o1 (58).pdf

1 Timp și temporalitate pe șantier

UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ

SPECIALIZAREA SOCIOLOGIE

LUCRARE DE LICENŢĂ

Timp şi temporalitate pe şantier

Coordonatori:

Conf. univ. dr. Rudolf Poledna

Asis. univ. drd. Norbert Petrovici

Absolvent:

Rosu Claudia

Cluj-Napoca

2009


Cuprins

Introducere ................................................................................................................................ 3

1. Guvernamentalitate şi timp .................................................................................................. 5

Guvernamentalitate şi guvernarea firmei ............................................................................. 5

Guvernamentalitate şi subiectivitate ................................................................................... 12

Subiectificare şi procesul civilizaţiei ..................................................................................... 14

Capital şi disciplina timpului ................................................................................................ 16

2. Date şi metodă .................................................................................................................... 21

3. Timpul muncitorilor pe şantier ........................................................................................... 23

O zi obişnuită pe şantierul aeroportului din Cluj .................................................................. 23

Grupul muncitorilor şi grupul inginerilor ............................................................................. 27

Guvernarea muncitorilor: raţiunile ...................................................................................... 29

Guvernarea muncitorilor: tehnicile ...................................................................................... 31

Disciplina timpului şi capitalism în Cluj ................................... Error! Bookmark not defined.

Concluzii ................................................................................................................................... 35

Referinţe bibliografice ............................................................................................................ 42


Introducere

Aceasta lucrarea are la origine un sentiment de curiozitate personală care

ulterior s-a transformat într-o curiozitate academică. Nu o dată, trecând pe lângă un

grup de muncitori care fie montau lămpi de iluminat public, fie săpau un şanţ, am fost

intrigată de anumite aspecte care pe atunci erau pentru mine un soi de fetişuri. Nu

puteam să înţeleg, sau poate să accept, de ce este nevoie de zece muncitori să sape un

şanţ, când oricum doar unul singur se află jos în groapă, de ce e nevoie de 5 persoane

ca să monteze un cablu pentru care două erau suficiente. Intuiţia mea îmi spunea că

fenomenul în sine este unul temporal însă pe vremea aceea mintea mea cauta

răspunsuri doar în datele tehnice ale procesului. Ulterior însă, utilizând bagajul de

cunoştinţe atât teoretice, cât şi metodologice pe care le dobândisem până atunci, am

început să pun cap la cap o cercetare sociologica prin care să înţeleg fenomenul în

sine, mai precis să văd cum se manifesta legătura dintre succesiunea momentelor şi

administrarea, gruparea, acestor muncitori.

Conceptele care mi-au structurat lucrarea au fost în primul rând cel de

temporalitate; şi cel de guvernamentalitate. Prin noţiunea de guvernamentalitatea se

înţelege existenţa unor obiective ale puterii politice care, în societăţile moderne sunt

transpuse la nivel de instituţii şi întreprinderi. Aceste obiective sunt surprise în

raţionamentul neoliberal, înscrise în discursul şi subiectivităţile indivizilor care nu

numai că se auto-guverneaza dar guvernează prin intremediul unor tehnologii de

putere, obiectele şi mai mult relaţia dintre acestea, în vederea obţinerii unei

productivităţi maxime atât individuale cât şi la nivel de intrerindere. Succesiunea

temporală pe de cealaltă parte este una indexicala, intotdeana relaţionată la ceva

particular; incluzivă, alcătuită din momente nesegmentate ce se includ în permanenţă;

şi multiplă, se desfăşoară pe mai multe starturi. În aceasi măsura timpul real este unul

interior înscris în conştiinţa individului, în subiectivitatea acestuia, în componenţa

afectiva, axiologica şi cognitiva, locul în care se formează, prin intermediul

experienţei imediate, categorile temporale. Exteriorizarea succesiunii duratei pure se

realizazeaza în interacţiunile subiecţilor, în relaţiile dintre ei, prin activitatea liberă a

sinelui.

Plecând de la aceste concepte, mi-am propus să surprind în lucrarea de fată,

modul în care succesiunea temporala se manifestă în contextul concret al şantierului

noului terminal de plecări al aeroportului din Cluj Napoca. Mai precis am dorit să


surprind felul în care timpul este dat de succesiunea etapelor de lucru şi a forţelor utile

somatice ale muncitorilor care sapa un șant sau montează o lampă, este înscris în corp

căpătând în aceași măsură particularităţile purtătorului, caracteristici care sunt

modelate prin diferitele tehnici specifice tipului de putere care se exercita. Am vrut să

văd cum succesiune temporală, este în aceași măsura generată de guvernarea acestor

relaţii şi interacţiuni dintre indivizi, guvernare realizată în virtutea raţionamentului

specific aflat la nivelul axiologic al subiecţilor autonomi prin care se implementează

acele tehnologii.


1. Guvernamentalitate şi timp

Guvernamentalitate şi guvernarea firmei

Noțiunile centrale care dau liniile teoretice ale lucrării sunt: pe de-o parte

topica guvernamentalităţii, care este operaţionalizată prin tehnicile utilizate de anumiţi

subiecţi care la rândul lor populează un câmp de relaţii şi de putere; şi raţionamentul

în pofida căruia puterea este exercitată şi produsă; iar pe de cealaltă parte,

problematica temporalităţii văzută în special ca o multiplicitate de succesiuni

indexicale, întotdeauna relaţională şi raportată la un element particular. În prima

instanța voi încerca totuşi, atât să redau explicativ conceptele utilizate în lucrare, cât şi

să arăt relevanta lor şi deasemenea relaţiile dintre acestea.

Deşi rădăcinile ei sunt plasate, din punct de vedere temporal, în perioada

evului mediu în comunităţile religioase catolice, societatea disciplinara, sau de tip

panoptic, aşa cum o numeşte Foucault (1973), îşi întinde ramurile în toate domeniile

societăţii începând cu secolele XVII şi XVIII. Orice formă de organizare de asemenea

proporţii are la bază un tip de putere, iar societatea disciplinară este fondată pe un nou

tip de putere distinctă de puterea represiva, legislativă, data de sistemul juridic, putere

care în societatea suverană are ca şi rol principal să decidă ceea ce trebuie şi ce nu

trebuie să fie făcut, ceea ce este moral şi imoral. Puterea specifică societăţi

disciplinare este una de tip pozitiv şi este împânzită în toate straturile societăţii. În

termeni Foucaultieni această putere specifică nu are câtuşi de puţin funcţia

primordială de a interzice, de a împiedica. Funcţia primară, esenţială şi permanentă,

este acea de a fi producătoarea unui produs, de a duce la o productivitate superioară

prin intermediul unor procedee ce trebuie privite ca şi tehnici, care au fost inventate,

perfecţionate şi care se transforma în permanenţă. (Foucault, 2000[1982])

Principalele procedee ale puterii politice sunt disciplina – anatomopolitica,

mecanismul de putere prin care se poate controla corpul social până la elementele lui

cele mai mărunte, prin care se poate ajunge la atomii sociali înşişi pentru a le putea fi

controlate comportamenul, aptitudinile; mărite performanţele; înmulţite capacităţile;

poziţionarea corpului în aşa fel încât productivitatea, utilitatea să economică să ajungă


până la limita de sus. Disciplina este văzută ca şi tactică de distribuire a

singularităţilor, corpurilor o manieră de a le distribui spaţial de a permite acumulări

temporale care să poată avea efectiv la nivelul activităţii producătoare, eficacitatea

maximala. Alături de disciplină, Foucault, defineşte un al doilea tip de putere politică

şi anume bioputerea, tehnologie a puterii care vizează populaţia, însă populaţia văzută

prin prizma aspectelor demografice cum sunt: ratele (natalitate, mortalitate, o curbă de

vârstă, o piramidă de vârstă) O populaţie poate să piară sau să se dezvolte. Această

populaţie asupra căreia se exercita o entitate trebuie să fie privită ca o maşină de

produs bogăţii, de aceea aspecte precum condiţiile de existenţă, locuit ajug să aibă un

interes central.

Dacă puterea represiva/negativa se recrează în măsura în care îşi produce

vizibilitatea, puterea pozitiva, definită de tehnicile prin care este exercitata produce

vizibilitate în timp ce ea este invizibilă, este o putere care acţionează “ rapid, suplu şi

subtil” ajutându-se de o cantitate de cunoaştinte produse la rândul lor de instrumentele

prin care se exercita, instrumente dintre care cele mai importante sunt supravegherea,

examinarea şi localizarea continua a subiectului. Obiectul asupra căruia, îşi exercita

constrângere, puterea, şi prin care se exercita este subiectul uman, mai precis

constituţia somatica a acestuia, constituţie individualizata prin supravehere, examinare

şi ierarhizare în permanentă a evoluţiei şi performantei sale.

Aşa cum surprinde şi Haugaard (1997) complexitatea procesului prin care

puterea ajunge să se exercite la nivel de modelare a comportamentului, gesturilor,

conduitei, stă în mare măsură în însăşi autosuiectivizarea subiectului. Individul uman

izolat, individualizat, conştient de posibilitatea supravegherii, printr-un act de

reflexivitate asupra propriei conduite, se transformă pe el, din subiect, în obiectul

cunoaşterii, devenind înainte de toate propriul său judecător. Procesul

autosubiectivizării nu ar avea loc în afara exercitării acestui tip de putere imateriale,

putere care îşi găseşte un asociat în producţia de adevăr pe care îl crează la rândul ei şi

prin care se produce (Haugaard, 1997). Cunoaşterea urmează avantajul puterii.

Puterea se exercita asupra subiectului cu ajutorul cunoaşterii având ca şi baza regimul

de adevăr în care se exercita. Din punct de vedere empiric, aceasta, însumează

discursuri în virtutea cărora puterea îşi găseşte legitimarea. Pe de cealaltă parte din

punct de vedere genealogic aceste discursuri originar sunt localizate în conflict la

nivelul producerii adevărului sau a cunoaşterii.


În epoca modernă, în economia modernă, accentul este pus pe procesul muncii

care devine obiectul adevărului (Haugaard, 1997). Problematica nu se mai pune în

termeni de reprezentarea bunăstării de către bani, ci crearea bunăstării. Actul

producţiei devine locul economiei politice moderne. Apare un nou regim de

cunoaştere şi adevăr. Adevărul poate fi creat doar din ordine şi reglementare.

Accentul cade pe detaliu care dă naştere la două tactici importante de putere:

disciplina şi observaţia, care în contextul muncii a fost o modalitate de a învăţa

disciplina. În regimul disciplinei, corpului îi este investita o nouă semnificaţie. Se

naşte omul maşina care se mişca exact şi precis. Este fixat în timp şi spaţiu. Disciplina

funcţionează creând o nouă ordine în mod explicit implementata de o lege, un

program, un set de reglementări. Aceste reguli, această nouă ordine artificială, sunt

judecate şi implementate prin încercarea de a fixa cu exactitate corpul în timp şi

spaţiu. Ordinea şi disciplina merg împreună. Conferind actelor precizie, disciplina

judeca indivizii în adevăr.

Analiza asupra problematici puterii disciplinare, capăta de-a lungul timpului,

alte dimensiui, ajungându-se în ultimii ani, la ceea ce Foucault, numeşte problematica

guvernamentalităţii (Inda, 2006). După cum şi Miller(1990), prezintă în prima

instantă, guvernamentalitatea implica obiectivele unei puterii de tip politic, surprinse

în „raţionamentul politic”, care transcend ceea ce la începutul secolului XX reprezenta

statul, şi ajung să devină obiectivele anumitor instituţii, ba mai mult, acestea ajung

obiective personale de auto-reglementare ale subiecţilor. În aceaşi măsura,

guvernamentalitatea, este asociata cu o anumită mentalitate, care a devenit

fundamentul modern comun pentru formele politice de acţiune şi gândire. Ceea ce

presupune că societăţile moderne, capitaliste, sunt caracterizate de un mod de a gândi

particular în raport cu problemele care pot şi ar trebui să fie accesate de varii tipuri de

autorităţi în termeni de supervizare calculată, şi administrare a forţelor somatice

maximale, atât individuale, cât şi ca întreg (Miller; Rose, 1990). Guvernamentalitatea

are un puternic caracter programatic, nu doar pentru ca oricine poate să observe

proliferarea unor programe mai mult sau mai puţin explicite de a reforma realitatea –

rapoarte guvernamentale, financiare, politice propuneri academice, ci prin faptul că

exista o atitudine mai degrabă optimista ca un domeniu sau o societate poate să fie

administrată mai bine sau mai eficient, decât este ea administrată în realitate.

(Gordon, 1987;Rose, Miller, 1988) De aceea orice eşec al unei politici este mereu


însoţit de propunerea altor programe care vor funcţiona mai bine.

Procesul guvernamentalităţii se desfăşoară nu numai la nivel macro, la nivel de

societate, ci şi la nivelul unor instituţii, întreprinderi, organizaţii şi agenţii preocupaţi

cu exercitarea autorităţii asupra comportamentului fiinţelor umane.

Guvernamentalitatea are loc atât în contextul statal cât şi în afara lui şi înseamnă-

strategii, tactici, autorităţi, statale şi non statale, care caută să disciplineze

comportamentul uman individual sau colectiv în ordine să asigure bunăstarea

fiecăruia. În acest caz nu mai vorbim de un teritoriu, ci mai degrabă de administrarea

înspre bunăstare a resurselor, mijloacele de subzistenţă a unui complex format din

oameni dar oamenii în relaţiile lor, conexiunile lor, cutumele, obiceiurile, modalităţi

de gândire şi acţiune: şi în cele din urmă, omul în relaţie cu faptele care pot fi

considerate accidente şi nenorociri precum epidemii, moartea şi aşa mai departe

(J.X.Inda 2006: 208–209). Obiectul guvernării stă în distribuţia eficientă şi productivă

a bunurilor, fapt care implica a aranja lucrurile astfel încât să producă o finalitate

potrivită şi convenabilă pentru fiecare individ în parte implicat în acest proces

„managementul înţelept al indivizilor, bunurilor şi bunăstării unei populaţii”.

(Foucault, 2000[1982]). Guvernamentalitatea scoate în evidenţă orice efort raţional de

a influenţa sau ghida comportamentul celorlalţi, acţionând asupra speranţelor şi

dorinţelor lor.

În sine, acest proces de administrare specific societăţii moderne este unul

complex, care implica o multitudine de alte elemente. Unul dintre acestea este factorul

discursiv al guvernamentalităţii care reprezintă o portă deschisă spre observarea

„raţionamentului politic” ca şi o parte integrantă. Raţionamentul politic se manifestă

în termeni de matrici discursive prin care guvernamentalitatea este articulată, limbajul

particular în cardul căruia obiectele şi obiectivele sunt construite, „morfologia”

analizelor şi prescripţiilor, vocabularul programelor, termenii în care legitimitatea

guvernării este stabilită. Guvernarea depinde de un mod propriu, specific de

reprezentare obiectivat în eleborarea unui limbaj prin care se ilustrează domeniul în

discuţie dar care surprinde în aceaşi măsura natura realităţii reprezentate într-o formă

supusa deliberării, argumentării şi schemingului politic. Astfel prin intermediul

acestui limbaj este construit caracterul programatic al guvernamentalităţii, prin care

este stabilită o constanta dintre etica specificată, apelul la discursul politic atât dintr-o

perspectivă epistemologica cât şi ontologică- şi planurile, schemele şi obiectivele care


adresează o problematizare specifica existenţei, economică, socială şi personală a

individului. Prin interiorul acestor elemente lingvistice raţionamentele sunt elaborate

şi cauta să specifice fundamente adecvate pentru organizarea şi mobilizarea vieţii

sociale. (Miller, 1990) Însă, caracteristicile limbajului descrise aici, au un rol mai

activ decât cel discriptiv, unul surprins mai bine prin noţiunea de tehnologie

intelectuala (en. intelectual technology). Limbajul aduce un mechanism prin care

realiatea este supusă anumitor tipuri de acţiune. În acest sens limbajul nu este doar

contemplativ, ci implică chiar înscrierea realităţii în calculele guvernamentalităţii

printr-o gamă de tehnici materiale, mundane. (Rose 1990[1988]; Latour 1987).

Evenimentele şi fenomenele asupra cărora procesul se aplică, trebuie să fie redate

într-un corp de cunoştinţe, rapoarte scrise, scheme, poze, numere, hărţi, grafice,

statistici, informaţie care trebuie să fie mobila dar în aceaşi măsura exactă,

combinabila şi comparabila. Totuşi această informaţie nu îndeplineşte o funcţie neutră

de înregistrare, este însăşi o modalitatea de acţionare asupra realităţii prin concepele

tehnice care trebuie să o redea în asemenea manieră încât să fie posibilă evaluarea,

calcularea şi intervenţia în domeniul în discuţie.

Raţionalitatea guvernamentalităţii este instrumentalizată prin intermediul unor

mecanisme practice, calcule, proceduri, aparate şi documente, prin care varii autorităţi

încearcă să formeze, normalizeze şi instrumentalizeze conduita indivizilor, gândirea,

deciziile, aspiraţiile, în vederea obţinerii unor obiective pe care ei le considera

dezirabile. (Miller and Rose,1990). Este vorba de acel complex de tehnici,

instrumente, măsuri şi programe prin care gândul este transformat în practică şi în

acest fel să actualizeze; rutina temporală şi spaţială; tabele grafice, formule pentru

organizarea muncii, tactici standardizate de training şi de implementare a unor

obiceiuri. Însă la nivel tehnic operaţionalizarea guvernamentalităţii implica fixarea,

plasarea, atât intenţionat cât şi neintenţionat a diversităţii de relaţii indirecte de

reglementare şi persuasiune. În mod particular capacităţile acordate expertizei-

amalganului complex de profesionişti, proceduri tehnice şi adevar- asigura

mecanismele versatile prin care modelează şi normează întreprinderea privată, firma

privată, deciziile private ale subiectului şi capacităţile sinelui individual de a se auto-

reglementa în moduri care nu sunt cuprinse în filosofiile politice. Într-adevăr chiar

aceste mijloace de acţiune şi intervenţie indirecte sunt elementele centrale ale

mentalităţii moderne de a guverna, şi cruciale pentru formele moderne de a conduce.


(MacIntyre 1981; Miller şi O Leary 1990[1987]; Rose 1989)

Însă această mentalitate de guvernamentalitate noliberală nu exista în absenţa

unor subiecţi- diversele tipuri de sine- persoane, actori, agenţi care o implementează şi

sunt formaţi de ea. În această discuţie accentul este pus pe de-o parte asupra modului

în care diferite practici de guvernare şi programe cauta să cultive un anumit tip de

subiectivitate colectiva sau individuală, cum guvernamentalitatea este implicată în a

crea subiecţi moderni. (J. Xavier Inda, 2005). Mentalitatea guvernamentalitatii aduce

un raţionament al sinelui autonom. (Peters and Waterman 1982). În acest context

experţi, care acţionează în virtutea unor adevăruri produse şi implementate prin ei,

joacă un rol crucial. Capacităţile de auto-administrare a subiecţilor modelaţi şi

normaţi prin puterea experţilor a devenit resursa cheie pentru formele moderne de

guvernare (Miller, 1990). Ba chiar această formă de putere politică a ajuns să depindă

de o reţea de tehnologii care fabrica şi menţin indivizii autonomi care dezvoltă

capacităţile de a se auto-administra. Aceste capacităţi individuale sunt aliniate cu

obiectivele economice prin intermediul unor mecanisme indirecte precum cele

enumerate anterior: capacitatea limbajului de a traduce intre raţionamente, programe,

tehnologii şi tehnici de auto-administrare, şi rolul particular de persuadare al

expertizei. În mod substanţial aceste programe nu caută întotdeauna să

instrumentalizeze aspiraţiile muncitorilor, ci căuta deasemenea să acţioneze asupra

sinelui managerilor. Exista o opoziţie intre modelele de prezentare al selfului cerute

de manageri şi etica selfului personal, însă a devenii un mai bun manager înseamnă a

deveni şi un self personal mai bun. (Miller, 1990) Pentru sinele antreprenorial, munca

nu mai este în mod necesar o constrângere asupra libertăţii individuale spre

îndeplinirea potenţialului propriu în lupta pentru creativitate şi responsabilitate, ea

este un element esenţial către auto-realizare. Și chiar administrarea acesteia acum

trece prin eforturile psihologice ale fiecărui individ spre realizare Nu există bariere

între economic, psihologic şi social. Mai mult în cazul acestui tip de subiect autonom,

guvernarea se transforma în ceva personal şi multe din programele specifice au căutat

cheia eficientei în implicarea inivizilor ca şi aliaţi în urmărirea obiectivelor fie ele

politice, economice sau sociale. Mai mult normele autoritare, tehnologiile raţionale şi

formele de evaluare pot să fie traduse în valori, decizii în rationamenul profesional şi

personal, pot funcţiona ca şi mecanisme de direcţionare ale sinelui.

Problematica muncitorului în literatura de specialitate în cadrul acestui proces


de administrare a început să capete alte valente. Taylorismul privea muncitorii ca pe

nişte obiecte numărabile care trebuiau normate şi standardizate, erau priviţi exclusiv

în procesul muncii având doar o valoare economică. În procesul de construire a

subiectului productiv însă, el este văsuţ ca având condiţiile intelectuale proprii.

Muncitorul ajunge să fie privit ca având o viaţă personală care este continuata în viaţa

profesională. El trebuie să fie înţeles indiviual cu o gândire individuală, cu anxietăţile

şi fricile proprii. Nu doar monotonia, oboseala şi atenţia dar şi motivaţia şi morală

ajung topici de interes general în rândul experţilor. În acest mod construirea

psihologiei muncitorului este legată de o gamă de încercări de a produce o congruenţă

intre nevoile procesului de producţie şi motivele, fricile şi dorinţele muncitorilor.

Deasemenea limbajul aduce în discuţie relaţiile pe care indivizii le au cu alţi

muncitorii-colegi, superiori şi subordonaţi. În noul vocabular al relaţiilor de grup,

viaţa intersubiectiva a întreprinderii poate să fie construită ca un mecanism vital

asupra căruia guvernalitatea trebuie să opereze, nu doar integrând psihologia

individuală în procesul de producţie, ci prin munca, integrând muncitorul într-o ordine

socială, ca fiind un cetăţean cu drepturi şi responsabilităţi. Noile tehnologii ale

întreprinderii promovate de raporturile guvernamentale, organizaţii de management şi

psiholgi industriali cauta să intrumentalizeze viaţa relaţionala a muncitorului în

scopuri economice. (Miller şi Rose, 1988). Cheia acestei tehnologii este că legătura

dintre angajat şi angajator să fie suplimentata de o relaţie personală; şi în aceaşi

măsură să se încerce realizarea unui ataşament dintre muncitori şi colegii lor. În

cadrul programelor şi tehnologiilor de producere a subiecţilor, subiectivitatea

muncitorului este văzută în termeni de capacităţi individuale, şi judecata ca fiind o

depărtare negativă de către norme. Ceea ce rezulta că în continuare muncitorul trebuie

să fie administrat extern de carte un manager înţelept, şi informat de către un expert

raţional şi neutru. El devine obiectul cunoaşterii şi ţinta intervenţiei, pentru ca el să fie

estimat, evaluat şi diferenţiat de către alţii, însă să fie evaluat în termenii de diferenţe

individuale.

Pe de cealaltă parte în studiile din ultimul deceniu pe topică

guvernamentalităţii, accentul cade în special pe logicile instituţionale, pe asamblajele,

tehnologiile şi dispozitivele prin care raţionalităţile guvernamentalităţii neoliberale

investesc indivizii. Cu alte cuvinte guvernamentalitatea exprima un anumit soi de

relaţie dintre putere şi subiect. Guvernalitatea reprezintă un punct de contact instabil


(punct de contact) dintre tehnicile de dominaţie sau subiectificare (subjection), şi

practicile actuale de subiectificare prin care subiecţii neoliberali se guvernează pe ei.

(Binckley, 2009) Punctul de contact în care indivizii sunt împinşi de către alţii se

numeşte a guverna. A guverna din acest punct de vedere înseamnă nu a forţa indivizii

să facă ceea ce spune guvernatorul ci este întotdeuna vorba de un echilibru versatil de

complementaritate şi conflict între tehnicile care asigura coerciţie şi procesele prin

care şinele este construit sau automodificat. Este clar că mutarea acentului de la

disciplină la bioputere şi ulterior la guvernamentalitate este o mişcare care descrie

producerea de subiectivitate înainte de putere, ca şi practici de auto-formare, ca şi

producere de auto-producere. Aşa cum Graham Burchell (1991) a argumentat,

introducerea idei de tehnici ale sinelui, ale esteticii existenţei, par să implice o

desfacere a legăturii dintre subiectificare şi supunere.

Guvernamentalitate şi subiectivitate

Deoarece în acest context apare destul de des conceptul de subiectivitate voi

încerca să redau explicativ ce reprezintă noţiunea şi care este implicaţia sa în procesul

de guvernamentalitate. Subiectivitatea are o puternică încărcătura psihosociala, însă

aşa cum afirma M. Wetherell (2008) această noţiune, în cercetarea psiho-socială cu

critica sa asupra analizei discursului post-structuralist şi reînscripţionarea a ceea ce în

accepţiunea să înseamnă interioritate, este una problematică. În înţelegerea

conceptului este recomandată concebtrarea atenţiei asupra practicilor psiho-

discursive. Mai precis practicile psiho-discursive însumează proceduri convenţionale,

colective şi sociale prin a căror caracter, sinele, identitatea, elementul psihologic,

emoţional, intenţiile şi credinţele sunt formulate şi activate. Subiectivitatea, care a fost

şi pentru mulţi autori încă mai este pusă în contrast cu identitatea presupune acele

aspecte proprii ale individului cu preponderenta modalitatea în care gândeşte, în care

simte şi trăieşte ca un agent. Charles Taylor (1989) susţine că subiectivitatea

presupune setul de procese prin intermediul cărora subiectivitatea sau sinele se

constituie. De asemenea acest sine este de fapt produsul interiorizării unor atitudini,

valori, aşteptări, memorii, dispoziţii instanţiate în relaţiile inter-subiective şi activităţi

care, prin practici istorice specifice de self relfexiv constituie o persoană particulară, o

singularitate.


Venn (2006), pe de cealaltă parte argumentează ca orice naraţiune a vieţii unui

individ include în aceaşi măsura şi indentitatea ca şi categorie aşa cum o descrie mai

sus, cât şi subiectivitatea. Identitatea îi permite cercetătorului să investigheze din ce

grup face parte individul, precum şi relaţiile făcute posibile pentru subiect în timp ce

subiectivitatea mai degrabă spune povestea despre cum trăieşte un subiect specific

aceste sloturi culturale, cum le activează, în ce măsură şi cum le conştientizează, cum

şi dacă îşi asuma responsabilităţi transformând categoriile sociale de apartenenţa şi

rolurile sociale în alegeri biografice etice. Mai precis subiectivitatea este ceea ce face

posibil ca o identitate socială particulara să fie trăită complet sau chiar ambiguu, în

timp ce identitatea aduce indicaţii cu privire la ceea ce trebuie să fie trăit.

În ceea ce priveşte legătura dintre cele două, şi mai ales presupoziţia că exista,

în cadrul discuţiilor teoretice actuale, un raport de superioritate în cazul subictivităţii

fata de identitate, trezeşte atitudini şi critici negative. Explozia cercetării calitative pe

această temă arată faptul că identitatea nu poate fi luată de-a gata ca ceva simplu,

partea exterioară a subiectivităţii, sau simplul conţinut asupra căruia subiectivitatea

lucrează. M. Wetherwell (2008) pe de-o parte acuza această abordare de mult prea

mult esenţialism, iar pe de cealaltă parte aduce argumente ce susţin ca o delimitare

clară şi stabilă între cele două concepte nu numai că este imposibilă, dar în aceaşi

măsură este şi nefiabila. Definiţia standard a identităţii ca ceva care este simplu,

public şi necomplicat, o problemă de apartenenţa socială la o categorie sau alta, relaţii

de putere intre grupuri şi roluri sociale pierde din ce în ce mai mult teren. Ea susţine

că ceea ce lipseşte din aceste cercetări psiho-sociale este înţelegerea paternurilor de

practici discursive ale interacţiunilor sociale şi a modului cum elementul narativ şi de

producere de semnificaţii funcţionează ca acţiune socială. Până acum, în aceste

cercetări asupra subiectivităţii, individul era privit în afara contextului. Margaret

susţine că nu este adecvat a face abstracţie de ordinea sociopsihologică implicată în

rutină, proceduri, practici de comunicare şi o succesiune a acţiunii în care oamenii

sunt prinşi şi prin care îşi activează(enact) subiectivitatea. Practicile psiho-discursive

sunt procedurile sociale, colective, convenţionale prin a căror caracter, şinele,

motivele psihologice şi emoţionale, intenţiile şi credinţele sunt performate, formulate

şi construite.

Totuşi Margaret îşi opreşte cercetarea doar la nivelul de a arăta că este

important de a schimba unghiul de analiza asupra subiectivităţii, însă ea nu arata


concret modul în care aceste practici discursive funcţionează la nivel empiric. Ea

plasează pârghiile subiectivităţii în contextul interacţiunilor dintre indivizi, rutinei,

construirii de sens dar exclude nişte aspecte esenţiale empirice. Chiar folosirea

termenului de interacţiune reprezintă doar o schimbare de direcţie, iar noţiunea de

practici discursive, este un concept prea larg care nu surprinde cromatica proceselor

sociale ce duc la formarea subiectivităţii ca şi o entitate particulară, interiorizata, în

care experienţa devine nu numai singulara ci şi introspectivă, emergenta din viaţa

retrăita în interior.

Pentru o mai mare acurateţe a textului, vreau să mă opresc puţin la a sumariza

conceptele cheie care constituie una dintre dimensiunile ce urmează a fi exemplificata

în paginile următoare. Avem în prima instanta tipul de putere pozitivă, puterea care nu

are esenţa, nu este situată într-un loc particular, nu se reduce la instituţii, puterea care

este întotdeauna exercitata, este localizată la nivelul conflictului de interese şi se

manifestă în efectele sale . Funcţia acestui tip de putere are ca obiectiv şi efect pe de-o

parte autosubiectivizarea, noţiune care implica în sine atât un proces de cunoaştere cât

şi un proces de producere de adevăr. În acest proces individul, printr-un gest de

reflexivitate, se transformă din subiect în obiectul cunoaşterii şi în aceaşi măsura

însuşi locul în care, şi pe care puterea îl transforma exercitându-se. În a doua instantă,

avem conceptul de guvernamentalitate plecând de la cele trei dimensiuni ale sale şi

anume: raţionamenul politic sau discursul puterii, tehnicile, strategiile şi instrumentele

prin care discursul politic este pus în practică şi subiecţii guvernamentali, diferitele

tipuri de actorii care utilizează instrumentele de guvernamentalitate sau subiecţii care

sunt formaţi într-un anumit fel în acest proces.

Subiectificare şi procesul civilizaţiei

Obiectivul procesului de guvernare este de a administra forţa utilă a corpurilor

indivizilor, de a le creşte utilitatea economică individuala în primul rând, iar în al

doilea rând în a face în aşa fel încât utilitatea economică a tuturor să fie mai mare

decât suma forţei lor individuale. Indivizi sunt exact acei subiecţi-obiect ai cunoaşterii

care, deşi în perspectiva foucaltiană, sunt rezultatul exercitării puterii politice

disciplinare şi epistema în care aceasta se manifestă, aici, după cum susţine şi Don

Kalb dobândesc un anumit grad de autonomie şi manifestă o atitudine de reactivitate


care duce la alcătuirea unor cualiţii împotriva puterii, ce funcţionează după o logică

specifică. Perspectiva propusa de Kalb D. (1994, 1997), perspectiva în esenţa

conflictualistă care îşi propune să trateze procesul civilizator aşa cum îl prezintă Elias,

(lăsă în mod voit pe dinafara dimensiunea economică, implicaţiile sociale şi culturale,

şi încearcă să neutralizeze vicisitudinile pieţei, clasă şi acumularea prin concepte

teleologice chiar abstracte : diferenţiere şi integrare), dintr-o perspectivă materialista.

Pentru Norbert Elias, procesul civilizării este asociat cu ordinea naturii şi îşi are

rădăcina într-un proces de colectivizare, de interdependentă dintre actori în societate

ca şi rezultat al procesului de diferenţiere şi integrare. Aceasta întrepătrundere

fundamentală a planurilor şi acţiunilor umane individuale poate determina

transformări şi stucturări pe care nu le-a planificat sau realizat un individ anume. Din

interdependenta oamenilor rezulta o ordine sui-generis, mai restrictivă şi mai

puternică decât voinţa şi raţiunea indivizilor. Această ordine de interrelaţionare

socială este cea care determină cursul transformării istorice, fundamentând procesul

civilizării.

În centrul procesului de civilizare sta reţinerea, reprimarea sentimentelor,

instinctelor şi modelarea conduitei, proces care se desfăşoară de sus în jos, de la clasa

de sus spre clasa de jos, de la societăţile dezvoltate la cele mai puţin dezvoltate.

Critică adusă de către Kalb D. (1994,1997) se referă la fapul ca însuşi capitalismul,

prin definiţie creează societăţi mai puţin stabile şi mai puţin integrate, ba chiar

puternic contradictorii ne egale şi din când în când revoluţionare. De aceea el susţine

că procesului civilizării se axează pe legăturile, relaţiile de solidaritate, contradicţiile

dintre clase şi segmente de clase care se desfăşoară în procesul de producţie. Ele se

reproduc pe parcursul procesului economic şi în acelaşi timp îl produc.

Conceptul pe care Kalb D. îl utilizează, este cel de logică a solidarităţii. Pentru

a aplica aceasta logică dezvoltată în analiza procesului de producţie, problemei

standardelor de comportament public, el foloseşte un concept intermediar derivat care

să poată oferi o mai bună tratare a procesului în domeniul public politico-cultural - cel

de coaliţie locală. Însă aceste coaliţii care au în spate logici specifice sunt ambele

coaliţii reacţionare, care lupta împotriva puterii. Pentru ca aceste coaliţii să apară şi să

fie de succes, ele sunt fundamental structurate de relaţiile sociale de producţie şi

desigur de logica lor de dezvoltare. Părţile care o alcătuiesc se restrucutrează în timp .

Coaliţia se formează la început din segmente centrale ale clasei muncitoare locale,


deţinătorii puterii locale, agenţi civilizatori precum biserica, partide politice şi

asociaţii burgheze, dar în timp suporta o restructurare. Ulterior solidaritatea se

formează intre muncitorii necalificaţi, tineri care îşi petrec din ce în ce mai mult timp

în locuri de loisir căutând plăceri necomplicate, pe de-o parte, iar pe de cealaltă parte

sunt muncitorii specializaţi, care dezvoltă forme de solidaritate cu directorii şi cu mai

marii lor .

Capital şi disciplina timpului

La nivel empiric, atenţia mea se îndreaptă asupra forţei de muncă, şi anume

asupra muncitorilor şi guvernarea lor în termeni de forţa corporală şi utilitate de către

o formă a puterii specifice locului în care se exercita. Puterea despre care vorbesc este

una de tip pozitiv şi care prin diferitele strategii ordonează subiecţii, îi disciplinează.

Disciplina funcţionează creând o nouă ordine în mod explicit implementata de o lege,

un program, un set de reglementări. Dimensiunile după care această ordine artificială

este implementata sunt pe de-o parte una spaţială şi anume fixarea, sau luarea

hotărârii asupra spaţiului pe care un corp îl ocupă într-un interval de timp, iar pe de

cealaltă parte dimensiunea temporală şi anume guvernarea temporală a forţei utile

somatice în vederea obţinerii unei productivităţi maxime atât individuale cât şi

colective.

Harvey (1985) vorbeşte despre o economie a timpului la care, întreaga

economie este redusă, deoarece banii reprezintă timpul muncii sociale, banii

transforma şi şlefuiesc semnificaţia timpului în direcţii specifice importante. El

vorbeşte de timp şi de temporalitate ca şi momente cheie în acumularea de capital.

Harvey (1982) nu numai că asocieză elementul temporal cu cel financiar, ci şi cu cel

legat de creditare. Mai precis arata cum creditarea şi elementul financiar poate să

ofere o soluţie la tendinţele de criza al sistemului capitalist. Logica acestui fapt este

una simplă şi în ceea ce priveşte soluţiile temporale acestea se reduc la investiţiile de

lungă durată însă odată cu o expansiune geografică astfel încât să permită capitalului

să circule în permanentă şi să evite crizele de supraproducţie (Bob Jeshop, 2006).

Pentru Simmel (1985[1978]) conceptul de timp modern care îşi găseşte valoarea şi

utilitatea apare numai în contextul unei pieţe capitatliste în dezvoltare. Odată cu


lărgirea sferei de circulaţie a banilor şi organizării unei reţele de comerţ, s-a dezvoltat

un mod de măsurare a timpului mult mai exact, adecvat şi predictibil. Se crează astfel

un nou timp simbolizat de ceas şi de clopotul care cheamă muncitorii la lucru, timp

care se desparte atât de ritmul natural cât şi de ordinea religioasă existenta. Această

schimbare structurală a temporalităţii are în spate structuri de putere precum statul şi

formele sale birocratice care îl folosesc ca şi forma de control social.

În acelaşi context Thompson (1975) vorbeşte despre o disciplină temporala

prin intermediul căreia procesului muncii îi este conferita o mai bună sincronizare. El

descrie inscripţia temporalităţii ca durată, ca şi o operaţie pozitiva, una care cuprinde

decompoziţia comportamentala în momente separate administrate distinct şi

recompoziţia lor simultana în succesiunea unor practici cu caracter disciplinar.

Temporalitatea actului aşa cum o prezintă acest autor, descrie maniera precisă în care

are loc o demarcaţie rafinată şi segmentare a unităţilor temporale la fel ca şi în cazul

marşurilor soldaţilor francezi, în care un simplu pas al soldatului este supus unui grad

ridicat de segmentare. Timpul penetrează corpul şi odată cu el controlul meticulos al

puterii, în schimb este productiv şi permanent căutând să producă forţa de muncă sub

aspectul unui potenţial permanent. (Thompson, 1975)

Aceasta disciplina temporala implica un registru în care muncitorul este notat

în legătură cu orele de muncă, un “ timekeeper” persoana care pontează, şi

penalizările în cazul nerespectării normelor temporale. Mai mult decât atât, banii, ca

şi capital în mişcare, deţin valoare în sine şi deci putere socială asupra timpului care

oferă inividului posibilitatea de a alege între satisfacţiile prezente sau viitoare.

Indivizii sunt forţaţi să-şi definească propriul orizont temporal, rata de discaunt

individuală, sau preferinţa temporala în măsura în care se întreabă dacă să-şi extindă

putere la momemtul prezent sau în cel viitor. Funcţia banilor ca acumulare de valoare

permite deasemenea acumularea puterii sociale şi în mâinile unor personalităţi

individuale asupra timpului (Harvey, 1992).

Dar aşa cum susţine şi Binckley (2009), noţiunea de temporalitate în contextul

guvernamentalităţii neoliberale, cere a se merge dincolo de analiza lui Thompson

(1975) care percepe timpul ca şi pe un instrument de exploatare a muncii. În afara

unei temporalităţi specifice porcesului de producţie avem o nouă perspectivă

temporala situată chiar la celălalt pol. Este vorba de critică unei literaturi care tratează

timpul din perspectiva unei abordări cognitiviste. În accepţiunea lui Abott (2008),


temporalitatea este reprezentată de măsurarea stărilor interioare ale conştiinţei şi este

dată de durata pură, aşa cum a fost numită pentru prima dată în literatura de

specilitate, de către Bergson (1910). Durata pura reprezintă o succesiune a stărilor

conştiente, atunci când ego-ul individului se abţine de la a separa starea prezenţa de la

cea anterioară. Aceasta, şi implicit temporalitatea întruneşte anumite caracteristici.

Durata este inclusivă, multipla şi indexicală. Inclusivitatea surprinde natura

relaţionala a temporalităţii, ea fiind mai degrabă o relaţie de ordine fundamental

diferită de ordinalitate. Succesiune per se, surprinsă în definirea duratei nu este decât

o cartografiere mascată a procesului temporal în spaţiu, prin adverbele temporale

(înainte şi după) care nu fac decât să introducă durata într-o succesiune de moment

într-un mediu omogen şi în spaţiu. În schimb durata pură este sensul succesiunii pe

care un punct îl va avea când va trece de-a lungul unei linii. Divizarea, juxtapunerea

acestei succesiuni este posibilă doar în afara spaţiului unidimensional pe care îl

presupune durata pură, dintr-un spaţiu bidemensional. (Abbot, 2008). În acelaşi

context, însăşi conştiinţa primitivă este văzută prin prizma elementului afectiv cum ar

fi sentimentul, senzaţia ca o formă primitivă de conştiinţă, prin care individul intră în

contact fizic cu mediul . Aceste răspunsuri pe care le dă corpul sunt materialui ideatic

în care trecutul este spaţializat fizic. Individul îşi crează trecutul chiar prin faptul că

organizează şi ordonează acele răspunsuri care conţin elemente operaţionale, moduri

în care se fac anumite activităţi, ce reprezintă obiectele din mediul fizic, ce se poate

face cu ele, pentru ele, care este relaţia individului cu ele.

Temporalitatea emerge în interacţiune. Procesele din interacţiune trebuie să

producă o largă varietate de temporaliate-multiplicitate, incluzând durata pură,

subiectiva şi ceasul rigid. Atât timpul individual cât şi cel social se formează în

interactţiuni, relaţii, în evenimente. Procesele care le produc trebuie să recunoască atât

determinismul cât şi momentele de emergenţă şi de libertate. Mai mult exista o ordine

temporala locală a interacţiunilor. Această ordine, după cum Witehead (2008) susţine,

este închegata într-un nexus social, un set de evenimente organizate într-un pattern în

timp, ordonat personal (timpul social este un timp personal, individual, microsocial,

unde personal poate să însemne şi un timp local al uni grup). Se renunţa astfel la o

perspectivă newtoniana asupra timpului absolut, trecându-se la o redefinire a

momentului, trecut, prezent şi viitor în termeni de relativizare şi personalizare atât a

timpului individual cât şi cel social. Aşa cum este văzut în aceeaşi măsura de Bergson,


Mead, Witehead, Abott, timpul este o înşiruire de momente, prezente succesive în

care este încrustata şi înţelegerea aferenta fiecărui trecut, plasate în durata pură şi

prelungin-du-se asemeni unui cântec. Realitatea este compusă dintr-un liant alcătuit

din succesiunea momentelor unor procese ramificate. Deasemenea timpul social este

văzut că o înşiruire/succesiune de prezente transcedentale de diferite mărimi fiecare

organizate şi suprapuse în jurul unei locaţii particulare. Este imaginat că format din

mai multe straturi pe mai multe scale şi fiecare scala un present local suprapunându-se

unui altuia, fiecare nivel fiind constituit din scale din ce în ce mai mari.

Dacă această perspectivă urmăreşte instantaneitatea şi interioritatea

temporalităţii, Binckley, (2009) mergând şi mai departe, susţine că temporalitatea este

un obiect al practicilor guvernamentalităţii, a propriei munci de a te auto-subiectifica.

El vede guvernamentalitatea temporală ca şi pe o practică ambivalenta şi o tactică

reversă. Sub acest aspect, implica persistenta sensibiităţilor temporale anterioare în

conduita indivizilor. Mai precis ceea ce descrie el ca reziduri temporale ale conduitei

sociale ce apar ca substanţa etica în munca guvernamentalităţii neoliberale,

împărtăşesc caracteristici importante cu o astfel de cunoaştere subjugata, a face munca

guvernamentalităţii neoliberale diferit presupune să implici în mod diferit memoria

sedimentata a timpului social care este substanţa etica a guvernamentalităţii

neoliberale, în a o angaja nu prin practici de dezagregare şi responsabilitate ci printr-o

reactivare şi redistribuire a realităţii colective reavoitoare, care este timpul social. Mai

precis acesta plasează construcţia temporala întra-devăr în interiorul individului, în

conştiinţa acestuia însă în strânsă legătură cu o componentă etică, şi anume valorile

individuale fie ele social-democratice sau liberale. Procesul de guvernamentalitate pe

lângă faptul că presupune administrarea obiectelor şi relaţiilor dintre ele, mai

presupune şi producerea acelor subiectivităţi, acelor subiecţi pe de-o parte docili pe

care să îi guverneze, dar cel mai important subiecţi care să se guverneze singuri, care

să se transforme din subiecţi cunoscători în obiecte ale propriei cunoaşterii.

Temporalitatea însăşi este un proces, însă un proces interior, cognitiv propriu

individului şi particularităţilor lui subiective care devine exterior, social, exclusiv prin

procesul de guvernamentalitate, care funcţionează dialectic asupra individului, mai

precis în ceea ce înseamnă ritm propriu de a simţi şi de a trăii, de a administra relaţia

dintre el şi obiectele pe care le manipulează, ca până la urmă să fie produs temporal în

contextul muncii, şi să se producă pe el şi implicit dispozitivele de guvernmentalitate.


Temporalitatea se naşte în cadrul acestor raporturi atât a individului cu sine însuşi, cu

uneltele cu care operează, şi mai ales din relaţia cu temporalitarea interioară a

celuilalt, este un timp al interacţiuni ce se desfăşoară într-un discurs de adevăr.


2. Date şi metodă

In aceași măsură, terenul ales: șantierul noului terminal de plecări al

aeroporului județului Cluj, şi topica dezbătută în această lucrare, mi-au canalizat

demersul metodologic spre o abordare etnografică, utilizând ca şi metodă observația

de teren cu notele dense aferente, şi interviul nestructurat. Atât intrarea în teren cât şi

alegerea subiecților cărora le-am luat interviu s-a derulat după logica bulgărelui de

zăpadă. Mai precis toată cercetarea s-a desfăsurat pe o perioadă de 3 lunii timp pe care

l-am petrecut, cu intreruperi însă, în mijlocul personalului intreprinderii , oscilând în

a observa săptămâni la rând între birou, locul în care se făceau lucrurile „să miște” şi

șantier, spațiul în care puteam să surprind acele particularități care ulterior au început

să dea un contur analizei. Mai exact observația s-a răsfrâns asupra a 25 de muncitori

şi 8 ingineri împreună cu dirigintele de șantier, 12 dintre care au fost şi intervievați

ulterior.

Toți acesti muncitorii erau împărțiți în echipe de câte 3, maxim 5 muncitori în

funcție de sarcina pe care o aveau de făcut. Observația presupunea urmărirea

echipelor în diferite momente ale zilei de lucru, pe parcursul a mai multor săptămâni

pentru a reuși, atât să mă integrez în grupul lor, cât şi să surprind aspectele care ar fi

putut fi ascunse într-o interacțiune de câteva ore sasșu zile. Având în vedere că o

componentă a lucrării este cea a raționamentului de guvernare, şi implicit a

discursului, interviurile au venit astfel în continuarea observației,

Însă, aceste instrumente metodologice ascund în spate o gamă colorată de

experiențe care au avut un impact destul de mare asupra mea. Sub acest aspect vreau

să descriu puțin intrarea pe teren, un spatiu destul de greu de accesat pentru un

„observator”. După un demers insistent de câteva săptămâni am ajuns în sfârșit să fac

rost de numerele de telefon strategice care mi-au facilitat ulterior intrarea în cadrul

întreprinderii. Prima săptămână, însă a fost cea mai bogată în evenimente şi stări

interioare de la teama de respingere, până la încredere şi speranță. Toată lumea se

întreba şi mă întreba- lucru la care nu pot să spun că nu m-am așteptat- cine sunt şi ce

fac acolo? Deși îmi învățasem poezia în care prezentam tema mea de licența pe

managementul timpului pe șantier, şi răspundeam la fiecare întrebare, zic eu

convingător, am trezit suspiciuni timp de o săptamăna, cel puțin pentru persoanele

din birou.


Contactul cu muncitorii pe de altă parte nu a fost mai puțin lipsit de

„peripeții”dacă pot să spun asta. Dincolo de priviri insistente, fluierături şi glume cu

subânțeles, eram privită la început ca şi ,, doamna de la protecția muncii” sau

„domnișoara inginer” care o să ne fie „sef” de la vara. Treptat, treptat însă, după

explicațiile de rigoare lucrurile s-au clarificat şi am reușit să mă integrez în grupurile

lor, ba mai mult să devin aproape inexistentă în cadrul observațiilor.

Cu toate ca pentru mine era o certitudine faptul că am reușit să redevin din

subiect al interacțiunilor atât alături de muncitorii cât şi de inginerii, observatorul

obectiv şi atent la fiecare detaliu, acest fapt este una dintre cele mai mari limite ale

lucrării de față, alături de care stă şi lipsa de experiență în a stăpânii atât conceptele

teoretice cât şi intrumentele metodologice. Pe de cealaltă parte sunt convinsă că o

cercetare desfasurată pe o perioadă mai indelulgată ar fi reușit să surprindă mult mai

bine fenomenul de guvernamentalitate şi guvernare a firmei alături de temporalitatea

specifică manifestată în contextul șantierului.


3. Timpul muncitorilor pe şantier

O zi obişnuită pe şantierul aeroportului din Cluj

Ora 7: 30. Ziua de lucru începe. Încet, încet unul câte unul, buldozerele,

parcate în stânga încăperii masive din lemn în care personalul din conducere îşi are

birourile, îşi încălzesc motoarele şi pornesc spre locul unde urmează să-şi desfăşoare

activitatea. Un camion încărcat cu nişte ţevi de dimensiuni mari intra pe poarta

principală şi parchează în partea stângă a hangarului. Trei muncitori îmbrăcaţi în

salopete îşi potrivesc pe cap, din mers, o basca roşie pe care sunt inscripţionate câteva

litere ce reprezintă firma de care aceştia aparţin. Se îndreaptă spre camionul, căruia

şoferul i-a şi deschis oblonul din spate, începând să-l descarce. Primii doi muncitori

iau o ţeavă de capete şi printr-un efort, însoţit de un sunet prin care cei doi se

sincronizează, o ridica încet şi o depozitează la câţiva metri distanţă, pe sol,

succesiunea se repeta până la descărcarea camionului. Ritmul în care se desfăşoară

activitatea este unul susţinut şi alert în acelas timp. Succesiunea activităţilor

dezvăluie, pentru mine o ordine intrinsecă a practicii, ordine ce vine de la sine după o

logică desprinsa prin exerciţiu şi experienţa.

Puţin mai în dreapta, la câţiva metri mai în faţă se înfăţişază o fundaţie solida

în al cărei subsol sunt conturate încă de pe acum rămpile prin care pasagerii ajung

direct pe pista. Pe alocuri se ridica nişte stâlpi groşi de beton care susţin o platformă la

fel, betonata, şi câteva încăperi cu pereţi de rigips nefinisate din care atârna pe ici pe

colo cabluri de diferite culori şi dimensiuni. Acest schelet reprezintă ceea ce peşte

câteva luni urmează să fie noul terminal de plecări al aeroportului din Cluj-Napoca,

acum un spaţiu haotic, cu utilaje de diferite denumuri şi întrebuinţări, şi indivizi de

asemenea, dispersaţi la o primă impresie, anapoda, cu o vestimentaţie identică, ca şi

semn de apartenenţa şi de proprietate în acelaş timp.

Dinspre vestiarele aflate în spatele birourilor, un nou val de muncitori grupaţi

în echipe de lucru, se îndreaptă spre terminal. Una dintre ele compusă din trei bărbaţi:

unul scund cu un mers mai greoi poate din cauza vârstei (M. 45 ani) se adresează

persoanei din dreapta (R. pustiu 20 de ani) şi printr-un gest scurt îl ia de după cap în

glumă, încercând să-l imobilizeze. Acesta se zbate uşor, încearcă să se împotrivească


însă nu-şi mai poate mişca capul nici în stânga şi nici în dreapta, iar mâinile nu-i sunt

suficiente pentru a se eliberă. Docil, îi da de înţeles colegului său că nu mai opune nici

o rezintenţă. Peste câteva secunde este eliberat şi amândoi, după ce schimba câteva

lovituri uşoare în umăr, merg mai departe. Cel de-al treilea G. 30 de ani puţin mai

înalt decât M. duce în spate ventiloconvectorul (asamblaj tehnic prin care circulă

curenţii de aer cald şi rece) pe care l-a primit în sarcina, în timp ce se uită amuzat la

colegii săi…. .

Cei trei ajung în terminal. R. şi M. apucă schelă din fier şi o rulează încet spre

locul în care G. îi aşteaptă ţinând ventiloconvectorul în mâna dreaptă. Schela este

pregătită. R şi G sunt acum sus pe schela şi îşi încep activitatea în timp ce M tine

schela fixată pe sol ca să nu se mişte oferindu-le în acelaş timp ustensilele de care au

nevoie. M. primeşte flexul de jos şi printr-o singură mişcare a reuşit să taie ţeava puţin

mai lungă decât ar fi trebuit să fie fapt care îi provoacă o stare de nervozitate.

Ridicând tonul i se adresează colegului de lângă el: … “ nu o putut şi ăştia pune ţeava

numa cu 2 cm mai sus…. aşa tre să mai prad vremea să o mai tai şi să mă şi chinui. .

”…. M. Mânuieşte ustensilele cu o siguranţă în gesturi iar din când în când se

întoarce spre colegul său şi mai schimba câteva replici replici cu acesta….

Convectorul este montat. M. lăsând din mâna ustensila de care s-a ajutat la montat se

aşază acum încet pe schela “ domnişoara aşa se fac lucrurile pe la noi, munceşti da

mai şi stai câte un pic să te odihneşti că te dor picioarele să stai tot timpu aici sus”….

Ambii muncitori coboară prudent de pe schela iar unul dintre ei îl ajuta pe cel care îi

asista de jos, să o demonteze. Toată manevra este o succeşiune de etape care necesita

colaborarea celor doi. R ia prima ţeava de sus în timp ce M. cu un gest mai lent îl

urmează în spate şi tot aşa până ce schela este demontata îndreptându-se spre o nouă

etapa…. . La o analiză mai atentă, desfăşurarea practicilor întreprinse de aceşti

muncitori, trădează dincolo de o logică intrinsecă a succesiunii activităţilor, şi

particularităţi ale purtătorilor şi a relaţiei dintre aceştia, particularităţi care devin aici

obiectul unor tehnici de disciplinare şi de administrare. De fapt în acest cadru dat în

special de dinamică procesului muncii, forţa somatica a muncitorilor este locul unde

puterea se exercita şi se formează în acelaşi timp. De fapt exercitarea puterii se

desfăşoară pe un contiunuu acolo unde se are activitatea atât pe şantier, cât şi în

interiorul birourilor.


Ora 11: 45. Gradual, în funcţie de stadiul în care şi-au terminat sau nu sarcina,

în intervalul 11: 45 şi 12: 00, muncitorii se îndreaptă spre maşina care le livrează

mâncarea în fiecare zi. R. ajunge printre primii la rând şi se pare că ia mâncare şi

pentru colegii săi. Aceştia merg în întâmpinarea lui şi din nou printr-un gest scurt M. ,

în timp ce cu mâna dreaptă ia mâncare, cu mâna stângă îi apăsa puţin basca în partea

din faţă. Râzând, toată lumea se aşază pe bancă şi încep să mănânce. Un inginer se

îndreaptă acum spre maşina care livrează mâncarea, poarta o vestimentaţie distinctă

de salopetă de culoare roşie pe care o poartă muncitorii. Acesta ia mai multe pachete

de mâncare pe care le aşază pe o tavă din plastic şi pleacă spre birori. Pune cu grijă

pachetele pe masă în timp ce ceilalţi trei vin să-şi ia mâncarea.

Mai sunt 20 minute până la ora 13. Câţiva ingineri care au birourile relativ

aproape unul de celălalt încep o conversaţie între ei. Unul dintre aceştia D. face o

glumă pe seama…Irodului (a dirigintelui de şantier absent din încăpere) la care toţi

ceilalţi rad zgomotos, urmează altele şi altele, atât pe seama celor absenîi din încăpere

cât şi pe a celor prezenţi. Atmosfera se destinde din ce în ce mai mult pe măsură ce

intră şi alţi ingineri până acum afară la ţigara.

Ora 12: 55. Pauza de masă e pe sfârşite şi uşa biroului se deschide brusc: …

Are careva vreo urgenţă de comandamen!t.... Deşi nu a intrat încă în încăpere,

dirigintele de şantier, domnul C. îşi face simţită prezenţa. Nimeni nu-i răspunde la

întrebare în timp ce acesta păşeşte spre încăperea din spate şi se aşază la birou. Cauta

inşistent ceva printre un morman de dosare răsfirate pe raftul din stânga… în sfârşit se

pare că a găsit ceea ce cauta. E o schiţă pe care o studiază acum foarte concentrat şi

atent. Este trezit din concentrare de sunetul telefonului...Alo. Da. Da. …Am făcut

comandă sunt în magazie trimite-l pe P. să le ia şi să semneze pentru ele…. . Nu. nu

aşa măi băiete…. . Poi măi băiete mai, eu am imprsia ca tu dormi prea bine noaptea

de când cu lucrarea asta. Să te văd acum cum lucrezi în stare critică ca în condtii

normale te-am văzut că faci faţă…. Aşa că până mâine vreau să am razele X legate, te

descurci…. Poi tu le dai lor de lucru şi nu ei ţie… Vezi cum le legi şi de la ce

transformator….

Pauza de masă s-a sfârşit iar activităţile sunt reluate cu aceleaş echipe de

munca hotărâte de şeful de echipa ca şi de dimineaţa……În birou intră acum un


inginer, îşi ia o schiţă de pe masă şi se îndreaptă spre domnul C. “ …. Nu putem să

montăm azi lămpile ca cei de la A. nu au dat cu lavabil încă tavanul, îl pun numai

mâine aşa că ar trebui să le luăm înapoi şi să le montam pe urma dinou…. Voi faceţi

cum vraţi dar ştiţi că până luni trebuie să fie gata …. De ce nu luaţi voi un trafalet că

nu durează aşa de mult şi nu mai aveţi problem…. Faceţi cum vreţi ca voi

răspundeţi…. .

Orele 19: 20. Răsfiraţi în toate părţile muncitorii încetează orice activitate şi

pornesc spre vestiare zgomotoşi. G. e acum aproape de vestiar, îşi dă jos basca din cap

şi fluturând-o pe lângă corp, trece pragul de lemn, improvizat, şi intră în încăpere.

Sunt orele 19: 30. Usa vestiarului se deschide şi de data asta ies pe rând persoane

îmbrăcate distinct unul de altul, se opresc în fata într-o parte şi aşteptând fiecare pe

altcineva, schimba replici între ei. Vestiarul se goleşte iar ultimul grup iese pe poarta

principală. Sunt orele 19: 40 ziua de lucru s-a încheiat.

Această descriere nu este altceva decât succesiunea unor etape, ipostaze ale

unei zile de munca pe şantierul noului terminal de plecări al aeroportului din Cluj-

Napoca. Succesiune urmăreşte atât o dimensiune spaţială, care situează obiectele şi

relaţiile dintre acestea într-un plan fizic, dar mai ales una temporală. Dimensiunea

temporala se materializează, pe de-o parte prin programul de lucru alcătuit din trei

părţi importante: începutul zilei de muncă, pauza de masă şi sfârşitul zilei. Pe de

cealaltă parte însă, este vorba de o temporalitate particulara data de succesiunile

etapelor şi practicilor care se desfăşoară multiliniar, însă nu haotic ci după o logică

implicita de funcţionare.

Dimensiunea spaţio-temporală a descrierii înglobează o multitudine de

obiecte: maşinării, ustensile, corpurii, poziţii, autorităţi, materiale tehnice, care, deşi la

o primă impresie par dispersate haotic, se afla în relaţie unele cu altele, se definesc

prin relaţia dintre ele. Aceste legături dintre obiecte nu există şi nu se nasc în vid, ci se

produc în pofida unor scopuri ce sunt formulate şi puse în mişcare de diferiţi agenţi,

subiecţi. Mai mult, procesul prin care relaţiile prind viaţă, se derulează într-un discurs,

raţionament politic prin care dimensiunea puterii se produce şi care la rândul ei îl

produce. Guvernarea acestor legături dintre obiecte precum şi administrarea fiecărui

obiect în parte implica diferite tehnici activate de diferite instante care au ca şi scop


administrarea, gruparea obiectelor în vederea obţinerii unei productivităţi maximale.

Dar mai mult guvernarea neoliberala atât a obiectelor cât şi a relaţiilor dintre ele este

una temporală. Și anume, timpul este aici rezultatul, pe de-o parte a interacţiunilor

dintre aceşti indivizi, iar pe de cealaltă parte este dat de o succesiune continua a

evenimentelor desfăşurate în acest context particular. În mod special timpul, este

înscris în corp căpătând în aceaşi măsura particularităţile subiecţilor, particularităţi

care sunt modelate prin diferite tehnici specifice tipului de putere care se exercita.

Grupul muncitorilor şi grupul inginerilor

Obiectele guvernate, precum şi legăturile dintre ele sunt reprezentate pe de-o

parte de subiecţii cu particularităţile lor specifice şi poziţiile sociale pe care ei le

ocupa; de atitudinea unora fata de ceilalţi exprimată în discurs şi în comportament, iar

pe de cealaltă parte chiar de interacţiunile dintre aceştia. Analiza se opreşte la acesti

indivizii care populează spaţiul întreprinderii respective și care sunt purtătorii unor

particularităţi ce sunt administrate într-un anume fel. Aceste subiectivităţi şi

guvernarea lor devin locul în care puterea ia naştere şi se exercita.

Ca să fiu mai precisă voi face o descriere a lor apelând atât la distanţarea

unora fata de ceilalţi precum şi la relaţionarea lor. Sunt persoane aflate într-un câmp

de relaţii, de forţe, şi de poziţii iar, categoriile pe care le utilizez sunt date de funcţia

pe care o ocupa în cadrul instititutiei (mincitorii, inginerii, diriginţi de şantier).

Alegerea însă nu este făcută neapărat pentru a afirma că exista o legătură puternică

între subiectivităţile indivizilor şi poziţia lor în procesul muncii, ci prin simplul fapt ca

la nivel de discurs aceştia se autodefinesc, se autocaracterizează distanţându-se de o

categorie sau de alta. Avem deci pe de-o parte grupul muncitorilor şi pe de cealaltă

parte grupul inginerilor alături de dirigintele de şantier, precum şi directorul tehnic al

lucrării. Această diferenţiere este în aceeaşi măsura subliniată de proximitatea

spaţială, sau mai bine spus de compartimentarea activităţilor şi a pauzelor de masă.

O dimensiune importanta a descrierii muncitorilor este cea prin prisma

practicilor. Deşi aparent pârghiile activităţilor ţin strict de procesul muncii, dincolo de

dinamică tehnica apar tot soiul de particularităţi care depăşesc laturile unui sistem

rigid. Acestea sunt surprinse în felul în care muncitorii relaţionează, în felul în care

trăiesc efectiv experienţa muncii, şi nu în cele din urmă, în atitudinea faţă de celălalt


grup şi scenariul pe care şi-l construiesc fata de aceştia. Practicile pe şantier nu se

rezumă doar la o succesiune de etape, montatul unei lămpi, unei uşii, sau a unui

ventiloconvector, ci merg dincolo de acest aspect tehnic, materializand-se în

dinamicile informale ale interacţiuniilor dintre ei. Interacţiuni de acest gen sunt

glumele pe care le fac cu, şi pe seama colegilor, mai precis asupra celora mai noi sau

mai tineri care sunt în cele mai multe cazuri sursa de amuzament pentru întreaga

echipă de lucru. „Auzi mai Mircea domnişoara e de la protecţia muncii unde ţi-e

casca? Gata eşti, o să vezi tu cum îţi zboară de la salar bănuţi buni. . . şi te pârăşte,

să nu crezi că nu”

La acelaşi nivel informal se stabilesc reguli consensuale pe care mucitorii le

„învaţă” odată cu experienţă la locul de muncă, şi mai mult decât atât, nu le contesta

„aşa se fac lucrurile pe la noi” acestea ajungând valori care le ghidează conduita cu

privire la „cum merg lucrurile pe şantier”. Interesant de surprins sunt răspunsurile

„servite’’(sunt răspunsurile „potrivite’’ în situaţii problematice) prin care se

eschivează de la o situaţie neconvenabila. „Eu am casca, e uite acolo (arătă cu mâna

un punct nedefinit, continuându-şi drumul) doar că lucrez sus pe schela şi acolo nu

am nevoie de ea…”. Aceste răspunsuri vin ca şi nişte automatisme datorită faptului că

ele sunt pregătite de dinainte şi sunt oferite oricărei persoane necunoscute, inclusiv

personalului de conducere. Pe de altă parte în interacţiunile de zi cu zi la locul de

muncă a subiecţilor, se poate observa o oarecare închidere a grupului şi mai ales un

set de practici ascunse în primul rând faţă de superior şi fata de toţi cei din “ afară”.

Aceste practici au la bază un consens implicit şi vin în sprijinul unui anumit stil de

viaţă şi a unui anumit ritm de muncă. Ele includ diferitele modalităţi prin care

muncitorii încearcă să mascheze momentele de repaus neprevăzute în program,

folosind, pe de-o parte răspunsurile şablon, iar pe de cealaltă parte „sabotând”

procesul, imprimând muncii un ritm asimetric. “ şi ce o să faceţi după ce terminaţi de

izolat această cameră?. . . . (M. )Dar cine zice că vrem să o terminăm….” G. se

îndreaptă spre colegul său şi îi spune că merge să-şi ia ţigările. Acesta din urmă işi

mută schela în direcţia celui de-al doilea convector. Se urca sus şi începe să-şi desfacă

pânza pentru izolat. Între timp un inginer având în mână o schiţă deschisă îl întreabă:

“ unde e G. ? M. fără a se uita măcar în direcţia lui, îi răspunde: „E la baie în curte”

Trec 20 de minute şi G. se întoarce, urcând alături de M. pe schela.

Dacă la muncitori, dincolo de dimensiunea tehnica a relaţiilor se putea observa


o oarecare apropiere afectiva şi empatică, in cazul inginerilor relaţiile au o alta

dinamică. Sunt mai degraba caracterizate de un oarecare individualism imprimat şi de

amenajarea spaţială a birourilor. Acestea sunt aranjate în aşa fel încât să împiedice

comunicarea fata în faţă . Pe acest palier relaţiile sunt percepute ca fiind mai reci, (V.

22)…. . Relaţiile sunt un mijloc şi nu un scop… nu aduc un plus de satisfacţie la locul

de muncă, spre deosebire de muncitori, care afirmă că cea mai bună parte sunt colegii

cu care se întâlnesc şi în afara orelor de muncă. „Ce-mi place cel mai mult îi că îs cu

colegii mei şi ne mai şi distrăm, mai facem glume şi ştii cum trece vremea aşa” şi aici

se poate observa o latură ludică a interacţiunilor. Însă spre deosebire de muncitori

partea mai puţin formala şi glumele pe care le fac sunt diferite. În ceea mai mare parte

acestea sunt făcute pe seama lui Irod (dirigintele de şantier) şi pe seama celor absenţi

din interacţiune

În ceea ce priveşte relaţiile dintre cele două grupuri, cel al muncitorilor ş cel al

inginerilor alaturi de dirigintele de santier, sunt percepute ca fiind deschise şi flexibile

mai degrabă decât rigide. „Peste tot pe unde am lucrat sistemul nu era rigid …. Chiar

şi cu muncitorii se negociază… Nu mi ruşine să recunosc că am învăţat mai mult de

la ei decât au învăţat ei de la mine …sunt lucruri pe care eu nu le pot face aşa cum le

fac ei. Io fără muncitori nu aş putea să fac nimic” (V. 22) Însă relaţionarea dintre

aceştia este surprinsă mai în detaliu urmărind discursul ambelor tabere.

Guvernarea muncitorilor: raţiunile

La nivel empiric principalele dimensiuni ale raţionamentului, mai precis

dimensiunile palpabile sunt: discursul pe de-o parte şi conduita indivizilor pe de

cealaltă parte. Aici îşi găseşte contur, legitimarea unui comportament în favoarea

celuilalt, a unei decizii în locul alteia. De mare importanţă însă, este nu numai

discursul în sine, ci şi subiectul care citeaza discursul, alături de poziţia pe care acesta

o ocupa într-o ierarhie organizaţională fapt care îi conferă un rol important în

stabilirea gradului de adevăr al afirmaţiilor (statements).

În cadrul şantierului autoritatatea cea mai mare o au directorul tehnic şi

dirigintele de şantier urmând apoi inginerii şi şeful de echipă. Aceşti indivizii

reprezintă subiecţii care sunt guvernaţi la rândul lor şi care guvernează zeci de

muncitori. De aceea în stabilirea gradului de adevăr ponderea cea mai mare le revine


lor. Aceasta se materializează în special prin puterea de a lua decizii şi de a renegocia.

Pe de altă parte îşi construiesc un set propriu de strategii şi cunoştinţe prin care

încearcă să administreze câmpul de obiecte şi relaţiile dintre ele. În acest context,

discursul este compus atât din declaraţiile subiecţilor, conversaţiile cotidiene dar şi

din diferitele modalităţi de expresie, scrise sau simbolice care se găsesc în spaţiul

respectiv. Acestea se găsesc cu preponderenta în birou „În faţa uşii de la intrare în

hangar se afla birourile a doi ingineri, iar în spatele lor, pe perete sus este agăţat un

panou . În colţul din dreapta sus al panoului, cu carioca rosie, sunt scrise mare de tot

numerele de telefon şi adresele de maill ale tuturor inginerilor. Chiar sub ele tipărit

în format A 4 şi destul de citeţ se găseşte meniul firmei pe două săptămâni. În stânga

meniului, pe un bileţel galben e trecut ceva cu un scris foarte alambicat: Aurel nu uita

înainte să pleci să treci pe la mine.”

În ceea ce priveşte componenta verbalizata, se poate vedea o diferenţiere a

discursurilor referitor la administrarea atât a forţelor somatice a muncitorilor cât şi a

însăşi situaţiei: „şi-am zis şi repet, muncitorul mai trebuie din când în când oprit şi

mângâiat pe cap şi să-i spui du-te aşa că te duci bine, nu trebe să latri să ţipi decât

atunci când e nevoie. Lasă-l în pace să se ducă pe făgaşul lui când mai greşeşte

îndreaptă-l, dar în rest lasă-l se meargă pe făgaşul lui că el spre asta se îndreaptă….

El îşi face munca, dintre muncitorii pe care îi am acuma 80 % îşi fac muncă fără să

mă duc pe capul lor toată ziua să văd ce-o lucrat şi să strig pe ei. Îi dau de lucru

dimineaţa şi dacă mă duc peste 2 ore să-l verific sunt ferm convins că o făcut ceva.

Sunt nişte oameni care au trecut de o anumită vârstă, pe care nu-i mai pot scoate din

ritmul cu care au fost învăţaţi” Dirigintele de şantier susţine că „atât muncitorii cât şi

inginerii trebuie împinşi de la spate pentru ca, în special atunci când se apropie un

deadline încep să dea înapoi şi să caute tot felul de motive pentru care să ceară

estensie, însă eu chiar atunci îi arunc în apă şi ei încep să dea din mâini şi să înoate

şi să ştii că de obicei se descurcă, nu mai au încotro şi întotdeauna fac faţa”. Totuşi

la nivel de discurs şi de comportament părerile sunt împărţite. Unii subiecţi mi-au

recunoscut ca (V. 22) „eu cred că inginerii se pot administra şinguri, chiar şi

muncitorii pot să o facă, îi responsabilizezi în felul ăsta. În momentul în care am de

montat ceva eu mă duc la ei şi prima dată îi întreb cum ar proceda, îi responsabilizez

pe ei …. . şi doar după ce îmi răspund le spun, poi uite eu cred că ar fi mai bine aşa .

. . fără muncitori nu aş putea să fac nimic…. că îs mai mare şef e adevărat şi ca


responsabilitatea e mai mare, da şi îi de datoria mea să pun presiune pe ei, să îi fac

să facă ce trebe, dar io cred mult în cooperare.”

Dincolo de strategiile de administrare atât a situaţiei cât şi a resurselor

materiale şi umane, fie că acestea pleacă de la nişte valori neoliberale sau mai degrabă

socio-democratice, discursul oglindeşte însăşi relaţiile de putere prezente în

interacţiune. Aici puterea se manifesta pe un uniform atât de sus în jos, cât şi de jos în

sus, însă nu cu aceaşi intensitate. Pe de-o parte constă în modalităţile prin care

supervizorii încearcă să-i disciplineze pe muncitorii şi în aceaşi măsură să le crească

capacitatea de muncă şi eficientă. „ Normal ei trebuie să facă ce le spui tu ca tu le dai

lor de lucru şi nu ei ţie” Pe de cealaltă parte puterea devine din ce în ce mai vizibilă

în contextul negocierilor. „ Peste tot pe unde am lucrat sistemul nu era rigid, chiar şi

cu muncitorii se negociază. ” Pe şantier negocierea are parţial o formă tehnică, iar

formal se realizează prin intermediul unor ordine de şantier care constă în modificarea

planului iniţial la care iau parte de obicei directorul tehnic şi dirigintele de şantier. În

cadrul negocierilor, dincolo de dimensiunea tehnica a discursului, se poate observa şi

o logică implicita şi ascunsă în acelaşi timp. Aceasta logică este de fapt motivaţia care

funcţionează ca o forţă generatoare a contextului negocierii şi în aceaşi măsura şi a

discursului. Aceasta logică nu se referă numai la contextul guvernamentalităţi

neoliberale, ci este în mare parte legată de elementul financiar. De aceea discursul are

la origine nu doar un raţionament de guvernamentalitate neoliberala ci şi un

raţionament capitalist în care circulaţia capitalului este logica fundamentală. Prin

intermediul discursului îşi găsesc instrumentalizarea acele tehnici prin care se

realizează efectiv procesul de guvernare a acestor muncitori.

Guvernarea muncitorilor: tehnicile

Sunt acele instumente de disciplinare şi guvernare, implementate de anumiţi

subiecţi care servesc la administrarea obiectelor şi a relaţiei dintre ele. Mai precis în

acest context formele de disciplinare sunt implementate de un corp compus din 7

inginieri care au o dublă funcţie, una tehnica, şi una de supraveghere a personalului pe

care îl au în subordine. Având în vedere că guvernamentalitatea este una temporal, şi

tehnicile de disciplinare implica la rândul lor aceaşi dimensiune. Cea mai evidentă

modalitate de adiministrare a forţelor utile care aparţin firmei este chiar ziua de lucru


şi anume programul pe care trebuie să-l respecte aceşti muncitori. Ziua de munca

apare ca sub forma unei succesiuni temporal în care forţele somatice ale muncitorilor

încearcă să atingă un maxim de productivitate. Această succesiune, în aceaşi măsura

segmentează şi asigură curgerea succesiunilor întâlnite în contextul interacţiunilor

dintre indivizi şi indivizi, şi indivizi ş obiecte.

Deşi ziua de lucru normală este alcătuită de 8 ore de muncă, aici programul se

termina la orele 18. A devenit o normă informala “ la atâta se termina… atunci mere

toată lumea acasă şi atunci mă duc şi eu…” pe care muncitorii o invoca atunci când

sunt rugaţi să descrie o zi de munca obişnuită. Un alt argment pe care muncitorii îl

invocă, este posibilitatea câştigării unui al doilea venit care îi aduce chiar şi sâmbăta

pe şantier .

Dincolo de leglementările oficiale, apar, aici, tot felul de particularităţi ca suport al

tehnicilor de guvernamentalitate. După cum se poate observa orele de munca depăşesc

cu mult programul prevăzut pentru o zi de lucru normală, de acea atât legitimarea

comportamentului precum şi recompensarea într-o oarecare măsură a muncitorilor se

realizează prin diferite moduri. Politica firmei prevede acoperirea unor costuri de

întreţinere pentru muncitori, în special pentru cei din alta localitate cărora le oferă

cazare şi transport gratuit. Masa este oferita tuturor nediferenţiat dar numai în

perioadele în care se lucrează până la 10 ore şi peste, şi vine ca şi recompensa pentru

cele 2 ore peste rogramul de lucru din fiecare zi.

Strâns legat de ziua de muncă ca şi tehnică de administrare a obiectelor şi a

legăturilor dintre ele, vine pontatul, şi anume procedura prin care individului i se

contabilizează orele lucrate atât cele normale (cele care intra în categoria de 10 ore pe

zi în timpul săptămânii) cât şi cele suplimentare (orele de munca din weekend) Prin

tehnica pontatului muncitorii sunt pe de-o parte supraveghiaţi la locul de mună dar şi

evaluaţi. Mai mult acesta este folosită ca şi metoda de disciplinare şi de motivare a

acestora. „Ştii cum e mai au şi ei zile când nu au chef şi nu se prea omoară cu lucrul.

Îi mai las câte-ntr-o zi da nu mai mult…. De obicei când întind coarda, vor şi a doua

zi să piardă vremea atunci nu fac decât să le pontez numa 9 ore pe zi, când îi atingi la

bani să vezi ce frumos lucrezi cu ei şi cum te ascultă, oricum eu le dau pe urma orele

pe care le tăi atunci când trag mata de coadă, că nu vreau să le iau din bani, da aşa

ştii cum îi fac să lucreze. ” Această tehnică nu numai că foloseşte la disciplinarea şi

evaluarea fiecărui muncitor în parte ci este principala bază alături de specializare şi


calificare, pentru salarizare. Salariul privit aici atât ca o recompensă pentru munca

prestata de-a lungul unei perioade de 23-27 de zile, cât şi o măsură de evaluare a

muncii performate.

Dincolo de aceste elemente, care au ca rol de constrângere a individului şi de

reducere a conduitei sale la un comportament dezirabil în conformitate cu o logică

implicită a interacţiunilor, mai apare un nou element precum cel de dead-line. Deşi

mucitorii nu deţin multe informaţii cu privire la timpul limită al unei lucrări,

constrângerea se materializează în urgentă cu care trebuie să realizeze anumite sarcini

operaţionalizată, la rândul ei în administarea cu înţelepciune a forţelor lor corporale în

vederea creşterii valorii lor utilitare, productivităţii. De asemenea acesta, pe lângă

faptul că este în sine o succesiune tehnica implica în aceasi măsură o gamă foarte

colorată de aspecte prin care puterea se face perceputa iar guvernalitatea îşi găseşte

finalitatea.

Cele prezentate mai sus sunt mai degrabă tehnicile cuprinse într-un set de

documente oficiale prin care procesul muncii este structurat iar utilitatea muncitorilor

canalizata, însă pe lângă acestea se mai pot observa metode de administrare – atât a

corpurilor muncitorilor, cât şi a legăturii dintre aceştia, ai relaţiei dintre ei şi obiectele

cu care operează, informale – particulare contextului în care se desfăşoară. Acestea

tehnici sunt implementate prin şi de către anumiţi subiecţi, dar mai ales de

particularităţi, competentele acestora şi de relaţiile dintre cei care exercita o oarecare

putere şi cei asupra cărora se exercita. Mai precis este vorba de coordonarea şi de

gruparea acestor muncitori însă nu după o logică matematica, doi câte doi sau trei câte

trei, ci gruparea implica cunoştinţele în adâncime despre aceşti muncitori. „Şeful de

echipă şi dirigintele de şantier trebuie să fie ca un al doilea părinte al lor…. eu îl

cunosc pe fiecare în parte, ştiu unde să îl pun, în ce stare e în fiecare zi când vine la

lucru… După 20 de ani de meserie citeşti un om în 2 zile care ştie şi care nu ştie, îţi

dai seama după cum lucrează. În prima zi o avut-o proastă, a doua zi la fel, deja a

treia te prinzi şi mai ales când mai face şi aceleaşi greşeli. Îţi dai imediat seama că

valoarea lui intelectuala e mai mică decât la alt meseriaş care are o exeprienţă, are o

vârstă, de care s-o şi prins ceva în toţi ani de şantier.

În acest context tehnica grupării înseamnă a alcătui o echipă din muncitori pe

de-o parte cu experienţă sau cu potenţial dar care sunt docili şi asculta ceea ce li se

spune iar pe de cealaltă parte, muncitori cu un potenţial mai mic care în aceeaşi


măsură au oportunitatea de a se şi specializa. „şi muncitorii trebuie împărţiţi fiecare

după valorile lui nu poţi să trimiţi 2 muncitori valoroşi într-o parte şi pe cei slabi în

altă parte pentru că aşa n-ai să poţi să scoţi şantierul niciodată. Eu pun muncitorii

împreună şi întotdeauna îi pup unul slab cu unul bun…. Niciodată doi slabi împreună

că ştiu că la 12 la amiază îl găsesc că şi dimineaţa la, dacă îi unul bun ăla îi

întotdeauna şi conştiincios şi îl trage şi pe celălalt, aşa ăla mai slab are şi ocazia să

înveţe de la cel mai bun. Marea problemă pe care tre să o ştii e ca trebe să ştii în timp

foarte scurt valoarea la fiecare. ”

Cunoştinţele pe care personalul din conducere nu se rezumă doar la datele din

dosarul pe care muncitorul îl prezintă la angajare, ci mai precis atât şeful de şantier,

cât şi inginerii, dirigintele de şantier îi supraveghează tot timpul şi odată cu asta

acumulează în permanentă date despre ei. Corpul de conducere vizează atât informaţii

de natura profesională, nivelul real la care se afla muncitorul, pe baza căruia el intră

într-un sistem de clasificare şi ulterior de salarizare, dar şi informaţii personale

inclusiv despre cum îşi petrec aceşti muncitori timpul liber şi care este

comportamentul lor în asemenea circumstanţe. „ Pot să spun că îi cunosc foarte bine

pe toţi şi când sunt trezi dar şi când consuma alcool pentrut ca, ştiu că am făcut bine

chestia asta m-am dus şi cu ei la cârciuma. Am zis să merg să văd cum se manifesta şi

când bea. Şi întra-devăr am văzut. Unul îşi spune toate ofurile, le da pe toate afară,

altul e nervos, deci chestii de genul ăsta pe care le vezi foarte bine acolo. ”

Corpul de cunoaştere, deşi în mare parte se bazează pe nişte regularităţi

informale, (nu sunt scrise) fac deja parte din regulile implicite după care aceşti

subiecţi sunt ghidaţi în administrarea cât mai productivă a forţelor somatice ale

muncitorilor şi totodată în disciplinarea lor, mai precis disciplinarea acelor

particularităţi (consumul de alcool) care stau în faţa unei productivităţi maximale.

„Dar îi mai am şi pe cei 20% pe care nu mă încumet să-i las nici până merg să beau

apa… este vorba de anturaj, unul are un comportament mai rebel, unu începe să

tindă spre alcolism, unul nu-i interesat decât de femei cam asta e … Fac în felul

următor îi spun de 4, 5 ori şi dacă şi atunci nu îşi schimba purtările îi spun că asta e

ultima dată, dacă se mai întâmpla şi nu o făcut ceea ce i-am spus ne despărţim. Îi

spun că de mâine simplu nu mai vine la lucru, o plecat de pe şantier şi să meargă la

cine o vrea să-l primească. ”


Disciplina timpului şi capitalism în Cluj

După cum se pune problema timpului în această lucrare, e nevoie să specific

încă de la început, că este vorba de o temporalitate în contextul guvernamentalități ce

are ca şi obiective principale administrarea obiectelor şi a relațiilor dintre ele în

obținerea unei productivități maximale, fapt care atrage atenţia asupra unei relaţii

dintre logica acestei guvernări şi temporalitatea în contextul specific al şantierului.

Întrebarea, însă, se pune în termeni de: Cum se manifesta aceasta temporalitate din

punct de vedere empiric?

La un nivel de suprafaţă, timpul pare de departe egal cu sine şi operaţionalizat

în unităţile convenţionale temporale, care structurează procesul muncii şi care implică

în sine, o segmentare a duratelor, sincronizare şi standardizare. Totuşi la o analiză mai

în profunzime atât a literaturii, cât şi a terenului, parametrii de discuţie ating alte

dimensiuni. În urma unei turnurii a perspectivei prin care timpul a fost analizat,

unghiul se mută din exterior spre interior. Nu mai avem de-a face cu clasica percepţie

a timpului în relaţia sa cu spaţialitatea, reprezentată în mod tipic de cazul săgeţii care

străbate distanţa de la punctul A, la punctul B, într-o unitate de timp, ci este perceput,

acum, ca şi o componentă interioară a conştiinţei individului. Specificitatea lui stă în

particularitatea cu care se întâmplă sub forma unei succesiuni desfăşurata pe mai

multe straturi.

Pe şantier, în contextul raționamentului guvernamentalității neoliberale,

timpul este dat, pe de-o parte de succesiunea etapelor de lucru şi a forţelor utile

somatice ale muncitorilor care sapă un șanț sau montează o lampă, este înscris în corp

căpătând în aceeaşi măsură particularităţile purtătorului, caracteristici care sunt

modelate prin diferite tehnici specifice tipului de putere care se exercită, iar pe de

cealaltă parte temporalitatea specifică acestui context este una relaţională, rezultată

atât din relaţia subiecţilor cu aparatul muncii şi ceilalţi subiecţi-colegi, subalterni,

superiori- cât şi din însăşi administrarea relaţiilor respective după anumite

raţionamente.

Ce înseamnă mai precis ca timpul este înscris în corp, mai exact, ce reprezintă


noţiunea de succesiune atât de des întâlnită în această lucrare, şi care este legătura

temporalităţii în primul rând cu viaţa relaţionala atât formala cât şi informala a

subiecţilor şi obiectelor administrate, şi în al doilea rând cu tehnicile de putere care se

exercită? Este chiar interesant de văzut modul în care timpul se înscrie în corpul

subiecţilor şi deasemenea cum este exteriorizat, şi mai mult, care este dinamica

relaţiilor dintre temporalităţile individuale? Timpul se găseşte la nivel de conştiinţă a

individului, manifestându-se ca un prezent continuu care cuprinde succesiunea

neîntreruptă a unei durate pure indexicale, inclusive şi multiple, desfăşurate pe

parcursul întregii vieţii. Este un timp al experienţei personale cu o puternică

încărcătura afectiva şi axiologica, un timp al naraţiunii vieţii individuale prin

intermediul căreia individul îşi construieşte propriile repere de percepere a trecerii, a

seccesiunii. În sfârşit este înscris în particularităţile subiectivităţilor indivizilor. Care

sunt aceste subiectivităţi şi cum se manifesta ele la nivel empiric?

Subiecţii în a căror conştiinţa, temporalitatea prinde contur şi asupra cărora se

răsfrânge analiza, sunt corpurile care populează spaţiul şantierului, în diferitele funcţii

pe care le ocupa, fie ei muncitori sau ingineri şi directori. Interioritatea aici, este

surprinsă în toate caracteristicile lor cognitive de la anumite valori precum

solidaritatea grupului, prejudecăţi şi scheme mentale care conţin informaţii

instrumentale sau emoţionale, informaţii despre modalitatea în care ei se raportează

față de aparatul muncii, pana la comportamente tipice precum consumul de alcool.

Toate aceaste lucruri devin vizibile atât la nivel de discurs dar mai ales la nivel de

practici, însă aşa cum am menţionat şi mai sus temporalitatea se desfăşoară pe mai

multe straturi, ceea ce mă obliga în a indentifică şi a descrie aceste straturi, precum şi

dacă există o relaţie între ele, şi dacă da, cum se manifesta ea.

Deoarece temporalitatea interioară este exteriorizată prin activitate doar în

cadrul interacţiunilor, în acest punct al lucrării accentul cade asupra interacţiunii

dintre subiectivităţile muncitorilor care, odată exeriorizate, duc la formarea unei noi

temporalităţi şi anume a grupului de muncă din care indivizii fac parte, însă care

păstrează în aceasi măsura temporalităţile interioare ale subiecţilor. Ea se manifestă în

procesul în care este studiată, prin intermediul unei succesiuni a momentelor, a fazelor

de lucru în care indivizii se raportează la procesul de producţie prin ritmul cu care ei

reusesc să manevreze atât obiectele tehnice cât şi competențele personale şi

profesionale. Mai precis aceasta succesiunea are ca şi elemente centrale atât


informaţiile tehnice pe care le deţinde muncitorul şi experienţa pe care a acumulat-o,

cât şi componenţa sa axiologică, atitudinea faţă de muncă şi față de sine precum şi

aşteptările angajatorilor.

In mod concret această succesiune temporală este partial ordinea după care „

se fac lucrurile pe şantier”. Exista o ordine nescrisă a mucitorilor fondată pe baza

reteleleor informale prin care se stabilesc reguli consensuale pe care mucitorii le

„învaţă” odată cu experienţă la locul de muncă, şi mai mult decât atât, nu le contesta,

acestea ajungând valori care le ghidează conduita cu privire la „cum merg lucrurile pe

şantier”. Însă aici, apare imediat întrebare: Cum merg totuşi lucrurile pe la noi?

Plecând de la nivelul relaţiilor informale, glumelor şi răspunsurilor servite, prezentate

în alt capitol al lucrării, se poate observa relaţia dintre subiectivităţile muncitorilor şi

succesiunea temporală a procesului. Însă relaţia nu de referă la muncitori, individual,

ci la grupul în sine, şi mai precis la coaliţia dintre aceştia. Este vorba de o legătură de

solidaritate implicită prin care ei realizează tot soiul de artificii temporale prin care

încearcă să-şi suplimenteze „timpul liber”, raportat la cel în care „stă sus pe schelă şi

munceşte”. Cele mai frecvente sunt acoperirea colegului atunci când fie că şi-a luat o

pauză de ţigară, fie „sta de vorbă cu cineva” Aceste artificii temporale ale

muncitorilor in ceea ce priveste ritmul practicilor, duc la formarea unor distributii

inegale a ritmului de muncă desi aparent ascunse sunt cunoscute şi chiar acceptate de

catre personalul de conducere „Ştii cum e mai au şi ei zile când nu au chef şi nu se

prea omoară cu lucrul. Îi mai las câte-ntr-o zi da nu mai mult…. De obicei când

întind coarda, vor şi a doua zi să piardă vremea atunci nu fac decât să le pontez

numa 9 ore pe zi, când îi atingi la bani să vezi ce frumos lucrezi cu ei şi cum te

ascultă, oricum eu le dau pe urma orele pe care le tăi atunci când trag mâța de

coadă, că nu vreau să le iau din bani, da aşa ştii cum îi fac să lucreze. In mod

concret, la nivelul acestor particularități ale interacțiunilor, timpul ia contur, însă doar

în cadrul procesului de guvernare, de disciplinare a subictivităților care împiedică o

productivitate maximă. Această disciplinare se realizează prin intermediul tehnicilor

temporale formale, dintre care programul de lucru este cea mai importantă alături de

supravegherea în permanență prin pontare şi cele informale prin intermediul autorității

subiecților din corpul de conducere. Mai precis succesiunea temporală a

evenimentelor, fie de natură decizională şi de negociere, sau economică, este parţial,

ordinea procesului de guvernare a forţelor somatice ale indivizilor, ba chiar mai mult


guvernarea subiectivităţilor temporale specifice descrise mai sus. Este înscrisă într-un

ritm de munca specific în care este prinsă relaţia individului cu aparatul muncii, însă

un ritm care suferă anumite dilatări şi comprimări temporale.

Ce sunt de fapt aceste dilatări respectiv comprimări temporale, şi cum se

manifestă? Este vorba de acele segmentari în care timpul este măsurat cantitativ, însă

nu doar la nivel de ceas şi chiar prin intermediul spaţialităţii, rezultatul muncii acestor

indivizi. Se stabileşte astfel un raport dintre convenţiile temporale şi guvernarea

forţelor utile ale subiecţilor, raport care variază în această succesiune atât în funcţie de

procesul de administrare neoliberal şi puterii specifice care se exercita, dar mai ales în

funcţie de logica specifica circulaţiei capitalului. Astfel succesiunea temporală a

momentelor în contextul şantierului, întreprinderii nu este dată doar de subiecţii

neoliberali şi guvernarea întregii game de relaţii, realizata prin intermediul unor

tehnologii temporale ci şi de o logică ascunsă care dă în ceea mai mare parte ritmul

succesiunii.

Interesant este de văzut cum funcţionează aceasta logică în realitate şi cum

succesiunea temporala urmează comprimărilor şi dilatarillor de timp. Succesiunea

temporala se suprapune circulaţiei capitalului financiar al întreprinderii. Capitalul

financiar este alcătuit din decontările lunare pentru materialele care s-au folosit în

procesul muncii pe parcursul lunii respective, aceşti bani sunt la rândul lor reinvestiţi

tot în materiale care ulterior vor fi folosite în proces. Totuşi aceste decontări pot sau

nu să respecte data scadentei stabilite, întârziind plata banilor cu până la o săptămână

sau două, ceea ce duce la apariţia unor disfundtionalitati, la apariţia fenomenelor de

dilatere şi contractere temporală. Pe de-o parte lipsa materialului necesar în momentul

potrivit, imprima procesului muncii un ritm aproape nul: „poi mai sunt şi astfel de

momente în care nu prea avem cu ce să lucrăm da nu putem să lăsăm muncitorii

acasă ca atunci nu e bine, vin ş ei la lucru şi se plimba de ici până colo să nu zicem

chiar că stau”

Pe de cealaltă parte lipsa capitalului financiar, şi în consecinţă a materialelor,

duce la apariţia unor artificii prin care acestea ajung să fie înlocuite de altele, artificii

la baza cărora sta cunoaşterea experţilor alături de capacitatea acestora de

administrare şi negociere. Comprimările temporale, pe de cealaltă parte, reprezintă

acele momente în care data scadenta a proiectului se apropie şi care imprima

succesiunii muncii, un ritm alert împingând astfel productivitatea subiecţilor la


maxim. Prin intermediul acestor comasări, alături de artificiile prezentate mai sus se

reuşeşte recuperarea, îndreptarea disfuncţionalităţile temporale date de circulaţia

capitalului financiar.

Deşi se presupune că din punct de vedere temporal în contextul

întreprinderilor moderne avem de-a face cu o guvernamentalitate temporală, proces

în cadrul căruia temporalitatea este reprezentată de o succesiune de evenimente

inclusivă, indexicală şi multiplă, succesiune aflată, izvorâtă din particularităţile

raţionamentului neoliberal înscris în subiectivităţile proceselor cognitive ale inivizilor

autonomi, se pare că aceaşi succesiune manifestată prin fenomenele de comprimare şi

dilatare temporală, are la origine o logică ascunsă şi anume cea de circulaţie în

permanentă a elementului financiar.


Concluzii

Timpul, în contextul procesului muncii, departe de a fi unul obiectiv,

cuantificabil prin unitățile de măsură ale ceasului; printr-o productivitate maximă a

muncitorilor într-o unuitate de timp, este mai degrabă o succesiune subiectivă de

momente care se includ, relaționată în permanență la un context particular care se

desfasoară pe mai multe straturi. Deși, interior indivizilor, aflat la nivelul afecti,

axiologic şi cutumiar al acestora, în contextul specific al șantierului, găsindu-şi

exteriorizarea prin activitate, timpul este rezultatul interacțiunilor şi relațiilor dintre

indivizi, în mod particular temporalitatea este inculcată în administrare acestor relații

în vederea unei productivități maximale. Mai ales este rezultatul unor tehnologii ale

puterii guvernamentale de disciplinare temporală printre care și programul de lucru,

ce actioneaza nu numai asupra forței somatice a individului ci chiar asupra acelor

particularități individuale, interioare conștiinței, transformând însă-și natura relațiilor.

In acest proces de guvernamentalitate, într-un discurs de adevăr specific cu

caracteristica programatorie implicită, atât relațiilor dintre angajat şi angajator, cât şi

dintre angajat şi angajat, le este atribuită o încărcătură afectivă. Sub acest aspect

temporalitatea capată valențe particulare, dependente de contexul care le generează.

Așa cum se manifestă empiric sub forma unei succesiuni a fazelor de lucru,

ea dezvoltă fenomene temporale dependente în aceași măsură de contextul în care se

desfăsoară. Este vorba aici de distribuția unui ritm al muncii inegal de-a lungul

procesului, şi mai precis, de dilatările şi comprimările temporale care apar ca şi

disfunctionalități ale procesului, care se caracterizează prin momentele unei

productivități scăzute, respectiv unei productivități ridicate. Sub acest aspect

înșiruirea fazelor transcende logica rationalității şi urmează o logică de circulație a

capitalului, adică factorul generator al acestor fenomene temporale este

imposibilitatea circulației capitalului, fie că aceasta înseamnă blocarea lui în stocul

de materiale de un anumit tip şi lipsa banilor pentru a achiziționa alt tip de materiale

necesare, fie că acesta rămâne blocat la debitor peste data scadentă.

De aceea temporalitatea în contextul specific al șantierului este una înculcată

în înteracțiunile, relațiile atât dintre muncitorii, cât și dintre muncitorii şi superiori ce

se manifestă într-un câmp de putere cu propriul discurs de adevăr şi care se exercită


prin intermediul unor tehnologii de disciplinare. Mai exact este rezultatul

administrării valențelor particulare ale relațiilor şi ale acestor indivizii de către corpul

subecților subiectificați, ei inșiși instrumente de guvernamentalitate. Dincolo, însă, de

succesiunea temporală generată prin procesul de guvernare a acestor obiecte în

vederea obținerii unei productivități maxime, la nivelul firmei, se poate observa o

înșiruire a etapelor generată şi de o logică ascunsă în care temporalitatea este egală cu

elementul financiar, logică ce se face vizibilă în cazul fenomenelor de dilatare şi

comprimare temporală.


Referinţe bibliografice

Abbot, A., (2001) Time Matters On Theory And Method, Chicago: University of

Chicago Press

Bergson, H., (retiparita 2004) Time and Free Will: An Essay on the Immediate Data

of Consciousness, London New York, New Delphi: Routledge [1910]

Binkley, S., (2009) The Work of Neoliberal Governmentality: Temporality and

Ethical Substance in the Tale of Two Dads, Foucault Studies, No 6, pp. 60-

78,

Burchell, G., (1991) The Foucault Effect: Studies in Governmentality With Two

Lectures by and an Interview with Michel Foucault, Chicago: University of

Chicago P

Kalb, D., (1994) On Class, the Logic of Solidarity, and the Civilizing Process:

Workers, Priests, and Alcohol in Dutch Shoemaking Communities, Social

Science History, Vol. 18, No. 1., pp. 127-152.

Elias, N., (retiparită 1994) Procesul Civilizării, Iaşi: Polirom

Foucault, M., (1975-76) Society Must Be Defended, Lectures at the College De

France, New York: Picador

Foucault, M.,(1979) Discipline and Punish: The Birth of the Prison, New

York:Vintage Books, pp. 326-348.

Foucault, M., (2000) The subject and Power, in D. Faubion (ed), Power. Esentail

worcks of Foucault1954-1984. London: Penguin Boocks,[1982]

Foucault, M., (2000) Truth and Juridical Forms, in D. Faubion (ed), Power. Esentail

worcks of Foucault1954-1984. London: Penguin Boocks, pp.1-89, [1982]

Gordon, C., (1987) The Soul of the Citizen în Miller and Rose(1990) Governing

economic life, Economy and Society, 1469-5766, Volume 19, Issue 1, Pages

1 – 31

Harvey, D., (1982) The Limits to Capital, Oxford: Basil Blackwell

Harvey, D., (1985) Money, Time, Space, and the City, in David Harvey(1985),

Consciousness and the urban experience: studies in the history and theory of

capitalist urbanisation, Baltimore: John Hopkins University Press.

Hougard, M., (1997) The constitution of power, A theoretical analysis of power,

knowledge and structure, Manchester: Manchester University Press,


Inda, J. X., (2005) Antropologies of modernity Foucault, Governamentality, and Life

Politics, Oxford:Blackwell Publishing Ltd

Jeshop, B., (2006) Spatial Fixes and Temporal Fixes and Spatio-Temporal Fixes, A

Critical Reader David Harvey ed. Castree, N. & Gregory, D., Oxford:

Blackwell publishing cap. 8 p.143-168,

Latour, B.,(1987b) Science in Action, McGraw Hill:Open University Press

MacIntyre , A., (1981) After Virtue: A Study in Moral Theory, London: Duckworth

Miller P., and Rose N., (1990) Governing economic life, Economy and Society,

1469-5766, Volume 19, Issue 1, Pages 1 – 31

Miller , P. și O leary, T., (1990) Accounting and the Construction of the Governable

Person, Acounting Organizations and Society:235-65 [1987]

Peters, T. J and Waterman, R. H., (1982) In Search of Excellence, New York: Harper

& Row Press

Rose, N., (1990) Calculable Minds and Manageable Individuals, History of the

Human Science, 1: 179-200, [1988]

Rose, N., (1989) Governing the enterprising self, paper presented at Conference on

the Values of the Enterprise Culture, London: Routledge

Rose, N., (1990) Beyond the public/private division , Jurnal of Law and Society,

New York:Jstor, vol.14, nr.1, [1987]

Simmel, G., (1985) Critical Assessments, Londra: Routledge [1978]

Taylor, C., (1989) Sources of the Self: The Making of Modern Identity, Cambridge:

Cambridge University

Thompson, E.P., (1975) The Making of the English Working Class,

Harmondsworth:Penguin Books

Venn, C., (2006) The Postcolonial Challenge: Towards Alternative Worlds, London:

Sage publication

Wetherell, M., (2008) Subjectivity for psycho-discursive practices? Investigating

complex intersectional identities, Subjectivity, Milton Keynes UK: Open

University, nr. 22 pp.73–81

o1 (58).pdf

Documents

Transcript of o1 (58).pdf