Experiența și cunoașterea

După spusele lui Noica, influențele exterioare par a fi negative, distrugând prin apariția

lor ceva pur. Carțile, iubirile și oamenii de aseară par a fi niște demoni intrați în ingereasca

creație primordială a minții noastre. Ei bine, eu nu sunt de acord.

Ce suntem noi în cetatea noastră agorafobă nu este nimic altceva decât un cărbune

prăfuit, iar timpul în care suntem supuși terifiantului exterior nu este nimic altceva decât

îngroparea noastră în abisul temporal care ne transformă în perfecte diamante sufleteși.

Multitudinea de proprietăți se află tocmai în vechimea experienței amestecării în mulțimea

existențială, multitudine de proprietăți care ne face atât de valoroși.

Ce valoare are omul care neagă experiența? Păstrarea inseamnă la un anumit nivel

negarea evoluției, negarea perfecționării. Invățăturile cele mai prețioase se dobândesc prin

greșeli, iar greșelile prin experiențe, vrute, nevrute, planificate, neplanificate, dezordonate

sau nu. Experiențele se dobândesc prin setea de încercare, care nu apare dansând în mintea

omului care se apără, sau sclipind în ochii celui care și-i acoperă.

În opinia mea, totul trebuie făcut măcar o dată (în limite morale, evident), pentru a fi

capabili să discernem compatibilitatea noastra cu acel tot. Încercarea de a ne păstra vreun

fel de inocență- convenționala, pănâ la urmă- nu este decât iluzorie, puerilă poate, pentru

punctul de evoluție la care am ajuns ca rasă. Dacă noi ar fi trebui să păstrăm ceva, și nu să

creem altceva, mai bun, din acel ceva, nu am mai fi fost numiți ”homo faber”.

Până la urmă, tresar la auzul unei voci dragi, scriu pentru niște ochi frumoși, apreciez

un om cu capul pe umeri, mă bucur de vinul băut cu lumea de aseară, mă agit când aud o

melodie preferată într-un loc neobișnuit în care am ajuns pentru că am încercat ceva nou,

răsfoiesc incă o dată cartea adorată pe care am citit-o de 2 ori dacă o găsesc într-o librărie și

nu îmi pare rău. Am spus multe, am repetat multe în necunoaștere, am învățat multe- și nu

pentru că m-am chinuit să-mi păstrez talantul, ci pentru că m-am zbătut să-l înmulțesc.

Oricâtă durere aș fi îndurat și de oricâte ori am urlat că nu mai pot și nu mai vreau, astăzi, nu

regret. Câmpul de luptă în care m-am aruncat m-a reîntors ”acasă” cu multe cicatricii, dar și

cu multe decorații. Arunc câte o privire la o amică dragă, la un album de fotografii, îi dau un

telefon mamei, vorbesc cu mine, mai scriu un rând despre o iubire pierdută sau abia gasită,

ies la o bere și un pahar de vorbă cu camarazii mei de luptă, mă uit în colțul cu invățături și

nici nu mă mai întreb dacă a meritat. Răspunsul vine înainte întrebării. Da, a meritat.

Noica era prea ocupat cu inchiderea în sine a omului, și n-a îneles că cel mai frumos

lucru e să te găsești pe tine căutându-i pe alții.

Durerea

În acest citat, Emil Cioran ne spune că suferința ar avea puteri purificatoare, că prin

aceasta, oricine, oricât de mediocru, evoluează spiritual înspre o capabilitate constantă de

iertare și o desprindere de lucrurile nesemnificative ale vieții, dar eu nu sunt de acord cu

această generalizare.

Exista oameni care, într-adevăr, au revelații când durerea acută a sufletului le străbate

frunțile, iar aceea evoluează, dar, consider că cei capabili de revelații substanțiale nu au fost

niciodată mediocri, ci doar neinițiați spiritual. Un om mediocru se va scălda mereu în

mediocritatea sa și se va complăcea în situațiile în care se află, se va plânge, dar nu va reuși

să-și depășească condiția.

Durerea nu ne face să evoluăm înspre calitatea de iertător, nu mereu. Iertarea este la

ajunsurile oricărui om cu valori morale, sau capabil de vreun fel de iubire. Ei bine, și oamenii

normali sau mediocri sunt capabili de acestea. Iubirea și compasiunea sunt marile puteri

iertătoare, nu durerea. Pentru oamenii mediocri, normali sau neechilibrați, oricât de savanți

ar fi aceștia, durerea poate fi sursa urei, indignării, frustrării și răutății de asemenea. Un om

suferind în orice fel este mult mai susceptibil la violențe și la a face sub aceeași sau o altă

formă, aceleași lucruri care l-au făcut să sufere altora, din cauza frustrării. Când apare

suferința, individul are mai degrabă nevoie de a fi iertat, nu de a ierta. Dacă un om suferind

pare mai iertător este pentru că îl preocupă prea mult suferința sa pentru a-și mai încărca

mintea și cu greșelile altora. Pe scurt, nu le mai pasă de alte lucruri.

Pentru mine, suferința are rol inspirațional mai mult. În suferința găsesc unele înțelesuri

ale lumii mult mai ușor, deoarece le caut mai mult, înspre curâțarea propriului suflet de

aceasta. Suferința nu mă face să iert, sufeința mă îndepărtează de oameni, sufeința mă

încuie într-o camera obscură unde vocile din capul meu se aud mult mai clar, iar eu pot să le

deslușesc sensurile, pot să le înțeleg mai clar.

Având în vedere toate acestea, pot spune că nu sunt de acord cu Emil Cioran și consider

că sufența îi înalță doar pe cei care știu ce să caute în ea.