Note de Curs Analiza Gestionara

Disciplina: Analiza gestionară Magistru, lector universitar BURLEA Ecaterina

TEMA 1. Conținutul și importanța analizei gestionare1. Esența și domeniul de aplicare al analizei gestionare2. Obiectul și principiile analizei gestionare. Suportul informațional necesar analizei3. Metodologia analizei gestionare

Analiza gestionară – este un proces de analiză complexă a resurselor interne și a posibilităților întreprinderii, conceput pentru a evalua starea curentă a afacerii, punctele sale forte și punctele slabe, identificând problemele cu care se confruntă entitatea economică.

Analiza gestionară este efectuată de toate subdiviziunile entității economice, în scopul de a obține informațiile necesare pentru:

- planificare, control și formulare a unor decizii manageriale optime; - dezvoltarea de strategii și tactici privind politica financiară; - activitățile de marketing; - îmbunătățirea echipamentelor, tehnologiilor și a procesului de producție.

Obiectul analizei gestionare îl constituie diferitele aspecte ale activității de producere și comercializare ale structurilor organizatorice ale entității economice.

Baza informațională necesară desfășurării analizei gestionare este alcătuită din documentele primare și centralizatoare ale evidenței contabile (fișe de pontaj, raport privind producția fabricată, raportul financiar, rapoarte statistice etc.), informațiile furnizate de sondaje, datele parametrice, calculele analitice, precum și informațiile obținute din afara entității economice privind concurenții aceșteia.

La baza analizei gestionare stau următoarele principii:1. Principiul abordării sistemice, care prevede studiul fenomenelor și proceselor

economice ca sisteme complexe cu elemente structural-funcționale interdependente intre ele;

2. Principiul abordării complexe – presupune studiul simultan al tuturor componentelor subsistemelor entității economice și a legăturilor dintre ele;

3. Principiul analizei comparative – presupune faptul că analiza se face prin compararea activității entității economice cu cea a concurenților;

4. Principiul specificității întreprinderii – implică cunoașterea de către analist a caracteristicilor relevante privind activitatea entității economice sau a sectorului în care aceasta își desfășoară activitatea.

Metodologia analizei gestionare prevede utilizarea metodelor sociologice și analitice, și anume:

1. Metode sociologice: Sondajul, Observația, Experimentul, Analiza documentelor.1.1. Metode analitice: Comparația, Metoda indicilor, Metoda bilanțieră, Metoda statistică,

1


TEMA 2. Analiza programul de producţie şi comercializare al entităţii economice 1. Necesitatea analizei programului de producţie şi comercializare şi suportul informaţional al

acestei analize2. Aprecierea îndeplinirii programului de producţie după structură şi sortimente3. Analiza calităţii şi competitivităţii produselor (serviciilor) entităţii economice4. Analiza structurală şi dinamică a veniturilor din vînzări5. Analiza suficienţei veniturilor din vînzări pentru acoperirea consumurilor şi cheltuielilor şi

formarea profitului

Orice unitate de producţie care doreşte să se dezvolte în condiţiile dure ale economiei de piaţă se confruntă permanent cu cel puţin trei probleme de bază:

- ce bunuri trebuie să producă şi în ce cantităţi;- pentru cine trebuie să le producă;- cum trebuie să le producă.Prin urmare, producătorii trebuie permanent să producă acele bunuri care sînt solicitate pe

piaţa de desfacere şi pot să asigure profitul scontat. Sarcinile principale ale analizei:- aprecierea generală a îndeplinirii programului de producţie;- analiza îndeplinirii programului de producţie pe sortimente, după structură, calitate,

competitivitate şi ritmicitate, etc.Prin structura producţiei se subînţelege ponderea fiecărui fel de produs (sau grup de

produse) în volumul total al producţiei fabricate. Respectarea sau nerespectarea structurii programate influenţează direct rezultatele activităţii desfăşurate. Sarcina principală a analizei structurii producţiei constă în determinarea gradului de respectare a structurii programate şi a consecinţelor care pot apărea în urma nerespectării acesteia. În cele mai dese cazuri aprecierea îndeplinirii programului de producţie după structură se efectuează în baza coeficientului mediu de structură care se determină ca raportul dintre volumul producţiei fabricate efectiv în limita structurii programate (în cazul în care ponderea efectivă < ponderea programată => se ia VPF efectiv; în cazul în care ponderea efectivă > ponderea programată => se ia VPF programat) şi volumul producţiei fabricate programate şi înmulţit cu 100%:

unde: KS – coeficientul mediu de structură; VPF în limita SP – volumul producţiei fabricate în limita structurii programate; VPFP – volumul programat al producţiei fabricate.

În condiţiile economiei de piaţă un rol semnificativ îl joacă calitatea şi competitivitatea producţiei fabricate. Piaţa de desfacere reglementează cierinţele prioritare faţă de calitatea produselor prin introducerea obligatorie a certificatului de calitate pe fiecare produs în parte.

Prin calitatea producţiei se subînţelege proprietăţile particulare ale fiecărui produs fabricat care corespund unor cerinţe strict determinate pe piaţa de desfacere sau satisfac anumite necesităţi ale consumatorului.

Prin competitivitate se subînţeleg corespunderea produsului fabricat cerinţelor pieţei de desfacere.

Prin ritmicitate se subînţelege îndeplinirea programului de producţie conform graficului stabilit. De regulă, graficul acesta poate fi întocmit pentru diferite perioade de timp:

- în limita anului – pe trimestre;- în limita trimestrului – pe luni;- în limita lunii – pe decade;- în limita decadei – pe zile;- în limita zilei – pe schimburi.

2


În cele mai dese cazuri analiza ritmicităţii producţiei se efectuează pe decade, luni şi trimestre. Există mai multe metode de apreciere a programului de producţie după ritmicitate.

- Prin intermediul celui mai simplificat indicator care caracterizează ritmicitatea producţiei fabricate (intensitatea respectării graficului stabilit pe parcursul perioadei examinate). În acest caz, indicatorul dat se calculează ca raportul dintre numărul de zile în care a fost respectată ritmicitatea şi numărul total de zile lucrătoare (din trimestrul, luna sau decada analizată).

- Foarte frecvent se apelează la coeficientul mediu de ritmicitate KR care se calculează ca raportul dintre volumul producţiei fabricate efectiv în limitele ritmicităţii programate şi volumul programat al producţiei prin următoare relaţie:

unde: KR – coeficientul mediu de ritmicitate;VPF în limita RP – volumul producţiei fabricate în limita ritmicităţii programate;

VPFP – volumul programat al producţiei fabricate.Concluzia se face prin menţionarea realizării sau nu a ritmicităţii producţiei fabricate.

Situaţia cînd acest coeficient este 100, reflectă nerespectarea ritmicităţii programate, în acest caz e necesar de determinat suma producţiei pierdute din cauza nerespectării ritmicităţii programate ca diferenţa dintre volumul producţiei fabricate în limita ritmicităţii programate şi volumul programat al producţiei fabricate.

TEMA 3. Analiza gestiunii resurselor umane ale întreprinderii1. Necesitatea analizei resurselor umane şi suportul informaţional al acestei analize2. Analiza asigurării cu resurse umane, ca potenţial economic al întreprinderii

3


3. Analiza utilizării timpului de muncă şi reflectarea utilizării acestuia în principalii indicatori economico – financiari

4. Analiza productivităţii muncii

Forţa de muncă este unicul factor important care este capabil să producă valori noi. Concomitent, acest factor joacă un rol determinant în dirijarea procesului de producţie, este creatorul şi animatorul mijloacelor de producţie.

Actualmente, orice unitate de producţie trebuie să asigure necesităţile în resurse umane de sine stătătoare, precum şi utilizarea lor eficientă. Folosirea raţională a resurselor umane este rezultatul îmbinării justificate a aspectelor cantitative şi calitative care presupun respectiv utilizarea lor integrală in procesul de producţie.

Sarcinile principale ale analizei:1. Aprecierea asigurării întreprinderii cu resurse umane necesare din punct de vedere

cantitativ, structural şi calitativ;2. Aprecierea eficienţei utilizării timpului de muncă;3. Examinarea şi estimarea productivităţii muncii, precum şi a factorilor ce influenţează

modificarea acestui indicator rezultativ;4. Calculul şi aprecierea factorilor de muncă la devierea volumului activităţii de bază;5. Evidenţierea rezervelor interne de majorare a volumului activităţii de bază în urma

utilizării mai eficiente a resurselor umane pe viitor;6. Elaborarea măsurilor concrete privind mobilizarea rezervelor specificate în pct.5 în

activitatea practică.

Sursele principale de informaţie:1. Programul social-economic de dezvoltare a întreprinderii (capitolul „Resursele umane şi

utilizarea lor”) sau planul de afaceri (business plan). 2. Raportul statistic nr.1-p (anual) „Producţie”. 3. Raportul statistic nr. 1-m (anual) „Munca”.4. Raportul statistic nr. 1-c „Mişcarea personalului şi locurilor de muncă existente”.5. Alte surse de informaţie, inclusiv cele care nu se referă la evidenţa (nota informativă,

actul de revizie, materiale sociologice etc.).În figura 1 este redat sistemul de indicatori care sînt folosiţi în analiza resurselor umane.

4


Figura 1. Sistemul de indicatori folosiţi în analiza forţei de muncă

Numărul mediu scriptic al personalului

Numărul mediu scriptic al muncitorilor

Numărul maxim de personal

Economia (depăşirea) de personal faţă de plan

După gradul de calificare

Pe profesii

Pe vîrstă, după sex

După vechimea în muncă

Coef. circulaţiei intrărilor

Coef. circulaţiei ieşirilor

Coef. circulaţiei totale

Coef. fluctuaţiei

Fond de timp calendaristic

Fond de timp maxim disponibil

Timp efectiv lucrat

Timp neutilizat

Productivitatea medie anuală pe un salariat

Productivitatea medie zilnică pe un salariat

Productivitatea medie orară pe un salariat

Indicatori privind

asigurarea cantitativă cu

forţă de muncă

Indicatori ai structurii forţei de muncă

Indicatori ai circulaţiei şi fluctuaţiei forţei de muncă

Indicatori privind

utilizarea extensivă a

forţei de muncă

Indicatori privind

utilizarea intensivă a

forţei de muncă

Indicatori privind

utilizarea forţei de muncă

Indicatori privind

asigurarea cu forţă de muncă

INDICATORI FOLOSIŢ ÎN

ANALIZA FORŢEI DE

MUNCǍ

5


Orice activitate de producţie poate fi desfăşurată cu o eficacitate maximă numai cu condiţia că unitatea economică respectivă este asigurată la timp cu resurse umane necesare din punct de vedere cantitativ, structural şi calitativ.

Circulaţia forţei de muncă reprezintă mişcarea personalului pe o perioadă atît sub forma intrărilor, cît şi a ieşirilor, indiferent de cauzele generatoare. Circulaţia forţei de muncă se examinează în baza următorilor indicatori analitici:

Coeficientul de circulaţie la intrare (Kint.) care se calculează prin relaţia:

Kint. = (Nsint. + Nsp) / Ns,

unde Nsint. – reprezintă numărul de salariaţi încadraţi în cîmpul de muncă în perioada analizată; Nsp – numărul de salariaţi promovaţi dîntr-o categorie în alta în cadrul întreprinderii analizate pe aceeaşi perioada de timp; Ns – numărul mediu scriptic al salariaţilor din activitatea de bază în perioada analizată.

Coeficientul de circulaţie la ieşire (Kieş.) care se determină prin relaţia:

Kieş. = (Nsieş. + Nsd) / Ns,

unde Nsieş. – numărul de salariaţi ieşiţi din întreprindere în perioada analizată din motive întemeiate; Nsd – numărul de salariaţi decăzuţi dîntr-o categorie în alta în cadrul întreprinderii analizate pe aceeaşi perioada de timp.

Coeficientul circulaţiei totale (Kt) care se determină astfel:

Kt = Kint. + Kieş.

Fluctuaţia forţei de muncă reprezintă reducerea numărului de personal ca urmare a ieşirilor din firmă fără aprobarea conducerii, prin demisii sau concedieri pentru absenţe nemotivate şi alte încălcări ale disciplinei. Fluctuaţia reprezintă un fenomen anormal în activitatea unităţilor economice de producţie, deoarece este determinată de concedieri fără permisiunea conducerii (din motive proprii) sau ca urmare a încălcării prevederilor contractului colectiv de muncă.

Coeficientul de fluctuaţie (Kf) se determină prin relaţia:

Kf = (NsI + NsII) / Ns,

Unde NsI – numărul salariaţilor concediaţi din întreprindere fără permisiunea conducerii (din motive proprii);

NsII – numărul salariaţilor concediaţi ca urmare a încălcării disciplinei de muncă. Analiza timpului de muncă poate fi efectuată cu ajutorul tabelului:

Tabelul 1Analiza timpului de muncă

Nr. d/o. Indicatori Nivel planificat Efectiv Abaterea, +,-1 Fond de timp calendaristic2 Zile de odihnă şi sărbători3 Fond de timp maxim disponibil (1-2)4 Absenţe de la lucru, total5 Fond de timp utilizat (3-4)

Concluzia se face menţionînd respectarea sau nerespectarea nivelului planificat şi aprecierea acesteia.

6


TEMA 4. Analiza asigurării entităţii economice cu mijloace fixe şi eficienţa utilizării acestora1. Sarcinile analizei şi sursele principale de informaţie2. Analiza structurii, mişcării şi stării funcţionale a mijloacelor fixe în dinamică3. Analiza eficienţei utilizării potenţialului tehnic

Pentru a desfăşura o activitate profitabilă orice unitate de producţie trebuie să dispună de un potenţial tehnico-material bine argumentat. Mijloacele fixe ocupă un loc predominant între factorii de producţie, deoarece este cel mai mobil element al acestora.

Sarcinile principale ale analizei: 1. Examinarea structurii, mişcării şi stării funcţionale a mijloacelor fixe în dinamică;2. Aprecierea eficienţei utilizării mijloacelor fixe pe bază indicatorilor generalizatori

sintetici;3. Analiza folosirii utilajului; 4. Calculul şi aprecierea influenţei factorilor privind asigurarea şi utilizarea mijloacelor

fixe asupra devierii volumului producţiei fabricate;5. Evidenţierea rezervelor interne ce vor contribui la sporirea eficienţei utilizării

mijloacelor fixe pe viitor şi elaborarea măsurilor concrete pentru mobilizarea acestor rezerve în practică.

La prima etapă a analizei se examinează structura mijloacelor fixe ale întreprinderii pe categorii şi modificările intervenite pe parcursul anului de gestiune în dinamică. Trebuie să se acorde o atenţie deosebită următoarelor două momente semnificative:

ce schimbări au intervenit în dinamica şi structura mijloacelor fixe ale întreprinderii atît la total, cît şi pe fiecare categorie în parte;

ponderea cărui element predomină în structura mijloacelor fixe. Atenţia principală se acordă maşinilor, utilajelor şi instalaţiilor de transmisie, adică părţii active a mijloacelor fixe, deoarece compartimentul acesta are o acţiune directă asupra activităţii de producţie desfăşurate. De regulă, cu cît ponderea părţii active în valoarea totală a mijloacelor fixe de producţie este mai mare, cu atît condiţiile de obţinere a unui volum mai sporit de produse sunt mai favorabile.

În acest context orice tendinţă cu semnul “plus” în dinamică se apreciază pozitiv, iar cu semnul “minus” - negativ.

IVPF > IMfa > IMF (%).

Cu alte cuvinte, ritmul de creştere a volumului producţiei fabricate (VPF) în dinamică trebuie să depăşească ritmul de creştere a valorii mijloacelor fixe active (MFa) şi, respectiv, a valorii mijloacelor fixe de producţie (MF).

Eficienţa utilizării mijloacelor fixe se determină ca raportul dintre mărimea efectului obţinut (fie VPF, Vv, PB etc.) şi mărimea efortului depus (valoarea medie a mijloacelor fixe de producţie). Eficienţa utilizării mijloacelor fixe se concretizează în creşterea mai rapidă a rezultatelor obţinute faţă de efortul depus şi nu în reducerea valorii medii a mijloacelor de producţie. Pentru analiza eficienţei utilizării mijloacelor fixe de producţie în cele mai dese cazuri apelăm la următorii indicatori calitativi:

1. Randamentul mijloacelor fixe (Rmf) care se determină ca raportul dintre volumul producţiei fabricate şi valoarea medie a mijloacelor fixe de producţie şi poate fi redat prin formula:

unde: VPF - volumul producţiei fabricate;MF - valoarea medie a mijloacelor fixe de producţie.

7


2. Capacitatea mijloacelor fixe (Cmf) care este un indicator invers proporţional cu randamentul mijloacelor fixe şi reflectă valoarea medie a mijloacelor fixe de producţie ce revine la un leu producţie fabricată.

Acest indicator se calculează prin relaţia:

3. Înzestrarea muncii cu mijloace fixe (Îmf) care reflectă valoarea medie a mijloacelor fixe de producţie ce revine la un muncitor în schimbul cu durată maximă:unde: Nms - reprezintă numărul total al muncitorilor.

De regulă, cu cît acest indicator este mai mare, cu atît gradul de înzestrare a întreprinderii cu mijloace fixe de producţie este mai pronunţat.

TEMA 5. Analiza aprovizionării întreprinderii cu resurse materiale 1. Sarcinile analizei şi sursele principale de informaţie

8


2. Analiza aprovizionării şi asigurării întreprinderii cu resurse materiale3. Analiza eficienţei utilizării potenţialului material

Desfăşurarea procesului de producţie în contextul cerinţelor economiei de piaţă prevede necesitatea formării şi utilizării unui sistem mobil de aprovizionare şi asigurare cu materii prime şi resurse materiale la fiecare întreprindere în parte.

În condiţiile unei activităţi durabile fiecare unitate de producţie trebuie să elaboreze de sine stătător un program bine chibzuit de aprovizionare şi asigurare cu resurse materiale.

Sarcinile principale ale analizei:1. Aprecierea gradului de aprovizionare şi asigurare a întreprinderii cu resurse materiale;2. Aprecierea componenţei şi mişcării stocurilor de materiale pe parcursul perioadei de

gestiune;3. Aprecierea eficienţei utilizării resurselor materiale în baza indicatorilor generalizatori;4. Calculul şi aprecierea influenţei factorilor privind aprovizionarea, asigurarea şi

utilizarea resurselor materiale la devierea volumului producţiei fabricate şi produsului concret;

5. Evidenţierea rezervelor interne de majorare a volumului producţiei fabricate în urma utilizării mai eficiente a resurselor materiale pe viitor;

6. Elaborarea măsurilor concrete pentru mobilizarea acestor rezerve în practică.De regulă, analiza stocurilor de materiale vizează mai multe aspecte: 1. Primul aspect se referă la evoluţia stocurilor de materiale faţă de volumul producţiei

fabricate sau venitul din vînzări. În acest context ritmul de majorare a indicatorilor de volum (VPF, VV) trebuie să depăşească ritmul de majorare a stocurilor respective în unităţi valorice.

Deci, IVPF > ISM sau, dacă ne referim la venitul din vînzări: IVV > ISM.Respectarea acestei tendinţe dovedeşte că valoarea stocurilor de materiale la fiecare leu

producţie fabricată sau venit din vînzări se reduce şi, deci, situaţia dată poate influenţa pozitiv asupra consumului total de materiale în costul producţiei fabricate şi, respectiv, în costul vînzărilor;

2. Al doilea aspect se referă la evoluţia stocurilor de materiale faţă de nivelul considerabil al acestora (la nivelul programat, mediu sau maxim). Este de menţionat că procesul real de formare a stocurilor de materiale şi mişcarea lor pe parcursul perioadei de gestiune contribuie la apariţia unor abateri obiective şi subiective. Problema-cheie priveşte, însă, frecvenţa şi limitele acestor abateri. Astfel, frecvenţa mare a abaterilor în zona [SMmax + Δ] contribuie la formarea unor stocuri de materiale nejustificate şi, viceversa, frecvenţa mare a abaterilor în zona [SMmax - Δ] - la consumarea stocurilor de siguranţă şi, implicit, la formarea unui deficit de materiale respective.

3. Al treilea aspect al analizei stocurilor de materiale se referă la examinarea gradului de imobilizare al acestora (în zile). În prealabil se recomandă gruparea tuturor stocurilor de materiale ale întreprinderii analizate în:

- stocuri normale;- stocuri cu mişcare lentă;- stocuri fără mişcare;- stocuri disponibile.

TEMA 6. Analiza consumurilor şi cheltuielilor entităţii economice

9


1. Necesitatea analizei consumurilor şi cheltuielilor entităţii economice şi suportul informaţional al acestei analize

2. Analiza structurii costului producţiei3. Analiza consumurilor la 1 leu producţie fabricată4. Analiza consumurilor directe în costul producţiei5. Analiza consumurilor indirecte în costul producţiei6. Analiza structurii cheltuielilor întreprinderii pe feluri de activităţi7. Analiza cheltuielilor la 1 leu venit din vînzări

In condiţiile economiei de piaţă obţinerea veniturilor maxime cu consumuri şi cheltuieli minime este scopul de bază al fiecărui agent economic.

Cerinţele pieţei sînt destul de dure, ceea ce necesită respectarea unei concordanţe întemeiate între preţurile la produsele finite şi eforturile depuse în activităţile desfăşurate.

1. Privind analiza consumurilor: 1.1. Analiza generală a structurii costului producţiei; 1.2. Analiza consumurilor directe în costul producţiei; 1.3. Analiza consumurilor indirecte în costul producţiei; 1.4. Evidenţierea rezervelor interne de reducere a consumurilor în costul producţiei pe

viitor şi elaborarea măsurilor concrete privind implimentarea acestora în practică;2. Privind analiza cheltuielilor: 2.1. Analiza generală a cheltuielilor întreprinderii pe feluri de activităţi; 2.2. Analiza costului vînzărilor; 2.3. Analiza cheltuielilor comerciale; 2.4. Analiza cheltuielilor generale şi administrative; 2.5. Analiza altor cheltuieli operaţionale; 2.6. Analiza cheltuielilor neoperaţionale;Consumurile incluse în costul producţiei cuprind următoarele elemente:- consumuri de materiale;- consumuri privind retribuirea muncii;- consumuri indirecte de producţie.Toată informaţia necesară pentru analiză poate fi utilizată atît în dinamică (în raport cu

perioada de gestiune precedentă) cît şi comparative cu nivelul programat prevăzut pentru perioada de gestiune curentă.

În acest scop se foloseşte următorul tabel :Tabelul 20

Analiza structurii costului producţiei

Nr. d/o.

Denumirea elementelor

de consumuri

Anul precedent

Nivel planificat

Anul de gestiune

Abaterea, +,-Efectiv faţă de

precedentEfectiv faţă de

planificatSuma,

leiCota,

%Suma,

leiCota,

%Suma,

leiCota,

%Suma,

leiCota,

%Suma,

leiCota,

%1 2 3 4 5 6 7 8 9=7-3 10=8-4 11=7-5 12=8-3

1 CDM*

2 CDRM*

3 CIP*

4 TCP* (1+2+3) 100 100 100 X X* CDM – consumuri directe de materiale; CDRM – consumuri directe privind retribuirea muncii; CIP – consumuri indirecte de producţie; TCP – total costul producţiei.

10


În conformitate cu SNC, toate cheltuielile întreprinderii se grupează pe feluri de activităţi:- operaţională;- de investiţii;- financiară;- pierderi excepţionale.Prima etapă a analizei cheltuielilor constă în examinarea structurii generale a acestora:

Tabelul 25Analiza structurii generale a cheltuielilor întreprinderii

Nr. d/o.

Compartiment al cheltuielilorAnul precedent Anul de gestiune Abaterea, +,-Suma,

leiCota,

%Suma,

leiCota,

%Suma,

leiCota,

%1 2 3 4 5 6 7=5-3 8=6-41 Costul vînzărilor2 Cheltuieli comerciale3 Cheltuieli generale şi administrative4 Alte cheltuieli operaţionale5 Cheltuieli investiţionale6 Cheltuieli financiare7 Pierderi excepţionale8 Total cheltuieli (1+2+...+7) 100 100 X

Concluzia se face menţionîndu-se ponderea compartimentului de cheltuieli în totalul acestora; abaterea absolută şi relativă a acestora.

A doua etapă a analizei cheltuielilor presupune examinarea detaliată a acestora în cadrul fiecărui compartiment în parte. În acest caz se întocmesc tabele cu următorul conţinut:

11

Note de Curs Analiza Gestionara

Documents

Transcript of Note de Curs Analiza Gestionara