Criminalistica-Note de Curs

of 158 /158
Universitatea George BacoviaBacău CRIMINALISTICA Suport de curs NIŢĂ NELU Uz intern 2010

Transcript of Criminalistica-Note de Curs

Page 1: Criminalistica-Note de Curs

UUnniivveerrssiittaatteeaa „„GGeeoorrggee BBaaccoovviiaa”” BBaaccăăuu

CRIMINALISTICA

Suport de curs

NIŢĂ NELU

Uz intern

2010

Page 2: Criminalistica-Note de Curs

CAPITOLUL I

NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND CRIMINALISTICA

Cap. I Noţiunea, obiectul, metodele şi principiile criminalisticii

Apărarea ordinii de drept, cercetarea, descoperirea şi judecarea faptelor de natură

penală, în general a faptelor ilicite, necesită ca întreaga activitate judiciară să se

desfăşoare, în spiritul legii, pe baze ştiinţifice, prin folosirea celor mai noi cuceriri ale

ştiinţei şi tehnicii, a celor mai noi metode şi tactici de efectuare a actelor procedurale.

Normele de drept nu sunt suficiente nu sunt suficiente pentru asigurarea

eficacităţii în descoperirea şi probarea actului infracţional, în dovedirea vinovăţiei celor

implicaţi în comitere, sens în care este necesară şi conceperea unui anumit mod de

acţiune, din partea instituţiilor de aplicare a legii. În acest sens, profesionistii în

cercetarea şi aplicarea dreptului, au înţeles că pentru soluţionarea cauzelor penale, numai

simpla aplicare a regulilor de drept este insuficientă. Penaliştii dreptului modern au

argumentat cu succes, că trebuie să se recurgă la diverse metode ştiinţifice de investigare

a realităţii, precum şi la reguli tactice specifice, de efectuare a unor acte procedurale. În

acest fel s-a manifestat necesitatea creării unui sistem ştiinţific coerent, destinat

investigării faptelor penale.

Pentru prima dată, noţiunea de criminalistică a fost folosită de judecătorul de

instrucţie austriac Hans Gross, în lucrarea sa „Manualul judecătorului de instrucţie”

publicată în anul 1893, lucrare prin care investigarea faptelor penale este considerată o

ştiinţă. Această lucrare a fost reeditată, în scurt timp, sub denumirea „Manualul

judecătorului de instrucţie în sistemul criminalisticii”.

Anterior acestei date, activitatea de cercetare a infracţiunilor, cu ajutorul

mijloacelor tehnice, era denumită „poliţie tehnică” sau „poliţie ştiinţifică”.

După ce în anul 1902, Hans Gross defineşte criminalistica, drept o „ştiinţă a

stărilor de fapt în procesul penal”, ulterior, majoritatea autorilor, au adoptat definiri

apropiate, uneori mai ample, dar cu preponderenţă orientate spre rolul acestei ştiinţe, în

cercetarea infracţiunilor în faza de urmărire penală.

Astfel, şi-a făcut apariţia, pe lângă ştiinţa investigării faptelor penale şi

„Criminalistica”, care în timp s-a impus ca o adevărată ştiinţă.

Criminalistica este percepută în sens larg, comun, marii majorităţi a populaţiei, ca

o metodă de investigare şi probare a faptelor antisociale, fapte comise prin mijloace

dintre cele mai seducătoare, o luptă între „bine”- anchetatorul şi „rău”- criminalul,

Page 3: Criminalistica-Note de Curs

hoţul, violatorul, etc., luptă care conduce la descoperiri neaşteptate, bazate pe

perspicacitatea investigatorului ieşită din comun.

În realitatea complexă, Criminalistica este definită de diverşi autori astfel: P.F.

Ceccaldi „un ansamblu de procedee aplicabile în cercetarea şi studiul crimei (în sens

larg) pentru a se ajunge la descoperirea ei”. I. Ceterchi, I. Demeter „ştiinţa despre

mijloacele (tehnice şi tactice) ce urmăresc descoperirea, strângerea şi studierea

probelor judiciare utilizate în procesul penal, în scopul stabilirii şi descoperirii

infracţiunilor şi a celor vinovaţi, precum şi despre măsurile de preîntâmpinare a

infracţiunilor”. I. Mircea „o ştiinţă care elaborează metode tactice şi mijloace tehnico-

ştiinţifice de descoperire, cercetare şi prevenire a infracţiunilor”.

Criminalistica este definită şi ca o „ştiinţă a stabilirii stărilor de fapt necesare

unei corecte încadrări juridice a faptelor ilicite comise, prin elaborarea şi folosirea

metodelor tactice şi mijloacelor tehnico-ştiinţifice de cercetare, de identificare,

cunoaştere şi judecare a infractorului”.1

Cu privire la ştiinţa Criminalistică, profesioniştii în materie o consideră, fie "Ştiinţa

care elaborează metodele tactice şi mijloacele tehnico-ştiinţifice de descoperire,

cercetare şi prevenire a infracţiunilor", fie „Ştiinţa judiciară cu caracter autonom şi

unitar, care însumează un ansamblu de cunoştinţe despre metodele, mijloacele tehnice şi

procedeele tactice destinate descoperirii şi cercetării infracţiunilor, precum şi a

identificării persoanelor implicate în săvârşirea lor şi a prevenirii faptelor antisociale”2.

În mod necesar, formularea unei definiţii a acestei ştiinţe contra crimei, implică un

demers teoretic şi ştiinţific, pe măsura caracterului său complex. Astfel, profesorul Emilian

Stancu arată că: ”dacă despre Criminalistică se poate spune, în linii mari, că este destinată

descoperirii şi cercetării infracţiunilor, în scopul aflării adevărului, obiectul acestei ştiinţe

trebuie privit mult mai nuanţat”, precizând că : „sub raport ştiinţific, principalele direcţii de

acţiune ale Criminalisticii sunt următoarele”:

a. Iniţierea de metode tehnice, destinate cercetării urmelor infracţiunii,

începând cu urmele specifice omului şi continuând cu cele ale armelor sau instrumentelor,

mijloacelor de transport, ale fenomenelor fizico-chimice, etc., în vederea identificării

persoanelor sau obiectelor;

b. Adaptarea de metode aparţinând ştiinţelor exacte, la necesităţile

proprii Criminalisticii, a unor metode din alte domenii ale ştiinţei, cum sunt cele proprii

fizicii, chimiei, biologiei, matematicii...etc.;

1 Bădilă Mircea, Tactica ascultării inculpatului în instanţă, Editura Omnia UNI S.A.S.T., Braşov, 1998, pag. 189

2 Emilian Stancu, Criminalistica , vol.I, Bucureşti, Ed.Actami 1995 pag.10, Lucian Ionescu-Criminalistica

Note de Curs (Nepublicate) 1995

Page 4: Criminalistica-Note de Curs

c. Elaborarea de reguli şi procedee tactice, destinate efectuării unor

acte de urmărire penală, precum şi creşterii eficienţei acestora, prin asigurarea unui

fundament ştiinţific investigării;

d. Studierea practicii judiciare, în vederea valorificării ştiinţifice şi

generalizării experienţei pozitive, rezultate din activitatea organelor de urmărire penală, pe

linia investigării infracţiunilor;

e. Analiza evoluţiei modului de săvârşire a faptelor penale, pentru stabilirea

celor mai adecvate procedee de combatere şi prevenire a lor, inclusiv de identificare a

autorilor acestora;

f. Perfecţionarea modului de cercetare, a diverselor categorii de infracţiuni;

g. Elaborarea de metode şi prefigurarea de măsuri, destinate prevenirii

infracţiunilor sau altor fapte cu caracter antisocial;

Din enumerarea prezentată mai sus, se poate desprinde cu claritate, nu numai

complexitatea Criminalisticii ca domeniu al cunoaşterii în sine, dar şi rolul său în

acţiunile de prevenire şi combatere a faptelor antisociale. De altfel, Criminalistica modernă,

a evoluat prin componenta de prevenire a fenomenului infracţional, devenind „o

epistemologie a criminalităţii”3, deşi ea este, în principiu, „o ştiinţă cu o puternică finalitate

practică”. Prin structura şi destinaţia sa complexă, Criminalistica este utilizatoare şi

beneficiară, a unor date şi mijloace cu un conţinut extrem de divers. Acestea sunt luate din

domenii de mare tehnicitate şi, aparent, total diferite de ceea ce îndeobşte se consideră a

studia o ştiinţă, din domeniul juridic: chimie (cerneluri, substanţe), biologie (material

biologic), fizică (balistică ş.a.), psihologie (ascultare), psihiatrie (tactică), statistică

(informaţii), informatică (prelucrarea datelor, baze de analiză), microbiologie, microurme,

cristalografie (metale).

Studierea criminalisticii, ca ştiinţă, de către viitorii jurişti, practicieni ai dreptului

ca: judecători, procurori, avocaţi, poliţişti, etc., este o necesitate. Studiul criminalisticii,

trebuie să conducă la o cunoaştere adecvată, a mijloacelor tehnice de care dispun

organele judiciare, a procedeelor tactice care pot fi folosite în ascultarea celor care au

comis sau care au cunoştinţă de săvârşirea unor fapte penale, în desfăşurarea unor

activităţi de administrare a probelor, necesare dovedirii faptelor antisociale, etc. Acest

studiu universitar al criminalisticii, nu poate fi exhaustiv, datorită întinderii limitate a

programei de predare şi seminarizare a acestei discipline. Problematica studiată, însă,

trebuie să conducă la cunoştinţe medii, care să ofere posibilitatea viitoare de a analiza şi a

înţelege, felul în care s-au efectuat investigaţiile, concluziile la care s-a ajuns, pe baza

probelor administrate, pentru a se putea solicita completări a acestora, refacerea şi

administrarea lor în vederea stabilirii adevărului.

3 Maciej Szostak, Sorin Alămoreanu, CRIMINALISTICA: Paradox sau paradigmă?, În Comunicări ştiinţifice

la al 7-lea Simpozion Naţional de Criminalistică, Ed. Alma Mater, Cluj Napoca, 2003, pag. 122

Page 5: Criminalistica-Note de Curs

Aprofundarea cunoştinţelor de criminalistică, trebuie făcută de către cei care

lucrează efectiv în acest domeniu, prin cursuri de specializare, pe anumite domenii,

respectiv: cercetarea falsurilor, cercetarea specifică a anumitor genuri de infracţiuni, cum

ar fi: furturi, tâlhării, violuri, omoruri, accidente de circulaţie grave, trafic de stupefiante

şi de armament, corupţie, etc., precum şi pentru cercetarea, descoperirea şi ridicarea

anumitor categorii de urme, cum sunt cele biologice, pentru efectuarea de analize ADN,

sens în care este necesară cunoaşterea dotărilor tehnice mereu îmbunătăţite, de ultimă

generaţie, precum şi modul de utilizare a acestora.

Cunoştinţele de criminalistică nu sunt necesare numai în faza de urmărire penală,

ci ele sunt necesare pe parcursul întregului proces penal, o bună cunoaştere a acestor

noţiuni, trebuie să conducă la o activitate superioară calitativ, în înfăptuirea actului de

justiţie.

Din analiza punctelor de vedere, exprimate în literatura de specialitate, conţinutul

noţiunii de criminalistică, poate fi definit astfel: „Criminalistica este o ştiinţă judiciară,

cu caracter autonom şi unitar, care însumează un ansamblu de cunoştinţe, despre

metodele, mijloacele tehnice şi procedeele tactice, destinate descoperirii, cercetării

infracţiunilor, identificării persoanelor implicate în săvârşirea lor şi a prevenirii

faptelor antisociale”.

Criminalistica trebuie privită ca „o ştiinţă care este într-un continuu progres,

punând la îndemâna instanţelor civile şi penale, deopotrivă, mijloace noi pentru

aflarea adevarului, mijloace pe care justiţia le foloseşte din plin” – Ilie Stoenescu şi

Savelly Zilberstein „Tratat de drept procesual civil”.

Obiectul Criminalisticii

Din definiţia dată Criminalisticii se poate desprinde obiectul acesteia, care constă

în elaborarea metodelor tactice şi a mijloacelor tehnico-ştiinţifice, necesare pentru

descoperirea, cercetarea şi judecarea faptelor antisociale.

Conturarea obiectului propriu Criminalisticii, prezintă importanţă deoarece:

evidenţiază, aportul particular al Criminalisticii în aflarea adevarului,

principiu fundamental al dreptului penal;

subliniază, unitatea şi autonomia Criminalisticii, faţă de celelalte ştiinţe

juridice şi nejuridice, aflate în slujba justiţiei, şi anume: medicina legală, psihologia

judiciară, fizica, chimia şi biologia judiciară;

Principalele direcţii în care acţionează criminalistica, sunt urmatoarele:

Page 6: Criminalistica-Note de Curs

elaborarea de metode tehnice, necesare cercetării urmelor create cu

prilejul săvârşirii infracţiunilor sau a altor fapte ilicite, începând cu urmele specifice

omului şi continuând cu cele ale armelor sau instrumentelor, mijloacelor de transport, ale

fenomenelor fizico-chimice, etc., în vederea identificării persoanelor sau obiectelor;

studierea şi adaptarea unor metode de cercetare ale altor ştiinţe la

necesităţile criminalisticii, cum sunt: metodele de cercetare proprii fizicii, chimiei,

biologiei şi matematicii, pentru aplicarea lor la specificul activităţii de prevenire şi

combatere a infracţiunilor;

elaborarea unor reguli şi procedee tactice, necesare efectuării unor acte

de urmărire penală sau cercetării judecătoreşti;

studierea practicii judiciare şi valorificarea experienţei din activitatea de

urmărire penală sau cercetării judecătoreşti, prin cunoaşterea modului de rezolvare a

unor cazuri practice, a modalităţilor de combatere şi prevenire a faptelor antisociale,

precum şi stabilirea unor noi metodologii de cercetare, pentru diferite tipuri de

infracţiuni4;

analiza evoluţiei modurilor de operare, în săvârşirea faptelor

infracţionale, pentru stabilirea celor mai adecvate procedee, de prevenire şi combatere a

lor, inclusiv de identificare a autorilor acestora;

perfecţionarea continuă a modului de cercetare a diverselor categorii de

infracţiuni, cu preponderenţă a celor care aduc atingere unor valori sociale deosebite,

cele care sunt săvârşite cu violenţă şi, în general, a faptelor infracţionale care prezintă

mari dificultăţi de investigare;

elaborarea de metode moderne şi perfecţionate, destinate prevenirii

infracţiunilor sau altor fapte cu caracter antisocial;

În considerarea celor de mai sus, obiectul de activitate al criminalisticii, este diferit

în funcţie de împărţirea tripartită a sistemului criminalisticii, astfel:

Tehnica criminalistică, cuprinde ansamblul metodelor şi mijloacelor

tehnico-ştiinţifice, destinate descoperirii, fixării, ridicării, păstrării şi examinării urmelor

sau mijloacelor materiale de probă;

Tactica criminalistică, cuprinde totalitatea procedeelor şi regulilor, altele

decât cele stabilite prin norme de drept, privind efectuarea actelor de urmărire penală şi în

general de efectuare a anchetei. Acest domeniu este destinat să formuleze reguli de

organizare şi desfăşurare a activităţilor de anchetă, de administrare şi examinare a

probatoriului, cum sunt: cercetarea locului faptei, reconstituirea, identificarea autorului şi

a victimei, ascultarea persoanelor, confruntarea, prezentarea pentru recunoaştere a

potenţialilor autori, percheziţia, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, etc.;

4 Stancu Emilian, Tratat de Criminalistică, ediţia a II-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2002, pag. 11

Page 7: Criminalistica-Note de Curs

Metodologia criminalisticii, se ocupă cu stabilirea de mijloace specifice

de cercetare a infracţiunilor, în funcţie de natura lor, respectiv: furt, vătămări corporale,

omor, tâlhărie, viol, înşelăciune, fals, accidente de muncă sau de circulaţie, accidente

aeriene sau navale, incendii, explozii, mărturii mincinoase, infracţiuni economice, de crimă

organizată şi corupţie, etc.;

Tactica şi metodologia criminalistică se întrepătrund reciproc, sub aspectul

finalităţii, ele constituindu-se astfel, ca „tactică generală” şi „tactică specială”, de cercetare

şi probare a infracţiunilor şi a vinovăţiei autorilor acestora, în toate formele de participaţie

infracţională.

Metodele Criminalisticii

Având în vedere obiectul propriu de cercetare, criminalistica utilizează metode

specifice de cunoaştere, unele dintre ele tipice ştiinţei respective, altele comune mai

multor ştiinţe, dar aplicate în mod particular, potrivit obiectului său de activitate.

La baza Metodologiei Criminalistice, se situează modalităţi generale de

cunoaştere, cum sunt: observaţia, analiza şi sinteza, deducţia şi inducţia, comparaţia,

fiecare din ele adaptate, la specificul obiectului criminalisticii. Metoda comparaţiei este

fundamentală în procesul de identificare a persoanelor şi obiectelor, ea constituind baza

metodologică a activităţii de constatare tehnico-ştiinţifică sau de expertiză criminalistică.

Metodele adaptate la specificul Criminalisticii, din alte domenii ştiinţifice, pot fi

cele referitoare la:

metode de analiză fizico-chimică, a urmelor şi microurmelor;

metode biologice de examinare, a urmelor biologice, de secreţii şi de

ţesuturi moi;

metode antropologice;

metode de examinare optică, în radiaţii vizibile sau invizibile, etc.;

Metode de examinare proprii Criminalisticii, care ţin de particularităţile

obiectului său de cercetare, respectiv:

metode destinate descoperirii şi examinării urmelor sau mijloacelor de

probă;

metode de identificare a persoanelor şi cadavrelor, după semnalmente

exterioare ori după resturi osoase, după caz;

metode de cercetare a înscrisurilor, a diverselor valori falsificate sau

contrafăcute, etc.;

Page 8: Criminalistica-Note de Curs

Procedee tactice, de efectuare a unor acte de urmărire penală, elaborate atât pe

baza generalizării experienţei organelor judiciare, cât şi prin adaptarea unor elemente de

cunoaştere aparţinând psihologiei.

Metode tehnice, de prevenire a infracţiunilor, cum sunt cele vizând prevenirea

falsului, a furtului, etc.

Principiile fundamentale ale Criminalisticii

A analiza principiile fundamentale ale criminalisticii, presupune, în primul rând,

să se aibă în vedere specificul obiectului Criminalisticii şi, în al doilea rând, rolul pe care

îl joacă această ştiinţă în stabilirea adevarului.

Activitatea de Criminalistică se bazează, în principal, pe următoarele principii

fundamentale:

a. principiul legalităţii, principiu fundamental pentru sistemul de drept,

stipulat atât în legea fundamentală, cât şi în normele procesual penale. In acest sens,

dispoziţiile Codului de procedură penală, prevăd că: „întreaga activitate procesual

penală, se desfăşoara în strictă conformitate cu prevederile legii” (în consecinţă, şi

aceea proprie investigării infracţiunilor, prin mijloace criminalistice). Având în vedere

dispoziţiile legale, trebuie remarcat faptul că, toate activităţile de cercetare criminalistică,

trebuie să se desfăşoare în deplină concordanţă, cu dispozitiile legii, cu respectarea

drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, etc.

b. principiul aflării adevărului, rezultat din dispoziţiile art. 3 din Codul de

procedură penală, conform căruia: „în desfăşurarea procesului penal, trebuie să se

asigure aflarea adevărului, cu privire la faptele cauzei, precum şi cu privire la

persoana făptuitorului”. Aflarea adevărului, este rezultatul unor activităţi complexe, de

investigare a faptelor şi împrejurărilor concrete, de comitere a unor diferite tipuri de

infracţiuni sau fapte antisociale. Criminalistica, pune la dispoziţia justiţiei, mijloace de

cunoaştere ştiinţifică a adevărului, de descoperire a autorului faptei infracţionale şi de

obţinere a probelor necesare, în acest sens.

c. principiul prezumţiei de nevinovăţie, reprezintă un principiu fundamental

de drept, ce guvernează desfăşurarea procesului penal. Astfel, orice persoană împotriva

căreia a fost pornit un proces penal, este prezumată nevinovată, numai organelor

judiciare revenindu-le obligaţia de a administra probele necesare dovedirii vinovăţiei.

In activitatea complexă, de cercetare şi analiză a urmelor unei infracţiuni sau a

mijloacelor materiale de probă, specialiştii criminalişti trebuie să caute elemente, care pot

Page 9: Criminalistica-Note de Curs

stabili vinovăţia, dar şi elemente doveditoare a nevinovăţiei. Organele judiciare, au

obligaţia de a analiza, cu atenţie şi responsabilitate, probele puse la dispoziţie, în scopul

stabilirii vinovăţiei sau nevinovăţiei.

d. principiul conform căruia, comiterea unei infracţiuni determină

modificări materiale în mediul înconjurător. Potrivit acestui principiu, toate faptele

ilicite, ilegale, infracţionale ale omului, ca de altfel toate activităţile sale, produc

modificări care, din punct de vedere criminalistic, se obiectivează în urme ale infracţiunii.

Este unanim admisă teza conform căreia, „nu există infracţiune fără urme”, dar, în

practică, pot fi întâlnite şi aşa-numitele „crime perfecte”. Având în vedere acest

principiu, conţinutul noţiunii de urmă, are în vedere următoarele:

noţiunea de urmă trebuie privită într-un sens foarte larg,

deoarece înţelegem nu numai urma formată prin contactul direct a două corpuri, cum ar

fi: urmele de mâini, urmele de picioare, urmele de dinti, urmele de buze, urmele de

pneuri, urme ale instrumentelor de spargere, ci şi urmele formate din resturi materiale,

cum ar fi: urme biologice, urme de reziduuri ale tragerii cu arma de foc, microurme

diverse, etc.;

prin urmă a infracţiunii se înţelege, orice modificare materială,

care intervine în condiţiile săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală. Este necesar să

existe şi să se determine, în mod concret, raportul cauzal între fapta autorului şi

modificarea intervenită. Urma este interpretată, nu numai ca o modificare materială

produsă de autorul faptei, ci şi ca o modificare determinată de victima unei agresiuni, dar

ca o consecinţă a infracţiunii, ca de exemplu: muşcăturile, zgârieturile, petele de sânge de

pe corpul sau îmbrăcămintea agresorului, etc.;

e. principiul identităţii. Printre activităţile pe care organele judiciare le

desfăşoară, în cadrul procesului penal, este şi activitatea de identificare a persoanelor,

obiectelor sau fenomenelor, aflate în legătură directă şi cauzală, cu faptele încriminate de

legea penală. Activitatea de identificare, reprezintă activitatea de căutare şi valorificare

ştiinţifică, a probelor necesare descoperirii infractorului şi soluţionării cauzei penale.

La baza acestei activităţi stă principiul identităţii, definit ca fiind o activitate, prin care se

stabileşte identitatea persoanelor sau obiectelor, pe baza trăsăturilor şi particularităţilor

dinainte cunoscute. Acest principiu, capătă anumite valenţe proprii, determinate de natura

scopului urmărit, prin identificarea subiecţilor infracţiunii, fie activi, fie pasivi, cât şi prin

stabilirea exactă, a tuturor faptelor şi împrejurărilor, în care a fost săvârşită o anumită

faptă penală.

Page 10: Criminalistica-Note de Curs

f. principiul operativităţii / celerităţii, în cercetarea criminalistică,

principiu conform căruia, necesităţile practice impun rapiditate în activitatea de

investigare a infracţiunilor, în vederea constatării la timp şi în mod complet, a faptelor

prevăzute de legea penală, cât şi la identificarea infractorilor. O regulă cu caracter practic,

în consonanţă cu principiul operativităţii în soluţionarea cauzelor, este aceea că: „timpul

lucrează în favoarea infractorului”5. Cercetarea la faţa locului, trebuie să se desfăşoare

cu maximă urgenţă şi complet, pentru prevenirea dispariţiei oricărui tip de urme, care,

astfel, ar avea consecinţe negative în ceea ce priveşte aflarea adevărului. Urgenţa este

impusă şi de necesitatea efectuării, în timp util, de constatări tehnico-ştiinţifice sau

expertize, destinate identificării unor obiecte, ale căror caracteristici exterioare se pot

modifica, datorită uzurii sau degradării în timp.

Subliniem importanta ascultarii operative a martorului si invinuitului, martorul

putand sa uite anumite elemente semnificative pentru aflarea adevarului sau sa fie

influentat iar invinuitul sa isi pregateasca raspunsurile la acuzatiile ce i se aduc.

Trăsăturile caracteristice ale criminalisticii

Raportată la alte ştiinţe, implicate în activitatea judiciară, cum ar fi: medicina

legală, dreptul penal şi procesual penal, dreptul civil, etc., criminalisticii îi sunt specifice

anumite trăsături caracteristice, respectiv:

caracterul judiciar al criminalisticii, are în vedere legătura criminalisticii,

cu activităţile de cercetare şi urmărire penală. In foarte multe situaţii, activitatea

consacrată soluţionării cauzelor penale, este precedată de un proces laborios şi complex,

destinat strângerii probelor, clarificării împrejurărilor în care a fost săvârşită fapta

infracţională, identificării autorului şi uneori chiar a victimei. Astfel, acest proces începe,

deseori, cu cercetarea la faţa locului şi continuă cu activităţile de investigare, analiză şi

verificare în laborator a urmelor sau a mijloacelor materiale de probă, cât şi cu alte acte

de urmărire penală;

caracterul autonom al criminalisticii, conform căruia obiectul de

activitate al criminalisticii, este deosebit de cel al altor ştiinte juridice. Astfel, nici una

dintre alte ştiinţe, nu îşi propune să elaboreze metode şi mijloace tehnico-ştiinţifice, de

descoperire, ridicare şi examinare a urmelor infracţiunii sau de identificare a infractorilor.

In domeniul prevenirii săvârşirii de fapte antisociale, prezent în politica penală şi comun

tuturor ramurilor de drept, modalităţile de realizare se paticularizează, de multe ori, în

procedee sau măsuri cu totul specifice criminalisticii;

5I. R. Constantin - Unele metode şi principii ale criminalisticii în „Şcoala româneasca de criminalistică”, Editura

M. I., 1973, pag 71

Page 11: Criminalistica-Note de Curs

caracterul unitar, potrivit căruia criminalistica este o ştiinţă cu o structură

complexă, impusă de necesitatea rezolvării unor probleme dintre cele mai diverse;

caracterul pluridisciplinar al criminalisticii, rezidă din activitatea

complexă, de prevenire a fenomenului infracţional, în lupta dusă de organele judiciare,

pentru descoperirea infracţiunilor şi identificarea autorilor. În acest sens, criminalistica

recurge la mijloace, metode şi procedee, din ce în ce mai perfecţionate, mai eficace şi mai

eficiente. Toate acestea nu pot reprezenta decât, fie rezultatul cercetării ştiinţifice

criminalistice, fie rezultatul celor mai noi cuceriri din quasitotalitatea domeniilor ştiinţei

şi tehnicii;

Relaţiile criminalisticii cu ştiintele juridice şi cu ştiinţele judiciare

Dintre toate ştiintele juridice, Criminalistica are cele mai strânse legături cu

dreptul penal, dreptul procesual penal şi criminologia. Legăturile criminalisticii nu se

reduc numai la ştiintele penale, ci şi la alte ramuri de drept, şi anume: dreptul muncii,

dreptul transporturilor, dreptul civil, etc. De exemplu: cercetarea la faţa locului în

cazurile unor accidente de muncă, stabilirea autenticităţii unui testament olograf, etc.

Legătura criminalisticii cu dreptul penal. Având în vedere faptul că,

„dreptul penal apară valorile şi relaţiile sociale esenţiale ale societăţii”, constatăm o

relaţie strânsă între cele două ştiinţe, relaţie în care criminalistica are un rol specific, de

descoperire şi probare a faptelor prevăzute de legea penală, de cercetare şi interpretare a

urmelor acestora, precum şi de identificare a autorilor infracţiunilor. Practic,

criminalistica serveşte la clarificarea şi conturarea elementelor constitutive ale

infracţiunii, respectiv: obiect, subiect, latură obiectivă şi latură subiectivă;

Legătura criminalisticii cu dreptul procesual penal. În această relaţie,

dreptul procesual penal se ocupă cu studiul normelor juridice procesual penale şi al

raporturilor juridice reglementate de acestea. Activitatea criminalisticii serveşte realizării

scopului procesului penal, respectiv la descoperirea şi punerea în evidenţă a probelor,

necesare aflării adevărului. Legătura dintre cele două ştiinţe, se concretizează, astfel, în

domeniul luptei împotriva fenomenului infracţional. Normele de drept procesual penal au

o preponderenţă deosebită, în întreaga activitate de cercetare criminalistică. Astfel,

iniţierea şi aplicarea regulilor sau metodelor tactice, de efectuare a unor acte de urmărire

penală, cum sunt: percheziţia şi reconstituirea sau ascultarea martorilor şi învinuitului, se

fac numai cu respectarea normelor procesual penale. Codul de procedură penală, instituie

normele juridice care trebuie respectate, la derularea oricărei activităţi specifice

criminalisticii, începând cu cercetarea la faţa locului şi continuând cu celelalte acte de

anchetă, cu întocmirea rapoartelor de expertiză sau de constatare tehnico-ştiinţifică;

Page 12: Criminalistica-Note de Curs

Legătura criminalisticii cu criminologia. Această relaţie este determinată

de scopul general al celor două ştiinţe, respectiv: combaterea şi prevenirea fenomenului

infracţional. Diferenţa dintre cele două ştiinţe, constă în specificitatea obiectului

fiecăreia, şi anume: criminologia: studiază starea dinamică şi cauzele criminalităţii în

scopul iniţierii de măsuri, destinate prevenirii sau combaterii faptelor infracţionale, în

timp ce, criminalistica: elaborează metode şi procedee tehnico-ştiinţifice şi tactice, de

descoperire şi cercetare a infracţiunilor, a urmelor acestora, precum şi de identificare a

infractorilor;

Criminalistica are legături strânse şi cu ştiinţele judiciare, respectiv: cu

medicina legală, cu psihologia judiciară, cu ştiinţele naturii, etc.

Page 13: Criminalistica-Note de Curs

TEHNICA CRIMINALISTICĂ

Page 14: Criminalistica-Note de Curs

Cap. II Identificarea criminalistică

Noţiuni generale

Stabilirea adevărului în cauzele supuse justiţiei, se realizează prin

intermediul administrării de probe. Una din modalităţile de probaţiune o constituie şi

identificarea criminalistică, fără însă a se confunda cu aceasta şi fără să se reducă la ea.

Procesul de identificare criminalistică, se bazează pe „posibilitatea recunoaşterii

obiectelor lumii materiale, prin fixarea în procesul nostru de gândire, a caracteristicilor

acestora şi datorită neschimbării relative a lor, cel puţin pentru un anumit timp”6.

Conţinutul principal al probaţiunii, cu ajutorul identificării criminalistice, constă în găsirea,

desprinderea obiectului sau a persoanei implicate, dintr-un ansamblu nedeterminat de

obiecte sau persoane posibile.

Identificarea, ca proces psihic, realizat prin compararea caracteristicilor, urmată de

judecata privind identitatea sau neidentitatea acestora, se bazează în toate domeniile pe

aceleaşi principii, dar aplicarea şi modul de realizare a procesului de identificare, poartă o

amprentă specifică, pentru fiecare activitate în parte.

Identificarea criminalistică are specificul său, constând în aceea că: prin acest proces

complex se urmăreşte să se stabilească, atât identitatea cât şi neidentitatea, iar concluziile

au în consecinţa formulării lor, aceeaşi forţă probantă. Criminalistul merge, în principiu,

cu identificarea până la nivelul unui obiect sau individ, nu rămâne la nivelul generic al

grupului de obiecte, categorie de indivizi, etc., în funcţie de măsura în care, mijloacele de

examinare şi metodologia de care se dipune, la un moment dat, permit o identificare

individuală. Stabilirea apartenenţei la o anumită grupă nu este suficientă, procesul mergând

în continuare, prin intermediul comparării cu un singur obiect, respectiv numai cu obiectul

care a creat urma de la care se pleacă.

Conform opiniei formulate de profesorul Emilian Stancu, identificarea criminalistică

nu trebuie privită rigid, aceasta fiind un proces dinamic, asemenea însăşi obiectelor şi

fiinţelor pe care le examinează, obiecte şi fiinţe aflate în continuă schimbare şi care rămân

totuşi ele însele.

Într-o definire succintă, realizată de specialişii din domeniu, „identificarea

criminalistică reprezintă un proces de stabilire, cu ajutorul mijloacelor şi metodelor

6 Ionescu L. şi Sandu D., Identificarea criminalistică, Bucureşti, l991, pag 27

Page 15: Criminalistica-Note de Curs

proprii ştiinţei criminalistice, a factorului creator al urmei, pe baza caracteristicilor

acestuia, într-un sistem unitar şi individualizat”.

Metode de identificare criminalistică

a. Identificarea după descrierea trăsăturilor esenţiale, este o metodă prin

care sunt folosite percepţiile anterioare, ale altor persoane, privind aspectul, locul, modul

de acţiune al unui fenomen, obiect, instrument sau persoană. În acest mod sunt identificaţi

infractori, obiecte ori persoane dispărute, sustrase, răpite, printr-o comparare a

descrierilor cu elementele de care se dispune;

b. Identificarera după memorie, este o altă modalitate de identificare, bazată

pe valorificarea percepţiilor anterioare, ale unor persoane, în funcţie de calitatea percepţiei şi

memorării, realizate în anumite conditii de timp, loc, stare psihica, etc. La reîntâlnirea cu

obiectul, persoana sau fenomenul perceput, se recurge la memoria percepţiei respectiv

pentru a putea efectua o comparare. Memorarea percepţiilor permite identificarea atât a

unor elemente de ordin vizual (aspect, culoare, viteza de deplasare, etc.) cât şi a unor

elemente de ordin senzorial divers (olfactiv, auditiv, intensitate, miros specific, etc.). In

funcţie de modul în care, un anumit fenomen, obiect, fiinţă, etc., s-a reflectat în lumea

materială, producând anumite urme, se conturează şi ceea ce constituie domeniul identificării

în criminalistică;

c. Identificarea după urmele lăsate, va utiliza alături de impresiunile de la

faţa locului şi altele, create în mod artificial, prin intermediul obiectului sau a fiinţei

bănuite a le fi creat (de exemplu urme de tăiere cu un topor, cu un ferăstrău, create cu o

cheie falsă, amprente). Dat fiind posibilitatea repetării cvasi-identice, a modului în care s-a

creat urma în litigiu, această modalitate de identificare, este cu cele mai mari şanse de

reuşită, oferind un grad ridicat de certitudine;

Principiile identificării criminalistice

Dat fiind caracterul ştiinţific al metodelor utilizate de criminalişti, activitatea de

identificare trebuie să se fundamenteze în mod necesar pe anumite principii generale:

a. Obiectele supuse examinării sunt: obiecte scop (de identificat) şi obiecte

mijloc (care servesc la identificare). Acest principiu este, practic, o consecinţă a modului în

care se realizeaza compararea. Are o deosebită importanţă, înţelegerea corectă a noţiunilor

de „identitate” şi „asemănare”, noţiuni care, destul de frecvent, sunt confundate chiar de

practicienii şi specialiştii în domeniu. Utilizarea confuză a celor două noţiuni este, la rândul

său, şi o consecinţă a confundării obiectului scop (creator de urmă) cu obiectul mijloc

(purtător de urmă, care este utilizat în aprecierea comparativă). Astfel, o semnătură

Page 16: Criminalistica-Note de Curs

contestată, se va compara cu semnăturile executate la cererea instanţei, sau cu probele

necontestate. Urma de pantof, de la locul faptei, se vor compara cu urmele create

experimental cu pantofii bănuitului, etc. Obiectul creator de urmă, nu este însă identic cu

caracteristicile lui oglindite în urmă, întrucât „a susţine că urma lăsată de încălţămintea

infractorului, este identică cu încălţămintea care a creat-o”, este la fel de absurd ca şi a

susţine că „fotografia unei peroane este identică cu persoana însăşi”, aşa cum preciza Camil

Suciu7.

b. Obiectele supuse identificării cuprind elemente relativ stabile şi elemente

variabile. Dinamica existenţei, continua mişcare a realităţii, sunt fapte de necontestat, astfel

încât, schimbarea se manifestă la nivelul tuturor obiectelor, fenomenelor, persoanelor, etc.,

prin uzuri, alterări, îmbătrânire fizică, etc., dar aceste schimbări nu sunt fundamentale,

altfel procesul identificării nu ar fi posibil. Stabilitatea trăsăturilor nu este de interpretare

simplă, fixistă, în sensul imobilităţii totale. Ea trebuie înţeleasă, prin raportare la intervalul

de timp, dintre descoperire şi examinare, în sensul înţelegerii faptului că trăsăturile

caracteristice ale obiectului identificării, fenomen, persoană, lucru, după caz, la momentul

săvârşirii unei anumite fapte, se regăsesc în mod necesar în caracteristicile relevate, în

cursul cercetării lor, din punctul de vedere al criminalisticii. Criminalistului îi revine

sarcina, dificilă, de a distinge între caracteristicile variabile şi cele stabile, ale obiectului de

identificat.

c. Examinarea analitică şi sintetică a elementelor caracteristice. Acesta este un

principiu al stabilirii identităţii, generat de către caracterul dinamic, unitar dar şi

contradictoriu, al realităţii.

Examinarea analitică, presupune o abordare atentă, amănunţită,

în detaliu şi de profunzime, de natură a duce la o clară surprindere a elementelor

caracteristice ale obiectului spus examinării (Ex: toate elementele de relief papilar ale unei

urme papilare, ridicate de la faţa locului, toate caracteristicile micro-reliefului de pe un tub

cartuş, etc.);

Examinarea sintetică, se realizează pentru surprinderea, în

dinamică, a specificităţii elementelor (Ex: înţelegerea şi observarea variabilităţii unor

scrisuri, semnături, variaţia modelelor de pe suprafaţa de rulare a unei anvelope prin uzură,

etc.);

d. Interdependenţa cauzală şi dinamicitatea. In activitatea concretă de cercetare

a cauzelor, organele judiciare sunt chemate să observe atributul fundamental al existenţei:

mişcarea şi să privească realitatea prin prisma existenţei cauzalităţii, ca un factor necesar

al mişcării. Astfel, trebuie avut în vedere că, trecerea timpului produce distrugerea unei

7 Camil Suciu, Criminalistica, Vol. 1, Ed. Ştiinţifică, 1962, pag. 18

Page 17: Criminalistica-Note de Curs

urme, estomparea unor memorizări şi percepţii, uzuri diferite ale unui instrument, alterarea

grafismelor la persoane în vârstă, etc.

Fazele procesului de identificare

Prin stabilirea fazelor procesului de identificare criminalistică, se marchează

momentele cheie ale desprinderii caracteristicilor esenţiale, ale obiectului scop şi obiectului

mijloc. Procesul merge în mod firesc, de la general la particular, dar el impune în acelaşi

timp minuţiozitate şi rapiditate, precizie şi capacitate de diferenţiere. Aplicarea cerinţei

operativităţii, nu înseamnă superficialitate, iar prezenţa cât mai multor detalii

individualizante, este semnul acurateţii cu care a fost îndeplinit procesul de identificare.

Identificarea criminalistică se realizează în mod treptat, prin trecerea de la general la

particular. Trăsăturile specifice ale obiectelor, fiinţelor, fenomenelor sunt selectate prin

stabilirea genului, speciei, grupei, subgrupei, modelului, etc., astfel încât să se ajungă: de

la gen, la individ şi în final la obiectul scop.

Proces unic, de identificare criminalistică, parcurge două faze succesive, în care

prima se constituie ca premisa logică a celeilalte. Aceste două faze succesive sunt:

„identificarea generică” şi „identificarea individuală”.

a. Identificarea generică, constă în stabilirea, pe baza caracteristicilor generale,

a ceea ce reprezintă în sine obiectul sau urma sa, adică natura sa, ce loc ocupă în sistemul

lucrurilor, cărui gen sau specie ori subspecie îi aparţine. Această analiză şi interpretare, în

vederea identificării, se face pe baza criteriilor care reflectă construcţia, forma, (Ex: tipul şi

marca armei, tipul şi marca autovehicolului), structura internă, însuşirile anatomice, psihice,

etc. Atunci când sunt reţinute anumite caracteristici generale, ele constituie baza de

definire, în măsura în care sunt specifice pentru clasa respectivă, având şi însuşirea constanţei.

Deosebirile esenţiale conduc la stabilirea incompatibilităţii, deci la excluderea

fenomenului, obiectului, fiinţei din genul respectiv;

b. Identificarea individuală. A individualiza un obiect concret, respectiv

obiectul care a produs urma incriminată, înseamnă a determina şi a găsi caracteristicile

proprii acelui obiect, caracteristici prin care el diferă de toate celelate obiecte de acelaşi

gen, caracteristici care, evident, se reflectă în urmă. Pornind de la categoriile de „necesitate”

şi „întâmplare”, prin identificarea individuală se valorifică legatura complexă dintre

acestea. Rezultată din esenţa lucrurilor, necesitatea desemnează temeiul intern, în timp

ce, întâmplarea este semnul unor însuşiri şi raporturi de natură externă. In mod necesar,

un anumit corp va produce o anumită urmă, în mod întâmplător, intervenţia unui fenomen

Page 18: Criminalistica-Note de Curs

va putea genera modificarea manifestărilor unui alt fenomen. De exemplu, uzura unui pneu

va putea duce la explozia lui, în condiţii de rulare cu viteză şi sub sarcină mare.

Metode utilizate în identificarea criminalistică

a. Metoda observării. Ca metodă de identificare criminalistică, observarea este

utilizată în scopul surprinderii caracteristicilor generale şi specifice ale fenomenelor,

obiectelor, fiinţelor, etc., precum şi pentru surprinderea reflectării acestor caracteristici în

fenomenul, obiectul sau fiinţa de identificat. Metoda observării, serveşte la diferenţierea pe

genuri, subgrupe, categorii, etc., precum şi la pătrunderea în domeniul specificului, al

înţelegerii trăsăturilor ce individualizează un anumit obiect, fenomen, fiinţă;

b. Metoda analizelor. Diversele analize care se impun a fi efectuate, pot fi

realizate: cu diferite instrumente optice (lupă, microscop), pe cale chimică (cromatografie,

sinteză, precipitare, etc.), prin tehnici biologice (analiza urmelor de sânge ), prin

examinări traseologice, etc. La aprecierea rezultatelor analizelor, trebuie să se aibă în

vedere, variabilitatea clarităţii urmelor în funcţie de natura obiectului mijloc. Realitatea există

şi evoluează, ca o contopire complexă a variabilităţii şi stabilităţii. Foarte des, asemănarea

până la perfecta suprapunere, trebuie privită cu circumspecţie. In sens contrar, prezenţa

unor elemente de relativă variabilitate, încadrate în firesc şi în limitele de variabilitate normală,

pot fi indicii ale identităţii de autor;

c. Metoda comparării. Compararea, este aplicată în numeroase cazuri, fiind şi

extrem de accesibilă. Această metodă reprezintă un mijloc de lucru atât tehnic cât şi un

procedeu tactic frecvent. Pentru realizarea de comparări, sunt utilizate mijloace optice, cum

sunt microscoapele comparatoare, care permit mărirea imaginilor şi examinarea

minuţioasă a detaliilor. În urma comparării, are loc un proces de evaluare a

importanţei unor elemente, frecvenţa prezenţei sau repetării lor, a concordanţei sau

neconcordanţei detaliilor, însuşirilor, etc.;

d. Metoda juxtapunerii. Juxtapunerea este un procedeu de stabilire a

continuităţii liniare. Această metodă este utilizată, de exemplu, la identificarea armelor

de foc, după striaţiile lăsate de ghinturile ţevii pe proiectile, sau la identificarea

obiectului crestor al unei urme, cum ar fi: identficarea unui topor după striaţiile din lemnul

arborilor tăiaţi cu acesta. Procedeul este extrem de eficace, dar presupune corecta folosire a

aparaturii şi acurateţe în aprecierea detaliilor. In caz contrar, pot interveni excluderi eronate

sau chiar identificări de continuitate liniară inexistentă;

e. Metoda suprapunerii. Suprapunerea, serveşte la relevarea asemănărilor şi

deosebirilor dintre diferite obiecte, prin suprapunerea imaginilor lor. Pentru aprecierea

Page 19: Criminalistica-Note de Curs

deosebirilor trebuie să se ţină seama de uzura în timp a obiectelor, modul şi locul de

realizare al urmei în litigiu, modul de realizare al urmei de comparaţie;

Formularea concluziilor de identificare criminalistică

Finalul examinărilor criminalistice, fundamentate pe examinarea comparativă, pe

surprinderea şi aprecierea asemănărilor şi deosebirilor, etc. îl constituie formularea

concluziilor.

Modul în care specialistul criminalist îşi formulează concluziile, trebuie să fie clar,

decurgând în succesiune logică, din rezultatele examinărilor făcute.

Concluziile formulate pot fi: certe (categorice), probabile şi de imposibilitate a

identificării.

Concluziile certe, categorice, pot fi: pozitive şi negative.

concluziile certe pozitive, sunt concluzii de identificare (Ex:

semnătura în litigiu a fost executată de către X);

concluziile certe negative, au sensul de excludere (Ex: semnătura în

litigiu nu a fost executată de către X);

Ambele tipuri de concluzii certe, au o deosebită relevanţă pentru organul judiciar,

ele indicând atât autorul unei anumite acţiuni, cât şi disculpând un anumit autor (obiect,

fenomen), excluzând-ul din lista (cercul de suspecţi) de cercetat.

Concluziile de probabilitate. Această categorie de concluzii, a fost şi

încă este, subiectul unor discuţii îndelungate între specialişti. Dacă, în ţara noastră,

concluzia probabilă este în general în forma „probabil da”, în alte state, probabilitatea este

atât pozitivă cât şi negativă. In Romania, concluzii probabile negative sunt mai rar

formulate. Mulţi dintre cei chemaţi să uzeze, în procesul înfăptuirii actului de justiţie, de

concluzii de probabilitate, acceptă varianta „probabil” ca pe un „da”, deşi uneori, expertul,

formulând concluzia probabilă, înclină către „probabil nu”. Formularea unei concluzii de

probabilitate, este în general rezultatul insuficienţei materialului de examinare, dar mai

ales al insuficienţei cantitative şi calitative a materialului de comparaţie. Obiectul,

fenomenul căutat, nu oferă suficiente elemente cu potenţial identificator, pentru formularea

unei concluzii categorice, iar, pe de altă parte, caracteristicile descoperite mai pot fi întâlnite

şi la alte obiecte. Concluziile de probilitate, pot fi importante, deoarece permit orientarea

muncii de elaborare a versiunilor, pe cazul cercetat. Fără a confirma sau a infirma o anumită

împrejurare, concluziile de probabilitate oferă doar o opinie ştiinţifică cu caracter de

presupunere.

Page 20: Criminalistica-Note de Curs

Concluziile de imposibilitate a identificării, constituie o situaţie parte, în

identificarea criminalistică, dar ele nu trebuie respinse sau desconsiderate în planul probator.

Asemenea concluzii, pot rezulta din doua motive: insuficienţa caracteristicilor la obiectul

scop, şi lipsa mijloacelor tehnice, metodice sau ştiinţifice de realizare a examinărilor

necesare cauzei în speţă. Uneori, în practică concluzia de imposibilitate este apreciată ca

o concluzie de excludere, conducând la aprecieri greşite. Această apreciere este însă

expresia unei imposibilităţi generale, nu numai faţă de obiectul prezentat, dar şi faţă de orice

alt obiect, fenomen, fiinţă. Concluzia de imposibilitate a identificării, prin sintagma „nu

se poate stabili......”, păstrează în conţinutul său însă o concluzie de probabilitate, faptul

ramânând posibil, producerea lui într-un anumit mod nefiind exclusă. Aceste concluzii pot

avea o valoare probantă mai redusa, atestând faptul că o anumită ipoteză este posibilă.

Formele de exprimare a identificării criminalistice

Rezultatele cercetărilor întreprinse de către specialiştii criminalişti, iau forma

unui „raport de constatare tehnico-ştiinţifică” sau „raport de expertiză”, având

formulate la final anumite concluzii. Aceste documente sunt incluse în dosarul cauzei, ca

mijloc de probă, realizând o explicare a elementelor asupra cărora s-a cerut părerea

specialiştilor, făcând-o astfel accesibilă şi nespecialiştilor.

Constatarea tehnico-ştiinţifică, este un mijloc ştiinţific de probă, specific

legislaţiei procesual penale româneşti, nefiind cunoscut sub această denumire în alte

legislaţii. Constatarea tehnico-ştiinţifică se efectuează, atunci când există pericolul de

dispariţie, modificare sau alterare a unor probe sau situaţii de fapt, fiind necesară, în acelaşi

timp, lămurirea de urgenţă a anumitor împrejurări ale cauzei, iar pentru clarificarea acestora

este necesară opinia unui specialist. Astfel, constatarea tehnico-ştiinţifică constituie o

activitate de interpretare şi valorificare, ştiinţifică şi imediată, a urmelor, a mijloacelor

materiale de probă şi a împrejurărilor de fapt, în vederea identificării autorului faptei şi a

obiectelor folosite la săvârşirea faptei. Constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică este

mult mai restrânsă decât expertiza criminalistică, fiind dispusă doar atunci când urgenţa

anchetei nu permite ordonarea unei expertize. Constatarea tehnico-ştiinţifică se poate

dispune din oficiu, sau la cererea părţilor, fiind efectuată de către specialişti criminalişti sau

tehnicieni criminalişti, care funcţionează în cadrul ori pe lângă instituţia de care aparţine

organul de urmărire penală. Efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice de către anumiţi

specialişti criminalişti, nu înseamnă şi însuşirea de către aceştia a atribuţiilor de organ de

anchetă, asigurându-se pe această cale obiectivitatea şi corectitudinea cercetărilor;

Expertiza criminalistică, este o activitate de cercetare ştiinţifică a urmelor

şi altor mijloace materiale de probă, în scopul identificarii persoanelor, animalelor,

plantelor, obiectelor, substanţelor sau fenomenelor, al determinării anumitor însuşiri ori

Page 21: Criminalistica-Note de Curs

schimbări intervenite în conţinutul, structura, forma, ori aspectul lor. Expertiza poate fi

dispusă din oficiu sau la cerere, atunci când, pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale

cauzei, sunt necesare cunoştinţele şi opiniile unor experţi. Expertiza se poate efectua numai

după punerea în mişcare a acţiunii penale şi, la efectuarea ei, pot participa experţi numiţi sau

la cererea părţilor;

Page 22: Criminalistica-Note de Curs

Cap. III Urmele în criminalistică

Noţiunea de urmă

Interacţiunea în mediu a diferitelor obiecte, persoane, animale, fenomene, etc., duce

la crearea de urme. Prin intermediul intepretării urmelor, se poate ajunge la obţinerea unui

tablou dinamic al desfăşurării anumitor fapte, a declanşării şi evoluţiei diferitelor procese.

Literatura de specialitate defineşte noţiunea de urmă, atât în sens larg cât şi în sens

restrâns.

în sens larg, urma apare ca o modificare materială, produsa la locul faptei şi

care este utilă, din punct de vedere criminalistic;

în sens restrâns, urma este reproducerea construcţiei exterioare a unui obiect,

pe suprafaţa unui alt obiect, cu care a venit în contact;

Dezvoltarea tehnicii criminalisticii impune şi o revizuire a noţiunii, în sensul că, urma

poate fi definită ca fiind: „modificarea creată la locul faptei şi în procesul săvârşirii ei, prin

mişcările şi acţiunea persoanei implicate, ori generate de alte fiinţe, de obiecte sau

fenomene, care prin aspect, caracteristici, poziţie şi conţinut, este utilă cercetării

criminalistice a persoanelor implicate în producerea faptei, în calitate de: victime, infractori,

martori, etc.

Urmele pot fi:

urme produse de obiecte. Ex: urme de pneuri, de instrumente contondente,

tăietoare, ascuţite, etc.;

urme produse de animale. Ex: muşcături, urme de copite, etc.;

urme produse de oameni. Ex: miros (urme olfactive), urme de tălpi, urme de

încălţăminte, urme de paşi, urme papilare, urme de muşcătură, etc.;

urme produse de fenomene. Ex: urme de incendiu, trăznet, apă;

urme biologice. Ex: sânge, salivă, etc.;

Clasificarea urmelor

Există diverse criterii şi modalitatăţi de clasificare a urmelor, din care o reţinem pe

aceea prin care se disting trei categorii de urme:

urme de reproducere;

urme formate de obiecte şi substanţe;

urme rezultate din explozii, incendii;

Page 23: Criminalistica-Note de Curs

a. Urmele de reproducere, sunt rezultatul contactului nemijlocit a două sau mai

multe obiecte, unul lăsând pe suprafaţa celuilalt urme care indică caracteristicile sale (Ex:

urmele în cazul unui accident auto). În cazul acestei categorii de urme, există două tipuri de

obiecte, care trebuie să fie avute în vedere la analiza urmei:

un obiect creator de urmă, care trebuie să fie capabil să creeze urma

care este analizată;

un obiect primitor de urmă, care trebuie sa fie plastic, deformabil şi

să reţină în masa sa urme (Ex: parchetul lustruit care reţine urme de tălpi, de noroi, de praf,

etc., pe o durată apreciabilă);

Clasificarea urmelor de reproducere:

După modul de acţiune, în realizarea urmei:

urme statice, care sunt create prin contactul dintre două obiecte,

fără ca între acestea să se producă o deplasare (Ex: urme de mâini care au apucat un

obiect, urmele anvelopelor unui autovehicul în mers constant.). Ele permit stabilirea grupului

de obiecte din care face parte, obiectul creator de urme, putând uneori duce chiar la

identificarea individuală (identificarea tipului de anvelopă şi prin această identificare, ulterior

identificarea vehiculului);

urme dinamice, care sunt rezultatul alunecării dintre două suprafeţe

de contact (Ex: urmele de frânare, urmele unui topor cu care s-a tăiat, etc.). Ele se formează

în contactul activ, dintre cele doua obiecte. De această data, deplasarea celor două suprafeţe

nu va reda formele obiectului creator în mod perfect. Dar, în aceste condiţii detaliile

specifice, cum ar fi ciobiturile pe tăişul unui topor, cu care s-a taiat un arbore, vor putea

permite identificarea obiectului creator;

După gradul de plasticitate, al obiectelor aflate în contact:

urme de adâncime, când obiectul primitor este mai putin consistent

decât cel creator de urmă. Practic, are loc o „reproducere în negativ a obiectului creator”, în

corpul obiectului primitor (Ex: obiect sau corp uman căzut în zăpadă sau striaţiile create de

ghiuturi pe cămaşa glonţului). Fineţea granulării substanţei obiectului primitor influenţează

calitatea reproducerii;

urme de suprafaţă sau de stratificare. Densitatea apropiată a celor

două obiecte, face ca nici unul din ele să nu se modifice, însă are loc un transfer de

substanţă, de pe obiectul creator, pe obiectul purtator (Ex: transpiraţia mâinii care lasă

amprenta pe obiectul primitor). Dar urmele pot fi şi de pe obiectul purtător pe obiectul creator

(Ex: urme de lac de pe podea, aflate pe pantofii care au călcat podeaua). Urma de stratificare,

Page 24: Criminalistica-Note de Curs

se creează, în general, la locul faptei (Ex: urmele de pe mâini, de picioare, etc.), dar, urma de

stratificare poate fi produsă şi prin desprinderea de substanţe depuse în alte ocazii (Ex: noroi

desprins de pe talpa pantofului, în casă). Urmele de stratificare pot fi vizibile sau latente,

când pentru observarea lor, este necesară folosirea unor aparate sau substanţe de marcare,

sau examinarea urmei sub un anumit unghi;

urme de destratificare, se creează prin detaşarea de substanţă, de pe

suprafaţa obiectului primitor şi aderarea lui, la obiectul creator de urmă (Ex: urme de pe

obiectul vopsit, pe hainele sau corpul omului);

După locul de sedimentare, al urmelor:

urme locale, formate prin modificarea suprafaţei sau volumului

obiectului primitor, pe locul de contact. În acea zonă are loc o reproducere, uneori foarte

fidelă a caracteristicilor obiectului creator (Ex: urma unui radiator pe un alt vehicol);

urme periferice, sunt urme de contur, rezultat al modificarii de

suprafaţă a obiectului primitor, prin depunere de substanţă, în afara limitelor obiectului creator

(Ex: sânge care împroaşcă de la victimă spre agresor, indicând pe un perete poziţia

agresorului);

După natura obiectului creator, al urmei:

urme de mâini;

urme de picioare;

urme create de alte obiecte;

După gradul de vizibilitate, al urmei:

urme vizibile, care pot fi imediat şi uşor descoperite, fară intervenţia

unor aparate sau substanţe speciale. În această categorie intră cea mai mare majoritate a

urmelor din mediul înconjurător;

urme latente, situaţie în care, evidenţierea lor necesită folosirea unor

mijloace de iluminat (observare) şi substanţe de prăfuire pentru marcare (Ex: capcana chimică

la mită; prafuri de relevare a amprentelor; dispozitive de protecţie la acte: fire, reţele, marcaje

electromagnetice, etc.);

b. Urmele formate de obiecte şi substanţe

Acest tip de urme este întâlnit frecvent, în diverse infracţiuni contra patrimoniului (furt,

tâlhărie, etc.), dar şi în infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii (vătămare corporală, omor, etc.), ele

fiind, după caz:

Page 25: Criminalistica-Note de Curs

urme ale instrumentelor de spargere. In cercetarea infracţiunilor se întâlnesc,

adesea, urme rezultate din folosirea diferitelor instrumente, cu care s-a forţat un sistem de

închidere, s-a perforat un zid, s-a deschis o casă de bani, etc. In general, instrumentele de

spargere sunt, la origine, simple unelte de lucru (şurubelniţe, chei, topoare, ciocane, răngi) sau

sunt obiecte ori instrumente, adaptate la acţiunea infracţională, pentru care au fost folosite

(sfredele, burghie, bare metalice, pietre, etc.).

Clasificarea urmelor create de instrumentele de spargere, se poate face după modul

lor de formare în:

urme statice;

urme dinamice;

urme de adâncime, care sunt mai frecvent întâlnite în unele cazuri de

forţare, accidente, etc.;

urme de suprafaţă;

urme de tăiere, care sunt în general urme dinamice, cu aspectul

unor striaţii paralele, produse de lama instrumentului cu care s-a realizat tăierea. La faţa

locului, urmele de tăiere pot fi găsite pe uşi, ferestre, podele, mobilier, case de bani, ziduri,

etc. Examinarea acestor urme, permite aprecierea îndemânării cu care a lucrat infractorul,

deprinderile de lucru, etc. aspect care poate contribui la formarea cercului de bănuiţi.

Principalele instrumente de tăiere sunt: toporul, cuţitul, dalta, foarfecele, burghiul, etc.

Identificarea acestor instrumente se poate face, datorită reproducerii în urmă a

neregularităţilor caracteristice, de pe tăişul instrumentului sub forma de striaţii orientate în

sensul mişcării. Pentru a se putea identifica urmele de tăiere, este necesar ca între obiectul

creator şi cel primitor de urmă, să existe o diferenţă de rezistenţă, cel din urmă trebuind

să fie mai puţin rezistent şi să aibă, de preferinţă, o structură mai fină, de natura a reda

caracteristicile obiectului creator. Unghiul sub care este aplicat tăişul instrumentului

creator de urmă, va influenţa şi înclinarea urmelor şi a striaţiilor create. De asemenea, în

cazul în care pe tăiş sau pe partea activă a instrumentului de tăiere, există ştirbituri şi

denivelări, acestea se vor reflecta în materialul tăiat. Analiza acestui tip de urme, se face cu

ajutorul fotografiilor de stabilire a continuităţii liniare, cu microscopul comparator sau prin

îmbucşarea fotografiei microreliefului striaţiilor în litigiu şi a celor create experimental.

urme de apăsare, pot fi create cu instrumente diverse sau chiar

utilizând obiecte găsite la întâmplare: răngi, leviere, pene metalice sau de lemn, şurubelniţa,

etc. Aceste urme sunt, în general, urme statice, reproducând foarte vizibil caracteristicile

exterioare ale obiectului creator. Ele pot fi găsite în cazul forţării unor sertare, safe-uri, etc.

urme de frecare, sunt întotdeauna urme dinamice, astfel că ele nu

reproduc particularităţile instrumentului care le-a creat. Pot fi create de instrumente, cum

Page 26: Criminalistica-Note de Curs

sunt bomfaierele, ferastraie, pile, etc. Acţiunea succesivă a dinţilor, nu permite

identificarea instrumentului care le-a creat, însă la începutul şi la finalul locului de acţiune,

pot fi găsite urme cu potenţial identificator. Acestea sunt însă utile doar pentru stabilirea

instrumentului şi a direcţiei din care s-a acţionat. Urme de frecare mai lasă şi sfredelele sau

burghiele, unele defecte ale tăişurilor putând fi găsite în negativ, pe şpanul desprins în

procesul de perforare, ori pe grilaje, pe lacăte, pe alte sisteme de închidere.

urme de lovire, pot fi generate prin acţiunea cu: topoare, răngi,

leviere, târnăcop, ciocan, alte instrumente cu greutate, sau chiar cu o simplă piatră. Destul de

rar, dar este posibil ca aceste urme să reproducă şi unele detalii, individuale, ale obiectului

creator. De exemplu urma formei unui ciocan pe calota craniană a victimei. Tot cu

ajutorul urmelor de lovire, poate fi uneori stabilit numărul de persoane participante,

în mod special dacă aceştia folosesc obiecte diferite.

urme de forţare a sigiliilor. Pentru a asigura inviolabilitatea anumitor casete,

vagoane, altor mijloace de transport, etc., se aplică, peste sistemele de închidere ale

acestora, sigilii din plumb, tablă sau plastic, care sunt apoi strânse cu ajutorul unor cleşti

speciali, care imprimă de obicei şi un sigiliu sec cu serie. Forţarea plumbilor se poate face

prin „plimbarea plumbului” pe sfoara sau sârma, pe care este aplicat, fiind lărgite în acest

mod canalele şi scos nodul, permiţând dezlegarea firului sigiliului, care după aceea se va

închide la loc. In acest caz vor fi găsite urme de plumb, pe sfoara sau sârma sigiliului,

canalele prin care trece aceasta vor fi lărgite, deformate. O altă modalitate de forţare a

plumbilor este prin desprinderea lor (tăiere, forţare cu un instrument ascuţit) şi apoi înlocuirea

lor cu alte sigilii confecţionate în prealabil. Această acţiune va putea lăsa urme, pe sfoara

sau sârma sigiliului, sau se va manifesta prin aspectul necorespunzător al plumbului,

diferenţa seriei marcate, etc. Se mai pot aplica procedee de deschidere a plumbilor, prin

tăierea lor în lungul canalelor, după aceea plumbul este relipit, cu ajutorul unui fier de lipit

sau substanţe chimice. Urmele de acest gen, sunt destul de uşor vizibile. In general,

operaţiile de violare a sigiliilor de plastic sau plumb, lasă pe acestea urme vizibile,

dinamice. Urmele instrumentelor de spargere, se vor fixa prin descrierea lor amănunţită în

procesul verbal (dimensiuni, aspect, eventuale materiale străine conţinute în urme, etc.), şi se

vor efectua fotografii de detaliu, la scară, utilizându-se iluminarea laterală sub un unghi

incident, de natură a permite valorificarea prin fotografii de umbre. Se pot ridica şi urme

prin mulare-parafină sau ghips, continuându-se apoi examinarea în condiţii de laborator,

unde pot fi create, pentru comparaţie, şi urme experimentale, cu obiectul bănuit a fi creat

urmele suspecte.

urme create de mijloacele de transport. În general, aceste urme pot fi

găsite, în cazul accidentelor de circulaţie, dar pot fi găsite şi atunci când sunt cercetate alte

fapte, la comiterea cărora au fost folosite diverse mijloace de transport (omoruri, tâlhării,

Page 27: Criminalistica-Note de Curs

furturi, etc). Urmele din această categorie sunt complexe, cuprinzând mai multe tipuri,

astfel:

urme create de anvelope;

urme create de roţile metalice ale căruţelor sau de şinele metalice ale

săniilor;

urme de impact ale vehicolelor;

urme sub forma de obiecte sau resturi materiale;

alte urme create de vehicole (pete rezultate din scurgeri de lubrefiant,

combustibil, etc.);

Acest tip de urme, pot fi găsite sub forma urmelor de adâncime, dar mai pot fi

prezente la locul faptei şi ca urme de suprafaţă (Ex: urme de călcare cu roţile peste corpul şi

hainele victimei). Sunt prezente atât ca urme statice, create de mişcarea uniformă a

vehicolelor cât şi ca urme dinamice, produse în procesul frânării, derapajelor, al ciocnirii, al

plecării precipitate de la locul faptei (demaraje bruşte). Urmele create de mijloacele de

transport, sunt în general urme vizibile, căutarea lor este deci relativ simplă, fiind necesară

consemnarea lor în procesul verbal de cercetare la faţa locului, pe schiţa locului faptei, cu

măsurarea şi menţionarea dimensiunilor lor: lungime, lăţime, aspect, efectuându-se şi

fotografii judiciare. Chiar atunci când urmele sunt produse pe zăpadă şi sunt relativ greu de

fotografiat, este necesar a fi menţionat în procesul verbal de cercetare, tipul şi aspectul

acestora.

c. Urmele rezultate din explozii, incendii

Acest tip de urme pot fi întâlnite, în cele mai diverse infracţiuni, cât şi în cazul

producerii unor evenimente naturale, accidente, etc. In funcţie de cauza, de locul şi de

natura incendiului, urmele produse de acesta, pot apărea sub diferite forme, constând în:

urme de afumare;

urme de carbonizare;

urme de distrugere, parţială sau totală, a diferite obiecte şi materiale;

urme de ardere, parţială sau integrală;

De cele mai multe ori, intervenţia pentru stingerea incendiului, duce la distrugerea

urmelor şi la alterarea lor, după caz. Obiectele sunt mutate de la loc, astfel încât este greu

de făcut cercetarea locului faptei în cazul unor incendii.

Clasificarea urmelor de incendiu, se face în funcţie de cauza care le-a

determinat, respectiv:

incendii generate de cauze naturale. Acestea sunt, în general, produse de

electricitatea atmosferică, de razele solare, sau de autoaprinderi, astfel:

electricitatea atmosferică, poate avea ca sursă în special

trăznetul, care reprezintă o descărcare electrică naturală, cu durata extrem de scurtă, cu

intensităţi de mii de amperi şi tensiuni chiar de milioane de volţi. Aceste caracteristici conduc

Page 28: Criminalistica-Note de Curs

la producerea de urme specifice, determinate de dezvoltarea unor temperaturi, care pot

atinge puncte de topire pentru sticlă, metale, piatră, etc. Ca urmare a acţiunii trăznetelor,

metalul se poate topi, chiar se poate volatiliza, depunându-se sub formă de stropi, pe

obiectele din apropiere, unele metale se magnetizează, nisipul se poate topi devenind local

o masă sticloasă, materialele inflamabile (haine, case, pomi, etc.) se aprind, pereţii şi

hornurile crapă, cărămida (chiar şi cea refractară) devine lucioasă. Trăznetul loveşte în

general clădiri înalte, hornuri, copaci, etc., dar poate, însă, să lovească şi persoane, aflate în

locuri deschise, pe înălţimi, etc. Pe haine, urmele produse de trăznet, au forma unor rupturi,

cu margini de arsuri, uneori sunt circulare. Obiectele metalice, aflate asupra persoanei

(ceasuri, unelte) se magnetizează, iar bijuteriile din aur se pot volatiliza, rămânând în locul

lor urme de arsură. Pe piele, trăznetul lasă urme specifice, sub forma unor arborescenţe,

sau cu aspect de frunze de ferigă.

razele solare, produc destul de rar incendii, deoarece trebuie

întrunite, cumulativ, condiţiile de uscăciune a aerului şi vegetaţiei, precum şi concentrarea

razelor solare în focar, pe anumite materiale inflamabile. Urmele vor apărea sub formă de

funingine, depozitată în locul de iniţiere a incendiului, obiecte incomplet arse şi cenuşă, care

vor permite stabilirea direcţiei de propagare a arderii şi uneori şi a focarului incendiului.

autoaprinderile, sunt generate de cauze intrinseci, ale materialului

însuşi. Astfel, în industria morăritului, a prelucrării florii soarelui, în minerit, etc., lipsa de

aerisire a depozitelor, silozurilor, haldelor de cărbune, poate duce la creşterea temperaturii

materialului depozitat (făină, şroturi vegetale, bumbac, cărbune, etc.), atingând uneori limite

de 600-700 oC, ceea ce conduce la declanşarea unui proces de ardere lentă, care devine tot

mai puternic şi care produce consecinţe grave (explozii ale unor silozuri, depozite, etc.).

incendii generate accidental. Acest tip de incendii pot fi determinate, de cele

mai diverse cauze, printre care: foc nesupravegheat, ţigări uitate la întâmplare, aparate

electrice defecte, scântei ale electricităţii statice, produse de hainele din fibre sintetice, în

medii propice (gaze, pulberi). Urmele acestor incendii, constau în funingine, cenuşă,

materiale arse parţial, zidărie distrusă, conductori electrici şi izolatori degradaţi prin ardere,

etc.

incendii create intenţionat. Aceste incendii sunt produse de infractor, în

special ca să îşi acopere urmele, din răzbunare, în scop criminal, etc. După comiterea unor

furturi, pot fi incendiate locuinţele sau magazinele, pentru a şterge urmele şi a îngreuna

cercetarea, alteori, după comiterea unui omor, sau a unei tâlhării urmate de moartea victimei,

se incendiază casa. Sunt, de asemenea, şi situaţii în care o delapidare, este „acoperită”, cu un

incendiu declanşat „întâmplător”, în preziua unui control de fond. Aceste incendii pot fi

declanşate, atât instantaneu, cât şi prin utilizarea unor dispozitive de întârziere, cu fitil, cu

temporizare, etc. Urmele de incendiu, se analizează cu atenţie, pentru a identifica sursa şi

direcţia, modul de propagare al incendiului. Se vor face fotografii şi schiţe ale locului

Page 29: Criminalistica-Note de Curs

incendiului. Se identifică şi se ridică diferite obiecte, parţial arse, care pot oferi date despre

originea şi natura incendiului. Pot fi cercetate cablurile electrice, panourile de siguranţe,

instalaţiile de încălzit şi iluminat, verificându-se integritatea lor, prezenţa şi calibrarea corectă

a siguranţelor fuzibile, eventualele improvizaţii, etc.

Page 30: Criminalistica-Note de Curs

Cap. IV Cercetarea criminalistică a urmelor. Traseologia judiciară

Cercetarea criminalistică a urmelor, atât la faţa locului cât şi în laborator,

constituie obiectul de studiu al traseologiei judiciare.

Denumirea de „traseologie” provine din combinarea cuvintelor „trace”, de

origine franceză, care se traduce prin urmă, dâră şi „logos”, de origine greacă, care se

traduce prin ordine, idee.

Traseologia poate fi definită ca fiind „o ramură a tehnicii criminalistice, care

studiază urmele ca impresiuni ale structurii exterioare a obiectelor, ca resturi detaşate

din obiect, ori ca modificări produse de fenomene, în vederea identificării persoanei

sau a obiectului creator, a lămuririi împrejurărilor legate de formarea acestor urme şi

aflarea adevărului”.

Cercetarea urmelor papilare

Urmele papilare reprezintă o categorie specifică de urme, care sunt create ca

urmare a activităţii umane, respectiv a contactului mâinii omului, cu anumite obiecte.

Astfel, asemenea urme se produc prin contactul mâinii, cu diferitele obiecte din mediu,

atunci când persoana apelează la manevre de sprijinire, de apucare, de împingere, etc. Ele

apar, în general, ca urme de suprafaţă, de stratificare, pe obiecte cu suprafaţe netede, de pe

mâini cu transpiraţie, cu noroi, cu ulei, cu sânge, cu vopsea, dar şi de destratificare, prin

mâini puse pe obiecte acoperite de praf. Acest tip de urme, este reprezentat de „desenul

papilar”, specific pielii corpului omenesc, aflat la nivelul degetelor, palmei şi tălpii

piciorului, cunoscut sub denumirea de dermatoglife, fiind format din sistemul liniilor

paralele ale crestelor papilare, separate între ele de şanţuri papilare.

În general, urmele papilare sunt urme latente, urme ale „reliefului papilar”,

deoarece transpiraţia şi substanţele secretate de piele sunt incolore, astfel că ele nu se văd

cu ochiul liber, ci trebuie să fie puse în evidenţă, cu ajutorul unor prafuri revelatoare.

Relieful papilar, este format din formaţiuni coniforme, ale stratului epidermic al

pielii umane, formaţiuni aliniate sub formă de creste paralele, despărţite de şanţuri. Se poate

spune, astfel, că derma pielii umane este formată din „creste papilare”, care sunt străbătute

de pori, prin care este secretată sudoarea. Formată din apă, săruri minerale şi substanţe

organice, sudoarea, reprezintă unul din elementele importante de formare a urmelor, pe

suprafeţele cu care pielea intră în contact. Varietatea reliefului papilar, a structurii

crestelor papilare, este atât de mare, încât, practic, nu există două persoane cu acelaşi tip

de relief papilar.

Urmele create de crestele şi relieful papilar, de pe pielea omului, respectiv pe faţa

interioară a palmelor şi, mai rar, pe tălpile picioarelor, sunt studiate de „dactiloscopie”, care

se ocupă cu identificarea persoanelor după aceste detalii. La locul faptei, pot fi găsite urme

de degete, denumite „urme papilare digitale” sau urme de palme complete ori parţiale,

denumite „urme palmare”, care trebuie să fie relevate, fixate, ridicate şi ulterior, în condiţii

de laborator, să fie examinate şi apoi comparate. Pentru examinarea comparativă, se ridică

„impresiuni digitale”, ale persoanelor bănuite, din cercul de bănuiţi constituit, de către

investigatori, pe baza modurilor de operare cunoscute, ale faptei ilegale comise.

Page 31: Criminalistica-Note de Curs

Proprietăţile reliefului papilar

Relieful papilar, caracteristic fiecărei persoane, este unic, deoarece se caracterizează

prin:

Longevitate, deoarece relieful papilar apare, aproximativ, în luna a VI-a de

viaţă intra-uterină şi va continua să existe, până la distrugerea dermei;

Fixitate, în sensul că pe parcursul vieţii persoanei, nu are loc nici o

modificare naturală, substanţială a reliefului papilar. Relieful papilar al oricărei persoane,

creşte odată cu descuamarea pielii, ca proces biologic, dar rămâne neschimbată forma şi

structura acestuia;

Unicitate, prin care fiecărei persoane, îi este propriu un anumit relief, iar

posibilitatea de repetare a aceluiaşi tip de relief papilar, este extrem de redusă, aproape

imposibilă;

Inalterabilitate, care este determinată de fixitate. Practic, dispariţia reliefului

papilar, presupune distrugerea stratului dermic, respectiv o cicatrice de tip scleros,

cheloidian inform, şi, de aici, scăderea sensibilităţii tegumentare, care oferă posibilitatea de

identificare după aceste cicatrice;

Clasificarea desenului papilar

Desenele papilare sunt caracterizate de forme foarte variate, ceea ce a impus

împărţirea lor pe categorii, grupe sau tipuri, astfel că:

după regiunea anatomică a corpului pe care o ocupă desenul papilar,

respectiv: regiunea digitală sau palmară, desenele papilare ale mâinii sunt împărţite astfel:

regiunea digitală, este împărţită în trei zone, respectiv: falangeta,

falangina şi falanga, despărţite de şanţurile flexorale;

regiunea palmară, are tot patru zone, respectiv: zona digitală, zona

digitopalmară, zona tenară şi zona hipotenară;

Indiferent de regiunea sau zona în care se găsesc, desenele papilare au o

importanţă egală în procesul de identificare. Dintre acestea, însă, se disting desenele de

pe falangete, ale căror urme rămân, cel mai frecvent, la faţa locului.

Crestele papilare, formeaza de regula trei zone:

zona bazală, dispusă între şanţul flexoral şi centrul desenului;

zona centrală, zonă ce deţine ponderea cea mai mare în clasificare;

zona marginală, alcătuită din crestele aflate la exteriorul desenului

papilar;

Locul de întâlnire al celor trei zone, poartă denumirea convenţionala de delta.

după forma desenului papilar, din zona centrală, poziţia şi numărul

deltelor, desenele papilare pot fi:

Page 32: Criminalistica-Note de Curs

desene papilare adeltice sau de tip arc, lipsite de zona centrală;

desenele papilare monodeltice sau de tip laţ, în care zona centrală

are forma unui laţ, pornind din dreapta sau din stânga desenului, de unde avem

clasificarea în: dextrodeltice şi sinistrodeltice;

desene papilare bideltice sau de tip cerc, zona centrală fiind sub

formă de cerc, de spirală, de laţuri gemene, etc;

desene papilare polideltice sau de tip combinat, majoritatea

prezentând trei delte şi, foarte rar, patru delte;

desene papilare excepţionale sau amorfe, care nu se apropie de

desenele papilare obişnuite;

Cercetarea locului faptei pentru relevarea şi ridicarea urmelor de mâini

Urmele de mâini, reprezintă una din categoriile foarte importante de urme, ce

trebuie căutate şi ridicate de la locul faptei. Căutarea acestor urme, implică atenţie, implică

utilizarea de mijloace optice şi de iluminat, precum şi instrumentar adecvat de relevare,

ridicare şi păstrare. Întotdeauna trebuie să se ţină seama, de posibilităţile de formare a

urmele, mai ales a celor latente şi de natura obiectelor pe care pot fi prezente: mobilă,

sticlă, textile, hârtie, frunze, etc., în raport de ipotezele formulate, referitor la modul de

operare folosit de către infractor.

Urmele de mâini, pot fi prezente ca:

urme de adâncime: în pământ, noroi, aluat, etc.;

urme de suprafaţă, formate prin:

destratificare, pe obiecte prăfuite sau pe suprafeţe vâscoase, cum ar

fi: praful de pe mobilă, locuri mânjite cu sânge şi apoi atinse;

stratificare, cum ar fi urma palmară lăsată pe un perete, atins cu

palma mânjită de sânge;

Cercetarea locului faptei presupune organizarea şi desfăşurarea, în mod metodic, de

activităţi cuprinse în două faze, astfel:

în faza statică, se execută deplasarea şi căutarea conform traseului stabilit,

pentru a se realiza descoperirea şi înregistrarea urmelor. Căutarea urmelor de mâini se face,

utilizând la descoperirea lor, mijloace de iluminat şi radiaţie UV. Căutarea urmelor

papilare poate începe, din locul în care se presupune că a intrat infractorul, prin cercetarea

clanţelor uşii, a încuietorilor, a comutatorului, etc. Dacă s-a pătruns prin spargerea

geamului, cioburile acestuia păstrează, în condiţii bune, urmele crestelor papilare. De

asemenea, obiectele de porţelan şi sticlă, suprafeţele metalice, mobilierul, unele suprafeţe

relative zgrunţuroase, gulerele şi manşetele de cămăşi, pot reţine urme în condiţii bune. In

situaţia în care infractorul a folosit mănuşi, trebuie reţinut faptul că înseşi aceste mănuşi

pot crea urme specifice;

în faza dinamică, se vor releva şi ridica urmele. Evidenţierea şi relevarea se

face, utilizând diferite substanţe chimice, care se vor alege, în funcţie de natura urmei

(vizibilă sau latentă) şi în funcţie de suprafaţa pe care se află, respectiv: roşu sudan,

argintorat, negru de fum, pulbere magnetică, cărbune, etc. Ex: argintoratul este recomandat

Page 33: Criminalistica-Note de Curs

pentru suprafeţe lucioase, negrul de fum şi ceruza sunt recomandate pe aproape orice suprafaţă

galbenă, lumogenul este recomandat pe suprafeţe multicolore, vaporii de iod sunt recomandaţi

pe hârtie, ninhidrina şi alte substanţe chimice sunt utilizate la evidenţierea urmelor de mâini

pe pielea umană, etc. Prăfuirea în vederea relevării şi ridicării urmelor de mâini, se face astfel

încât să nu se îmbâcsească urma cu praf. După prăfurie se face ridicarea urmelor cu folia

adezivă. Ridicarea urmelor de mâini se poate realiza şi prin mulare, dacă sunt de adâncime.

Fixarea urmelor de mâini

Din punct de vedere procedural, principalul mijloc de fixare a urmelor, îl

reprezintă procesul-verbal de cercetare la faţa locului. Fixarea în acest document,

presupune consemnarea exactă, precisă şi detaliată, a metodelor de relevare întrebuinţate,

a locului în care au fost descoperite şi a raportului de poziţie faţă de obiectele principale,

aflate în acelaşi areal.

Din punct de vedere tehnic-criminalistic, fixarea urmelor presupune, în primul

rând, fotografierea urmelor, atât în cadrul general a locului faptei, cât şi în calitatea lor

de obiecte principale.

Fotografiile se execută dupa relevarea urmelor latente, uneori chiar înainte, dacă

există pericolul degradării lor. Fotografierea urmelor, se face cu aparatul perpendicular pe

urmă.

Printre procedeele de fixare a urmelor, se mai numără schiţele şi desenele

întocmite la faţa locului şi care se anexeaza procesului-verbal.

Ridicarea urmelor de mâini

Se poate realiza fie prin transferarea pe pelicula adeziva speciala, fie prin

efectuarea unui mulaj, astfel:

transferarea pe peliculă adezivă, denumită „folie adezivă”, se face numai

după relevarea şi fotografierea urmelor. Foliile adezive pot fi transparente, albe sau

negre, alegerea lor fiind în funcţie de culoarea urmei;

ridicarea urmelor cu ajutorul mulajelor, se realizeaza în cazul urmelor

de adâncime, dupa fotografierea prealabilă a lor;

transportarea obiectelor purtătoare de urmă, impune respectarea unor

cerinţe de manipulare şi ambalare, vizând prevenirea distrugerii sau alterării urmelor;

Expertiza criminalistica a urmelor de mâini

Constatarea tehnico-ştiinţifică dactiloscopică sau, după caz, expertiza

dactiloscopică, reprezintă etapa finală a activităţii, de clarificare a aspectelor legate de

formarea urmelor de mâini la faţa locului, pentru obţinerea de informaţii privind

persoana, precum şi de precizare a raportului dintre urmă şi activitatea infracţională.

Daca expertului i se prezintă numai urma ridicată la faţa locului, acesta are

posibilitatea să stabilească de la ce mână provine, regiunea mâinii sau degetul care a

format-o, din ce tip sau varietate de desen papilar face parte, în ce mod s-a format,

vechimea urmei şi dacă aceasta conţine suficiente date de identificare. In cazul în care, i

Page 34: Criminalistica-Note de Curs

se prezinta expertului şi impresiunile digitale luate persoanei suspecte, ori cele existente

în cartoteca dactiloscopică, se poate stabili daca urma şi impresiunea sunt formate de

acelaşi deget, deci de aceeaşi persoană.

Un aspect particular al identificării pe baza amprentelor digitale, îl reprezintă

posibilitatea identificării unor cadavre necunoscute.

Scopul principal al expertizei dactiloscopice, este acela al identificării persoanei

ce a lasat urme în câmpul infracţional, după ce s-a efectuat excluderea celor care, în mod

normal, au avut acces, anterior, în arealul ce formează câmpul infracţional. Pentru

efectuarea expertizei dactiloscopice, este necesară, ulterior, amprentarea persoanelor

aflate în sfera de interes a inestigaţiilor.

Cercetarea criminalistică a urmelor lăsate de alte părţi ale corpului

Cercetarea criminalistică a urmelor lăsate de picioare

Urmele lăsate de picioare, sunt folosite destul de rar în activitatea de identificare

criminalistică, considerându-se că acestea au mai puţine posibilităţi de individualizare,

datorită numărului relativ redus de elemente caracteristice, cu excepţia celor specifice

crestelor papilare de pe talpa piciorului.

Din categoria urmelor de picioare fac parte:

urmele plantei piciorului, formată de piciorul gol, care sunt cele mai

valoroase pentru individualizare, deoarece amprenta plantară a tălpii piciorului, poate

servi la o identificare certă a individului, echivalentă cu identificarea bazată pe

amprentele digitale;

urmele piciorului semi-încălţat sau ale ciorapilor, reproduce forma

generală a plantei piciorului, a regiunilor sale şi a ţesăturii ciorapilor, care pot fi extrem

de utile în procesul de identificare;

urmele de încălţăminte, dacă sunt formate în condiţii corespunzătoare, de

ex: urme statice în pământul moale, pot reflecta elemente caracteristice, utile identificarii;

In legatură cu urmele de picioare, trebuie precizat, că nu trebuie să se confunde o

urmă dinamică, prin excelenţă urmă de alunecare, cu urma creată de piciorul aflat în

mers, urmă de natură statică.

Soluţionarea criminalistică a urmelor de picioare

Problemele principale pe care le poate rezolva expertiza criminalistică a urmelor

de picioare, indiferent dacă este vorba de urma piciorului gol ori de urma de încălţăminte,

sunt în funcţie de faptul că, expertului i se trimite spre examinare numai urma, în sensul

mulajului, fotogramei sau al desenului, ridicate de la faţa locului sau şi urma şi modelele

tip, de comparaţie.

Dacă expertului i se trimite numai urma, acesta va putea soluţiona următoarele

probleme: determinarea sexului, vârsta, talia, greutatea aproximativă, particularităţile

Page 35: Criminalistica-Note de Curs

anatomo-patologice, mecanismul de formare şi vechimea urmei, alte date rezultate din

interpretarea elementelor creării urmei.

In ipoteza în care, i se pun la dispoziţie expertului, şi modele de comparaţie,

respectiv impresiunea plantei piciorului sau încălţămintea suspectă, se poate ajunge la

identificarea persoanei sau a obiectului creator de urmă.

Cercetarea criminalistică a cărării de urme de picioare

Cărarea de urme, este un ansamblu de urme de picioare, care indică direcţia

deplasării, deprinderile de mers, cum ar fi mersul şchiopătat, mersul cu piciorul târât,

transportul de greutăţi, etc.

În cercetarea criminalistică a cărării de urme, trebuie să se acorde atenţie ipotezei

de „mers invers”, creată intenţionat de infractori, pentru orientarea greşită a investigaţiior. În

acest scop trebuie să se acorde atenţie maximă, modului de formare a urmei, deoarece mersul

invers, disimulat, este diferit de mersul normal.

Modul de a călca şi urmele lăsate, pot indica eventualele profesii, cum este aceea de

militar, urmele fiind cu pas egal şi larg, de balerin, la care paşii au un unghi mare. De

asemenea, modul de a călca şi urmele lăsate, pot indica eventualele boli fizice, psihice ale

persoanei care le-a creat.

Elementele caracteristice al cărării de urme, sunt reprezentate de:

linia mersului, formată din dreptele ce unesc centrul urmelor călcâiului

drept şi stâng, ca o linie frântă;

linia de direcţie a mersului, rezultată din orientarea urmei picioarelor, după ce

a fost exclusă ipoteza de mers invers;

lungimea pasului, care este dată de distanţa dintre două urme consecutive,

ale aceluiaşi picior;

lăţimea pasului, dată de distanţa dintre urmele ambelor picioare, distanţă

măsurată la călcâie;

unghiul pasului, format de deschiderea, în grade, între linia de direcţie a

mersului şi axa tălpii;

Cercetarea criminalistică a urmelor create de dinţi

Urmele create de dinţi, fac parte din categoria acelor urme, care pot oferi o bază

de identificare, atât sub raport criminalistic, cât şi medico-legal, datorită unor

caractersitici ale formei, dispunerii şi particularităţilor prezentate de fiecare dinte,

îndeosebi după vârsta de 25 de ani, când întreaga dantură este formată şi dezvoltată.

Urmele de dinţi, aşa cum se descoperă ele pe corpul persoanelor, pe alimente sau

pe diverse obiecte, se prezintă sub formă statică sau dinamică, de suprafaţă sau de

adâncime. Un exemplu elocvent îl reprezintă cazul Râmaru, în care urmele de dinţi,

descoperite pe corpul victimelor, alături de modul de operare al autorului, au constituit un

indiciu preţios, de stabilire a faptului că omorurile succesive, erau săvârşite de aceeaşi

persoană, servind practic la alcătuirea portretului robot al acesteia.

Cerecetarea la faţa locului, a urmelor de dinţi, nu necesită mijloace de investigare

deosebite, fiind prin excelenţă vizibile.

Page 36: Criminalistica-Note de Curs

Fixarea urmelor de dinţi, se face prin consemnarea lor în procesul-verbal şi prin

fotografiere, insistându-se numai asupra detaliilor şi asupra corpurilor purtătoare de urmă,

faţă de celelalte obiecte principale.

Expertiza urmelor de dinţi sau „expertiza odontologică”, poate răspunde la

întrebări privind natura umană sau animală a urmei identificate, sexul, vârsta, tipul

antropologic al persoanei care le-a creat, mecanismul de formare şi caracteristicile

dinţilor reflectate în urmă.

Cercetare urmelor de buze

Urmele de buze, se formează la contactul acestora cu diverse obiecte, prin

depuneri de natura biologică, de salivă, precum şi prin depuneri de natură alimentară şi

cosmetică, după caz. Urmele se prezintă sub formă statică sau dinamică. Pentru succes în

identificare, însă, sunt realmente utile, urmele statice. Se pot prezenta sub formă vizibilă

sau latentă şi, în majoritatea cazurilor, numai ca urme de suprafaţă.

Expertiza criminalistică a urmelor de buze, poate să dea răspunsuri privind: natura

umană sau animală a urmelor, mecanismul de formare, vechimea urmei, vârsta, sexul,

tipul antropologic aproximativ al individului şi natura substanţelor existente în urmă.

Alte urme, formate de părţi ale corpului uman, pot fi cele referitoare la:

urmele de urechi;

urmele nasului;

urmele frunţii;

urmele de unghii;

Toate aceste urme, pot furniza data referitoare la cele petrecute în momentul

săvârşirii infracţiunii, la raportul dintre victimă şi agresor, la modul în care a acţionat

autorul şi victima, la numărul de persoane implicate participativ, etc.

Cercetarea criminalistică a urmelor biologice de natură umană

Din categoria urmelor biologice, face parte marea masă a urmelor de

materie biologică umană, îndeosebi produsele de secreţie, excreţie şi ţesuturi umane moi

sau dure, după caz.

secreţiile, principale sunt: saliva, secreţia nazală, laptele matern;

excreţiile, includ: urina, fecalele, sperma, sputa, vomismentele, meconiul,

etc.;

ţesuturile moi, sunt reprezentate de: sânge, piele, ţesut muscular, masă

cerebrală;

ţesuturile dure, sunt cele referitoare la: oase şi unghii;

Cercetarea criminalistică a urmelor de sange

Urmele de sânge deţin o pondere particulară, însemnată, în cadrul investigării

criminalistice.

Page 37: Criminalistica-Note de Curs

Sângele deţine aproape 1/13 din greutatea unei persoane, şi se compune din două

părţi principale: plasma şi elementele celulare, formate din globule roşii, denumite

hematii, globule albe, denumite leucocite, precum şi din trombocite.

La faţa locului, urmele de sânge se prezintă sub formă de picături de sânge,

stropi de sânge, dâre de sânge, şi sunt consecinţa unei acţiuni violente, exercitate asupra

corpului persoanei, de natură să determine, direct sau indirect, leziuni ale vaselor

sanguine.

Culoarea urmelor de sânge, diferă în funcţie de vechimea, cantitatea, natura

suportului şi factorii care acţionează asupra lor, respectiv: temperatura, lumina, agenţi

fizici şi chimici. O urmă proaspătă are o culoare roşu-stacojiu şi un luciu caracteristic. Cu

timpul luciul dispare, iar culoarea se transformă în maroniu şi negru.

O influenţă importantă asupra urmelor de sânge, o au acţiunile exercitate de om,

respectiv de persoana care caută să îndepărteze urmele de sânge, prin răzuire, prin spălare

sau prin distrugerea suportului ori a porţiunii sale care conţine urma de sânge, cum ar fi

de ex: arderea prosopului, a batistei, decuparea unei porţiuni din material, etc.

Expertiza urmelor de sânge, încadrată în categoria mai largă a expertizelor bio-

criminalistice, este destinată să ofere clarificări la numeroasele întrebări, formulate de

organele judiciare, şi anume:

dacă urma este sau nu este de sânge;

dacă este de natură umană sau animală;

căror grupe din sistemul ABO, serice, enzimatice sau limfocitare, aparţine

sângele;

care este organul din care provine;

dacă conţine alcool sau elemente de natură toxică;

dacă sângele aparţine unui bărbat sau unei femei;

care este vechimea aproximativă a urmei, etc.;

Cercetarea criminalistică a urmelor de salivă şi de spermă

Urmele de salivă, interesează pentru obţinerea unor date privind persoana,

îndeosebi pe baza grupei sanguine, cu precizarea că acest lucru este posibil, numai în

ipoteza în care individul este de tip secretor. Calitatea de secretor, o au persoanele care

elimină în secreţiile organismului, antigene, ce se găsesc şi pe hematiile sângelui, ceea ce

permite determinarea grupei sanguine.

La căutarea urmelor de salivă, nu trebuie pierdut din vedere că, ele se pot

confunda cu alte urme biologice, cum sunt cele de spermă, secreţie vaginală, transpiraţie,

mucus nasal, precum şi cu pete de altă natură organică sau anorganică, cum sunt cele de

sucuri, detergenţi, vopsea, etc.

Expertiza urmelor de salivă, serveşte la clarificarea unor aspecte relativ

asemănătoare urmelor de sânge. In salivă pot fi depistate şi o serie de caracteristici

individuale, reflectate de compoziţia celulară şi de flora microbiană, specifică zonei

bucale.

Urmele de spermă, sau „urmele seminale”, sunt urme a căror prezenţă, este

caracteristică săvârşirii de infracţiuni de un grad de periculozitate deosebit sau al căror

Page 38: Criminalistica-Note de Curs

mod de săvârşire, prezintă anumite particularităţi, cum sunt urmele specifice omorului,

urmele specifice infracţiunilor privitoare la viaţa sexuală.

Expertiza bio-criminalistică a urmelor seminale, este destinată stabilirii

diverselor aspecte, precum:

daca urma este de spermă sau nu;

dacă este de origine umană sau animală;

determinarea caracterului de secretor sau nonsecretor a individului, a

grupei sanguine, a vechimii petei, a substanţelor străine prezente în urmă şi a eventualelor

boli venerice;

Posibilităţile de examinare a urmelor de spermă, faţă de alte urme biologice, sunt

amplificate de capacitatea de supravieţuire a spermatozoizilor. Astfel, la o femeie în

viaţă, spermatozoizii supravieţuiesc, intravaginal, circa 48 ore, iar la un cadavru, ei se pot

conserva un timp mai îndelungat, mergând până la 19 zile, în ipoteza cadavrelor

îngheţate.

Cercetarea criminalistică a firului de păr

Firele de păr uman, alcătuiesc o categorie aparte de urme biologice, denumite şi

„urme de natură piloasă”, urme prin care se obţin date importante, cu privire la persoane

şi la împrejurările faptei comise. Astfel, se pot obţine date despre natura, originea,

caracteristicile de sex, vârsta, regiunea corporală din care provine, pigmentaţia, diverse

particularităţi morfologice ale firului de par, etc.

In general, unui fir de păr îi este caracteristică o anumită lungime, grosime,

pigmentaţie, ondulaţie, precum şi unele degradări, toate raportate la vârsta şi sexul

persoanei, la regiunea corpului din care provine, la stările fiziopatologice şi la influenţa

unor factori de mediu.

Expertiza firelor de păr, este consacrată, pe de o parte cercetării structurii interne

a părului, cu elementele sale caracteristice, iar pe de altă parte, analizei suprafeţei

acestuia, a diverselor particule aderente, urme ale materiei în care a fost descoperit.

Expertiza firului de păr, trebuie să trateze aspecte referitoare la:

natura şi originea umană sau animală a firului de păr;

modul de detaşare a firelor de păr, respectiv: fir smuls, căzut liber, tăiat,

rupt;

sexul, vârsta aproximativă şi rasa persoanei;

eventualele alterări produse de diverse boli;

natura depunerilor de pe suprafaţa firului de păr;

Este posibilă şi identificarea grupei sanguine, a persoanei, datorită prezenţei

antigenelor, specifice sistemului ABO.

Cercetarea criminalistică a urmelor de miros

Urmele de miros, denumite şi „urme olfactive”, reprezintă o altă categorie aparte

de urme, specifice nu numai omului ci şi animalelor, inclusiv majorităţii substanţelor care

conţin elemente volatile.

Page 39: Criminalistica-Note de Curs

Formarea urmelor olfactive, este practic inevitabilă. Orice persoană îşi lasă

moleculele de miros peste tot pe unde trece, pe fiecare dintre obiectele atinse. Nici

pantofii, nici îmbrăcămintea şi nici mănuşile, nu pot să împiedice formarea acestui tip de

amprentă olfactivă.

Exploatarea, în investigaţiile criminalistice, a urmelor olfactive, s-a impus datorită

proprietăţii acestora de a se forma, invariabil, la simpla trecere a persoanei, printr-un

anumit loc. O urmă olfactivă, formată în locuri închise, poate persista, în condiţiile cele

mai bune, maximum 20 de ore. Temperatura ridicată, vântul, ploaia sau trecerea unui

număr mare de oameni, conduc la degradarea rapidă a urmei de miros.

In funcţie de persistenţa urmelor de miros, acestea sunt clasificate în:

urme proaspete, cu o vechime de până la o oră;

urme normale, cu o vechime de circa trei ore;

urme reci, cu o vechime de 6-7 ore;

Spre deosebire de om, un câine poate selecta o urmă de miros, din alte 200 de

urme de miros, el dispunând de un număr de celule olfactive, de 30 de ori mai mare,

decât la om. Calităţile care servesc la descoperirea urmelor olfactive, sunt în funcţie de

rasa, pregătirea şi sexul câinelui. Printre cei mai folosiţi câini, în descoperirea şi

prelucrarea urmelor de miros, este ciobănescul german, „câinele lup”, acuitatea olfactivă

maximă având-o femelele.

Folosirea “câinilor poliţişti”, în descoperirea şi prelucrarea urmelor olfactive, a

devenit o practică curentă, datorită eficacităţii lor, nu numai în cazurile de identificare a

persoanelor, dar şi în domenii de mare risc, referitoare la:

depistarea stupefiantelor;

detectarea explozivilor;

descoperirea de persoane răpite, victime ale unor acţiuni de natură

teroristă, ori persoane care se ascund, pentru a se sustrage urmăririi penale ori altor

măsuri judiciare;

Cercetarea criminalistică a altor tipuri de urme

Cercetarea urmelor create de îmbrăcăminte

Urmele de îmbrăcăminte, sunt semnficative pentru cercetarea locului faptei,

atunci când sunt întâlnite, ca urme dinamice sau statice, după caz.

Acest tip de urme, se găsesc pe sol, pe zăpadă, pe pereţi, pe vehicule. Ca urmare a

vitezei de impact, pe vehicule se poate ajunge chiar la reproducerea texturii şi a semnelor

de coasere, etc. In general, aceste urme nu au prea multe elemente de identificare, cu excepţia

cazului când există defecte, detalii specifice, urme de reparaţii, etc.

Descoperirea şi fixarea urmelor de îmbrăcăminte, este relativ simplă, deoarece în

general sunt vizibile. In procesul verbal de cercetare al locului faptei, trebuie să se

menţioneze dimensiunea, aspectul şi poziţia urmelor de îmbrăcăminte identificate. Pentru

urmele de adâncime se vor face mulaje. In faza dinamică, se vor face fotografii, realizate

la lumina naturală sau obişnuită. In laborator se vor examina fotografiile detaliate, ale

tuturor caracteristicilor identificate şi fixate.

Page 40: Criminalistica-Note de Curs

Cercetarea urmelor de obiecte sau de resturi de obiecte

La locul faptei pot fi găsite şi obiecte, ce au fost folosite de infractori la săvârşirea

infracţiunii, ori au fost abandonate pe traseu, sau care au rezultat din accident, cum ar fi:

obiecte de îmbrăcăminte, pantofi uzaţi înlocuiţi cu unii mai noi, haine grele, instrumente,

rupturi din haine pe garduri, părţi din caroserii vehicule, arme abandonate, părţi de aeronave,

bagaje,etc.

Toate obiectele şi resturile de obiecte, trebuie să fie identificate şi ridicate,

deoarece permit stabilirea sferei persoanelor, care au avut contact cu ele, ori cărora le-au

aparţinut.

Descoperirea şi fixarea urmelor de obiecte ori de resturi ale acestora, este relativ

simplă. Aceste urme sunt întotdeauna vizibile. Uneori, aceste urme apar ca fire şi fibre textile,

petece, resturi materiale, ambalaje, etc. Pentru toate urmele, se notează în procesul-verbal:

locul unde au fost găsite, descrierea în detaliu a obiectelor găsite, fixarea lor cu aparate foto şi

video. Ridicarea diferitelor obiecte, trebuie să se realizeze, după caz, cu penseta sau mănuşa,

urmând a fi ambalate, în funcţie de dimensiunile obiectului respectiv.

Înainte de ridicare obiectelor şi a oricărui rest de obiect, trebuie să se verifice, existenţa

urmelor papilare pe ele, în vederea relevării şi ridicării. Această operaţiune se poate realiza,

după caz, direct la faţa locului sau în condiţii de laborator.

În laborator se poate stabili provenienţa obiectelor ridicate, date din fabricaţia

acestora, uzura lor, eventual meseria persoanei care le-a folosit.

Cercetarea urmelor de praf şi noroi

Urmele de praf şi noroi, pot fi găsite pe haine, pe încălţăminte, pe sol, pe pereţi, pe

mobilier, pe garduri, etc.

Aceste urme oferă indicaţii, cu privire la deplasarea persoanelor, la diferite medii

în care a stat ascuns, prin care a trecut sau în care lucreaza persoana care le-a lăsat.

Urmele de praf şi noroi, se caută pe haine, în tivuri, în cusături, la borul pălăriei, la

manşetele pantalonilor, etc.

Metode şi mijloace tehnico-ştiinţifice, destinate cercetării criminalistice

Mijloace tehnico-ştiinţifice utilizate la cercetarea la faţa locului

Prin examinarea urmelor de la faţa locului, se poate stabili modul în care

infractorul a pătruns în câmpul infracţiunii, acţiunile pe care le-a desfăşurat şi

succesiunea acestora, instrumentele pe care le-a folosit şi deprinderile în mânuirea lor,

identificarea instrumentelor, a infractorului şi altele.

Cercetarea locului faptei, reprezintă actul iniţial efectuat de organele judiciare

competente, care presupune cunoaşterea imediată, directă şi completă, a locului în care a

fost săvârşită infracţiunea sau acolo unde au fost descoperite urmele ori consecinţele

infracţiunii.

In conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură penală, cercetarea la faţa

locului este necesară, în vederea efectuării de constatari, cu privire la situaţia locului

săvârşirii infracţiunii, pentru descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor infracţiunii,

Page 41: Criminalistica-Note de Curs

precum şi pentru stabilirea poziţiei şi stării mijloacelor materiale de probă, precum şi

pentru stabilirea împrejurărilor în care a fost săvârşită infracţiunea.

Noţiunea de „faţa locului” sau de „loc al săvârşirii faptei”, reprezintă atât locul

efectiv al săvârşirii infracţiunii cât şi zonele apropiate, sau alte locuri, unde există date cu

privire la pregătirea, comiterea şi rezultatul faptei comise. Locul săvârşirii unei fapte, este

zona în care se găsesc cele mai multe urme şi date, referitoare la actul infracţional şi la

autorul acelui act.

Din punct de vedere tactic, criminalistic, cercetarea la faţa locului se realizează în

două faze, respectiv: faza statică şi faza dinamică.

Cele două faze, sunt sunt anticipate de acţiuni premergătoare, preliminare

respectiv:

organizarea echipei de cercetare la faţa locului şi deplasarea la locul

evenimentului, cu instrumentarul aferent necesar;

stabilirea locului săvârşirii infracţiunii şi paza lui, în vederea conservării şi

protejării urmelor;

acordarea primului ajutor victimei şi înlăturarea pericolelor iminente;

fixarea tuturor împrejurărilor, care se pot schimba sau modifica, cum ar fi:

reţinerea unor împrejurări şi date, care sunt trecătoare sau perisabile, respectiv:

temperatură, miros, caracterul iluminării, etc.

Faza statică, este faza în care cercetarea la faţa locului începe, cu luarea primelor

măsuri şi anume: înlăturarea eventualelor pericole, delimitarea perimetrului locului

faptei, constatarea morţii victimei, selecţionarea martorilor asistenţi, identificarea şi

reţinerea eventualelor persoane suspecte, examinarea la modul general al locului faptei,

stabilirea modificărilor intervenite în câmpul infracţional, etc.

Nici un obiect nu trebuie atins sau mişcat de la locul său. Se fixează poziţia

obiectelor principale şi a victimei, în scopul formării unei imagini asupra naturii faptei, a

modalităţii în are s-a săvârşit şi a momentului săvârşirii.

Fixarea se realizeaza prin fotografiere de ansamblu, filmare şi executarea de

măsurători, pentru stabilirea distanţei dintre obiectele principale, aşa cum au fost găsite.

Toate datele şi informaţiile obţinute de la diferite persoane, datele referitoare la martorii

asistenţi, precum şi datele rezultate din măsurători, relevări, ridicări, etc., cu toate

detaliile, se notează în agenda personală, de către fiecare membru ale echipei de cercetare

la faţa locului, pentru a le folosi, în final, la fixarea lor, prin întocmirea procesului-verbal

de cercetare la faţa locului.

Faza dinamică, reprezintă faza complexă a cercetării la faţa locului. In această

fază are loc căutarea, descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor, microurmelor sau

mijloacelor materiale de probă, executarea de fotografii de detaliu sau măsurători

fotografice la scară. Obiectele se pot deplasa, de către specialiştii criminalişti, în vederea

examinării lor.

În această etapă, trebuie să fie clarificate „împrejurările negative”, reprezentate

de neconcordanţele dintre starea şi poziţia victimei sau a unor obiecte, şi situaţia de fapt,

cum ar fi: descoperirea unui cadavru care prezintă plăgi tăiate profund, fără ca în jur să

Page 42: Criminalistica-Note de Curs

existe urme de sânge. Împrejurările negative pot ascunde intenţia autorilor, de a disimula

fapta sau de a direcţiona cercetările pe o pistă greşită.

Cercetarea la faţa locului, presupune folosirea unor mijloace tehnico-ştiinţifice

foarte diverse şi variate.

Truse şi echipamente din dotarea laboratoarelor criminalistice

a. Trusele criminalistice universale. Aceste truse criminalistice, sunt

formate dintr-un instrumentar divers. Cu ajutorul lor, se pot efectua operatiunile

principale, de cercetare la faţa locului. Trusele criminalistice universale, au prevăzute mai

multe compartimente, astfel:

compartimentul traseologic, care este destinat descoperirii, fixării

şi ridicării urmelor de mâini, de picioare, de dinţi, ale instrumentelor de spargere, etc.

Acest compartiment conţine:

substanţe pulverulente;

diferite tipuri de pensule, precum şi pensula magnetică;

pulverizatoare;

plicuri cu folii adezive pentru ridicarea urmelor papilare;

sursele de lumină vizibilă şi ultravioletă, etc.;

compartimentul pentru executarea măsurătorilor şi marcare, cu

instrumentar adecvat pentru marcarea şi măsurarea obiectelor principale, precum şi a

zonei cercetate. Acest compartiment conţine: ruleta, banda metrică colorată alternativ alb-

negru, jetoane, etc.;

compartimentul necesar executării desenelor şi schiţelor,

referitoare la locul faptei. Acest compartiment conţine: rigla gradată, busola, hârtie

milimetrică, hârtie de calc, creioane colorate, etc.;

De asemenea, trusa criminalistică universală conţine, instrumentarul utilizat la

amprentarea persoanelor şi cadavrelor la faţa locului, cât şi alte instrumente ajutătoare, şi

anume: diamant pentru tăiat sticlă, magneţi, diferite tipuri de şurubelniţe, ciocan, daltă,

cleşte, patent, plicuri şi eprubete pentru ambalarea urmelor biologice, a materialelor şi

microurmelor, precum şi aparatura foto şi video necesară.

b. Trusele criminalistice specializate

Având în vedere tipurile de infracţiuni cercetate, există următoarele categorii de

truse criminalistice specializate:

Truse pentru testarea stupefiantelor, care conţin tuburi cu

reactivi, ce permit identificarea substanţelor stupefiante, ca: haşiş, marijuana, LSD, alte

substanţe din grupa opiaceelor, amfetaminelor, etc. Utilizarea acestei truse, se realizează

prin introducerea unei cantităţi din substanţa respectivă, într-un tub de cauciuc sau din

plastic, tub ce conţine şi fiola cu reactiv. Prin presarea pereţilor tubului, se sparge fiola,

iar reactivul intră în reacţie cu substanţa suspectă. Categoria stupefiantului se determină,

în funcţie de modul de colorare a reactivului;

Page 43: Criminalistica-Note de Curs

Truse pentru marcarea unor obiecte, care folosesc substanţe

fluorescente sau chimice. Această trusă se utilizează în cadrul unor activităţi preventive,

precum şi pentru pentru prinderea, în flagrant, în cazul săvârşirii unor infractiuni, cum

este şi infracţiunea de luare de mită. Identificarea persoanelor care vin în contact cu

obiectele marcate, se face, fie datorită aderării prafului fluorescent la mâinile sau

îmbrăcămintea persoanei, fiind pus în evidenţă numai cu radiaţii ultraviolete, fie datorită

reacţiei dintre substanţele chimice şi elementele din compoziţia transpiraţiei, ce

determină o culoare specifică a pielii. Substanţele din trusă, necesită respectarea unor

reguli stricte de conservare şi transport, deoarece conţin elemente toxice, în acest scop

păstrându-se în vase închise ermetic, ferite de lumină puternică şi caldură;

Truse pentru revelarea urmelor papilare latente, cu radiaţia de

tip laser, folosite pentru descoperirea urmelor şi fixării lor prin fotografiere;

Alte categorii de truse cu destinaţie specială, sens în care există

truse destinate investigării accidentelor de circulaţie, exploziilor şi incendiilor, pentru

examinarea cadavrelor neidentificate, precum şi pentru cercetarea falsurilor în înscrisuri;

Laboratorul criminalistic mobil

Pentru investigarea completă a anumitor infracţiuni, şi în special a infracţiunilor

care prezintă un grad ridicat de pericol social, este necesară folosirea unor mijloace

tehnico-criminalistice extrem de variate. Astfel, organele de anchetă ale poliţiei, au la

dispoziţie laboratoare criminalistice mobile, care sunt instalate pe diferite autoturisme, iar

în cazul efectuării unor cercetari în locuri greu accesibile, laboratoarele criminalistice pot

fi montate pe elicoptere, nave, etc.

Laboratoarele criminalistice mobile, au în dotare principalele truse criminalistice

universale si specializate, care sunt completate cu mijloace suplimentare, şi anume,

mijloace:

pentru descoperirea şi ridicarea microurmelor,

pentru descoperirea urmelor latente de picioare pe covoare, linoleum,

refacerea inscripţiilor,

pentru executarea de mulaje,

instrumente optice de examinare, respectiv: microscoape, diverşi reactivi,

instrumentar, compartiment foto, etc.;

Aceste laboratoare mobile, permit utilizarea aparaturii de filmat şi de înregistrare

video-magnetică, în vederea consemnării rezultatelor cercetării sau a altor acte

procedurale efectuate la faţa locului, cum sunt: declaraţii ale martorilor, ale victimelor,

ale persoanelor suspecte, etc.

Pentru identificarea persoanelor după semnalmentele exterioare, laboratoarele

mobile pot să conţină echipamente specifice, cum este cel denumit „Foto identic kit” sau

„Identikit”, la care se adaugă şi trusa specială de identificare a cadavrelor necunoscute.

Aparatura de detecţie cuprinde, detectoare de metale cu câmp electric, detectoare

cu radiaţii roentgen, detectoare pentru descoperirea cadavrelor ascunse sau îngropate.

Detectoarele de cadavre, funcţionează pe principiul reacţiei dintre gazele de putrefacţie şi

reactivul impregnat într-o hârtie de filtru. Alte detectoare: detectoare de materiale

radioactive, detectoare de substanţe explozibile, detectoare cu radiaţii invizibile

ultraviolete şi infraroşii.

Page 44: Criminalistica-Note de Curs

De asemenea, aceste laboratoare mobile mai conţin, truse de prim ajutor,

echipament special de protecţie, măşti de gaze, etc.

Laboratoarele Institutului de Criminalistică

Institutul de Criminalistică este în subordinea Inspectoratului General al Poliţiei

Române şi are în structura servicii şi birouri, în care funcţionează diferite laboratoare

astfel:

a. Serviciul Expertize Criminalistice, care are în structură următoarele

laboratoare:

Laboratorul expertiză grafică şi tehnica documentelor, care soluţionează

probleme ce pot fi rezolvate prin expertize şi constatări tehnico-ştiinţifice grafice şi de

tehnică a documentelor, respectiv:

Identificarea persoanei după semnătură;

Identificarea maşinii de scris;

Examinarea impresiunilor de ştampilă;

Stabilirea autenticităţii cărţilor de identitate ale persoanelor;

Stabilirea autenticităţii timbrului sec;

Stabilirea autenticităţii, a falsului ori a contrafacerii bancnotelor

sau a altor instrumente de plată;

Stabilirea autenticităţii, a falsului ori a contrafacerii cardurilor;

Stabilirea autenticităţii, a falsului ori a contrafacerii documentelor

de transport şi de identitate a autovehiculelor;

Examinarea de reconstituire a documentelor distruse;

Analiza substanţelor scripturale;

Identificarea copiatoarelor folosite la falsificarea documentelor;

Dotarea tehnică a Laboratorului expertiză grafică şi tehnica documentelor, este

următoarea:

Lupă dactiloscopică X3;

Stereomicroscop SMXX;

POLILIGHT – sursă de lumină cu lungime de undă variabilă, cuprinsă

între 350 şi 1000 nanometri;

FORAM 685-2 – Comparator spectral Raman, care oferă suport judiciar

ştiinţific printr-un dispozitiv adiţional, pentru compararea substanţelor scripturale şi a

fibrelor vopsite. Metoda este pretabilă situaţiilor în care, sunt disponibile probele

urmărite de material, iar substanţele chimice convenţionale sunt impracticabile. În

particular, comparaţia directă a spectrului Raman, poate oferi mijloace pentru

determinarea deosebirilor dintre probe şi a provenienţei din aceeaşi sursă a acestora.

VSC 5000 – Comparator videospectral pentru examinarea documentelor,

folosit la:

identificarea textelor acoperite;

stabilirea textelor adăugate, retuşate sau repasate;

identificarea textului iniţial executat anterior unor suprapuneri;

examinarea impresiunilor de ştampile prin juxtapunere şi prin

suprapunere a imaginilor;

Page 45: Criminalistica-Note de Curs

ajustarea contrastului vizual, prin selectarea sursei de lumină

specială şi alegerea spectrului de filtre;

măsurări şi comparaţii, pentru detectarea micilor diferenţe, dintre

documente;

spectrometrie şi colorimetrie;

managementul studiilor de caz, necesar pentru întocmirea

raportului;

Laboratorul de traseologie, care soluţionează probleme ce pot fi rezolvate prin

expertizele şi constatările tehnico-ştiinţifice, efectuate în laborator, respectiv:

Identificarea persoanei după:

urmele de dinţi;

urmele de urechi;

urmele de buze, de nas sau alte zone ale feţei;

Stabilirea dacă, două sau mai multe fotografii, reprezintă aceeaşi

persoană (expertiza de portret);

Stabilirea stării de funcţionare, a sistemelor de închidere şi de

asigurare;

Identificarea instrumentelor, folosite la forţarea sistemelor de

închidere şi de asigurare;

Stabilirea modului de funcţionare, a dispozitivelor folosite la

forţarea sistemelor de închidere şi de asigurare;

Identificarea mijloacelor de transport;

Stabilirea întregului după părţile sale componente;

Identificarea obiectelor de îmbrăcăminte şi de încălţăminte;

Identificarea instrumentelor de lovire (contondente, tăietoare,

tăietoare-înţepătoare, tăietoare-despicătoare, înţepătoare);

Identificarea animalelor după urmele de picioare;

Identificarea seriilor de identificare ale autoturismelor şi ale

armelor de foc;

Tehnica din dotare folosită la realizarea expertizelor şi constatărilor tehnico-

ştiinţifice efectuate în laboratorul de traseologie, este următoarea:

Microscop comparator, care este prevăzut cu două căi optice şi care

permite vizualizarea, concomitentă, a materialului în litigiu şi a celui model de

comparaţie. Imaginea obţinută poate fi fixată, prin fotografiere sau poate fi preluată, cu o

cameră video şi introdusă într-un echipament informatic, în vederea prelucrării şi stocării

ei în format informatic;

Echipament destinat preluării, prelucrării, comparării şi salvării

imaginilor digitale, care este compus din următoarele:

stereomicroscop echipat cu aparat foto şi cameră video;

monitor color pentru vizualizarea imaginii preluate prin microscop;

echipament de tehnică de calcul prevăzut cu imprimantă color,

scanner şi videoprinter color;

Page 46: Criminalistica-Note de Curs

program destinat efectuării expertizelor criminalistice „LUCIA

FORENSIC”. Acest program permite preluarea imaginilor de la camera video a

microscopului sau de la un aparat foto digital, aducerea la aceeaşi scară, efectuarea

automată a măsurătorilor, marcarea elementelor caracteristice, poziţionarea şi orientarea a

două imagini şi compararea lor. Variantele de comparare pot fi prin:

prezentare alăturată;

prin juxtapunere pe orizontală şi verticală;

prin transparenţă;

prin comparare bicoloră (roşu şi verde);

prin diferenţe de nuanţe;

Aparatură fotografică, digitală şi clasică;

Instrumente de măsură, scule şi dispozitive;

Laboratorul de balistică, care soluţionează probleme ce pot fi rezolvate, prin

expertizele şi prin constatările tehnico-ştiinţifice efectuate în laborator, referitoare la:

stabilirea stării de funcţionare a armelor de foc, a muniţiilor şi a

dispozitivelor explozive;

stabilirea caracteristicilor armelor de foc, ale muniţiilor şi ale

componentelor dispozitivelor explozive;

relevarea seriilor armelor de foc sau ale componentelor acestora;

identificarea armei de foc;

stabilirea distanţei de tragere;

stabilirea locului de amplasare a unui dispozitiv exploziv;

stabilirea tipului de dispozitiv exploziv, după urmele principale ale

exploziei (după fragmente ale acestuia);

dacă urmele puse la dispoziţie, au fost create de arme de foc, de

dispozitive explozive sau de alte obiecte sau agenţi;

stabilirea orificiilor de intrare şi de ieşire ale proiectilelor, care au pătruns

sau care au penetrat diferite corpuri sau obiecte;

dacă arma se putea declanşa accidental;

Tehnica din dotare, folosită la realizarea expertizelor şi a constatărilor tehnico-

ştiinţifice, efectuate în laboratorul de balistică judiciară, este următoarea:

Microscop comparator: este prevăzut cu două căi optice şi permite

vizualizarea concomitentă a materialului în litigiu şi a celui model de comparaţie.

Imaginea obţinută poate fi fixată prin fotografiere sau poate fi preluată cu o cameră video

şi introdusă într-un echipament informatic în vederea prelucrării şi stocării ei în format

digital.

Stereomicroscop şi echipament informatic, de preluare, procesare şi

stocare a imaginii şi redactare-imprimare a rapoartelor de expertiză şi de constatare

tehnico-ştiinţifică;

Aparatură fotografică digitală;

Instrumente de măsură, scule şi dispozitive;

Arme de foc, de diferite tipuri, mărci, modele şi calibre.

Page 47: Criminalistica-Note de Curs

Sistemul I.B.I.S., care are în componenţa sa următoarele:

staţia „BrassTRAX”, care achiziţionează imaginile urmelor create

de armelor de foc pe rozeta tuburilor de cartuş (imaginile urmelor create de peretele

frontal al închizătorului, cuiul percutor şi ejector). Imaginile sunt stocate alături de datele

tehnice în cazuri, acestea fiind trimise ulterior la concentratorul de date al sistemului;

concentratorul de date şi serverul de corelare, care primesc,

stochează, gestionează şi compară semnăturile digitale unice, atribuite imaginilor

preluate. Aceste semnături digitale sunt comparate pe criterii matematice şi sortate în

funcţie de asemănare. Această capabilitate puternică de comparare permite operatorilor

să verifice rapid sute de mii de cazuri, concentrându-se numai pe un număr redus de

candidaţi;

staţia „Matchpoint+”, care analizează rezultatele corelărilor,

permite consultarea bazelor de date, efectuarea examinărilor comparative a imaginilor

urmelor create de armele de foc şi realizarea identificărilor;

Evidenţele şi baza de date centrală IBIS, din cadrul laboratorului de balistică

judiciară, au ca obiect:

elemente de muniţie, provenite de la fapte comise cu arme de foc

neidentificate;

elemente de muniţie, rezultate în urma tragerilor experimentale, cu arme

de foc letale, deţinute ilegal sau găsite abandonate, pe teritoriul României;

elemente de muniţie, rezultate în urma tragerilor experimentale, cu arme

de foc letale, deţinute legal de persoane fizice şi juridice din România;

Laboratorul de fonoscopie, care utilizează în investigaţiile criminalistice audio,

metode de recunoaştere automată a vorbitorului şi metode de analiză fonetico-

fonologică.

De-a lungul timpului au existat trei metode de recunoaştere a vorbitorului:

recunoaşterea vorbitorului prin ascultare, care are ca fundament,

principiul conform căruia, procesul de percepţie auditivă şi procesul de identificare, sunt

esenţialmente subiective, în sensul că o voce particulară, este asociată unui individ sau

unui grup;

recunoaşterea vorbitorului prin fonologie şi fonetică acustică bazată pe

măsurări acustice ale parametrilor vorbirii, de exemplu a frecvenţelor formanţilor şi a

frecvenţei fundamentale a eşantionului de voce (semiautomatic - utilizând calculatorul

pentru analiza vocii, sonograme, formanţi şi alte informaţii tehnice care sunt comparate).

În sensul celor menţionate, recunoaşterea vorbitorului prin compararea vizuală a

spectrogramelor, are în vedere capacitatea de a decide asupra identităţii sau

nonidentităţii unei voci, pe baza examinării vizuale a spectrogramelor. O spectrogramă,

este reprezentarea grafică a unui set de sunete, în parametrii timpului, frecvenţei şi

amplitudinii. Rezultatele obţinute prin comparaţie spectrografică, nu sunt concludente;

recunoaşterea automată a vorbitorului, care foloseşte metode

computerizate bazate pe teorii informatice şi pe recunoaşterea după modele. Această

metodă prezintă mai multe avantaje: obiectivitate, baze ştiinţifice concrete, independenţa

faţă de conţinutul vorbirii, posibilitatea compensării prin normalizare a unor diferenţe

Page 48: Criminalistica-Note de Curs

între cele două eşantioane de voce comparate, rapiditate, exprimarea grafică şi numerică

a rezultatelor obţinute;

În aplicaţiile criminalistice, procesul de identificare urmăreşte individualizarea

vorbitorului. Acest proces poate fi privit ca o activitate de excludere a bănuiţilor, plecând

de la întregul grup de suspecţi şi sfârşind prin identificarea persoanei. Factorul de

individualizare depinde de gradul de asemănare, dintre modelul de comparaţie şi

înregistrarea în litigiu, măsurat prin cele trei metode enunţate.

Luând în considerare studiile şi cercetările care s-au efectuat până în prezent,

precum şi faptul că presupune însuşirea de cunoştinţe aprofundate din mai multe

domenii diferite, expertiza vocii şi a vorbirii este un proces complex şi laborios, care

reprezintă o provocare permanentă pentru criminalişti şi care are perspective de

dezvoltare promiţătoare.

Problemele care pot fi rezolvate, prin constatările tehnico-ştiinţifice, efectuate

în laboratorul de fonoscopie, sunt următoarele:

efectuarea de copii ale înregistrărilor audio, în format analog sau digital;

efectuarea de conversii, din format analog în format digital şi invers;

îmbunătăţirea calităţii unei înregistrări audio, în vederea creşterii

audibilităţii acesteia, prin aplicarea unor filtre, care elimină sau reduc unele zgomote ori

semnale perturbatoare;

transcrierea conţinutului convorbirilor, prezente într-o înregistrare audio,

în limita a maxim 5-10 minute considerate relevante, de către organul care a dispus

lucrarea;

analiza tonurilor DTMF, în vederea determinării numărului de telefon

apelat (expertiza unui semnal analizat, poate să conducă la identificarea, compararea şi

interpretarea, asemănător semnalelor ca tonurile de apelare telefonice);

determinarea zonei dialectale, din care provine un vorbitor nativ de limbă

română, pe baza analizei vorbirii acestuia (în cazul în care înregistrarea pusă la

dispoziţie, conţine suficiente elemente regionale, de natură lexicală, fonetică şi

morfologică);

stabilirea faptului dacă două eşantioane de voce şi vorbire, aparţin sau nu

aparţin aceluiaşi vorbitor;

Tehnica din dotare, folosită la realizarea expertizelor şi a constatărilor tehnico-

ştiinţifice, efectuate în laboratorul de fonoscopie, este următoarea:

un set de echipamente specifice, destinate examinării înregistrărilor audio

în format analog (de tipul casetelor audio) cât şi de echipament software, care permite

analiza complexă a înregistrărilor audio, în format digital şi îmbunătăţirea calităţii

acestora, în vederea creşterii audibilităţii lor;

Cu ajutorul unor achiziţii de tehnologie performantă se poate aborda expertiza

vocii şi a vorbirii în complexitatea ei, atât din punctul de vedere al analizei fonetice, cât şi

din cel al recunoaşterii automate a vorbitorului. Metoda fonetică vizează analiza

comparativă a caracteristicilor formanţilor vocalelor, în timp ce metoda automată de

recunoaştere a vorbitorului, utilizează un program informatic specializat, care a obţinut

Page 49: Criminalistica-Note de Curs

cele mai bune rezultate la testele internaţionale şi care este folosit în majoritatea

laboratoarelor similare, din cadrul poliţiilor europene.

Laboratorul foto-video, care soluţionează probleme ce pot fi rezolvate, prin

expertizele şi prin constatările tehnico-ştiinţifice efectuate în laborator, referitoare la:

stabilirea principalilor parametri, ai imaginilor digitale;

protejarea identităţii persoanelor, care apar în cadrul imaginii;

prelucrarea imaginilor, în vederea modificării aspectului perceptual al

informaţiei vizuale, în limita permisă de rezoluţia înregistrării (îmbunătăţirea calităţii);

imprimarea pe suport de hârtie, a imaginilor prelucrate;

conversia, din format analog în format digital;

analiza persoanelor, a obiectelor şi a altor detalii, în limita permisă de

rezoluţia înregistrării;

comparaţii de imagini, ale obiectelor sau detaliilor, în limita permisă de

rezoluţia înregistrării;

Tehnica din dotare, folosită la realizarea expertizelor şi a constatărilor tehnico-

ştiinţifice, efectuate în laboratorul foto-video, este următoarea:

linie de montaj video analogică, SVH S Panasonic;

linie de montaj video digitală, cu software criminalistic specializat,

destinat prelucrării şi analizei înregistrărilor video;

cameră video profesională HDV JVC;

sistem digital de scanare a SpheronCam HDR;

aparate fotografice digitale şi echipamente auxiliare de prelucrare foto-

digitală;

Sistemul digital de scanare SpheronCam HDR, este destinat fixării câmpului

infracţional cu ocazia cercetării la faţa locului; are aplicabilitate în special în situaţiile în

care câmpul infracţional este extins; fixează câmpul faptei prin crearea unor imagini

sferice care permit realizarea măsurătorilor imersive; are capabilităţi de stocare, de

management şi de audit încorporate şi portabile.

Principiul de funcţionare al Sistemul digital de scanare SpheronCam HDR, este

următorul:

obiectivul Nikon Fisheye, cu unghi de poză de 180°, face o singură rotaţie

de 360° în jurul axei verticale;

sistemele electronice captează imaginea sferică, o codifică şi o stochează

în dispozitivul mobil de stocare;

timpul de scanare, variază în funcţie de rezoluţie şi de gradul de

luminozitate a locului de staţie (între 2 min. şi 12 min.);

există posibilitatea efectuării de măsurători 3D, pe imaginea sferică

rezultată;

imaginile sferice HDR, permit vizualizarea tuturor intensităţilor de lumină,

deci vor fi vizibile şi obiectele aflate în umbră sau cele puternic iluminate;

informaţiile colectate cu ocazia cercetării la faţa locului, pot fi încărcate în

programul de management şi audit al SpheronCam HDR, organizate intuitiv şi uşor de

Page 50: Criminalistica-Note de Curs

accesat, atunci când experţii/specialiştii au definitivat investigaţiile, iar dosarul cazului a

fost realizat în întregime, întreaga documentaţie - dosarul de caz - putând fi publicată pe

un mediu de stocare (de ex. CD, DVD) şi înaintată organelor interesate;

Laboratorul pentru expertiza documentelor informatice (i.t.), care soluţionează

probleme ce pot fi rezolvate, prin expertizele şi prin constatările tehnico-ştiinţifice

efectuate în laborator, referitoare la:

expertize şi constatări tehnico-ştiinţifice, în domeniul tehnicii de calcul;

starea de funcţionare şi parametrii tehnici, ai sistemelor informatice şi ai

echipamentelor periferice, conţinutul mediilor de stocare a datelor informatice şi

proprietăţile acestora, recuperează datele informatice;

căutarea, compararea şi sortarea datelor informatice după conţinut,

cuvinte-cheie, nume, extensie şi proprietăţi;

Evoluţia rapidă a tehnologiei de nivel înalt, deschide posibilitatea apariţiei

infracţiunilor cu un caracter sofisticat, astfel că investigarea criminalistică, specifică,

trebuie să se desfăşoare în conformitate cu recomandările specialiştilor în domeniu.

Infracţiunile în care sunt folosite sistemele informatice, implică o serie de

probleme specifice în investigarea criminalistică informatică, deoarece dispozitivele

electronice nu pot constitui material probatoriu de sine stătător, adevărata valoare fiind

dată de informaţiile de interes, prezente în mod latent.

Probele digitale, sunt definite ca fiind informaţii cu valoare investigativă, care

sunt stocate, prelucrate sau transmise, într-un format digital de un dispozitiv electronic.

Particularităţile acestui tip de probe, sunt următoarele:

caracterul latent, prin care probele digitale aparent nu sunt evidente,

fiind conţinute în echipamentele informatice care le stochează;

caracterul „fragil”, prin care probele digitale pot fi modificate, pot fi

distruse sau pot dispărea foarte uşor, uneori fiind dependente de timp;

b. Serviciul Identificări Judiciare

Laboratorul de monitorizare, examinare şi expertiză dactiloscopică, are

următoarele atribuţii:

organizează şi actualizează bănci de date, asistate de tehnică de calcul,

cuprinzând impresiunile papilare ale persoanelor cercetate de poliţie, în stare de arest sau

de libertate, pentru comiterea unor infracţiuni de natură judiciară şi urmele papilare de la

cazurile nesoluţionate, aflate în evidenţa unităţilor şi a subunităţilor de poliţie;

codifică şi examinează, urmele de la cazurile aflate în lucru cu autori

necunoscuţi, precum şi impresiunile infractorilor, realizând identificarea dactiloscopică a

făptuitorilor, precum şi conexiuni între cazurile nesoluţionate;

verifică în băncile de date, impresiunile persoanelor ale căror fişe

dactiloscopice sunt trimise, prin intermediul Centrului de Cooperare Poliţienească

Internaţională, precum şi impresiunile cadavrelor necunoscute, în vederea identificării

lor;

Page 51: Criminalistica-Note de Curs

efectuează examinări şi expertize dactiloscopice, în cazuri concrete, aflate

în lucru şi efectuează noua expertiză dactiloscopică, la solicitarea parchetelor, a

instanţelor judecătoreşti şi a unităţilor teritoriale de poliţie;

asigură implementarea şi respectarea, în activitatea de examinare şi de

expertiză dactiloscopică, a standardelor europene, consacrate acestui domeniu al

criminalisticii;

Dactiloscopia, ca sistem de înregistrare şi de identificare a persoanelor, are o

dublă valenţă, prin aceea că: pe de o parte, pot fi înregistrate penal, persoanele care fac

obiectul acestei evidenţe, iar pe de altă parte, prin analiza comparativă efectuată între

urmelor papilare, ridicate cu ocazia investigării tehnico-ştiinţifice a locului faptei şi

impresiunile papilare, cuprinse în evidenţele dactiloscopice, pot fi identificaţi autorii

faptelor penale.

Laboratorul CDN, efectuează examinări, prin sistemul informatizat CDN, în

vederea identificării cadavrelor, persoanelor dispărute şi a celor cu identitate

necunoscută.

Sistemul CDN, este o bază de date, care conţine informaţiile din fişele de

identificare ale persoanelor dispărute, ale persoanelor şi ale cadavrelor necunoscute, ale

persoanelor în vârstă fără adăpost, întocmite de poliţişti, specializaţi în acest domeniu al

activităţilor operative, desfăşurate la nivelul unităţilor de poliţie. Sistemul CDN, a fost

elaborat de către ofiţeri specialişti, din Institutul de Criminalistică şi din Centrul de

Comunicaţii şi Informatică, fiind implementat cu succes în luna octombrie 2006, la toate

Inspectoratele de Poliţie Judeţene.

Laborator administrare şi gestionare baze de date, care cuprinde două baze de

date, astfel:

Baza de date a sistemului de recunoaştere facială Imagetrak, care este

un sistem integrat de recunoaştere facială, care stochează şi examinează fotografii de

semnalmente, date antropometrice, semne particulare şi date, despre faptă şi modul de

operare, în scopul identificării unor categorii de persoane, care au săvârşit fapte penale şi

al clarificării unor aspecte de interes operativ, în activitatea Poliţiei şi altor unităţi din

cadrul Ministerul Administraţiei şi Internelor. Acest sistem de recunoaştere facială, a fost

implementat în anul 2004 la nivel naţional, cu staţii de lucru la fiecare inspectorat

judeţean de poliţie şi la Serviciul Criminalistic din cadrul Direcţiei Generale de Poliţie a

Municipiului Bucureşti.

Posibilităţile sistemului Imagetrak, sunt următoarele:

listarea de rapoarte, despre persoanele înregistrate cu fotografii şi

date de interes operativ;

acces pe reţea;

acces la distanţă, pentru furnizorii sistemului, în vederea

intervenţiei cât mai rapide, pentru înlăturarea eventualelor probleme apărute la sistem;

obţinerea facilă a diferitelor rapoarte;

soft personalizat în limba română;

permite importul de imagini digitale:

Page 52: Criminalistica-Note de Curs

imagine cadru (Frames) din cadrul unui film de supraveghere;

fotografii scanate;

imagini cu portret robot;

permite una sau mai multe căutări în baza de date, rezultatul

acestei căutări fiind o listă de candidaţi, afişată în ordinea punctajului obţinut;

filtre de căutare, care permit reducerea timpului de căutare;

Perceperea, de către victimă sau martorul ocular, a imaginii persoanei

infractorului, în momentul în care acesta săvârşeşte fapta penală, poate fi asimilată, într-o

accepţiune foarte largă, cu o urmă de memorie, respectiv cu ceea ce s-ar putea denumi

„urma ideală”, aceasta având un evident caracter material, specific proceselor psiho-

fiziologice, de la nivelul scoarţei cerebrale. Devine astfel posibilă, identificarea

infractorului pe baza portretului vorbit, făcut de martor, ori recunoaşterea sa după

fotografie sau dintr-un grup de persoane. Cele percepute de martor sau victimă sunt

redate, sub aspect procedural, sub forma declaraţiilor, pe baza cărora se va recurge la o

metodologie adecvată, de identificare sau de recunoaştere, potrivit regulilor tacticii

criminalistice.

Sistemul de recunoaştere facială Imagetrak înlocuieşte cu succes „clasoarele

clasice cu fotografii de semnalmente”, folosite pentru identificarea persoanelor, prin

prelucrarea şi stocarea, la nivel naţional, a fotografiilor şi a datelor de stare civilă ale

persoanelor, în stare de arest sau libertate, ca urmare a comiterii de infracţiuni prin

diverse moduri de operare. Fotografia este digitalizată, în limbaj pentru computer,

procesată şi stocată într-o bancă de date.

Sistemul Imagetrak foloseşte un algoritm de căutare facială, care este independent

de culoare, respectiv la căutare nu se ia în calcul culoarea fotografiei sau culoarea pielii.

Din punct de vedere al rasei, nu ia în calcul structura feţei, deoarece aceasta este

universală. Are o plajă largă, în privinţa sursei de preluare a imaginilor, acestea putându-

se face prin folosirea unui scanner, a unei camere foto sau video etc. În privinţa vârstei,

faceprint-ul rămâne neschimbat odată cu trecerea timpului. Machiajele, părul facial,

ochelarii sau iluminarea, etc., nu influenţează identificarea persoanelor.

Baza de date a sistemului afis-Printrak BIS (Printrak Biometric

Identification System), sistem care permite identificarea, pe baza amprentelor papilare,

a persoanelor cu identitate falsă, sau, care au comis fapte antisociale în ţară şi în afara

ţării.

Facilităţile sistemului afis Printrak BIS:

asigură posibilitatea examinărilor comparative, ale amprentelor degetelor

şi palmelor;

oferă premisa informatizării evidenţei dactiloscopice decadactilare, a

cazierului judiciar, la nivel local şi central;

facilitează şi sporeşte operativitatea examinării comparative a amprentelor

papilare, la nivelul fiecărui Inspectorat Judeţean de Poliţie;

contribuie la identificarea persoanelor, a dispăruţilor şi a cadavrelor cu

identitate necunoscută;

Page 53: Criminalistica-Note de Curs

diferenţiază utilizatorul, pe baza unui identificator unic (ID), şi oferă

conexiunea cu alte baze de date, gen evidenţa nominală a Sistemului Naţional de

Evidenţă Informatizată a Cazierului Judiciar, Sistemul Naţional de Evidenţă

Informatizată a Persoanei, INTERPOL, EURODAC;

relaţionează, prin interfeţe, cu alte tipuri de echipamente electronice de

amprentare, fixe sau mobile, amplasate inclusiv în punctele de trecere a frontierei

europene, de pe teritoriul României;

oferă posibilitatea efectuării căutării rapide, pentru două degete, solicitate

în punctele de trecere a frontierei;

dinamizează timpul de răspuns al căutărilor şi oferă posibilităţi multiple,

de analiză şi de interpretare a imaginilor amprentelor (analiză 3D);

Imaginea unor impresiuni digitale (Sursa: IGPR-Institutul de Criminalistică)

Sistemul AFIS PRINTRAK BIS reprezintă cea mai complexă tehnologie de acest

gen, existentă pe plan mondial, fiind caracterizat ca o componentă de bază a sistemului

judiciar naţional şi european, în lupta împotriva infracţionalităţii transfrontaliere. Acest

sistem a devenit operaţional la nivel naţional, în cursul lunii iulie 2007, şi, în concordanţă

cu prevederile acordurilor internaţionale, a devenit Punct Naţional de Contact, pentru

schimbul de date dactiloscopice, cu sistemele europene similare.

Arhitectura sistemului afis Printrak – BIS, în România, este următoarea:

La nivel central (I.G.P.R.):

Institutul de Criminalistică, administrează baza de date şi staţiile de

lucru;

Direcţia Cazier Judiciar şi Evidenţă Operativă, utilizează staţii de

lucru, pentru implementarea evidenţei centrale a fişelor dactiloscopice, din cazierul

judiciar;

La nivel local:

Toate serviciile criminalistice, din cadrul inspectoratelor de poliţie

judeţene, utilizează staţii de lucru;

Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, utilizează pe

lângă staţiile de lucru şi o staţie mobilă de amprentare electronică;

Page 54: Criminalistica-Note de Curs

Alte structuri:

La nivelul Ministerului Administraţiei şi Internelor, au fost dotate

cu staţii de lucru, conform competenţelor legale, Oficiul Naţional pentru Refugiaţi şi

Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră;

La nivelul unităţilor de învăţământ, ale Ministerului Administraţiei şi

Internelor, pentru pregătirea viitorilor poliţişti, a fost alocată câte o staţie, la Academia de

Poliţie „Al. I. Cuza” şi la Şcoala de agenţi de poliţie „Vasile Lascăr” din Câmpina;

c. Serviciul Expertize Fizico-Chimice

Chimia judiciară pune la dispoziţia criminalisticii, o serie de mijloace şi metode

tehnico-ştiinţifice, unele dintre acestea fiind special adaptate şi perfecţionate pentru a

răspunde necesităţii procesului de investigare penală. Perfecţionarea continuă a

metodelor şi a echipamentelor tehnice, din domeniul chimiei, influenţează în mod

pozitiv activităţile specifice de criminalistică, fapt care permite specialiştilor şi

experţilor, din acest domeniu, să depăşească sfera clasică, prin preluarea în mod

continuu, a noilor descoperiri şi prin adaptarea acestora, la metodele şi mijloacele

specifice chimiei judiciare.

Laboratoarele serviciului Expertize Fizico-Chimice, sunt următoarele:

laboratorul pentru analiza microurmelor;

laboratorul de analize substanţe toxice, stupefiante şi precursori;

laboratorul de analize chimice în cazul accidentelor rutiere;

laboratorul de analize fizico-chimice ale documentelor;

laboratorul de substanţe explozive şi produse de incendiu;

laboratorul pentru relevarea urmelor papilare prin metode fizico-chimice;

d. Serviciul Analize Biocriminalistice, are următoarele laboratoare:

laboratorul pentru examinarea firelor de păr;

laboratorul de serologie judiciară;

laboratorul de expertize genetice;

laboratorul de administrare şi gestionare baze de date genetice judiciare

(SNDGJ);

laboratorul de antropologie judiciară;

e. Biroul Cercetare la Faţa Locului, cu următoarele sarcini şi

responsabilităţi:

examinarea nemijlocită a locului unde s-a săvârşit infracţiunea;

căutarea, descoperirea, fixarea, ridicarea şi examinarea urmelor şi a

mijloacelor materiale de probă;

determinarea drumului parcurs de infractor (iter criminis), a obiectelor

asupra cărora a acţionat şi a instrumentelor folosite;

Page 55: Criminalistica-Note de Curs

determinarea locurilor, de unde se puteau percepe anumite faze ale

săvârşirii infracţiunii;

verificarea unor persoane, care au tangenţe cu fapta;

adunarea altor date, care se referă la obiectul probaţiunii;

luarea unor măsuri de limitare a pagubelor şi de prevenire a unor urmări

dăunătoare;

Laborator criminalistic mobil (Sursa: IGPR-Institutul de Criminalistică)

Page 56: Criminalistica-Note de Curs

Cap. V Utilizarea fotografiei judiciare în investigarea infracţiunilor

Rolul fotografiei judiciare în investigarea infracţiunilor

Fotografia judiciară stă la baza majorităţii activităţilor criminalistice specifice,

deoarece principalele avantaje ale acesteia constă în:

evidenta funcţie probatorie a fotografiei cât şi a imaginilor video;

fidelitatea fotografiei judiciare, în fixarea şi redarea imaginii locului

faptei, a urmelor infracţiunii, etc.;

obiectivitatea fotografiei judiciare, în prezentarea datelor obţinute, prin

mijloace criminalistice, în ceea ce priveşte fapta şi persoana infractorului;

rapiditatea şi simplitatea executării fotografiilor judiciare, care permit

rezolvarea urgentă şi eficace a anchetei;

influenţa psihologică pe care o poate avea, asupra persoanelor şi părţilor

implicare în proces. Se afirmă, deseori, în literatura de specialitate, că “un proces-verbal

sau un raport scris, oricât de documentate ar fi, nu vor putea reda, niciodată, oroarea

unui asasinat ca o fotografie” ;

Fotografia judiciară, reprezintă un ansamblu de procedee tehnico-ştiinţifice,

necesare investigării, fixării, şi redării rezultatelor cercetărilor criminalistice, sub forma

imaginilor fotografice.

Fotografia judiciară se realizează prin două categotii de metode, şi anume :

fotografia judiciară operativă, din care fac parte: fotografiile executate la

locul faptei, începând cu fotografia de ansamblu, de orientare şi continuând cu procedee

speciale de fotografiere a obiectelor şi urmelor, fotografiile semnalmentelor şi de

identificare a persoanelor, precum şi alte tipuri de fotografii, care sunt destinate fixării

rezultatelor unor activităţi de urmărire penală;

fotografia judiciară de examinare, care include fotografiile executate în

laboratoarele criminalistice, şi anume: fotografia de ilustrare, fotografia în radiaţii

invizibile, etc.;

Fotografia judiciara operativă

a. Fotografia de la locul faptei

Fotografierea la faţa locului, reprezintă un procedeu important, de fixare a

rezultatelor cercetării. Fotografierii la fata locului i se adaugă, în cazul săvârşirii unor

infracţiuni de omor, accidente de circulaţie rutiere, navale sau aeriene, dar şi în cazul

unor explozii, soldate cu victime omeneşti, tâlhării, etc., filmarea sau înregistrarea video,

a câmpului infracţional şi, după caz, chiar a activităţilor desfăşurate la faţa locului.

Page 57: Criminalistica-Note de Curs

Procedeele de fotografiere la faţa locului, includ: fotografia de orientare sau de

ansamblu, fotografia schiţă, fotografia obiectelor principale, fotografia cadavrelor,

fotografia de detaliu şi a urmelor, astfel:

Fotografia de orientare sau de ansamblu. Serveşte la fixarea

imaginii întregului loc al faptei, în scopul identificării zonei în care a fost săvârşită

infracţiunea. Prin acest tip de fotografiere, se urmăreşte surprinderea acelor aspecte, care

por oferi o anumită imagine, asupra raportului dintre locul faptei şi zona înconjurătoare.

În locurile deschise, punctele de orientare pot fi clădiri, poduri, diverse indicatoare, borne

kilometrice şi, în general, orice element cu o prezenţă şi înfăţişare stabilă, în zona de

comitere a infracţiunii. În locurile închise, fotografia de orientare va cuprinde exteriorul

clădirii, cu diverse puncte de reper, şi anume, particularităţile străzii, clădirile învecinate,

etc.;

Fotografia schiţă. Este executată în vederea redării, în

exclusivitate, a întregului loc al faptei, cu toate caracteristicile lui, sub următoarele

forme :

fotografia schiţă unitară, unde se redă totalitatea locului faptei,

într-un singur cadru;

fotografia schiţă panoramică, care este executată în situaţia în

care, locul faptei ocupă o suprafaţă mai mare şi este imposibil de redat, într-o singură

fotografie. La randul ei aceasta poate fi : fotografie panoramică liniară, unde aparatul

foto se deplasează paralel cu locul faptei şi fotografie panoramică circulară, care se

realizeaza prin luarea de imagini, prin rotirea aparatului foto, aparat care este situat într-

un punct central;

fotografia schiţă pe sectoare, în care se redă, pe porţiuni, locul

faptei. Se execută, acolo unde nu se poate executa o fotografie unită, cum ar fi în

apartamente.

fotografia schiţă încrucişată, pentru care aparatul este situat,

succesiv, în puncte diferite, în scopul evitării aşa-numitelor “zone oarbe”;

Fotografia obiectelor principale. Modalitatea fotografierii

obiectelor principale, constă în fixarea imaginilor acelor obiecte, care sunt în legătură sau

care reflectă urmele şi rezultatele actului infracţional. Din grupa obiectelor importante,

pot face parte: corpul victimei, armele şi instrumentele folosite la săvârşirea infracţiunii,

obiectele care poartă urme, urmele ca atare, etc. Fotografia obiectului principal, trebuie să

fie precedată, de o fotografie care să redea poziţia acelui obiect, în câmpul infracţional,

cât şi a poziţiei obiectului în raport de poziţia celorlalte obiecte. Toate obiectele

principale, trebuie să fie fotografiate astfel încât, să se redea elementele şi detaliile sale

caracteristice de identificare;

Fotografia cadavrelor. Indiferent de cauza morţii, respectiv:

omucidere, sinucidere sau accident, este necesar să se efectueze fotografii, pentru redarea

poziţiei corpului, a stării îmbrăcămintei, a tuturor leziunilor vizibile în acel moment, a

Page 58: Criminalistica-Note de Curs

distanţei şi raportului cadavrului cu obiectele din apropiere. Regula generală, este aceea

potrivit căreia, în ipoteza morţii violente, cadavrele trebuie să fie fotografiate în poziţia şi

în starea, în care au fost găsite, nefiind permisă nici o modificare. În funcţie de specificul

situaţiei, trebuie avute în vedere, pe lângă regula generală, şi următoarele aspecte

particulare:

cadavrele dezmembrate, vor fi fotografiate în două etape, şi

anume: se fotografiază fiecare parte a corpului, în locul şi poziţia în care se află şi,

ulterior, se fotografiază întregul corp refăcut;

cadavrele înecaţilor, vor fi fotografiate în apă, dacă aşa au fost

găsite şi, ulterior, vor fi fotografiate rapid după scoatere din apă, pentru a nu risca

instalarea putrefacţiei;

cadavrele spânzurate sau în poziţia şezând, vot fi fotografiate din

faţă, din spate şi din lateral;

cadavrele carbonizate, vor fi fotografiate în starea în care au fost

găsite, iar ulterior vor fi aşezate pe o suprafaţă albă, respectiv: hârtie sau cearceaf, pentru

a se obţine suficient contrast şi vor fi fotograiate cu ajutorul unei lumini puternice;

cadavrele îngheţate, vor fi fotografiate în starea iniţială, precum şi

după dezgheţare, la temperatura camerei;

Fotografia de detaliu şi a urmelor. Este specifică fazei dinamice a

cercetării la faţa locului, când este permisă deplasarea şi modificarea poziţiei obiectelor,

în vederea punerii în evidenţă a detaliilor caracteristice, a urmelor şi a identificării lor pe

suprafaţa obiectului. În acest caz, detaliile sunt fotografiate din apropiere, la scară mare,

cu surse de lumină laterale. Pentru executarea fotografiei urmelor, trebuie respectate

anumite condiţii tehnice. Fotografierea se poate face, numai, dupa relevarea urmelor, în

primul rând a celor latente, dar şi a celor a căror nuanţă nu se distinge de culoarea

fondului;

b. Fotografia semnalmentelor şi de identificare a persoanelor. Reprezintă

un ansamblu de procedee fotografice, în vederea înregistrării imaginii persoanelor care au

săvârşit infracţiuni ori alte fapte antisociale, precum şi a cadavrelor necunoscute, în

vederea identificării lor ulterioare. De asemenea, în această categorie intră şi fotografia de

urmărire, care are drept scop, surprinderea pe peliculă, a unor acte cu caracter

infracţional, fotografii care sunt efectuate numai în condiţiile legii.

Fotografia de identificare a persoanelor. Se execută două

fotografii tip bust, una din faţă şi alta din profil. Persoana este fotografiată cu capul

descoperit, pieptănată, bărbierită, fără ochelari, cu urechea dreaptă descoperită. Privirea

trebuie să fie îndreptată spre înainte. Se pot executa şi fotografii în radiaţii infraroşii,

pentru a surprinde detalii din piele, până la o adâncime de 2-3 mm. Se poate ataşa

persoanei o plăcuţă, cu data şi numărul de ordine, plăcuţă ce are o lungime de 28 cm,

fixată la nivelul pieptului persoanei;

Fotografia de identificare a cadavrelor necunoscute. În

majoritatea cazurilor, cadavrele sunt fotografiate în poziţie culcată, iar pentru

fotografierea profilului, aparatul va fi instalat în partea laterala a mesei pe care este întins

Page 59: Criminalistica-Note de Curs

cadavrul. Trebuie să se acorde atenţie sporită, tuturor detaliilor specifice de pe corpul

cadavrului, cum ar fi: negi, tatuaje şi alte semne particulare, care pot ajuta, ulterior, la

identificarea cadavrului. Pentru ca identificarea să se facă cu succes, se poate realiza,

după caz, şi toaletarea cadavrului, care are drept scop readucerea figurii unei persoane,

cât mai aproape de înfăţişarea avută în timpul vieţii. În acest scop, faţa trebuie să fie

spălată şi trebuie să se înlăture urmele de sânge sau de mizerie. Ochii, dacă sunt

deshidrataţi se vor injecta cu o soluţie de apă cu glicerină, în spatele globului ocular. In

situaţia în care, ochii sunt distruşi sau lipsă, pot fi înlocuiţi cu ochi de sticla. Faţa se poate

unge cu vaselină şi se poate pudra cu talc, pentru acoperirea leziunilor;

Fotografia de urmărire. Fotografia de urmărire, numită şi de filaj

sau de supraveghere, consta în înregistrarea, prin fotografiere sau filmare, în condiţiile

prevăzute de lege, a unor activităţi cu caracter infracţional, a contactelor dintre

participanţii la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, inclusiv cu subiectul pasiv al

infracţiunii, în vederea probării acestor activităţi. Fotografia se execută, fără ştirea

persoanei urmărite. Se pot folosi radiaţii infraroşii, pentru fotografierea în întuneric sau

pe timp de ceaţă;

c. Fotografia destinată fixării rezultatelor unor activităţi de urmărire

penală. In vederea fixării rezultatelor unor acte de urmărire penală, şi anume: a

percheziţiilor, a reconstituirilor, a prezentărilor pentru recunoaştere, este necesară

efectuarea de fotografii, care vor ilustra constatările cuprinse în procesul-verbal, astfel:

Fotografia de fixare a rezultatelor percheziţiei. Modul de

executare a acestui gen de fotografie, se raportează la natura percheziţiei, şi anume:

corporală sau domiciliară. Astfel, se va surprinde locul percheziţiei, se vor executa

fotografii tip schiţă, ale încăperii sau spaţiului în care au fost ascunse obiectele. Se pot

fotografia obiectele descoperite cu prilejul percheziţiei, detalii ce vor servi la stabilirea

identităţii sau particularităţilor obiectelor, care au folosit la săvârşirea infracţiunii sau care

reprezintă produsul ei;

Fotografia de fixare a rezultatelor reconstituirii. In situaţia în

care, se efectuează acte de investigare de natura reconstituirilor, se vor fotografia cele

mai importante momente, din cadrul verificării experimentale a modului în care a fost

săvârşită infracţiunea, în raport cu declaraţiile martorilor, învinuiţilor sau inculpaţilor şi

ale victimelor infracţiunii;

Fotografia de fixare a rezultatelor prezentării pentru

recunoaştere. Este utilă pentru evidenta sa funcţie probatorie. Se poate efectua, după caz,

prezentarea pentru recunoaştere de persoane şi de obiecte. Din punct de vedere tehnic,

este necesar să se efectueze astfel de fotografii, a celor mai importante momente, din care

să rezulte că din întregul grup de persoane sau obiecte, alcătuit în vederea recunoaşterii, a

fost identificată o anumită persoană sau un anumit obiect;

Fotografia judiciară de examinare

Fotografia judiciară de examinare, reprezintă un ansamblu de procedee, destinate

cercetării în condiţii de laborator, a mijloacelor materiale de probă, precum şi fixării

Page 60: Criminalistica-Note de Curs

rezultatelor investigării tehnico-ştiinţifice, a corpurilor delicte sau a urmelor ridicate de la

faţa locului.

Fotografia judiciară de examinare, se poate clasifica în:

fotografia de examinare în radiaţii vizibile, respectiv: fotografia de

ilustrare, de comparare, de umbre, de reflexe, de contrast, de separare a culorilor şi

microfotografia;

fotografia de examinare în radiaţii invizibile, respectiv: ultraviolete,

infraroşii, roentgen, gamma şi beta, radiaţii neutronice şi holografia;

a. Fotografia judiciară de examinare în radiaţii vizibile, cuprinde:

Fotografia de ilustrare, al cărei scop constă, în fixarea imaginii

iniţiale a obiectului ce urmează a fi examinat, a caracteristicilor şi dimensiunilor sale.

Domeniile în care se aplică, frecvent, procedeul fotografiei de ilustrare, sunt: cercetarea

tehnică a înscrisurilor, care sunt presupuse a fi falsificate sau contrafăcute, cercetarea

unor mijloace de probă cu suprafaţa plană, expertiza unor corpuri delicte, de genul

armelor sau instrumentelor de spargere, etc.;

Fotografia de comparare, este una dintre metodele cele mai

importante şi mai frecvent întrebuinţate, în examinările de laborator, în special în

traseologie, în balistica judiciară, în expertiza înscrisurilor, în orice împrejurare în care se

solicită efectuarea unui examen comparativ de natură optică. Sunt trei variante, ale

fotografiei de comparare, şi anume:

fotografia de comparare prin confruntare, care reprezintă un

procedeu ce se bazează, pe confruntarea a două imagini, dintre care una reprezintă urma

sau mulajul ridicat de la locul faptei, iar cealaltă reprezintă impresiunea sau mulajul creat

experimental, în laborator, cu obiectul cercetat. Procedeul se aplică, în vederea

identificării persoanelor, dupa semnalmentele exterioare;

fotografia de comparare prin suprapunere, constă în

suprapunerea a două imagini, dintre care, cel puţin una, este fixată pe un suport

transparent. Se determină astfel, fie coincidenţa, fie divergenţa detaliilor ori trăsăturilor

caracteristice, ceea ce conduce la stabilirea identităţii sau la excluderea, din sfera

cercetării a obiectului suspect. Metoda este utilizată, în traseologie pentru identificarea

persoanei sau obiectului creator de urmă, în expertiza bancnotelor, a ştampilelor,

ilustrarea falsului, identificarea cadavrelor necunoscute, etc;

fotografia de comparare prin stabilirea continuităţii liniare sau

numai prin juxtapunere, serveşte la stabilirea identităţii unei persoane sau unui obiect,

ca urmare a determinării continuităţii elementelor caracteristice, reflectate în urmă şi în

modelul tip (impresiune), obţinut pe cale experimentală;

Fotografia de umbre, este destinată scoaterii în evidenţă a

caracteristicilor de relief. Se aplică, inclusiv, în fotografiile de detaliu, executate la faţa

locului, în cazul urmelor de adâncime, de mâini şi de picioare, ori al urmelor unor

instrumente de spargere;

Fotografia de reflexe, are ca scop punerea în evidenţă a urmelor

de suprafaţă, greu sesizabile la o prima vedere, cum sunt urmele papilare;

Page 61: Criminalistica-Note de Curs

Fotografia separatoare de culori, serveşte la relevarea petelor, a

urmelor, a modificărilor textului unui înscris, etc., care sunt greu vizibile cu ochiul liber,

datorită nuanţelor de culoare, apropiate de culoarea suportului. Un exemplu tipic, îl

constituie petele de sânge, pe care autorul unui omor, a încercat să le înlăture de pe haine

sau modificările aduse unui înscris, prin adăugarea sau înlăturarea de text, etc.;

Fotografia de contrast, este inclusă în categoria fotografiilor de

examinare, datorită posibilităţilor de mărire a gamei mijloacelor de evidenţiere, a unor

urme sau detalii caracteristice, apte a fi folosite în procesul de identificare;

b. Fotografia judiciară de examinare în radiaţii invizibile, de tipul

ultravioletelor, infraroşiilor, radiaţiilor X şi gama, care au devenit indispensabile

examinării ştiinţifice a probelor materiale, a urmelor în general. În acest sens există:

fotografia de examinare în radiaţii ultraviolete, care face parte

dintre metodele ştiinţifice de investigare, folosit în mod curent în laboratoarele

criminalistice şi în cercetările la faţa locului, pentru descoperirea urmelor de mâini, a

urmelor biologice, etc. Domeniile de folosire a radiaţiilor ultraviolete, în criminalistică

sunt următoarele:

traseologia, pentru relevarea şi cercetarea urmelor, printre care

mai importante sunt, urmele de mâini, urmele biologice, alte urme organice, şi anume

cele care conţin proteine, hidrocarburi, etc.;

balistica judiciară, pentru descoperirea urmelor suplimentare ale

tragerii cu armele de foc;

cercetarea tehnică a înscrisurilor, pentru descoperirea falsului, prin

înlăturare de texte, descoperirea unor falsuri în documente cu caracter financiar,

cercetarea operelor de artă, în special a picturilor, etc.;

efectuarea de fotografii, în cadrul unor activităţi de urmărire

penală, printre care se pot enumera: descoperirea sau prevenirea furturilor, prinderea în

flagrant a persoanelor, care săvârşesc infracţiuni de genul luării sau dării de mită;

fotografia de examinare în radiaţii infraroşii, care îşi găseşte

numeroase aplicaţii, în cadrul cercetării infracţiunilor, începând cu fotografierea la locul

faptei sau cu aceea de urmărire şi terminând cu efectuarea unor investigaţii de laborator,

în cercetarea falsurilor ori în balistica judiciară. Printre proprietăţile principale, ale

radiaţiilor infraroşii, se numără capacitatea de a străbate anumite corpuri şi de a fi reţinute

de altele. De reţinut, este faptul că ele nu sunt influenţate de elemente poluante din

atmosferă, şi anume: fum, praf sau ceaţă. Domeniile de folosire a radiaţiilor infraroşii în

criminalistică, sunt următoarele:

cercetarea tehnică a înscrisurilor;

cercetarea unor valori sau opere de artă;

descoperirea urmelor suplimentare ale tragerilor cu armele de foc;

efectuarea unor fotografii judiciare cu caracter operativ;

microfotografia, este o metodă de fixare a imaginii rezultatelor

cercetării la microscop, devenită indispensabilă în toate domeniile ştiinţei. În cazul unei

expertise balistice de laborator, destinată identificării armei cu care s-a săvârşit un omor,

Page 62: Criminalistica-Note de Curs

se poate apela la un microscop comparator. În aceste condiţii, rezultatul examinării va fi

fixat printr-o microfotografie de comparare, care va reda continuitatea liniară a striaţiilor

lăsate de armă pe proiectilul găsit în corpul victimei, şi a striaţiilor lăsate de armă pe

proiectilul tras experimental, situaţie ce va duce la identificarea armei în litigiu.

holografia, a fost determinată de apariţia laserului şi a însemnat un

adevarat salt calitativ, în fixarea şi redarea imaginilor luminoase ale obiectelor.

Holografia reprezintă o metodă de înregistrare şi redare integrală a obiectelor, a întregului

câmp fotografiat, prin intermediul undelor de lumină, de tip laser. Pentru criminalistică,

avantajele holografiei, dar mai ales ale radiaţiei de tip laser, sunt cu totul deosebite, mai

ales în cazul cercetării la faţa locului, unde holografia poate servi, atât la fixarea în relief

a locului faptei, cât şi la descoperirea urmelor infracţiunii;

Identificarea persoanelor după semnalmente-Metoda portretului vorbit

Portretul vorbit este o metodă ştiinţifică, care seveşte la identificarea persoanelor

pe baza descrierii semnalmentelor exterioare ale acestora, de către o altă persoană.

Descrierea formelor statice ale persoanei, vizează elemente caracteristice privind

talia şi constituţia fizică sub aspectul general al perosanei, forma capului şi a feţei,

eventuale infirmităţi, etc.

Talia persoanei, poate fi scundă, mijlocie şi înaltă. In acest sens există trei

gradaţii: 160 cm pentru talia scundă, 160-175 cm pentru talia mijlocie şi peste 175 cm

pentru talia înaltă, urmând ca aceste aprecieri să se modifice, având în vedere condiţiile

de creştere a mediei înălţimii.

Constituţia fizică sau corpolenţa, este apreciată ca: robustă sau solidă, mijlocie,

slabă sau uscăţivă, în funcţie de mărimea sistemului osos şi de masa musculară a

individului. De asemenea, interesează şi forma umerilor, lungimea gâtului, particularităţi

ale mâinilor şi picioarelor, etc.

Aspectul general sau ţinuta unei persoane, poate fi evaluată ca sportivă,

elegantă, atletică, greoaie, ori asociată unor profesiuni cum ar fi cele de: ofiţer, balerin,

funcţionar, marinar, intelectual, student, etc.

Capul persoanei, deţine locul principal în descrierea portretului vorbit, astfel:

forma capului, privit din faţă poate fi alungită, ovală, dreptunghiulară,

triunghiulară, cu baza în sus sau în jos, pătrată, colţuroasă, romboidală. Din profil, capul

poate avea un contur normal sau regulat, ţuguiat, etc. Forma capului trebuie raportată la

conturul feţei şi la conturul profilului;

faţa, se împarte, de regulă, în trei zone, respectiv: frontală, nazală şi

bucală. Fiecare element component al feţei se descrie separat, astfel:

părul, se descrie dupa culoare, lungime, forma cârlionţată sau nu,

întins, ondulat, calviţie, mod de pieptănare, etc;

fruntea, se descrie dupa înălţime, lăţime, contur, înclinare,

particularităţi, mod de ridare;

ochii, se descriu dupa formă, poziţie, culoare, spaţiu interocular,

particularităţile pleoapelor, genelor, adâncimea în orbite, etc;

Page 63: Criminalistica-Note de Curs

nasul, are caracteristică rădăcina nasului, linia dorsală sau muchia,

înălţimea, lăţimea, baza, conformaţia nărilor, culoarea, etc.;

gura şi buzele, se descriu după mărime, contur, culoare, poziţie,

grosime, proeminenţă;

bărbia, se descrie potrivit profilului ei, lăţimii, înălţimii,

particularităţilor sale, şi anume: bărbie plată, ascuţită, îngropată sau bărbie dublă, etc.;

urechea, interesează, atât în privinţa aspectului general, poziţia

faţă de cap, cât şi sub aspectul elementelor sale componente, respectiv: lob, tragus,

antetragus, helis, etc;

ridurile, sunt apreciate în funcţie de zona în care se găsesc , după

forma şi numărul lor;

semnele particulare, fac parte din elementele preţioase, pentru

identificarea persoanelor şi cadavrelor. Tatuajul, ocupă un loc important, în suita

semnelor particulare. El poate fi găsit pe toata suprafaţa corpului, cu excepţia palmelor,

tălpilor şi pielii de pe cap. De regulă, pentru tatuajul ornamental, se preferă pieptul,

spatele şi braţele. Dacă, eventual, s-a încercat înlăturarea lui chirurgicală, cu ajutorul

fotografiei sub radiaţii infraroşii, i se poate observa forma iniţială, datorită resturilor de

pigment rămase în ţesut;

Descrierea formelor dinamice, denumite şi funcţionale, se referă în special la

ţinuta corpului, felul mersului, mimica, privirea, diferite forme de manifestare, etc.

Mersul unei persoane, poate fi normal, degajat, suplu, sportiv, greoi, ezitant, cu

paşi mari sau mici, săltăreţ, cu alte particularităţi date de morfologia piciorului, de

anumite infirmităţi, şi de starea de sănătate.

Modul de manifestare, priveşte gestica şi vorbirea, care sunt în funcţie de

personalitatea şi temperamental individului.

Vorbirea, trebuie inclusă în conturarea portretului vorbit, prin particularităţile de

genul vorbirii normale, precipitate, bâlbâite, organizate, precum şi a timbrului, accentului,

etc.

Metode tehnice, folosite în identificarea persoanelor, dupa semnalmentele

exterioare

Portretul schiţat, sau schiţa de portet, constă în schiţarea unui portret, după

descrierea martorului sau a victimei, de către un desenator, cu calităţi plastice foarte

bune.

Fotorobotul, este o metodă de identificare, cu ajutorul unui colaj fotografic de

elemente faciale, preluate din fotografii, ale semnalmentelor unor persoane diferite.

Sintetizatorul fotografic şi portretul robot computerizat, sunt alte două metode

folosite, pentru identificarea persoanelor, după semnalmente.

Page 64: Criminalistica-Note de Curs

Cap. VI Cercetarea criminalistică a documentelor

Cercetarea criminalistică a dcumentelor, a înscrisurilor în general, ca domeniu

distinct al tehnicii criminalistice, are următoarele obiective principale:

cercetarea tehnică a actelor scrise, destinată, în special, descoperirii

falsului ori a contrafacerilor de documente, inclusiv a înscrisurilor dactilografiate;

cercetarea criminalistică a scrisului de mână, care are drept scop,

stabilirea autenticităţii scrisului unei persoane ori identificarea persoanei scriptorului,

inclusiv a unor falsuri, de tipul imitării sau deghizării;

cercetarea falsului, la monede, bancnote, timbre, cecuri, opere de artă,

picturi, etc.;

Spre deosebire de dreptul civil, în dreptul penal şi în dreptul procesual penal,

noţiunea de înscris este privită, atât în calitatea sa de mijloc de probă, cât şi de obiect

material al infracţiunii.

Regulile minime de precauţie, necesare păstrării şi conservării înscrisului, care ar

putea conţine sau purta o urmă a unei infracţiuni, sunt următoarele:

înscrisurile, presupus a fi purtătoare de urme de mâini, ale persoanei care

le-a redactat sau folosit, sunt prinse de colţuri, cu o pensetă, o clemă sau cu mâna

înmănuşată;

înscrisurile trebuie protejate, de acţiunea factorilor care le-ar putea altera,

cum ar fi: umezeală, căldură, lumină puternică, lumină solară, etc;

pe respectivele înscrisuri, nu se fac nici un fel de însemnări, sublinieri,

menţiuni şi nu se pliază, decât în situaţia în care este absolut necesar;

pentru protejare şi prindere la dosar, înscrisurile se introduce în plicuri sau

în mape speciale;

Refacerea documentelor deteriorate, cum sunt cele arse ori rupte, este adeseori

absolut necesară soluţionării unei cauze penale sau civile.

Reconstituirea înscrisurilor, pe baza metodelor criminalistice, are în vedere

înscrisurile degradate sau distruse parţial, respectiv numai pe acelea la care este posibilă

refacerea.

Refacerea înscrisurilor rupte sau tăiate, este o operaţie ce se efectuează în mai

multe etape. Refacerea propriu-zisă, se face de la colţurile şi marginile actului,

continuându-se cu celelalte fragmente, pe baza formei marginilor acestora, a direcţiei

rândurilor, a urmelor de pliere, a conţinutului ori a altor elemente grafice, care permit

stabilirea succesiunii fragmentelor de hârtie. Fragmentele de hârtie, se fixează între două

plăci de sticlă sau două coperţi de plastic transparent, care se lipesc pe margini cu o

bandă adezivă. Nu este permisă lipirea directă a bucăţilor de hartie, sau folosirea benzilor

adezive.

Page 65: Criminalistica-Note de Curs

Refacerea documentelor arse, necesita procedee laborioase şi o atenţie deosebită,

pentru prevenirea distrugerii definitive. Transportarea înscrisurilor carbonizate, se face în

cutii cu vată, care să nu preseze hârtia arsă şi să nu permită lovirea acesteia, de pereţii

cutiei. Examinarea în laborator, necesită asigurarea elasticităţii hârtiei, prin pulverizarea

cu vapori de apă şi ulei de ricin. Relevarea scrisului de pe hârtia carbonizată, este

posibilă, prin fotografierea separatoare de culori, prin folosirea radiaţiilor ultraviolete şi,

în special, cu ajutorul radiaţiilor infraroşii.

Refacerea înscrisurilor supuse la acţiunea apei, este posibilă în funcţie de mai

multi factori, şi anume: calitatea hârtiei şi calitatea cernelii, timpul cât înscrisul a stat în

apă, vechimea actului, compoziţia apei, gradul de poluare, aciditate, etc.

Stabilirea autenticităţii unui înscris. În mod frecvent, se solicită stabilirea

autenticităţii documentelor sau actelor de identitate, a legitimaţiilor de serviciu şi de

călătorie, a permiselor de acces în diverse locuri, a actelor de stare civilă, a certificatelor

şi documentelor contabile, precum şi a bancnotelor de hârtie, a diverselor titluri, cecuri şi

alte documente de valoare, etc. Principalele elemente comune, avute în vedere la

stabilirea autenticităţii unui înscris, sunt următoarele:

îndeplinirea cerinţelor legale, privind forma şi conţinutul actului scris,

acesta trebuind să fie datat, semnat, ştampilat, înregistrat, evidenţiat, numerotat;

aflarea actului în termenul de valabilitate;

corespondenţa dintre datele referitoare la, identitatea persoanei menţionate

în act şi documentele cu care se legitimează aceasta;

existenţa elementelor de protecţie sau de securitate, care sunt destinate să

ateste autenticitatea unui document şi să previna falsificarea sau contrafacerea sa.

Principalele măsuri de securitate, destinate prevenirii falsificării sau contrafacerii sunt:

securitatea hârtiei, prin compoziţia acesteia;

imprimarea de securitate, realizată în forme variate;

perfecţionarea elementelor accesorii de identificare;

Deosebirea dintre falsificare şi contrafacere, este aceea că prima se realizează

prin modificarea, în forme variate, a conţinutului unui înscris sau document, iar cea de a

doua reprezintă confecţionarea întregului act, astfel încât el să semene cu unul original.

Stabilirea vechimii unui înscris, se poate cere, în situaţia în care data reală ori

momentul redactării înscrisului, nu corespunde cu data indicată în act, sau, atunci când

anumite părţi din înscris, sunt redactate în perioade diferite de timp, contrar aparenţelor,

multe din acestea fiind tipice pentru falsul prin adăugare de text.

Expertiza criminalistică a scrisului de mână

Obiectul principal expertizei scrisului de mână, îl constituie identificarea

persoanei după scris şi stabilirea autenticităţii scrisului, ori a semnăturii unei persoane,

precum şi depistarea falsurilor prin deghizare, imitare, etc.

Page 66: Criminalistica-Note de Curs

Scrisul, care este definit ca fiind, un sistem de comunicare, de reproducere prin

semne grafice, a gândurilor şi a vorbirii, constituie un complex de reflexe condiţionate,

format printr-un proces de învăţare.

Identificarea după scrisul de mână, are ca fundament ştiinţific, existenţa unor

elemente particulare, prezente în scrisul fiecărei persoane, elemente dependente de

specificul activităţii nervoase, la nivelul scoarţei cerebrale.

Scrisul are o proprietate fundamentală, şi anume, individualitatea sa, proprietate

care se manifestă atât în formă cât şi în conţinut. O altă proprietate a scrisului o

constituie, stabilitatea caracteristicilor grafice, stabilitate relativă, datorită modificărilor

ulterioare, mai mult sau mai puţin semnificative.

Individualitatea scrisului, constă în aceea că scrisul, ca activitate exclusiv

umană, constituie o deprindere intelectuală, care cointeresează un lanţ psiho-somatic

complex. În cadrul procesului, îndelungat, de învăţare şi fixare, prin repetare, are loc

constituirea unor legături la nivelul cortexului, care permit transpunerea grafică a cuvintelor

şi simbolurilor percepute prin citire, ascultare, pronunţie, sau rezultate din procesul reflexiei

şi idealizării. În calitate de organ efector, mâna este aceea care, răspunzând controlului

realizat de sistemul nervos central, în baza deprinderilor de motricitate create, prin

învăţarea scrierii, realizează acţiunea propriu-zisă de scriere. Scrierea de mână, este puternic

şi direct influenţată, de particularităţile persoanle şi de specificul tipului de activitate

nervoasă, proprie fiecărui individ. Grafismul rezultat, se manifestă prin caracteristicile

generale, ca dominante grafice şi prin elementele specifice, de detaliu, reprezentate de

construcţia semnelor grafice şi de gesturile spontane ale scrierii. Alături de baza psiho-

somatică, ca element inten, fundamental, al deprinderii de a scrie, scrisul mai este influenţat şi

de alte elemente, externe persoanei, cum sunt:

metoda de predare şi modelul caligrafic, la care a fost obligat

elevul în procesul de învăţare;

imitarea unor modele familiale, cum sunt: scrisul familial, modelul

semnăturilor parentale, sau a unor modele curente de ornamente ale unor majuscule;

influenţele mediilor tehnico-profesionale, care conduc la scrisul

conform unui STAS, la scrisul tehnic, la scrisul cu majuscule, etc;

caractere grafice naţionale, cum sunt cele referitoare la scrirea gotică

sau latină, la scrisul anglo-saxon, etc.;

Stabilitatea scrisului, se produce în apropierea vârstei de 20-22 de ani, când

are loc cristalizarea grafismului, caracteristicile generale şi formele scripturale rămânând

constante, pentru tot restul vieţii. Stabilitatea scrierii, trebuie însă privită ca un element

relativ, ea putând suferi modificări, care nu au repercusiuni notabile asupra identificării

autorului. În acest sens pot fi exemplificate, multiple tipuri de execuţie a semnăturilor,

adoptarea de elemente literale noi sau diverse, afecţiuni motorii prin care se alterează scrisul,

îmbătrânirea, etc., dar care pot permite identificarea autorului acelui scris, pe baza

elementelor de individualitate a scrisului. Printre modificările care pot interveni la nivelul

scrisului, se pot enumera:

modificări determinate de evoluţia scrierii, în sensul că după formarea

şi cristalizarea scrierii, la unele persoane, evoluţia grafismului stagnează, însă la alte

Page 67: Criminalistica-Note de Curs

persoane aceasta trece printr-un proces lent de evoluţie, chiar aproape neevident pentru

perioade relativ scurte;

modificări determinate de necesitatea scrierii, mai mult sau mai

puţin rapide;

modificări datorate stării psiho-somatice, situaţie în care, paleta

extrem de largă de stări, ce se abat de la normalitatea psihică şi fiziologică, cât şi

legătura de netăgăduit, dintre starea psihică şi cea fizică, fac ca scrisul să sufere „alterări”,

generate de stări ca: oboseală, depresie, surmenaj, ingestie de toxice, etc. În această situaţie

se încadrează, de cele mai multe ori, biletele sinucigaşilor, scrisul alcoolicilor,

toxicomanilor şi bolnavilor psihici, etc. Bolile mentale afectează profund scrisul, sub

raportul mişcărilor, constând în lipsă de coordonare, plasare aberantă a unor caractere sau

chiar cuvinte, fraze, dezalinieri, aspect haotic al conţinutului, repetiţii de fraze complete,

incoerenţe de text, etc. Bătrâneţea, care este foarte adesea, asociată cu stări de boală în

staţionare sau progresie, se manifestă în scriere, printr-o dezorganizare a acesteia, prin

destructurarea şi fragmentarea traseelor arcuite sau a ovalurilor, scrisului obişnuit;

modificări rezultate din conducerea mâinii, de către o altă

persoană, a mâinii unor persoane bolnave sau analfabete, pentru executarea unor semnături

pe documente, cum ar fi: testamente, contracte, etc.;

modificări produse de stări de intoxicaţie, în mod special cu alcool,

droguri, medicamente, intoxicaţii cu ciuperci, auto-otrăviri suicidiare, etc., implicate în

scriere;

modificări cauzate de incapacităţi fizice ale organelor implicate în

scris, cum ar fi: accidentări sau amputări ale degetelor, mâinilor, precum şi pierderea sau

afectarea vederii;

modificări generate de alţi factori aleatorii, rezultat al unor influenţe

de moment, care afectează numai câte un specimen de scris sau de semnătură, numai datorită

acelor condiţii speciale, care ţin de:

suportul actului, respectiv: suprafeţe neregulate, suprafeţe foarte

alunecoase;

poziţii de scriere incomode, cum ar fi, rezemat pe spatele unei

persoane;

instrument de scris necunoscut sau defectuos, cum este pixul cu

pastă de scris la temperaturi foarte scăzute;

Efectuarea expertizei grafice, propriu-zise, consacrată identificării persoanei,

parcurge toate fazele oricărui proces de identificare criminalistică, respectiv:

cercetarea prealabilă a materialelor, necesară cunoaşterii obiectului

expertizei şi stabilirii calităţii şi cantităţii modelelor de comparative, urmată de analiza

separată a scrisului în litigiu şi a scrisurilor de referinţă;

examinarea comparativă, care conduce la stabilirea asemănărilor şi, după

caz, a deosebirilor, dintre scrisul în litigiu şi cel de comparaţie;

Rezultatul unei expertize grafice, reprezintă rodul unei examinări calitative, a

caracteristicilor cu valoare de identificare, prin care s-a ajuns fie la o concluzie certă,

privind identitatea sau neidentitatea persoanei, fie la o concluzie de probabilitate.

Page 68: Criminalistica-Note de Curs

Cercetarea criminalistică a falsului în înscrisuri

Potrivit dispozitiilor legale, falsul în înscrisuri poate fi de natură materială sau

intelectuală.

Falsul material, atât cel în înscrisuri oficiale, cât şi cel în înscrisuri sub semnătură

privată, este consecinţa contrafacerii sau alterării sale, în orice mod, de natura să producă

efecte juridice.

Falsul intelectual, constă în falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii

acestuia, de către un funcţionar ori alt salariat, aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu,

prin atestarea unor fapte sau împrejurări neadevărate, în înscrisul astfel întocmit.

Principalele procedee de realizare a falsului în înscrisuri, le reprezintă:

înlăturarea sau acoperirea unui text;

adăugarea de text;

modificarea unui semn grafic;

imitarea unui scris sau semnături;

deghizarea propriului scris;

În falsificarea unui înscris, poate fi folosită numai una dintre aceste modalităţi,

după cum pot fi întrebuinţate, concomitent, mai multe procedee, cum ar fi înlăturarea

unui text, urmată de adăugarea altuia, în care s-a imitat scrisul iniţial.

Caracteristicile generale ale scrisului unei persoane

Caracteristicile generale ale scrisului unei persoane, sunt constituite din

„dominantele grafice”, care prin ansamblul combinaţiilor lor, determină aspectul general al

scrisului unei persoane, ceea ce poate conduce la identificarea sau excluderea unei

persoane determinate, ca fiind autor al unui anumit scris. Aceste caracteristici se referă la:

Dimensiunea scrisului, care poate fi:

după înălţime, scrisul poate fi:

cu înălţime mare, la peste 4-5 mm înălţime a scrisului;

cu înălţime medie, la care scrisul mediu, normal sub aspect

dimensional, se situează între limitele de 2-4 mm înălţime;

cu înălţime mică, sub 2 mm înălţime a scrisului;

după aspectul continuităţii înălţimii, scrisul poate fi:

uniform;

crescător;

descrescător;

filiform;

după lăţime, scrisul poate fi:

dilatat;

normal;

înghesuit;

Proporţionalitatea scrisului, conform căreia scrisul poate fi:

Page 69: Criminalistica-Note de Curs

scris proporţional, când între majuscule şi minuscule, există un

raport de aproximativ 1/2;

scris subînălţat, când raportul majuscule şi minuscule este de

aproximativ 1/1;

scris supraînălţat, când raportul dintre majuscule şi minuscule, este de

aproximativ 1/3;

Nivelul de evoluţie a scrierii, care exprimă gradul în care o persoană, şi-a

însuşit deprinderea de a scrie, respectiv gradul de coordonare a mişcării în scriere. Este cel

mai dificil de apreciat, sub aspect vizual. În acest sens, scrisul poate fi:

scris evoluat sau superior;

scris mediu sau mediocru, cu grade intermediare, la limită cu nivelul

superior şi cu nivelul inferior;

scris inferior sau neevoluat;

Forma scrisului, poate fi apreciată, după configuraţia literelor, urmărindu-

se sensul şi tipul mişcărilor, precum şi complexitatea execuţiei, astfel:

după configuraţie, forma scrisului poate fi:

scris cursiv;

scris fără cursivitate;

scris cu caractere ce imită scrisul tipografic;

după mişcare:

scris arcadat;

scris ghirlandat;

scris unghiular;

scris rotunjit;

scris mixt, de forma arc-ghirlandat;

după gradul de simplificare:

scris simplificat;

scris simplu;

scris complicat, încărcat;

Înclinarea scrisului, sens în care scrisul poate fi:

scris pe verticală;

scris înclinat spre dreapta sau dextroclin;

scris înclinat spre stanga sau sinistroclin;

Dinamica şi viteza scrierii, situaţie în care aprecierea acestor caracteristici

ale scrisului, se poate face într-un context mai complex. Un scris evoluat, are o dinamică

superioară, putând fi executat cu viteză. În cazul imitaţiilor sau a modelelor fanteziste, va

lipsi spontaneitatea, dinamica fiind alterată, iar viteza mai redusă;

Presiunea şi spaţierea scrisului, sens în care:

după presiunea scrisului, acesta poate fi:

scris cu presiune mare;

scris cu presiune normală;

Page 70: Criminalistica-Note de Curs

scris cu presiune redusă;

scris cu presiune fluctuantă;

scris cu presiune constantă;

scris cu presiune crescătoare;

scris cu presiune descrescătoare;

după spaţierea scrisului, acesta poate fi:

scris cu spaţiere normală;

scris înghesuit;

scris risipit, cu spaţiere mare;

scris cu spaţiere inconstantă;

Gradul de legare, continuitatea şi forma traseelor scrisului, sens în care:

legarea scrisului, poate fi:

legare intensă, atunci când sunt legate mai multe litere şi chiar mai

multe cuvinte;

legare normală, a literelor în cuvinte;

legare tocată, în care fiecare literă este executată separat;

forma traseelor scrisului, este dată de modul în care variază

presiunea pe instrumentul de scris, traseele putând fi cilindrice, măciucate, fusiforme,

ascuţite, etc.;

Topografia elementelor şi a textului, care priveşte:

plasarea unor categorii de elemente, cum ar fi: titlul, data, semnătura,

adresa, etc.;

plasarea textului în pagină, respectiv: la stanga, spre dreapta, etc., dar

se poate aprecia şi forma şi dimensiunea aliniatelor;

Direcţia şi forma rândurilor, care pot fi:

după direcţia scrisului:

scris pe orizontală;

scris pe direcţie ascendentă;

scris pe direcţie descendentă;

după forma rândului, scrisul poate fi:

scris pe rând de formă concavă;

scris pe rând de formă convexă;

scris sinuos;

scris nedefinit sau săltăreţ;

Caracteristicile speciale ale scrisului

Detaliile de construcţie literală ale scrisului

Detaliile de construcţie literală ale scrisului, reprezintă modul particular, personl, în

care un anumit autor execută construcţia semnelor grafice, a literelor, a cifrelor, precum şi

modul în care el realizează legarea şi atacul execuţiei semnului grafic, precum şi finalizarea

acestuia.

Page 71: Criminalistica-Note de Curs

Pentru analizarea detaliilor particulare, de construcţie literală ale scrisului, se au în

vedere elemente caracteristice, referitoare la:

structura semnelor grafice, având în vedere faptul că un anumit autor,

execută un anumit model de semn grafic sau mai multe modele specifice;

numărul elementelor constructive, ale semnului grafic, cum ar fi numărul de

mişcări şi de trăsături, prin care se realizează semnul grafic respectiv;

forma elementelor constructive, ale semnului grafic, cum ar fi:

trăsături drepte: verticale, oblice, orizontale;

trăsături circulare: închise, semicirculare, spiralate;

trăsături unghiulare sau ascuţite;

trăsături concave;

trăsături convexe;

trăsături ondulte sau sinuoase;

trăsături rotunde, ovoidale, buclate;

direcţia mişcărilor predominante, în elaborarea semnului grafic, respectiv:

după sensul mişcării, pot fi:

mişcare spre dreapta sau dextrogire;

mişcare spre stânga sau sinistrogire;

după verticala mişcării, pot fi:

de jos în sus;

de sus în jos;

după orizontala mişcării, pot fi:

aplecat spre dreapta;

aplecat spre stânga;

modul de începere, de atac, al semnelor grafice, respectiv:

după poziţia de atac a semnului grafic, aceasta poate fi:

superior, ceea ce corespunde începerii semnului grafic din partea de

sus a acestuia;

median, corespunde începerii semnului grafic din partea de mijloc;

inferior, în cazul începerii semnului grafic din partea de jos;

după forma utilizată la punctul de atac, semnul grafic poate fi început

prin:

punct;

croşet;

oval, etc;

modul de finalizare al semnelor grafice, respectiv: eterat, punctat, în croşet,

detaşat, etc.;

legarea semnelor grafice şi a elementelor lor;

modul de repartizare a presiunii, pe traseele elementelor grafice

alinierea semnelor, pe linia de bază;

modul de execuţie a unor elemente grafice, cum ar fi cele referitoare la:

bara lui t, care poate fi legată, oblică, extinsă, etc.;

punctul lui i, care poate fi în croşet, liniar, oval, spiralat, etc.;

execuţia semnelor diacritice, etc.;

modul de scriere a unor menţiuni, cum ar fi:

abrevierile: str., nr., no., dv., dvs., ş.a., ş.a.m.d.;

Page 72: Criminalistica-Note de Curs

datele calendaristice: 11 nov., 11noi., 11 XI 1995, '95, etc.;

bifarea, execuţia unor operaţii matematice, numerotarea paginilor, etc.;

Importanţa detaliilor de construcţie a semnelor grafice diferă, de la caz la caz. Astfel,

forma literei, atacul, numărul de elemente, trebuie să fie întotdeauna menţionate în expertize,

în timp ce alte elemente se indică, numai în măsura în care prezintă interes, prin

particularităţi şi detalii specifice, în raport cu alte elemente, care permit identificarea sau

excluderea autorului scrisului.

Modificarea scrisului în mod intenţionat

Deghizarea scrisului, constituie o schimbare voluntară a scrisului, în scopul

de a ascunde identitatea autorului. Cu toate acestea, în scrisul respectiv, se menţin

elemente din scrisul obişnuit al autorului, întrucât, chiar şi deghizarea, menţine reflexe ale

grafismului original al scriptorului. În aceste condiţii, este necesar să se acorde o atenţie

specială, modului în care se iau probe de scris. Acestea trebuie să fie suficiente, atât din

punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ. Oboseala scriptorului, atunci când se iau probe de

scris, generată de autocontrolul său, face ca pe măsura creşterii cantităţii de probe de

scris, să apară „scăpate”, unele elemente literale individuale, pe care autorul încearcă să

le deghizeze. Deghizarea se poate realiza prin:

denaturarea caracterelor grafice, care are loc prin schimbarea

înclinării şi dimensiunilor scrisului, prin schimbarea modului de formare şi legare a unor

litere. În general, se dă o altă înclinare întregului scris, alteori se scrie chiar cu mâna stângă,

şi se încearcă, a se da aparenţa unui nivel grafic inferior, celui real al autorului. Un

procedeu de deghizare, îl poate constitui, ţinerea instrumentului de scris într-o poziţie

anormală, cum ar fi între degetul mijlociu şi cel inelar, rezultând o imagine de ansamblu

deformată a scrisului;

scrierea cu litere asemănătoare celor de tipar, în general cu

majuscule, situaţie în care autorul execută modele personale ale literelor majuscule,

identificarea fiind relativ simplă. Probele de scris trebuie să fie luate şi cu acest gen de

caractere;

scrierea cu mâna stângă, situaţie în care scrisul este mai greoi,

unghiular şi cu axele literelor răsturnate spre stânga;

Contrafacerea scrisului, prin copiere şi prin imitare, modalităţi specifice

falsificării semnăturilor. Ele apar rar pentru texte, iar textele mai lungi vor avea un aspect

forţat, artificial. Presiunea va fi în general constantă, se vor putea găsi urme ale folosirii

iniţiale a unor trasee cu creion, urme de prindere cu ace a actului copiat, etc.

Page 73: Criminalistica-Note de Curs

Cap. VII Elemente de balistică judiciară

Apariţia “balisticii judiciare”, ca domeniu al tehnicii criminalistice, s-a impus

datorită frecvenţei folosirii armelor de foc, în comiterea de infracţiuni, precum şi datorită

particularităţilor referitoare la cercetarea la faţa locului şi la examinările specifice de

laborator.

Balistica judiciară, reprezintă o ramură distinctă a tehnicii criminalisticii,

destinată examinării armelor de foc şi urmelor acestora, prin metode şi mijloace tehnico-

ştiinţifice, specializate, în scopul determinării împrejurărilor în care a fost folosită o armă

la comiterea unei infracţiuni şi al identificării sale. Balistica judiciară, ca ramură a

tehnicii criminalistice, se diferenţiază de balistica exterioară sau de balistica ţintei, având

în vedere obiectivele urmărite şi metodele la care apelează. Din cele prezentate mai sus,

rezultă că balistica judiciară îşi propune doar, să identifice o armă, după urmele lăsate pe

tub, să determine distanţa de la care s-a tras, după urmele secundare ale împuşcăturii, să

stabilească vechimea aproximativă a împuşcăturii, etc.

Noţiuni tehnice despre armele de foc

Elementele de construcţie ale armelor de foc, sunt: ţeava, mecanismul de

închidere, mecanismul de percuţie sau de dare a focului, mecanismul de scoatere a

tubului tras, patul armei şi sistemul de ochire. Din punct de vedere al examinării

criminalistice interesează, în special, ţeava şi ansamblul mecanismelor, menţionate mai

sus.

Ţeava armei, este formată din camera cartuşului sau camera de detonare, conul de

forţare sau racordare, care asigură pătrunderea glonţului cartuşului, în ultima zonă a ţevii,

respectiv în zona ghintuită. Ţevile ghintuite imprimă o mişcare de rotaţie proiectilului,

necesară stabilităţii traiectoriei acestuia. Ţevile armelor se diferenţiază după calibru,

numărul şi sensul de rotaţie a ghinturilor, lăţimea şi pasul acestora.

Ansamblul mecanismelor armei, de închidere, de percuţie şi de scoatere a tubului

tras, serveşte procesului de identificare a armei, datorită particularităţilor de construcţie şi

de prelucrare a pieselor componente, ce vin în contact nemijlocit cu tubul cartuşului. În

acest sens, este de menţionat, că percutorul, pragul aruncător, etc., lasă urme specifice,

apte să servească la identificarea armei.

Clasificarea armelor

Criteriile de clasificare urmăresc, în principal, stabilirea celor mai adecvate

repere, care pot facilita identificarea de grup şi individuală a armelor de foc, astfel:

După destinaţie, armele se împart în:

arme militare;

arme de apărare;

Page 74: Criminalistica-Note de Curs

arme de vânătoare;

arme sportive sau de tir;

arme cu diverse destinaţii speciale, şi anume: arme de asomare,

arme de semnalizare, arme cu gaze, etc.;

După modul de funcţionare, armele pot fi:

arme cu repetiţie, la care introducerea cartuşului, se face prin

manevrarea închizătorului, după fiecare foc;

arme semiautomate, de tipul pistoalelor, la care este necesară

apăsarea trăgaciului pentru fiecare foc;

arme automate, cu o cadenţă de tragere care poate ajunge la câteva

lovituri pe secundă;

După construcţia canalului ţevii, pot fi:

arme cu ţeava lisă, specifică armelor de vânătoare;

arme cu ţeava ghintuită;

arme cu ţevi combinate, de tipul armelor de vânătoare, cu 2 sau 3

ţevi;

După calibru, pot fi:

arme de calibru mic, până la 6,35 mm,

arme de calibru mijlociu, între 6,35 şi 9mm;

arme de calibru mare, peste 9 mm;

După lungimea ţevii, armele pot fi:

arme cu ţeavă lungă, specifică puştilor cu lunetă, carabinelor, etc.;

arme cu ţeavă mijlocie, specifică majorităţii pistoalelor mitralieră;

arme cu ţeavă scurtă, specifică revolverelor şi pistoalelor;

Muniţia armelor de foc

Simpla examinare, a caracteristicilor generale ale unui glonţ ori proiectil, poate

conduce la stabilirea tipului de armă folosit de infractor.

Elementele principale ale unui cartuş, indiferent de destinaţie şi de modul de

fabricaţie, sunt:

tubul cartuşului, care este confecţionat din metal, precum şi din material

plastic sau carton, în cazul armelor de vânătoare. El conţine încărcătura de pulbere, capsa

şi proiectilul;

capsa detonatoare, care este destinată aprinderii încărcăturii şi care

conţine un exploziv puternic şi sensibil la acţiunile mecanice. Aprinderea încărcăturii de

azvârlire din tubul cartuşului, are loc în momentul lovirii capsei, de către percutor;

proiectilul sau glonţul, care se prezintă sub forma gloanţelor, alicelor sau

mitraliilor. Un glonţ, se compune dintr-un miez de oţel, de plumb ori oţel acoperit cu

plumb şi dintr-o cămaţă metalică. Forma şi compoziţia gloanţelor, este foarte diferită, în

funcţie de destinaţie sau de tipul de armă folosit;

încărcătura de pulbere, a unui cartuş se compune, din substanţe explozive

de azvârlire, a căror combustie, foarte rapidă, este însoţită de degajarea unei cantităţi mari

de gaze, capabilă să propulseze proiectilul cu o anumită viteză. Această încărcătură, se

poate prezenta sub două forme, şi anume: pulbere coloidală fără fum şi pulbere neagră

Page 75: Criminalistica-Note de Curs

sau cu fum, ultima întâlnită, în prezent, foarte rar, în special la muniţia fabricată artizanal,

pentru armele de vânătoare;

Elemente imediate de identificare, sunt oferite de cifrele poansonate pe rozeta

cartuşului. Primele două cifre reprezintă codul uzinei de fabricaţie, iar ultimile două anul

de fabricaţie.

Elementele tragerii Principalele elemente ale tragerii, cu semnificaţie în soluţionarea cauzelor penale,

sunt următoarele:

Viteza proiectilului, care este în funcţie de tipul şi de cantitatea de pulbere

din tubul cartuşului, de greutatea proiectilului şi de lungimea ţevii;

Traiectoria proiectilului, reprezentată de linia curbă, descrisă de centrul

de greutate al proiectilului, în drumul parcurs de acesta, de la ieşirea din ţeava armei şi

până la ţintă. Este definită printr-o serie de elemente, cum sunt: unghiul şi linia de

tragere, punctul de incidenţă, etc.;

Bătaia armei, reprezintă distanţa maximă, la care poate să ajungă un

proiectil. Sub raport balistico-judiciar, interesează bătaia eficace, şi anume, distanţa la

care proiectilul îşi menţine precizia şi forţa distructivă. Aceasta depinde de viteza iniţială

a glonţului;

Urmele formate prin folosirea armelor de foc

A. Urmele formate de armă pe cartuş

La tragerile executate cu o armă de foc, indiferent de tipul acesteia, se formează,

invariabil, urme pe tubul cartuşului. De asemenea, în cazul armelor cu ţeavă ghintuită, se

formează, pe glonţ, urme caracteristice reliefului ţevii.

Urmele de pe tubul cartuşului, se formeaza în trei etape, succesive, astfel:

la încărcarea cartuşului în armă, când se formează urme dinamice

longitudinale, pe pereţii laterali ai tubului, prin impingerea cartuşului în camera de

detonare;

în momentul tragerii sau al declanşării focului, când apar, în primul

rând, urmele percutorului şi ale peretelui frontal al închizătorului, pe fundul cartuşului;

la extragerea şi aruncarea din armă a tubului tras, când se imprimă pe

marginea anterioara a rozetei tubului, urmele ghearei extractoare, iar pe fundul tubului

urmele pragului aruncător, a ejectorului;

Urmele de pe glonţ, au un caracter dinamic şi reflectă caracteristicile construcţiei

interioare a ţevii ghintuite.

B. Urmele de împuşcare

Prin urme de împuşcare, se înţeleg, în primul rând, urmele specifice formate de

proiectil, urme care sunt denumite şi „factori primari” sau „urme principale ale

Page 76: Criminalistica-Note de Curs

tragerii”. De asemenea, în cazul împuşcăturilor există şi „urme secundare” sau „factori

suplimentari ai tragerii”, formate, în special, în cazul tragerilor de la o anumită distanţă.

Urmele principale ale tragerii, sunt rezultatul acţiunii directe, exercitate de către

proiectil şi se întâlnesc sub trei forme, respectiv:

urme de perforare, existente în situaţia în care, proiectilul a traversat

întreg corpul, fiindu-le specifice trei elemente, respectiv: orificiul de intrare, canalul şi

orificiul de ieşire. Orificiile de intrare şi de ieşire, se deosebesc între ele prin anumite

caracteristici, pe baza cărora se stabileşte direcţia din care a pătruns proiectilul, direcţie

ce nu coincide în toate cazurile cu direcţia de tragere, traiectoria glonţului putând fi

influenţată de diverşi factori. Pe corpul uman, orificiul de intrare se caracterizează prin

lipsă de ţesut, iar diametrul său este apropiat de cel al proiectilului. Orificiul de ieşire, nu

prezintă lipsă de ţesut. Pe îmbrăcăminte sau pe alte obiecte, confecţionate din material

textil, orificiul de intrare este mai mic decât cel de ieşire. La urmele formate în obiectele

lipsite de elasticitate, cum ar fi: caramida, piatra sau betonul, orificiul de intrare este mai

mare decat diametrul proiectilului, practic obiectele respective fiind în situaţia producerii

unei ruperi sau sfărâmări. La obiectele din lemn, diametrul orificiilor corespunde, în mare

parte, cu cel al proiectilului. La geamurile din sticlă, perforarea capătă forma unui trunchi

de con, cu baza mare în direcţia de înaintare a proiectilului, astfel că orificiul de intrare

este mai mic decât cel de ieşire;

urme de pătrundere sau canale oarbe, când glonţul pătrunde în corp, fără

a mai ieşi;

urme de ricoşare, când glonţul este deviat de către un obiect dur, în

funcţie de densitatea obiectului respectiv şi de unghiul de lovire a acestuia. Acest tip de

urme constau din adâncituri sau zgârieturi, în funcţie de unghiul de lovire şi de natura

obstacolului, aflat pe traiectoria glonţului. Ricoşeul determină o modificare a traiectoriei

glonţului, concomitent cu o reducere a forţei sale cinetice;

Urmele secundare ale tragerii, sunt rezultatul acţiunii unor factori suplimentari ai

tragerii, alţii decât cei specifici proiectilului. Urmele secundare pot fi împărţite în două

mari categorii, respectiv:

urme secundare formate indiferent de distanţa de tragere, cum sunt:

inelul de frecare, creat prin depunerea pe marginea orificiului de

intrare, a unor particule de unsoare, praf, rugină sau oricare altă substanţă, aflată pe

suprafaţa proiectilului;

inelul de metalizare, care constă din depuneri de particule

metalice, desprinse de pe suprafaţa proiectilului, în momentul perforării unor obiecte, cu

un anumit grad de densitate, cum ar fi oasele plate ale corpului uman;

urme secundare formate la tragerile cu ţeava armei lipită de corp sau de

la mică distanţă, şi anume:

rupturile, provocate de gaze, care apar la tragerile efectuate de la

distanţe mai mici de 10 cm;

urmele gurii ţevii armei, care se formează prin lipirea acesteia de

corp;

urmele de unsoare, existente pe ţeava armei, care apar sub formă

de stropi, depuşi în jurul orificiului de intrare, etc.;

Page 77: Criminalistica-Note de Curs

Sub raport tehnic, criminalistic, examinarea urmelor secundare se face numai în

condiţii de laborator, descoperirea lor necesitând folosirea radiaţiilor invizibile, infraroşii,

precum şi analize spectrale şi chimice, analize prin activare cu neuroni, etc.

Expertiza criminalistică balistică a armelor de foc şi a urmelor acestora

Expertiza balistică judiciară, este una dintre cele mai complexe examinări, la care

sunt supuse armele de foc, muniţia şi urmele acestora.

Problemele curente, care se cer a fi rezolvate, vizează: modelul, seria şi calibrul

armei, starea tehnică, posibilitatea de autodeclanşare, tipul de muniţie folosită, distanţa şi

direcţia de tragere, etc.

Expertiza criminalistică a urmelor principale ale tragerii, constă din examinarea

orificiilor de intrare şi de iesire, a canalelor formate, atât pe corpul uman, cât şi pe

obiectele cu care glonţul a venit în contact. De asemenea, sunt supuse examinării şi

urmele de ricoşare.

Expertiza criminalistică a urmelor secundare ale tragerii, este destinată

descoperirii şi examinării urmelor aparţinând factorilor secundari ai tragerii cu o armă de

foc, formaţi în jurul sau în interiorul orificiului de intrare a proiectilului, ca şi a urmelor

specifice de tragere, formate pe mâna persoanei care s-a folosit de armă.

Page 78: Criminalistica-Note de Curs

TACTICA CRIMINALISTICĂ

Page 79: Criminalistica-Note de Curs

Tactica criminalistică, ca domeniu integrat al ştiinţei criminalisticii, este

constituită dintr-un sistem de metode şi procedee specifice, bazate pe dispoziţiile legii

procesual penale, precum şi pe experienţa pozitivă, generalizată, a organelor de

urmărire penală, pe folosirea logicii şi psihologiei judiciare, precum şi a altor ştiinţe

aplicate, pentru prevenirea, descoperirea şi cercetarea infracţiunilor, în scopul obţinerii

de rezultate optime, cu cheltuieli minime de efort, mijloace şi timp8.

Obiectul de activitate al tacticii criminalistice, îl constituie elaborarea şi

utilizarea de metode şi procedee specifice, rezultate din cercetările proprii sau preluate

din alte ştiinţe aplicate, pentru realizarea scopului procesului penal, respectiv, acela ca

nici o încălcare a legii să nu rămână nepedepsită şi, în acelaşi timp, nimeni să nu fie

condamnat pe nedrept.

Tactica criminalistică cuprinde, în linii generale, tactica efectuării diferitelor

activităţi de urmărire penală.

În cadrul tacticii criminalistice, se disting două părţi principale, respectiv:

principiile generale ale tacticii criminalistice, care stau la baza tuturor

activităţilor de urmărire penală, pentru realizarea scopului procesului penal;

tactica desfăşurării diferitelor activităţi concrete, cum ar fi: cercetarea

locului faptei, planificarea activităţii de urmărire, percheziţia şi ridicarea de înscrisuri,

reţinerea şi arestarea preventivă, ascultarea învinuitului sau inculpatului, a părţilor

vătămate şi martorilor, confruntrarea şi reconstituirea, etc., toate în scopul constatării

cu celeritate şi în mod complet a faptelor antisociale comise, precum şi pentru

utilizarea informaţiilor, astfel dobândite, la desfăşurarea de activităţi de natură

preventivă;

Principiile tacticii criminalistice, decurg din dispoziţiile legii procesual penale,

din normele deontologice ale anchetei, fără de care realizarea scopului pe care îl urmăresc

nu este posibilă, şi sunt următoarele:

principiul legalităţii, care presupune cunoaşterea aprofundată şi aplicarea

întocmai a dispoziţiilor legale, în toate activităţile ce se întreprind. Acest principiu,

presupune:

un adevărat cult, pentru adevăr şi dreptate;

mult discernământ în analizarea şi efectuarea măsurilor legale, care

se impun, pentru prevenirea, descoperirea şi cercetarea infracţiunilor, pentru asigurarea

tragerii temeinice şi legale, la răspundere penală a persoanelor vinovate;

principiul respectării demnităţii umane, în orice activitate desfăşurată,

cunoscut fiind faptul că, supunerea persoanelor, aflate în curs de urmărire penală, la

tratamente cu cruzime, inumane ori degradante se pedepseşte, prin lege;

principiul fermităţii, potrivit căruia organele de urmărire penală, trebuie

să acţioneze, cu hotărâre, pentru asigurarea tragerii la răspundere, a celor care au săvârşit

infracţiuni, astfel încât nici o persoană vinovată, să nu se poată sustrage răspunderii

pentru faptele săvârşite;

8 Dicţionar de criminalistică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, pag. 196

Page 80: Criminalistica-Note de Curs

principiul obiectivităţii, care impune organelor de urmărire penală, să

folosească multiplele posibilităţi, pe care ştiinţa şi tehnica le oferă, pentru aflarea

adevărului, în instrumentarea cauzelor penale;

principiul necesităţii şi oportunităţii, care presupune analizarea atentă şi

critică, a activităţilor şi măsurilor care trebuie întreprinse, pe parcursul desfăşurării

urmăririi penale;

principiul celerităţii, care corespunde operativităţii în luarea tuturor

măsurilor care se impun, în soluţionarea justă a cauzei, pentru apropierea la maximum

posibil, a momentului tragerii la răspundere penală, de momentul săvârşirii infracţiunii,

ceea ce are efecte deosebite, inclusiv, în activitatea de prevenire;

principiul conspirativităţii, care impune asigurarea secretului activităţilor

ce urmează a fi efectuate şi a secretului rezultatelor obţinute în activităţile desfăşurate,

pentru ca persoanele interesate, să nu aibă posibilitatea de a lua măsuri pentru a îngreuia

desfăşurarea cercetării şi aflarea adevărului în cauză;

principiul planificării şi pregătirii, conform căruia, în orice cauză,

activităţile de urmărire penală trebuie să fie planificate şi pregătite, în mod judicios şi

temeinic, pentru realizarea scopului pe care îl urmăresc;

Toate principiile enunţate mai sus, se condiţionează reciproc. Respectarea lor

întocmai, îmbinată cu alegerea celor mai adecvate procedee tactice, în raport cu

particularităţile activităţilor ce se întreprind, conduc la desfăşurarea unei munci de

calitate, menită să asigure o bună finalitate judiciară, în cauzele instrumentate.

Page 81: Criminalistica-Note de Curs

Cap. I Tactica criminalistică privind efectuarea cercetării la faţa locului

Cercetarea la faţa locului, ca procedeu probator, reprezintă actul de debut al

investigaţiilor criminalistice, în cazul faptelor cu o periculozitate deosebită, respectiv:

infracţiuni de omor, violuri sau tâlhării urmate uneori de moartea victimei, accidente

rutiere, feroviare sau aeriene, catastrofe, distrugeri, unele infracţiuni din domeniul crimei

organizate, etc. Ca act iniţial de urmărire penală, autorii de specialitate sunt unanimi în a

aprecia că, cercetarea la faţa locului presupune cunoaşterea imediată, directă şi completă,

a locului în care s-a comis fapta penală9.

Legiuitorul român, reglementează cercetarea la faţa locului, în cadrul art. 129 din

Codul de Procedură Penală, ca fiind „activitatea desfăşurată de către organul de

urmărire penală sau instanţa de judecată, atunci când este necesar să se facă

constatări, cu privire la situaţia locului săvârşirii infracţiunii, să se descopere şi să se

fixeze urmele infracţiunii, să se stabilească poziţia şi starea mijloacelor materiale de

probă şi împrejurările în care a fost săvârşită infracţiunea”. Analizând definiţia legală,

se poate constata că, ceea ce ţine de esenţa acestei activităţi, este complexitatea conferită

de mai multe laturi acţionale, care se îmbină, în scopul de a oferi cât mai multe informaţii

anchetei penale.

Conform prevederilor legale enunţate mai sus, se poate observa că, cercetarea la

faţa locului se efectuează, întotdeauna, atunci când sunt necesare:

constatări cu privire la situaţia locului săvârşirii infracţiunii;

descoperirea şi fixarea urmelor infracţiunii;

stabilirea poziţiei şi a stării mijloacelor materiale de probă, precum şi a

împrejurărilor în care a fost comisă infracţiunea;

În doctrină, având în vedere prevederile art. 129 din Codul de Procedură Penală şi

practica în materie a organelor judiciare, au fost elaborate mai multe variante de definiţie

pentru cercetarea la faţa locului, astfel:

„Cercetarea la faţa locului, reprezintă o activitate procedurală, al cărei obiect îl

constituie percepţia nemijlocită, de către organele judiciare, a locului unde s-a săvârşit

activitatea infracţională, descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor şi a mijloacelor

materiale de probă, în vederea stabilirii naturii şi împrejurărilor comiterii infracţiunilor, a

elementelor care să conducă la identificarea făptuitorului”10

. „Cercetarea la faţa locului,

este activitatea procedurală şi de tactică criminalistică, al cărei obiect îl constituie

perceperea nemijlocită a locului unde s-a săvârşit o faptă de natură penală, căutarea,

descoperirea, relevarea, fixarea, ridicarea şi examinarea mijloacelor de probă, inclusiv

precizarea poziţiei şi stării acestora”11

. „Cercetarea la faţa locului, este una dintre

activităţile procedurale şi de tactică criminalistică ale organului de urmărire penală, ce se

realizează, de obicei, la începutul urmăririi penale, în scopul cunoaşterii nemijlocite a

9 I. Neagu, Drept procesual penal, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1988, Colectiv, Tratat de tactică

criminalistică, Academia de Poliţie a Ministerului de Interne, Editura Carpaţi, Craiova, 1992, p. 26 şi urm.,

I. Mircea, Criminalistica, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 226, A. Ciopraga, Criminalistica

tactică, Universitatea din Iaşi, 1986, p. 24 şi urm., C. Suciu, Criminalistica, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 503 10

A. Ciopraga, Tratat de Tactică Criminalistică, Editura Gama, Iaşi, 1996, p. 31 11

V. Bercheşan, Cercetarea Penală, Editura Icar, Bucureşti, 2001, p. 251

Page 82: Criminalistica-Note de Curs

locului faptei, al descoperirii, fixării, şi ridicării urmelor create cu ocazia săvârşirii

infracţiunii, precum şi pentru ascultarea martorilor, a victimelor sau chiar a făptuitorilor.

Deci, prin cercetarea la faţa locului, organul de urmărire penală stabileşte împrejurările în

care a fost comisă fapta, identifică pe făptuitor sau delimitează sfera persoanelor bănuite,

adună, conservă, şi examinează, probele materiale descoperite”12

. „Cercetarea la faţa

locului, presupune perceperea nemijlocită, de către organul de urmărire penală sau

instanţa de judecată, a locului unde s-a săvârşit fapta, a urmelor şi a altor mijloace de

probă, spre a fi în măsură să desprindă o concluzie justă, cu privire la modul în care

infracţiunea a fost comisă şi la identificarea făptuitorului”13

.

Cu privire la noţiunea de, „faţa locului” sau de “loc al săvârşirii faptei”, este de

apreciat că, prin această expresie, nu se are în vedere numai locul propriu-zis al săvârşirii

infracţiunii, ci şi zonele mai apropiate sau mai îndepărtate ori alte locuri, din care se pot

desprinde date referitoare la pregătirile efectuate pentru comiterea infracţiunii, la

săvârşirea efectivă a infracţiunii, precum şi la urmările faptei comise, inclusiv căile de

acces şi de retragere a autorului din câmpul infracţional. Astfel, în acord cu doctrina de

specialitate, având în vedere prevederile Codului de Procedură Penală şi ţinând seama de

jurisprudenţa în materie, perimetrul sau locul avut în vedere, în desfăşurarea activităţii de

cercetare la faţa locului, este acela în care s-a înfăptuit activitatea caracteristică

elementului material al laturii obiective a infracţiunii, în care s-au produs consecinţele

săvârşirii infracţiunii, precum şi locul în care se află obiectele ce constituie produsul

infracţiunii, obiectele care au servit, ca mijloace, pentru săvârşirea infracţiunii ori au fost

destinate pentru aceasta sau în care se păstrează, într-un fel sau altul, urme ale săvârşirii

infracţiunii.

Delimitarea limitelor, în care se poate desfăşura activitatea de cercetare la faţa

locului, teoretic, trebuie să răspundă la două imperative:

în primul rând, suprafaţa de cercetat, din considerente de ordin practic,

trebuie să fie cât mai vastă, astfel încât să se poată concluziona, atât de către organul

judiciar, cât şi de către persoanele interesate, că, cel puţin sub acest aspect, au fost

epuizate toate posibilităţile de cercetare;

în al doile rând, ţinându-se cont de garantarea drepturilor şi libertăţilor

fundamentale, perimetrul de cercetat trebuie restrâns, ori de câte ori s-ar putea aprecia

că extinderea este abuzivă, fiind astfel puse în pericol, în mod neîntemeiat, drepturile şi

libertăţile fundamentale, garantate persoanelor;

Având în vedere imperativele menţionate mai sus, organul judiciar care conduce

activitatea, trebuie ca, în condiţiile concrete ale fiecărui caz în parte, să discearnă asupra

limitelor spaţiale ale cercetării la faţa locului, având pregătirea şi calitatea necesară,

pentru a stabili în mod pertinent, unde se termină dreptul autorităţii judiciare şi unde

12

I. Mircea, Criminalistica, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 226, cu trimitere la C. Păloi, Unele

probleme privind cercetarea locului faptei în Probleme de medicină judiciară şi de criminalistică, vol. 4,

Editura Medicală, Bucureşti, 1965, p. 155 13

L. Coman şi M. Constantinescu, Tratat practic de criminalistică, vol. 1, p. 25, Serviciul Editorial al M.I.,

1986, cu trimitere la V. Dongoroz şi alţii, Explicaţii teoretice ale Codului de Procedură Penală Român,

vol. I, Editura Academiei Bucureşti, 1975, p. 293

Page 83: Criminalistica-Note de Curs

începe abuzul de drept, unde servirea intereselor justiţiei devine doar un prilej, pentru

provocarea, şicanarea ori hărţuirea abuzivă a unor persoane.

Necesitatea şi scopul efectuării cercetării la faţa locului

Analizând considerentele ce ţin de utilitatea, necesitatea şi oportunitatea efectuării

cercetării la faţa locului, organele judiciare pot decide să se deplaseze la faţa locului, în

vederea desfăşurării următoarelor activităţi14

:

perceperea directă, nemijlocită şi fixarea ambianţei locului faptei;

descoperirea, fixarea şi examinarea, precum şi ridicarea urmelor şi

obiectelor, ca mijloace materiale de probă, în vederea valorificării lor ulterioare, în cadrul

constatărilor şi expertizelor ce se vor dispune;

culegerea datelor necesare şi cunoaşterea împrejurărilor concrete, pe baza

cărora să se poată stabili, cât mai operativ, dacă s-a comis o infracţiune ori este vorba

despre o faptă, care nu atrage răspunderea penală a vreunei persoane;

obţinerea primelor date, cu privire la modul în care a acţionat făptuitorul

sau făptuitorii, cum a pătruns şi cum s-a retras acesta sau aceştia, din spaţiul numit loc al

faptei;

determinarea locului, de unde este posibil, ca anumite persoane să

perceapă acţiunile făptuitorului sau făptuitorilor, ori numai o parte a acestora, obiectul cu

care a acţionat, alte persoane care au legătură cu fapta;

adunarea unor date, care privesc obiectul probaţiunii, iar în cazul săvârşirii

unei fapte cu caracter penal, culegerea de date care pot defini elementele infracţiunii

comise;

identificarea martorilor, care vor putea furniza date, despre împrejurările

în care s-a comis fapta, despre persoana făptuitorilor şi, eventual, despre alţi participanţi,

dacă se consideră necesar, urmând a se proceda la audierea acestor martori;

examinarea şi interpretarea urmelor, a altor obiecte, mijloace materiale de

probă, pentru ca, pe baza celor constatate, precum şi a împrejurărilor stabilite, să se ia

măsuri operative de efectuare a unor operaţiuni, care nu suportă amânare: urmărirea şi

prinderea infractorilor, percheziţii, ridicări de obiecte şi înscrisuri, etc.;

De asemenea, la faţa locului, organele judiciare trebuie să mai desfăşoare

următoarele sarcini:

întocmirea şi fixarea prin proces-verbal a urmelor şi obiectelor descoperite

şi ridicate de la faţa locului;

elaborarea şi verificarea de versiuni, cu privire la natura infracţiunii

comise, la numărul şi identitatea făptuitorilor, precum şi la aspecte ce ţin de loc, timp,

natura activităţilor desfăşurate de făptuitori, metode şi mijloace folosite, mobil, scop,

urmările survenite, ca rezultat al săvârşirii infracţiunilor, etc.;

luarea unor măsuri de limitare a pagubelor, precum şi de determinare a

cauzelor, condiţiilor şi împrejurărilor ce au determinat sau favorizat săvârşirea

infracţiunii şi a măsurilor de prevenire care se impun, atât în legătură cu fapta, cât şi cu

privire la apariţia de noi consecinţe;

14

V. Lepăduşi şi S. Grejdinoiu, Consideraţii privind investigarea criminalistică a locului faptei, lucrare

apărută sub egida Asociaţiei Criminaliştilor din România, 2004, p. 15

Page 84: Criminalistica-Note de Curs

O dată cu sesizarea desfăşurării unei activităţi de natură infracţională sau a

rezultatelor unei astfel de activităţi, se deosebesc două momente importante, respectiv:

momentul de la sesizare şi până la sosirea echipei de cercetare la faţa

locului, în care primele persoane ajunse la faţa locului sunt, de regulă, agenţi ai poliţiei

sau ai jandarmeriei, aflaţi în executarea sarcinilor de serviciu specifice. De asemenea, în

multe cazuri, datorită situării locului săvârşirii infracţiunii sau datorită altor împrejurări,

primii ce vin în contact cu locul faptei,

pot fi diferite persoane fizice, precum

reprezentanţi ai persoanelor juridice de drept privat sau public, membri de familie,

diferite categorii de reprezentanţi ai autorităţii publice, etc.;

momentul sosirii echipei şi începerea cercetării la faţa locului;

Măsurile care se impun a fi luate de primele persoane ajunse la faţa locului

Datorită urgenţei cu care este necesar să se acţioneze, persoanele ajunse primele

la locul săvârşirii unei infracţiuni, indiferent de calitatea acestora, până la sosirea echipei

competente să efectueze cercetarea la faţa locului, trebuie să efectueze unele activităţi

urgente, impuse atât din considerente de ordin umanitar, cum este salvarea victimelor

unor infracţiuni săvârşite cu violenţă, cât şi de raţiuni ce ţin de limitarea efectelor

săvârşirii infracţiunii sau de necesitatea de a păstra nemodificat aspectul locului ori de

nevoia de a identifica toate sursele, ce ar putea oferi informaţii cu privire la infracţiunea

săvârşită sau la autorul acesteia.

În condiţiile menţionate mai sus, activităţile urgente ce trebuie efectuate de către

persoanele ajunse primele la faţa locului, pot fi grupate astfel:

activităţi destinate salvării victimelor şi acordării primului ajutor

medical, în situaţia în care activitatea infracţională, a avut ca rezultat vătămarea sănătăţii

corporale a persoanelor. Este de menţionat că, salvarea vieţii victimelor şi acordarea

primelor îngrijiri medicale, sunt activităţi prioritare, ce trebuie efectuate, chiar şi în

condiţiile în care, prin manoperele efectuate, se produce modificarea aspectului iniţial al

locului faptei. Viaţa, sănătatea şi integritatea corporală ale oricărei persoanei, reprezintă

valori sociale fundamentale, ce pot justifica trecerea în plan secundar a intereselor

principale, legate de identificarea şi prinderea făptuitorului, recuperarea prejudiciilor de

natură materială, etc.;

activităţi ce au ca scop conservarea locului ce urmează a fi cercetat, în

sensul că persoanele, ajunse primele la faţa locului, trebuie să se preocupe, în ordinea

priorităţilor, de paza locului unde a fost săvârşită infracţiunea, de protejarea şi

conservarea urmelor şi a mijloacelor materiale de probă, deoarece activitatea de cercetare

la faţa locului depinde, în cea mai mare măsură, de modul în care a fost păstrată

configuraţia iniţială a locului faptei, de starea urmelor şi mijloacelor materiale de probă,

create ca urmare a săvârşirii infracţiunii. Practic, locul pe care urmează să se efectueze

cercetarea la faţa locului, până la sosirea echipei de cercetare competente, este supus unor

degradări, provocate de intervenţia a două categorii de factori: unul de natură obiectivă,

altul de natură subiectivă, astfel:

factorii de natură obiectivă, care pot acţiona asupra locului

săvârşirii infracţiunii, degradând sau distrugând urmele, sunt:

Page 85: Criminalistica-Note de Curs

condiţiile atmosferice, respectiv: ploaie, ninsoare, vânt puternic,

etc.;

natura unor categorii de urme, cum sunt cele de miros, situaţie în

care, existenţa sau posibilitatea de exploatare a acestora, sunt condiţionate de factorul

timp;

Până la sosirea echipei de cercetare, acţiunea acestor factori poate fi diminuată,

prin folosirea mijloacelor tehnico-criminalistice ori prin folosirea, în mod adecvat, a unor

mijloace improvizate de protecţie.

factorii de natură subiectivă, care pot influenţa locul săvârşirii unei

infracţiuni sunt circumscrişi, în mod esenţial, acţiunii oamenilor, în special a „valului de

curioşi”, în principiu, persoane neinteresate, atrase la locul săvârşirii infracţiunii, în mod

instinctual, de ineditul şi spectaculozitatea situaţiei. De asemenea, se poate manifesta

acţiunea persoanelor interesate, cum ar fi făptuitorii sau apropiaţi ai acestora, interesaţi în

distrugerea de urme sau în crearea de urme, în mod artificial, pentru îngreunarea

cercetărilor;

activităţi ce urmăresc identificarea martorilor oculari şi a persoanelor

suspecte, prinderea şi reţinerea făptuitorilor, în sensul că persoanele ajunse primele la

faţa locului, poliţişti sau jandarmi, trebuie să acţioneze pentru identificarea acelor

persoane, care au perceput, prin propriile simţuri, întreaga activitate infracţională sau

fragmente ale acesteia. Trebuie să se noteze datele de identificare ale acestora, respectiv:

nume, prenume, domiciliu, loc de muncă, etc. În acelaşi timp, trebuie să fie luate măsuri,

pentru a se împiedica influenţarea acestor persoane, de către alte persoane interesate ori,

chiar, de a se influenţa între ele, cunoscută fiind tendinţa unor persoane de a-şi impune

opinia, ca o manifestare a personalităţii. Agenţii de poliţie, ca de altfel, şi celelalte

persoane prezente la faţa locului, trebuie să se abţină de la a face constatări, cu privire la

natura faptei săvârşite, de a-şi exprima convingerile, cu privire la cei vinovaţi, la modul

în care a fost săvârşită infracţiunea, la modul cum ar trebui făcute declaraţiile, cum vor fi

pedepsiţi făptuitorii, cum se va desfăşura ancheta în continuare, etc. Printre persoanele

rămase la faţa locului, după săvârşirea infracţiunii, de multe ori este posibil să fie şi

făptuitorul, care, conştient de inutilitatea opunerii unei rezistenţe sau încercări de a se

ascunde, nu părăseşte locul faptei sau, în unele cazuri, a fost reuşită imobilizarea sa de

către martorii oculari ori de către alte persoane. Într-o asemenea ipoteză, este necesară, pe

lângă identificarea făptuitorului, luarea unor măsuri, care să aibă ca rezultat evitarea

oricărei încercări de a fugi, din partea acestuia şi izolarea sa, în vederea protejării de

manifestările, uneori posibil violente, ale opiniei publice, influenţate negativ de modul de

săvârşire a infracţiunii şi de urmările acesteia, în multe cazuri, ajungându-se la o furie

generalizată. În situaţia în care făptuitorul, a părăsit locul săvârşirii infracţiunii, iar

semnalmentele sale au fost reţinute, de către martori oculari sau de către persoana

vătămată, trebuie să fie luate măsuri operative de căutare, dare în urmărire şi comunicare

a semnalmentelor la unităţile de poliţie. Indiferent dacă făptuitorul a fost identificat şi

reţinut la faţa locului sau după desfăşurarea unor operaţiuni de căutare, agenţii de poliţie

trebuie să supună unui examen minuţios, corpul şi îmbrăcămintea făptuitorului, în

vederea descoperirii de urme sau obiecte de natură compromiţătoare, care au rezultat din

săvârşirea infracţiunii, obiecte folosite sau destinate să fie folosite la săvârşirea

infracţiunii, etc.;

Page 86: Criminalistica-Note de Curs

activităţi privind încunoştinţarea organului competent a efectua

cercetarea la faţa locului, în sensul că persoanele ajunse primele la faţa locului,

indiferent de calitatea lor, au obligaţia de a anunţa organul judiciar competent să

efectueze cercetarea, cu privire la: natura faptei săvârşite, situaţia persoanei vătămate,

întinderea suprafeţei de teren pe care sunt întinse urmele şi mijloacele materiale de probă,

natura acestora, făptuitori, alte date, ce au legătură cu săvârşirea infracţiunii. Numai în

aceste condiţii, organul judiciar, competent să efectueze cercetarea la faţa locului, va fi în

măsură să aprecieze numărul şi calificarea specialiştilor ce vor participa, precum şi

mijloacele tehnico-ştiinţifice, necesare pentru asigurarea desfăşurării în bune condiţii a

activităţii;

Activităţile pregătitoare care se efectuează înaintea deplasării echipei de

cercetare la faţa locului

Principalele activităţi pregătitoare, care se efectuează de către organul competent

cu cercetarea locului faptei, înaintea de a se realiza deplasarea la faţa locului, sunt

următoarele:

primirea, consemnarea şi verificarea sesizării, conform art. 221 din

Codul de procedură penală. Indiferent de forma pe care o îmbracă sesizarea, respectiv:

plângere, denunţ sau sesizare din oficiu,

ori de persoana care o face, este necesar să se

depună toată diligenţele, pentru obţinerea cât mai multor date despre natura faptei, locul

şi timpul când a fost săvârşită. Organul de urmărire penală trebuie să îşi verifice mai întâi

competenţa, ulterior procedând, după caz, fie la efectuarea cercetării, fie la informarea

organului de urmărire penală competent şi obligat să efectueze urmărirea, dar va efectua

actele de cercetare care nu suferă amânare. Practic, pentru evitarea situaţiilor de formare

a echipei într-o componenţă necorespunzătoare, dar şi a deplasărilor inutile, la adrese

greşite sau fictive, organul judiciar, pe lângă identificarea persoanei care a făcut

plângerea sau denunţul, trebuie să afle, din surse cât mai sigure şi demne de încredere, ce

anume infracţiune s-a comis, unde şi când a fost comisă, numărul victimelor, volumul şi

natura pagubelor cauzate, dacă făptuitorul se cunoaşte sau nu, dacă acesta a fost reţinut de

către opinia publică sau de către poliţiştii care au ajuns primii la faţa locului. De

rapiditatea cu care se obţin aceste informaţii, depinde modul de constituire, precum şi

componenţa echipei de cercetare, deplasarea cu rapiditate la faţa locului şi efectuarea în

bune condiţii a activităţii de cercetare la faţa locului;

pregătirea echipei de cercetare la faţa locului, care va fi condusă de o

persoană, poliţist sau procuror, în funcţie de competenţa materială de cercetare a

infracţiunii, ce s-a săvârşit. În funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte, echipa de

cercetare la faţa locului, trebuie să cuprindă:

o grupă de specialişti, care vor asigura partea cu caracter tehnic a

activităţii de cercetare la faţa locului, respectiv: căutarea, relevarea, fixarea, ridicarea,

examinarea la faţa locului a urmelor şi mijloacelor de probă. Din rândul specialiştilor de

la faţa locului, pot face parte, în funcţie de natura infracţiunii şi a locului de cercetat,

tehnicieni criminalişti, medici legişti, personal cu câini de urmărire, tehnicieni auto,

Page 87: Criminalistica-Note de Curs

precum şi specialişti din diferite alte domenii, care pot concura la buna desfăşurare a

activităţii;

o grupă de anchetatori, care, prin desfăşurarea unor activităţi

specifice de investigare, concură la realizarea scopului activităţii de cercetare la faţa

locului. Conlucrarea, între cele două componente ale echipei de cercetare, este necesar să

tindă către perfecţiune, practica demonstrând că, efectiv, activităţile se completează

reciproc, rezultatele uneia determinând efectuarea alteia, până în momentul epuizării

tuturor posibilităţilor;

pregătirea mijloacelor tehnico-ştiinţifice criminalistice, ce vor fi folosite

pe parcursul cercetării la faţa locului, după caz, respectiv:

trusa criminalistică universală, cu instrumentarul complet, pentru

executarea marcajelor şi măsurătorilor, pentru descoperirea, relevarea, fixarea şi ridicarea

urmelor, pentru executarea desenelor şi schiţelor;

trusa fotografică, cu aparate operative şi materiale fotosensibile,

inclusiv dispozitive de iluminare adecvate împrejurărilor;

truse criminalistice specializate, pentru cercetarea urmelor latente,

pentru identificarea substanţelor stupefiante, pentru cercetarea urmelor biologice, pentru

cercetarea incendiilor şi exploziilor, a accidentelor de circulaţie sau de muncă, etc.;

laboratoare criminalistice mobile, în cazul efectuării unor

cercetări, cu un grad de complexitate mai mare, laboratoare care dispun de trusele

criminalistice menţionate mai sus, precum şi de alte mijloace tehnico-ştiinţifice, cum

sunt:

aparatură foto şi video, pentru înregistrarea imaginilor de la

cercetarea la faţa locului, precum şi a declaraţiilor victimelor, martorilor şi a persoanelor

suspecte, după caz;

aparatură diversă de detecţie, cum sunt: detectoarele de metale,

detectoarele de cadavre, detectoarele de substanţe explozive şi de substanţe radioactive,

detectoare cu radiaţii invizibile, cum sunt cele cu raze infraroşii, cu ultraviolete şi cu raze

röetgen, precum şi detectoare pentru diverse substanţe toxice şi stupefiante, etc.;

mijloace tehnice de identificare a persoanelor, după

semnalmentele corporale exterioare, de tip „Identi-kit”, în actualitate fiind programele de

calculator, ce concură la întocmirea aşa-numitelor portrete robot computerizate;

aparatură de comunicaţii radio, care să permită asigurarea

comunicării atât între membrii echipei, cât şi între aceştia şi unităţile de poliţie, jandarmi,

pompieri, etc.;

surse proprii de energie electrică, necesare, în special, atunci când

cercetarea locului faptei are loc pe timpul nopţii;

alte mijloace, ce pot fi folosite pentru buna desfăşurare a cercetării

la faţa locului, cum sunt: costume de protecţie, truse de prim-ajutor, etc.

luarea măsurilor de protecţie, a membrilor echipei de cercetare la faţa

locului, implică o pregătire detaliată, anterioară prezentării la faţa locului. In funcţie de

informaţiile pe care le deţine, organul de cercetare trebuie sa ia toate masurile, necesare şi

suficiente, astfel încât viaţa, sănătatea sau integritatea corporală, a echipei de la faţa

locului, să nu fie lezată sub nici o formă. Astfel, în cazul cercetărilor, care implică riscuri

Page 88: Criminalistica-Note de Curs

de ordin: chimic, fizic, biologic, radioactiv, etc., se impun şi anumite măsuri, cu caracter

special;

asigurarea deplasării cu operativitate a echipei de cercetare la faţa

locului, pentru prevenirea distrugerii urmelor, pentru a nu se ajunge la plecarea sau

influenţarea martorilor oculari, precum şi, după caz, pentru a se preveni denaturarea

poziţiei urmelor şi mijloacelor materiale de probă. Practica organelor judiciare a

demonstrat că, atunci când echipa de cercetare a ajuns la faţa locului, într-un timp scurt,

şansele de realizare a obiectivelor cercetării la faţa locului au fost mult mai mari, o dată

cu scurgerea timpului, acestea diminuându-se, ajungând, în multe cazuri, la minim;

Activităţile pregătitoare efectuate la faţa locului

Acest tip de activităţi, efectuate de către membrii echipei de cercetare ajunşi la

faţa locului, sunt menite a completa pe cele de la sediul organului judiciar şi a aduce

corecţiile necesare, în cazul măsurilor luate de către primii ajunşi la faţa locului. În acest

sens, şeful echipei de cercetare are un rol hotărâtor în organizarea şi desfăşurarea

activităţilor de cercetare la faţa locului, de calităţile sale manageriale depinzând, în bună

măsură, condiţiile în care se va efectua activitatea propriu-zisă.

O dată ajuns la faţa locului, şeful echipei de cercetare la faţa locului se

informează, cu operativitate, despre:

situaţia persoanelor vătămate, modul în care s-a acţionat pentru salvarea

victimelor, precum şi dacă mai sunt persoane care necesită prim-ajutor;

dacă şi cum s-a asigurat paza locului faptei;

modul în care s-a acţionat pentru conservarea urmelor şi a mijloacelor

materiale de probă;

dacă au fost identificaţi şi reţinuţi la faţa locului făptuitorii, locul unde se

găsesc aceştia, dacă au fost atacaţi, molestaţi, precum şi dacă există riscul unor asemenea

acţiuni împotriva făptuitorilor;

dacă există martori oculari, datele de identitate a acestora şi locul unde se

află aceştia;

dacă se cunoaşte întinderea pagubelor;

dacă, urmare, a săvârşirii infracţiunii au fost puse în pericol sau a fost

împiedicată activitatea unor puncte de lucru;

dacă există pericol iminent de incendiu, explozie, inundaţii, etc.;

dacă au fost întrerupte căi de comunicaţie, dacă au fost anunţaţi

conducătorii obiectivelor economice pe teritoriul cărora se întinde perimetrul de cercetat;

De asemenea, verifică starea de fapt şi ia măsurile necesare pentru completarea şi

corectarea celor întreprinse de primii ajunşi la faţa locului, evitarea oricăror pericole şi

pentru crearea celor mai bune condiţii, în care să se efectueze cercetarea la faţa locului.

Organizarea şi executarea activităţii de cercetare la faţa locului

Activitatea de organizare a activităţii de cercetare la faţa locului, trebuie privită

sub dublu aspect, astfel:

fiecare membru al echipei de cercetare, are de îndeplinit sarcini concrete şi

precise, potrivit atribuţiilor sale

Page 89: Criminalistica-Note de Curs

organizarea activităţilor de investigare trebuie să se facă într-o ordine bine

stabilită, şi anume:

orientarea în zonă a locului infracţiunii;

realizarea unei examinări de ansamblu a locului faptei;

căutarea, descoperirea şi ridicarea urmelor şi a probelor materiale;

fixarea rezultatelor cercetării de la faţa locului;

Sarcinile membrilor echipei de cercetare la faţa locului

Modul concret, în care sunt repartizate sarcinile membrilor echipei, este guvernat

de unele considerente, precum: pregătirea şi specializarea personalului, calităţile şi

interesele fiecărui membru, experienţa şi concepţia privind gestionarea situaţiilor de

criză, relaţiile dintre membri, starea de sănătate a acestora, alţi factori de natură

psihosomatică, ce pot influenţa comportamentul acestora, etc.

Sarcinile şefului echipei de cercetare

asigură siguranţa personalului din subordine şi securitatea locului

consumării infracţiunii;

organizează, atunci când mai este cazul, verificarea stării victimelor, iar în

caz de necesitate, dispune măsuri adecvate pentru acordarea primului ajutor medical şi

pentru transportarea acestora la cea mai apropiată unitate spitalicească;

ia măsuri, pentru a interzice pătrunderea la locul săvârşirii infracţiunii, pe

timpul desfăşurării activităţii, a oricăror persoane, indiferent de calitate, funcţie sau grad,

care nu au sarcini în legătură cu cercetarea la faţa locului sau cu salvarea victimelor;

conduce prima inspecţie a locului faptei, pentru:

evaluarea eventualelor urme existente;

marcarea drumului de acces, pentru alte persoane care participă la

cercetare, respectiv: medic legist, conductor câine de urmărire, martori asistenţi, etc.;

stabilirea necesităţii de dotare şi echipare a membrilor echipei;

determinarea modului de desfăşurare a cercetării, precum şi a

sarcinilor, adecvate şi oportune, pentru fiecare membru al echipei;

stabilirea necesităţii de participare, a unor alte categorii de

specialişti, decât cei care fac parte deja din echipă;

pregătirea unei descrieri preliminare a locului faptei, pentru

redactarea procesului-verbal, de fixare a rezultatelor cercetării la faţa locului;

asigură schimbul de informaţii, între cei care cercetează câmpul

infracţional şi cei care investighează în teren;

reevaluează continuu eficienţa cercetării, pe tot parcursul activităţii;

coordonează activitatea de întocmire a procesului-verbal de cercetare la

faţa locului;

asigură relaţia cu mass-media sau desemnează un membru al echipei

pentru aceasta;

Sarcinile specialiştilor criminalişti

Page 90: Criminalistica-Note de Curs

efectuează activităţi de căutare, descoperire, relevare, fixare, ridicare,

ambalare, etc., a urmelor şi mijloacelor materiale de probă;

realizează măsurătorile de la locul faptei;

descriu urmele şi mijloacele materiale de probă, locul unde au fost găsite,

metodele şi mijloacele folosite pentru căutare, descoperire, relevare, fixare, ridicare,

ambalare;

semnează şi datează urmele şi mijloacele materiale de probă, ţinând

evidenţa acestora;

ridică şi ambalează urmele, în mod adecvat, pentru a le păstra integritatea

materială, pe timpul transportului;

efectuează înregistrări foto ale întregii zone, înainte de a se intra în

perimetrul de cercetat;

efectuează înregistrări foto ale urmelor şi mijloacelor materiale de probă,

în momentul descoperirii, înainte de a fi ridicate;

interpretează, din punct de vedere ştiinţific, alături de ceilalţi membri ai

echipei, în funcţie de competenţele profesionale ale fiecăruia, urmele şi mijloacele

materiale de probă descoperite la faţa locului, în scopul refacerii tabloului infracţiunii şi

al obţinerii cât mai multor date despre făptuitori;

prin constatările făcute, se pronunţă cu privire la originea şi modul de

creare a unor urme, pronunţându-se cu privire la calităţile şi posibilităţile de valorificare a

lor, prin expertize;

urmăresc folosirea terminologiei criminalistice adecvate, pentru

consemnarea corespunzătoare în procesul-verbal de cercetare la faţa locului, a stărilor de

fapt şi a urmelor existente;

întocmesc schiţa locului faptei, stabilind pe schiţă urmele importante;

Sarcinile investigatorilor şi anchetatorilor

Membrii echipei, cu sarcini de investigaţie şi cercetare, trebuie să desfăşoare

activităţi investigative şi de cercetare, referitoare la:

identificarea martorilor oculari şi a făptuitorilor;

efectuarea de investigaţii printre rude, vecini sau alte persoane, care au

cunoscut sau au avut relaţii cu victima, cu privire la starea sănătăţii, obiceiurile şi modul

de viaţă ale acesteia, relaţiile sale cu alte persoane, etc.;

verificarea activităţii persoanelor suspecte, care ar fi putut săvârşi fapta,

îndeosebi modul în care şi-au petrecut timpul, în perioada critică, corespunzătoare cu

perioada în care s-a săvârşit fapta;

participarea la acţiuni de căutare, în diverse locuri, în scopul găsirii unor

obiecte purtătoare de urme sau corpuri delicte;

efectuarea, în funcţie de necesităţi, de: audieri, confruntări, percheziţii,

recunoaşteri din grup de persoane şi obiecte, etc., întocmind actele procedurale prevăzute

de lege;

culegerea de informaţii în legătură cu fapta săvârşită, persoanele, valorile

şi obiectele implicate, alte elemente de natură a ajuta la lămurirea tuturor împrejurărilor,

ce caracterizează săvârşirea infracţiunii;

Page 91: Criminalistica-Note de Curs

Sarcinile altor specialişti

Specialiştii, la serviciile cărora se poate apela, pot fi, în funcţie de caz: medici

legişti, antropologi, biologi, stomatologi, armurieri, specialişti în explozibili, toxice şi

stupefiante, după caz, ingineri de diferite specialităţi, conductori ai diferitelor animale, ce

se folosesc în practica curentă, pentru prelucrarea urmei de miros şi identificarea, pe

această bază, a persoanelor suspecte, a drogurilor, a explozibililor, etc.

Medicul legist, are ca sarcini la faţa locului, examinarea cadavrului şi toaletarea

acestuia, după caz. În colaborare cu specialistul criminalist, medicul legist cercetează

obiectele purtătoare de urme, îmbrăcămintea, încălţămintea şi obiectele personale ale

victimei, în vederea stabilirii legăturii acestora cu leziunile constatate.

Agentul de poliţie, conductor al câinelui de urmărire, are ca sarcini să acceadă,

cu câinele de urmă, pe drumul care i-a fost indicat, la locul săvârşirii infracţiunii, în

vederea preluării şi prelucrării urmei de miros. În continuare, trebuie să parcurgă cu

câinele de urmă, traseul de prelucrare a urmei de miros, pentru descoperirea şi ridicarea

de obiecte ascunse ori abandonate, fiind, după caz, însoţit de un membru al echipei de

cercetare. El va trebui să informeze conducătorul echipei, despre situaţia unor urme sau

obiecte găsite, în vederea extinderii zonei cercetate criminalistic. La finalul activităţii

desfăşurate, trebuie să întocmească procesul-verbal de folosire a câinelui de urmărire şi a

schiţei traseului parcurs de acesta.

Efectuarea cercetării la faţa locului

Cercetarea la faţa locului parcurge două faze, şi anume: faza statică şi faza

dinamică. Această distincţie are un caracter convenţional, util din punct de vedere

ştiinţific, însă nu trebuie acceptat ca ceva rigid şi absolut.

Multitudinea şi diversitatea situaţiilor ce pot fi întâlnite în practică, pot impune ca,

unele dintre activităţile din faza statică, să se execute în faza dinamică şi, invers, cele

două faze putându-se întrepătrunde, raţiunea fiind dată de necesitatea obţinerii cu

rapiditate a unor rezultate care să poată constitui un punct de plecare al anchetei.

Cercetarea la faţa locului în faza statică

Faza statică, constituie debutul cercetării la faţa locului, este momentul în care

echipa ia contact nemijlocit cu locul faptei. Prin activităţile desfăşurate în această fază, se

formează o imagine generală asupra locului faptei, asupra naturii activităţii cercetate şi a

principalelor repere, care pot avea relevanţă pentru anchetă, se înlătură orice posibilitate

de distrugere sau dispariţie a urmelor şi a mijloacelor materiale de probă.

Caracteristic acestei faze este faptul că, se procedează la o examinare atentă a

locului faptei, fără a i se aduce nici o modificare. Debutul cercetării la faţa locului, constă

în observarea locului faptei. În cazul încăperilor, aceasta se efectuează dintr-un singur

loc, iar în cazul unor suprafeţe cu o anumită întindere, se procedează la parcurgerea

acestora, astfel încât, să poată fi observat orice element de natură să intereseze ancheta.

Momentul este prielnic pentru ca, şeful echipei să verifice, în concret, corecta

delimitare a perimetrului ce urmează a fi cercetat.

Page 92: Criminalistica-Note de Curs

În paralel cu observarea locului faptei, se realizează orientarea topografică şi

criminalistică a acestuia. Orientarea topografică, presupune orientarea locului faptei, în

funcţie de punctele cardinale, iar orientarea criminalistică are în vedere orientarea în

interiorul perimetrului de cercetat, în funcţie de reperele ce caracterizează sistemul de

referinţă, în momentul efectuării activităţii: clădiri, copaci izolaţi, şosele, drumuri de

acces, locul unde a fost descoperit cadavrul, locul unde se observă abandonat mijlocul de

transport folosit de către făptuitori, etc.

Încă din această fază se procedează la conturarea unor versiuni, care să aibă ca

obiect căile de acces folosite, de către participanţii la activitatea ilicită, pentru intrarea şi

pentru părăsirea locului faptei.

După efectuarea activităţilor descrise mai sus, în faza statică, se stabilesc căile de

acces şi locurile care pot fi folosite pentru deplasare, în interiorul locului de cercetat, de

către membrii echipei. Un aspect foarte important al acestei faze, îl reprezintă necesitatea

păstrării cât mai intacte a locului faptei, ce impune atât alegerea oportună a căilor de

acces, cât şi limitarea, la strictul necesar, a numărului de persoane ce vor pătrunde în

perimetrul în care se efectuează cercetările, pentru a nu produce distrugerea urmelor

iniţiale şi crearea altora, care să inducă în eroare ancheta şi să îngreuneze finalizarea

corectă a cauzei.

După stabilirea căilor de acces în interiorul perimetrului de cercetat, va pătrunde

şeful echipei, însoţit de specialişti criminalişti, dar şi de medici legişti, toxicologi,

armurieri, etc., după caz, în funcţie de specificul activităţii infracţionale cercetate. O dată

cu intrarea în locul săvârşirii infracţiunii, pentru a se putea face aprecieri corecte asupra

situaţiei, este necesar să se acorde atenţie şi să se noteze: ora pătrunderii în câmpul

infracţiunii, starea instalaţiilor, aparatelor, a uşilor, ferestrelor, sistemelor de închidere, cu

care sunt prevăzute acestea, starea sistemelor de iluminare, de aprovizionare cu energie

electrică, gaze naturale şi apă, de condiţionare şi filtrare a aerului, vizibilitate, situaţia

atmosferică, mirosurile persistente, starea căilor de acces, amplasarea diferitelor obiecte,

starea şi poziţia victimelor, a cadavrului, etc.

Există situaţii când, pătrunderea în perimetrul de cercetat, în funcţie de modul de

efectuare a activităţii ilicite, nu se face decât după înlăturarea pericolelor iminente,

respectiv: localizarea şi stingerea incendiilor, dezamorsarea dispozitivelor ce pot produce

explozii, verificarea nivelului de radioactivitate sau de compuşi toxici din aer,

deconectarea sistemelor de aprovizionare cu gaze sau energie electrică.

O dată cu parcurgerea locului faptei, se va proceda la marcarea şi protejarea

locurilor, unde se găsesc urme ori mijloace materiale de probă, fiind notată dispunerea

acestora, în raport cu reperele şi alte urme sau mijloace materiale de probă, cu care se

învecinează. În acest moment este de remarcat faptul că, cercetarea la faţa locului este

caracterizată de meticulozitate, iar profesionalismul impune o atenţie mărită la fiecare

amănunt.

Pe măsura desfăşurării activităţii, toate urmele şi mijloacele materiale de probă

vor fi analizate, trebuind să fie avute în vedere următoarele elemente: poziţia, starea în

care se prezintă, amplasarea, forma şi dimensiunile, categoriile de urme, ce apar ca

evidente pe mijloacele materiale de probă descoperite. Când precizarea raporturilor de

distanţă, dintre reperele descoperite în câmpul infracţional, poate contribui la explicarea

mecanismului producerii infracţiunii, se recomandă fixarea exactă a poziţiei fiecărui

reper, prin raportarea la alte două.

Page 93: Criminalistica-Note de Curs

Aspectul locului faptei, mijloacele materiale de probă şi urmele descoperite vor fi

fixate prin înregistrare foto sau chiar şi audio-video, practica subliniind importanţa fixării

imaginilor de orientare a locului faptei, a imaginilor tip schiţă, a celor care au ca obiect

doar locul faptei şi a imaginilor ce reprezintă obiectele principale.

Pe parcursul desfăşurării activităţilor, constatările făcute se notează provizoriu,

într-o agendă destinată special acestui scop, urmând ca aceste date să fie folosite, ulterior,

după terminarea activităţii, la întocmirea procesului verbal de cercetare la faţa locului.

Cercetarea la faţa locului în faza dinamică

Faza dinamică se distinge prin complexitate, presupunând participarea tuturor

membrilor echipei la efectuarea investigaţiilor şi la folosirea integrală a mijloacelor

tehnico-ştiinţifice criminalistice, aflate la dispoziţia lor. După efectuarea activităţilor

specifice fazei statice, se procedează la examinarea minuţioasă a tuturor urmelor şi

mijloacelor materiale de probă, descoperite în perimetrul cercetat, cu privire la care se

apreciază că au legătură cu săvârşirea infracţiunii, existând posibilitatea mişcării

obiectelor purtătoare de urme, în funcţie de posibilităţile tehnice din dotare.

În această fază se examinează atent fiecare obiect, inclusiv cadavrele, în cazul

activităţilor infracţionale ce au avut ca rezultat moartea uneia sau a mai multor persoane,

urmărindu-se descoperirea tuturor urmelor, care interesează cercetarea şi a indiciilor, în

legătură cu modul de formare, poziţia şi alte elemente, în conexiune cu urmele, de natură

a explica desfăşurarea activităţii infracţionale. Trebuie insistat pe examinarea

multilaterală a fiecărei urme, ce va fi fixată prin înregistrarea de imagini, prin măsurători,

în raport cu alte urme descoperite, cadavre sau alte repere, situate în câmpul infracţional,

Fiecare urmă va fi analizată sub aspectul naturii, culorii, formei, mirosului, etc., urmând a

se stabili, în concret, metodele de ridicare şi modul de ambalare, în vederea transportului

la sediul laboratoarelor, unde vor fi expertizate.

Ţinând seama de finalitatea ei, de rolul şi locul activităţii de cercetare la faţa

locului, în economia anchetei penale, conducătorul echipei de cercetare are obligaţia de a

coordona eforturile echipei, în direcţia explicării fiecărei acţiuni sau fenomen, în urma

căruia s-au produs modificări în starea sistemului de referinţă, devenit loc al faptei. În

acest sens, trebuie ţinut cont de faptul că: permanenta căutare, descoperire şi examinare

de urme şi mijloace materiale de probă, la faţa locului, nu trebuie acceptată ca un scop

în sine. Simpla existenţă a unei urme, descoperite în perimetrul în care s-a săvârşit o

infracţiune, nu înseamnă nimic sau înseamnă foarte puţin, dacă ea nu este relaţionată cu

activitatea infracţională şi identitatea făptuitorilor.

În contextul menţionat mai sus, trebuie precizat că: interpretarea existenţei,

naturii, poziţiei, mecanismului de formare şi a altor elemente ce caracterizează urmele

şi mijloacele materiale de probă, devine deosebit de importantă, deoarece trebuie

considerată elementul necesar, care să facă conversia unor stări de fapt, în elemente de

anchetă.

Şeful echipei de cercetare la faţa locului va primi, centraliza şi analiza

informaţiile oferite de activităţile membrilor echipei, urmând ca, pe baza acestora, să dea

dispoziţiile necesare pentru orientarea activităţii, în scopul obţinerii maximului de

informaţii.

Page 94: Criminalistica-Note de Curs

De asemenea, şeful echipei trebuie să coordoneze eforturile membrilor echipei şi

spre constatarea disimulărilor, respectiv spre: “acele împrejurări negative, caracterizate

de o neconcordanţă între cele descoperite şi starea de fapt reclamată”. Practica

cercetării infracţiunilor, pune în evidenţă existenţa unor situaţii, în care schimbările

prezente la faţa locului, nu sunt consecinţa săvârşirii unei infracţiuni, ci constituie

rezultatul intervenţiei deliberate, a celor ce încearcă să îndrume pe o pistă greşită

investigaţiile, în scopul de a se sustrage sau a-i sustrage pe alţii de la răspundere, pentru

alte fapte, real săvârşite. În mod practic, echipa de cercetare la faţa locului poate să

constate, în loc de urmele săvârşirii unei infracţiuni, o stare de fapt caracteristică unei

înscenări, o realitate falsificată, în scopul inducerii organelor judiciare în eroare.

Modul de operare, folosit de făptuitor, se află într-un raport direct de

cauzalitate cu modificările produse la faţa locului. Dacă raportul de cauzalitate, ţinând

cont de urmele descoperite la faţa locului, excede unui firesc, întemeiat pe raţionamente

logice, pe determinări psiho-sociale şi pe legi specifice ştiinţelor naturii, rezultă că ceva

nu este în regulă. Nu pot fi de acceptat, neconcordanţe între modul de formare şi modul

de dispunere a unor urme, între scopul săvârşirii infracţiunii, devenită aparentă, şi

multitudinea de urme lăsate la faţa locului, între rezultatele săvârşirii infracţiunii şi

condiţiile concrete oferite de locul săvârşirii infracţiunii şi persoana vătămată, între

prezenţa sau absenţa unor urme specifice şi infracţiunea aparentă, etc.

Page 95: Criminalistica-Note de Curs

Cap. II Tactica efectuării percheziţiei

Noţiune, importanţă şi reglementare juridică

Pentru a putea fi folosite ca mijloc de probă, în procesul penal, obiectele ce conţin

în structura lor sau poartă urme pe suprafaţa lor, în legătură cu infracţiunea săvârşită,

înscrisurile ori valorile de orice fel, trebuie să intre în posesia organului judiciar, printr-un

mijloc procesual legal. Printre activităţile prevăzute de legea procesual penală se numără

şi percheziţia şi ridicarea de obiecte şi înscrisuri.

Percheziţia, poate fi definită ca fiind „activitatea procesual penală şi de tactică

criminalistică, de căutare, asupra persoanelor, în mijloace de transport ori în alte

spaţii, închise sau deschise, a obiectelor, valorilor sau înscrisurilor, a căror existenţă

sau deţinere este tăgăduită, ori nu se cunoaşte despre prezenţa lor, în vederea

descoperirii şi ridicării lor, pentru a le administra ca mijloc de probă în procesul

penal”.

Obiectivele percheziţiei, sunt următoarele:

descoperirea de obiecte sau înscrisuri, ce conţin sau poartă urmele

infracţiunii;

descoperirea de obiecte, înscrisuri sau valori, care au fost folosite ori au

fost destinate să servească la comiterea faptei sau sunt produs al infracţiunii;

identificarea şi ridicarea bunurilor provenite din infracţiune;

descoperirea persoanelor care se sustrag de la urmărirea penală sau

executarea pedepsei;

descoperirea unor obiecte, înscrisuri sau valori, a căror deţinere este

ilegală, cum ar fi: arme, muniţii, explozivi, substanţe toxice, documente etc.;

identificarea bunurilor sau valorilor, aflate în proprietatea învinuitului sau

inculpatului ori a persoanei responsabile civilmente, în vederea luării măsurilor

asiguratorii, pentru recuperarea prejudiciului sau garantarea executării pedepsei amenzii

ori a măsurii confiscării speciale sau a confiscării averii;

Percheziţia are o reglementare legală foarte clară, astfel că nu se poate efectua

decât, strict, în limitele dispoziţiilor legale.

Consacrând inviolabilitatea domiciliului, Constituţia României, în art. 27 pct.1

arată că: ”Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau

rămâne, în domiciliul ori reşedinţa unei persoane, fără învoirea acesteia”. Excepţiile

sunt cele prevăzute în art. 27 pct. 2 din Constituţie15

, respectiv, se poate deroga, prin lege,

de la prevederile alineatului 1, pentru următoarele situaţii:

executarea unui mandat de arestare preventivă sau a unei hotărâri

judecătoreşti;

înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile

unei persoane;

apărarea securităţii naţionale sau a ordinii publice;

15

Ioan Muraru-Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Bucureşti, Ed.Naturalismul, 1991, pg.70-71; Ioan

Deleanu-Drept Constituţional şi Instituţii Politice-Tratat, vol.II, Ed.Europa Nova, 1996, pg.149-150

Page 96: Criminalistica-Note de Curs

prevenirea răspândirii unei epidemii;

Art.8, paragraful 1 din CEDO stipulează că: „orice persoană are dreptul la

respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale”.

Legea care reglementează efectuarea percheziţiei şi ridicarea de obiecte şi

înscrisuri, este Codul de procedură penală, cu prevederi corespunzătoare de la art.100 la

art. 111 şi de la art. 96 la art. 99. Dispoziţiile Codului de procedură penală privind

percheziţia, au fost modificate prin Legea nr. 28/2003, publicată în M.O. nr.

468/01.07.2003 şi prin OUG nr. 109/2003, publicat în M.O. nr. 748/26.10.2003, pentru a

fi puse în acord cu Legea de revizuire a Constituţiei, publicată în M.O. nr.

669/22.10.200316

.

Potrivit art. 23 al.2 din Constituţie, percheziţionarea unei persoane este permisă

numai în cazurile şi cu procedura prevăzută de lege, iar potrivit art. 27 alin. 3 din

Constituţie, percheziţia se dispune de judecător şi se efectuează în condiţiile şi formele

prevăzute de lege.

Potrivit dispoziţiilor art.100 din Codul de procedură penală, percheziţia se poate

dispune, când persoana, căreia i s-a cerut să predea un obiect sau înscris, din cele

arătate la art. 98 din Codul de procedură penală (reţinerea şi predarea corespondenţei şi a

obiectelor), tăgăduieşte existenţa sau deţinerea acestora, precum şi ori de câte ori există

indicii temeinice că, efectuarea unei percheziţii este necesară pentru descoperirea şi

strângerea probelor.

Percheziţia domiciliară poate fi dispusă, numai de către judecător, prin încheiere

motivată, în cursul urmăririi penale, la cererea procurorului sau în cursul judecăţii. În

aceste condiţii, organul de cercetare penală al poliţiei, se adresează cu cerere procurorului

şi acesta, dacă consideră necesară şi oportună şi sunt îndeplinite condiţiile legale, inclusiv

urmărirea penală să fie începută, se adresează cu cerere judecătorului. Percheziţia

corporală, poate fi dispusă, după caz, de către organul de cercetare penală, de procuror

sau de judecător17

.

Percheziţia dispusă în faza de urmărire penală, se efectuează de către procuror sau

organul de cercetare penală, însoţit, după caz, de lucrători operativi.

Instanţa de judecată nu efectuează percheziţii domiciliare, decât cu ocazia unei

cercetări locale, în celelalte cazuri dispoziţia trimiţându-se procurorului.

Ridicarea de obiecte şi înscrisuri, constituie o obligaţie pentru organul de

urmărire penală şi instanţa de judecată (art. 96 C.p.p). De asemenea, orice persoană este

obligată, să predea un obiect sau înscris, ce poate servi ca mijloc de probă (art. 97 C.p.p.),

în caz contrar acesta va fi ridicat, în mod silit, prin organul de cercetare penală, conform

art. 99 C.p.p.

În art. 103 din C.p.p., legiuitorul a prevăzut şi intervalul de timp din zi, în care

cele două activităţi procesuale pot fi efectuate, respectiv între orele 6 – 20. Ca excepţie,

se poate efectua percheziţia, şi în consecinţă şi ridicarea de obiecte şi înscrisuri, în afara

16

Constituţia României a fost republicată în M.O. nr.767/31.10.2003, dându-se textelor o nouă numerotare 17

Ion Rusu, Percheziţia. Ridicarea de obiecte şi înscrisuri, în Revista Dreptul nr.1/2005, pg.2,3,4

Page 97: Criminalistica-Note de Curs

acestui interval orar, numai în caz de infracţiuni flagrante sau când percheziţia urmează a

se efectua într-un local public. Percheziţia începută între orele 6 –20, poate continua şi în

timpul nopţii.

Clasificarea percheziţiei

a. din punct de vedere procesual-penal, corespunzător dispoziţiilor Codului

de procedură penală, percheziţia poate fi de două feluri:

percheziţia domiciliară, care include toate locurile în care se pot efectua

percheziţii, respectiv:

în locuinţă;

în camere de hotel;

la locul de muncă;

în incinta sediilor instituţiilor sau agenţilor economici;

în localuri publice;

mijloace de transport;

în orice alte locuri;

percheziţia corporală, care include şi percheziţia asupra bagajelor;

b. din punct de vedere tactic-criminalistic18

, percheziţia se poate clasifica

astfel:

după natura locului percheziţionat:

percheziţii în locuri deschise;

percheziţii în locuri închise;

după numărul locurilor, concomitente, în care se efectuează percheziţia,

în aceeaşi cauză:

percheziţii efectuate într-un singur loc;

percheziţii efectuate, concomitent, în mai multe locuri;

după numărul persoanelor percheziţionate:

percheziţii individuale;

percheziţii de grup;

după numărul percheziţiilor efectuate, în acelaşi loc:

percheziţii primare;

percheziţii repetate;

după timpul de efectuare a percheziţiei:

percheziţii efectuate pe timpul zilei;

percheziţii efectuate pe timpul nopţii;

după participanţii la efectuarea percheziţiei:

percheziţii la care participă numai organul de cercetare penală;

18

Emilian Stancu,Tratat de criminalistică, Editura U.J., Bucureşti, 2004, p.451

Page 98: Criminalistica-Note de Curs

percheziţii la care participă organele de cercetare penală, însoţite

de specialişti şi de forţele de intervenţie, după caz;

Pregătirea percheziţiei

Pentru asigurarea reuşitei, oricărui act de urmărire penală, este necesară o

temeinică şi serioasă pregătire, astfel că nici percheziţia nu poate fi lăsată la voia

întâmplării. Fără o organizare atentă şi fără a fi riguros pregătită, orice percheziţie poate

fi sortită eşecului.

Etapele care trebuie parcurse în pregătirea unei percheziţii, sunt următoarele:

a. Stabilirea obiectivelor şi scopului percheziţiei

Obiectivele unei percheziţii, depind de natura infracţiunii investigate. În funcţie

de infracţiune, se poate stabili natura obiectelor ce vor fi căutate sau efectiv, un anumit

obiect, document, înscris, etc., care trebuie să fie căutate şi găsite. Cunoscând categoria

obiectelor sau înscrisurilor, care vor fi căutate, se pot emite şi ipoteze cu privire la modul

de ascundere. Deja, în această fază, pot fi prevăzute şi eventualele mijloace tehnice,

necesare pentru căutare.

Este necesar, de asemenea, analizarea oportunităţii efectuării percheziţiei, dacă

sunt indicii suficient de temeinice, de natură să creeze presupuneri întemeiate, că se vor

descoperi mijloacele materiale de probă căutate.

b. Cunoaşterea locului unde urmează a se efectua percheziţia

Cunoaşterea locului unde urmează a fi efectuată percheziţia, este obligatorie şi

vizează, în general, următoarele aspecte:

adresa unde este situat locul în care se va efectua percheziţia;

caracteristicile topografice ale locului;

caracteristicile de construcţie ale clădirii, respectiv: numărul de nivele,

toate intrările şi ieşirile posibile, spaţiile auxiliare, spaţii comune cu alţi locatari, etc.;

planul interior al spaţiului care urmează a fi percheziţionat;

căile de acces către clădire sau teren;

posibilităţi de comunicare cu exteriorul;

existenţa unor locuri periculoase, respectiv: ochiuri de apă, mlaştină,

puţuri neacoperite, etc.;

date despre imobilele învecinate şi modalităţile de delimitare faţă de

acestea;

date privind proprietarii sau deţinătorii spaţiilor respective, etc.;

Cunoaşterea locurilor, unde urmează a se face percheziţia, poate ajuta organul

judiciar să-şi formeze o imagine, cu privire la posibilele locuri de ascundere a obiectelor

căutate, precum şi pentru a preveni părăsirea locului, prin surprindere, cu obiectele

căutate.

Page 99: Criminalistica-Note de Curs

c. Cunoaşterea persoanelor la care se va efectua percheziţia

Principalele date, care trebuie cunoscute despre aceste persoane, sunt următoarele:

datele de stare civilă şi de identitate;

studiile, profesia, locul de muncă;

funcţii deţinute, actuale sau anterioare;

viaţa de familie, membrii cu care locuieşte;

raporturile cu vecinii;

pasiuni şi animale periculoase pe care le are;

muncile de gospodărie pe care se pricepe să le facă;

persoane care-l frecventează în mod obişnuit;

prietenii din anturaj;

existenţa unor chiriaşi;

viciile, temperamentul, tendinţa spre agresivitate, atitudinea faţă de

autorităţile de stat;

antecedente penale, ale lui sau ale persoanelor împreună cu care locuieşte,

etc.;

În cazul persoanelor juridice, astfel de date se vor obţine despre conducătorii sau

administratorii unităţii, raporturile cu angajaţii, date despre şefii de secţii, ateliere,

gestionari, număr de angajaţi, etc.

Cunoaşterea persoanelor, la care urmează a se efectua percheziţia, ajută organul

judiciar să-şi formeze o imagine, cu privire la posibilele riscuri, pe care le presupune

efectuarea percheziţiei, în vederea organizării minuţioase, înclusiv în ceea ce priveşte

forţele participante, pentru a nu se transforma totul într-un eşec de mari proporţii, cu

consecinţele de rigoare.

d. Stabilirea momentului efectuării percheziţiei

Acest aspect, al pregătirii percheziţiei, presupune luarea în considerare a unor

factori cum ar fi:

necesitatea asigurării elementului surpriză, pentru persoanele aflate la

locul percheziţiei;

necesitatea efectuării neîntârziate, pentru a nu dispărea obiectele sau

persoanele căutate;

stabilirea acelor limite de timp, care oferă condiţii optime de pătrundere, la

locul de percheziţionat, etc.

Sunt şi situaţii, în care percheziţia trebuie amânată, în scop tactic, deşi se deţin

date sigure cu privire la existenţa obiectelor şi chiar a locului de ascundere, însă,

descoperirea lor, prin natura împrejurărilor, este foarte dificilă. Amânarea are rolul de a

linişti persoana suspectă, de a-i da impresia că nu va mai fi percheziţionată şi, astfel, să

fie determinată să renunţe la ascunderea obiectelor, mai ales dacă are nevoie de ele sau

încearcă să le vândă.

Page 100: Criminalistica-Note de Curs

e. Organizarea şi formarea echipei care va efectua percheziţia

Organizarea activităţii, în vederea efectuării unei percheziţii, se realizează pe baza

datelor şi informaţiilor obţinute în etapele anterioare şi are în vedere, obţinerea

autorizaţiei sau a tuturor autorizaţiilor necesare, după caz, pentru efectuarea

percheziţiilor, precum şi formarea echipei sau echipelor, care vor efectua percheziţiile.

La formarea echipelor, trebuie să se aibă în vedere, asigurarea efectuării unor

percheziţii complete, calificate şi într-un timp rezonabil, dar şi anticiparea şi prevenirea

oricăror riscuri aferente. Ca atare, numărul de membri a echipelor trebuie să fie suficient.

De regulă la percheziţie participă:

organul de urmărire penală, respectiv: ofiţerul de poliţie sau procurorul,

care instrumentează cauza;

specialişti criminalişti;

specialişti din domeniul în care s-a comis infracţiunea;

În funcţie de necesităţi, în echipă pot fi cooptaţi şi alţi lucrători de poliţie, de la

formaţiunile arme şi muniţii, poliţie criminală, poliţie rutieră, ordine publică, inclusiv din

cadrul detaşamentelor de intervenţie rapidă, după caz, etc. De asemenea, în cazul unor

riscuri majore, nu poate fi exclusă, colaborarea cu unităţile de jandarmi, pentru

prevenirea unor manifestări negative de amploare.

f. Pregătirea mijloacelor tehnice necesare

În general, mijloacele tehnice necesare la efectuarea unei percheziţii, se găsesc în

trusa criminalistică. Ele diferă în funcţie de obiectele căutate şi de locul unde urmează a

se efectua percheziţia, genul infracţiunii cercetate, persoana percheziţionată, etc.

Din categoria acestor mijloace, pot face parte următoarele:

surse de iluminare;

unelte pentru desfăcut încuietori sau pentru săpat, cum sunt: ciocane,

şurubelniţe, dălţi, cleşti, cazma, târnăcop, etc.;

sonde metalice electromagnetice;

magneţi puternici, detector cu raze ultraviolete;

aparate de filmat şi de fotografiat;

materiale pentru ambalare, etc.;

Potrivit prevederilor art. 104 din Codul de procedură penală, atât percheziţia, cât

şi ridicarea de obiecte sau înscrisuri, se fac în prezenţa persoanei la care se efectuează

percheziţia, sau, după caz, al unui reprezentant al acesteia, al unui membru de familie,

sau a unui vecin, având oricare capacitate de exerciţiu, precum şi în prezenţa a cel puţin

doi martori asistenţi.

Este contraindicat, să se aleagă martori asistenţi din rândul persoanelor care au

implicare în cauză sau din rândul celor găsiţi la locul de percheziţionat, întrucât este

posibil să fie ales chiar un participant la comiterea infracţiunii, tăinuitor sau favorizator.

Referitor la asigurarea prezenţei apărătorului, organul de urmărire penală trebuie

să se conformeze dispoziţiilor legale, care reglementează dreptul la apărare.

Page 101: Criminalistica-Note de Curs

Reguli tactice folosite la efectuarea percheziţiei şi ridicării de obiecte şi

înscrisuri

a. Aspecte privind psihologia persoanei percheziţionate

Pentru orice persoană, indiferent de gradul de cultură, poziţie socială, profesie

etc., efectuarea la domiciliul său a unei percheziţii, îi provoacă o stare emoţională

deosebită, pentru că, percheziţia în sine este un eveniment deosebit. Această stare o

traversează, chiar şi persoane recidiviste, care nu sunt pentru prima dată percheziţionate.

Tensiunea psihică, va fi cu atât mai mare, cu cât persoana deţine în locul

percheziţionat bunuri provenite din comiterea de infracţiuni, valori sau obiecte a căror

deţinere nu este legală. În asemenea situaţii, tensiunea interioară prin care trece persoana

percheziţionată se poate exterioriza, prin manifestări somato-viscerale, care pot fi

observate de persoanele care efectuează percheziţia. Asemenea manifestări, pot fi cele

referitoare la:

dereglarea respiraţiei şi a vorbirii, răguşirea însoţită de scăderea

salivaţiei, mişcarea neregulată a „mărului lui Adam”;

modificarea activităţii cardio-vasculare, manifestată prin congestionarea

feţei sau prin paloare;

crisparea, schimbarea expresiei normale a feţei, efectuarea de mişcări

sau gesturi nefireşti, amabilitate excesivă;

modificarea timpului de latenţă, individul răspunzând cu întârziere iar,

alteori, precipitat, la întrebările care au o încărcătură afectogenă;

b. Psihologia persoanelor care efectuează percheziţia

Lucrătorii de poliţie sau procurorul, care participă la efectuarea percheziţiei,

trebuie să manifeste un simţ de observaţie deosebit, bine dezvoltat, o putere mare de

concentrare şi o foarte bună atenţie, o intuiţie rapidă, capacitate de analiză şi de sinteză19

.

La efectuarea percheziţiei, trebuie să ţină seama de câteva reguli, respectiv:

examinarea minuţioasă şi observarea permanentă a comportamentului

persoanei percheziţionate, a celorlalte persoane existente la locul respectiv, cât şi

particularităţilor locului percheziţionat. Este indicat, ca un lucrător din cadrul echipei, să

fie însărcinat numai cu efectuarea acestor supravegheri;

menţinerea stabilităţii atenţiei, prin evitarea monotoniei în cercetare şi

chiar, prin luarea unor pauze pentru odihnă, în situaţii de activitate prelungită;

adaptarea rapidă, la situaţii concrete întâlnite la faţa locului, mobilitatea

gândirii, pentru a lua cele mai adecvate măsuri;

percheziţia necesită multă perseverenţă, calm şi răbdare, fiind

incompatibilă cu superficialitatea, nervozitatea, graba ori repulsia faţă de anumite

obiecte;

19

T. Bogdan, Curs de Psihologie Judiciară, Tipografia Învăţământului, Bucureşti, 1957, p. 381-383

Page 102: Criminalistica-Note de Curs

c. Deplasarea şi intrarea la locul percheziţiei

Modul de deplasare, diferă de la cauză la cauză, fiind condiţionat de

particularităţile cauzei şi ale locului de percheziţionat. Ceea ce este important, este faptul

ca, deplasarea să aibă în vedere elementul surpriză, pentru a evita situaţii de distrugeri de

mijloace de probă, aruncarea acestora afară din locuinţă etc., ori dispariţia persoanei de la

domiciliu.

Deplasarea, de regulă, se face în acelaşi timp, de către toată echipa, cu 1-2 maşini,

în funcţie de necesităţi. Maşina nu va fi oprită în imediata apropriere a imobilului, în care

se va face percheziţia, tocmai pentru a nu atrage atenţia.

Înainte de pătrundere, vor fi luate măsurile de pază a ieşirilor, pentru a evita

părăsirea imobilului percheziţionat, de către persoanele aflate în interior.

Intrarea în locuinţă coincide, practic, cu începerea percheziţiei. Membrii echipei

nu se vor posta toţi în faţa intrării, pentru a nu fi văzuţi, rămânând la vedere numai şeful

echipei. Este bine ca intrarea, să se facă profitând de anumite împrejurări. O situaţie

specială, apărută în ultima perioadă, este instalarea de interfoane la intrarea in scara

blocului. Pentru intrare, în aceste cazuri, se poate aştepta ieşirea unui locatar sau se va

suna la alt apartament, construind o legendă plauzibilă, pentru a determina persoana să

deschidă uşa.

Ajunşi la uşa locuinţei, nu se sună imediat, se aşteaptă şi se ascultă la uşă, pentru

a observa dacă există cineva înăuntru. În acest scop se poate suna şi pe telefonul fix, care

ar trebui să fie cunoscut, dacă există.

În eventualitatea, în care nu este nimeni în casă, se procedează la deschiderea uşii

în prezenţa unui membru al familiei, vecin, delegat al primăriei, etc., precum şi a

martorilor asistenţi.

Dacă, persoanele din interior, refuză deschiderea uşii, vor fi avertizate cu voce

tare că se va forţa uşa şi se va trece la realizarea acestei măsuri, în prezenţa martorilor

asistenţi.

Există şi cazuri deosebite, respectiv în cazul infracţiunilor flagrante şi a unor

indivizi periculoşi cercetaţi pentru infracţiuni grave, când se poate pătrunde direct, prin

forţarea uşilor de acces.

d. Primele măsuri luate, după pătrunderea la locul percheziţiei, sunt

următoarele:

prezentarea legitimaţiei şi a autorizaţiei de percheziţie;

adunarea tuturor persoanelor, existente la faţa locului, într-o singură

încăpere şi stabilirea lucrătorului care le va supraveghea, pe tot parcursul percheziţiei;

percheziţionarea corporală, a tuturor persoanelor existente la faţa locului,

care se efectuează, inclusiv pentru a contracara eventuale acţiuni violente, prin folosirea

unor arme, aflate asupra lor;

inspectarea întregului loc care va fi percheziţionat, prin: verificarea

rapidă a WC-urilor, a sobelor, a maşinilor de gătit, a tuburilor de aruncat gunoiul, a

ferestrelor, a telefoanelor fixe sau mobile, (telefoanele mobile, existente asupra

persoanelor, vor fi oprite şi puse într-un anumit loc, ca să nu poată fi folosite), sau a altor

aparaturi de înregistrare sau comunicare. Cu această ocazie se va verifica şi se va

cunoaşte topografia locului şi particularităţile sale;

Page 103: Criminalistica-Note de Curs

blocarea intrărilor şi ieşirilor, astfel încât, nici o persoană să nu poată

părăsi locul percheziţionat şi, nici o altă persoană să nu pătrundă din afară;

căutarea şi identificarea martorilor asistenţi. Aceştia, în situaţiile

deosebite de pătrundere, arătate mai sus, trebuie deja să existe, pentru a asista la

operaţiunile făcute de echipă. Când intrarea decurge normal, liniştit şi fără incidente,

înainte de se trece la percheziţia propriu-zisă, vor fi aduşi cel puţin doi martori asistenţi,

care să îndeplinească cerinţele prevăzute de lege. Legitimarea şi prezentarea autorizaţiei

de percheziţie, se va face şi în faţa acestora;

După aceste etape preliminarii se trece, de către conducătorul echipei, la

organizarea percheziţiei propriu-zise, la efectuarea căutărilor, ţinându-se seama de planul

dinainte stabilit şi de particularităţile găsite la faţa locului. Fiecare membru al echipei

primeşte sarcini concrete.

Reguli tactice aplicate în efectuarea percheziţiei domiciliare propriu-zise

Percheziţia domiciliară, se poate efectua în locuri închise sau deschise, însă,

indiferent unde se face, trebuie îndeplinite un set de reguli generale, respectiv:

percheziţia trebuie efectuată, în strictă conformitate cu legea;

percheziţia se desfăşoară metodic, sistematic, ceea ce presupune o

cercetare şi căutare detaliată şi într-o anumită ordine, direcţie, respectiv: în paralel, prin

cercetarea concomitentă a mai multor încăperi, sau succesiv, începând de la intrare şi

apoi stânga-dreapta şi spre centrul locului;

observarea, în permanenţă, a comportamentului persoanei percheziţionate;

efectuarea percheziţiei cu minuţiozitate, calm şi cu răbdare;

Percheziţia trebuie să urmărească depistarea ascunzătorilor, sens în care, în

practica organelor de urmărire penală, s-au format deprinderi practice, cu valoare de

reguli, privind modul de cercetare a diferitelor locuri, a obiectelor de mobilier, pereţi,

tablouri, îmbrăcăminte, duşumele, scări, grupuri sanitare, etc.

Fixarea rezultatelor percheziţiei

Toate activităţile desfăşurate, cu ocazia efectuării percheziţiei propriu-zise, se

consemnează, conform art. 108 din Codul de procedură penală, într-un proces-verbal,

care constituie principalul mijloc de fixare a rezultatelor percheziţiei. Acesta trebuie să

cuprindă, datele prevăzute în art. 91 şi 108 din Codul de procedură penală, precum şi

menţiuni referitoare la locul, timpul şi condiţiile, în care au fost descoperite şi ridicate

obiectele şi înscrisurile, enumerarea şi descrierea lor.

În acelaşi proces-verbal, se vor face menţiuni şi despre obiectele care nu au fost

ridicate, dacă au fost menţionate în cuprinsul procesului verbal şi despre acelea care au

fost lăsate în păstrare sau predate în custodie.

Consemnările în procesul-verbal, trebuie să se facă exact, clar şi precis, să nu se

lase loc de presupuneri.

Page 104: Criminalistica-Note de Curs

Descrierea ascunzătorilor, a locurilor unde a fost găsit fiecare obiect sau înscris

căutat, trebuie să se facă cu maximă rigurozitate, cu caracteristicile particulare pe care le

au.

Procesul-verbal se întocmeşte în două exemplare, din care, un exemplar se lasă

persoanei percheziţionate. Dacă există şi bunuri lăsate în custodie, procesul-verbal se

întocmeşte în trei exemplare, din care, unul se lasă şi custodelui.

Alte mijloace de fixare, care sunt anexe la procesul-verbal de percheziţie, sunt

fotografiile, filmul judiciar şi desenul schiţă, după caz.

Page 105: Criminalistica-Note de Curs

Cap. III Tactica audierii şi confruntării peroanelor

Prin intermediul criminalisticii, sunt elaborate metodele ştiinţifice şi tactice de

investigare a infracţiunilor, asigurându-se, astfel, o bună şi eficientă organizare a etapelor de

cercetare, a modurilor în care trebuie desfăşurate, cu cât mai multă eficacitate şi eficienţă,

diferitele activităţi din cursul anchetei, după un plan stabilit.

Probele obţinute, într-o anumită cauză, vor putea fi verificate, prin intermediul

ascultării părţilor, respectiv: învinuit, părţi vătămate, martori. Tot cu această ocazie şi pe

această cale, vor putea fi completate, elementele existente cu privire la cauză. Prin

intermediul probelor, se realizează principiul aflării adevărului în cauză.

Noţiunea de probă, vizează toate faptele şi împrejurările, ce trebuie dovedite,

în rezolvarea cauzei. Faptele şi împrejurările, din cuprinsul probaţiunii sunt de două feluri:

fapte principale;

fapte probatorii, care se referă la împrejurări de fapt, care nu sunt

cuprinse în faptul principal, dar, a căror demonstrare, permite să se tragă concluzii, cu privire

la faptul principal;

Un procedeu probator, esenţial, este cel al audierii persoanelor.

A. Tactica audierii învinuitului/inculpatului

Audierea sau ascultarea învinuitului/inculpatului, este o activitate procesuală şi de

tactică criminalistică, efectuată de către organul de urmărire penală, în scopul stabilirii unor

date cu valoare probantă, necesare aflării adevărului în cauză. Cu această ocazie,

învinuitul/inculpatul poate face mărturisri complete sau doar parţiale, cu privire la

infracţiunea săvârşită, precum şi la circumstanţele legate de comiterea ei. Există, însă, şi

posibilitatea ca acesta, să manifeste un comportament simulat, încercând să se sustragă de la

răspunderea penală, recunoscând alte roluri sau alte acţiuni, pe care le-ar fi executat, dar care

nu s-ar încadra într-o participaţie penală, prin lipsa laturii subiective a infracţiunii.

Etapele audierii învinuitului/inculpatului, pot fi cuprinse în:

Studierea dosarului cauzei

Pe această bază, vor fi stabilite:

persoanele care urmează a fi audiate în cauză, în calitate de învinuit sau

inculpat;

faptele care au fost reţinute în cauză;

împrejurările comiterii faptelor;

participaţia, calitatea şi contribuţia fiecăruia la comiterea faptei;

modurile de operare folosite;

problemele ce urmează a fi lămurite, prin intermeiul audierii fiecărei

persoane;

Studiul materialului documentar, de la dosarul cauzei, trebuie făcut cu obiectivitate,

atât cu observarea probelor în acuzare, cât şi a celor în apărare, precum şi a circumstanţelor

atenuante sau agravante, după caz, referitoare la fiecare participant.

Page 106: Criminalistica-Note de Curs

Cunoaşterea învinuitului sau inculpatului

O bună stăpânire a datelor cauzei presupune, pe lângă cunoaşterea faptelor

concrete comise, de către autorul faptei şi preocuparea pentru cunoaşterea trăsăturilor

personalităţii şi a profilului psihic a acestuia. Date de acest gen, se pot obţine pe mai multe

căi, atât directe, cât şi indirecte.

Pe cale directă, se pot obţine date, prin intermediul unor percheziţii, prin

aplicare de sechestre, reţinere şi conducere în faţa organului de urmărire penală, precum şi

prin audiere;

Activităţile de informare indirectă, cu privire la învinuit/inculpat, pot să

cuprindă, după caz:

investigaţii cu privire la persoana învinuitului/inculpatului;

date rezultate din cercetarea la faţa locului;

verificări la cazierul judiciar şi în evidenţele operative ale poliţiei;

audieri ale altor martori sau învinuiţi;

studierea unor înscrisuri, ce emană de la învinuit sau inculpat;

Pregătirea audierii

În această etapă, având în vedere datele şi informaţiile din etapele anterioare, se vor

stabili, mental sau în scris, după caz, următoarele:

problemele care urmează a fi lămurite cu ocazia ascultării;

tactica folosită la audiere, ţinând cont de personalitatea şi psihologia

persoanelor audiate, în calitate de învinuit/inculpat;

materialul probator ce urmează a fi folosit, în cursul audierii, având în

vedere particularităţile fiecărei infracţiuni în parte şi împrejurările comiterii faptei;

Datele preliminare, obţinute despre învinuiţi/inculpaţi, cum sunt cele referitoare la:

antecedente penale, mediul socio-familial de provenienţă, pregătirea şcolară,

comportamentul anterior, referitor la colaborarea cu organele de urmărire penală, în situaţii

similare de anchetă, etc., sunt foarte importante, pentru buna pregătire şi realizarea cu succes a

audierii.

Întocmirea planului de audiere

Urmare a activităţii de pregătire a audierii, din etapa anterioară, în funcţie de

experienţa anchetatorului, în mod obligatoriu, se va întocmi un plan de ascultare, pentru

fiecare învinuit sau inculpat, în parte, care va avea în vedere următoarele aspecte

principale:

problemele ce urmează a fi lămurite, cu ocazia ascultării, cu fiecare

învinuit sau inculpat, în parte;

materialul probator, ce va fi utilizat în cursul ascultării, cu fiecare

învinuit sau inculpat;

forţa probatorie a materialului existent la dosar, cum sunt: probele

directe, probele indirecte şi orice alte mijloace materiale de probă, precum şi, în funcţie de

Page 107: Criminalistica-Note de Curs

aceasta, ordinea în care pot fi administrate probele, pentru ca succesul audierii să fie deplin;

momentele operative oportune, pentru utilizarea şi administrarea

fiecărei categorii de probe, având în vedere forţa probantă a acestora. Probele esenţiale, cheie,

vor fi folosite numai în ultimă instanţă, după ce au fost epuizate, pe rând, celelalte probe, prin

aceasta urmărind:

obţinerea de probe pertinente şi obiective, atât în acuzarea, cât şi în

apărarea persoanei audiate, în calitate de învinuit/inculpat;

obţinerea de informaţii directe, privind buna sau reaua-credinţă, a

învinuitului/inculpatului şi, implicit, privind colaborarea acestuia în anchetă şi încrederea ce

îi poate fi acordată;

stabilirea existenţei circumstanţelor personale, atenuante sau

agravante, după caz;

Întocmirea acestui plan, este recomandabilă anchetatorilor cu mai puţină

experienţă, dar şi celor cu multă experienţă, în cazul dosarelor penale complexe, cu un

grad mare de dificultate. Interesul este ca, pe măsura creşterii experienţei, să crească şi

nivelul de pregătire în instrumentarea corectă a cauzelor. De cele mai multe ori, de realizarea

unor asemenea planuri şi de calitatea lor, pot să depindă succesul în soluţionarea dosarelor şi,

mai ales, celeritatea în soluţionarea acestora.

Asigurarea prezenţei apărătorului

Prezenţa apărătorului, este obligatorie în situaţiile prevăzute de lege, după începerea

urmăririi penale în cauză, însă nu se va permite apărătorului să intervină în desfăşurarea

ascultării, deoarece orice intervenţie a acestuia poate conduce la obstrucţionarea relatărilor.

Etapele ascultarii invinuitului sau inculpatului

Conform prevederilor art. 7o din Codul de procedură penală, ascultarea învinuitului

sau inculpatului parcurge trei etape, astfel:

a. verificarea identităţii învinuitului/inculpatului, pe baza documentelor de

legitimare, urmată de punerea în vederea acestuia, a învinuirii şi garantarea dreptului la

apărare. Privitor la verificarea identităţii, trebuie precizat că această activitate, este de natură

să ducă la evitarea greşelilor şi neînţelegerilor, privind datele de identitate ale persoanei ce

va fi ascultată. După luarea datelor de identitate, învinuitului i se vor aduce la cunoştinţă

învinuirile, explicându-i, dacă este necesar, esenţa acestora. În această etapă, pot avea loc

anumite discuţii prealabile, care sa permită o primă „tatonare” a învinuitului, referitoare la

acesta ca persoană, preocupări pe care le are, mentalităţi, pregătire profesională, loc de

muncă, satisfacţie la locul de muncă, familie, grup de prieteni, etc. Scopul acestor discuţii

sincere, îl constituie necesitatea relaxării persoanei audiate, obţinerea încrederii în

anchetator şi realizarea unei apropieri psihice, de natură să conducă, adeseori, la o atitudine

sinceră, în vederea obţinerii maximului posibil de la acesta, în cadrul audierii.

b. ascultarea relatării libere, făcute de învinuit sau inculpat, cu privire la fapta de

care este acuzat şi împrejurările comiterii acesteia. Odată cu trecerea în aceasta fază, a

Page 108: Criminalistica-Note de Curs

relatării libere, se va cere celui ascultat, să relateze, despre faptele care fac obiectul cauzei,

cât mai pe larg posibil şi în detaliu, fără a omite nimic, cu referire la probele pe care le

consideră necesare, în apărarea sa. În timpul relatărilor libere, trebuie să fie respectate, cu

stricteţe, următoarele reguli tactice:

se va proceda la ascultarea cu atenţie, fără întreruperi, a

învinuitului sau inculpatului, menţinând contactul vizual permanent cu acesta, fără a avea

alte preocupări, oferind feedback afirmativ, de ascultare şi înţelegere a mesajului transmis,

prin limbaj nonverbal;

nu se va încerca obţinerea recunoaşterii cu orice preţ a săvârşirii

faptei, deoarece, recunoaşterea faptei, de către învinuit, nu este „regina probelor” şi are

aceeaşi valoare probatorie, cu celelalte probe, cu care se coroborează;

nu se va întrerupe firul relatărilor, prin formularea de întrebări, sau

prin darea unor replici, nici chiar atunci când se observă elemente de nesinceritate,

învinuitul fiind lăsat să termine relatarea liberă. Din contra, elementele de nesinceritate vor

fi avute în vedere, ulterior, cu ocazia ascultării dirijate, când se vor stabili şi momentele

operative pentru utilizarea şi administrarea probelor, pe rând, în funcţie de valoarea

probantă a acestora;

discuţia va fi reorientată, cu tact, spre subiectul iniţial, atunci când

se constată, că relatarea liberă a învinuitului se îndepărtează de subiect şi include alte

aspecte, care nu au legatură cu cauza;

ascultarea liberă a învinuitului trebuie să privească fiecare

împrejurare în parte, în cazul în care, fapta pentru care este cercetat, este susceptibilă de

încadrări juridice diferite sau dacă este vorba de mai multe fapte. În asemenea cazuri:

numai la terminarea relatării libere, cu privire la o anumită

împrejurare sau cu privire la o anumită faptă, ce este cercetată, urmează a fi adresate întrebări

scurte, lămuritoare, în legătură cu acele episoade;

numai după lămurirea completă, a tuturor împrejurărilor unei

anumite fapte, se poate trece la ascultarea relatărilor libere cu privire la alte fapte;

Prin intermediul relatării libere, poate fi cunoscută şi analizată poziţia învinuitului,

prin compararea celor prezentate de către acesta, cu probatoriul existent la dosarul

cauzei.

Observaţiile rezultate în această fază, vor putea fi utilizate la stabilirea

procedeelor tactice, care urmează a fi folosite în continuare. Chiar atunci când există un

învinuit/inculpat care neagă, în totalitate, faptele cu care este învinuit, denaturând adevarul,

nu se va adopta o poziţie ostilă şi nici reacţii rigide, deoarece, printr-o bună adoptare a

tacticii, în continuare, va putea fi dovedită poziţia nesinceră, obstrucţionistă şi

recalcitrantă, a celui ascultat.

c. ascultarea dirijată, prin adresarea de întrebări şi ascultarea răspunsurilor

oferite de învinuit/inculpat, reprezintă un moment deosebit de important al ascultării.

Această etapă, dă măsura calităţilor anchetatorului, a modului în care a pregătit

ascultarea şi pune în evidenţă profesionalismul acestuia, rezultat din spiritul de

observaţie, din creativitatea, iniţiativa şi perspicacitatea sa.

Întrebările ce pot fi adresate, trebuie să vizeze, obţinerea unor explicaţii complete,

asupra tuturor faptelor ce au fost reţinute, verificarea şi cunoaşterea tuturor argumentelor

Page 109: Criminalistica-Note de Curs

invocate în apărare. Pentru obţinerea unor date noi, necunoscute anterior, în legătură cu

aspectele de importanţă esenţială pentru cauză, a lămuririi complete a explicaţiilor

învinuitului, se pot adresa întrebari, asftel încât, să nu mai rămână aspecte neclarificate în

declaraţie. De asemenea, se poate insista, pentru obţinerea de date şi detalii, cu privire la

anumite fapte, necesare pentru verificarea sincerităţii declaraţiilor. Se va urmări

permanent, sesizarea, identificarea certă şi demascarea declaraţiilor nesincere, când

acestea vin în contradicţie cu probatoriul administrat, existent la dosarul cauzei.

Întrebarile anchetatorului, trebuie să îndeplinească anumite condiţii, respectiv:

să fie clare şi precise;

să fie formulate la nivelul de înţelegere al celui ascultat;

să nu fie sugestive;

să oblige la un răspuns complet;

să nu genereze răspunsuri de genul: „DA” sau „NU”;

să nu pună în dificultate pe cel ascultat, atunci când acesta este sincer şi

interesat în declararea adevarului;

În procesul ascultării, pot fi folosite mai multe multe categorii de întrebări, în raport

cu scopul urmărit, cu natura şi aria de cuprindere a aspectelor ce urmează a fi clarificate.

Categorii de întrebări, ce pot fi adresate de către anchetator:

întrebări temă, care vizează fapta, în ansamblul ei, având un caracter general;

întrebări problemă, care urmăresc lămurirea unor aspecte, ale activităţii

ilicite sau ale cauzei;

întrebări de detaliu, care au un caracter strict limitat, la anumite amănunte,

prin care se urmăreşte obţinerea de explicaţii, ce pot fi verificate. Aceste întrebări pot fi:

de precizare;

de completare;

de control;

Prin adresarea acestor întrebări, se urmăreşte determinarea, cu exactitate: a

împrejurărilor comiterii unei fapte, precum şi lămurirea unor aspecte, omise cu ocazia

relatării libere, pentru verificarea sincerităţii şi a constanţei în declaraţii, a celui ascultat.

Procedee tactice, utilizate în ascultarea învinuitului sau inculpatului

Acest tip de procedee, tactice, sunt folosite pentru prezentarea, pe timpul audierii

dirijate, de către anchetator, a probelor privind vinovăţia învinuitului, într-un mod care să

conducă la obţinerea succesului deplin în audiere, la eventuala recunoaştere a faptei de către

învinuit şi în final la probarea, în mod indubitabil, a faptei cercetate.

Principalele procedee tactice de audiere a învinuitului, sunt următoarele:

prezentarea progresivă a probelor, care se bazează pe prezentarea

Page 110: Criminalistica-Note de Curs

graduală a probatoriului cauzei, pe timpul audierii dirijate. Mai întâi, vor fi

prezentate probele de mai puţină importanţă, respectiv, pe acelea care privesc amănunte

secundare ale infracţiunii şi apoi pe cele mai importante, care privesc faptele principale.

Această gradare, poate să determine pe cel ascultat, să renunţe la eventuale declaraţii

mincinoase, făcute anterior;

prezentarea frontală a probelor cheie, care se realizează prin, prezentarea

succesivă şi neaşteptată, în momente diferite, oportune, a celor mai puternice probe. Această

abordare directă, frontală, este menită să spargă verigile fragile ale apărării învinuitului,

urmărind determinarea acestuia la declaraţii sincere;

Din punct de vedere al relaţiei psihologice anchetator-anchetat, aceasta trebuie să

evidenţieze faptul că anchetatul este în contact cu o autoritate de stat.

Pe parcursul audierii, anchetatorul trebuie să menţină o atitudine sobră şi politicoasă

dar, în acelaşi timp, rezervată şi profesională, prin ţinuta şi vocabularul anchetatorului. Acesta

trebuie să solicite lămuriri şi să pună întrebări, creând, în acelaşi timp, un climat de natură a

atrage încrederea şi respectul celui ascultat.

Când învinuitul va invoca un anumit alibi, i se vor cere lămuriri suplimentare, cu

privire la unele amănunte, din cursul relatărilor libere sau a audierii dirijate, după caz. Dacă

apar unele inadvertenţe sau neconcordanţe, se vor cere explicaţii suplimentare.

În general, se vor realiza ascultări repetate, menite să asigure verificarea şi

completarea declaraţiilor date la prima ascultare. Prin intermediul ascultărilor, repetate,

după caz, se va urmări evidenţierea momentelor, deosebit de importante, ale „încolţirii ideii

infracţionale”, „lupta motivelor” şi „deliberarea” sau luarea hotărârii. În aceste condiţii,

faptul infracţional, antisocial, nu rămâne o simplă achiziţie aleatorie, periferică în

conştiinţa autorului, ci se conturează ca o structură infracţionala stabilă, cu încărcătura

psiho-afectivă specifică şi cu un rol motivaţional bine definit.

B. Tactica ascultării martorilor

Conform prevederilor art. 78 din Codul de procedură penală, „martorul, este persoana

care are cunoştinţă, despre vreo faptă sau vreo împrejurare, de natură a servi la aflarea

adevarului, în procesul penal”.

Deşi legea prevede că, orice persoană poate fiă ca martor, conform art. 79 şi art. 80

din Codul de procedură penală, există unele excepţii, în sensul că: persoana obligată să ţină

secretul profesional, precum şi soţul ori rudele apropiate ale învinuitului, nu sunt obligate să

depună ca martori.

La ascultarea martorilor, trebuie să fie avute în vedere câteva elemente importante,

care pot influenţa, atât obiectivitatea relatărilor, cât şi acurateţea lor. În acest sens, pentru a

putea aprecia obiectivitatea declaraţiilor martorilor, pe lângă regulile tactice de ascultare,

anchetatorul trebuie să cunoască şi să înţeleagă legile psihice, pe care se fundamentează

procesele de cunoaştere a realităţii obiective, respectiv cele referitoare la: percepţie şi

memorare.

Percepţia, este definită ca fiind, „complexul senzaţiilor primite de la diferitele

calităţi ale obiectelor, proceselor şi fenomenelor lumii exterioare şi care sunt reflectate

Page 111: Criminalistica-Note de Curs

sub forma unor imagini concrete”.

Deosebit de importante pentru calitatea percepţiilor sunt „reprezentările”, bazate

pe experienţa acumulată, în cursul existenţei umane. Astfel, lucrurile şi fenomenele

cunoscute anterior, în urma contactului cu acestea, vor fi percepute mai uşor şi mai exact.

Procesul percepţiei, poate fi influenţat de factori de natură obiectiva, dar şi de

factori de natura subiectivă, astfel:

factori obiectivi de influenţare a percepţiilor, pot fi referitor la:

condiţiile meteorologice nefavorabile, respectiv: vânt, furtună, ploaie,

ninsoare, ceaţă, etc.;

intervalul extrem de scurt al percepţiei, fenomenului, obiectului sau

persoanei, după caz;

zgomotul de fond, din locul respectiv;

grosimea unor obiecte, interpuse între martor şi fenomenul, obiectul

sau persoana percepută, etc.;

factori subiectivi de influenţare a percepţiilor, sunt:

deficienţe, defecţiuni ale analizorilor, la nivelul receptorilor

perceptivi, sau în zona corticală;

abateri sau fluctuaţii ale atenţiei;

stări afective puternice, cum sunt: frica, oroarea, ruşinea, furia, etc.;

stările de oboseală accentuată;

nivelul diferit de dezvoltare a simţului de observaţie, la bărbaţi şi

femei;

excesiva dominaţie a unor reprezentări, despre lucruri percepute în

cursul experienţelor anterioare;

Memorarea, care are la bază plasticitatea sistemului nervos, constă în

„capacitatea unei persoane de a-şi întipări în memorie, obiectele şi fenomenele

percepute din lumea exterioară şi de a le reproduce în conştiinţa sa”. Datorită stimulilor

externi, au loc procese nervoase de excitaţie sau de inhibiţie, a unor părţi ale scoarţei

cerebrale. Aceste procese, formează conexiuni corticale temporare, care produc în ţesuturile

nervoase schimbări funcţionale. Aceste „urme nervoase”, permit reproducerea factorului

generator de excitaţie/inhibiţie, respectiv evocarea acestora, chiar în lipsa stimulilor externi.

Memoria unei persoane poate avea ca dominante:

capacitatea motrică, a mişcărilor;

componenta vizuală;

componenta auditivă;

componenta logico-verbală;

componenta emotivă;

Trebuie precizat că, procesul de memorare poate fi: voluntar, dezvoltat prin

repetarea noţiunilor şi involuntar.

Page 112: Criminalistica-Note de Curs

Încă din faza de relatare liberă, anchetatorul trebuie să surprindă tipul de

memorie, pe care o posedă martorul şi să exploateze această trăsătură.

Rememorarea anumitor lucruri, în cursul ascultării martorului, va fi influenţată de

starea de emoţie, de oboseală, de starea de sănătate, de vârsta, sau chiar de starea de amnezie

în care se află martorul. Un factor deosebit de important, care trebuie luat în calcul, în

aprecierea obiectivităţii şi acurateţii relatărilor făcute de martor, este timpul scurs de la

perceperea fenomenului, obiectului sau fiinţei, asupra cărora se face relatarea. Uitarea este

un fenomen firesc şi necesar, producându-se prin degradarea unor legături temporare,

dintre celulele nervoase corticale, fără însă ca această degradare să însemne dispariţia lor, în

totalitate. Trebuie avut în vedere şi faptul că, intervenţia unor stări afective prea îndelungate,

cum sunt cele referitoare la: orgoliu, teamă, umilinţă, ameninţări, şantaje, neîncredere, etc.,

poate inhiba legăturile nervoase temporare, afectând procesul de memorare. În aceste condiţii,

pe fondul unor permanente stimulări de natură negativă, pot apărea memorări şi interpretări

false, involuntare, acestea întipărindu-se în această formă, distorsionată, în mintea unei

anumite persoane. Mai pot interveni, odată cu trecerea timpului, alţi factori de origine

exterioară, cum sunt: zvonuri şi denaturări, care deformează imaginea memorată, prin

transmitere de informaţii şi interpretări, care provin de la diverse alte persoane, şi care, de

multe ori, „fabulează”, în necunoştinţă de cauză.

Etapele ascultării martorilor

În primul rând, este necesară studierea atentă a dosarului, pentru cunoaşterea şi

înţelegerea, corectă şi completă, a relaţiilor dintre martor şi învinuit, precum şi, în general,

înţelegerea poziţiei martorului în cauza respectivă, desprinderea caracteristicilor de bază

ale martorului, din punct de vedere psihologic şi afectiv, etc.

De asemenea, trebuie stabilite corect şi complet, problemele care urmează a

fi lămurite cu fiecare martor în parte, întrebările care vor fi puse şi ordinea acestora.

Pentru cauzele complexe şi, mai ales, pentru anchetatorii aflaţi la începutul

activităţii, se recomandă întocmirea unui plan de ascultare, cu indicarea tuturor aspectelor şi

problemelor ce trebuie lămurite.

Ascultarea martorului parcurge trei etape, astfel:

Identificarea persoanei martorului, pe baza documentelor de legitimare, şi

clarificarea diferitelor aspecte, cum ar fi:

dacă este rudă cu vreuna dintre părţi, gradul de rudenie şi în ce

relaţii se află cu acestea, aducându-le la cunoştinţă, totodată, că au dreptul să nu depună

declaraţii în calitate de martori, atunci când trebuie îndeplinită această condiţie legală,

obligatorie;

dacă a suferit vreo pagubă, în urma infracţiunii;

Pot fi purtate şi unele discuţii prealabile, apte a aduce încrederea martorului în

anchetator. Tot în acestă primă etapă, are loc depunerea jurământului de către martor. Este

necesar să se acorde importanţa cuvenită acestui moment, pentru a face ca martorul să

simtă importanţa celor ce urmează a fi declarate, conferind solemnitate momentului. Se vor

evita atitudinile „funcţionăreşti”, faţă de aceste momente.

Page 113: Criminalistica-Note de Curs

Ascultarea relatărilor libere, asupra împrejurărilor cunoscute, cu privire la

cauză. Ca şi în cazul învinuitului, este recomandat ca, cel care relatează liber să nu fie

întrerupt, decât atunci când se constată că se îndepărtează de la obiectul cauzei. Prin

relatarea liberă, există posibilitatea ca martorul să dezvolte noi aspecte, necunoscute de

anchetator şi care, chiar au scăpat, într-o primă fază. Aceste date noi, vor fi însă privite

cu reticenţa necesară, urmând a fi verificate şi coroborate ulterior, cu întreg materialul

probator existent la dosar.

Adresarea de întrebări, conform celor stabilite în planul de ascultare, dar şi

rezultate din relatarea liberă, în vederea lămuririi tuturor problemelor şi împrejurărilor legate

de săvârşirea faptei. Întrebările trebuie:

să fie clare, precise şi într-o succesiune graduală logică;

să nu fie puse cu intenţia de a intimida martorul;

să nu fie sugestive, de natură a sugera anumite răspunsuri. În

categoria întrebărilor sugestive, pot fi incluse şi întrebările alternative, care propun

martorului să aleagă între două variante, uneori acesta alegând varianta de răspuns pe care o

consideră ca „favorabilă opiniei anchetatorului”, deşi datele sale diferă;

Uneori, odată cu întrebările, se pot prezenta martorilor anumite obiecte sau probe,

care pot permite o corectă rememorare ori, care permit demascarea unor declaraţii

nesincere, denaturate intenţionat, din partea acestora.

Pe parcursul ascultării martorilor, trebuie să se menţină o atitudine neutră, fără

exteriorizarea unor atitudini de aprobare sau dezaprobare, acestea putând inflenţa, după caz,

atitudinea martorului, devenind „sugestii voalate” sau chiar elemente de presiune

psihologică, asupra unora dintre persoanele ascultate.

O mare importanţă o are, observarea comportamentului celui ascultat pe timpul

relatărilor, deoarece permite anchetatorului, alegerea şi adaptarea procedeelor de audiere.

Ascultarea martorilor nu trebuie să fie făcută ca o formalitate, pasiv,

impunându-se permanent o atitudine activă a anchetatorului, în scopul aflării

adevărului obiectiv.

C. Tactica ascultării părţii vătămate

Declaraţiile părţilor vătămate au o deosebită importanţă, deoarece acestea sunt, în

general, purtătorul unui bagaj de informaţii deosebit de preţioase, privind autorul şi

împrejurările faptei, întinderea pagubelor, suferinţele fizice şi psihice, etc.

Victimele infracţiunilor, datorită componentei subiective care intervine, pot să

denatureze voluntar relatările despre starea de fapt, fie pentru a nu evidenţia contribuţia

lor la geneza conflictului, fie pentru a putea obţine despăgubiri mai mari, etc. Cunoaşterea

acestor posibilităţi, nu trebuie, însă, să genereze o atitudine de neîncredere în sinceritatea

declaraţiilor victimei. Victima infracţiunii, este în măsură să identifice pe autorul faptei,

Page 114: Criminalistica-Note de Curs

bunurile sustrase, instrumentele vulnerante folosite la comiterea infracţiunii, eventuali

martori, etc.

Pentru situaţia în care, fapta a fost comisă în lipsa părţii vătămate, cazul furturilor, a

distrugerilor, etc., aceasta poate indica autorii bănuiţi, persoane care cunoşteau existenţa

bunurilor sustrase în locul respectiv, etc. În aceste cazuri, ascultarea victimei va fi

precedată, în mod corespunzător, de o etapă de pregătire, în sensul bunei cunoaşteri a

datelor de la dosarul cauzei, privind: data, locul, modul, mijloacele comiterii faptei,

extinderea pagubelor materiale, etc. Această etapă de pregătire, implică şi culegerea de date

suplimentare, cu privire la persoana şi persoanlitatea victimei. Datele vor fi obţinute din

mediul socio-profesional, purtând asupra comportamentului său, în familie şi societate,

antecedente manifestate de violenţă, consum de alcool, ocupaţie, venituri, etc.

Ascultarea victimei, va fi şi ea precedată, de activităţi de identificare, pe baza

documentelor de legitimare, precum şi de unele discuţii prealabile, de natură să

completeze datele obţinute, în prealabil, despre aceasta şi să aducă o atmosferă de încredere şi

sinceritate.

Se poate face o trecere treptată, de la unele elemente ale discuţiilor prealabile, la

ascultarea propriu-zisă, care se va face, mai întâi, în forma unei relatări libere. Se cer, şi în

acest caz, să fie respectate regulile cu privire la menţinerea unei atitudini neutre, dublată

de atenţie şi de menţinerea relatărilor, în sfera de legătură cu cauza, fără a permite divagaţii

inutile de la subiect.

Relatarile libere, vor fi urmate de adresarea de întrebări, care vor putea privi:

raporturile anterioare cu infractorul. Dacă îl cunoştea sau nu pe infractor, de

când, în ce condiţii, evoluţia relaţiilor dintre ei, după caz, precum şi conduita în momentele

anterioare faptei;

momentele efective ale comiterii faptei. Întrebările puse în acest caz, trebuie

să completeze datele din relatarea liberă, privind locul, timpul şi modul comiterii faptei. Se

vor putea detalia, numărul de participanţi, date care să ajute la identificarea acestora, modul

de operare, contribuţia fiecăruia, fraze sau cuvinte surprinse în discuţiile acestora, alte

elemente semnificative, care pot fi scăpate într-o primă relatare. Se vor cere, de asemenea,

detalii de identificare a bunurilor furate, distruse, etc.;

aspecte ulterioare comiterii faptei. În acest moment, trebuie să fie lămurite

aspecte privind:

atitudinea infractorului faţă de consecinţele faptei;

alte persoane apărute la locul faptei;

acţiunile întreprinse imediat după comiterea faptei;

acordarea primului ajutor şi conducerea victimelor la spital;

urmărirea autorului;

încercarea limitării pagubelor;

modificările produse la locul faptei, în raport de împrejurări, etc.;

După clarificarea tuturor aspectelor arătate, se cere părţii vătămate, să-şi precizeze

eventuale pretenţii, precum şi dacă mai are ceva de declarat. Uneori, anchetatorul se poate

Page 115: Criminalistica-Note de Curs

afla în faţa unor situatii deosebite de realizare a audierii, când victima se află în stare gravă,

datorată sau nu faptei. Se va cere avizul medicului curant, care poate aprecia luciditatea şi

rezistenţa fizică a victimei. În aceste cazuri, ascultarea va fi scurtă, concisă, fiind urmărite

relatări generale, despre autor, despre momentul şi modul de comitere a faptei, precum şi

eventuale date, care ar putea permite identificarea şi prinderea infractorilor.

D. Unele aspecte privind tactica ascultării minorilor

Dată fiind situaţia deosebită, sub aspectul dezvoltării psihice şi fizice a persoanelor

minore, aflate în faza conturării personalităţii, a acumulării unor cunoştinţe minime de

viaţă şi profesionale, ascultarea acestora comportă unele elemente de dificultate suplimentare.

În acest sens, este de precizat că ascultarea minorilor, presupune o şi mai atentă

pregătire, cerută de situaţia oarecum specială, de necesitatea cunoaşterii personalităţii

minorului, sub multiplele ei aspecte, pentru a putea adopta o tactică de ascultare

corespunzătoare vârstei acestuia. Pentru aceasta, trebuie să fie:

cunoscute şi înţelese particularităţile de psihologie, specifice fiecărei vârste,

din cadrul minoratului;

obţinute date prealabile, din mediul familial, şcolar şi de la locul de muncă,

după caz;

obţinute date cu privire la preocupările, cercul de prieteni şi activităţile

preferate de minor, etc.;

Din discuţiile purtate, după caz, cu rudele, părinţii, profesorii şi prietenii minorului,

va putea fi conturat un portret psiho-afectiv şi intelectual al acestuia, de natură a permite o

bună planificare a strategiei de ascultare. Vor putea fi stabilite, persoanele cu care minorul

comunică mai uşor, care îl pot influenţa, în care are mai multă încredere, astfel putând fi

alese, dintre acestea, persoanele care pot asista la ascultarea minorului.

În aprecierea declaraţiilor minorului, trebuie să se ţină seama de specificul vârstei

acestuia, de influenţele posibile ale „teribilismului” adolescenţei, de limitele experienţei de

viaţă, precum şi ale bagajului său intelectual. În aceste condiţii, declaraţiile minorului nu

trebuie privite cu ironie sau cu superioritate, deoarece o atitudine rece a anchetatorului,

va putea genera un recul, închiderea în sine a minorului, ceea ce va îngreuna comunicarea.

De asemenea, în sensul celor menţionate mai sus, o atitudine prea relaxată, ar putea

atrage tendinţa minorului de a fabula.

Ascultarea minorului, trebuie să fie precedată de desfăşurarea unor discuţii

prealabile, menite să uşureze stabilirea unor relaţii de încredere, între minor şi anchetator.

Discuţiile ar putea fi orientate, spre dezvăluirea preocupărilor minorului, făcându-se apoi o

trecere, treptată, spre ascultarea unei relatări libere.

Relatarea liberă, a minorului, trebuie să fie precedată de prezentarea calităţii în care

este ascultat, cu prezentarea învinuirii, atunci când este cazul, solicitându-i-se să redacteze o

declaraţie scrisă asupra acesteia. Vor fi respectate aceleaşi reguli de sobrietate şi tact, în

ascultarea relatărilor libere, fără intervenţii inutile sau mimică sugestivă, care, mai ales în

cazul minorilor, pot să aducă rezultate nedorite, respectiv: fabulaţie copilărească, negarea

oricăror fapte, refugiul în mutism, etc. Este interzis să se facă ameninţări sau promisiuni,

privind crearea unei situaţii mai dificile sau mai uşoare în proces, deoarece aceasta ar

Page 116: Criminalistica-Note de Curs

afecta, în mod evident, sinceritatea declaraţiilor minorului.

Faza de ascultare dirijată, presupune orientarea în punerea întrebărilor, în funcţie de

natura faptei, de modul şi condiţiile săvârşirii, de poziţia procesuală, precum şi de

trăsăturile de personalitate ale minorului, desprinse în cursul pregătirii şi al realizării

ascultării. Pot fi adresate, în funcţie de ansamblul problemelor ce trebuie lămurite:

întrebări privind momente şi relaţii anterioare comiterii faptei;

întrebări privind aspecte din timpul comiterii faptei;

întrebări privind anumite evenimente, atitudini, discuţii, care au avut loc

după comiterea faptei;

Întrebarile puse, trebuie să fie clare, fără tentă sugestivă şi fără mai multe înţelesuri.

E. Tactica efectuării confruntării

Pe parcursul ascultărilor într-o cauză penală, între declaraţiile învinuiţilor, părţilor

vătămate şi martorilor, pot să apară nepotriviri şi chiar contraziceri, unele dintre acestea

fiind esenţiale, situaţie în care este absolut necesară lămurirea lor. Cauzele contrazicerilor

pot fi diferite, de la probleme în procesul de percepere a faptelor, până la reaua-credinţă

sau chiar la coruperea martorilor.

Confruntarea, este o soluţie la care se poate recurge, în situaţiile în care, între

declaraţiile diferitelor persoane există contradicţii esenţiale, motiv pentru care se impune

clarificarea contrazicerilor şi completarea anumitor probe sau depoziţii. Există situaţii frecvente, când contrazicerile sunt înlăturate înainte de a se efectua

confruntarea, cu ocazia reascultării persoanelor în cauză, motiv pentru care nu se mai

efectuează. Practic, confruntarea este ultima modalitate la care se apelează, pentru

înlăturarea contrazicerilor dintre declaraţii. În aceste condiţii, confruntarea fiind o soluţie

de excepţie, trebuie să fie bine pregătită, mai ales sub aspectul cunoaşterii şi stăpânirii

perfecte, a datelor ce urmează a fi clarificate prin intermediul său.

Scopul principal al confruntării, îl constituie înlăturarea contrazicerilor esenţiale,

dintre declaraţiile celor două persoane care sunt confruntate. În acelaşi timp, confruntarea

prezintă importanţă, chiar şi pentru faptul că „poate ajuta organul de urmărire penală să

realizeze şi alte obiective: obţinerea unor indicii sau probe noi, precizarea unor afirmaţii

şi verificarea veridicităţii, aducerea unui plus de informaţii şi cu privire la personalitatea

persoanelor confruntate, poate realiza stimularea memoriei, etc.”20

.

În general, se recomandă ca această activitate procesuală, a confruntării, să nu fie

efectuată în faza incipientă a urmăririi penale, ci spre terminarea acesteia, atunci când se

deţin deja şi alte mijloace de probă.

Reglementarea legală a confruntării se regăseşte în Codul de procedură penală,

art. 87-88.

Cu privire la modalitatea de confruntare, de regulă, se confruntă două persoane

şi, foarte rar, trei sau mai multe persoane. Se poate confrunta aceeaşi persoană cu altele,

mai multe, dar numai câte două. Din practica organelor de urmărire penală rezultă că, de

regulă, confruntarea se efectuează: între doi învinuiţi sau inculpaţi, între doi martori, între

20

C. Aioaniţoaie şi T. Butoi, Tratat de tactică criminalistică, Editura M.I., Carpaţi, Craiova, 1992, p.168 şi

urm.

Page 117: Criminalistica-Note de Curs

învinuiţi şi martori, între învinuiţi şi persoanele vătămate, între martori şi persoanele

vătămate.

Pregătirea în vederea efectuării confruntării

Ca orice activitate procedurală şi confruntarea presupune o pregătire minuţioasă,

aceasta fiind, în unele privinţe, mai dificilă decât o ascultare propriu-zisă, deoarece se

ascultă concomitent două persoane care, în mod normal, se situează pe poziţii procesuale

diferite sau pe aceeaşi poziţie, dar cu o atitudine diferită, faţă de activitatea de urmărire

penală, respectiv de recunoaştere sau nerecunoaştere a faptei.

Regulile după care se conduce pregătirea confruntării sunt, în esenţă,

următoarele21

:

a. studierea materialelor din dosarul cauzei

Studierea materialelor aflate la dosarul cauzei, asigură posibilitatea organului de

urmărire penală, să stabilească:

scopul confruntării, respectiv contrazicerile esenţiale care trebuie

înlăturate sau declaraţiile, pentru a căror verificare şi precizare, se organizează

confruntarea;

persoanele care urmează a fi confruntate;

întrebările esenţiale, care vor fi adresate;

Cea mai mare atenţie trebuie acordată, studierii declaraţiilor persoanelor, care

urmează a fi confruntate.

Cu ocazia studierii materialelor, anchetatorul îşi poate formula o imagine, cu

privire la persoana care a fost sinceră şi care nu, având în vedere şi celelalte mijloace de

probă existente.

b. stabilirea şi cunoaşterea persoanelor care urmează a fi confruntate

Stabilirea persoanelor, care urmează a fi confruntate, se face în funcţie de

natura contrazicerilor şi de gradul de sinceritate, a persoanelor audiate în cauză.

Cel mai important lucru de stabilit, îl constituie relaţiile care există, între

persoanele ce urmează a fi confruntate: rudenie, simpatie, prietenie, duşmănie, de interes

în legătură cu unele afaceri, etc.

Foarte important este să se poată stabili, care dintre persoane este mai sinceră şi

mai emotivă, ori mai puţin hotărâtă, având în vedere climatul tensional, pe care-l creează

confruntarea şi, în acest context, ordinea punerii întrebărilor, respectiv: căreia dintre

persoanele confruntate, i se va adresa prima întrebare.

c. ascultarea din nou a persoanelor care urmează a fi confruntate

Repetarea ascultării, persoanelor care urmează a fi confruntate, are menirea de a

verifica poziţia pe care se situează persoanele, dacă îşi menţin declaraţiile date iniţial sau

dacă revin asupra lor. Practic, se verifică încă o dată, oportunitatea confruntării.

21

Matei Basarab, Criminalistica, Edtura Universităţii Babeş Bolyai, Cluj, 1968, p. 237-238

Page 118: Criminalistica-Note de Curs

La reascultare apar două aspecte, pentru că, în general, confruntarea se face între

o persoană prezumată a fi sinceră şi una nesinceră în declaraţii.

Persoana considerată sinceră, va fi întrebată:

dacă îşi menţine declaraţiile, precum şi:

dacă îşi menţine aceste declaraţii şi în condiţiile în care va fi confruntată

cu altă persoană, putându-se chiar indica concret persoana respectivă. În acest fel, practic,

se realizează şi o pregătire psihologică, a acestei persoane. Dacă persoana ezită, în mod

evident sau chiar refuză să fie confruntată, atunci nu se mai recomandă a se efectua

confruntarea;

Persoana considerată nesinceră, la fel, este întrebată dacă îşi menţine declaraţiile

întru-totul. Dacă la reaudiere, persoana revine asupra declaraţiilor şi recunoaşte adevărul,

nu se mai impune efectuarea confruntării.

Acestei persoane, nesincere, nu i se va aduce la cunoştinţă faptul că va fi

confruntată, mizându-se şi pe factorul psihologic, al surprizei.

d. organizarea confruntării

Activitatea de organizare a confruntării, în special în situaţiile complexe, dificile,

se realizează pe baza unui „plan de realizare a confruntării”, care presupune

următoarele:

alegerea momentului oportun şi a locului, pentru efectuarea confruntării,

de regulă la sediul organului de urmărire penală;

stabilirea succesiunii, în care persoanele vor fi confruntate, precum şi a

măsurilor necesare, pentru evitarea unor posibile înţelegeri între cei confruntaţi. În acest

sens, persoanele invitate pentru a fi confruntate, trebuie să aştepte în încăperi diferite, fără

a lua contact unele cu altele. Vor fi stabiliţi lucrători, care vor asigura supravegherea

persoanelor confruntate, de regulă, din cadrul aceleiaşi formaţiuni, care instrumentează

cauza şi, care, cunosc scopul confruntării. În situaţia în care, trebuie să fie efectuate mai

multe confruntări, în aceeaşi cauză, toate acestea trebuie efectuate în aceeaşi zi, una după

alta;

stabilirea întrebărilor şi a succesiunii acestora, precum şi a întrebărilor

de rezervă, în funcţie de problemele care trebuie să fie clarificate, prin confruntare;

Structura întrebărilor, care trebuie să fie puse persoanelor confruntate, se referă

la:

întrebări de natură a stabili, dacă persoanele confruntate se cunosc, de

când se cunosc, în ce condiţii s-au cunoscut, precum şi evoluţia relaţiilor dintre ele;

întrebări formulate în raport cu scopul urmărit, pentru înlăturarea

contrazicerilor, din declaraţiile persoanelor confruntate;

întrebări în raport de problemele ce trebuie să fie clarificate, în funcţie de

noile date rezultate în urma confruntării;

întrebări prin care se oferă posibilitatea, persoanelor confruntate, să facă şi

alte precizări, completări, în afara răspunsurilor ce le-au dat, respectiv, dacă mai au ceva

de declarat;

Page 119: Criminalistica-Note de Curs

Reguli tactice de efectuare a confruntării propriu-zise

a. Unele aspecte privind psihologia confruntării. Pentru obţinerea

succesului, în activitatea de confruntare, trebuie cunoscute, înţelese şi utilizate

diverse tactici de efectuare a confruntării, dar aplicate în funcţie de cunoaşterea şi

identificarea factorilor psihologici specifici confruntării. În acest sens, este cert

faptul că, în general, confruntarea creează un climat tensional, pentru persoanele

confruntate. Pe lângă tensiunea psihică, deja existentă, la persoanele ascultate în

cauză, în funcţie de calitatea lor procesuală şi de trăsăturile lor de personalitate, în

timpul confruntării pot apare, factori noi de tensiune, datoraţi, în principal,

următoarelor cauze22

:

teama faţă de reacţiile celui cu care este confruntat;

sentimentele, de milă sau de prietenie, faţă de persoana cu care este

confruntată;

complexul de vinovăţie sau preocuparea de a nu fi învinuit, pe nedrept,

datorită declaraţiilor celuilalt;

teama de a nu se descoperi adevărul, în cazul celor nesinceri, etc.;

Din punct de vedere tactic, cunoscând şi analizând factorii psihologici dominanţi,

caracteristici persoanelor confruntate, pentru a spori şansele de succes ale confruntării,

organizatorii acestei activităţi, trebuie să aibă în vedere realizarea următoarelor

aspecte:

asigurarea unei atmosfere de calm, linişte şi confort psihic, pentru

atenuarea stărilor emotive, specifice acestui gen de activitate;

manifestarea unei atitudini obiective, de către organul judiciar care

efectuează confruntarea, pentru ca niciuna dintre persoanele confruntate, să nu se

considere defavorizată;

interzicerea, cu tact şi fermitate, a gesturilor de intimidare şi de

ameninţare, între persoanele confruntate;

urmărirea, cu atenţie, a comportării persoanelor confruntate, una faţă de

alta, pentru a nu le permite încercările de influenţare sau de intimidare, prin poziţia

socială, prin relaţiile avute, prin pregătirea superioară, etc.;

b. Efectuarea confruntării propriu-zise

Confruntarea propriu-zisă parcurge, din punct de vedere tactic şi practic, o serie

de etape, astfel:

prima persoană, care se introduce în încăperea unde se efectuează

confruntarea, este persoana considerată sinceră sau de bună credinţă, iar după aceasta va

fi introdusă persoana considerată nesinceră;

22

Emilian Stancu, Tratat de Criminalistică, Ediţia a IV-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 489

Page 120: Criminalistica-Note de Curs

persoanele confruntate vor fi aşezate, cu faţa către organul judiciar, care

conduce confruntarea, pentru a se asigura posibilitatea unei mai bune observări a acestora

şi, în acest fel, sesizarea eventualelor încercări de comunicare nonverbală;

se pune în vedere persoanelor confruntate, de la început, că nu au voie să-

şi adreseze ameninţări, să-şi facă semne şi să vorbească între ele, precum şi faptul că, atât

întrebările cât şi răspunsurile lor, vor fi adresate numai prin intermediul organului

judiciar, care conduce confruntarea;

dacă, vreuna din persoanele confruntate, are calitatea de martor, i se va

cere să depună jurământul, conform art. 85 din Codul de procedură penală;

se pun primele întrebări, referitoare la faptul, dacă persoanele confruntate

se cunosc şi ce relaţii există între ele, urmate de răspunsurile corespunzătoare;

urmează adresarea întrebărilor, destinate rezolvării scopului principal al

confruntării, respectiv înlăturarea contrazicerilor şi obţinerea răspunsurilor;

în continuare, se poate permite persoanelor confruntate, să-şi adreseze

întrebări, dar tot numai prin intermediul organului judiciar, pentru a mări şansele de a

obţine elemente noi şi utile, în vederea stabilirii adevărului în cauză;

la sfârşit, persoanele confruntate vor fi întrebate, dacă mai au ceva de

declarat în cauză;

Pe toata durată confruntării, în funcţie de situaţie, vor fi aplicate procedee tactice,

specifice ascultării inculpatului sau martorilor.

Pe timpul confruntării, persoanele confruntate pot avea diverse atitudini,

respectiv: de negare, de nerecunoaştere totală sau parţială a unor afirmaţii, de tăcere şi

chiar de enervare şi refuz categoric de a răspunde, la întrebarea legată de afirmaţia

persoanei cu care este confruntat. În asemenea împrejurări, este necesar să se dea dovadă

de mult calm şi tact, să se insiste cu alte întrebări de detaliu, ce ar putea să înfrângă

rezistenţa persoanei care nu este dispusă la colaborare.

Organul judiciar care conduce confruntarea şi ceilalţi lucrători, nu vor înceta, nici

o clipă, să supravegheze reacţiile persoanelor confruntate, în special a aceleia care neagă

în totalitate sau parţial afirmaţiile celeilalte. Rezultatul acestor observaţii nu vor fi

consemnate în procesul-verbal, dar pot fi valorificate, ulterior, prin desfăşurarea altor

activităţi de urmărire penală.

Fixarea rezultatului confruntării

Rezultatele confruntării, se consemnează într-un proces-verbal, care constituie

mijloc de probă, conform dispoziţiilor art. 91 din Codul de procedură penală.

În partea introductivă a procesului-verbal de confruntare, vor fi consemnate datele

generale privind: data şi locul desfăşurării, organul judiciar care a efectuat-o, persoanele

confruntate, cu datele de identificare şi calitatea lor procesuală, precum şi temeiul legal şi

motivele confruntării.

În continuarea acestor date, vor fi menţionate, în ordinea în care au fost puse,

întrebările şi răspunsurile date, de către fiecare dintre persoanele confruntate, precum şi

declaraţiile suplimentare ale acestora, dacă au fost.

Page 121: Criminalistica-Note de Curs

Atunci când este cazul, în procesul-verbal de confruntare, se fac menţiuni şi

despre: depunerea jurământului de către martori, despre prezenţa apărătorului persoanelor

confruntate, a interpretului sau a reprezentantului legal, în funcţie de situaţie.

Procesul-verbal este citit persoanelor confruntate şi se semnează de către toate

persoanele participante şi de organul judiciar, pe fiecare pagină şi la sfârşit. În practică,

persoanele confruntate semnează şi după fiecare răspuns, la întrebările puse.

Ca şi în cazul ascultării propriu-zise şi confruntarea poate fi înregistrată, pe

bandă audio sau video-magnetică. Acest mod de fixare se utilizează, în special, în

cauzele complexe, cu un grad mare de dificultate şi care privesc infracţiuni grave sau

deosebit de grave.

Înrgistrarea pe bandă audio-video, are şi avantajul că oferă posibilitatea, nu numai

a fixării integrale şi obiective a întrebărilor şi răspunsurilor, date de fiecare din persoanele

confruntate, ci şi a comportamentului şi, mai ales, a reacţiilor acestora, cu rol foarte

important în interpretarea şi coroborarea probelor în cauză.

În cazul acestor înregistrări, trebuie respectate aceleaşi reguli de procedură, ca şi

în cazul înregistrărilor audio-video ale ascultării martorilor şi învinuiţilor.

F. Tactica prezentării pentru recunoaştere a obiectelor, animalelor, persoanelor şi cadavrelor

Sub aspect criminalistic, recunoaşterea are ca scop stabilirea identităţii unor

obiecte, animale, persoane sau cadavre. Metoda obişnuită a prezentării pentru recunoaştere,

se bazează pe examinarea directă, a subiectului de identificat.

În opinia specialiştilor, prezentarea pentru recunoaştere este “o activitate de

tactică criminalistică, desfăşurată în scopul identificării persoanelor, cadavrelor,

obiectelor şi animalelor, care au legătură cu cauza, prin intermediul anumitor

persoane care le-au perceput, în împrejurări determinate de săvârşirea unei infracţiuni

sau unui alt fapt juridic, reţinând în memorie semnalmentele şi caracteristicile

obiectelor de îmbrăcăminte ale acestora”23

. Astfel, se poate spune că prezentarea pentru

recunoaştere, constă în aceea că, se prezintă unei persoane o altă persoană, cadavrul unei

persoane, un obiect sau un animal, pe care le-a văzut anterior, pentru a se stabili dacă le

recunoaşte.

Prezentarea pentru recunoaştere, este într-o relaţie foarte apropiată cu ascultarea

martorilor şi a persoanei vătămate, deoarece se efectuează conform prevederilor

procedurale, privitoare la aceste activităţi şi cu respectarea regulilor elaborate de tactica

criminalistică.

Deşi prezentarea pentru recunoaştere nu este prevăzută, în mod expres, în

categoria mijloacelor de probă, ea reprezintă un procedeu probator de sine stătător,

frecvent utilizat în practica organelor de urmărire penală, rezultatele sale fiind acceptate

ca mijloace de probă, inclusiv de instanţele judecătoreşti. Baza legală a activităţii de

prezentare pentru recunoaştere, se regăseşte în reglementările procesual-penale

referitoare la ascultarea persoanelor, persoane care cunosc fapte sau împrejurări, de

natură să contribuie la aflarea adevărului, la identificarea participanţilor la săvârşirea

23

C. Pletea, Criminalistica-Elemente de anchetă penală, Editura Little Star, Bucureşti, 2003, p. 268

Page 122: Criminalistica-Note de Curs

infracţiunii şi a victimelor acesteia, a mijloacelor, a instrumentelor folosite, precum şi a

bunurilor şi valorilor, produs al activităţii ilicite desfăşurate, etc.

Ca activitate de sine stătătoare, în raport cu ascultarea persoanelor, prezentarea

pentru recunoaştere se particularizează, prin aceea că, ascultarea are un obiect mult mai

restrâns, în sensul că se desfăşoară doar în legătură cu semnalmentele persoanelor şi

cadavrelor, ori caracteristicile obiectelor sau animalelor, a căror identitate trebuie

stabilită şi nu asupra tuturor faptelor şi împrejurărilor percepute de persoana ascultată,

astfel încât, această activitate are un scop şi o finalitate bine conturate: identificarea de

persoane, cadavre, obiecte sau animale, a căror identitate prezintă importanţă, pentru

aflarea adevărului şi corecta soluţionare a cauzelor penale.

Recunoaşterea, în general, este considerată ca fiind, un proces psihologic relativ

uşor. Cu toate acestea, recunoaşterea persoanelor şi obiectelor, ca activitate de tactică

criminalistică, cu rol în probarea activităţii infracţionale, implică şi unele riscuri de eroare,

datorită:

influenţei unui număr însemnat de factori obiectivi şi subiectivi, care se

manifestă în timpul percepţiei, memorării şi a reproducerii ulterioare a celor memorate;

particularităţilor de ordin cognitiv ale persoanei, care urmează să facă

identificarea;

Rezultatele activităţii de prezentare pentru recunoaştere, nu pot fi întotdeauna

exacte, deoarece:

există în permanenţă pericolul unor false identificări, pericol generat, de

cele mai multe ori, de imposibilitatea localizării în timp şi spaţiu a unor fapte, împrejurări

ori persoane, care prezintă unele trăsături asemănătoare şi care pot fi familiare, persoanei

chemate să facă recunoaşterea;

pot exista elemente de sugestie, care influenţează uşor declaraţiile

persoanelor chemate să facă identificarea, pe baza semnalmentelor statice şi dinamice, ori

a caracteristicilor pieselor de vestimentaţie, ale persoanelor şi cadavrelor a căror

identitate trebuie stabilită;

În desfăşurarea prezentării pentru recunoaştere, trebuie să se ţină seama de

totalitatea factorilor care, pot vicia declaraţiile celor chemaţi să participe la această

activitate.

Prezentarea pentru recunoaştere nu poate constitui, de una singură, temei pentru

tragerea la răspundere penală, a persoanei învinuite de săvârşirea unei infracţiuni. Pentru

a contribui la soluţionarea cauzei, sub toate aspectele, este necesar ca rezultatele

prezentării pentru recunoaştere, să se integreze în ansamblul materialului probator

administrat în cauza respectivă.

Recunoaşterea desfăşurată în asemenea condiţii, are drept scop individualizarea

persoanelor, constituind totodată o metodă de verificare a probelor administrate în cauză

şi a versiunilor elaborate, cu privire la identitatea stabilită pe baza examinării ştiinţifice, a

urmelor şi a altor mijloace materiale de probă, descoperite în câmpul infracţional.

Page 123: Criminalistica-Note de Curs

Unele aspecte psihologice legate de prezentarea pentru recunoaştere

Pentru a putea aprecia obiectivitatea declaraţiilor martorilor, organul judiciar

trebuie să cunoască, pe lângă regulile tactice de ascultare, şi, legile psihice care stau la

baza proceselor de cunoaştere şi redare a realităţii subiective, ca:

legile procesului de percepţie;

legile memoriei;

personalitatea şi posibilităţile intelectuale de relatare, de către diferite

tipuri şi categorii de persoane;

Organul judiciar care conduce ascultarea martorului sau a părţii vătămate, în

vederea trecerii, ulterioare, la activitatea de prezentare pentru recunoaştere, trebuie să ţină

seama, în aprecierea obiectivităţii celor declarate de acesta, de toate condiţiile, obiective

şi subiective, prin care a trecut procesul său de cunoaştere.

Informaţiile necesare procesului de recunoaştere, trec prin următoarele etape

majore, din momentul perceperii şi până în cel al redării lor, astfel:

procesul de percepţie;

procesul de prelucrare şi stocare al informaţiilor;

procesul de accesare şi redare;

A. Procesul de percepţie

Valoarea recunoaşterii realizate de o anumită persoană, depinde, în primul

rând, de calitatea percepţiei, respectiv de condiţiile în care percepţia a avut loc.

Percepţiile, sunt reprezentate de complexul de senzaţii, determinate de

reflectarea realităţii obiective, într-un mod activ, în conştiinţa oamenilor.

Factorii obiectivi, ce pot influenţa, în mod pozitiv sau negativ, procesul de

percepţie, sunt următorii:

vizibilitatea, existentă în momentul în care are loc percepţia

evenimentului, care ţine de:

distanţa de la care se face percepţia;

condiţiile de luminozitate, respectiv: întuneric, umbră, soare

orbitor, etc.;

condiţiile meteorologice, respectiv: ceaţă, ninsoare, ploaie, vânt,

etc.;

diverse obstacole, între cel care percepe şi locul în care se

desfăşoară evenimentul, etc.;

audibilitatea, care este influenţată, de asemenea, de:

distanţa, de la care se aude zgomotul sau datele legate de

eveniment;

condiţiile de propagare a sunetelor, specifice fiecărui loc în parte;

grosimea obiectelor, interpuse între martor şi un anumit eveniment,

respectiv: pereţi, zid, gard;

obiecte, care pot da naştere la ecouri;

Page 124: Criminalistica-Note de Curs

existenţa unor surse sonore, care pot perturba audiţia;

factori meteorologici, respectiv: vânt, ploaie, furtună;

reverberaţia sunetelor, întâlnite în locurile închise, etc.;

durata percepţiei, care reprezintă un factor obiectiv important, de care

depinde calitatea percepţiei. Intervalul de timp, în care este posibilă percepţia, poate fi în

funcţie de:

perioada, mai mare sau mai mică, în care se desfăşoară o acţiune;

viteza de deplasare, a persoanelor;

timpul de iluminare, cum ar fi cazul faptelor percepute la lumina

fulgerului sau a farurilor unui autoturism în mers, etc.;

disimularea înfăţişării, reprezintă un alt factor de natură obiectivă,

determinat de însăşi persoana autorului infracţiunii, care încearcă să se facă percepută cât

mai greu. În sensul celor menţionate mai sus, autorii infracţiunilor pot apela la:

deghizări;

acţionarea cu rapiditate, în comiterea actelor infracţionale;

distragerea atenţiei, inclusiv cu ajutorul unor complici, folosindu-

se de întuneric, sau de diverse obstacole, pentru a nu fi văzut;

prezenţa unor elemente de asemănare, alt factor obiectiv care face

dificilă recunoaşterea, în sensul unor persoane care au trăsături comune sau care sunt

îmbrăcate în diferite tipuri de uniforme, etc.;

Factorii subiectivi, cei mai importanţi, în procesul de percepţie, sunt următorii:

calitatea organelor de simţ, care reprezintă un factor psihologic esenţial

pentru o bună percepţie, orice defecţiune a acestora, reducând până la anulare, o parte din

posibilităţile receptive ale persoanei;

personalitatea şi gradul de instruire al individului, joacă un rol

semnificativ în procesul perceptiv, mai ales atunci când acestea, sunt mai ridicate sau mai

apropiate de specificul faptei, la care se asistă;

vârsta şi inteligenţa persoanei, reprezintă alţi factori subiectivi majori în

percepţie, atât experienţa de viaţă, cât şi calităţile intelectuale, având un aport deosebit în

receptarea faptelor, a împrejurărilor în care a avut loc un anumit eveniment;

temperamentul şi gradul de mobilitate al proceselor de gândire, sunt

factori după care trebuie făcută diferenţierea, între un individ şi altul, cu privire la

capacitatea, la modul de a raţiona şi de a distinge fapte sau date;

stările de oboseală, precum şi reducerea capacităţii perceptive, ca urmare

a influenţei: alcoolului, drogurilor, medicamentelor, etc., conduc, de asemenea, la o

scădere a acuităţii senzoriale;

stările afective, îndeosebi cele cu un anumit grad de intensitate, au o

influenţă inhibitoare asupra procesului perceptiv, determinând alterarea sau

dezorganizarea acestuia, situaţie întâlnită destul de frecvent la persoanele care asistă la

fapte cu un caracter şocant, respectiv: accidente grave, scandaluri, omoruri, etc., sau, mai

ales atunci când, în săvârşirea faptelor respective, sunt antrenate rude, prieteni sau

cunoştinţe apropiate;

Page 125: Criminalistica-Note de Curs

stările accentuate de tensiune emoţională, întâlnite la persoanele

vătămate, în cazul în care sunt victime ale accidentelor de circulaţie, a lovirilor şi

vătămărilor corporale, etc.;

atenţia, se numără printre factorii de care depinde direct, calitatea şi

realismul informaţional al percepţiei. În acest sens, trebuie să fie avute în vedere:

calităţile atenţiei, respectiv:

stabilitatea şi mobilitatea atenţiei;

gradul de concentrare al persoanei;

distribuţia atenţiei, spre una sau mai multe zone ale evenimentului;

tipurile de atenţie, respectiv:

voluntară, datorită interesului pe care îl poate atrage o persoană, o

discuţie sau o acţiune, după caz;

involuntară, foarte des întâlnită în cazul martorilor, datorită

apariţiei neaşteptate unui stimul puternic, şocant, cum este: un zgomot puternic, un ţipăt,

o împuşcătură, etc.;

Factorilor subiectivi, trebuie să li se adauge, după caz, şi factorii de distorsiune

tipici legilor generale ale senzorialităţii, care pot conduce la “bruiajul” recepţiei

informaţiilor.

Factori de distorsiune, de bruiere a recepţiei informaţiilor, percepute de

persoane, pot fi:

modul de organizare a informaţiilor la nivelul cortexului, acesta

permiţând martorului să perceapă întregul, înaintea părţilor sale componente. Rapiditatea

cu care sunt sesizate elementele sale componente, ale întregului, variază de la individ la

individ;

constanţa percepţiei, este un fenomen, care determină o anumită

„corectare a imaginii” percepute, în acest caz, distorsionările fiind specifice, percepţiei

de persoane sau de împrejurări familiare martorului;

fenomenul de iluzie, care conduce la percepţii eronate, prin deformarea

subiectivă a realităţii, cum este cazul unei persoane care, poate fi apreciată mai scundă

sau mai înaltă, după cum a fost percepută într-un grup de indivizi, mai scunzi sau mai

înalţi decât ea;

fenomenul de expectanţă, prin care o persoană este pregătită să

recepţioneze mai mulţi stimuli, filtrându-i pe alţii, în acest caz, clasic fiind exemplul

mamei, care se trezeşte imediat la plânsul copilului, dar care poate dormi liniştită în

prezenţa altor zgomote, uneori mai puternice;

efectul de “halo”, care este un fenomen, ce determină persoanele să

extindă, necritic, un detaliu asupra întregului, cum este cazul escrocilor care, datorită

înfăţişării distinse şi exprimării corecte, sunt crezuţi cu uşurinţă, faţă de o persoană

onestă, dar cu o prezenţă mai puţin agreabilă, care va părea mai puţin credibilă;

B. Procesul de prelucrare şi stocare a informaţiilor

În procesul de prelucrare şi stocare a informaţiilor, intervine o completare, logică şi

Page 126: Criminalistica-Note de Curs

semnificativă, a posibilelor goluri în percepţie. Informaţiile recepţionate, fie şi parţial,

sunt decodate în conştiinţa noastră, ele căpătând un anumit sens.

Dintre factorii meniţi să influenţeze, direct, calitatea prelucrării informaţiilor, cei

mai importanţi sunt:

experienţa de viaţă a martorilor;

gradul de cultură;

profesia;

semnificaţia celor percepute;

capacitatea de apreciere a spaţiului, timpului sau vitezei;

C. Procesul de accesare şi redare a informaţiilor

Procesul reamintirii anumitor evenimente şi fapte, în timpul ascultării martorului

sau părţii vătămate ori, în cazul prezentării pentru recunoaştere de către acestea, a

persoanelor şi obiectelor, trebuie raportat: la de starea de emoţie în care se afla martorul

sau partea vătămată, la starea sa de oboseală, la vârstă şi la eventuale stări de amnezie, de

care ar putea suferi. În acest sens, trebuie precizat şi faptul că, timpul, în funcţie de

atitudinea afectivă sau de interesul faţă de unele lucruri cunoscute, determină

erodarea lentă sau rapidă, după caz, a detaliilor informaţionale, slăbind astfel tot mai

mult fixarea imaginii persoanelor percepute anterior, care apoi nu mai revine în conştiinţa

persoanei, decât dacă este stimulată cu multă pricepere.

Procesul de accesare şi redare al datelor din memorie, se realizează prin două

categorii de procese, astfel:

procesul de recunoaştere a unor lucruri cunoscute, care se realizează

mai uşor decât reproducerea lor, cu toate detaliile. În acest caz, martorul sau partea

vătămată, trebuie să recunoască persoana sau obiectele, dintr-un grup asemănător de

persoane sau de obiecte, pentru a se evita efectul sugestiei;

procesul de reproducere a celor cunoscute, de către martor, în forma

scrisă sau verbală. Relatarea faptelor cunoscute, poate determina unele deformări, dacă

martorului nu i se asigură condiţii prielnice, pentru a înlătura starea de emoţie, inerentă

unei anchete penale, şi, dacă nu este ajutat prin unele întrebări, cu efecte asociative.

În practica de ascultare a martorului sau părţii vătămate, pentru relatarea faptelor,

se poate apela la ambele forme de reactivare a memoriei, respectiv: recunoaştere şi

relatare, deoarece înainte de recunoaşterea unor persoane sau obiecte, persoanelor care

vor proceda la recunoaştere, li se va cere să relateze tot ce-şi amintesc despre ele, astfel

încât, cele două forme ale memoriei se vor completa uşor.

Organul judiciar, cu ocazia ascultării persoanelor sau la prezentarea pentru

recunoaştere, trebuie să ţină seama, de posibilităţile fiecărei persoane, de a-şi formula

ideile, de vocabularul de care dispune, de starea ei emotivă, de temperamentul său, etc.

Page 127: Criminalistica-Note de Curs

Pregătirea prezentării pentru recunoaştere

Prezentarea pentru recunoaştere a persoanelor, obiectelor, animalelor şi

cadavrelor, trebuie pregătită temeinic, deoarece, numai în acest mod, se poate asigura

realizarea scopului urmărit, respectiv de identificare obiectivă şi certă.

Principalele etape, ale pregătirii activităţii de prezentare pentru recunoaştere,

sunt următoarele:

A. Studierea dosarului cauzei

Cu ocazia studierii dosarului cauzei, trebuie să se stabilească:

obiectul identificării, respectiv: persoanele, obiectele, animalele sau

cadavrele, după caz, care urmează să fie recunoscute. În acest sens, studiul materialelor

din dosar, are în vedere, inclusiv, semnalmentele şi caracteristicile persoanelor,

obiectelor, animalelor sau cadavrelor, care urmează a fi prezentate pentru recunoaştere,

activitate obligatorie pentru buna desfăşurare a activităţii, în funcţie de care se vor stabili

şi caracteristicile grupului ce trebuie constituit, pentru efectuarea recunoaşterii;

subiectul identificării, respectiv, persoanele care pot face identificarea,

care pot fi, după caz: martori, părţi sau persoane vătămate, precum şi învinuiţi;

condiţiile, în care urmează să se efectueze prezentarea pentru

recunoaştere;

B. Ascultarea prealabilă a persoanelor care urmează să facă recunoaşterea

Ascultarea prealabilă, a persoanei ce urmează să facă recunoaşterea, este de

natură să asigure buna desfăşurare a acestei activităţi, precum şi obţinerea eficacităţii

în realizarea scopului pe care şi-l propune, acela de identificare. Această activitate are

un caracter de sine stătător, fiind efectuată independent de faptul că persoana a mai fost

ascultată şi asupra unor alte aspecte privind cauza, altele decât cele referitoare la obiectul

recunoaşterii.

Obiectivele ascultării prealabile, sunt următoarele:

Ascultarea, în prealabil, a persoanei care urmează să facă recunoaşterea, vizează

realizarea mai multor obiective, respectiv:

cunoaşterea posibilităţilor reale de percepţie, memorare şi redare a

persoanelor respective, prin constatarea coerenţei noilor relatări, în comparaţie cu cele

relatate la ascultarea iniţială;

stabilirea factorilor obiectivi şi subiectivi, care ar fi putut să influenţeze

persoana care urmează să facă recunoaşterea, dacă este cazul lipsei de coerenţă, între

relatarea actuală şi cea iniţială;

determinarea, încă odată, a datelor referitoare la caracteristicile de

identificare, percepute şi memorate de persoană, pe baza cărora va putea să facă

identificarea. În acest scop, persoana care urmează să facă recunoaşterea, va fi invitată să

facă o descriere, cât mai amănunţită, a caracteristicilor de identificare şi a condiţiilor în

Page 128: Criminalistica-Note de Curs

care le-a perceput, aspect de natură să confere o bază solidă recunoaşterii şi să o facă cât

mai credibilă;

Imposibilitatea persoanei de a prezenta elemente, pe baza cărora urmează a se

face identificarea, nu înseamnă, implicit, şi incapacitatea acesteia de a face recunoaşterea.

Cu ocazia ascultării şi reascultării, trebuie să se dea persoanei posibilitatea de a

reconstitui, în mod independent, şi de a reda, liber, caracteristicile a ceea ce trebuie

recunoscut, în mod special a elementelor ce particularizează persoana, obiectul, animalul

sau cadavrul şi, care fac posibilă identificarea acestora, după caz. În acest context, trebuie

să se aibă în vedere, următoarele:

dacă perceperea, a ceea ce trebuie recunoscut, s-a făcut cu ocazia şi în

condiţiile săvârşirii infracţiunii ori în alte împrejurări;

dacă cel care urmează să facă recunoaşterea, a revăzut persoana pe care

este chemat să o descrie, ştiut fiind faptul că, în aceste condiţii, posibilităţile de percepere

şi memorare a semnalmentelor sunt cu mult mai mari;

dacă subiectul poate recunoaşte persoana despre care a făcut declaraţia, în

condiţiile în care i-ar fi prezentată. Adresând o asemenea întrebare, organul judiciar

trebuie să observe, cu atenţie, modul în care reacţionează persoana şi răspunsul pe care îl

dă. În raport cu aceste observaţii, se va putea aprecia siguranţa persoanei şi, în consecinţă,

dacă prezentarea pentru recunoaştere îşi va atinge scopul;

Continuarea activităţii sau renunţarea la efectuarea ei, se hotărăsc, de la caz la caz,

în funcţie de particularităţile cauzei, ţinându-se seama, în primul rând, de condiţiile ce au

putut influenţa percepţia, memorarea şi reproducerea.

C. Organizarea prezentării pentru recunoaştere

Prezentarea pentru recunoaştere trebuie să se facă, în condiţii asemănătoare

celor, care au existat în momentul percepţiei.

Organizarea prezentării pentru recunoaştere, presupune parcurgerea următoarelor

momente:

a) Constituirea grupului din care urmează a fi recunoscută persoana

Practic, prezentarea persoanelor pentru recunoaştere, se face dintr-un grup

compact, constituit special în acest scop.

Teoretic, nu este contraindicată nici, prezentarea persoanelor în mod succesiv,

urmând ca cel care face identificarea, să precizeze, care este persoana recunoscută, în

ordinea trecerii acestora. Acest procedeu se aplică, mai des, în situaţiile în care

identificarea se poate face, numai, dacă persoana se află în mişcare.

Constituirea grupului şi prezentarea pentru recunoaştere a persoanelor, se face

numai în prezenţa martorilor asistenţi, care vor atesta, obiectivitatea întregii acţiuni, prin

semnarea procesului-verbal şi prin declaraţii ulterioare, dacă este cazul.

Este interzis, ca la o prezentare pentru recunoaştere, să fie invitaţi mai mulţi

martori, care urmează să recunoască aceeaşi persoană, deoarece, în mod inevitabil, s-ar

influenţa reciproc şi s-ar pierde obiectivitatea rezultatului.

Page 129: Criminalistica-Note de Curs

În timp ce persoana care face recunoaşterea, cercetează pe fiecare dintre cei

prezenţi, organul judiciar care conduce acţiunea, nu are voie să mai pună întrebări, să se

adreseze pe nume, nici unuia dintre cei care alcătuiesc grupul de prezentare, pentru a nu

crea indicaţii orientative, pentru cel care face recunoaşterea.

Persoană care urmează a fi recunoscută, trebuie prezentată într-un grup de 4-5

persoane, care prezintă unele asemănări, de ansamblu, cu persoana în cauză, ca vârstă,

sex, statură, corpolenţă asemănătoare, culoare a pielii, a părului, coafură, îmbrăcăminte,

etc., pentru a se asigura obiectivitatea rezultatului. În eventualitatea în care, autorul a fost

deghizat în momentul săvârşirii infracţiunii, vor fi folosite aceleaşi elemente de

deghizare, respectiv: ochelari, peruci, mustăţi, obiecte de îmbrăcăminte, etc., după caz, în

cadrul prezentării pentru recunoaştere.

Pentru constituirea grupului de recunoaştere, trebuie avute în vedere câteva

reguli, în sensul că persoanele din grup:

nu trebuie să fie cunoscute, de către cel chemat să facă recunoaşterea;

trebuie să fie străine de cauză;

trebuie să fie cât mai asemănătoare, cu persoana care trebuie identificată,

evitându-se orice element de contrast;

inculpaţii arestaţi, care urmează să fie prezentaţi pentru recunoaştere,

trebuie să aibă o înfăţişare îngrijită, asemănătoare persoanelor care formează grupul;

Persoanele prezente pentru recunoaştere, nu trebuie să fie văzute de cel care face

recunoaşterea, pentru a nu crea condiţii de influenţare a acestuia;

Vorbirea va fi provocată, fără ca cel care urmează să fie recunoscut, să-şi dea

seama că este ascultat, pentru a preîntâmpina încercarea de modificare a timbrului vocii;

În cadrul pregătirii, trebuie selecţionate şi redactate textele, care vor fi folosite în

cursul prezentării pentru recunoaştere.

Dacă, recunoaşterea urmează a se face după particularităţile mersului, vor fi alese

persoane cu caracteristici dinamice asemănătoare.

În situaţia în care persoana în cauză, a fost observată de către martor, în procesul

îndeplinirii anumitor activităţi, în cazul prezentării pentru recunoaştere, persoanele

folosite în acest scop, vor fi puse să execute, pe rând, activităţile corespunzătoare, dacă

acest lucru este posibil. Atunci când procedeul de recunoaştere, cuprinde şi elemente

dinamice care, uneori, în condiţii de proastă iluminare, sunt mai uşor sesizabile decât

trăsăturile feţei, întregul grup al persoanelor prezentate pentru recunoaştere va fi rugat, pe

rând, să exercite mişcările respective.

Dacă, persoana care face recunoaşterea, a indicat pe vreunul din grupul prezentat,

se va executa, obligatoriu, o fotografie a întregului grup şi una separat, pentru persoana

recunoscută, pentru ca la dosarul cauzei, să se poată controla oricând, obiectivitatea

condiţiilor în care acest proces de recunoaştere a avut loc.

b) Stabilirea locului, unde se va desfăşura prezentarea pentru recunoaştere

Prezentarea pentru recunoaştere, se poate desfăşura, după caz:

la sediul poliţiei;

la sediul parchetului;

la sediul serviciului medico-legal;

Page 130: Criminalistica-Note de Curs

în locul în care martorul a perceput persoana;

în locuri cu caracteristici asemănătoare, locului în care s-a realizat

percepţia, păstrându-se anumite limite;

Nu trebuie să se piardă din vedere că, prezentarea pentru recunoaştere trebuie să

se desfăşoare într-un cadru liniştit, pentru a nu se distrage atenţia persoanei care face

recunoaşterea.

c) Stabilirea condiţiilor de iluminare, a locului unde se desfăşoară

prezentarea pentru recunoaştere

Condiţiile de iluminare, în care martorul a perceput ceea ce trebuie recunoscut,

trebuie, de asemenea, să fie avute în vedere, la pregătirea activităţii de prezentare pentru

recunoaştere. În acest sens, se va avea în vedere:

folosirea aceluiaşi tip de iluminare, corespunzător celui sub care, persoana,

care urmează a fi recunoscută, a fost văzută de martor, respectiv lumină de zi sau lumină

artificială;

lumina, pentru recunoaşterea din grup a persoanelor, trebuie să fie

puternică, pentru a da posibilitatea persoanelor, să observe în condiţii optime,

semnalmentele ori caracteristicile după care se face identificarea;

d) Stabilirea persoanelor care vor participa la prezentarea pentru recunoaştere

La prezentarea pentru recunoaştere, trebuie să participe cel puţin două organe

judiciare, dintre care, unul are sarcina să conducă această activitate, iar celălalt să

supravegheze persoanele, în timpul desfăşurării ei.

Tot în cadrul pregătirii, trebuie să fie stabiliţi cel puţin doi martori asistenţi, care

vor asista la desfăşurarea acestei activităţi.

De asemenea, trebuie să fie luate măsuri pentru, paza învinuiţilor sau inculpaţilor

arestaţi preventiv.

Pregătirea mai presupune, asigurarea şi verificarea mijloacelor tehnice, care vor fi

folosite pentru fixarea rezultatelor prezentării pentru recunoaştere.

Trebuie să se asigure prezenţa, în ziua şi la ora stabilită, a persoanelor care

urmează să facă recunoaşterea, a celei a cărei identitate trebuie stabilită, precum şi a

martorilor asistenţi.

Odată încheiate toate pregătirile pentru recunoaştere, se trece la efectuarea

propriu-zisă a acestei acţiuni, în funcţie de natura obiectivului recunoaşterii, urmând să se

aplice, alături de regulile procedurale incidente şi o serie de reguli tactice criminalistice.

Particularităţi tactice privind efectuarea prezentării pentru recunoaştere a

persoanelor

Recunoaşterea persoanelor după semnalmente

În această situaţie, în încăperea în care se va desfăşura activitatea, vor fi invitate,

Page 131: Criminalistica-Note de Curs

de către organul judiciar care conduce activitatea:

persoana a cărei identitate urmează a fi stabilită;

persoanele din grup, respectiv 3-5 persoane, din rândul cărora se va face

recunoaşterea;

martorii asistenţi;

În această fază, a activităţii de prezentare pentru recunoaştere, persoana care

trebuie să facă recunoaşterea nu este invitată, aceasta aflându-se într-o altă încăpere,

pentru realizarea fazelor următoare.

Organul judiciar, cu rol în coordonarea întregii activităţi, va proceda, în

continuare, la următoarele activităţi:

va explica persoanelor prezente, precum şi martorilor asistenţi, activitatea

ce urmează a fi desfăşurată, precum şi scopul acesteia, fără a pronunţa numele persoanei

a cărei identitate urmează să fie stabilită;

va atrage atenţia persoanelor din grupul de recunoaştere, să fie liniştite, să

nu-şi facă semne, să nu vorbească între ele, să facă numai ce li se solicită, iar dacă au

ceva de spus, să o facă în final;

va adresa persoanei prezentate pentru recunoaştere, invitaţia de a ocupa

locul pe care îl doreşte, între persoanele din grup. Alegerea locului între persoanele din

grup, de către cel prezentat pentru recunoaştere, se impune pentru a înlătura orice

suspiciune, cu privire la obiectivitatea rezultatului obţinut, în urma acestei activităţi;

va invita persoana care urmează să facă recunoaşterea şi care, până în

acest moment, a aşteptat într-o încăpere alăturată, astfel încât să nu aibă posibilitatea să

vadă, dinainte, pe cei ce formează grupul;

va cere, persoanei care urmează să facă recunoaşterea, să declare dacă, din

grupul ce i se prezintă, recunoaşte vreo persoană şi să o indice. În situaţia în care martorul

solicită, pentru înlăturarea unor dubii, ca persoanele din grup să execute anumite mişcări,

care îi pot facilita recunoaşterea, organul judiciar care conduce activitatea de

recunoaştere, va indica persoanelor respective să facă aceste mişcări, cum ar fi: schiţarea

unor gesturi, întoarcerea capului, efectuarea unor paşi etc.;

va veghea la evitarea oricăror gesturi sau discuţii, care ar putea sugestiona

persoana ce urmează a face recunoaşterea;

va supraveghea, în mod constant, atât persoana care efectuează

recunoaşterea, cât şi pe cea care urmează a fi recunoscută;

Este posibil ca, persoana cu ajutorul căreia urmează să se stabilească identitatea,

să declare că nu recunoaşte vreo persoană din grupul prezent. În această situaţie, modul

de desfăşurare a activităţii şi rezultatul la care s-a ajuns, se consemnează în procesul-

verbal de prezentare pentru recunoaştere.

În cazul în care, persoana căreia i s-a adresat întrebarea, declară că recunoaşte

vreo persoană, din grupul ce i se prezintă, se realizează următoarele activităţi:

se fotografiază întregul grup prezentat şi apoi separat, cel recunoscut, iar

fotografiile vor fi anexate la procesul-verbal, pentru a se fixa, şi prin acest mijloc,

asemănarea dintre persoanele din grup şi cea prezentată pentru recunoaştere. Fotografia

Page 132: Criminalistica-Note de Curs

grupului de persoane, se execută astfel: la constituirea grupului, la alegerea locului şi

aşezarea persoanei suspecte în grup, precum şi în momentul în care persoana, chemată să

facă recunoaşterea, pune mâna pe cel recunoscut;

persoana care a făcut recunoaşterea este întrebată, pe ce elemente a făcut

recunoaşterea, precum şi cu privire la alte aspecte, legate de cel recunoscut şi fapta sa, iar

declaraţia acesteia, privind semnalmentele ce le-a reţinut şi care au ajutat-o să facă

recunoaşterea, precum şi celelalte date, se consemnează în procesul-verbal, la persoana

întâi singular;

persoana recunoscută este legitimată, pentru a i se stabili identitatea, după

care va fi întrebată, ce are de spus în legătură cu recunoaşterea sa şi cu privire la cele

declarate de persoana care a recunoscut-o, declaraţie care va fi înregistrată în procesul-

verbal de prezentare pentru recunoaştere, tot la persoana întâi singular;

Dacă, din diverse motive, subiectul nu indică vreuna din persoanele-obiect al

recunoaşterii, dar declară, după aceasta, că a recunoscut-o şi s-a abţinut a o arăta, se va

proceda la repetarea recunoaşterii. În asemenea cazuri, repetarea prezentării pentru

recunoaştere, se va face cu acelaşi grup de persoane, întrucât schimbarea grupului ar pune

la îndoială obiectivitatea rezultatului obţinut, deoarece, sesizându-se care dintre persoane

nu a fost schimbată, implicit, se sugerează cine trebuie recunoscut.

Persoana suspectă, nu poate fi prezentată pentru recunoaştere, în acelaşi timp, mai

multor persoane. Prezentarea trebuie să se facă în mod separat, pentru fiecare persoană în

parte, cu respectarea aceloraşi condiţii şi luânduse măsura ca, până la terminarea acestei

activităţi, persoanele care urmează a face recunoaşterea, să nu comunice între ele, iar

ordinea aşezării persoanelor din grup să fie schimbată de fiecare dată.

Dacă uneia şi aceleiaşi persoane, urmează să i se prezinte pentru recunoaştere mai

multe persoane, pentru a se asigura obiectivitatea rezultatului obţinut, este necesar ca

grupul să fie schimbat de fiecare dată, adică fiecare persoană să fie prezentată pentru

recunoaştere, în alt grup.

Recunoaşterea unei persoane după fotografii

Această metodă este folosită frecvent, în practica organelor de urmărire penală.

Pentru ca recunoaşterea persoanelor după fotografii, să ducă la rezultatul scontat,

se procedează după cum urmează:

se procură 3-5 fotografii, care să reprezinte persoane cu fizionomii

asemănătoare;

între aceste fotografii, se aşează fotografia persoanei suspecte;

pe spatele fiecărei fotografii, se scrie numele celui din fotografie;

fotografiile se lipesc pe un carton alb, se ştampilează şi se numerotează;

persoanei i se prezintă planşa cu fotografii, solicitându-i-se să arate, dacă

recunoaşte vreo persoană şi să indice numărul fotografiei, în care este reprezentată

persoana recunoscută.

Modul de desfăşurare a acestei activităţi şi rezultatul obţinut, se consemnează într-

Page 133: Criminalistica-Note de Curs

un proces-verbal, la el ataşându-se planşa cu fotografii, pentru a se arăta, cât de

asemănătoare au fost persoanele, ale căror fotografii au fost folosite, împreună cu cea a

suspectului. Întreaga activitate se desfăşoară, numai, în prezenţa martorilor asistenţi şi a

apărătorului, daca situaţia impune acest lucru.

Recunoaşterea persoanelor după voce şi vorbire

Acest tip de recunoaştere, mai redusă în activitatea de urmărire penală, se

particularizează prin, aceea că:

trebuie create condiţii de audibilitate, similare celor în care s-a făcut

percepţia iniţială;

persoanele chemate să facă recunoaşterea, vor fi separate de grupul

alcătuit pentru această activitate;

se va avea în vedere ca, persoanele din grup, să nu încerce a-şi modifica

tonalitatea vocii, sens în care, se va insista asupra discuţiei cu acestea, încercându-se a se

orienta convorbirea spre utilizarea acelor expresii, pe baza cărora s-ar putea realiza

identificarea;

se va evita, ca persoanele din grup să îşi dea seama, de faptul că sunt

audiate, spre realizarea identificării;

persoanelor din grup li se va solicita, să pronunţe cu aceeaşi intensitate,

cuvintele ori expresiile pe baza cărora se poate face recunoaşterea;

martorilor asistenţi, li se va explica procedura de ascultare, la începutul

activităţii;

Recunoaşterea persoanelor după mers

Această activitate se efectuează, în condiţiile prezentate, de către persoana

chemată să facă recunoaşterea, în prezenţa martorilor asistenţi şi a apărătorului Astfel,

trebuie avute în vedere:

distanţa de la care a fost percepută mişcarea;

lungimea aproximativă a drumului parcurs de către persoana observată;

direcţia de deplasare, prin care persoana suspectă se apropia sau se

depărta, de persoana care face recunoaşterea;

Fixarea rezultatelor prezentării pentru recunoaştere

Modul de desfăşurare şi rezultatul prezentării pentru recunoaştere, a persoanelor,

obiectelor, animalelor şi cadavrelor, se consemnează într-un proces-verbal, care

constituie mijloc de probă.

În cuprinsul procesului-verbal de prezentare pentru recunoaştere, trebuie să se

regăsească următoarele date:

titlul actului, respectiv: proces-verbal de prezentare pentru recunoaştere;

anul, luna, ziua şi locul unde a fost încheiat;

numele, prenumele şi calitatea celor care au participat la această acţiune;

motivele ce au determinat prezentarea pentru recunoaştere;

datele de identificare ale apărătorului, dacă participă la această activitate;

Page 134: Criminalistica-Note de Curs

persoana suspectă, prezentată pentru recunoaştere;

persoana chemată să facă recunoaşterea;

numele, prenumele, vârsta, ocupaţia, domiciliul şi actul de identitate al

martorilor asistenţi;

condiţiile de loc, timp şi iluminare în care s-a făcut prezentarea pentru

recunoaştere;

menţiunea că, persoana suspectă, prezentată pentru recunoaştere, a fost

invitată să-şi aleagă locul pe care îl doreşte, între persoanele din grup;

numele, prenumele, domiciliul şi actul de identitate, a persoanelor din care

s-a alcătuit grupul folosit la prezentarea pentru recunoaştere;

numele, prenumele şi domiciliul persoanei, cu ajutorul căreia sa făcut

recunoaşterea, cu indicarea actului de identitate şi a organului emitent;

menţiunea că martorului, care a făcut recunoaşterea, i s-a pus în vedere

obligaţia de a declara adevărul şi că a fost prevenit despre faptul că, în caz contrar, va fi

tras la răspundere, pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă;

modul în care a decurs recunoaşterea, respectiv: imediat, cu ezitări sau

fără nici o ezitare, etc.;

faptul că, persoana recunoscută a fost legitimată, în prezenţa celorlalţi

participanţi la prezentarea pentru recunoaştere;

declaraţia persoanei care a făcut recunoaşterea, cu privire la

semnalmentele sau caracteristicile după care a recunoscut, consemnată la persoana întâi

singular;

menţionarea, în acelaşi mod, a declaraţiei persoanei suspecte recunoscute,

cu privire la recunoaşterea sa;

menţiune despre fotografii executate, cu ocazia activităţii de prezentare

pentru recunoaştere;

menţiune cu privire la existenţa sau lipsa observaţiilor, persoanelor din

grup, a martorilor asistenţi, a persoanei care a făcut recunoaşterea şi a obiecţiilor celei

recunoscute;

formula de încheiere;

semnătura organelor judiciare şi a celorlalte persoane, care au participat la

prezentarea pentru recunoaştere;

La procesul-verbal de prezentare pentru recunoaştere, se ataşează planşa cu

fotografiile executate cu aceasta ocazie.

Declaraţia persoanei cu ajutorul căreia s-a făcut identificarea, se referă după cum

s-a mai precizat, la semnalmentele sau caracteristicile ce au constituit baza recunoaşterii.

În cazul în care activitatea se soldează cu un rezultat negativ, declaraţia cuprinde

precizarea potrivit căreia nu reuşeşte să indice pe cineva din grupul care i se prezintă.

Declaraţia persoanei recunoscute, care se consemnează în procesul-verbal de

prezentare pentru recunoaştere, poate privi pe lângă obiecţiunile pe care eventual le are

de făcut, inclusiv faptele pe care le-a săvârşit, ori pe cele care au impus efectuarea acestei

activităţi. În astfel de situaţii, relatările sale vor fi redate pe scurt, urmând ca ulterior să

fie audiată amănunţit, cu privire la acestea.

Pe baza rezultatelor prezentării pentru recunoaştere, se impune efectuarea altor

Page 135: Criminalistica-Note de Curs

acte de urmărire penală, în funcţie de necesităţile cauzei. Astfel, rezultatul prezentării

pentru recunoaştere poate constitui, temeiul reascultării învinuitului sau inculpatului, a

efectuării unor percheziţii, al ridicării de obiecte şi înscrisuri, etc.

Prezentarea cadavrelor pentru recunoaştere

Prezentarea pentru recunoaştere a cadavrelor, se poate face atât la locul faptei, cât

şi la serviciul medico-legal.

Această activitate se efectuează cu unele dificultăţi de identificare, datorate

modificărilor naturale, consecutive morţii şi prezentării cadavrului în poziţie orizontală,

astfel încât aspectul său diferă de cel al persoanei în viaţă. Dificultăţile se pot datora şi

prezenţei unor mutilări sau alterări, ca urmare a agresiunii, urmare unor accidente, a

sinuciderii ori datorate proceselor de putrefacţie, aspecte care îngreunează mult

recunoaşterea sa. În toate aceste cazuri, în cadrul activităţilor de pregătire a recunoaşterii,

se va include şi aducerea cadavrului la o înfăţişare, cât mai apropiată de cea avută în

viaţă. Aceasta se va realiza, fie prin toaletare, fie prin restaurare. Ambele activităţi se

constituie în activităţi premergătoare, pentru efectuarea fotografiei de semnalmente ori

pentru efectuarea prezentării pentru recunoaştere.

Toaletarea cadavrului, se poate realiza şi la faţa locului şi presupune, efectuarea

unor operaţiuni simple, ca de exemplu: spălarea feţei de sânge sau noroi, înroşirea

buzelor, bărbieritul feţei, pieptănarea părului, pudrarea feţei, etc.

Spre deosebire de toaletare, restaurarea, presupune operaţii mai complexe, ce au

în vedere “refacerea” unor organe sau ţesuturi deformate, distruse sau lipsă. Aceste

operaţii se pot face, numai, de către medical legist antropolog şi, numai, în unităţile

medico-legale.

Refacerea înfăţişării cadavrului are şi o semnificaţie psihologică, în sensul că ea

contribuie la reducerea emoţiei, celui care îi este înfăţişat cadavrul spre recunoaştere.

Cadavrele se prezintă pentru recunoaştere, numai individual.

Persoanele care urmează să identifice cadavrul, trebuie să fie ascultate în

prealabil, ocazie cu care trebuie să fie descrise, caracteristicile generale şi mai ales cele

individuale, după care ar putea să-l recunoască, similar prezentării pentru recunoaştere a

persoanelor. În acest scop, li se solicită să arate, pe ce părţi ale corpului se află

particularităţile, care ar putea ajuta la identificare şi de ce natură sunt ele. Se vor avea în

vedere: înălţimea, corpolenţa, vârsta, culoarea părului şi cea a ochilor, negii, cicatricele

rezultate din accidente sau din intervenţii chirurgicale, tatuajele cu simbolul lor şi părţile

din corp pe care se află, precum şi orice alte semne particulare, malformaţii congenitale

ori dobândite, etc.

În cazul recunoaşterii cadavrului, persoana care a efectuat recunoaşterea trebuie

să precizeze, după ce semnalmente l-a recunoscut. De asemenea, se compară

semnalmentele descoperite, cu cele pe care persoana le-a descris anterior, înainte de a i se

prezenta cadavrul. Pentru recunoaşterea cadavrelor, se folosesc frecvent fotografiile, care

trebuie să fie executate înainte de autopsie, după regulile fotografiei de semnalmente.

Page 136: Criminalistica-Note de Curs

Recunoaşterea unui cadavru se poate face şi după fotografiile bust ale acestuia.

Prezentarea pentru recunoaştere a unui cadavru, trebuie să decurgă în faţa a doi

martori asistenţi, care vor semna procesul-verbal. Un cadavru poate fi recunoscut şi în

afara unei acţiuni de prezentare pentru recunoaştere, de către persoanele care vin de bună

voie la morgă. În cazul în care, una dintre aceste persoane îl recunoaşte, va fi anunţat

organul judiciar, care se ocupă cu cercetarea cauzei şi care va redacta un proces-verbal,

semnat de organul judiciar, de persoana care a recunoscut şi de doi martori asistenţi. În

procesul-verbal se vor indica, criteriile care au servit la recunoaşterea cadavrului.

G. Tactica reconstituirii

Reconstituirea - concept, trăsături, valoare probatorie

Reconstituirea este o activitate procesual penală, care are ca obiectiv

principal, verificarea şi precizarea unor date, obţinute prin desfăşurarea altor activităţi

de urmărire penală, în scopul aflării adevărului, în procesul penal. Prin reconstituire se

verifică, dacă infracţiunea putea fi comisă, în condiţiile şi circumstanţele stabilite

din anchetă, cu ocazia: cercetării la faţa locului, a audierii învinuitului, părţii

vătămate şi martorilor oculari, după caz, etc.

Potrivit prevederilor legale, organele de urmărire penală sau instanţa de

judecată, dacă găsesc necesar, pentru verificarea şi precizarea unor date, pot să

procedeze la reconstituirea la faţa locului, în întregime sau în parte, a modului şi a

condiţiilor în care a fost săvârşită fapta.

Reconstituirea presupune reproducerea experimentală, integrală sau în parte, a

unor fapte şi împrejurări, din timpul săvârşirii infracţiunii, pentru a constata dacă

rezultatele acestora, se coroborează cu celelalte probe administrate la dosarul

cauzei.

Prin reconstituire se poate verifica, dacă făptuitorul:

avea deprinderile şi aptitudinile necesare escaladării unui balcon;

avea cunoştinţele tehnice, aptitudinile şi deprinderile necesare

falsificării unor documente;

avea forţa şi resursele fizice necesare, pentru a transporta, de unul

singur, obiecte deosebit de voluminoase sau grele, ori pentru a imobiliza victima, fără

alt ajutor, etc.;

În acelaşi timp, reconstituirea poate să contribuie, la:

explicarea mecanismului de formare a unor categorii de urme;

demonstrarea faptelor simulate, cum ar fi: disimularea delapidării în

furturi, prin demonstrarea imposibilităţii trecerii unor bunuri, prin spărturi ori

deschizături de mici dimensiuni, absenţa nejustificată a unor urme care, în mod firesc,

ar fi trebuit să apară, în locuri situate pe direcţia din care a acţionat instrumentul, cu

care s-a spart geamul, prin care s-a pătruns în încăpere, etc.;

Reconstituirea poate avea ca obiect, refacerea drumului parcurs de făptuitor,

Page 137: Criminalistica-Note de Curs

pentru a se depărta de locul săvârşirii infracţiunii. În asemenea situaţii,

reconstituirea este obligatorie, dacă din declaraţiile învinuitului, ale părţii

vătămate sau martorilor oculari, rezultă că pe acest traseu, au fost ascunse, pierdute

sau abandonate bunurile şi valorile, produs al activităţii ilicite, instrumentele folosite la

comiterea faptei şi orice alte obiecte, care conţin sau poartă urmele infracţiunii. În

astfel de situaţii, odată cu descoperirea noilor probe materiale, reconstituirea va fi

urmată de cercetarea la faţa locului, rezultatele acesteia urmând a fi consemnate,

în cuprinsul aceluiaşi proces-verbal.

Reconstituirea este definită de specialiştii în materie, ca: „o activitate

procesual-penală, desfăşurată în conformitate cu regulile elaborate de tactica

criminalistică, care constă în reproducerea, experimentală, a împrejurărilor în

care a fost săvârşită infracţiunea sau orice fapt, care prezintă importanţă în cauză,

pentru a stabili dacă fapta, a avut ori putea să aibă loc în condiţiile date”.

Trăsăturile caracteristice ale reconstituirii

În general, reconstituirea se caracterizează, prin:

reproducerea artificială a unor fapte, împrejurări, fenomene care s-au

manifestat în timpul săvârşirii infracţiunii. Pot fi reproduse, numai, acele fapte,

acţiuni sau fenomene, care nu aduc atingere vieţii, integrităţii fizice, sănătăţii sau

demnităţii persoanei ori, care nu cauzează pagube avutului public sau privat. Este

interzisă reproducerea unor acţiuni cu urmări socialmente periculoase, sau care

ar conduce la săvârşirea de noi infracţiuni. În funcţie de natura infracţiunii săvârşite şi

urmările acesteia, precum şi în raport cu datele care urmează a fi verificate sau

precizate din dosar, pot fi reproduse:

toate împrejurările, în care a fost comisă infracţiunea;

numai o parte din împrejurări, referitoare la comiterea

infracţiunii;

fapte izolate, dacă sunt de natură să contribuie, la clarificarea

unor aspecte importante, pentru aflarea adevărului;

caracter probatoriu, deoarece, prin reproducerea artificială a stărilor

de fapt şi împrejurărilor specifice infracţiunii, se verifică posibilitatea, dacă aceasta

putea să aibă sau nu loc, în condiţiile pe care le-a relevat ancheta, până la un moment

dat. Caracterul probatoriu al reconstituirii, rezultă şi din faptul, că:

prin reconstituire, sunt confirmate sau infirmate probele

îndoielnice, precum şi orice alte date sau indicii, de natură să contribuie la

dovedirea existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei făptuitorului;

reconstituirea se poate solda cu descoperirea unor noi mijloace

de probă, care, coroborate cu celelalte probe şi mijloace de probă, existente la dosar,

contribuie la întărirea convingerii intime, a organului judiciar, cu privire la modalităţile

şi împrejurările în care infracţiunea a fost săvârşită;

asigurarea percepţiei nemijlocite, de către organul judiciar, a

Page 138: Criminalistica-Note de Curs

împrejurărilor în care a fost comisă infracţiunea, respectiv a modului de operare

al autorului, a raporturilor acestuia cu victima, în momentul comiterii faptei, a

modului în care martorii au luat cunoştinţă despre acţiunile întreprinse de făptuitor,

de victimă ori de alte persoane, prezente la locul săvârşirii infracţiunii. În acest

sens, este de menţionat cazul în care, este necesară reconstituirea care are ca obiect,

verificarea posibilităţilor de a vedea sau de a auzi, situaţie în care organul de urmărire

penală constată, în mod nemijlocit, existenţa unor factori obiectivi, de natură să

influenţeze procesul de percepţie senzorială a martorilor, cum ar fi: distanţa de la

care se face percepţia, prezenţa unor obstacole care împiedică vederea, a unor surse de

poluare fonică, etc. Fiind prezent la locul reconstituirii, organul judiciar are, totodată,

posibilitatea să verifice, dacă acţiunile făptuitorului sau victimei, puteau sau nu să

conducă la apariţia unor urme materiale, să-şi explice mecanismul de formare, natura

şi numărul lor, modul de amplasare pe suprafaţa obiectelor sau în locurile în care au

fost descoperite, etc. Datele desprinse cu această ocazie, servesc la verificarea

probelor obţinute prin desfăşurarea cercetării la faţa locului, audierea de persoane, etc.

Valoarea probatorie a reconstituirii

Ca şi în cazul celorlalte mijloace de probă, legea nu atribuie reconstituirii o

forţă juridică superioară. Este necesar ca, datele obţinute cu ocazia reconstituirii, să

fie apreciate şi administrate, în concordanţă cu celelalte probe, aflate la dosar.

Frecvenţa cu care se apelează la reconstituire, în instrumentarea cauzelor

penale, se explică prin faptul că, pe de o parte, reconstituirea constituie un

important mijloc de verificare a probelor, care conturează elementele constitutive

ale infracţiunii, iar pe de altă parte, reconstituirea este şi o modalitate de obţinere a

unor noi probe. De multe ori, în condiţiile în care fapte a fost comisă de un singur

autor şi în absenţa martorilor oculari, reconstituirea reprezintă singurul şi cel mai

important mijloc, de verificare a materialului probator, existent la dosarul cauzei.

Alteori, reconstituirea demonstrează temeinicia declaraţiilor învinuitului, care

încearcă să ascundă activitatea altor participanţi la săvârşirea infracţiunii, punând în

evidenţă faptul că, acţiunile ilicite nu puteau fi comise, decât cu ajutorul a două sau

mai multe persoane.

Funcţiile reconstituirii

Având în vedere cele menţionate mai sus, se poate spune că,

reconstituirea îndeplineşte următoarele funcţii:

funcţia de verificare şi precizare a probelor, privind existenţa

infracţiunii, a modalităţilor de comitere a acesteia, precum şi ilustrarea

rezultatelor la care se ajunge, prin reproducerea artificială a împrejurărilor şi

acţiunilor respective. În acest fel se verifică, nu numai declaraţiile persoanelor

audiate în cauză, ci şi probele obţinute, cu ocazia cercetării la faţa locului, a

confruntării, a prezentării pentru recunoaştere, a efectuării constatărilor tehnico-

ştiinţifice şi expertizelor criminalistice;

Page 139: Criminalistica-Note de Curs

funcţia de confirmare sau de infirmare, a versiunilor elaborate în

cauză, cu privire la activitatea ilicită a făptuitorului, la circumstanţele în care a

acţionat, la existenţa altor participanţi la săvârşirea infracţiunii, etc.;

funcţia de obţinere a unor probe noi, în special, prin reconstituirea

drumului parcurs de făptuitor, pentru a ajunge în locul faptei, ori pentru a se depărta de

acesta;

Felurile reconstituirii

În funcţie de particularităţile fiecărei cauze, forţa probatorie a datelor

administrate şi obiectul reconstituirii, practica judiciară consacră următoarele tipuri

de reconstituiri:

a. reconstituirea efectuată pentru verificarea declaraţiilor învinuitului

Acest gen de reconstituire vizează, verificarea posibilităţilor de săvârşire a

infracţiunilor, în contextul stărilor de fapt şi a împrejurărilor existente la locul în

care s-a desfăşurat activitatea ilicită.

În acest caz, de regulă, se reproduc în mod artificial, în condiţii similare

celor din momentul săvârşirii infracţiunii, acţiunile întreprinse de învinuit, pentru a

pătrunde sau ieşi dintr-un anumit loc, pentru transportarea bunurilor sustrase, etc.

Astfel de reconstituiri pot avea ca obiectiv:

verificarea modului în care învinuitul a escaladat un gard, un zid,

un balcon, etc.;

verificarea modului în care au fost scoase anumite obiecte, prin

deschizături, prin spărturi sau orificii, de diferite forme şi dimensiuni;

verifică posibilităţii ca anumite acţiuni să creeze urme, de natura

celor descoperite la locul săvârşirii infracţiunii;

verificarea posibilităţii de simulare a faptelor, prin care se

încearcă ascunderea altor infracţiuni, cu ajutorul unor aparenţe create artificial,

pentru a canaliza cercetările pe o direcţie greşită;

Referitor la verificarea posibilităţii de simulare, este de menţionat că

practic, cu ocazia comiterii infracţiunii, având intenţia de simulare prin înscenare,

este aproape imposibil ca făptuitorul să acorde atenţia cuvenită tuturor detaliilor,

referitoare la toate categoriile de urme, care în mod inevitabil trebuie să însoţească

acţiunile sale, ori cele referitoare la modul de dispunere a urmelor. Astfel, în cazul în

care se încearcă înscenarea unui furt, prin spargerea şi escaladarea geamului, pentru a

ascunde o infracţiune de delapidare, majoritatea cioburilor de geam sunt descoperite în

exterior şi nu în interior, aşa cum ar fi fost firesc. Pentru a verifica, dacă furtul putea să

fie comis în condiţiile stabilite cu ocazia cercetării la faţa locului, la reconstituire se

va proceda la spargerea geamului, atât din exterior cât şi din interior, urmărindu-se

modul de dispunere a cioburilor de geam. Cu acest prilej se constată că, numai atunci

Page 140: Criminalistica-Note de Curs

când geamul este spart din interior spre exterior, cioburile de geam vor fi dispuse în

felul în care au fost găsite la locul faptei. Această stare de fapt va demonstra

învinuitului şi martorilor, că furtul nu putea fi comis, în împrejurările pe care le-a

evidenţiat investigarea criminalistică a locului săvârşirii infracţiunii. De asemenea, în

timpul acţiunilor de reconstituire, se poate demonstra că acţiunile respective, contrar

celor constatate cu ocazia cercetării la faţa locului, trebuiau să conducă şi la apariţia

altor urme, cum ar fi: urme de încălţăminte, pe solul moale sau acoperit cu zăpadă

din apropierea geamului spart, urme de ştergere a prafului de pe blatul interior al

ferestrei, etc.

b. reconstituirea efectuată în vederea verificării declaraţiilor martorilor şi

persoanei vătămate

Prin acest tip de reconstituire se verifică:

fidelitatea martorilor;

faptele şi împrejurările cauzei, în condiţiile de loc, de vizibilitate şi

meteorologice, existente în momentul săvârşirii infracţiunii;

Pentru că, în procesul de percepţie senzorială, rolul determinant revine

văzului şi auzului, în practica judiciară se efectuează, de regulă, reconstituiri pentru

verificarea condiţiilor în care s-a făcut percepţia vizuală sau auditivă. Asemenea

reconstituiri sunt concludente, în cazul mărturiilor mincinoase sau plângerilor

tendenţioase, când prin reproducerile care se realizează, se demonstrează

imposibilitatea perceperii ori fixării fidele, în memorie, a faptelor şi fenomenelor, în

condiţiile date sau dimpotrivă, posibilitatea de a vedea acţiunile ilicite a făptuitorului,

ori de a auzi zgomotele din timpul săvârşirii infracţiunii.

Când se verifică posibilităţile de observare, de a vedea, la efectuarea

reconstituirii se au în vedere:

calitatea şi starea de sănătate a ochilor;

condiţiile de vizibilitate din locul în care s-a săvârşit fapta şi cele din

locul în care s-a făcut percepţia, respectiv: lumină naturală sau artificială, intensitatea şi

distribuţia luminii, factorii meteorologici care s-au manifestat în momentul percepţiei,

atmosferă impurificată, etc.;

durata percepţiei, care este influenţată de viteza cu care s-a derulat

faptul ilicit, ori cu care s-a deplasat făptuitorul sau martorul, după caz;

configuraţia terenului din care s-a făcut percepţia şi elementele de

vegetaţie existente în acesta;

formele, dimensiunile şi culoarea obiectelor percepute;

distanţa de la care s-a făcut percepţia, astfel încât, cu cât acesta este mai

mare, cu atât exactitatea percepţiei este mai redusă şi invers;

Reconstituirea care are ca obiect stabilirea posibilităţilor de observare, se

impune atât pentru verificarea mărturiilor considerate nesincere, cât şi a celor

sincere, atunci când pe timpul percepţiei au acţionat unul sau mai mulţi factori, din

categoria celor amintiţi.

Page 141: Criminalistica-Note de Curs

Când se verifică posibilităţile de percepţie auditivă, de a auzi, la efectuarea

reconstituirii se au în vedere:

posibilitatea ca acţiunile ilicite ale făptuitorului, ori ca acţiunile de

apărare ale victimei, să fi fost însoţite de producerea unor zgomote, cum ar fi: zgomot

produs de instrumentele folosite de făptuitor, strigătele de ajutor ale victimei, dialogul

dintre victimă şi făptuitor, etc.;

acuitatea auzului şi starea de sănătate a organelor de simţ, ale

martorului;

distanţa de la care s-a făcut percepţia şi posibilitatea de a fi auzite, cât

mai fidel, zgomotele însoţitoare ale faptei ilicite;

sursa, intensitatea şi direcţia de propagare a zgomotelor, care au însoţit

săvârşirea infracţiunii;

prezenţa sau absenţa unor surse de poluare fonică, care ar fi putut

diminua sau favoriza fidelitatea percepţiei;

direcţia şi intensitatea vântului;

preocupările persoanei în momentul percepţiei, ştiut fiind faptul că,

acuitatea percepţiei este diminuată, dacă martorul ascultă muzică, dacă vorbeşte la

telefon sau cu altă persoană, etc.;

În timpul reconstituirii se recomandă, ca zgomotele să fie reproduse chiar de

obiectele folosite la comiterea faptei sau, când acest lucru nu este posibil, de obiecte

similare.

Reconstituirea prin care se verifică declaraţiile martorului, prezintă avantajul

reactivării procesului memorial şi al stabilirii ordinii cronologice, de derulare în timp,

a unor acte.

c. reconstituirea efectuată pentru verificarea aptitudinilor şi

deprinderilor învinuitului, de a întreprinde anumite acţiuni, asemănătoare cu cele

privind faptele pentru care este cercetat

Acest gen de reconstituire se impune, ori de câte ori, pentru obţinerea

produsului activităţii ilicite, sunt necesare cunoştinţe de specialitate, precum şi

însuşiri, priceperi şi îndemânări practice care, condiţionează reuşita acţiunilor

întreprinse de făptuitor.

În acest sens, se poate menţiona, reconstituirea prin care se verifică

deprinderile şi priceperile necesare falsificării unor opere de artă, titluri de valoare,

înscrisuri oficiale, bancnote, etc. În cursul reconstituirii, învinuitului i se cere să

execute, experimental, în totalitate sau în parte, acţiunile pe care afirmă că le-a

întreprins, cu ocazia săvârşirii infracţiunii.

O astfel de reconstituire permite, nu numai verificarea declaraţiilor învinuitului,

ci şi a versiunilor cu privire la făptuitori, atunci când se constată că învinuitul nu poate

obţine, singur, un produs asemănător celui obţinut prin săvârşirea infracţiunii. În astfel

de situaţii, organul judiciar va proceda la reaudierea învinuitului, în legătură cu

participanţii la infracţiune, va proceda la efectuarea de percheziţii, la confruntări şi

chiar la efectuarea unor noi reconstituiri, atunci când cercetările se vor extinde asupra

altor persoane.

Page 142: Criminalistica-Note de Curs

Pregătirea reconstituirii

Reconstituirea poate fi efectuată, atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza

de judecată, atunci când verificarea sau precizarea unor date, relevante pentru aflarea

adevărului, nu este posibilă prin administrarea altor mijloace de probă.

Momentul dispunerii reconstituirii, depinde de particularităţile fiecărei cauze şi

de scopul urmărit prin această activitate. Astfel, dacă reconstituirea vizează obţinerea

de noi probe, aceasta va fi efectuată la începutul urmăririi penale, imediat, după

ascultarea învinuitului, în situaţia în care, din declaraţiile acestuia, rezultă că pot fi

descoperite alte urme sau probe materiale, a căror ridicare trebuie să se facă în regim

de urgenţă, pentru a evita degradarea sau distrugerea lor. Alteori, când contrazicerile

dintre declaraţiile martorilor, nu au putut fi înlăturate prin intermediul confruntărilor,

iar datele cu privire la care există contraziceri, sunt esenţiale pentru soluţionarea

cauzei, reconstituirea se va efectua la sfârşitul urmăririi penale.

Pentru a asigura eficacitatea şi eficienţa activităţii de reconstituire, în ceea ce

prviveşte atingerea scopului urmărit, organul judiciar desfăşoară următoarele

activităţi pregătitoare:

studierea dosarului şi stabilirea oportunităţii reconstituirii, care are ca

obiectiv:

analiza probatoriului, administrat până în acel moment, pentru

aflarea adevărului;

analiza datelor şi elementelor insuficient clarificate;

analiza posibilităţii obţinerii de probe noi, prin efectuarea

reconstituirii;

verificarea altor activităţi de urmărire penală, care au un grad

de complexitate mai redus, dar cu impact major, în stabilirea momentului oportun al

efectuării reconstituirii;

stabilirea celorlalte activităţi pregătitoare;

determinarea scopului reconstituirii, respectiv a activităţilor şi

împrejurărilor, care urmează a fi reproduse, ţinând cont şi de faptul că anumite acţiuni,

stări de fapt sau împrejurări, care pun în pericol viaţa, integritatea corporală, demnitatea

sau onoarea persoanei, sunt interzis a fi reproduse;

stabilirea participanţilor la reconstituire şi a sarcinilor ce le revin. În

raport de complexitatea activităţilor, la reconstituire participă în mod obligatoriu:

organul judiciar;

persoana ale cărei declaraţii se verifică;

apărătorul ales sau desemnat din oficiu, când învinuitul solicită

asistenţă juridică sau este minor;

interpretul, dacă este cazul;

martorii asistenţi;

Pe lângă aceste persoane, la reconstituire pot participa şi specialişti din

diverse domenii de activitate, ori celelalte părţi din proces, organul judiciar având

Page 143: Criminalistica-Note de Curs

latitudinea să hotărască, dacă prezenţa acestora este sau nu necesară.

Organul judiciar este cel care stabileşte numărul, întinderea şi succesiunea

activităţilor ori împrejurărilor care urmează a fi reproduse experimental, precum şi

atribuţiile care revin fiecărui participant la reconstituire. El are, de asemenea,

obligaţia să aducă la cunoştinţa participanţilor, sarcinile pe care le au de îndeplinit

şi să le atragă, totodată, atenţia cu privire la necesitatea păstrării secretului

activităţilor întreprinse şi a rezultatelor obţinute, dacă în cursul reconstituirii au luat la

cunoştinţă despre unele date, care constituie informaţii clasificate, după caz.

asigurarea tehnico-materială, care presupune pregătirea:

mijloacelor materiale de probă ori a obiectelor care se vor

folosi pe parcursul activităţii de reconstituire. Se recomandă, ca la reconstituire să

fie întrebuinţate obiectele şi instrumentele, folosite la săvârşirea infracţiunii, precum

şi cele care sunt produsul activităţii infracţionale. Această regulă trebuie respectată,

mai ales, dacă prin reconstituire se verifică deprinderile învinuitului, în mânuirea

instrumentelor care au folosit la comiterea faptei, ori posibilitatea de a transporta, fără

ajutorul unor complici, bunuri sau valori, cu volum sau greutate considerabilă. Nu se

vor folosi în cursul reconstituirii, acele obiecte sau instrumente, respectiv: cuţite,

topoare, bâte sau alte obiecte contondente, arme de foc şi muniţia aferentă, etc., care ar

putea pune în pericol, siguranţa participanţilor la această activitate. Acestea vor fi

înlocuite, cu obiecte confecţionate din materiale inofensive, respectiv: carton sau

plastic, asemănătoare cu forma, mărimea şi culoarea celor originale;

mijloacelor tehnice, pentru asigurarea schimbului de informaţii

între membrii echipei;

materialelor necesare prevenirii unor potenţiale accidente;

aparaturii destinate fixării rezultatelor obţinute;

reamenajarea locului săvârşirii infracţiunii, atunci când verificarea

sau precizarea datelor, din dosarul cauzei, nu este posibilă decât prin refacerea

ambianţei locului, în care s-a derulat activitatea infracţională. Este o activitate de care

depinde, în mare măsură, exactitatea şi obiectivitatea rezultatelor reconstituirii. Locul

reconstituirii trebuie amenajat, potrivit declaraţiilor învinuitului, părţii vătămate şi

martorilor oculari, astfel încât să se creeze aceleaşi condiţii sau, condiţii cât mai

apropiate, de cele existente în momentul săvârşirii infracţiunii, fără ca prin aceasta să

se producă noi pagube materiale;

alegerea momentului de începere a reconstituirii, avându-se în vedere

că anotimpul, condiţiile atmosferice, intervalul de timp înăuntrul căruia s-a săvârşit

infracţiunea şi chiar zona geografică, influenţează percepţia vizuală sau auditivă.

Atunci când condiţiile de anotimp sau atmosferice, nu pot fi îndeplinite, intervalul

de timp în care se efectuează reconstituirea, trebuie ales în aşa fel, încât să asigure

condiţii de luminozitate, cât mai apropiate de momentul săvârşirii infracţiunii. În acest

sens, trebuie avut în vedere că, lumina de zi activează pe o perioada de timp, mult mai

scurtă pe timpul iernii, comparativ cu vara, şi, prin urmare, regula potrivit căreia,

reconstituirea se efectuează între orele în care s-a săvârşit infracţiunea, nu poate fi

respectată întotdeauna, întrucât nu pot fi asigurate aceleaşi condiţii de lumină. În

Page 144: Criminalistica-Note de Curs

alegerea momentului reconstituirii, trebuie avute în vedere şi condiţiile atmosferice

din timpul săvârşirii infracţiunii, acestea putând constitui un factor favorizator sau

perturbator, pentru procesul de percepţie vizuală sau auditivă;

întocmirea planului de reconstituire;

Planul de reconstituire

Activităţile de pregătire, aşa cum au fost menţionate mai sus, se consemnează

într-un plan de reconstituire, care trebuie să cuprindă:

data şi locul reconstituirii;

scopul reconstituirii;

activităţile şi modul lor de desfăşurare, ordinea lor, precum şi persoanele

care le vor desfăşura;

participanţii la reconstituire, respectiv: organul judiciar şi sarcinile ce

revin fiecărui lucrător cooptat, învinuitul, partea vătămată, martorii oculari, martorii

asistenţi şi specialiştii, etc.;

mijloacele de probă sau obiectele care vor fi folosite, pentru

reproducerea împrejurărilor ce se verifică;

aparatura tehnică, pentru fixarea rezultatelor reconstituirii;

mijloacele de comunicare între membrii echipei;

mijloacele de transport;

măsurile de pază luate la locul reconstituirii;

materialele pentru asigurarea securităţii învinuitului, atunci când

reconstituirea se efectuează în condiţii de risc;

locul şi data, la care se va face instructajul participanţilor la

reconstituire;

Locul principal în efectuarea reconstituirii, îl ocupă organul judiciar care

instrumentează cauza respectivă.

Desfăşurarea reconstituirii

Imediat după ce s-a ajuns, la locul în care se efectuează reconstituirea, se iau

măsuri de pază şi supraveghere a acestui loc, de îndepărtare a curioşilor, mai ales dacă

învinuitul/inculpatul este arestat, ori dacă activităţile care se reproduc şi rezultatele

lor au caracter secret.

Reconstituirea demarează imediat, după finalizarea activităţilor de

reamenajare, a locului în care se vor efectua, dar nu înainte ca persoanele, ale

căror declaraţii se verifică, să fie întrebate dacă au de făcut observaţii sau obiecţii,

cu privire la modul în care s-a făcut reamenajarea. În acest sens, în prezenţa

martorilor asistenţi, se va parcurge locul de desfăşurare a reconstituirii şi, dacă este

cazul, se vor face ultimele modificări, astfel încât acesta să ofere condiţii, cât mai

apropiate, de cele existente în momentul săvârşirii infracţiunii.

În cursul reconstituirii se vor respecta următoarele reguli tactice:

Page 145: Criminalistica-Note de Curs

participanţilor la reconstituire, li se reamintesc, activităţile pe care le

vor desfăşura şi ordinea lor de desfăşurare;

martorii asistenţi, sunt invitaţi să ocupe locurile, care asigură

observarea tuturor acţiunilor care se reconstituie şi a rezultatelor la care se ajunge;

în timpul reconstituirii, vor fi reproduse doar faptele şi împrejurările,

care prezintă importanţă pentru aflarea adevărului, nu şi aspecte colaterale, irelevante;

fiecare faptă sau împrejurare, care urmează să fie reprodusă succesiv,

va fi precedată de declaraţiile executanţilor, cu privire la modul în care s-a

desfăşurat, ori în care a fost percepută, în momentul săvârşirii infracţiunii;

faptele şi împrejurările care se verifică succesiv, trebuie reproduse cât

mai exact, într-un ritm asemănător celui declarat, de persoana care le execută. De la

această regulă fac excepţie, situaţiile în care, ritmul de desfăşurare ar putea pune în

pericol siguranţa participanţilor la reconstituire. În acest sens, nu pot fi reproduse

împrejurări cum sunt: circulaţia cu viteze mari, în condiţii de drum sau

meteorologice improprii, cu carosabil umed, cu polei, ceaţă, ninsori etc., derapaje,

frânări bruşte, tamponări, etc.;

activităţile care se execută, se vor repeta de mai multe ori, pentru a

verifica, dacă la fiecare repetare se obţin aceleaşi rezultate. Repetarea, exclude

posibilitatea producerii întâmplătoare a rezultatelor faptelor şi împrejurărilor, care se

verifică şi creează convingerea, organului judiciar, că învinuitul posedă aptitudinile,

deprinderile şi priceperile necesare, unor astfel de acţiuni, ori că martorii oculari sau

partea vătămată, puteau percepe, în condiţiile date, faptele şi împrejurările pe care le-

au relatat. Pentru a urmări exactitatea şi constanţa rezultatelor, este recomandabil ca

experimentele să fie repetate, atât în condiţii mai grele, cât şi în condiţii mai favorabile,

dacă acestea ar fi putut exista, în momentul săvârşirii infracţiunii;

activităţile cu grad de complexitate sporit şi ritm de desfăşurare

rapid, vor fi reproduse pe etape, dar numai în măsura în care aceasta nu denaturează

realitatea, ori nu influenţează rezultatele la care se ajunge;

la reconstituirea, prin care se verifică condiţiile de vizibilitate sau

audibilitate, acţiunile mai importante vor fi repetate, în condiţii deliberat modificate,

respectiv: de la distanţe diferite ori cu ritmuri de execuţie diferite, pentru a constata

posibilitatea producerii unei erori de percepţie;

pe timpul reconstituirii, este interzis a se indica, ori a se face sugestii, cu

privire la modul de executare a activităţilor, persoanele care le execută fiind lăsate

să acţioneze liber, potrivit declaraţiilor pe care le-au făcut;

vor fi notate, în vederea consemnării în procesul-verbal şi, în acelaşi

timp, vor fi fixate, prin fotografiere ori video, fiecare acţiune care se reconstituie şi

rezultatul ei;

reconstituirea, care are ca rezultat, descoperirea unor noi mijloace

materiale de probă, va fi continuată cu cercetarea criminalistică, a locului în care au

fost găsite;

reconstituirea se întrerupe sau se amână, după caz, atunci când condiţiile

meteorologice, de vizibilitate sau audibilitate, se depărtează de cele din momentul

săvârşirii infracţiunii, dacă acestea sunt de natură să influenţeze, exactitatea

reproducerii şi a rezultatelor lor;

Page 146: Criminalistica-Note de Curs

Reconstituirea se poate solda cu un rezultat pozitiv, atunci când prin

repetarea acţiunilor şi împrejurărilor verificate, se obţine acelaşi rezultat, care

confirmă că, un anumit fapt putea să se producă în condiţiile date. De asemenea,

reconstituirea poate avea un rezultat negativ, în sensul că, în acele condiţii, faptul nu

putea să se producă.

Rezultatele reconstituirii, indiferent dacă sunt pozitive sau negative, atestă o

simplă stare de fapt, respectiv dacă fapta se putea săvârşi sau nu, ori dacă

împrejurările comiterii ei, puteau sau nu să fie percepute. O asemenea stare de fapt

este insuficientă, pentru a demonstra existenţa sau inexistenţa infracţiunii, precum şi

vinovăţia sau nevinovăţia învinuitului/inculpatului. Prin urmare, rezultatele

reconstituirii nu pot constitui temei, pentru tragerea la răspundere penală, decât în

măsura în care se coroborează, cu celelalte probe administrate în cauză, sau, altfel

spus, decât dacă ele confirmă probele existente la dosar.

Fixarea rezultatelor reconstituirii

Activităţile întreprinse cu ocazia reconstituirii, împrejurările verificate şi

rezultatele lor, se consemnează într-un proces-verbal, la care se anexează fotografiile,

filmele judiciare şi schiţele sau desenele executate, cu acest prilej.

Procesul-verbal se întocmeşte potrivit art. 91 şi 131 din Codul de procedură

penală şi cuprinde următoarele date: titlul, respectiv proces-verbal de

reconstituire, anul, ziua şi localitatea unde s-a desfăşurat reconstituirea şi unde are

loc întocmirea procesului-verbal, datele de identificare ale membrilor echipei, care au

participat la reconstituire, calitatea şi organul judiciar din care fac parte, locul exact în

care s-a efectuat reconstituirea, temeiul legal şi cauza în care se efectuează

reconstituirea, cu indicarea scopului urmărit, datele de identificare ale celorlalţi

participanţi la reconstituire, respectiv: învinuit/inculpat, apărătorul acestuia, interpret,

parte vătămată, martori oculari, martori asistenţi, specialişti, etc., precum şi, toate datele

referitoare la:

reamenajarea locului reconstituirii, conform declaraţiilor şi observaţiilor

persoanelor participante;

descrierea amănunţită, a fiecărei fapte sau împrejurări reprodusă

experimental, ordinea de executare, mijloacele materiale de probă sau obiectele

folosite, cu precizarea duratei în timp, a numărului de repetări şi a rezultatelor obţinute

la fiecare repetare;

împrejurările care nu au putut fi reproduse în condiţii asemănătoare,

celor din timpul săvârşirii infracţiunii, cauzele care le-au generat şi rezultatele

obţinute;

descrierea detaliată a urmelor şi mijloacelor materiale de probă

descoperite, după caz, metodele şi procedeele folosite pentru fixarea, ridicarea,

conservarea şi ambalarea lor;

menţiune despre fotografiile şi filmele, schiţele ori desenele executate,

cu această ocazie;

ora începerii şi terminării reconstituirii;

Page 147: Criminalistica-Note de Curs

condiţiile atmosferice, de vizibilitate sau audibilitate, în care s-a efectuat

reconstituirea, dacă, prin această activitate, se verifică posibilităţile de percepţie

senzorială;

menţiune despre observaţiile participanţilor şi modul de soluţionare a

acestora;

menţiune, când este cazul, despre obligaţia participanţilor de a păstra

secretul asupra rezultatelor reconstituirii;

numărul de exemplare şi destinaţia acestora;

semnăturile organului judiciar şi a participanţilor la reconstituire;

Trebuie menţionat, în procesul-verbal, care sunt rezultatele obţinute în urma

fiecărei experienţe efectuate, modul de efectuare a acestora, observaţiile făcute

de participanţi şi modul în care au fost soluţionate precum şi explicaţiile date.

Este indicat, ca desfăşurarea reconstituirii, să fie cât mai fidel fixată în

procesul-verbal de reconstituire.

Page 148: Criminalistica-Note de Curs

METODOLOGIA CRIMINALISTICĂ

Page 149: Criminalistica-Note de Curs

Importanţa, scopul şi rolul metodologiei criminalistice

Metodologia criminalistică, se ocupă cu stabilirea metodelor şi mijloacelor

specifice de cercetare a infracţiunilor, în funcţie de natura lor, respectiv: furt, omor,

tâlhărie, mită, înşelăciune, fals, accidente de muncă sau de circulaţie, incendii, explozii,

infracţiuni care ţin de criminalitate economico-financiară şi organizată, corupţie, mărturii

mincinoase, etc.

Problema esenţială a metodologiei criminalistice, o constituie organizarea,

planificarea şi conducerea cercetărilor, în fiecare cauză penală.

Metodele şi procedeele privind organizarea, planificarea şi conducerea

cercetărilor, pot fi:

metode şi procedee generale, aşa cum sunt studiate şi puse la dispoziţie

de metodologia criminalistică;

metode şi procedee specifice, concrete, în raport cu particularităţile

diferitelor infracţiuni comise;

Ambele categorii de metode şi procedee, oferă un câmp larg de iniţiativă

creatoare organelor de urmărire, cu respectarea întocmai a legalităţii.

În ceea ce priveşte organizarea şi planificarea urmăririi, metodologia

criminalistică trebuie să aibă o contribuţie importantă, la:

stabilirea priorităţilor, în activitatea de urmărire penală;

folosirea judicioasă a forţelor, destinate rezolvării operative şi de

calitate a cauzei penale;

În acest scop este necesar, ca de la început, să se stabilească ordinea în care se

execută activităţile necesare, pentru:

conturarea infracţiunii;

stabilirea concretă a stării de fapt;

dovedirea vinovăţiei participanţilor la săvârşirea infracţiunii;

Un rol important al metodologiei criminalistice, îl reprezintă:

stabilirea judicioasă a sarcinilor, ce revin fiecărui membru din cadrul

colectivului ce lucrează în cauză;

stabilirea termenelor, la care sarcinile planificate trebuie să fie

executate;

Metodologia criminalistică, în scopul lămuririi cauzei sub toate aspectele, oferă

o serie de metode şi procedee, privind:

modul în care se execută sarcinile stabilite;

regulile şi criteriile de apreciere a rezultatelor obţinute, a calităţii şi

pertinenţei probelor administrate;

Sarcina organelor de urmărire penală, nu trebuie să se rezume, numai, la a

Page 150: Criminalistica-Note de Curs

stabili că a fost săvârşită o anumită infracţiune, de o anumită persoană determinată,

acestea trebuind să administreze probele necesare, atât în favoarea cât şi în acuzarea

infractorului, pentru aflarea adevărului şi pentru lămurirea cauzei, sub toate aspectele,

în vederea justei soluţionări a acesteia. În aceste condiţii, organele de urmărire penală

au obligaţia de a stabili:

condiţiile şi împrejurările concrete, în care a fost săvârşită fapta;

modul în care a acţionat autorul;

motivaţia faptei sale;

orice alte date în legătură cu infracţiunea, care constituie elemente

importante pentru clarificarea situaţiei de fapt şi pentru corecta dozare a pedepsei, ce

urmează a fi aplicată;

Organizarea urmăririi penale

Considerată drept o metodă tactică fundamentală în descoperirea şi cercetarea

infracţiunilor, organizarea urmăririi penale şi, implicit, organizarea anchetei penale,

serveşte realizării scopului procesului penal: „constatarea la timp şi în mod complet, a

faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca, orice persoană care a săvârşit o

infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu

fie trasă la răspundere penală, prin determinarea direcţiilor şi întinderii cercetărilor

necesare elucidării, sub toate aspectele, a faptelor incriminate de lege”24

.

Principiile organizării urmăririi penale

Activitatea de organizare a anchetei penale, trebuie să constituie un suport ştiinţific,

real, al urmăririi penale, atât în ansamblul său, cât mai ales în fiecare cauză concretă. În

aceste condiţii, organizarea urmăririi penale trebuie să asigure respectarea unor principii

fundamentale, respectiv:

principiul respectării regulilor fundamentale procesual penale, în acest

sens fiind foarte important ca, aflarea adevărului să se facă cu respectarea strictă a legalităţii;

principiul respectării regulilor specifice criminalisticii, cum sunt cele

referitoare la: operativitate în cercetări, inclusiv la faţa locului, ridicarea, cercetarea şi

valorificarea urmelor, stabilirea identităţii, etc.;

principiul respectării regulilor referitoare la planificarea urmăririi

penale, în funcţie de particularităţile specifice fiecărui caz în parte;

În conformitate cu principiul planificării, de îndată ce primesc o sesizare, cu privire

la săvârşirea unei infracţiuni, organele de urmărire penală trebuie să întocmească, un

plan de cercetare a infracţiunii respective. Principiul planificării activităţii de urmărire

penală, reprezintă o regulă cu caracter general, dar care se întemeiază pe aspectele

comune, investigării tuturor cauzelor, care îşi găsesc aplicare în cercetarea oricărei cauze

24

Gheorghe Zaharescu, Precizări cu privire la organizarea şi planificarea urmăririi penale-planul de

urmărire penală, în Revista P.C.C.C. nr. 2/1981, p. 86

Page 151: Criminalistica-Note de Curs

penale.

Specialiştii în domeniu consideră că, „planificarea reprezintă elementul de

legătură, dintre scopul şi sarcinile urmăririi penale, pe de o parte, şi modul lor de

realizare, prin acţiuni concrete, pe de altă parte. Acest element, de legătură, se

materializează în obiectivele anchetei, versiunile şi problemele de clarificat, metodele şi

mijloacele disponibile”25

.

În noţiunea de planificare a urmăririi penale, sunt incluse: analiza şi aprecierea

datelor existente referitor la infracţiune, elaborarea versiunilor, stabilirea şi ordonarea

activităţilor ce trebuie întreprinse, în procesul de administrare a probelor, precum şi

termenele de îndeplinire a activităţilor stabilite. Astfel, se poate spune că „prevăzând în

cuprinsul său în special activităţi tactice, mijloace tehnice şi condiţii de loc şi de timp în

care se vor aplica, planificarea urmăririi penale asigură, într-un mod organizat,

orientarea tacticii pentru îndeplinirea sarcinilor cercetării criminalistice”26

.

Având în vedere cele menţionate mai sus, se poate aprecia faptul că „planificarea

apare ca o veritabilă activitate creativă: de organizare, de sistematizare şi de verificare în

practică, a datelor şi faptelor existente într-o anumită cauză penală, activităţi care se

bazează pe valorificarea experienţei pozitive a anchetatorului, precum şi pe folosirea

cunoştinţelor sale de drept penal, drept procesual-penal, criminalistică, psihologie

judiciară, medicină legală, s.a.m.d.27

.

Importanţa planificării activităţii de urmărire penală, rezidă în faptul că aceasta

asigură:

respectarea întocmai a dispoziţiilor legale;

respectarea drepturilor părţilor şi a celorlalte persoane, participante în

procesul penal;

eficacitate, prin orientarea corectă a cercetărilor;

o înaltă calitate actelor de urmărire penală efectuate;

lămurirea problemelor cauzei sub toate aspectele, inclusiv prin extinderea

cercetărilor, pentru alte fapte sau făptuitori;

iniţiativa organului de urmărire penală, în administrarea probelor;

folosirea mijloacelor şi metodelor tehnico-ştiinţifice şi tactice

corespunzătoare, de cercetare;

celeritatea urmăririi penale, inclusiv eficienţă, prin economisirea de timp

şi forţe;

recuperarea prejudiciilor;

prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni;

un mijloc de autocontrol al anchetatorului;

25

E. Stelzer, Criminalistica, vol. I., Editura Ştiinţifică Germană, Berlin, 1977, p. 122 26

Ion Mircea, Criminalistica, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 222 27

C. Aioaniţoaie, I.E.Sandu (coordonatori) şi colectiv, Tratat de tactică criminalistică, Editura Carpaţi,

1992, p. 17-18; M.J. Palmiotto, Criminal Investigation, Editura Nelson Hall, Publishers, Chicago, Illinois,

SUA, 1994, p. 24-30

Page 152: Criminalistica-Note de Curs

Principiile planificării urmăririi penale

principiul individualităţii planificării, exprimă dezideratul elaborării unui

plan, în care să se reflecte toate particularităţile, proprii cauzei penale cercetate,

caracterul individual al planificării, rezultând din elementele obiective şi subiective, care

atribuie o fizionomie proprie, fiecărei fapte care realizează conţinutul unei infracţiuni. De

aici decurge, „necesitatea parcurgerii de către anchetator, a unui drum concret de

cercetare, ţinându-se seama de natura faptei, de împrejurările în care a fost comisă, de

persoana făptuitorilor, precum şi de alte elemente, particulare fiecărei infracţiuni în

parte” 28

;

principiul dinamismului şi mobilităţii planificării, exprimă necesitatea

adaptării, în permanenţă, a planului de activităţi, la împrejurările mereu schimbătoare ale

cercetării. Acest principiu, se reflectă în două direcţii principale 29

:

efectuarea dinamică, promptă, a cercetărilor criminalistice, ceea

ce contribuie la creşterea eficienţei urmăririi penale, a operativităţii cu care se impune a fi

stabilite şi soluţionate încălcările legii;

maleabilitatea planificării, adaptarea permanentă a planului de

urmărire penală, la situaţiile, la datele noi apărute în timpul anchetei.

Planificarea urmăririi penale, nu trebuie interpretată sub forma unei scheme

rigide, din limitele căreia nu se poate ieşi, ci ca o modalitate de organizare şi adaptare

elastică a activităţilor, la fiecare nouă situaţie, astfel încât faptele să fie stabilite la timp

şi în mod complet.

Structura şi conţinutul planului de cercetare

Planul de cercetare al unei cauze penale, trebuie să cuprindă:

versiunile posibile, care pot să privească fapta în ansamblul său, condiţii,

împrejurări sau elemente ale infracţiunii ori aspecte secundare, după caz;

problemele de lămurit, şi care trebuie rezolvate, aferente fiecărei versiuni

posibile, probleme care, presupun obţinerea de răspunsuri, obiective şi pertinente, la

întrebările: unde?, când?, de ce?, cine şi cu ajutorul cui?, cum şi în ce mod?, etc.;

activităţile initiale şi ulterioare, de urmărire operativă, respectiv

activităţile prin a căror efectuare, se urmăreşte rezolvarea problemelor de lămurit30

;

mijloacele materiale şi tehnice, necesare desfăşurării activităţilor

respective;

specialiştii, din alte instituţii, care sunt atraşi, la desfăşurarea diferitelor

activităţi stabilite;

persoanele responsabile, de executarea fiecărei activităţi şi sarcini

stabilite, inclusiv de legalitatea şi calitatea activităţilor respective;

termenele, de realizare a fiecărei activităţi;

28

S. A. Golunski, Criminalistica, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, p. 251 29

Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Editura Universul Juridic, Bucureşti 2007, p. 365 30

Aurel Ciopraga, Ioan Iacobuţă, Criminalistica, Editura Chemarea, Iaşi, 1997, p. 228

Page 153: Criminalistica-Note de Curs

Având în vedere cele menţionate mai sus, anchetatorul, în cercetarea unei cauze

penale, încă din momentul în care deţine un minim de date şi materiale faptice, care să-i

permită elaborarea versiunilor şi stabilirea problemelor ce urmează a fi lămurite, trebuie

să stabilească un plan de activităţi, care să cuprindă: versiunile posibile ale rezolvării

cauzei respective, problemele care se ridică şi, care, trebuie să fie lămurite, în cadrul

fiecărei versiuni, activităţile, metodele şi tacticile care vor trebui aplicate, pentru

lămurirea problemelor constate, precum şi timpul necesar, prevăzut în ansamblu şi pe

diverse etape, pentru rezolvarea problemelor fixate.

Experienţa practică de urmărire penală, a condus la constatarea că, există o serie

de împrejurări care trebuie stabilite şi lămurite, în cercetarea oricărei cauze. Aşa s-a

născut „formula celor 7 întrebări”31

:

ce faptă s-a comis şi care este natura ei?

unde s-a comis fapta?

când a fost săvârşită?

cine este autorul ei?

cum, în ce mod a fost săvârşită (care este modul de operare)?

cu ajutorul cui?

în ce scop a fost comisă?

Formularea acestor întrebări, serveşte la elucidarea problemelor unei cauze

penale, plecând de la elementele constitutive ale infracţiunii, prin:

determinarea obiectului infracţiunii, respectiv a relaţiei sociale lezate

prin comiterea infracţiunii, cât şi a obiectului nemijlocit asupra căruia s-a exercitat

acţiunea ilicită;

stabilirea laturii obiective a infracţiunii, respectiv a acţiunii sau inacţiunii

incriminate prin lege, a raportului de cauzalitate dintre aceasta şi urmările faptei, precum

şi a locului, timpului, modului şi a altor circumstanţe, în care a fost săvârşită fapta

antisocială;

identificarea subiectului activ al infracţiunii, a tuturor participanţilor şi

calitatea acestora la comiterea faptei, respectiv: coautori, instigatori, complici, tăinuitori,

precum şi identificarea subiectului pasiv al faptei penale;

determinarea laturii subiective a infracţiunii, prin stabilirea formei de

vinovăţie şi a mobilului faptei;

Forma planului de cercetare

Forma planului de anchetă, este condiţionată de natura cauzei ce se cercetează şi

trebuie să reflecte, cel mai bine, particularităţile cauzei cercetate.

Planul de cercetare trebuie să îmbrace forma scrisă şi să cuprindă toate

elementele planificării, menţionate mai sus.

31

Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Ediţia a IV-a, 2007, p. 367; S. A . Golunski, op.cit., p. 254;

Aurel Ciopraga, Ioan Iacobuţă, op.cit., p. 229

Page 154: Criminalistica-Note de Curs

În practică s-au vehiculat mai multe variante de planuri dar, practic, poate fi

întocmit în forme diferite, în funcţie de experienţa anchetatorului.

În cauzele complexe, cu o multitudine de fapte şi făptuitori, se pot întocmi

planuri pentru fiecare gen de fapte. De asemenea, în aceste cauze se poate recurge şi la

construirea de scheme, destinate evidenţierii celor mai diferite aspecte şi împrejurări ale

cauzei, cât şi pentru sistematizarea materialului din dosar.

Elementele principale ale unui plan de cercetare, într-o cauză complexă, sunt

determinate în raport de versiuni şi de problemele de clarificat, în cadrul fiecărei versiuni,

astfel încât, prin activităţile desfăşurate şi rezultatele obţinute, trebuie să se dea răspuns la

problemele şi versiunile stabilite, dar totul cu respectarea unor termene.

Elaborarea unui asemenea plan de cercetare, are în vedere verificarea fiecărei

versiuni stabilite, astfel:

Plan de cercetare

în cauza privind

..............................................................................

1. Se face o descriere a situaţiei de fapt şi a evoluţiei, de la prima sesizare şi

până la momentul elaborării planului de cercetare:

2. Sunt prezentate toate activităţile desfăşurate şi rezultatele obţinute;

3. Sunt stabilite toate versiunile posibile în cauză, principale şi secundare;

4. Se stabilesc măsurile de verificare, astfel:

Versiunea 1 ...............................................................................................................

Nr.

crt.

Probleme de clarificat Activităţi de executat Termen Responsabil Obs.

1.

2.

Versiunea 2 ...............................................................................................................

Nr.

crt.

Probleme de clarificat Activităţi de executat Termen Responsabil Obs.

1.

2.

În cauzele cu mai mulţi învinuiţi/inculpaţi, în funcţie şi de dificultatea în

soluţionare a dosarelor, este recomandat să se întocmească „fişe de cercetare”, pentru

fiecare participant, care conţin date referitoare la: poziţia sa procesuală, datele şi probele

deţinute în legătură cu contribuţia sa la comiterea infracţiunilor cercetate, acte

procedurale şi alte activităţi ce urmează a fi efectuate, termene, etc.

Forma scrisă a planului de cercetare, se impune datorită necesităţii de a

ordona, sintetiza şi sistematiza, cantitatea de date şi informaţii, existente în dosarul

Page 155: Criminalistica-Note de Curs

cauzei, fără riscul pierderilor sau al denaturării conţinutului, risc existent atunci când

se acţionează, numai, pe bază de memorie şi de intuiţie.

Tactica elaborării versiunilor de urmărire penală

Ca noţiune cu caracter general, versiunea reprezintă o variantă sub care poate fi

înfăţişat un fapt.32

Din punct de vedere tactic-criminalistic, într-o accepţiune mai restrânsă,

versiunea reprezintă o presupunere, o explicaţie plauzibilă, obiectiv posibilă,

provizorie, dată diverselor împrejurări legate de cauza care se instrumentează.

Versiunea reprezintă rezultatul unui proces complex, de cunoaştere a realităţii,

desfăşurat de către organul de urmărire penală, în cadrul căruia acesta percepe, analizează

şi sistematizează, faptele şi împrejurările de fapt, în scopul formulării unor concluzii cu

privire la cauza concretă.

În viziunea profesorului Aurel Ciopraga, versiunile constituie ipoteze, adică o

explicaţie probabilă a unui fenomen sau eveniment, întemeiată pe informaţiile

existente la un moment dat al investigaţiilor, în scopul determinării adevăratului

caracter şi conţinut al fenomenului dat, astfel încât acesta să se transforme într-o

certitudine sau, dimpotrivă, să fie înlăturat.

Versiunea de urmărire penală, este definită de profesorul Emilian Stancu, ca

fiind: „o presupunere, o supoziţie (ipoteză), elaborată pe baza unor date, deţinute într-

un anumit moment al urmăririi penale, date prin care s-ar putea explica, faptele şi

împrejurările unei cauze, ea urmând să facă obiectul verificării de către organul de

urmărire penală”.

Având în vedere că, nu orice presupunere constituie o versiune, ci numai acea

explicaţie care poate fi supusă verificării, pentru a se constata daca investigaţiile

ulterioare o confirmă sau o infirmă, „versiunea trebuie să permită stabilirea unei

concordanţe, cât mai depline, între presupunerile şi explicaţiile pe care, într-un anumit

moment, le dă organul de urmărire penală şi ceea ce s-a petrecut în realitate”33

,

Pentru elaborarea unor versiuni bune, apte să servească aflării adevărului, într-o

cauză penală, sunt necesare cel puţin următoarele condiţii34

:

a. Deţinerea unor date sau informaţii despre fapta cercetată, care să fie

corespunzătoare, sub raport cantitativ şi calitativ. Datele şi informaţiile trebuie să fie

concrete şi cât mai precise. Simplele supoziţii sau presupunerile bazate pe experienţă,

lipsite de un suport real, nu sunt suficiente. De regulă, sursa datelor este de natură

procesuală, respectiv: cercetarea la faţa locului, declaraţii ale părţilor vătămate, declaraţii

ale făptuitorilor, declaraţii de martori, înscrisuri ridicate, constatări tehnico-ştiinţifice,

după caz, etc. Pot exista însă şi surse extraprocesuale, respectiv: investigaţii, sesizări

32

Mic Dicţionar Enciclopedic, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1978, p. 1023 33

C. Aioaniţoaie, I. E. Sandu, op.cit., p. 20; 34

E. Stancu, op.cit., p. 370

Page 156: Criminalistica-Note de Curs

anonime, materiale publicate în presă, etc., care trebuie temeinic verificate şi coroborate

cu datele de natură procesuală;

b. Profesionalismul organului de urmărire penală, determinat de

pregătirea profesională multilaterală, de experienţa şi intuiţia acestuia;

c. Folosirea unor forme logice de raţionament, de tip deductiv, inductiv şi

prin analogie35

;

Reguli tactice care trebuie respectate în elaborarea versiunilor de anchetă 36

:

versiunile să fie elaborate, numai, pentru faptele sau împrejurările ce pot

avea mai multe explicaţii;

versiunile să se facă, numai, pe baza datelor de natură procesuală,

completate, doar la nevoie, cu cele din surse extraprocesuale;

temeiul versiunilor să îl constituie, numai, datele concrete;

versiunile să fie elaborate, în legătură cu toate explicaţiile posibile, care

pot fi date în cauza cercetată;

versiunile să fie bine construite, din punct de vedere logic, iar problemele

de lămurit ale fiecărei versiuni, să fie formulate clar şi precis;

Clasificarea versiunilor

Versiunile pot privi, fie fapta în ansamblul său, fie elemente ale acesteia,

împrejurări secundare, derivate, legate de infracţiune sau făptuitor, în raport de întinderea

lor şi de sfera împrejurărilor, spre a căror explicare se îndreaptă presupunerile elaborate.

În funcţie de obiectul şi de întinderea versiunilor, acestea pot fi:

versiuni principale, care se referă la faptă, în ansamblul ei şi la elementele

constitutive ale infracţiunii, în măsura în care se stabileşte că în cauză este vorba de o

infracţiune. Aceste versiuni, trebuie să aibă în vedere găsirea de explicaţii, obiective şi

pertinente, cu privire la:

latura obiectivă a infracţiunii, pentru a stabili împrejurările legate

de locul, timpul şi modul de operare în comiterea faptei;

latura subiectivă, respectiv la forma vinovăţiei, a mobilului şi

scopului urmărit, prin săvârşirea faptei, de către autor şi ceilalţi participanţi;

subiectul infracţiunii, respectiv: numărul de participanţi la

comiterea faptei, calitatea în care au participat la comiterea ei, precum şi contribuţia

fiecăruia la aceasta;

35

Raţionalmentul deductiv, este acea operaţie logică, în care gândirea trece de la general la particular.

Raţionamentul inductiv, reprezintă raţionamentul, în care gândirea trece de la cunoştinte, fapte şi lucruri

individuale, la cunoştinţe despre ceea ce este esenţial. Raţionamentul prin analogie, este operaţia logică,

prin intermediul căreia, pe baza asemănărilor existente, între două sau mai multe fenomene, în privinţa

unor însuşiri ale lor, se conchide asupra asemănării probabile şi în privinţa altor însuşiri. 36

E. Stelzer, Criminalistica, vol. I, Editura Ştiinţifică Germană, Berlin, 1977, p.190-191

Page 157: Criminalistica-Note de Curs

versiuni secundare, subordonate direct versiunilor principale şi care,

reprezintă presupuneri referitoare la unele aspecte izolate ale faptei, dar care au o anumită

semnificaţie în cauză. Datele rezultate din verificarea versiunilor secundare, servesc la

conturarea explicaţiilor referitoare la versiunile principale, motiv pentru care, versiunile

secundare sunt elaborate şi verificate înaintea versiunilor principale;

În funcţie de amploarea versiunilor elaborate, trebuie să se organizeze şi să se

planifice întreaga activitate de urmărire penală.

Modalităţi de verificare a versiunilor de urmărire penală

Aceasta este o etapă necesară şi de maximă importanţă, în stabilirea adevărului.

Organul de urmărire penală trebuie să procedeze, la verificarea aprofundată şi

atentă a fiecărei versiuni, pentru eliminarea acelor ipoteze, care nu sunt conforme cu

realitatea.

Din generalizarea experienţei pozitive a criminalisticii, s-au desprins unele reguli,

care trebuie respectate cu ocazia verificării versiunilor 37

:

verificarea multilaterală a tuturor problemelor, care trebuie să fie lămurite,

în cadrul fiecărei versiuni;

versiunile perechi, care se referă la acelaşi fapt sau la aceeaşi împrejurare,

trebuie să se verifice în paralel şi nu consecutiv;

trebuie planificate şi întreprinse toate măsurile posibile, de verificare a

versiunilor formulate în cauză;

în caz de obţinere a unor rezultate contradictorii, verificarea trebuie să

continue, până la înlăturarea definitivă a tuturor contrazicerilor;

verificarea va fi considerată terminată, numai atunci când, au fost

înlăturate toate versiunile perechi, rămânând una singură, care este confirmată de

rezultatul tuturor verificărilor întreprinse, de natură procesuală şi extraprocesuală, după

caz;

Tot din practică, specialiştii în domeniu au reţinut, cu titlu orientativ, ordinea de

prioritate în efectuarea activităţilor de verificare, ordine care, se bazează pe logică şi pe

priorităţile urmăririi penale, în orice cauză penală, astfel:

mai întâi, se execută acele activităţi, menite să împiedice: săvârşirea de

noi infracţiuni, distrugerea sau ştergerea urmelor, ascunderea produsului infracţiunii şi

sustragerea făptuitorilor de la urmărirea penală;

urmează activităţile care, prin posibilele rezultate obţinute, pot contribui

la verificarea tuturor sau a majorităţii versiunilor elaborate, câştigându-se timp şi

operativitate în soluţionarea cauzei;

atunci când sunt prevăzute mai multe activităţi, pentru verificarea aceleiaşi

versiuni ori pentru lămurirea aceleiaşi probleme, mai întâi se execută activităţile care

asigură obţinerea unui rezultat mai concludent;

37

C. Aioaniţoaie, I. E. Sandu, op.cit., p. 21-22; C. Suciu, Criminalistica, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1972, p. 501; I. Mircea, Criminalistica, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 146

Page 158: Criminalistica-Note de Curs