi de barierele de mobilitate existente pentru cei din clasa muncitoare. Şcoala
s-a dovedit a fi încă din secolul al XIX-lea o forţă care poate împiedica accesul la
anumite ocupaţii profesionale a actorilor sociale din clasa muncitoare şi un mijloc de
mobilitate şi reproducere a poziţiilor sociale privilegiate. Înspre sfârşitul secolului al
XIX-lea burghezia culturală şi cea economică au contacte din ce în ce mai frecvente şi
încep să se manifeste tot mai mult ca o clasă socială cu identitate unică.
Pentru ţările din Europa de Est, zona de interes pentru lucrarea de faţă, situaţia a
fost diferită. Liniile de diviziune dintre cele burghezia culturală şi cea economică au
rămas puternice. Procesul de urbanizare şi modernizare întârziat, înapoierea economică
relativă a acestor regiuni a corespuns unei clase de mijloc antreprenoriale slabe.
Singurele investiţii din perioada respectivă (secolele XVIII – XIX) au fost realizate de
către întreprinzători şi de investitori de origine străină, economia tradiţonală
(preponderent agrară) a lăsat puţin loc dezvoltării antreprenoriatului. În ceea ce priveşte
burghezia culturală, se poate spune că s-a format târziu. Totuşi, a existat o mică
7 Expansiunea importanţei sistemului educaţional, emergenţa statelor naţionale, creşterea importanţei a aparatului birocratic sunt în strânsă legătură cu importanţa pe care o câştigă burghezia culturală în secolul al XIX- lea.
19
burghezie culturală (Bildungs-Kleinburgertum) care era în legătură cu gradul scăzut de
autonomie al administraţiilor naţionale şi de nobilimea locală, principala purtătoare a
naţionalismului statelor est europene. Contactele acesteia cu segmentul antreprenorial
erau minime, această diviziune fiind rezultatul intereselor nu numai diferite ci, în
anumite cazuri, chiar divergente.
După o viziune de ansamblu a acestor modele de evoluţie a clasei de mijloc, este
evidentă existenţa unor variaţii între ţări diferite. Pentru cazul Ţărilor Române şi a
Transilvaniei (devenită mai târziu România) modelul Europei de Est este cel mai
potrivit deoarece surprinde câteva aspecte importante legate de evoluţia clasei de mijloc
şi posibilele efecte pe care le-ar avea asupra celorlalte clase sociale şi ocupaţionale.
Chirot şi Hitchins consideră că în Ţările Române, formarea clasei mijlocii a
reprezentat, de fapt, un proces de transformare a unei părţi a boierimii care şi-a asumat
un rol antreprenorial (angajarea în comerţ, investiţii în industrie). Numărul celor
implicaţi în activităţi comerciale creşte în secolul al XIX –lea. Hitchins (apud. Caţârnă,
2001, p. 321) propune următoarea configuraţie a sistemului urban de stratificare:
„Burghezia - alcătuită din vechii boieri care preiau o parte a ocupaţiilor în comerţ şi a
investiţiilor în industrie, precum şi din elita nenobiliară a oraşelor; Marii negustori -
care se ocupau cu comerţul cu ridicata, arendarea vămilor şi a minelor, etc;
Profesiunile liberale – strat social alcătuit din avocaţi, medici, învăţători, funcţionari,
contabili, mici afacerişti; deşi restrâns numeric la început el s-a extins odată cu
creşterea producţiei şi au intrat în rândul clasei mijlocii; Sărăcimea - formată din
muncitori calificaţi (calfe şi ucenici), muncitori zilieri sau ocazionali veniţi de la ţară,
slugile de casă.” Minusul aceastei scheme constă în lipsa criteriilor care fac din anumite
segmente ocupaţionale o clasă clar definită. În plus, împărţirea ocupaţională prezentată
poate să aparţină oricărui context istoric iar burghezia românească nu poate fi
identificată în absenţa elementelor definitorii precum industrializarea sau urbanizarea, în
contextul dezvoltării pieţei capitaliste, a economiei şi a capitalului intern.
În perioada interbelică situaţia clasei de mijloc din România începe să prindă
contur. Mai exact, deja se poate vorbi despre apariţia unei intelectualităţi naţionale
puternice şi de burghezia economică8. Cu toate acestea nu s-a ajuns niciodată la un
segment economic naţional puternic al clasei de mijloc.
8 Datorită faptului că burghezia economică autohtonă figurează ca fiind încă slab dezvoltată capitalul dominant este cel străin.
20
Cert este că noţiunea de clasă de mijloc nu acoperă aceeaşi realitate ca în cazul
ţărilor occidentale9 însă însemnătatea sa variază în funcţie de timp şi spaţiu şi are
influenţe vizibile asupra fenomenului de modernizare din ţara respectivă. Este vorba
despre un proces de reproducere şi organizare a forţei de muncă prin articularea
principalelor elemente ale structurii sociale, principalele sfere fiind legate de locuinţă,
sănătate, cultură şi transporturi. (Castells apud. Abraham, 1991, p. 135)
9 Pentru Jurgen Kocka – autorul la care am facut referire în această secţiune – în România nu se poate vorbi despre burghezie ca despre o clasă coerentă şi unitară până la al- II- lea Război Mondial. Pe de altă parte poziţia unor contemporani români precum Larionescu, M., Mărgineanu, I., şi Neagu, G. (2006) subliniază rolul mediului rural în procesul definirii claselor sociale: „utilizarea relaţiilor tradiţionale de dijmă şi clacă ca resurse fundamentale pentru construcţia noului regim capitalist”.
21
Capitolul 2 Preocupările şi perspectivele ecologiei urbane
în procesul de urbanizare
Structura claselor despre care am vorbit în capitolul anterior se află în strânsă
legătură atât cu modul în care este folosit spaţiul de către membrii unei societăţi, cât şi
cu scopul/ direcţia pe care societatea o promovează într-o anumită perioadă istorică.
Cert este că nu toate clasele sociale au acces la acelaşi teritoriu. Delimitarea dintre ele
este foarte clară şi se axează pe punctele de interes specifice fiecărei ocupaţii
profesionale în parte. Prin urmare, unele sunt folosite pentru industrie iar altele pentru
locuit sau pentru delectare (cum sunt spaţiile libere, verzi). Cu toate că, în esenţă,
fiecare oraş este unic, s-au constatat similarităţi în pattern-ul de utilizare a teritoriului, a
structurii interne (exemplu: birourile se găsesc mai des în centrul oraşului) care sunt în
legătură cu forma şi funcţionalitatea oraşului.
Modelul explicativ evidenţiat de ecologia umană se bazează pe relaţiile dintre
mediul fizic al oraşului şi comportamentul uman înţeles în mod biologic. În plus,
ecologia umană nu analizează procese şi fenomene ecologice propriu-zise ci mai
degrabă procesele sociale ca şi rezultat al adaptării omului la mediul său (determinat de
factori biotici sau de factori culturali). Este vorba despre comunitatea urbană văzută ca
şi un ecosistem care cuprinde interrelaţiile dintre: populaţie, mediu, tehnologie şi
organizare socială. (McKenzie apud. Alexandrescu, 2003, p.85)
Primele încercări de înţelegere şi studiere a comunităţilor urbane au fost
realizate de sociologii clasici de origine germană. Printre aceştia se numără Max Weber,
Karl Marx, Oswald Spengler, F. Tőnnies, Geoge Simmel. Abordările acestor cercetători
oferă o definire a oraşului prin motivaţia social-economică (Weber), prin dezvoltarea
civilizaţiei (Spengler), prin modul de producţie de tip capitalist (Marx), prin relaţiile
impersonale generatoare de conflicte şi izolare (Tőnnies), precum şi prin evidenţierea
rolului şi aspectelor psiho-sociale asupra trăsăturilor de personalitate şi a complexităţii
vieţii urbane (Simmel).
O a doua încercare de explicare a comunităţii urbane a fost realizată de Şcoala
de la Chicago. Fluxul informaţional adus în aria ecologiei urbane a fost necesar şi
benefic pentru definirea unui model de distribuţie spaţială în mediul urban însă fiecare
22
model îşi are atât punctele forte cât şi punctele slabe. De exemplu modelul cercurilor
concentrice, caracterizat printr-un mod particular de utilizare a terenului, de anumiţi
oameni şi stiluri de viaţă distincte, a stat la baza multor abordări din cauza faptului că s-
a cerut a fi un model îmbunătăţit. Astfel, Homer Hoyt (1939) a elaborat modelul
sectorial, potrivit căruia oraşul este constituit din sectoare şi nu din cercuri concentrice,
iar Harris şi Ullman (1945) au construit modelul nucleelor multiple axat pe un oraş mare
care are în componenţă mai mulţi centrii independenţi.
Am să mă opresc asupra acestor orientări sociologice despre oraş pentru a
descrie trei modele de distribuţie spaţială a tuturor categoriilor ocupaţionale întâlnite
într-o societate cu scopul de a urmări dacă şi în ce măsură aceste modele occidentale se
regăsesc în structura unui oraş din România interbelică10.
1. Modelul concentric al lui E. W. Burgess (1924)
În anul 1920, Burgess şi colaboratorii săi au propus studierea procesului de
extindere urbană ca proces ecologic de adaptare la mediu elaborând un model
concentric bazat pe o cercetare realizată în Chicago şi adaptând situaţiei conceptele de
invazie, competiţie şi dominare, utilizate în ecologia plantelor şi a animalelor.
(Alexandrescu, 2003, p.85-87) Această idee s-a axat pe presupoziţia că într-un oraş
oamenii concurează pentru spaţiile limitate şi doar cei cu o situaţie financiară bună
câştigă cele mai bune locaţii pentru casele sau birourile lor, acţiune care vine în
detrimentul clasei muncitoare.
Potrivit teoriei lui Burgess (1925, p. 50) oraşele se dezvoltă radial, în cinci
cercuri concentrice care pleacă de la centru, fiecare cerc conducând spre o zonă cu
funcţie diferită (în termeni de vârstă şi caracter) după structura care urmează:
- nucleul urban central (CBD – central business district) este zona care pune
mare accent pe aspectele sociale, culturale şi comerciale fiind astfel dominată de
magazine, birouri, cinematografe, teatre, hotele. Indivizii care deţin amplasamente în
această zonă îşi permit să plătească valoarea ridicată a proprietăţilor şi a chiriilor
existente pe piaţă. De asemenea, se mai poate spune şi că această zonă este precum
expresia Toate drumurile duc spre Roma, adică este vorba despre cea mai accesibilă
parte a oraşului deoarece toate mijloacele de transport încep şi se termină aici. 10 Unul dintre cele mai importante studii de ecologie („The City”) a fost publicat între cele două războaie mondiale iar cele mai importante personalităţi care s-au remarcat în perioada respectivă au fost Robert Park, Roderick MacKenzie, Ernest Burgess, Louis Wirth.
23
- zona de tranziţie (zone in transition) înconjoară CBD-ul şi înglobează centre
de industrii uşoare şi de afaceri. Această zonă este caracterizată de existenţa unor
fabrici, unităţi de producţie, locuinţe de o calitate mai puţin bună, colonii industriale
care ofereau adăpost muncitorilor şi familiilor lor şi case mai vechi transformate în
scopuri comerciale.
- zona ocupată de muncitorii industriali (zone of working class houses) a reuşit
să scape din zona de tranziţie aflată în deteriorare şi adăposteşte categoria socială care
nu îşi permite să se îndepărteze prea tare de zona de tranziţie, de locul de muncă,
costurile asociate mijloacelor de transport în comun fiind ridicate.
- zona rezidenţială (residential zone of middle class) este spaţiul locuit de
categoriile cu un status social mai ridicat decât cei din zona ocupată. Este vorba despre
clasa de mijloc sus reprezentată de tehnicieni, ingineri, manageri până la un anumit
nivel care locuiesc în clădiri unifamiliale. Totuşi, şi în această zonă există locuri de
muncă în industria uşoară însă poziţionate pe la marginea zonei.
- zona navetiştilor (commuters zone) se află la o distanţă de 30-60 minute de
nucleul central de afaceri. În această zonă există atât suburbii locuite de persoane cu un
statut social scăzut, cât şi zone de agrement.
Este de menţionat şi faptul că Burgess a observat că în aceste zone concentrice
indivizii sunt sau se distribuie în funcţie de similarităţile rasiale, limbă şi statut socio-
economic. De exemplu, Chinatown şi mica Sicilia din structura oraşului Chicago
concentrează imigranţii în grupuri şi spaţii de locuit aflate la preţuri accesibile. De
asemenea, o dată cu creşterea numerică a populaţiei, o să fie invadate zonele din
imediata învecinătate ajungându-se ca zona rezidenţială să fie locuită şi de grupurile
etnice. (Flint, 2001, p. 52)
După Flint (2001, p.53), criticile care se aduc modelului concentric sunt variate
şi fac referire la următoarele aspecte:
- modelul concentric delimitează clar zonele între ele însă în realitate aceste
graniţe sunt greu de găsit deoarece zonele se contopesc între ele;
- ignoră atât înălţimea şi utilitatea nivelelor superioare ale clădirilor, cât şi
varietatea tipurilor de case. De exemplu, în zonele rezidenţiale se găsesc de la blocuri
pentru mai multe familii la case unifamiliale detaşate;
- spune prea puţine despre locaţiile industriale a căror poziţie în zona urbană
este tot mai impunătoare.
24
Deoarece, modelul concentric este potrivit doar pentru SUA din 1920, necesită
câteva îmbunătăţiri înainte de a fi aplicat şi la alte oraşe din lume. Totuşi, modelul lui
Burgess este considerat important deoarece a fost prima tentativă de explicare a
morfologiei interne a unui oraş. Tocmai din această cauză modelul a fost preluat şi
adaptat de Kearsley în 1983 pentru a include aspectele moderne aduse de urbanizare:
declinul centrului oraşului şi descentralizarea: mişcarea indivizilor, magazinelor şi a
birourilor din CBD spre locaţiile de vârf a fiecărui oraş. (Flint, 2001, p. 54)
2. Modelul sectorial al lui H. Hoyt (1939)
Având la bază modelul concentric al lui Burgess, Homer Hoyt a elaborate
modelul sectorial, pe baza unui studiu a 142 de oraşe, ca explicaţie a fenomenului de
stratificare spaţială a locuitorilor din zonele urbane. Conform teoriei sectoriale (modelul
feliei de plăcintă) oraşul este văzut ca un cerc iar cartierele asemenea unor sectoare care
radiază din centrul acestei structuri şi care se îndreaptă spre periferie.
Potrivit acestui model factorii care au fost consideraţi îndrumători în
expansiunea zonei rezidenţiale sunt:
1. Zonele rezidenţiale puternic dezvoltate tind să ia naştere în apropierea
centrelor comerciale şi a clădirilor de birouri în timp ce zona industrială prinde contur în
proximitatea liniilor de cale ferată;
2. Dezvoltarea zonelor rezidenţiale porneşte de la punctul de origine dat
urmând calea liniilor de transport sau calea centrelor comerciale şi de birouri existente;
3. Zonele cu chirii ridicate tind să se extindă în ariile cu spaţii deschise situate
înafara oraşului şi cât mai departe de sectoarele delimitate natural sau artificial;
4. Valoarea terenurilor din zona rezidenţială tinde să crească cu cât se apropie
de reşedinţele liderilor comunităţii respective şi cu cât se îndepărtează mai tare de
zonele industriale caracterizate de trafic intens, aer poluat, zgomot (aspecte care
transformă spaţiul într-unul puţin dezirabil locuirii);
5. Mutarea birourilor, băncilor şi magazinelor atrage după sine, în aceiaşi
direcţie, şi dezvoltarea unor zone rezidenţiale cu preţuri mai ridicate;
6. Cartierele scumpe din punct de vedere al chiriilor îşi menţin tendinţa de
creştere în aceiaşi direcţie un timp îndelungat;
7. Apartamentele de lux cu chirii ridicate tind să apară în mod gradual în
vechile zone rezidenţiale, în apropierea centrelor de afaceri;
25
8. Modelarea direcţiilor spaţiale şi temporale de dezvoltare a zonelor
rezidenţiale nu poate fi realizată cu foarte mare uşurinţă de către antreprenorii din
sectorul imobiliar. (Hoyt, 1940, p.205-207)
Prin urmare, secţiunea cu chirii ridicate este localizată doar în vârful unuia sau
mai multor sectoare ale oraşului şi în unele cadrane spaţiul care cuprinde case cu chirii
scăzute se extind precum o bucată de plăcintă din zona centrală spre periferie. Zonele
rezidenţiale şi-au căştigat poziţia prin mutarea lor din centru de-a lungul unui sector,
lăsând în urmă case moderne. De asemenea, s-a mai punctat faptul că în loc să
folosească metoda circulară de distribuţie, zona industrială a urmat cursul apelor şi a
liniilor de cale ferată. Potrivit acestei metode, fabricile erau localizate pe lângă liniile de
cale ferata dinafara cercurilor de la marginea oraşului. (Hoyt, 1943, p. 477)
Totuşi, şi în acest caz se poate vorbi despre critici. În primul rând, studiul lui
Hoyt a pus mai mult accent pe chirii şi locuinţe şi nu pe utilizarea teritoriul ca întreg. În
al doilea rând, în funcţie de locuinţe există variaţii între sectoare, de exemplu, în rândul
locuinţelor clasei de mijloc există atât clădiri ale primăriei date în folosinţă indivizilor,
cât şi case private semi-detaşate. ((Flint, 2001, p. 55)
3. Modelul nucleic al lui Harris şi Ullman (1945)
Harris şi Ullman sunt doi geografi care în anul 1945 au iniţiat un model nou de
distribuţie spaţială care provoacă presupunerea existenţei unui singur CBD. Ei susţin că
un oraş poate să aibă în componenţă mai multe mini-centre (nuclei), iar un oraş mare
comparativ cu unul mic o să aibă mai mulţi nuclei. Explicaţia acestui fenomen constă în
faptul că satele tind să fie ”înghiţite” de extinderea zonei urbane, acţiune care o să ducă
la apariţia unor noi centre comerciale suburbane.
De asemenea, Harris şi Ullman (1945, p. 9-14) în teoria lor susţin că:
- unele activităţi tind să fie localizate în proximitatea lor spaţială (land use
compatibility). De exemplu, existenţa mai multor bănci, firme de asigurări, magazine, în
cadrul unui nucleu permite compararea calităţii produselor sau a serviciilor, a preţurilor,
etc., de către cumpărător;
- pentru practicarea unor activităţi valoarea proprietăţii sau a chiriilor poate fi
mult mai ridicată decât în cazul altora (location suitability). Este cazul birourilor şi a
marilor magazine comerciale (cu prestigiu ridicat) care îşi permit să ţină pasul cu
costurile exercitate de CBS. Opus acestei situaţii este cazul fabricilor, a micilor
26
întreprinderi localizate în zonele mai ieftine dar potrivite pentru astfel de activităţi,
tocmai din cauza preţurilor din CBS;
- unele tipuri de utilizări ale terenurilor tind să le excludă pe celelalte tipuri.
Pentru a fi mai explicită am să dau exemplul caselor de lux, bine construite, care nu se
află în preajma teritoriilor unde se găsesc fabrici (land use incompatibility);
- anumite activităţi sunt localizate în spaţiile considerate eficace, dezirabile şi
convenabile din punct de vedere financiar (differenţial accesibility).
Modelul nu este unul clar definit ci merge pe existenţa mai multor nuclei în jurul
cărora se dezvoltă oraşul. De exemplu, fabricile industriale pot fi amplasate de-a lungul
drumului principal şi a principalelor căi de transport, în timp ce zonele rezidenţiale pot
fi concentrate în zone mai îndepărtate, considerate superioare. (Flint, 2001, p. 57)
După parcurgerea modelelor teoretice de mai sus se ajunge la concluzia finală că
structura internă a oraşelor are în componenţă o varietate de forme şi funcţii, care
variază de la o zonă la alta. Este adevărat că toate modelele au fost criticate fiindcă sunt
statice şi aplicabile mai mult pentru oraşele din SUA şi mai puţin pentru oraşele altor
naţiuni, însă, aceste modele continuă să fie utile pentru a generaliza modul în care
teritoriul urban se dezvoltă în cadrul unui oraş. Astfel, nu se poate spune că există un
model universal valabil însă au câteva elemente comune foarte importante. De exemplu,
modelul lui Burgess şi al lui Hoyt trebuie văzute ca fiind complementare: primul pune
accent pe un pattern concentric de distribuţie a tipurilor de case, iar al doilea se
concentrează asupra claselor sociale, a statut-ului social, şi asupra importanţei
mijloacelor de transport în morfologia urbană.
Scopul sintezei acestor trei modele ecologice occidentale: concentric, sectorial
şi nucleic a fost, în primul rând, realizarea unei delimitări clare între acestea şi, în al
doilea rând, definirea conceptele importante cu care se operează pentru exemplificarea
unui anumit tip de stratificare ocupaţională. Aceste obiective sunt esenţiale pe
considerentul că în lucrarea de faţă am să pun accent pe măsura în care aceste modele se
regăsesc la nivelul societăţii româneşti din perioada interbelică şi dacă acestea au fost
sau nu „copiate” de societatea românească.
27
Capitolul 3 Modificări importante în traiectoria românească
1. Evoluţia României Moderne
Pentru ca traiectoria pe care a urmat-o Transilvania să fie înţeleasă, aceasta
trebuie să fie tratată în legătură cu evoluţia şi modernizarea României moderne,
fenomen care s-a desfăşurat în două etape între a doua jumătate a secolului XVIII şi
anul 1940, s-au mai exact, până la finele celui de al – II –lea Război Mondial. Prima
etapă este perioada 1774 – 1886, cea pe care Hitchins (apud. Câţărnă, 2001, p.319) o
numeşte perioadă de tranziţie de la structurile economice şi sociale agrare şi formele
politice medievale la o societate conturată de valorile urbane şi industriale şi de
apropiere de inovaţiile Ocidentului. A doua este perioada dintre 1886 – 1940, epoca
cristalizării României moderne. Din punct de vedere politic, această perioadă, este
împărţită în cinci momente semnificative : independenţa (1866 – 1881), domnia regelui
Carol (1881 – 1914), I Război Mondial (1914 – 1918), România Mare (1919 – 1940) şi
cel de al- II- lea Război Mondial (1940 – 1944). (Hitchins apud. Cârţână, 2001, p. 319)
Însă, din punct de vedere economic există două faze: a modernizării economice, sociale
şi politico-instituţionale (1848 – 1918) şi de consolidare şi dezvoltare economică (1919
– 1939). (Constantinescu apud. Cârţână, 2001, p. 319)
Pe seama acestor delimitări au avut loc dese dezbateri teoretice europene
privitoare la conştientizarea aspectelor sociale care s-au aflat la baza dezvoltării
societăţii româneşti şi care s-au dezvoltat prin raportare la concepţiile existente în epoca
respectivă. Totuşi, rezultatul nu a fost cel aşteptat deoarece nu s-a putut spune dacă la
baza procesului de modernizare există factori de natură endogenă, cu izvoare în
dinamica internă, sau este un proces datorat modelului oferit de Europa Occidentală.
Occidentul, ceea ce a fost şi a reprezentat, a avut un impact surprinzător asupra
gânditorilor care au încercat să explice sensurile evoluţiei societăţii româneşti spre
modernitate. Totuşi, este de remarcat că deşi reacţiile faţă de această realitate au fost
diferite, nu s-a putut ignora semnificaţia stilului de viaţă occidental, văzut ca reper al
progresului social al societăţii româneşti. Astfel, accentul este pus pe problemele
fundamentale ale evoluţiei societăţii şi pe modul în care elementele componente ale
civilizaţiei occidentale sunt implementate în România interbelică cu scopul de a o ghida
28
spre modernizare. Legat de posibila direcţie pe care societatea o poate lua Cârţână
(2001, p. 319–320), notează trei direcţii generale luate în considerare. O primă direcţie
estea cea prin care realizarea modernizării se obţine printr-un „capitalism prin proiect”.
Aceasta presupune imitarea, preluarea cadrului instituţional al culturii şi civilizaţiei
occidentale care ar opera în toate sectoarele societăţii româneşti. A doua direcţie
accentuează realizarea modernizării prin creearea unui model specific de dezvoltare care
să ţină seama de particularităţile istorice, economice, sociale, politice, naţionale,
psihologice şi culturale ale societăţii. Acesta este „modelul de transformare
dependentă”, adică, instituţii noi se nasc din cele deja existente. Şi în sfârşit, ultima
direcţie, este cea în care realizarea modernizării se obţine prin „a treia cale de
dezvoltare”. Este vorba despre necesitatea discernământului în introducerea culturii şi
civilizaţiei occidentale. Mai exact, este preluat doar ceea ce se potriveşte şi se respinge
ceea ce s-a dovedit negativ în experienţa apuseană.
Problemele privind mijloacele şi căile racordării României la societatea
capitalistă într-un context social, economic şi cultural specific, pătrunderea
capitalismului în societăţie semidezvoltate, apariţia burgheziei şi a clasei de mijloc
autohtone, raportul dintre rural (agricultură) şi urban (industrie), etc., au stat la baza
concepţiilor sociologice de modernizare a societăţii moderne româneşti. De asemeanea,
în perioada interbelică, pe baza acestor teme au avut loc ample dezbateri intelectuale11.
2. Perspectiva istorică
Comparativ cu ţările din centrul şi vestul Europei, unde trecerea la capitalism s-a
realizat mai rapid, în spaţiul românesc, acest proces a avut loc într-un ritm lent, venit cu
întârziere şi cu o serie de particularităţi specifice. Procesul real al modernizării a avut
antecedente dinaintea revoluţiei din 1848. Ceea ce a stat la baza acestui proces de
transformare a fost, în principal, dominanţia otomană în Principate şi dominaţia
austriacă în Transilvania.(Cârţână, 2001, p. 320)
11 Europeniştii (Eugen Lovinescu, Ştefan Zeletin, Mihail Manoilescu, Garabet Ibrăileanu, Mihai Ralea) legau dezvoltarea României moderne de introducerea capitalismului de tip occidental în Principatele Române. Era vorba despre urmarea căii de dezvoltare economică şi socială prin care ţările occidentale deja au trecut. De asemenea, aceşti intelectuali au considerat Revoluţia din 1848, respectiv Constituţia din 1866, ca fiind primele măsuri importante care pot asigura supravieţuirea ţării. De cealaltă parte erau tradiţionaliştii care accentuau caracterul agrar şi căutau modele de dezvoltare bazate pe moştenirea socială şi cultură unică. (Bărbulescu, 1998, p. 423)
29
Istoria Transilvaniei prior unificării sale cu România poate fi împărţită în patru
momente importante. Punctul de pornire este marcat de cei 500 de ani de dominaţie
maghiară (din secolul al-XI-lea). Însă această dominaţie a fost întreruptă de victoria
Imperiului Otoman în bătălia de la Mohaci din 1526, moment marcat de desprinderea
Transilvaniei de Ungaria. Al treilea moment a fost perioada în care Transilvania a fost
condusă de domnitori nativi (160 de ani), fără prea multe implicări din partea
otomanilor, iar ultimul moment important a fost reprezentat de trecerea Transilvaniei
sub dominaţia monarhiei habsburgice (1691). Legat de această perioadă (până în 1848)
este nevoie să se facă menţiunea că Ungaria a trecut între timp sub dominaţia
habsburgică, fapt care a determinat ca Transilvania să se afle atât sub influenţa Vienei,
cât şi a coroanei Ungariei. (Ronnås, 1984, p. 34-35)
Aspectele istorice legate de situaţia României de până în perioada interbelică
sunt importante deoarece subliniază atât influenţele exercitate de ţările străine faţă de
teritoriul românesc cât şi modul în care a fost orientată dezvoltarea şi modernizarea ţării
de după Marea Unire din 1918. De asemenea, contextul istoric este important deoarece
prin intermediul ei se poate observa că timpul schimbă nevoile indivizilor (voluntar sau
involuntar) şi influenţează perspectiva acestora despre viaţa politică, socială şi culturală.
3. Dezvoltarea economică
Secolul XIX a fost caracterizat de o serie de schimbări cu influenţe vizibile
asupra României. S-a pus accent pe descompunerea structurii economice feudale după
revoluţia din 1848, pe formarea claselor caracteristice noii societăţi şi pe punerea bazei
economiei capitaliste după modelul occidental. Toate aceste modificări au conturat
ideea de noua societate care a funcţionat prin intermediul diferitelor moduri de
producţie, Transilvania fiind una dintre regiunile cele mai rămase în urmă ale
monarhiei. De exemplu, înainte de 1848, producţia agricolă destinată pieţei era
sporadică însă, agricultura, industria şi urbanizarea se aflau pe o treaptă mai joasă decât
cele din zonele vestice ale imperiului12. De asemenea, din punct de vedere economic,
lipseau fonduri pentru viaţa publică, proprietăţile era nereglementate, neclare, lucru care
a îngreunat obţinerea de credite. (Agachi, 2004, p. 32) 12 Dezvoltarea industrială (sec. XIX) a început în Germania şi treptat s-a răspândit în toate ţările europene însă în ritmuri diferite de la o ţară la alta. În această perioadă s-a afirmat industria chimică care a început să producă şi pentru alte ramuri ale industriei (inclusiv pentru cea farmaceutică), energia electrică a înlocuit energia pe bază de aburului, s-a folosit petrolul ca furnizor de energie, au apărut automobilele, etc. (Le grand Atlas de l’histoire mondiale, apud. Agachi, 2004, p. 10) Despre producţia de automobile şi alte ramuri industriale vezi Chrisholm Jane (1999).
30
În Transilvania dezvoltarea industriei a fost încetinită de includerea sa în
teritoriul vamal al Imeriului Austro-Ungar (în 1850). Datorită acestui fapt, Transilvania
a devenit furnizoare de materii prime pentru austrieci, mărfurile austriace având astfel
parte de puncte de desfacere transilvănene. Totuşi, plusul adus de perioada
absolutismului a fost că s-au pus bazele industriei moderne alimentare, a siderurgiei, a
mineritului, fapt care a determinat dezvoltarea economică în perioada imediat
următoare. De asemenea, o atenţie deosebită a fost acordată sistemului bancar şi
mijloacelor de transport şi de comunicaţie (centrale telefonice). Astfel, în 1857 la
Braşov şi în 1865 la Cluj, Banca Naţională vieneză îşi deschide o sucursală, iar în 1870
începe construirea unei căi ferate pe ruta Oradea-Cluj. (Egyed, 1962, p.147-150)
Modificări în structura vieţii economice au avut loc până la începutul secolului
XX însă în perioada interbelică situaţia s-a schimbat. În legătură cu această problemă
sursele bibliografice surprind caracterul dublu existent în sectorul industrial. Este vorba
despre faptul că industria a fost axată atât pe tehnologiile moderne şi chiar noi în unele
sectoare preluate de la Imperiul Austro-Ungar, cât şi pe industria tradiţională
reprezentată de numărul mic de ateliere în care se muncea după metode arhaice.
În relaţiile internaţionale, România a rămas dependentă de Occident atât ca piaţă
de desfacere pentru produsele agricole şi materii prime, cât şi ca sursă de diferite
produse finite şi capital pentru investiţii. (Bărbulescu, 1998, p. 424) Acest aspect s-a
aflat la baza schimbărilor care au început să se facă vizibile în societatea românească:
industria s-a dezvoltat, importurile de materii prime şi bunuri semiprelucrate au crescut
mai rapid decât cele de articolele finite, populaţia urbană a sporit pe măsură ce a crescut
rolul oraşelor în organizarea şi conducerea economiei, etc. Chiar şi agricultura a dat
semne de schimbare. În mod tradiţional ea se baza pe producţia de cereale, însă cu
timpul s-a înregistrat o uşoară deplasare spre cultivarea legumelor şi a plantelor
industriale. (Ronnås, 1984, p.117-118) Un exemplu explicit al dinamismului industrial
din anii '20 este sugerat de creşterea producţiei între 1924 şi 1928, în minerit cu 189% şi
în industria prelucrătoare cu 188%, de dezvoltarea industriei petroliere stimulată de
investiţii substanţiale de capital13, de industria metalurgică - producţia de oţel crescând
de la 38 000 tone în 1925 la 144 000 tone în 1928. (Bărbulescu, 1998, p. 440)
Până la sfârşitul anilor '30 multe ramuri ale industriei au progresat suficient
pentru a fi capabile să satisfacă aproape toate nevoile interne de alimente, textile şi de 13 Producţia a crescut de la 968 000 tone în 1918 la 5 800 000 tone în 1930, România ocupând locul şase pe plan mondial.
31
produse chimice. Dar nu se putea încă furniza în cantităţi suficiente maşini şi alte
echipamente necesare pentru propria dezvoltare, România depinzând încă de importuri
în ceea ce priveşte furnizarea unei game largi de mărfuri (în special echipamente
industriale). Prin urmare, cu toate aceste „modernizări”, structura economică de bază a
ţării nu s-a schimbat în mod semnificativ. În 1939, 78% din populaţia activă continua să
se bazeze pe principala sursă de venit - agricultura, în timp ce doar 10% dintre aceştia s-
au angajat în industrie. (Bărbulescu, 1998, p. 440)
Perioadă istorică de la finele secolului XIX şi începutul secolului XX aflată sub
influenţa crescândă a industrialismului a pus accent şi pe modul în care a fost
operaţionalizat conceptul de economie de piaţă. Noţiunea a existat în toate societăţile,
însă societatea modernă aflată într-un proces de schimbare, a preluat-o şi i-a oferit o
noua semnificaţie. Acest proces s-a realizat prin trecerea de la economia naturală la
economia de piaţă14. Majoritatea produselor ajung la consumator prin intermediul pieţei,
iar orice schimb de mărfuri şi servicii este intermediat de bani. De asemenea, economia
de piaţă surprinde şi totalitatea activităţilor umane desfăşurate în sfera producţiei,
distrubuţiei şi consumului bunurilor materiale şi serviciilor, produsele muncii fiind
văzute ca mărfuri (Dex, 1998, p. 329). Acest tip de economie reprezintă, de fapt,
trecerea la economia capitalistă dominată de acumularea şi investirea de capital15, o
trecere care a facilitat conturarea unei clase sociale importante – burghezia economică.
Cum România nu făcea parte din rândul societăţilor industriale dezvoltate,
industria nu a avut acelaşi efect. Totuşi, s-a putut constata o puternică influenţă a
acesteia. De aici s-a ajuns şi la distincţia dintre societatea agrară tradiţională care era
preponderent rurală şi societatea industrială modernă care a devenit preponderent
urbană. Gradul de urbanitate (ritmul de creştere a populaţiei şi specificul ţării) a fiecărei
zone fiind considerat un criteriu important în stabilirea gradului de modernitate a unei
ţări. Prin urmare, menţionarea caracteristicilor sectorului economic existent în perioada
interbelică pe teritoriul României reprezintă un adevărat fundament teoretic necesar
pentru explicarea tendinţelor care au avut loc în perioada interbelică. Acestea pot fi
tratate în legătură cu stilul de dezvoltare a zonelor occidentale, cu modul în care s-a
ajuns la industrializare şi urbanizare, precum şi cu distribuirea indivizilor pe straturi 14 Economia naturală este economia în care bunurile materiale se produc direct pentru consum, fără intermediul schimbului. Economia de piaţă înglobează totalitatea activităţilor economico-sociale şi subliniază egalitatea indivizilor în faţa legii, a independenţei decizionale. 15 În ceea ce priveşte conceptul capitalism există două abordări foarte importante: în contextul luptei de clasă - vezi Karl Marx (1966) -, şi în contextul unei raţionalităţi fondatoare a lumii moderne, a relaţiei dintre ethosul capitalist cu ethosul religios al protestantului – vezi Weber (1993).
32
sociale în funcţie de importanţa şi prestigiul atribuit funcţiei ocupate16.
Giddens (2000, p. 18) este unul dintre autorii care a subliniat faptul că pentru o
mai bună înţelegere şi explicare a modernităţii prin intermediul istoriei trebuie studiate
lucrările lui Weber, Marx şi Durkheim. Industrialismul şi schimbările corespunzătoare
diviziunii muncii, noile moduri de organizare, controlul activităţii sociale, mentalităţile,
trebuie abordate împreună pentru a defini însemnătatea modernizării. Astfel, istoria are
un rol aparte în explicarea procesului de modernizare prin care trece o societate însă nu
este suficientă. Aceasta trebuie tratată şi în legătură cu formarea şi extinderea continuă a
economiei de piaţă, cu schimbarea structurii sociale, cu împărţirea societăţii în grupuri
mari şi a relaţiilor dintre acestea.
16 Legătura dintre ocupaţia unui individ şi prestigiul aferent se află la nivelul educaţional (instrucţie secundară, profesională, universitară sau de alte şcoli superioare).
33
34
CAPITOLUL 4 Clujul Modern
Aspectele abordate până la acest capitol au avut ca principal obiectiv o
elaborarea unei introduceri în lumea caracteristică perioadei interbelice şi potenţialele
curente occidentale care au avut menirea de a influenţa spaţiul românesc. Un set cât se
poate de mare de informaţii reprezentând un mijloc clar de caracterizare a ceea ce a
însemnat dezvoltare urbană în spaţiul românesc. Pentru a exemplifica acest lucru am
utilizat date legate de oraşul Cluj, informaţii care au menirea de a infirma sau confirma
teoriile existente privind dezvoltarea urbanistică.
Un prim punct de pornire care trebuie luat în considerare atunci când vorbim
despre dezvoltare urbană la nivel regional este posibilitatea existenţei unei duble relaţii
între indivizi şi oraş, a schimbului continuu de semnificaţii dar şi a construcţiei
permanente de semnificaţii. Acestea vin să surprindă atât imaginea şi identitatea
oraşului, cât şi cea a indivizilor. De asemenea, orice modificare la nivel istoric, politic,
social şi cultural, influenţează nu numai modalitatea în care este descris oraşul, dar şi
aspectul fizic şi funcţiile pe care le îndeplineşte. Prin urmare, o modificare cât de mică
poate creea o nouă identitate a oraşului.
1. Metodologia cercetării În încercarea de a surprinde distribuţia spaţială a stratificării sociale şi de a
contura imaginea structurii ecologice din Clujul interbelic am realizat un studiu de caz
pentru anul 1930. Alegerea nu a fost întâmplătoare, ci a fost dependentă de existenţa şi
accesibilitatea la datele necesare. Pentru a putea realiza un astfel de studiu aveam nevoie
de informaţii exhaustive cu privire la populaţia Clujului la un anumit moment de timp,
informaţii care să cuprindă detalii despre rezidenţa şi ocupaţia indivizilor. Datele din
1930, în limba română, au fost singurele la care am avut acces.
O dată prelucrate datele am elaborat două întrebări de cercetare care m-au ghidat
pe parcursul lucrării: Cum sunt distribuiţi locuitorii în spaţiul social? şi Care sunt
criteriile în funcţie de care are loc această distribuţie? Răspunsurile la aceste întrebări au
ca scop stabilirea nivelului de dezvoltare şi urbanizare a unui oraş din Transilvania. În
plus, pe baza rezultatelor obţinute se poate urmări dacă ipoteza care se află la baza
35
lucrării se confirmă sau se infirmă: modelele ecologice elaborate pentru societatea
americană şi structura oraşelor europene reprezintă o perspectivă analitică prin care
putem citi atât dezvoltarea teritorială, cât şi distribuţia spaţială a actorilor sociali în
funcţie de ocupaţia profesională din Cluj. Prin urmare, scopul nostru constă în
elaborarea şi definirea unui model al spaţiului social caracteristic unui oraş care în
perioada interbelică se afla în categoria oraşelor mari şi dezvoltate din România - Cluj.
1.1 Sursa datelor
Sursele la care am apelat pentru realizarea acestui studiu sunt axate, în primul
rând, pe documentele oficiale existente la Arhivele Naţionale ale Judeţului Cluj şi la
bibliotecile din acest oraş. Principala sursă din care am preluat datele este Almanachul
locuitorilor oraşului Cluj, Város cim- lak- jegyzéke, editat de Paul Mihnea în 1931.
Almanahul prezintă locuitorii oraşului Cluj-Napoca în ordine alfabetică, în dreptul
fiecărui nume găsindu-se adresa şi ocupaţia tuturor proprietarilor din oraş. Singura
deficienţă a sursei este faptul că almanahul a fost editat doar până la litera „O”. A doua
sursă este versiunea digitalizată a Hărţii Generale a Oraşului Municipal Cluj, editat de
F. Orosz în anul 1933. Cu ajutorul acestor documente am reuşit să conturez imaginea
Clujului interbelic. Alte surse la care am apelat au fost: Raportul de fundamentare Centrul
Clujului, precum şi Recensământul general al populaţiei Române din 29 Decembrie 1930
(1938) şi Recensământul general al populaţiei Române din 6 Aprilie 1941, cu intenţia
de a verifica şi valida informaţiile obţinute în urma parcurgerii materialelor de istorie a
României şi a oraşului Cluj.
1.2 Codificare şi post-codificare. Metoda de analiză
Cu ajutorul datelor furnizate de sursă am realizat o bază de date în Excel. O
primă variabilă a fost un cod de identificare al persoanei pentru a uşura întoarcerea la
sursă în caz de nevoie (codul a fost constituit din numărul paginii, coloana notată cu
literă romană şi poziţia în coloană notată cu litere arabe ex: 23/I11). A doua variabilă a
fost strada pe care locuieşte subiectul, a treia numărul locuinţei, iar a patra ocupaţia
subiectului.
După introducerea acestor date am realizat post codificarea ocupaţiilor, care a
constat în încadrarea lor în cinci scheme de stratificare: ISCO-88, Goldthorpe (cu 11
clase), Goldthorpe cu sase clase (SIX) şi cele două scheme de prestigiu ale lui Treiman
din 1977 şi 1992. Datorită faptului că pe baza acestor scheme am ajuns la 36 de hărţi,
36
m-am oprit doar asupra schemei de stratificare ISCO-88, schemă care s-a părut a fi cea
mai semnificativă şi complexă pentru a explica distribuţia spaţială a indivizilor ocupaţi.
Totuşi, plusul pe care am încercat să îl aduc în lucrarea de faţă a fost gruparea unor
ocupaţii non-active întâlnite în almanah care nu au putut fi încadrate în schema de
stratificare ISCO-88 şi care au însemnat un procent semnificativ din efectivul indivizilor
introduşi în baza de date.
Pe baza acestor două scheme de stratificare am generat hărţi (cu ajutorul
programului ArcMap) ale Clujului care să surprindă stratificarea socială prezentă la
momentul respectiv şi am încercat să explic de ce anumite categorii sociale sunt
distribuite în anumite părţi ale Clujului. Hărţile conţin o dublă reprezentare a distribuţiei
atât pe străzi cât şi pe cartiere. Reprezentarea pe străzi s-a realizat utilizând numere
absolute (folosirea procentelor determină o distribuţie identică), iar cea pe cartiere
utilizând procente calculate la total. De asemenea, s-a recurs şi la o împărţire zonală a
Clujului pe baza cartierelor actuale. Zonele delimitate sunt: Dâmbu Rotund, Iris,
Bulgaria (foarte slab reprezentat la nivelul datelor), Mărăşti (Lower Town), Gheorgheni,
Andrei Mureşanu, Zona Cimitirului (Zorilor), Mănăştur, Grigorescu, Gruia, Hidelve,
Clinicilor (The Upper Town) şi zona Centrală.
Pentru a putea realiza aceste hărţi importante era necesară o hartă digitală a
Clujului din acea perioadă. Singura hartă la care am avut acces a fost cea din 1933
realizată de F. Orosz, hartă care a putut fi digitalizată. Deşi aceasta nu este tocmai
reuşită, ea a permis realizarea distribuţiile spaţiale a stratificării sociale.
1.3 Descrierea schemei de stratificare utilizate
Schema de stratificare ISCO-88 a fost creată pentru a facilita comparaţii
internaţionale ale datelor legate de ocupaţii şi e cea mai răspândită ca utilizare a unui
standard de clasificare a ocupaţiilor. Criteriile după care se realizează clasificarea
ocupaţiilor sunt sarcinile şi îndatoririle ataşate ocupaţiei şi aptitudini (abilităţi) necesare
pentru îndeplinirea cerinţelor formale şi practice ale unei ocupaţii. ISCO-88 cuprinde 10
grupe majore de ocupaţii: legiuitori, înalţi funcţionari şi conducători (manageri),
specialişti cu ocupaţii intelectuale şi ştiinţifice, tehnicieni, funcţionari, lucrători
operatori în comerţ şi asimilaţi, muncitori (calificaţi) în agricultură şi pescuit, muncitori
şi meseriaşi, operatori pe instalaţii, maşini şi asamblori, muncitori necalificaţi. Fiecărei
ocupaţii îi este ataşat un cod format din şase cifre după cum urmează: primei cifre îi
37
corespunde grupa majoră, cea de-a doua cifra reprezintă subgrupa majoră, a treia cifra –
subgrupa minoră, a patra grupa de bază şi ultimele două cifre reprezintă ocupaţia.
O altă schemă la care am apelat este cea realizată de mine. Este vorba despre
acele ocupaţii întâlnite în almanah pe care nu le-am putut încadra în ISCO-88 deoarece
nu făceau referire la persoanele ocupate în câmpul muncii. Pentru acest lucru am
realizat grupe de ocupaţii axate pe şapte categorii de populaţie pe care le-am considerat
importante: elevi/studenţi, casnice, pensionari, călugări/misionari17, cadre militare,
rentieri şi o categorie pentru cazuri precum invalizi, orfani, cerşetori şi alte ocupaţii care
nu am reuşit să le încadrez18.
2. Prezentarea şi interpretarea datelor obţinute
Având la bază datele obţinute din almanah şi modelele ecologice descrise (vezi
Capitolul 2) în această parte a lucrării vor fi prezentate aspecte importante cu privire la
distribuţia spaţială a indivizilor în Clujul interbelic. Mai exact, este vorba despre
interpretarea hărţilor realizate prin intermediul scalei de stratificare socială – ISCO-88 –
şi a grupării indivizilor în funcţie de ocupaţiile non-active.
Descrierea categoriilor sociale existente, incluse în eşantion, precum şi
segregarea lor pe zone constituie un aspect important de analizat în stabilirea şi
propunerea unui model ecologic corespunzător Clujului interbelic. Imaginea de
ansamblu care se contureaza pe baza acestor date este cea a unui oraş puternic segregat.
Astfel este observată o delimitare clară a teritoriului pe baza criteriului ocupaţional: în
zonele de periferie sunt întâlniţi subiecţii care deţineau poziţii sociale inferioare, şi
zonele centrale ocupate de subiecţii cu poziţii sociale superioare. Pe de altă parte,
analiza în detaliu a distribuţiei pe străzi relevă faptul că uneori categoriile ocupaţionale
de rang superior (funcţionarii, comercianţii, intelectualii, managerii şi politicienii) pot fi
întâlnite şi pe străzile adiacente zonei centrale.
Potrivit primei hărţi, centrul istoric al oraşului Cluj precum şi zonele imediat
învecinate (ariile adiacente) se aseamănă cu ceea ce Burgess a numit Central Business
District (CBD). Mai exact, este asemenea unui cerc în care se prestează servicii şi care
are în componenţă marea burghezie economică alcătuită din oamenii de afaceri,
17 Pentru această categorie nu am realizat o hartă deoarece numărul de persoane incluse era mult prea mic. 18 Nici în cazul acestei categorii nu am realizat o harta deoarece nu era relevant pentru studiu.
38
proprietarii de unităţi, şi politicienii19. Totuşi, pe lângă aceste ocupaţii mai era şi
personalul necesar pentru o bună funcţionare a afacerii (chelneri, frizeri, vânzători, etc).
Această distribuţie poate fi atestată de prezenţa a numeroase cafenele, magazine,
librării, frizerii, etc. De asemenea, centrul poate fi considerat şi o zonă de intersecţie a
mai multor categorii sociale prin simpla prezenţă a spaţiilor de loisir destinate publicului
larg. Pe de altă parte, harta evidenţiază o extindere a categoriilor sociale mai sus
menţionate şi în zonele Mărăşti, Gruia, Hidelve, Gheorgheni şi Andrei Mureşanu.
Harta 1. Distribuţia socio-spaţială a proprietarilor de unităţi, a managerilor şi politicienilor din oraşul Cluj (1930) după ISCO- 88
După distribuţia pe străzi unele precum: străzile Viilor şi Grădinilor (în Zorilor),
Vlad Ţepeş (în Iris), Grădina Bărnuţului, George Coşbuc, M. Eminescu (în Oraşul de
Sus), par a fi puternic populate de aceasta categorie socio-profesională. Îndepărtarea de
centru a acestei categorii sociale şi întrepătrunderea cu alte categorii profesionale ar
putea reprezenta tendinţa de extindere a oraşului Cluj.
Cu referire la zona centrală se constată că mai pot fi întâlniţi şi lucrători în
comerţ, funcţionari şi intelectuali. Tratarea lor într-o singură secţiune are însemnătate
19 Încadrarea politicienilor în această categorie a fost realizată pe considerentul că aflaţi în zona centrală aceştia erau implicaţi în activităţile administrative ale oraşului, se ocupau atât de găsirea unor soluţii pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în oraş (acţiune care necesita abilităţi critice, inovatoare şi un anumit nivel cultural), cât şi de latura economică, de finanţările la nivel local. Oricum, preponderentă era starea economică şi nu cea culturală.
39
deoarece după o suprapunere a hărţilor existente se poate ajunge la concluzia că sunt
dominate aproximativ aceleaşi teritorii din cadrul oraşului Cluj. Mai exact, este vorba
despre zona centrală şi străzile adiacente acesteia, precum şi cartierele învecinate.
Un alt argument în acest sens este şi distribuţia individuală a ocupaţiilor mai sus
menţionate. Comercianţii (vezi la Anexe Harta 1) ocupă preponderent Centrul Istoric,
Oraşul de Sus, Andrei Mureşanu, Gruia, Hidelve şi Gheorgheni, înglobând cel mai mare
număr de persoane angajate pe postul de lucrători în comerţ. Aceasta s-a datorat
procesului de dezvoltare a industriei din perioada respectivă. Astfel, lucrătorii în servicii
şi comerţ pun mare accent pe zonele preponderent comerciale şi pe spaţiile adiacente
acestora. De exemplu, dacă este să se facă referire la Oraşul de Sus, Centru şi Andrei
Mureşanu se poate spune că prezenţa acestei categorii ar putea fi atribuită existenţei
unor cafenele, restaurante sau hoteluri, care optează pentru un anume stil de viaţă
specific rezidenţilor. După distribuţia pe străzi menţionez că străzile care ies în evidenţă
ca fiind populate de această categorie ocupaţională într-un procent mai mare (şi care nu
sunt incluse în distribuţia pe zone) sunt: strada Bisericei (Mănăştur), Pof. Dr.
Marinescu, Viilor şi Regală (Zorilor).
Funcţionarii reprezintă o altă categorie ocupaţională care se aseamănă ca şi
distribuţie cu cea a proprietarilor de unităţi, managerilor şi politicienilor (vezi la
Anexe Harta 2). Ponderea cea mai însemnată a acestora este detectată în Hidelve, zona
Centrală şi Gheorgheni, urmată de Andrei Mureşanu, Mărăşti şi Gruia. Totuşi, se poate
observa că această categorie ocupaţională poate fi întâlnită, într-o măsură mai redusă, şi
în zonele de periferie (Dâmbul Rotund, Bulgaria şi Iris). Acestă poziţionare poate fi în
legătură şi cu faptul că în jurul fabricilor s-au construit locuinţe noi şi ieftine pentru
angajaţi. Funcţionarii fiind relativ bogaţi erau singurii care îşi puteau permiteau
achitarea ratelor. Completarea acestui peisaj urban se poate realiza şi efectuând o
analiză a celor mai importante străzi din Cluj. Pe lânga străzile intens populate ce apar şi
în distribuţia pe zone, se constată o concentrare a funcţionarilor în zona de sud a
centrului, între actualul Memorandumului şi Avram Iancu, pe strada Pasteur, Regală şi
strada Bisericii Ortodoxe.
O altă categorie importantă este cea a ocupaţiilor intelectuale. Ponderea cea mai
semnificativă a acestei categorii se află, într-o oarecare măsură, în continuarea
distribuţiei marii burghezii economice: Centrul istoric, Andrei Mureşanu, Zorilor, şi mai
puţin în Gheorgheni şi Oraşul de Sus. Aceste zone erau atractive şi de mare interes
pentru burghezia culturală deoarece cele mai importante instituţii culturale au avut
40
sediile amplasate în zona centrală: clădirea centrală a Universităţii (str. M.
Kogâlniceanu nr. 1), clădirea Bibliotecii Universitare „Lucian Blaga”, Muzeul Grădinii
Botanice, licee, Clinicile universitare, etc. În plus, în această zonă se găsesc şi spaţiile
mondene de loisir, precum: Parcul Central cu lacul de agrement, casinoul, opera, teatrul,
splendoarea noului cartier Andrei Mureşanu, renumite spaţii de promenadă, preferate şi
des frecventate de burghezia culturală a oraşului în vederea petrecerii timpului liber.
Prin urmare, această clasă socială pune mare accent şi pe zonele adiacente Centrului
Istoric al oraşului Cluj (1930).
Harta 2. Distribuţia socio-spaţială a ocupaţiilor intelectuale din oraşul Cluj după ISCO- 88
Totuşi, dacă este să urmărim distribuţia în funcţie de străzi se poate observa că
există străzi puternic populate de agenţii sociali din această categorie şi în Mărăşti
(strada Remus), Grigorescu (strada Bravilor), Hidelve (strada Regele Ferdinand, Calvin,
Aventurioasă) şi Mănăştur (Calea Mănăşturului, strada Câmpului, Bisericei, Movilei,
Laterală). Această excepţie este importantă pe considerentul că surprinde modul în care
clasele sociale ajung să se întrepătrundă. O posibilă explicaţie a acestui fapt ar putea fi
că această categorie ocupaţională tinde să se extindă şi în alte zone şi, în plus, are în
componenţă şi ocupaţiile intelectuale de rang inferior care lucrau în diferite instituţii şi
fabrici, amplasate în apropierea spaţiului lor de locuit.
În ceea ce priveşte distribuţia spaţială a categoriei ocupaţionale tehnicieni şi
maiştrii (vezi la Anexe Harta 3), putem constata următoarele: numărul acestora este
41
relativ scăzut însă ponderea cea mai ridicată este întâlnită în zonele din Sud- Est şi Sud
ale oraşului Cluj. Mai exact, este vorba despre zonele Gheorgheni şi Andrei Mureşanu
(SE) şi Zorilor în S. În ceea ce priveşte Andrei Mureşanu, aici se regăsesc cei cu studii
superioare (ingineri, angajaţi în domeniul financiar-bancar, profesori suplinitori, etc.),
care fac parte din clasa de mijloc şi care se bucură de un standard de viaţă mai ridicat.
Totuşi, această categorie ocupaţională este întâlnită şi în alte zone ale oraşului însă într-
o proporţie mai scăzută. Distribuţia acestora poate fi văzută şi în legătură cu existenţa
unor fabrici în zonele respective sau în zonele imediat învecinate; o locuinţă în
apropierea locului de muncă fiind considerat un avantaj pentru individul care era nevoit
să economisească timp.
Ultimele patru categorii ocupaţionale la care am să fac referire după schema de
stratificare ISCO-88 sunt categoriile socio-profesionale cu prestigiu scăzut. Este vorba
despre agricultori, meşteşugari, muncitori calificaţi şi muncitori necalificaţi. Sunt acele
categorii ocupaţionale care tind să se îndepărteze cât se poate de mult de zona centrală.
Mai exact, indivizii îşi au domiciliul în zonele în care predomină statut-ul social şi
prestigiul ocupaţional scăzut şi se situează la o distanţă destul de ridicată de nucleul
central de afaceri. Tocmai din această cauză o prezentare comună a acestor categorii
este bine venită (vezi la Anexe Hărţile 4-7).
Bulgaria, Iris şi Dâmbu Rotund, per ansamblu, apar pe hartă ca fiind cartiere
muncitoreşti (industriale şi agricole), în primul rând pentru că sunt detectate ocupaţiile
profesionale cu prestigiu scăzut, în al doilea rând pentru că se găsesc în apropierea
nucleului industrial sau a spaţiului natural cu zone virane mai întinse care facilitau
practicarea agriculturii. Aceste ocupaţii sunt practic excluse din spaţiile comerciale, ale
serviciilor şi din cartierele de vile. Mai exact, exemplific cazul Centrului Istoric, Andrei
Mureşanu (în cazul meşteşugarilor şi a muncitorilor necalificaţi) şi Gheorgheni (în cazul
agricultorilor). Totuşi, în Andrei Mureşanu numărul muncitorilor calificaţi este relativ
scăzut. Fiind o zonă cu vile, era foarte posibil ca muncitorii calificaţi de rang superior
să-şi fi dezvoltat pe proprietăţile personale propriile lor afaceri de mică anvergură dar
bine cotate. De asemenea, mai există zone în care aceste categorii ocupaţionale pot fi
întâlnite însă ele sunt în număr relativ redus. Probabil este vorba despre muncitorii
necalificaţi din sectoarele neagricole care fac parte din personalul de serviciu şi
întreţinere a edificiilor din spaţiul respectiv.
Explicaţia firească a distribuţiei muncitorilor în Dâmbu Rotund, Bulgaria, Iris
este legată în mod cert de faptul că reprezentau zone industriale unde muncitorii îşi
42
desfăşurau activitatea; celelalte zone fiind învecinate, erau, la rândul lor, puternic
populate de muncitori. Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre meşteşugari. Această
categorie a ocupat atât zonele comerciale (Mărăşti, Gruia), cât şi zonele adiacente
(Grigorescu) sau de la periferie (Dâmbu Rotund). Probabil erau meşteşugari care lucrau
fie pe cont propriu, fie în cadrul unor ateliere mici şi care, în acelaşi timp, îşi
comercializau produsele.
Un procent ridicat din populaţie20, îl reprezintă categoria ocupaţiilor non-active.
Actorii sociali din această categorie au fost neglijaţi prin analiza ISCO-88, pe
considerentul ca nu erau oficial încadraţi în câmpul muncii. Având în vedere numărul
semnificativ al acestora eliminarea lor din calcul ar însemna o interpretare incompletă a
modului de repartizare a indivizilor în spaţiul social din perioada interbelică.
Harta 3. Distribuţia socio-spaţială a elevilor şi studenţilor din oraşul Cluj (1930)
Potrivit primei hărţi elevii şi studenţii sunt concentraţi în zona clinicilor
universitare, mai exact în Centru şi în Oraşul de Sus (Clinicilor). Aceste zone au fost
căutate atât pe considerentul că elevii şi studenţii se aflau în apropierea liceelor şi a
centrului universitar, cât şi pe considerentul că în aceste zone au fost construite internate
şi cămine studenţeşti pentru tinerii veniţi de prin alte părţi ale ţării la studii şi pentru cei
cu o situaţie finaciară precară. Ceea ce este de remarcat este asemănarea dintre harta
20 Este vorba despre acei 4583 de indivizi din 20 791 ce cazuri valide care nu aveau o ocupaţie activă şi care s-au pierdut după schema de stratificare ISCO-88.
43
acestei distribuţii şi cea a ocupaţiilor intelectuale prezentată mai sus (vezi Harta 2).
Realizând o comparaţie între cele două distribuţii ocupaţionale rezultă că singura
diferenţă poate fi constatată în zonele Grigorescu, Gheorgheni şi Hidelve, populate
majoritar de indivizii din categoria ocupaţiilor intelectuale.
Situaţia economică a familiilor studenţilor din perioada respectivă a avut
influenţe vizibile asupra poziţionării lor în spaţiul social. Mai exact, cei care aveau
domiciliul stabil în Cluj şi cei care aveau o situaţie financiară bună stateau în casele lor
proprii sau în chirie undeva în zona centrală sau în zonele cu vile. Aşa se explică de ce
pe hărtă apar colorate şi cartiere precum Hidelve (strada Regele Ferdinand), Mărăşti
(strada Victoriei), Zorilor şi Andrei Mureşanu21. Comparativ cu centru efectivul elevilor
şi studenţilor din Andrei Mureşanu şi Mărăşti este relativ slab pentru că acolo erau
întâlnite şi clasele de jos-sus care îşi permiteau susţinearea copiilor până la un anumit
nivel educaţional. Asta, evident, pe lângă zona de centru şi Oraşul de Sus dominate de
clasele de mijloc şi sus care aveau posibilitatea financiară de a-şi pregăti din punct de
vedere educaţional copii. Pentru ultima zonă menţionată (Oraşul de Sus – Clinicilor) o
altă explicaţie ar consta în faptul că mulţi studenţi la medicină preferau această zonă pe
considerentul că se aflau foarte aproape de facultate.
Harta 4. Distribuţia socio-spaţială a rentierilor din oraşul Cluj (1930)
Potrivit Hărţii 4 se poate constata că numărul rentierilor este relativ scăzut. Ei
pot fi întâlniţi, potrivit distribuţiei pe străzi, în special în zona centrală, în Oraşul de Sus
21 În Grigorescu, Mănăştur, Gheorgheni şi Gruia există doar câteva străzi locuite, într-un procent mai ridicat, de studenţi şi elevi. Este vorba despre străzile care se extind din centru spre cartierele limitrofe.
44
şi pe străzile limitrofe care dau în special în zonele Mărăşti, Hidelve, Grigorescu,
Cimitirului (Zorilor) şi în Andrei Mureşanu. Ceea ce se poate constata este că ei
locuiesc în special pe străzile principale care fac legătura între aceste zone. Este vorba
despre strada Donat din Grigorescu, strada Regală, Pasteur, prof. Dr. Marinescu din
Zorilor, strada Alverna din Andrei Mureşanu, strada Dorobanţilor din Mărăşti, Calea
Regele Ferdinand care porneşte din centru şi se continuă în Hidelve.
Distribuţia rentierilor înafara Centrului Istoric poate fi explicată prin ideea că
probabil se făcea referire la deţinătorii mai multor proprietăţi, dintre care unele în centru
pe care preferau să le închirieze pentru scopuri comerciale sau locativ indivizilor
doritori. În perioada respectivă Centrul reprezenta o zonă în care chiriile erau mai
ridicate decât în alte părţi ale oraşului şi probabil acest aspect leagă rentierii de lucrătorii
în comerţ şi de manageri (vezi distribuţia de pe Harta 1 şi din Anexe Harta 1).
Datorită acestui aspect o parte din rentieri au preferat să se retragă în zonele cu
vile (gen Andrei Mureşanu), spaţii mai puţin aglomerate şi care le permitea să se bucure
de câştigurile obţinute din închirierea celorlalte spaţii. De asemenea, o altă explicaţie ar
putea fi că în zona centrală fiind case cu mai multe camere, proprietarul îşi alegea un
chiriaş cu care împărţea casa. Cei care optau pentru un asemenea spaţiu locativ erau
studenţii, cadre universitare (cu scopul de a fi mai aproape de facultate sau de locul de
muncă), persoane care din diverse motive preferau să se afle în zona centrală. O
explicaţie asemănătoare se poate aplica şi pentru existenţa rentierilor pe străzile
principale din Mărăşti, Hidelve, Zorilor şi Clinicilor. De asemenea, o posibilă explicaţie
legată de slaba distribuire a rentierilor în zonele exterioare centrului o consider
importantă. Datorită faptului că în aceste zone chiriile încep să scădă, nu o să îi mai
regăsim pe marii rentieri, însă vom regăsi persoane din clasa de mijloc care deţineau
locuinţe cu mai multe camere care pentru a obţine un venit suplimentar, închiriau o
parte din locuinţă.
Casnicele (vezi Anexe Harta 8) sunt o a doua categorie ocupaţională non-activă
pe care am întâlnit-o în almanah dar care nu realizează un pattern de distribuţie foarte
bine conturat. Acestea pot fi observate într-o măsură mai mare sau mai mică în toate
zonele Clujului. Depinde în funcţie de ce aspect este analizată harta. Dacă este să
urmărim distribuţia pe zone, cele mai colorate sunt cartierele Grigorescu (zona
Stadionului Sportiv), Mănăştur şi Zorilor. Dacă este să urmărim distribuţia în funcţie de
străzi se constată că procentul cel mai mare este întâlnit în străzile din cartierele mai sus
menţionate, dar şi în Gheorgheni pe străzile T. Ionescu şi Borhanci, şi în Andrei
45
Mureşanu (pe o stradă mică). Prin urmare, nu există o zonă în care să nu fie găsită
această ocupaţie. Explicaţia ar consta în faptul că era vorba despre o perioadă istorică în
care femeile ocupau un loc aparte în viaţa socială a bărbatului. Mai exact, se dedicau
creşterii copiilor iar muncile pe care le desfăşurau în gospodărie erau unele uşoare.
Totuşi, numai femeile din clasele sociale medii şi sus duceau un asemenea trai deoarece
casnicele din clasa de jos practicau munci agricole pe lângă casă (de exemplu în
cartierul Mănăştur).
Cartierele Bulgaria, Iris şi chiar Dâmbu Rotund mi-au atras atenţia deoarece
numărul casnicelor din aceste zone este relativ scăzut. O posibilă explicaţie pentru
această constatare ar putea fi că în aceste zonele de cămine muncitoreşti, datorită
venitului scăzut câştigat de bărbat, femeia era nevoită să lucreze pentru a diminua
dificultăţile financiare ale familiei. Astfel, casnicele din aceaste zone au fost incluse în
categoria muncitorilor având parte de o cu totul altă distribuţie.
Pensionarii (vezi la Anexe Harta 9) sunt asemenea casnicelor (peste tot) însă
distribuţia acestora poate avea o interpretare de natură etnică. După cum se poate
observa pe hartă, această categorie este concentrată pe străzile dintre zona centrală şi
calea ferată, pe străzile principale ale Clujului, dar preponderent în zona de sud – Andrei
Mureşanu- şi zona de vest – Grigorescu, Gruia, Hidelve. Explicaţia în situaţia de faţă ar
putea fi aceea că pensionarii reprezintă vechii rezidenţi ai Clujului din perioada
dualismului austro-ungar (burghezia, intelectualitatea, funcţionarii), care după Marea
Unire au părăsit centrul istoric dar au rămas în apropierea acestuia. Ei şi-au ales ca
spaţiu de locuit zone precum Gruia şi Hidelve. O explicaţie asemănătoare poate fi
aplicată şi în cazul situării pensionarilor de etnie română în proporţie mai mare în
Andrei Mureşanu, cartier construit în perioada interbelică.
Cadrele militare22 (vezi la Anexe Harta 10) apar a fi situate în Centru şi în special în
zonele din partea de est şi sud – est. Mai exact, este vorba despre cartierele, Mărăşti,
Gheorgheni, Andrei Mureşanu, Oraşul de Sus23. Totuşi, există şi câteva străduţe din
zona centrală care sunt preponderent locuite de cadre militare. Probabil este vorba
despre indivizii care îşi aveau atât locuinţa, cât şi locul de muncă în cadrul instituţiei din
zona respectivă. Astfel, se poate spune că principalul motiv care a stat la baza alegerii
unui spaţiu de locuit în preajma instanţelor de judecată, a instituţiilor judeţene, lângă 22 În această categorie au fost incluşi atât cei din cadrul armatei cât şi cei din cadrul poliţiei. 23Cadre militare se mai întâlnesc şi în Dâmbu Rotund pe strada Calea Lungă, în Iris pe strada Cărămidarilor, în Grigorescu pe strada Fântânelei, şi pe Calea Mănăşturului, însă într-o proporţie mai redusă decât în celelalte zone.
46
Poliţie, Penitenciar şi Cazarmă, a fost în legătură cu amplasarea căminelor şi cazărmilor
acestor instituţii în cadrul zonei centrale şi a celei adiacente acesteia. O posibilă
explicaţie a concetrării în cartierele burgheze ar fi că datorită prestigiului social ridicat
de care se bucurau cadrele militare în perioada interbelică aceştia aveau parte de o
renumeraţie pe măsură, fapt care le facilita accesul la cartiere cu locuinţe mai scumpe.
O centralizare a datelor obţinute s-a realizat prin intermediul analizei de
corespondenţă. Dacă împărţim graficul analizei24 în patru părţi se poate observa
specificitatea fiecărei arii raportată la profilul oraşului. Axa orizontală indică o dimanică
complexă dintre centru şi perferie dar şi opoziţia între poziţiile cu prestigiu înalt–
întâlnite în centru- şi cele cu prestigiu redus– la periferie, iar axa verticală realizează
opoziţia între burghezia economică şi burghezia culturală.
Figura 1. Analiza de corespondenţă a asocierii dintre cartiere şi ocupaţii în oraşul Cluj (1930)
Clasele sociale cu prestigiu mediu şi ridicat sunt localizate în stânga graficului şi
în zonele centrale. Este vorba atât despre burghezia culturală (ocupaţii intelectuale,
funcţionari, tehnicieni şi maiştrii), cât şi de burghezia economică (micii şi marii
întreprinzători, managerii şi lucrătorii în servicii). Totuşi, distincţia remarcată este că
prima categorie apare amplasată preponderent în centrul extins al oraşului Cluj (Oraşul
24 Nivelul de semnificaţie maxim acceptat pentru acest grafic este de 0.00, inerţia pentru centru – periferie este de 61.3% şi inerţia pentru burghezia culturală – burghezie economică este de 24.5%.
47
de Sus, zona Cimitirului şi Andrei Mureşanu), în timp ce a doua categorie în centrul
istoric dar şi în Hidelve (spre calea ferată). Singurii care par să oscileze între aceste
două zone şi ajung să se întrepătrundă atât cu burghezia culturală cât şi cu cea
economică, sunt subiecţii ocupaţi din administraţia înaltă şi politicienii (senior officers).
Pentru a reprezenta un peisaj urban este nevoie să se facă referire şi la categoriile
ocupaţionale cu prestigiu mediu şi scăzut care definesc zonele în care sunt amplasaţi
subiecţii. Poziţionarea muncitorilor în agricultură în cartiere precum Dâmbu Rotund şi
Mănăştur permite definirea spaţiilor ca fiind preponderent agricole. Definirea este
validată de documente istorice şi geografice care atestă că în aceste cartiere s-a practicat
de-a lungul timpului agricultura; terenul/pământul era prielnic pentru o asemenea
activitate. În plus, din aceste zone, în perioada de extindere interbelică a industriei, au
fost recrutaţi muncitorii calificaţi şi necalificaţi. În ciuda poziţionării lor în partea de
nord a oraşului nu acelaşi lucru se poate spune şi despre Bulgaria şi Iris. Aceste cartiere
au pus mai mult accent pe industrie. Astfel, în cele două cartiere dar şi în Mărăşti,
Grigorescu, Gheorgheni, Gruia, erau mai des întâlniţi muncitorii calificaţi, necalificaţi,
meşteşugarii şi negustorii (lucrătorii în comerţ).
Analiza hărţilor a facilitat conturarea unei imagini de ansamblu aflată în legătură
cu motivaţia subiecţilor ocupaţi în alegerea unui spaţiu de locuit, dar şi stabilirea datelor
necesare conturării unui model ecologic de distribuţie socio-spaţială specific Clujului
interbelic. Elaborarea hărţilor pentru categoriile ocupaţionale non-active a fost relevantă
pentru a explica unde dispar din analiză un număr semnificativ de indivizi. Totuşi,
având în vedere că lucrarea de faţă se axează pe evoluţia societăţii, în continuare, o să
accentuăm modul în care au fost distribuite categoriile ocupaţionale active.
Cu toate că sunt întâlnite cartiere în care clasele sociale se întrepătrund, potrivit
analizelor rezultă o delimitare a acestora în funcţie de cel mai ridicat procent întâlnit
într-o anumită zonă. Cert este că distribuţia subiecţilor în spaţiul social este corelată cu
beneficiile pe care le pot obţine. În plus, se mai constată şi o strânsă legătură cu
modalitatea şi nivelul de dezvoltare a zonelor. De exemplu, în zonele unde se poziţionau
clasele sociale cu prestigiu ridicat dar şi cu o situaţie financiară bună se conturau spaţii
bine amenajate, cu clădiri impunătoare. Astfel, capitalul economic a fost considerat
important în definirea persoanei dar şi pentru a delimitate spaţiul propriu de locuit de cel
al celorlalţi (alte clase sociale). De asemenea, distribuţia spaţială a indivizilor a fost şi în
strânsă legătură cu preocupările profesionale specifice care puteau fi practicate numai în
anumite zone din oraş, cu diferenţele etnice, interesele economice, politice şi culturale.
48
CAPITOLUL 5 Problematica elaborării unui model ecologic pentru Clujul interbelic
1. Modelul ecologic specific Clujului interbelic
Analizând ansamblul hărţilor realizate pe baza distribuţiei socio-spaţiale a
structurilor ocupaţionale existente în Clujul anilor ’30 se poate observa că aceasta nu
respectă întrutotul modelele elaborate şi stabilite pentru societăţile occidentale: modelul
concentric, sectorial şi nucleic. Această abatere de la modelele de organizare vestice
este cauzată în primul rând de străbaterea unei perioade istorice relativ instabile care are
efecte vizibile asupra schimbărilor de natură economică, socială, culturală şi
demografică specifice perioadei interbelice. Un alt factor care a contribuit la conturarea
acestui model de distribuţie spaţială a actorilor sociali îl reprezintă potenţialul şi
aspiraţiile comunităţilor locale precum şi proiectele de urbanizare. Cu toate acestea,
îmbinarea ideilor relevante abordate de modele elaborate pentru oraşele americane
precum şi structura oraşelor europene, pot fi utilizate drept fundament teoretic în
explicarea anumitor tendinţe existente la nivelul societăţii interbelice româneşti. Prin
urmare, încercarea de a propune un tipar care să corespundă unuia dintre aceste modele
sau a unui model intermediar între acestea, reprezintă o sarcină dificilă.
La prima vedere s-ar putea spune că modelul de distribuţie socio-spaţială în Cluj
denotă tendinţa de a fi similar cu modelul european de distribuţie. Fiind timp îndelungat
parte integrată în Imperiul Austro-Ungar, Clujul a rămas într-o oarecare măsură inflenţat
de stilul de dezvoltare specific acestuia. Totuşi, idei care ar oferi un contur modelului
propus pot fi preluate şi din modelele americane care accentuează atât utilizarea
teritoriului ca întreg, cât şi plasarea categoriilor ocupaţionale în spaţiul social.
Potrivit hărţilor realizate este observabilă asemănarea dintre tendinţa actorilor
sociali de a se distribui în spaţiu şi modelul post -medieval. Mai exact, este vorba despre
perioada dintre sfârşitul Evului Mediu şi începutul modernităţii (secolele XVII – XVIII)
când este părăsit burgul iar oraşul începe să se dezvolte înafara acestuia. În cazul de faţă
cetatea este reprezentată de centrul istoric al Clujului iar extinderea se realizează înspre
cartierele Oraşul de Jos (Mărăşti), Oraşul de Sus (Clinicilor) şi Andrei Mureşanu.
Astfel, se dezvoltă şi se conturează ringul doi imediat după zona Centrului Istoric.
49
O completare referitoare la ringul doi este că Oraşul de Jos nu poate fi numit
întocmai un ring secundar deoarece nu are facilităţi comerciale sau servicii precum
centrul. Totuşi, apare ca fiind un spaţiu de rezistenţă important care are în componenţă
numeroase posibilităţi de loisir. Aici se desfăşoară o parte importantă a vieţii mondene
clujene. În contrast cu această zonă este atât Oraşul de Sus cât şi Andrei Mureşanu.
Oraşul de Sus apare a fi un cartier cu facilităţi comerciale sau de servicii fiind locuită
preponderent de lucrătorii în comerţ şi de ocupaţiile intelectuale (vezi la Harta 2 şi la
Anexe Harta 1). În plus, puterea economică în acest spaţiu era foarte mare datorită
prezenţei în acest spaţiu a clinicilor universitare, a spitalelor şi a magazinelor. În Andrei
Mureşanu s-a retras din zona centrală clasa superioară românească. Acest aspect s-a
aflat atât la baza construirii de noi locuinţe care satisfăceau nevoile acestei clase sociale
cât şi dezvoltarea şi organizarea spaţiului urban în conformitate cu noile cereri pe piaţă.
Potrivit acestei împărţiri spaţiale se poate vorbi despre un model concentric
format din două ringuri şi care înregistrează o concentrare a birourilor, instituţiilor
financiare, administrative şi culturale, a caselor înghesuite şi bine îngrijite. Delimitarea
dintre cele două centre este realizată printr-o trecere subtilă însă, în ambele centre, sunt
păstrate clasele sociale care se bucurau de un prestigiu mediu şi ridicat – burghezia şi
nobilimea. Conturarea unui nou centru care se delimitează de cel vechi a fost realizată
în conformitatea cu puterea economică şi culturală ataşată zonei respective. De
asemenea, era nevoie o delimitarea între clasele sociale. În centrul istoric, pe lângă
clădirile vechi, impunătoare şi de o mare importanţă culturală, erau şi un număr de străzi
mici care faceau legătura între aceste edificii şi pe care locuiau clasele sociale cu
prestigiu scăzut. Era o zonă care o dată cu timpul ar fi umbrit clasele cu prestigiu ridicat.
Prin urmare, clasele superioare au extins centrul în vedera construirii de noi locuinţe
specifice statutului lor ocupaţional dar care, totuşi, să se afle în preajma instituţilor care
le putea facilita buna funcţionare a activităţii ocupaţionale.
Pentru anul 1930 nu există o statistică sau o hartă care ar putea fi favorabilă
înţelegerii modului în care a fost împărţit oraşul Cluj în perioada interbelică. Totuşi,
pentru a surprinde evoluţia spaţială a acestui oraş o să facem referire la o hartă care
datează din 1986 şi pe care am preluat-o din Raportul de fundamentare Centrul Clujului
(ITCP).
50
Harta 5. Structura pe străzi a unui cvartal central din oraşul Cluj (1910)
51
Harta relevă evoluţia spaţiului urban începând cu secolul al XV- lea precum şi
organizarea/ împărţirea spaţială a zonei centrale din oraşul Cluj. În continuarea acestor
cvartale (cartiere) s-a dezvoltat ringul doi reprezentat de Oraşul de Sus, Oraşul de Jos şi
Andrei Mureşanu. Totuşi, simpla referire la această hartă nu este suficientă. Pentru a
susţine informaţia de mai sus facem referire la un tabel centralizator al structurii
populaţiei care surprinde compoziţia socială a unuia dintre cele cinci cvartale centrale.
Tabel 1. Structura populaţiei pe zone şi străzi după meserii şi venit în anul 1910
Cat. I Cat. II Cat. III Cat. IV Cat. V Cat. VI
Numele străzilor S
ervi
tori
Slu
jbaş
i P
ensi
onar
i
Mes
eriaşi
M
unci
tori
C
omer
cianţi
Act
ori
Funcţio
nari
Pro
feso
ri
Pro
prie
tari
Funcţ.
Sup
er.
Pro
f. U
niv.
Med
ici
Avo
caţi
Ofiţ
eri
Mag
naţi
Pol
itici
eni
Moş
ieri
Tota
t N
r. Fa
milii
% Florilor 15 25 4 3 0 0 47 17.7 Potaisei 12 8 2 0 0 0 22 8.3 Fortaresei 9 15 6 1 1 0 32 12.0 Total Zona II 36 48 12 4 1 0 101 64% 38% 35% 17% 7% 0% 38% Universitatii 4 10 0 4 2 3 23 8.6 Avram Iancu 1 4 2 4 2 7 20 7.5 Republicii 0 2 1 1 1 1 6 2.3 Napoca 15 63 19 11 8 0 116 43.6 Total Zona I 20 79 22 20 13 11 165 36% 62% 65% 83% 93% 100% 62% Total General 56 127 34 24 14 11 266 21% 48% 13% 9% 5% 4% 100% Sursa: ITCP (1986) Raportul de fundamentare Centrul Clujului (manuscris).
Tabelul prezintă structura ocupaţională pe un singur cvartal din centrul istoric
dinainte de I Război Mondial precum şi procentul atribuit fiecărei ocupaţii în parte.
Aceste date statistice sunt în concordanţă cu modul în care apare a fi împărţit centrul în
Harta 5: în interiorul cvartalului (Zona II) şi pe marginea cvartalului (Zona I).
Precizarea în acest caz este că tabelul centralizat din 1910 subliniază momentul
de tranziţie (spre o societatea capitalistă) prin care a trecut societatea românească. Cert
este că zona centrală este ocupată atât de nobilime şi burghezie, cât şi de cei care prestau
servicii pentru aceste categorii sociale (servitori) şi orice alte meserii de servicii precum
este cazul frizerilor, pantofarilor, etc. Dacă înainte de dezvoltarea unui capitalism mai
52
riguros aceştia erau integraţi în economia domestică a clasei superioare (cum este cazul
servitorilor) sau erau meşteşugari, o dată cu apariţia capitalismului aceste meserii au
fost externalizate şi transformate. Actorii sociali şi-au deschis proprile frizerii, magazine
de reparat pantofi etc. Totuşi, în această perioadă istorică, meşteşugarii tind să fie tot
mai puţin de găsit în zona centrală fiind înlocuiţi mai mult de muncitorii în servicii.
Statistica prezentată în tabel este semnificativă pentru a distinge cele două zone
între ele. Este adevărat că ele sunt asemănătoare însă în zona I predomină burghezia şi
nobilimea, după cum argumentează Jurgen Kocka, însă nu lipsesc nici lucrătorii în
servicii, personalul necesar pe lângă casa celor bogaţi. Prin urmare, zona centrală din
1910 a oraşului Cluj are o structură internă divizată în clase superioare şi în clasa
muncitorilor în servicii. Totuşi, această întrepătrundere a claselor sociale nu a rămas
întocmai identică până în 1930. Clasele superioare au tins să îşi mărească atât spaţiul de
activitate cât şi cel de locuit. Aşa s-a ajuns la cele două extinderi ale centrului: spre
Oraşul de Jos şi spre Clinicilor şi Andrei Mureşanu, a căror diferenţa a constat în
ponderea cea mai mare atribuită unei anumite categorii ocupaţionale. Astfel, dacă în
Clinicilor şi Andrei Mureşanu se găsesc mai mult indivizii din categoria ocupaţiilor
intelectuale şi a tehnicienilor, în Oraşul de Jos (Mărăşti) predomină mai mult micii
meşteşugarii şi lucrătorii în comerţ.
Pentru restul teritoriului se aplică un model zonal definit prin importanţa unor
zone funcţionale (industrială, agricolă) pentru actorii sociali care ajung să împartă
acelaşi spaţiu. Anumite ocupaţii profesionale sau ocupaţii non-active sunt întâlnite doar
în anumite zone din oraş deoarece poziţionarea lor este corelată cu funcţiile specifice
acestora, cu modul în care sunt amplasate instituţiile importante şi cu prestigiul atribuit
acestor zone. În zona industrială pot fi întâlnite fabrici şi antrepozite. Această zonă
cuprinde şi locuinţe situate în jurul uzinelor, alăturânduli-se, uneori, apartamente
amenajate pentru personalul cu pregătire şi cu statut social superior (cum este cazul
funcţionarilor din fabrici). Zona agricolă cuprinde terenuri virane destinate exploatării
agricole. Totuşi, nu trebuiesc uitate din structura acestei zone nici gospodăriile
hostăzenilor care se întind spre NE şi E, şi nici gospodăriile mănăşturenilor din partea
de SV şi V. Acestea se aflau în principal la periferia oraşului fiind discret delimitate de
restul cartierelor. În cartierele care mai păstrau puţin din activitatea rurală, zona agricolă
mai pătrundea printre străzi în zona periferică a fabricilor şi antrepozitelor.
Comparativ cu modelele elaborate pentru societăţile occidentale pot fi semnalate
o serie de diferenţe relevante pentru conturarea acestui nou model de distribuţie spaţială
53
a actorilor sociali în funcţie de ocupaţie. Mai exact, este vorba despre o comparaţie care
oferă un fundament teoretic pentru a stabili posibilele graniţe între ceea ce se întâmplă
în Clujul interbelic şi ceea ce după părerea sociologilor ar putea fi explicaţia evoluţiei
societăţilor americane.
În ceea ce priveşte modelul concetric al lui Burgess, acesta nu poate fi aplicat
nici societăţii Clujului interbelic deoarece nu există o delimitare clară între zonele
componente. Nu se poate vorbi despre o distribuţie concentrică bine definită25. Singura
similitudine este reprezentată de păstrarea zonei comerciale centrale care corespunde
CBD-ului lui Burgess. Făcând referire la informaţiile deja desrise mai sus, aşa numitul
centru din Cluj este subîmpărţit în centrul istoric şi extinderea acestuia (care formează
un ring secund) unde începe să se resimtă influenţa categoriilor ocupaţionale cu
prestigiu ridicat asupra spaţiului social prin construirea de case noi, ridicarea unor etaje,
remodelarea clădirilor, ş.a. (vezi la Anexe Harta 13)
Modelul elaborat nu subliniază existenţa unei zone de tranziţie aşa cum propune
modelul lui Burgess şi nici existenţa unei zone rezidenţiale propriu-zise la periferia
oraşului. Totuşi, în principiu, în Clujul interbelic se poate vorbi despre zone de tranziţie
între Oraşul de Jos şi Mănăştur, şi între Andrei Mureşanu şi Piaţa Ştefan cel Mare. De
asemenea, la baza dealului Gruia în direcţia Someşului o perioadă de timp a fost
cartierul oamenilor a căror case au fost distruse de râu înainte de procesul de
sistematizare. În plus, această zonă a fost etichetată ca fiind cartierul roşu datorită
faptului că în perioada interbelică aici funcţiona şi un bordel celebru. Abia după aceste
zone mai puţin frecventate erau casele oamenilor mai puţin bogaţi. În ceea ce priveşte
gruparea indivizilor în zonele rezidenţiale aceasta respectă similarităţile etnice, de limbă
şi statut socio-economic. Astfel, cartierul Gruia, malul Someşului (partea centrală) şi
dealul Gruia erau zone rezidenţiale ocupate în special de burghezia maghiară. Ca o
reacţie a păturii sociale superioare româneşti, la polul opus, s-a dezvoltat printr-un
proiect interbelic şi cartierul rezidenţial Andrei Mureşanu.
Lipsesc de asemenea din modelul nou elaborat zonele de agrement de la
periferia oraşului propuse de modelul lui Burgess pentru zona navetiştilor. O eventuală
explicaţie este că zonele de agrement erau practic reprezentate de zona Oraşului de Jos
cu Parcul Central, denumite prin excelenţă ca fiind de agrement. Astfel, datorită acestei
25 Modelul lui Burgess nici în Chicago nu era clar definit, ci era gradat. Totuşi, din punct de vedere analitic cercetătorul a putut trasa aceste dinstincţii legate de modul în care au fost distribuiţi indivizii în spaţiul social.
54
poziţionări centrale clasele superioare erau cele care aveau acces şi timp pentru a
frecventa spaţiile de loissir, parcurile, grădinile special amenajate, grădinile de vară, în
vederea delectării.
Un alt model de referinţă în sociologie-modelul sectorial al lui Hoyt - pune în
special acccent pe factorii care ghidează expansiunea zonei rezidenţiale. Potrivit acestui
model zonele rezidenţiale iau naştere în apropierea centrelor comerciale şi se dezvoltă
de-a lungul liniilor de transport. În cazul modelului elaborat pe baza hărţilor,
expansiunea zonei rezidenţiale respectă câteva criterii clare: diferenţele etnice şi
amplasarea în apropiere de zona centrală. Singurele centre comerciale se găseau în zona
centrală şi în Gruia26. Valoarea terenurilor din aceste zone era ridicată tocmai datorită
faptului că aici se găseau reşedinţele liderilor comunităţilor respective. Prin urmare, tot
în această zonă se găseau şi apartamentele cu chiriile cele mai ridicate. În ceea ce
priveşte zonele industriale şi agricole s-ar putea ca terenurile să fi fost mai ieftine aspect
care a favorizat concentrarea păturilor sociale inferioare în aceste zone. Acest punct de
vedere se află în concordanţă cu modelul lui Hoyt.
Comparativ cu modelul lui Harris şi Ullman se poate spune că practicarea unor
activităţii este în funcţie de valoarea proprietăţii sau a chiriilor. Conform acestei reguli
în centrul oraşului erau amplasate instituţiile statului, băncile, hotelurile şi magazinele
comerciale, iar la periferia oraşului, în special în partea de nord, se găseau fabricile şi
micile intreprinderi. Una dintre cauzele acestei distribuţii o reprezenta şi preţurile
ridicate din zona centrală exact ca în modelul nucleic. În plus, se poate vorbi şi despre
tendinţa de excludere a terenurilor în funcţie de utilitate. Mai exact, nu vom găsi case de
lux în apropierea teritoriilor unde se găsesc fabrici. De asemenea, localizarea
activităţilor se face în funcţie de compatibilitatea financiară a actorilor sociali. O
diferenţă relevantă faţă de modelul lui Harris şi Ullman constă în existenţa unui singur
CBD şi nu a mai multor nuclei în jurul cărora să se dezvolte oraşul.
Deşi există puncte comune cu modelele occidentale putem spune că acestea nu
pot fi aplicate în totalitate statelor europene care aveau altă moştenire culturală şi alt
context social, politic şi economic. În schimb tendinţa de dezvoltare urbanistică
europeană, care mergea pe ideea dezvoltării oraşelor pe orizontală şi pe conservarea
monumentelor şi clădirilor cu valoare istorică şi culturală, era mult mai apropiată ca
model de organizare de Clujul anilor ’30. 26 Gruia, în partea dinspre gară, era un cartier muncitoresc. Numai partea dinspre Someş şi dealul Gruia era ocupată de poziţii superioare.
55
Dintre modelele europene unul dintre cele mai apropiate ca asemănare de oraşul
Cluj este modelul Ringul-ui Vienez din Viena secolului al –XIX- lea. Acest oraş era
înconjurat de fortificaţii puternice şi de glacis, dincolo de care se dezvoltau noile
cartiere27. Punctul de pornire a modernizării oraşului Viena a fost conturat de împăratul
Franz – Joseph în 1857, când a anunţat intenţia de demolare a fortificaţiilor şi a lansat
un concurs pentru amenajarea terenurilor libere. Scopul procesului a fost oferirea unei
serii de posibilităţi de dezvoltare a oraşului şi de înfrumuseţare a sa. Tipologia urbană
realizată nu urma să afecteze structura medievală a oraşului, ci urmărea inserarea
oraşului vechi în cel modern şi articularea celor două sectoare deja construite, vechiul
oraş şi periferiile.(Agachi, 2004, p. 21)
Clujul ca oraş important al fostului Imperiu Austro-Ungar respectă acelaşi model
de dezvoltare urbanistică fapt relevat şi de conservarea şi de protejarea centrului istoric.
Depăşirea zidurilor cetăţii (strada Republicii – Napoca – Universităţii – Avram Iancu)
culminează cu conturarea unui nou teritoriu în imediata vecinătate a centrului istoric şi
cultural. Atunci s-au dezvoltat şi construit trei pieţe noi: Avram Iancu, Mihai Viteazul şi
actuala piaţă Lucian Blaga. În plus, clădirile, edificile, din centrul Clujului erau
construite în stiluri arhitecturale variate (vezi la Anexe Harta 14).
Planul oraşului Cluj este unul radial concentric, specific multor oraşe din sud-
estul Europei. În ceea ce priveşte aceste planuri, străzile pornesc radial din centrul
localităţii astfel ca din orice punct al acesteia să se poata ajunge cu uşurinţă în zona
centrală. Clădirile din centru îmbinau elemente arhitecturale renaşcentiste, gotice şi
baroce, şi nu depăşeau ca înălţime mai mult de trei etaje. Unele dintre aceastea erau
prevăzute cu balcoane şi curţi interioare. Un astfel de exemplu este clădirea denumită
Palatul Rhédey (Lukács, 2005, p.78-79) În plus, planificarea urbană a accentuat şi
elementele fundamentale necesare pentru construcţia oraşului: sănătate – apă, aer curat,
siguranţă, dar şi elementele reprezentative ale statului: cultul, pieţele şi traficul.
Cert este că diferenţele de dezvoltare existente între oraşele occidentale şi oraşul
Cluj în anii ‘30 şi-au pus amprenta asupra modelului de distribuţie spaţială a claselor
sociale existente. Spre desosebire de ţările occidentale puternic industrializate şi
modernizate, România a fost în perioada interbelică o ţară mediu dezvoltată,
preponderent agricolă şi cu industria în ascensiune. De asemenea, societatea românească
27 Realizările Ring-ului Vienez, inflenţa demersului urbanistic se face simţită în oraşele a căror populaţie creşte rapid, ele adoptând parţial operaţiuni specifice realizării Ringului: Seghedin, Cracovia, Graz, Salzburg, Timişoara, Braşov, Cluj, sunt doar câteva dintre aceste oraşe. (Agachi, 2004, p. 22-23)
56
a fost o societate a contrastelor din punct de vedere etnic, cultural, social şi politic, care
până în 1922 a parcurs o perioadă de recuperare de după distrugerile provocate de
Primul Război Mondial. Acestea reacţii au avut influenţe vizibile asupra distribuţiei
socio-spaţiale a indivizilor ocupaţi în Clujul interbelic.
Făcând referire la datele existente pentru perioada interbelică rezultă astfel o
expansiune, o dublare a zonei centrale ocupată preponderent de clasele superioare cu
prestigiu mediu şi ridicat şi o zonificare a părţii rămase din teritoriu. Această distribuţie
este axată pe potrivirea şi compatibilitatea indivizilor cu spaţiul social. Adică,
muncitorii apar în cartierele industriale, agricultorii sunt pe la periferie iar burghezia şi
nobilimea în zona centrală, în apropiere de cele mai importante instituţii în cadrul cărora
îşi desfăşoară activitatea. Astfel, modelul în variantă simplificată este unul zonal.
2. Conturarea spaţială a oraşului Cluj în funcţie de modelul ecologic
Pentru oraşul Cluj perioada dintre cele două războaie este caracterizată de un
proces de consolidare şi dezvoltare aflată în strânsă legătură cu procesul de integrare în
sistemul economic, cultural şi politic, specific zonelor europene. Hărţile elaborate
precum şi propunerea unui model concentric în zona centrală şi a unuia zonal pentru
restul teritoriului reuşesc să evidenţieze seria schimbărilor care a avut efecte vizibile
asupra orientării ocupaţionale a indivizilor dar şi asupra distribuţiei lor spaţiale.
Structura populaţiei în perioada interbelică şi modul în care aceasta s-a distribuit
în spaţiul social a fost influenţată în mare măsură de exodul rural-urban, fenomen aflat
în relaţie directă cu schimbările politice. Când Transilvania a fost parte integrată în
Imperiul Austro-Ungar, tendinţa populaţiei de naţionalitate română a fost să se retragă
înspre sate sau înspre teritoriilor aflate în componenţa României. Situaţia s-a schimbat
în momentul în care Transilvania şi-a câştigat independenţa. Atunci românii au invadat
oraşele şi au început un proces de românizare a teritoriilor.
Fenomenul migratoriu intern are în vedere alegerea actorilor sociali de a se
îndrepta spre oraş, reacţie care a ajuns să intensifice ritmul urbanizării. Atracţia pentru
această zonă era mare pe considerentul că oferea mai multe locuri de muncă şi variate
oportunităţi de afirmare pentru indivizi. Referitor la afirmare cazul tinerilor pare a fi cel
mai relevant. Ei preferau oraşul în special pentru că doreau să meargă la şcoală să
urmeze o specializare şi, în plus, statul din perioada interbelică oferea şi posibilităţi de
angajare pe posturi de funcţionari într-o administraţie românească aflată în criză de
personal. Aşa se poate explica distribuţia acestei categorii în zona centrală şi în
57
cartierele învecinate acesteia. Mai existau şi persoane a căror scop era obţinerea unui
venit imediat în vederea întreţinerii familiei. Ajunşi în oraş aceştia ocupau funcţii de
muncitori calificaţi, necalificaţi, sau de agricultori. După cum s-a putut observa în urma
distribuţiei pe hărţi (vezi la Anexe Harta 4, 6 şi 7) aceste categorii ocupaţionale se
găseau preponderent în cartierele care făceau legătura cu satele din zonă (Dâmbu
Rotund, Bulgaria, Iris, Mănăştur).
În strânsă legătură cu orânduirea politică din perioada interbelică şi cu exodul
rural – urban a fost şi structura etnică. De-a lungul secolului XIX, secolul în care a
început procesul de modernizare (şi în special după 1880), Cluj a fost un oraş dominat
de etnicii maghiari. Chiar şi în perioada interbelică când oraşul trece în administraţie
românească el continuă să fie dominat de burghezia maghiară. Satul Mănăştur era
practic singura suburbie28 dominată de etnicii români, profilul său fiind preponderent
agricol. De cealaltă parte se află cartierul Mărăşti locuit până la începutul secolului XX
în special de populaţie agrară maghiară. Aceasta cu timpul a fost înlocuită de tot mai
mulţi muncitori maghiari angajaţi în sectorul industrial clujean, ajungând în 1930 să fie
dominat de mici meşteşugari.
Potrivit datelor din Recensământul din 1930 (1938, Vol. II, p. LII - LIV), 34.6%
erau etnici români iar 47.3% erau etnici maghiari. Doar structura pe totalul municipiului
relevă faptulul că etnicii români erau într-un procent ridicat: 60.9% etnici români şi doar
30.1% etnici maghiari. De asemenea, se poate constata că în 1930 în Cluj românii nu au
ajuns să fie majoritari, proporţia inversându-se abia în 1938, datorită fluxului migratoriu
intern. (Szabo, 2002, p. 147; Recensământul general al populaţiei Române din 29
Decembrie 1930, tabel G, vol.II, 1938, p.LII-LVI; Cosma, 1998, p. 27, p. 47) Prin
urmare, distribuţia şi creşterea populaţiei urbane nu a fost uniformă. În Cluj, la fel ca şi
în alte oraşe ale Transilvaniei, a existat o îmbinare între populaţia maghiară
preponderentă în oraşe şi cea românească la sate.
Rivalitatea între etnicii români şi maghiari29 a durat perioadă îndelungată şi a
avut urmări importante asupra tuturor sectoarelor vieţii sociale, în special asupra creerii
unor nişe ocupaţionale. Poziţionarea acestora, după cum arată şi hărţile, apare a fi
polarizată: în partea de sud o cartierului Gruia erau negustorii mari de origine maghiară
iar în Andrei Mureşanu pătura superioară românească. Astfel, se poate spune că
28 Până la începutul secolului XIX formal a fost exclusă din cadrul perimetrului administrativ al oraşului. 29 Despre structura etnică şi naţionalitatea se poate citi în Brubaker (2006) şi în Livezeanu (1998).
58
stratificarea socială în Transilvania anilor ’30 este în strânsă legătură cu problema
etnicităţii iar cartierele apar astfel populate din cauza segregării etnice. Cu toate că se
poate observa o delimitare spaţială între aceste naţionalităţi, potrivit unor date oficiale
se poate vorbi şi despre predispoziţia acceptării minoritarilor prin căsătoriile exogame.
Concluzia la care s-a ajuns în urma studierii acestui fenomen a fost că în timp ce
maghiarii30 au dominat clasa socială superioară, românii au încercat să se căsătorească
într-o poziţie socială mai înaltă, căsătoriile exogame fiind predominante în rândul
clericilor şi a lucrătorilor din sectorul terţiar. (Ronnås, 1984, p. 186)
După cum s-a putut observa exodul rural – urban, structura etnică şi ocupaţia
actorilor sociali a avut un rol important în ceea ce priveşte distribuţia spaţială a acestora.
Aşezarea în cartiere ţine cont de anumite principii aflate în strânsă legătură cu procesul
de dezvoltare şi urbanizare a oraşului Cluj. De exemplu, cartierul Bulgaria se dezvoltă
în jurul agriculturii, în Gruia de Jos şi în preajma căii ferate pot fi găsiţi ceferiştii
maghiari, în Gruia sub cetăţuie şi pe malul Someşului sunt palatele burghezilor
maghiari, ş.a. Datorită acestei distribuţii propunem elaborarea unui model ecologic
propriu axat pe funcţionalitatea şi specificitatea cartierelor.
Grafic 1. Distribuţia socio-spaţială a ocupaţiilor în Clujul interbelic
LEGENDĂ
Agricultori şi muncitori
Comercianţi şi mesteşugari
Ocupaţii intelectuale
Manageri si micii intreprinzători
Marii intreprinzători şi lucrătorii in servicii
30 Potrivit recensămintelor ungureşi şi româneşti, există o problemă a încadrării evreilor într-un grup etnic. Evreii nu au fost consideraţi drept etnie separată în recensământul unguresc, însă au fost înregistraţi drept germani. De asemenea, corespunzător unei surse de informare române (Dragomir apud. Ronnås, 1984, p. 186), evreii din zona urbană erau multi-lingvişti şi preferau să declare limba maghiară ca fiind limba maternă.
Dambu Rotund Bulgaria şi Iris
Hidelve Maraşti
Gheorgheni
Andrei Mureşanu
Zona Cimitirului Manaştur
Grigorescu
Gruia
CENTRU Oraşul de
Sus
59
În vederea susţinerii propriului model zonal după cum apare în harta de mai sus
se poate face menţiunea că trasarea celor mai importante zone a fost în strânsă legătură
cu extindere şi transformare teritorială a spaţiului urban prin demolarea zidurilor şi
bastioanelor medievale, cu integrarea zonelor limitrofe suburbane în componenţa
oraşului şi cu intensificarea construcţiilor la nivel local. Potrivit datelor obţinute de
Dorin Alicu (1997, p.72) extinderea şi modificările edilitare realizate în Cluj încep din
zona centrală (P-ţa Centrală şi Mihai Viteazul) cu clădiri noi şi moderne, se continuă cu
pieţele Avram Iancu şi Ştefan cel Mare – formate pe un teren viran unde se depozitau
lemne. Terenurile virane, pieţele încep să fie înlocuite de clădirile noilor instituţii
administrative, de cultură, învăţământ, de locuinţe particulare: Palatul Justiţiei (Piaţa
Ştefan cel Mare nr.1), Palatul Direcţiei Silvice şi Palatul Finanţelor (Piaţa Avram Iancu
nr.18 şi 19), Prefectura (Moţilor nr.1), Palatul Academiei Comerciale (C-tin Daicoviciu
nr. 15), clădirea centrală a Universităţii (M. Kogâlniceanu nr. 1).
Extinderea spaţială a oraşului a avut ca şi consecinţă atât o creştere a suprafeţei
intravilanului între 1918 şi 1938 de la 1018 ha la 1813 ha şi a numărului de locuinţe
construite (3357 de clădiri noi), cât şi amenajarea unor noi cartiere. (Buzea apud. Pascu,
1974, p. 384 şi Agachi, 2004, p. 73) Aceste noi cartiere au fost Andrei Mureşanu,
Grigorescu, Dâmbu Rotund, Iris ş. a., ele avansând mult spre nord şi mai ales spre sud
limitele oraşului. Spre nord, spre terasa de luncă din dreapta Nadaşului şi a Someşului
se formează cartierele muncitoreşti Iris şi Dâmbu Rotund iar spre sud, pe terasa a patra
din dreapta Someşului Mic, cartierele Andrei Mureşanu şi Pata. Spre vest, pe terasa de
luncă din stânga Someşului este aşezat cartierul Grigorescu, care la fel ca şi cartierul
Andrei Mureşanu este format mai mult din vile înconjurate de spaţii verzi. Spre est,
oraşul înainteză de-a lungul terasei de luncă, apropiindu-se mult de satul Someşeni.
(Susan, 1973, p. 55)
La vest de centru, în Oraşul de Sus (Clinicilor) se definesc spaţii sociale de
standard ridicat din punct de vedere constructiv şi funcţional: clinicile universitare, zona
de agrement (parcul şi locuinţele burgheze)31, biblioteca universitară (Piaţa London,
actuala Piaţă Lucian Blaga), instituţii de învăţământ, spitale. Potrivit descrierii această
31 Un exemplu de interaţiune între aceste categorii sociale este reprezentat de istoria proiectului urban al Parcului Central început în 1827 la iniţiativa Asociaţia de Binefacere a Femeilor. Aceasta este măsura prin care este promovată ideea unei arii de promendă. Proiectul captează atenţia nobilimii locale şi notabililori locali, astfel încât municipalitatea desemnează ingineri care se vor ocupa de parc şi atrage garnizoana militară imperială în amenajarea lui, iar în 1860 înfiinţează Comisia Pracului, condusă de celebru Conte Imre Miko. Până la sfârşitul secolului Parcul ajunge să adăpostească un cazino, un lac artificial, un teatru de vară şi opera. Vezi în acest sens Mândruţ (2004) şi Agachi (2004).
60
zonă era specifică burghezie culturale. Plasarea lor era conformă cu sediile instituţiile în
care îşi produceau puterea. Gusturile lor estetice şi necesităţile lor de consum cultural şi
de bunuri şi-au pus amprenta asupra acestor clădiri birocratice şi vecinătăţilor acestora
prin transformarea spaţiului asociat în locuri care exprimau şi produceau distincţia lor
culturală: cafenele, restaurante, operă, promenade, parcuri, magazine cu bunuri scumpe,
cluburi, centre de finanţare, arhitectură impunătoare, statui, etc32. Prin urmare, alegerea
spaţiului de locuit în acestă zonă s-a realizat datorită faptului că erau în preajma
principalelor mijloace de transport, a centrului cultural şi de afaceri, şi, în plus, se aflau
aproape de instituţiile de stat existente la nivel local. De remarcat este că aceste zone au
fost primele care au trecut printr-un proces de modernizare şi primele care au fost apte
în asigurarea unui plus de confort agenţilor sociali prin realizarea unor lucrări de
întreţinere şi edificare a străzi. S-au construit linii de transport, a fost alimentat oraşul cu
apă, a fost iluminată strada pe timpul nopţii, ş.a.
Este de remarcat că nu numai spaţiul de locuit face distincţie între clasele sociale
existente, ci şi manierele şi distincţiile sociale asociate acestei poziţii sociale. Acestea
erau spaţializate prin intermediul practicilor de loisir pe care deja le-am menţionat. Cert
este că aceste manifestări ale clasei sociale cu prestigiu înalt au început o dată cu
modernizarea intensă a oraşului Cluj (1850-1918) şi au fost administrată de către
nobilimea locală, administraţia oraşului şi societatea civilă formată din clasa de mijloc
educată. Această schimbare asupra spaţiului social a fost simultană boomului urbanistic
vienez (Grunderzeit)33. Prin umare, a fost conturată o zonă de interese pentru burghezia
culturală şi nobilimea clujeană în jurul căreia gravita. Atitudinea adoptată cu timpul a
fost excluderea treptată a claselor de jos prin mutarea târgului din centru spre periferie
cu scopul de a promova centru ca un spaţiu al distincţiei.
Zona care vine în contrast cu cea deja prezentată este cea din partea de est a
oraşului, cu excepţia actualei pieţe Avram Iancu, unde este păstrat un caracter popular şi
se dezvoltă industrii. Cu toate că această zonă este văzută ca şi o extindere a zonei
centrale, populaţia care predomina în aceste zone nu era burghezia culturală. Din contră,
avea în componenţă vechea clasă muncitoare reprezentată de pantofari, croitori, cofetari,
32 http://clujnet.com/romana/001clujnapoca/istori/15-1848.htm , pagină deschisă în data de 31.03.2007, ora 20 :00 33 Clujul fiind capitală regională în cadrul Imperiului Habsburgic a concentrat o mare parte din fondurile publice. După compromisul din 1863 şi instaurarea Dualismului Habsburgic oraşul cunoaşte o importantă dezvoltare. (Pascu, 1974b)
61
etc., care a ales să se aşeze în imediata apropiere a centrului pe care îl deserveau. Şi spre
nord, nord-est, în apropiere de gară (axa gară – centru devine importantă), se vor
dezvolta industrii şi locuinţe pentru muncitorii industriali calificaţi. Astfel, în Dâmbu
Rotund s-a dezvoltat şi prima platformă industrială care a atras în Gruia muncitori
calificaţi şi managerii micilor întreprinderi dar şi comercianţi care şi-au stabilit
domiciliul în Hidelve, o zonă intermediară, adiacentă atât centrului cât şi platformei
industriale şi a gării34.
Delimitările spaţiale sugerează faptul că oraşul trebuie să producă anumite
schimbări la nivel macro deoarece aglomerarea urbană devine tot mai simţită. Acest set
de modificări de structură au avut ca efect plasarea Clujului pe locul 5 (pe ţară) după
mărimea oraşelor româneşti la 1930, încadrându-se în categoria oraşelor cu populaţie
cuprinsă între 100.000 - 499.000 locuitori.
Făcând referire la toate aceste schimbări de nuanţă realizate la nivelul oraşului se
poate concluziona că forţa financiară ocupă un rol central în constituirea şi amenajarea
spaţiului şi, de asemenea, realizează conexiunea între spaţiul vânzării şi cel al
cumpărării. Aceste două spaţii sunt diferite din punct de vedere al specificităţii sale
economice, culturale şi personale. Însă ceea ce apare a fi important este că diferitele
forme de capital includ persoane cu statut ocupaţional diferit şi permit formarea de noi
reţele sociale care nu ar fi posibile dacă ar intervenii distanţa. Aşa este explicată
distribuţia socio-spaţială a burgheziei în zona centrală şi în cartierele de vile. De
asemenea, când se vorbeşte despre aspectul economic un rol aparte îl deţine burghezia
economică. Ca şi distribuţie se poate observa ca nu coincide cu cea a burgheziei
culturale (vezi Figura 1). Întrepătrunderea acestor clase are loc numai atunci când
burghezia culturală ajunge să frecventeze spaţiile în care burghezia economică deţine
proprietăţi (de locuit şi micile afaceri). Această categorie ocupaţională - mica şi marea
burghezie economică- după cum deja am observat, este întâlnită în special în centrul
istoric, dar şi în ariile industriale şi spre zona de gară.
În ceea ce priveşte clasa muncitoare situaţia este oarecum diferită. Aceasta este
distribuită în spaţiul social astfel încât să le faciliteze accesul la capitalul economic
necesar. Deoarece nu au parte de forţa financiară necesară pentru a se susţine şi nu au 34 În zona de nord a oraşului a fost amplasată la 1870 calea ferată care lega Clujul de Budapesta. Această reţea, cu timpul, a făcut legătura şi cu celelalte oraşe din Transilvania. Abia în 1918 s-a realizat legătura cu reţeaua feroviară a României. Pentru a afla mai multe informaţii despre dezvoltarea reţelei feroviare, despre apariţia cartierelor industriale şi relaţiile acestora cu centrul Budapestan şi Habsburgic, se poate consulta József (2005) şi Agachi (2004).
62
nici capital simbolic sau relaţional la care să poată apela în vedere obţinerii unui post
bine plătit, amplasarea clasei muncitoare este corelată cu cererea existentă la nivelul
pieţii. Această clasă socială care se bucură de un prestigiu mediu şi scăzut se îndreaptă
înspre zonele în care pot presta servicii: zonele industriale sau agricole. Prin urmare,
cerearea şi oferta pe piaţa forţei de muncă existentă în perioada interbelică era foarte
importantă. De exemplu, în spaţiul în care există o fabrică se ştie clar că se vorbeşte şi
de mai mulţi muncitori decât în alte zone ale oraşului. Totuşi, această problemă pentru a
avea coerenţă trebuie urmărită în legătură cu seria de date de natură economică şi cu o
statistică a celor mai importante momente (din industrie, comerţ, agricultură) care au
adus un plus la dezvoltarea oraşului interbelic.
În ceea ce priveşte prăvăliile din oraşul Cluj prestau servicii atât membrii
familiei, cât şi 2-3 ucenici, proveniţi cel mai adesea din rândul rudelor aflate la ţară.
Numeroşi orăşeni se ocupau cu agricultura, având pământ la marginea urbei, ori
munceau în ferme legumicole, viticole, pomicole sau zootehnice. (Scurtu, 2001, p.30)
Acest fenomen a determinat ca în 1930, din totalul de 106 245 locuitori ai oraşului
(după Pascu, 1974a, p. 393) să fie antrenate în agricultură 5803 persoane repartizate
astfel: 90% în producţia agricolă mixtă, 5% în ramurile pomii-viticole, legumicultură şi
horticultură, 2% în creşterea animalelor şi 3% în silvicultură; 96% dintre gospodării se
ocupau de cultivarea cerealelor şi creşterea animalelor, restul de 4% fiind antrenate în
producţia de legume, flori, fructe şi struguri. În sectorul agricol lucrau 442 de muncitori
salariaţi, majoritatea bărbaţi, şi 177 de servitori dintre care 87% erau femei.
Ceea ce a marcat atât oraşul Cluj, cât şi viaţa actorilor sociali din perioada
interbelică a fost apariţia unor noi întreprinderi industriale şi creşterea capacităţii celor
vechi. Transformări însemnate s-au realizat în sectorul industriei uşoare, alimentare şi a
materialelor de construcţii, şi foarte puţine în cea de prelucrarea metalelor. În 1930, în
industrie erau ocupaţi 27,9% din totalul populaţiei active, din care 11,5% revenea
industriei uşoare, 5,2% industriei alimentare, 4,4% industriei metalurgice şi 6,8% altor
ramuri industriale. Aproape jumătate (41%) dintre cei care erau angajaţi în metalurgie
erau mici meseriaşi în metal şi lucrau în cea mai mare parte în ateliere meşteşugăreşti.
Existau câteva zeci de întreprinderi industriale în cadrul oraşului (81 în 1937), însă
foarte puţine aveau peste 500 de muncitori: Fabrica de încălţăminte, de porţelan, de
ţigarete, Ateliere CFR, ş.a. (Susan, 1973, p. 127)
După 1918 în Cluj au existat 87 de întreprinderi industriale particulare,
considerate fabrici, la acestea adăugându-se altele şase, proprietate a statului şi a
63
oraşului. Majoritatea acestora erau unităţi mici şi mijlocii. (Pascu, 1974, p.385; Alicu,
1997, p.69) Cele mai multe dintre întreprinderile particulare relativ mari aparţineau
societăţilor anonime pe acţiuni, numai cinci dintre ele erau firme individuale35. De
asemenea, se poate remarca şi ponderea importantelor investiţii străine în oraşul Cluj ca
şi consecinţă a faptului că burghezia economică clujeană era încă în curs de formare.
În ceea ce priveşte procesul de concentrare şi centralizare a capitalului şi a
producţiei se poate spune că a fost generatoare de modificări în structura industriei, în
sensul că s-a redus numărul întreprinderilor mici şi a crescut numărul celor mijlocii şi
mari. Aşa se explică cum de burghezia economică, specifică perioadei respective, s-a
aflat într-un proces de creştere. Totuşi, ceea ce este de remarcat este faptul că pe lângă
întreprinderile industriale particulare au mai existat şi câteva unităţi care aparţineau
unor instituţii publice. Este cazul Atelierelor CFR, administrate de Căile Ferate
Române, Manufactura de tutun şi Fabrica de chibrituri ale Regiei Monopolurilor
Statului, precum şi Uzinele electrice. (Pascu, 1974, p. 389)
Legătura pe care o au spaţiile între ele - zona agricolă cu cea industrială-, dar şi
ocupaţiile - muncitori cu agricultori-, poate fi susţinută de presupoziţia că bărbatul lucra
în fabrică sau la o întreprindere comunală, iar familia muncea pământul. Soţul se alătura
nevestei şi copiilor abia după ce venea de la locul de muncă. Probabil din această cauză
indivizii aveau tendinţa de a-şi căuta un loc de muncă aproape de domiciliu. (Scurtu,
2001, p. 30) Era vorba despre un mijloc de existenţă care varia de la o familie la alta. În
cazul familiilor cu situaţie financiară stabilă un al doilea loc de muncă era doar o
opţiune dar pentru familiile sărace se vorbea despre o necesitate. S-a conturat astfel un
tip familial muncitoresc, prezent pe câmp dar care nu a dispărut o dată cu dezvoltarea
industriei. În plus, pluriactivitatea unor indivizi stă la baza explicaţiei de ce zonele de la
periferie sunt cele mai populate de agricultori, muncitori (calificaţi şi necalificaţi) şi de
meşteşugari (vezi la Anexe Harta 4 - 7).
Distribuţia comercianţilor pe zone poate fi explicată de dezvoltarea economică.
Numărul de firme comerciale a crescut semnificativ după Unire iar scopul lor era
satisfacerea necesităţii populaţiei. Dacă în 1920 numărul de firme comerciale care
35 Cea mai mare unitate industrială a continuat să fie Fabrica de pielărie „Fraţii Renner & Co” S.A. cu 1174 muncitori. Tot în această categorie ar putea fi incluse şi Turnătoria de fier şi Fabrica de maşini din Cluj S.A., Fabrica de săpun „Heinrich” S.A., Cărămidăria oraşului Cluj S.A., Fabrica de bere „Czell Friederich & Fiii”, Fabrica de modă „Transilvania”, etc. Totuşi, pentru piaţa naţională o importanţă deosebită a avut Fabrica de încălţăminte „Fraţii Renner & Co” S.A., a cărei producţie a crescut vertiginos chiar în primul an după Unire. (Pascu, 1974, p.385; Alicu, 1997, p.69)
64
practicau comerţ cu amănuntul era doar de 445, în 1925 numărul acestora aproape s-a
dublat (869 firme) pentru ca în 1930 să depăşească 1100 de firme comerciale, iar în
1936 să ajungă la 2513 firme. În general, firmele comerciale se aprovizionau cu mărfuri
din import prin intermediul unor firme din alte oraşe. (Pascu, 1974, p. 394) Aşa se
explică numărul mare de comercianţi şi de lucrători în domeniul comerţului.
Cert este că treptat Clujul, pe baza unei indusrializări moderate, se transformă
dintr-un oraş de meşteşugari într-unul de funcţionari, într-o societate cu numeroase clase
repartizate pe ranguri şi ocupaţii. (Agachi, 2004, p. 85) Prin urmare, dacă este să luăm
în evidenţă structura ocupaţională specifică diferitelor tipuri de oraşe care au apărut în
perioada interbelică36, Clujul se încadrează în categoria oraşelor mixte. În fiecare din
cele trei sectoare economice erau ocupaţi în jur de 20% din locuitorii oraşului. Totuşi,
procentele care reies după luarea în considerare a fiecărui sector sunt următoarele:
majoritatea relativă a populaţiei se află în sectorul terţiar, peste 20% în sectorul
secundar şi sub 20% în sectorul primar. „Structura profesională a oraşului românesc
interbelic evidenţiază ocuparea unei mari părţi a populaţiei active urbane în sectorul
terţiar, depăşind mai bine de jumătate din numărul total al acestora. Astfel, caracterul
industrial al oraşului pare mai puţin pronunţat.” (Cosma, 1998, p.20)
Funcţionarii reprezintă categoria ocupaţională care deţine o funcţie
administrativă într-o instituţie sau într-o întreprindere, definire care explică foarte clar
motivul şi modul în care sunt distribuiţi pe hartă. Locuiesc în centru şi în zonele
limitrofe datorită existenţei numărului mare de instituţii de stat, dar şi în cartierele
muncitoreşti datorită fabricilor în care prestau servicii. Avantajul care era strâns legat de
această ocupaţie a constat în confortul oferit de locuinţele pe care le deţineau:
canalizare, iluminat, băi, etc., facilităţi care le aduceau un plus financiar în momentul în
care ofereau în chirie o cameră din cele pe care le deţineau. După cum am mai
menţionat, în cartierele industriale s-au construit blocuri de apartamente cu confort
ridicat pentru indivizii calificaţi şi funcţionari. O asemenea zonă în Cluj a fost, în
special, Dâmbu Rotund.
Asupra modului de împărţire a spaţiului social dar şi asupra plasării ocupaţiilor
în teritoriu o influenţă mai mult sau mai puţin directă a avut-o statul. Mai exact, este
vorba despre implicarea sa în pregătirea profesională a muncitorilor şi în stimularea
36 În 1930 s-au identificat patru tipuri de oraşe: cu populaţie predominant ocupată în sectorul primar (agricultura), secundar (industrie şi construcţii), terţiar (comerţ şi transporturi) şi mixte.
65
celor interesaţi în ridicarea nivelului lor de pregătire37, ia învăţat să mânuiască tehnica
modernă, a adoptat legea repausului duminicale şi a sărbătorilor legale, s-au stabilit cele
8 ore de muncă, s-au reglementat relaţiile de muncă dintre patroni şi salariaţii în
industrie şi comerţ, s-a legalizat ajutorul de şomaj, etc. (Scurtu, 2001, p.49) Astfel,
progresele care au avut loc în perioada respectivă s-au datorat acelor muncitori care s-au
dovedit apţi să ţină pasul cu noile cerinţe existente pe piaţa muncii. Legat de această
problemă, M. Manoilescu (2002, p.136) a oferit o frază memorabilă care a evidenţiat
capacităţile pe care le deţine în mod normal un individ în funcţie de ocupaţia pe care o
are: “(…) Păstoritul corespunde cu analfabetismul, agricultura cu şcoala primară,
comerţul şi industria cu gimnaziul şi liceul. Industria dezvoltă calităţi intelectuale, de
rezistenţă, de disciplină. Maşina creează o formă superioară de disciplină: timpul
începe să fie preţios, măsurat în minute şi secunde.” În esenţă, un individ care doreşte să
urmeze o carieră universitară, să acumuleze capital cultural şi relaţional, o să aleagă să
fie în preajma centrului universitar sau în zonele limitrofe centrului. Nu acelaşi lucru se
întâmplă în cazul unui muncitor necalificat. Acesta din urmă o să tindă să locuiască în
preajma unor ateliere (care nu sunt amplasate în zona centrală sau în cartierele de vile)
de unde să poată învăţa o meserie de la specialişti şi care să le faciliteze angajarea pe un
post de muncitor (calificat sau chiar necalificat).
De asemenea, viaţa orăşenilor era puternic influenţată de activitatea autorităţilor
publice. Orice modificare care a avut loc la nivel local era finanţată din bugetul
comunal, care provenea mai ales din taxe şi impozite. Cele mai mari taxe se puneau
asupra cabaretelor şi varieteurilor (20%), după care urmau cârciumile, restaurantele,
berăriile, cafenelele (10%), hotelurile, cofetăriile, băcăniile, atelierele, societăţile
industriale (6%), frizeriile şi atelierele de coafură (4%). (Scurtu, 2001, p.30) O parte
dintre aceste spaţii comerciale erau întâlnite preponderent în Centrul Istoric şi în zonele
apropiate acestuia. Banii colectaţi aveau ca scop îmbunătăţirea serviciile publice şi 37 În Recensământul Populaţiei din 1930 se poate găsi o clasificare a cursurilor necesare pentru o încadrare a indivizilor la un anumit nivel educaţional după cum urmează: - instrucţia secundară cuprindea: liceul, liceul militar, seminarul, şcoala normală, gimnaziul, şcoala medie, Burgelschule, polgari-skola. - instrucţia profesională cuprindea: şcoala profesională, menaj, agricultură (inferioară, medie şi superioară), comerţ, curs seral, meserii inferioare, şcoala de infirmieri, de moaşe, de surori de caritate, de misionari, de conducători de şcoală, maeştrii sudori, subchirurgi, electricieni, şoferi, poliţie, poştă-telegraf, guarzi silvici, ucenici, croitori, impiegaţi de mişcare CFR, notari, secretari. - instrucţia universitară cuprindea: facultatea de drept, de litere, de ştiinţe, de medicină, teologie, farmacie, medicină veterinară. - alte şcoli superioare: academia de comerţ, de agricultură, ISEF, asistenţă socială, politehnică, arhitectură, belle-arte, conservatorul de muzică şi artă dramatică, şcoli militare superioare, şcoli de statistică.
66
modernizarea localităţii (apă curentă, iluminat public, asfaltarea străzilor, repararea lor,
curăţenia, etc.). (Scurtu, 2001, p.30) Acest lucru denotă că în perioada respectivă au
existat numeroase spaţii profitabile pentru autorităţie locale, dar şi o varietate de
profesiuni şi specializări care s-au înregistrat în mediul urban. Prin urmare, un spaţiu pe
care se percepea o taxă destul de mare nu era accesibilă oricui. În aceste zone putând fi
întâlnite doar categoriile sociale cu un prestigiu ridicat şi cu o situaţie financiară stabilă,
apte pentru plata taxelor impuse de consiliile locale.
Concluzia este că în teritoriul urban cele mai afectate s-au dovedit a fi zonele de
aglomerare ale populaţiei cu venituri modeste, cartierele muncitoreşti, periferiile şi
suburbiile oraşelor. În plus, chiriile au stat la baza orientării claselor muncitoreşti şi
sărace spre periferie oraşului. A locui în centru era în primul rând costisitor datorită
cererilor specifice zonei, în al doilea rând, pentru clasele muncitoreşti, putea însemna o
distanţă foarte mare până la locul de muncă. Din această cauză, zonele de periferie,
probabil cu chirii scăzute, terenuri mai ieftine, ofereau indivizilor posibilitatea
satisfacerii dorinţei de a deţine o locuinţă proprie (proprietate sau chirie)38, chiar dacă
era o construcţie cu caracter provizoriu, suprapopulată, fără control tehnic şi fără un
plan anume. Totuşi, nu se poate vorbi despre zone unde se găsesc numai o categorie
ocupaţională. Acest lucru ar fi absurd prin definiţie. Păturile sociale se întrepătrund însă
catalogarea unei zone este realizată prin referirea la procentul cel mai ridicat obţinut de
actorii sociali din aceaşi categorie socio-profesională. De asemenea, o altă explicaţie ar
putea fi dorinţa categoriilor superioare de a-şi supraveghea afacerea (cum este cazul
proprietarilor de unităţi), de a se afla în apropierea locuinţei şi de a evita aglomeraţia
provocată de zona centrală şi de cea industrială (cum este cazul cartierului de vile
Andrei Mureşanu).
Astfel, analiza materialele de specialitate care pun accent pe domeniile de
activitate predominante în perioada interbelică (cultură şi economie) sunt necesare
pentru a răspunde la întrebările referitoare la amplasare unei categorii ocupaţionale într-
o anumită zonă (şi nu în alta) şi la modul în care s-au dezvoltat sau nu zonele respective.
38 În urma unei cercetări sociologice la Fabrica de Tutun din Cluj asupra unui eşantion de 100 femei muncitoare, Salvina Sturza arăta că multe din aceste femei venite de la sat la oraş munceau până la epuizare şi acceptau orice sacrificiu pentru a deveni proprietarele unei case. „Spun chiar de multe ori că acesta a fost singurul ideal în viaţa lor, să strângă ban cu ban, să mănânce de cele mai multe ori foarte puţin, dar să aibă unde locui.” (Sturza apud. Cosma, 1998, p. 144)
67
CONCLUZII Lucrarea de faţă subliniază că modernizarea şi urbanizarea a fost în mare măsură
un rezultat al fluctuaţiilor istorice. Comparativ cu ţările din centrul şi vestul Europei,
unde trecerea la capitalism s-a realizat mai rapid, în spaţiul românesc, acest proces a
avut loc într-un ritm lent dar şi cu o serie de particularităţi specifice, stagnând modelul
ecologic evoluţionist. Principalul motiv a fost datorat faptului că România fiind o ţară
preponderent agrară nu a reuşit să realizeze cu uşurinţă trecerea de la tradiţional la
modern. Credem că structura urbană a Clujului interbelic se datorează în principal
procesului continuu de schimbare socială cauzat de racordarea României la capitalismul
central european într-un context social în care spaţiul urban a fost dominat de o
burghezie şi o clasă de mijloc emergentă precum şi de un spaţiu urban înconjurat de un
hinterland rural nedezvoltat.
Este adevărat că se poate vorbi despre o influenţă exercitată de modelele
ecologice americane şi de structura spaţială europeană asupra spaţiului românesc. Dar
totuşi, diferenţa este relativ mare. Modelul ecologic urban clujean comparat cu cele
americane are o specificitate aflată în strânsă legătură cu evoluţia societăţii şi cu
cerinţele pe piaţa de muncă. Cazul cel mai relevant a fost cererea tot mai mare de
personal pentru posturile de funcţionari. În perioada interbelică statul oferea actorilor
sociali posibilităţi de angajare pe aceste posturi într-o administraţie românească aflată în
criză de personal.
Dacă în modelele americane clasele cu prestigiu ridicat ajung să îşi delimiteze
spaţiul rezidenţial de locuit la periferia oraşului în ideea de a se feri de zonele poluate şi
aglomerate, ceva similar se întâmplă şi în cazul Clujului. În Cluj clasele cu prestigiu
mediu şi ridicat tind să fie amplasate în zona centrală şi în imediata învecinătate a
acesteia, iar clasele cu prestigiu scăzut şi mediu se stabilesc la periferie sau în zonele
industriale pentru a presta servicii. Nu toţi actorii sociali au avut acces la un anumit
spaţiu. Acest aspect este o consecinţă a excluderii sociale pe baza capitalului economic.
Amplasarea agricultorilor şi a muncitorilor în cartierele periferice s-a aflat în legătură cu
necesitatea de economisire de timp şi bani, doar aşa se puteau împărţii între locuinţă şi
locul de muncă. Aceeaşi logică se păstrează şi în cazul clasei de servicii (servitori,
68
frizeri, ospătari, etc.) care deserveau clasele superioare în centru. Această clasă socială
îşi avea locuinţa pe străzile scurte şi înguste din zona centrală. Totuşi, per ansamblu, se
pune problema competiţiei dar şi a invaziei spaţiului din imediata învecinătate. Este
cazul centrului istoric care tinde să se extindă precum ringul vienez formând astfel un al
doilea ring cu o importanţă semnificativă.
Împărţirea oraşului Cluj s-a realizat prin intermediul categoriilor de percepţie a
claselor sociale, în special a clasei de mijloc aflată sub semnul valorilor burgheziei
culturale emulate din practicile vieneze. Manierele şi distincţiile sociale asociate acestei
poziţii sociale se spaţializau prin intermediul practicilor de loisir din zona centrală:
restaurante, operă, teatru, promenadă, practici inaccesibile pentru categoriile sociale
inferioare. Astfel, s-a ajuns la excluderea treptată din spaţiul central a funcţiilor asociate
cu clasele de jos. Emblematic în acest sens a fost proiectul de mutare a târgului din
centru spre periferie pentru ca centru să devină un loc al exersării distincţiei. De
asemenea, categoriile sociale excluse au ajuns să îşi stabileasc locuinţa şi să se dezvolte
în spaţiile care le facilita accesul la un loc de muncă: zona industrală sau agricolă.
Existenţa unui centru sub formă de CBD, amplasarea actorilor sociali în preajma
marilor instituţii, existenţa unor cartiere de vile, etc., au puncte de similaritate cu
diferitele modele clasice ecologice, însă nu se suprapune perfect cu nici unul dintre ele.
Se poate vorbi mai mult degrabă de o îmbinare a acestor modele. De aceea putem vorbi
de specificitatea oraşului Cluj din anul 1930.
Scopul lucrării de faţă a fost elaborarea unui model ecologic de distribuţie
spaţială a stratificării sociale din Clujul interbelic. Iniţial, la o primă analiză a datelor
Clujul părea că urmează un pattern similar oraşului concentric american fiind vorba şi
de aceeaşi perioada istorică: Burgess elaborase acest model pentru oraşul american
interbelic. Am fost surprinsă să observ că premisa iniţială s-a dovedit a fi greşită.
Potrivit hărţilor elaborate nu se poate vorbi în Cluj despre centru – periferie într-o
manieră simplistă. Stuctura oraşului poate fi sintetizată prin câteva arii mari: zona
Centrului Istoric, a celui de al doilea ring reprezentat de Oraşul de Jos (Mărăşti), Oraşul
de Sus (Clinicilor) şi Andrei Mureşanu, şi periferiile agricolă şi industrială. Ultimele
două zone sunt în strânsă legătură cu economia locală specifică, cu noile industrii care
deservesc acum spaţiul naţional românesc şi hinterlandul agricol integrat în urban. De
asemenea, contextul istoric zbuciumat al Transilvaniei a reuşit să accentueze rivalitatea
dintre etniile existente în perioada interbelică şi stabilirea unor graniţe privind reşedinţa
lor în oraş. De exemplu, etnicii români au fost întâlniţi preponderent în cartierul Andrei
69
Mureşanu, în timp ce etnicii maghiari în partea de sud a cartierului Hidelve. Este astfel
observabilă amplasarea la polii opuşi a celor două etnii. Totuşi, este de remarcat că nici
una dintre etnii nu s-a îndepărtat prea tare de zona centrală şi nici nu a preferat o zonă
aglomerată şi poluată (cum erau cartierele industriale). Era vorba despre o categorie
socială selectă care se bucura de un prestigiu mediu şi ridicat.
Transformările specifice oraşului Cluj s-au făcut vizibile prin intermediul datelor
istorice şi a informaţiilor preluate din Almanachul editat de Paul Mihnea. Cu toate că se
poate vorbi despre o sursă aflată în legătură directă cu evenimentele şi structura
populaţiei din perioada interbelică, aceste a avut câteva limite majore Este vorba în
special despre faptul că un număr semnificativ de informaţii au fost eliminate din
analiză pe considerentul că almanahul a fost publicat până la litera “O”, cuprinzând doar
22 963 de subiecţi. Astfel, s-au pierdut informaţii relevante despre mai mult de jumătate
din populaţia Clujului din 1930. Un alt inconvenient l-a constituit lipsa unor „detalii”
importante (adresă, număr, sau/şi ocupaţia) cu privire la unii dintre subiecţi, precum şi
folosirea unor abrevieri pe care nu le-am putut identifica. Astfel, 2 172 de cazuri din 20
791 au fost scoase din analiză pe considerentul că unele dintre ocupaţiile întâlnite nu au
putut fi încadrate în schemele de stratificare din cauza dispariţiei ocupaţiei respective, a
limbajului utilizat de subiecţi care a facut imposibilă identificarea ocupaţiei respective şi
a lipsei străzilor care să permită plasarea spaţială a subiecţilor.
De asemenea, harta de bază (din 1933) cu ajutorul căreia au fost trasate străzile a
ridicat probleme de natură tehnică. Harta realizată de mână a fost păstrată în condiţii
impropii, fapt ce a dus la îngreunarea descifrării unor segmente de pe hartă şi la
eliminarea altora care au apărut în almanah dar care nu au putut fi trasate pe hartă.
Totuşi, această problemă poate fi explicată şi de cei trei ani diferenţă (dintre realizarea
hărţii şi publicarea almanahului) caracterizaţi de schimbări în structura urbanistică a
Clujului, în sensul apariţiei unor noi străzi sau/şi a redenumirii altora deja existente.
Închei cu două observaţii. În primul rând, modernizarea spaţiului urban este atât
produsul unor factori structurali a căror origine datează din secolul XIX, şi a structurii
sociale rezultate dar provine şi din modul în care actori particulari sau corporaţi s-au
mobilizat pentru a influenţeze direct spaţiul citadin. Astfel, burghezia deţinătoare ai
unui volum tot mai important de capitalul cultural, economic şi relaţional prin legarea sa
la spaţiile fluxului central european şi după Unire la cel naţional a jucat un rol central în
restructurarea ecologică a oraşului, prin construcţia unui nou ring în jurul centrului care
să deservească interesele lor. În al doilea rând, evoluţia ecologiei urbane clujene a fost
70
în strânsă legătură cu procesul de modernizare coordonat de sus în jos de către stat.
Astfel, structura oraşului Cluj ajunge să fie modificată dramatic prin cererea enormă de
construcţie a unui aparat birocratic românesc cu funcţionari români care aveau nevoie
pe lângă clădiri oficiale şi de spaţii locative şi de loisir. Datorită acestui fapt autorităţile
locale s-au implicat tot mai mult în proiecte urbanistice importante dedicate noilor clase
de mijloc interbelice.
71
Referinţe bibliografice
Abraham, Dorel (1991) Introducere în sociologia urbană, Editura Ştiinţifică, Bucureşti;
Agachi, Mihaela Ioana Maria (2004) Clujul modern. Aspecte urbanistice, Editura
U.T.PRES, Cluj – Napoca;
Alexandrescu, Filip „Biologizarea mediului social în ecologia umană a Şcolii de la
Chicago”, în Sociologie Românească, Vol. I, Nr. 1-2/2003; Editura Polirom,
Iaşi;
Alicu, Dorin (1997) Cluj-Napoca: Inima Transilvaniei, Editura Studia, Cluj-Napoca;
Bărbulescu, Mihai; Deletant, Dennis; Hitchins, Keith; Papacostea, Şerban; Teodor,
Pompiliu (1998) Istoria României, Editura Enciclopedică, Bucureşti;
Brubaker, R.; Freischmidt M., Fox; J., şi Grancea, L. (2006) Nationalist Politics and
Everyday Ethnicity in a Transylvanian Town, Pinceton University Press,
Princeton;
Burgess, E. W. (1925) The growth of the City, în Park, R. E. ; Burgess, E. W. ;
McKenzie R. D., The City, University of Chicago Press, Chicago;
Cârţână, Cornel (2001) „Structură şi stratificare socială în România interbelică.
Contribuţii sociologice româneşti privind schimbarea şi dezvoltarea socială”, în
revista Sociologie Românească, serie nouă 1-4/2001, p. 317 – 345, Asociaţia
Română de Sociologie; URL:
http://www.sociologieromânească.ro/2001/articole/sr2001.1-4.a17.pdf, accesat
în data de 20.04.2007;
Chrisholm, Jane (1999) Istoria lumii în date, Editura Aquila ’93, Oradea;
Cosma, Ghizela (1998) Stilul de viaţă urbană în România interbelică, Teză de doctorat,
Universitatea „Babeş – Bolyai”, Cluj – Napoca;
Coteanu, Ioan, Seche, Luiza (1998) Dex – Dicţionar explicativ al limbii române, Editura
Univers Enciclopedic, Bucureşti;
Dahrendorf, Ralf (1993) Reflecţii asupra revoluţiei din Europa, Editura Humanitas,
Bucureşti;
Egyed, Ákos (1962) Industria mare a Transilvaniei între 1867-1873, Anuarul
Institutului de Istorie, V, Cluj;
72
Flint, Corrin ; Flint, David (2001) Urbanisation: Changing environments (2nd ed.)
London: Collins;
Ghiddens, Anthony (2000) Consecinţele modernităţii, Editura Univers, Bucureşti;
Gold, Harry (1982) The Sociology of Urban Life, Printice-Hall Inc., Englewood Cliffs;
Harris, Chauncy D., Ullman, Edward L. „The Nature of Cities” în Annals of the
Academy of Political and Social Science, 1945, Vol. 242, p. 7-17;
Hawley, H. Amos (1981) Urban Society. An Ecological Approach, New York;
Hoyt, Homer „The Structure and Growth of Residential Neighborhoods in American
Cities”, Journal of the American Statistical Association, Vol. 35, No. 209, Part
1, (Mar.,1940), p. 205 – 207, URL: http://jstor.org/sici?sici=0162-
1459(194003)35%3A209%3C205%3ATSAGOR%3E2.0.CO%3B2-4, accesat în
data de 20.04.2007, ora 17:55;
Hoyt, Homer „The Structure of American Cities in the Post-War Era” , The American
Journal of Sociology, Vol. 48, No. 4 (Jan., 1943), p. 475 – 481, The University
of Chicago Press; URL : http://links.jstore.org/sici?sici=0002-
9602%28194301%2948%3A4%3C475%3ATSOACI%3E2.0.CO%3B2-R,
accesat în data de 20.04.2007;
Kocka, Jurgen „The Mddle Classes in Europe”, The Journal of Modern History, Vol.
67, No. 4 (Dec. 1995), p. 783–806, The University of Chicago Press, URL:
http://links.jstore.org/sici?sici=0002-
2801%28199512%2967%3A4%3C783%3ATMCIE%3E2.0.CO%3b2-R, accesat
în 30.01.2007;
Larionescu, M.; Mărgineanu, I.; Neagu, G. (2006) Constituirea clasei mijlocii în
România, Editura Polirom, Iaşi;
Lenski, G (1996) Ecological-Evolutionary Theory and Societal Transformation in
Post-Communist Europe, Csech Sociological Review, vol. 4 ; URL :
http://sreview.soc.cas.cz/upl/archiv/files/443_149LENSK.pdf; accesat în data de
20.04.2007;
Livezeanu, Irina (1998) Cultură şi naţionalism în România Mare 1918 – 1930, Editura
Humanitas, Bucureşti;
Lukács, József (2005) Povestea „oraşului-comoară”, Editura Biblioteca Apostrof, Cluj-
Napoca;
Mândruţ, Petruţa (2004) The Central Park of Cluj. Significating Space, Mediteranean
Library, URL:
73
http://www.ccrit.ro/Pdf/ResearchReports/ResearchReportPetrutaMindrut.pdf,
adresă activată la 28. 03.2007;
Manoilescu, Mihail (2002) Rostul şi destinul burgheziei româneşti, Editura Albatros,
Bucureşti;
Marx, Karl (1996) Capitalul, Vol. 1, în Marx, K. ; Engels, F., Opere, Vol. 23, Editura
Politică, Bucureşti ;
Mihnea, Paul (1931) Almanachul locuitorilor oraşului Cluj, Város cim- lak- jegyzéke,
Cluj – Napoca;
Orosz, F. (1933) Harta generala a oraşului municipial Cluj, Város átnézeti térképe,
Cluj-Napoca;
Pascu, Ştefan (1974a) 1850: Clujul istorico-artistic, Institutul de Istorie, Cluj – Napoca;
Pascu, Ştefan (1974a) Istoria Clujului, Consiliul Popular al Municipiului Cluj, Cluj –
Napoca;
Recensământul general al populaţiei Române din 29 Decembrie 1930 (1940), partea I,
vol. IX, Editura Samuilă, Institutul Central de Statistică, Bucureşti;
Recensământul general al populaţiei Române din 29 Decembrie 1930 (1938), vol.II,
Editura Samuilă, Institutul Central de Statistică, Bucureşti;
Recensământul general al populaţiei Române din 6 Aprilie 1941. Date sumare
provizorii, Institutul Central de Statistică, Bucureşti;
Ronnås, Per (1984) Urbanization in Romania. A Geography of Social and Economic
Change Since Independence, The Economic Research Institute, Stockholm;
Roth, Andrei (2002) Modernitate şi modernizare socială, Editura Polirom, Iaşi;
Scurtu, Ioan (2001) Viaţa cotidiană a românilor în perioada interbelică, Editura Rao,
Bucureşti;
Susan, Ilie (1973) Municipiul Cluj: studiu de geografie economică, Teză de doctorat,
Universitatea Babeş – Bolyai, Cluj – Napoca;
Szabo, Tamas (2002) O istorie inedită – trecut şi prezent. Clujul vechi şi nou, Editura
ProfImage, Cluj – Napoca;
Szelenyi, Ivan; Harloe, Michael; Andrusz, Gregory (1996) Cities after Socialism,
Cambridge: Blackwell Publishing, Oxford;
URL: http://clujnet.com/romana/001clujnapoca/istori/15-1848.htm, accesat în data de
31.03.2007 ;
Weber, Max (1993) Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Editura Humanitas,
Bucureşti.