UNIVERSITATEA ”AL. I. CUZA” IAȘIFACULTATEA DE BIOLOGIE

Conservarea Biodiversităţii

Niveluri ale biodiversității; indicii de biodiversitate; modelul de distribuție a diversității

speciilor terestre; modelul de distribuție a diversității speciilor acvatice.

Masterand: BÎRSAN IOANA

IAȘI-2013

1

CUPRINS

INTRODUCERE........................................................................................4

ASPECTE TEORETICE..........................................................................................4

NIVELURI ALE BIODIVERSITĂȚII....................................................6

DISTRIBUȚIA SPECIILOR....................................................................7

IDENTIFICAREA PROCESELOR CE DETERMINĂ O ANUMITĂ DISTRIBUȚIE............7PROCESE CE POT EXPLICA O ANUMITĂ DISTRIBUȚIE..........................................7BARIERĂ GEOGRAFICĂ.......................................................................................8AREALUL............................................................................................................8

Noțiunea de areal.....................................................................................................8Clasificarea arealelor:.............................................................................................9Elemente arealografice..........................................................................................10Endemitele..............................................................................................................11Specii vicariante.....................................................................................................12

DINAMICA PĂMÂNTULUI ÎN TIMP.....................................................................13DINAMICA PĂMÂNTULUI ÎN SPAȚIU.................................................................13MODELE DE DISTRIBUȚIE.................................................................................14

Modele de distribuție a populațiilor-distribuție spațială.......................................18

BIOGEOGRAFIA INSULARĂ...............................................................................18SISTEME DE CLASIFICARE A DIVERSITĂȚII ECOSISTEMICE...............................19

Ecozone..................................................................................................................19Biomuri..................................................................................................................19Ecoregiuni..............................................................................................................20

REGIONAREA BIOGEOGRAFICĂ........................................................................21Regiunea HOLARCTICĂ......................................................................................22Regiunea NEOTROPICALĂ (NEOGEA)...............................................................23Regiunea ETIOPIANĂ (AFRICANO-MALGAŞĂ).................................................25Regiunea INDO-MALAEZĂ (ORIENTALĂ)..........................................................26Regiunea AUSTRALO – PAPUAŞĂ.......................................................................26Regiunea ANTARCTICĂ........................................................................................27

ECOREGIUNILE ROMÂNIEI................................................................................28REGIUNI BIOGEOGRAFICE EUROPENE...............................................................30FACTORII CE INFLUENȚEAZĂ DISTRIBUȚIA SPECIILOR.....................................30

Factorii abiotici.....................................................................................................30

2

1. Radiaţia solară........................................................................................................302. Factorul termic.......................................................................................................313. Factorul hidric........................................................................................................324. Relieful...................................................................................................................335. Factorul edafic.......................................................................................................336. Acţiunea vântului asupra lumii vii.........................................................................34

Factorii biotici.......................................................................................................34Factorul antropic...........................................................................................................35

INDICI DE BIODIVERSITATE............................................................36

STUDII DE CAZ......................................................................................37

DISTRIBUȚIA UNOR HABITATE ȘI SPECII PE TERITORIUL ROMÂNIEI.................37Lacul Cuejdel.........................................................................................................37Aria protejată Siriu................................................................................................39Zona de stepă şi distribuţia acesteia în cadrul Pod. Dobrogei de Sud pe fondul condiţiilor climatice locale....................................................................................46

MODELE INTERNAȚIONALE DE DISTRIBUȚIE ALE UNOR SPECII........................49

CONCLUZII.............................................................................................54

BIBLIOGRAFIE:.....................................................................................56

3

Introducere

Conform [1][2]

Organismele vii nu sunt distribuite întâmplător în cadrul ecosferei. Lipsa distribuţiei randomice, întâmplătoare necesită o explicaţie a proceselor, înainte de a reconstrui evenimentele istorice care au condus la prezenta distribuţie a speciilor.

Cele mai multe specii sunt supuse presiunii mediului abiotic, cel puțin în anumite zone geografice ale arealului lor prin acțiunea factorilor mediului abiotic, cum sunt climatul, apa, lumina, substanțele minerale. Nici o specie nu este adaptată să supraviețuiască în toate condițiile existente pe Pământ. Toate speciile au limite specific de toleranță la acțiunea factorilor fizici și chimici care afectează direct sau indirect succesul supraviețuirii și reproducerii acestora. Intervalul de valori cuprinse în întregul spectru de variație a factorilor abiotici în care speciile pot supraviețui și persista este cunoscut sub denumirea de interval de toleranță, iar limitele extreme ale acestuia sunt denumite limite de toleranță. Valorile factorilor abiotici cuprinse în intervalul de toleranță, la care speciile sau populațiile funcționează în modul cel mai eficient alcătuiesc intervalul optim.

Chimistul german Liebig (1840) a lansat ipoteza, considerată multă vreme un principiu ecologic fundamental, că organismele vii sunt în general limitate de către acțiunea unui singur factor al biotopului care este insuficient în comparație cu necesitățile acestora. La acel moment, ecologii au considerat această idee atât de interesantă, încât au denumit-o legea minimului sau legea minimului lui Liebig, încercând totodată să determine acel singur factor care limitează creșterea și dezvoltarea speciilor.

Mai târziu, multe studii au relevant faptul că acest concept nu este adecvat pentru a putea explica limitele de distribuție pentru cele mai multe specii sau oricum, explicația este prea simplistă. S-a demonstrat că distribuția și existenţa speciilor este determinată de un complex de interacțiuni dintre mai mulți factori fizico-chimici, interacțiunea acestora potențând sau diminuând efectul cumulat al fiecărui factor considerat separat.

Aspecte teoretice

Conform [1][2]

Biogeografia studiază răspândirea pe glob a organismelor vegetale şi animale, în strânsă legătură cu condiţiile fizico-geografice. Este o ştiinţă de graniţă, la contactul dintre biologie şi geografie. Utilizează o serie de noţiuni din domeniul ştiinţelor naturii (botanică, zoologie, ecologia vegetală şi animală), date paleontologice şi palinologice (care ne ajută să înţelegem modul actual de răspândire a organismelor în corelaţie cu evoluţia în timp a lumii vii.

Organismele animale şi vegetale care trăiesc într-un anumit loc au relaţii complexe între ele, alcătuind biocenoze (denumire care provine de la termenii bios, viaţă, koinos, comun). Biocenozele sunt comunităţi complexe şi unitare de plante şi animale strâns legate între ele prin relaţii teritoriale, trofice (de hrană) şi de concurenţă; de obicei au o stratificare complexă. Totalitatea biocenozelor de pe glob constituie biosfera. În cadrul biocenozelor se pot individualiza fitocenoze (phyton însemnând în greceşte plantă), care reprezintă comunităţi vegetale relativ omogene ca aspect fizionomic, specii component (compoziţie floristică), structură orizontală şi verticală şi condiţii ecologice. Toate fitocenozele concrete de acelaşi fel formează o asociaţie vegetală. Termenul floră se referă la totalitatea speciilor de plante dintr-o unitate geografică, pe când vegetaţia cuprinde totalitatea comunităţilor

4

vegetale din acel teritoriu. Acestea sunt studiate de ramura biogeografiei numită fitogeografie sau geografia plantelor. Totalitatea speciilor de animale dintr-un teritoriu formează fauna acelui teritoriu iar totalitatea organismelor din aceeaşi specie care trăiesc în acel teritoriu este numită populaţie (se poate vorbi de exemplu de populaţia de iepuri, populaţia de vulpi, populaţia de mistreţi din regiunea respectivă).

Comunităţile de animale alcătuite din diferite specii sunt numite zoocenoze (zoon = animal). Acestea sunt studiate de zoogeografie (geografia animalelor).

În funcţie de modul de abordare şi de problematica urmărită în cadrul studiilor biogeografice se pot distinge trei direcţii principale:

Biogeografia ecologică studiază raporturile dintre organisme şi mediul lor de viaţă, ca şi raporturile reciproce dintre indivizi din specii diferite sau din aceeaşi specie.

Corologia (choros = răspândire) studiază răspândirea speciilor, genurilor şi familiilor de plante şi de animale, pe baza căreia pământul a fost împărţit în unităţi biogeografice. Cuprinde ca subdiviziuni arealologia (studierea arealelor speciilor) şi regionarea biogeografică.

Biocenologia studiază repartiţia comunităţilor de organisme în relaţie cu factorii de mediu. La nivelul globului terestru, implică analiza zonelor şi etajelor de vegetaţie şi a faunei caracteristice acestora. Plantele şi animalele sunt răspândite neuniform pe suprafaţa globului terestru, în domeniul de întrepătrundere a celor trei învelişuri terestre: litosfera, hidrosfera şi atmosfera. Totalitatea lor constituie biosfera sau învelişul viu al pământului.

Cea mai mare concentrare de organisme se află la suprafaţa uscatului şi în straturile superioare ale oceanelor şi mărilor, însă viaţa pătrunde în hidrosferă până în cele mai adânci gropi de pe fundul oceanelor. Solul este bine populat până la adâncimi de câţiva decimetri, uneori chiar câţiva metri, cu bacterii, ciuperci, alge, numeroase nevertebrate; de asemenea cuprinde rădăcinile plantelor şi diverse tipuri de tulpini subterane. Dar o fauna specifică se întâlneşte şi în spaţiile interstiţiale din rocile afectate de dezagregare din partea superioară a litosferei, coborând până la adâncimi de sute de metri în cavităţile subterane (peşteri, galerii vechi de mină etc). În depozitele de petrol s-au găsit bacterii vii chiar la 2000 – 3000 m adâncime. În atmosferă cele mai multe organisme ajung numai în partea ei inferioară, până la 50-70 m înălţime, dar nu sunt locuitori permanenţi, ci doar folosesc mediul aerian pentru deplasare, dispersie, căutarea hranei. Unele păsări sau insecte îşi petrec totuşi o mare parte a timpului în aer, putând fi considerate „aerofile” (ex. lăstunii, pescăruşii, albatroşii). Pe lângă organismele care pot să zboare activ, există şi organisme susţinute şi transportate pasiv de curenţii de aer. Unele microorganisme, granule de polen şi spori şi chiar mici insecte şi păianjeni pot ajunge, datorită curenţilor de aer ascendenţi, până la înălţimi foarte mari. De asemenea păsările, mai ales în cursul migraţiilor, pot atinge înălţimi apreciabile.

Locul de viaţă al unei comunităţi de plante şi animale poartă denumirea de biotope (bios = viaţă; topos = loc); include totalitatea factorilor abiotici care determină particularităţile locului respectiv

Termenul de habitat înglobează totalitatea condiţiilor de mediu care fac posibilă existenţa unei specii în natură, incluzând atât factorii abiotici cât şi comunităţile de plante şi animale în care se încadrează specia respectivă. În realitate noţiunea de biocenoză este inseparabilă de cea de biotop. Biocenoza nu poate să existe în afara unui biotop. Complexul alcătuit din biotop şi biocenoză poartă numele de ecosistem şi are o structură spaţială bine definită. De exemplu o pădure ocupă un anumit teritoriu, este alcătuită din diferite specii de plante, dintre care una sau câteva dominante (ex. în multe păduri de deal şi de munte de la noi fagul constituie specia dominantă, dar alteori se întâlnesc amestecuri în proporţii aproximativ egale de fag, brad şi molid). Alături de speciile dominante se întâlnesc numeroase specii

5

însoţitoare (care pot fi arbori care apar dispersat printre speciile dominante, arbuşti sau plante ierboase).

Comunităţile vegetale adăpostesc numeroase specii de animale, de la mici nevertebrate până la păsări şi mamifere. Totuşi multe dintre animalele mari, îndeosebi păsări şi mamifere, au teritorii mai vaste, acoperind mai multe biocenoze (de exemplu tigrul, lupul, ursul, vulpea, păsările răpitoare). În cazul păsărilor migratoare sunt bine individualizate ariile de cuibărit, cele de iernat şi rutele de pasaj pe care se deplasează toamna şi primăvara.

În cadrul biocenozei, fiecare specie componentă ocupă un loc bine determinat, atât ca poziţie în spaţiu, cât şi sub aspectul surselor de hrană, al relaţiilor cu prădătorii şi cu speciile concurente – loc definit prin termenul de nişă ecologică. O anumită nişă ecologică poate fi ocupată de specii diferite în diverse locuri de pe glob. De exemplu păsările colibri se hrănesc cu nectarul florilor şi au un important rol de polenizatori în America; păsările „mâncătoare de nectar” din familia Nectariniide au un rol similar în Africa, sudul Asiei şi nordul Australiei iar în Noua Guinee, Australia, Noua Zeelandă şi unele insule din Oceania nişa ecologică respectivă este ocupată de familia Meliphagide.

Biomul este un complex de biocenoze cu structură în general asemănătoare; se întinde pe o suprafaţă considerabilă, fiind caracteristic pentru anumite condiţii climatice şi edafice. În general biomurile sunt echivalate în domeniul uscatului cu formaţiuni vegetale sau cu tipuri de formaţiuni vegetale împreună cu fauna care le populează, iar în domeniul acvatic se disting biomuri de apă dulce (fluviale şi lacustre), marine şi oceanice.

Niveluri ale biodiversită iițConform [3]

Niveluri de organizare ale Biodiversității(Diversitate genetică-verde; Diversitatea speciilor/organismelor-galben; Diversitatea

ecosistemică-portocaliu)

http://www.nbc.gov.bt/biodiversity-of-bhutan/what-is-biodiversity

6

Diversitate ecosistemică Diversitate genetică Diversitatea organismelorBiomuri Regnuri

Bioregiuni ÎncrengăturiPeisaje Familii

Ecosisteme GenuriHabitate Specii

Nișe SubspeciiPopulații Populații Populații

Indivizi IndiviziCromozomi

GeneNucleotide

Elemente ale biodiversității (după Heywood și Baste, 1995)

Distribu ia speciilorț

Identificarea proceselor ce determină o anumită distribu ieț

a. Faunistică/floristică: se alcătuieşte lista de animale sau plante dintr-o anumită regiune sau localitateb. Analiza comparată : studiază în mod comparativ listele de specii din diverse regiuni ale globului, sesizând asemănările şi deosebirile dintre acestea si permiţând delimitarea de regiuni şi provincii biogeografice.c. Biogeografia sintetică: reconstituirea evoluţiei în timp a acestor complexe de specii cu răspândire similară şi explicarea cauzelor care au condus la formarea respectivelor asociaţii precum şi vechimea acestora. [1]

Procese ce pot explica o anumită distribu ieț

1. scară spaţială mare : doar procese abiotice-tectonica plăcilor-modificările nivelului mării-modificări climatice-modificări ale curenţilor oceanici2. scară spaţială mică-procese abiotice (perturbari ce determina succesiunea ecologica):-incendii-uragane-inundaţii-erupţii vulcanice-procese biotice : evolutive (adaptare, speciaţie, extincţie)-ecologice (predatorism, competiţie, dispersie) [1]

7

Barieră geografică

O barieră geografică reprezintă un obstacol, o piedică în răspândirea organismelor vii. O barieră funcţionează ca un filtru care permite doar unor specii, sau unor ansambluri de indivizi să treacă.

Clasificarea barierelor:A. după natura lor:- bariere biologice (ecologice) se referă la posibilitatea unei specii de a coloniza un nou ecosistem sau a tolera condiţiile de mediu de acolo. De exemplu, prezenţa unui specii competitoare, a unui prădător sau parazit pot exclude complet unele specii (ex. prezenţa muştei ţeţe, Glossina palpalis, exclude din arealul său bovinele şi cabalinele datorită tripanosomiazei pe care o transmite).-bariere fizice (fiziografice şi climatice). Acestea pot opera la scară spaţio-temporală diferită.

Unele bariere fizice sunt la scară mare: tectonice, modificări ale nivelului oceanului planetar, climatice sau oceanografice.

Alte bariere fizice sunt la scară mică: de exemplu o apă curgătoare.

B. După forma lor:- bariere abrupte – reprezentate de obstacole mecanice (ex. braţe de mare, munţi înalţi, cursuri de apă).- bariere discrete – bariere climatice sau de altă natură, care îngreunează treptat iar până la urmă împiedică răspândirea unor specii. [1]

Arealul

No iunea de arealț

Arealul reprezintă teritoriul (organisme terestre) sau acvatoriul (organisme acvatice) în care trăieşte o specie sau o unitate taxonomică supraspecifică (ex. gen sau familie).

Trebuie precizat că arealul include numai regiunea unde specia trăieşte şi supravieţuieşte în mod normal, nu şi teritoriul unde pot fi întâlnite exemplare ocazionale (cum este cazul unor specii cu potenţial ridicat de dispersie).

8

Clasificarea arealelor:

A. după mărime:1. areale extinse – cel mai adesea întâlnite la specii marine- areale zonale – areale ce se extind pe o bandă latitudinală (areale circumpolare în cazul speciei Rubus chamaemorus, sau pantropicale, în cazul palmierilor).- areale regionale – areale limitate la o anumită zonă a unui continent.2. areale restrânse- areale relicte – arealul s-a restrâns în cursul perioadelor geologice (ex. arealul boului moscat în a zona arctică, sau a speciilor montane)- taxoni endemici – un taxon endemic are un areal mai mic decât media arealului unui taxon de rang egal. Putem vorbi de taxoni endemici cu areal de câteva zeci de m2 sau putem vorbi de specii endemice pentru un bazin hidrografic sau lanţ muntos. Astfel, aspretele (Romanychthys valsanicola) este prezent numai în bazinul superior al Argeşului, pe afluentul Vâlsan. Garofiţa Pietrei Craiului (Dianthus callizonus) este prezentă doar în Piatra Craiului.B. după gradul de fragmentare:1. areale continue, atunci când distanţa dintre populaţii nu depăşeşte capacitatea de dispersie normală a speciei.2. areale discontinue sau fragmentate, atunci când distanţa dintre populaţii depăşeşte capacitatea de dispersie normală a speciei). Este întâlnită în cazul speciilor insulare (terestre pe insule sau acvatic dulcicole în lacuri), sau a speciilor cu cerinţe specifice de habitat (specii alpine, de sărătură, calcifile etc.). In cazul speciilor dulcicole lotice, cu cât sunt mai ataşate de zona superioară a râurilor, cu atât sunt mai fragmentate şi izolate. [1]

9

C. În funcţie de formă se disting :- areale continui, în cazul în care diversele puncte în care se întâlneşte specia respective se află la distanţe mici între ele, distanţe ce pot fi depăşite uşor cu ajutorul mijloacelor de dispersie proprii, neexistând o izolare reproductivă între diversele populaţii ale speciei.- areale fragmentate, care pot fi formate din două părţi compacte separate de distanţe mari (areal disjunct), din mai multe arii secundare mici (areal discontinuu satelitar) sau din numeroase porţiuni mici, distanţate unele de altele (areal pulverizat) (Pop, 1977).Această situaţie este de obicei urmarea fragmentării, din diferite cauze, a unui areal altădată continuu. [2]

Elemente arealografice

Extensiunea spaţială a plantelor şi animalelor este foarte diferită. Unele se pot întâlni pe suprafeţe foarte mari, cuprinzând două sau mai multe continente, pe când altele au areale destul de limitate în spaţiu. În funcţie de regiunile geografice în care se situează arealul lor se individualizează diferite categorii de specii, constituind elemente floristice şi faunistice.

Printre elementele cu extindere largă se disting:- elemente cosmopolite - răspândite pe mari suprafeţe, în mai multe continente şi zone climatice – de exemplu stuful (Phragmites australis), care lipseşte doar din bazinul Amazonului, şoimul călător (Falco peregrinus), întâlnit pretutindeni pe glob cu excepţia gheţurilor polare, pădurilor tropicale umede şi Noii Zeelande, fluturele Vanessa cardui, prezent pe toate continentele cu excepţia Antarcticii.- elemente holarctice (eurasiatic – nord americane), cu largă răspândire în zona temperată a celor trei continente din emisfera nordică, de exemplu ursul brun (Ursus arctos).- elemente palearctice, din Europa temperată şi Siberia, de exemplu veveriţa roşcată (Sciurus communis).- elemente neoarctice, din America de Nord, de exemplu familia curcanilor.

10

- elemente circumtropicale, întâlnite în toată zona tropicală, ca de exemplu familia palmierilor.- elemente paleotropicale în zona tropicală a Africii şi Asiei (inclusiv Arhipelagul Indonezian şi în unele cazuri chiar nordul Australiei şi Noua Guinee), de exemplu familia bananierilor iar dintre reptile şopârlele agamide, geckonide şi varanii.- elemente neotropicale, în zona tropicală a Americii de Sud şi Centrale, de exemplu diverse specii de bromeliacee.- elemente circumpolare, răspândite în nordul Asiei, Europei şi Americii de Nord (inclusiv în zona temperată), de exemplu familia de păsări marine Alcide.- elemente arcto-alpine, cu areale disjuncte – în tundră şi în etajul alpin şi subalpin al munţilor din zona temperată.- elemente alpine (în munţii înalţi, preponderent în etajul alpin) şi alpin-europene (specii întâlnite în munţii înalţi din Europa).- elemente boreale, caracteristice pentru zona pădurilor de conifere din emisfera nordică, de exemplu elanii.– elemente mediteranene, care la rândul lor se împart în eumediteranene, care sunt limitate strict la regiunea mediteraneană şi submediteranene sau mediteraneene în sens larg, care apar ca infiltraţii până departe în Europa sudică şi chiar centrală.

Un exemplu este pinul negru. Multe specii sunt destul de strâns legate de o anumită regiune geografică, ca cele atlantice (din marginea de vest a Europei, cu climă oceanică) sau atlantic-mediteraneene (ghimpele Ruscus aculeatus), europene, central-europene, central-asiatice, pontice (din regiunea Mării Negre), panonice (din bazinul mijlociu al Dunării), carpatice (cuprinzând specii existente în tot lanţul carpatic, dar şi elemente vest-carpatice prezente doar în Slovacia şi Polonia şi est-carpatice în Ucraina şi România), balcanice. [2]

Endemitele

Speciile localizate într-un teritoriu restrâns, bine delimitat, sunt numite specii endemice pentru acel teritoriu, endemisme sau endemite. Au extinderi diferite, de la cele endemice pentru o ţară sau regiune geogafică la cele care se întâlnesc strict local, de exemplu într-un singur masiv muntos sau doar într-o porţiune a acestuia.

Sub aspectul originii se diferenţiază în paleoendemite şi neoendemite.Paleoendemitele, numite şi endemite relicte sau conservative, sunt specii care au

avut în trecut o întindere mult mai mare, dar odată cu modificarea condiţiilor de trai au dispărut din cea mai mare parte a fostului areal, menţinându-se numai local, acolo unde fie unele particularităţi topoclimatice sau edafice fie lipsa prădătorilor sau a concurenţilor le-au permis să supravieţuiască.

Strămoşii arborelui pagodelor (Ginkgo biloba) ocupau în trecutul geologic mari suprafeţe din Europa, Asia şi America (inclusiv în actualul teritoriu al României), dar acum acesta creşte spontan doar într-o regiune muntoasă din nord-estul Chinei.

Neoendemitele sunt de origine recentă şi nu diferă de speciile din care provin decât prin caractere minore; de obicei au numai rang de subspecie sau de varietate.

Aparţin unor genuri în plină evoluţie, cu mare vitalitate, dar nu au reuşit să se răspândească prea mult datorită timpului scurt de la apariţie sau unor bariere recente. Aşa sunt numeroasele specii, subspecii şi varietăţi endemice de vulturică (Hieracium) din Carpaţi.[2]

11

Specii vicariante

Adesea în acelaşi tip de habitat din regiuni apropiate se întâlnesc specii asemănătoare, îndeaproape înrudite, făcând parte din acelaşi gen, sau, la o scară mai generală, genuri înrudite din aceiaşi familie – fenomen numit vicarianţă geografică sau corologică (de la termenul latin vicarius = locţiitor, înlocuitor şi choros = răspândire).

Un exemplu îl constituie speciile vicariante de rhododendron răspândite în etajul subalpin al munţilor din Europa. În Carpaţi şi în munţii din Peninsula Balcanică se întâlneşte specia Rhododendron myrtifolium (= kotschyi), pe când în Alpi în habitate asemănătoare se întâlnesc Rhododendron hirsutum pe substrat calcaros şi vicarianța sa ecologică, R. ferrugineum, pe roci silicioase. În unele cazuri arealele speciilor vicariante, deşi apropiate, sunt totuşi complet separate unele de altele. Alteori însă acestea pot fi mai mult sau mai puţin transgresive: trecerea de la o specie la alta se produce printr-o zonă unde se întâlnesc ambele

12

specii, ponderea lor modificându-se treptat. În această zonă de extindere comună pot să apară şi hibrizi ai celor două specii. Aşa se întâmplă în nordul Europei, unde molidul european (Picea abies) este înlocuit treptat de molidul siberian (Picea obovata). [2]

Dinamica Pământului în timp

Suprafaţa Pământului a suferit modificări continue de la formare. Aceste modificări au fost însoţite de o serie de evenimente catastrofale: erupţii vulcanice, cutremure, tsunami, impactul unor meteoriţi etc. Planeta pe care trăim este destul de ostilă vieţii.

Uscatul şi marea s-au deplasat mult pe verticală şi orizontală în cursul perioadelor geologice. Teoria derivei continentelor, ulterior inclusă în tectonica plăcilor, explică deplasarea pe orizontală a plăcilor continentale. [1]

.

Argumente în favoarea teoriei derivei continentelor. Distribuţia unor specii de plante şi animale fosile pe continentele clar separate astăzi ar forma modele clare, dacă

continentele ar fi realipite.

Dinamica Pământului în spa iuț

Diversitatea specifică nu este distribuită uniform pe glob. Este important să înţelegem care sunt mecanismele şi procesele care fac ca speciile să fie grupate în anumite moduri.

Nu există însă un mecanism unic care să explice distribuţia în spaţiu a diversităţii specifice, valabil pentru toţi taxonii. [1]

13

Modul de distribuire în spaţiu al diversităţii specifice prezintă două aspecte :1. speciile se distribuie de-a lungul unui gradient de mediu, în zonele de optim şi toleranţă.2. speciile realizează un compromis evolutiv (trade-off) astfel încât fiecare specie să fie superioară competitoarelor ei pe porţiuni ale gradientului

Variaţia în gradient a unor parametri fizico-chimici poate explica o anumită zonare. Au fost descrise patru modele de distribuţie :1. gradient latitudinal2. gradient altitudinal şi de adâncime3. gradient longitudinal4. gradient radial

Modele de distribu iețConform [1]

1.Gradientul latitudinal

Unii factori abiotici sunt corelaţi pozitiv cu latitudinea, dar alţii sunt fie corelaţi negativ, fie independenţi.

a. ecosisteme terestrePrimele observaţii au indicat că numărul de specii are o distribuţie unimodală (este

mai mare la tropice şi scade spre poli). Această distribuţie este însă asimetrică între cele două emisfere care diferă atât prin suprafaţă (emisfera nordică are o suprafaţă mult mai mare decât emisfera sudică) dar şi prin prezenţa numeroaselor insule în emisfera sudică (caracterizate prin prezenţa a numeroase specii endemice).

Explicaţie : nu există un gradient propriu-zis, acesta este datorat faptului că tropicele au suprafaţă

mai mare producţia primară este mai ridicată la tropice ceea ce permite existenţa mai multor

specii. Aici sunt incluse două aspecte diferite : cantitatea sporită de biomasă dintro regiune cu producţie primară ridicată şi modul în care biomasa este distribuită între indivizi iar aceştia între specii.

Zonarea latitudinală a uscatului

1. Zona nivoglaciară a zăpezilor şi gheţurilor perene arctice (ARCTICĂ)Zona este situată dincolo de 600 latitudine nordică şi se caracterizează printr-o climă

rece polară, cu ierni lungi, cu temperatura medie anuală sub 00C, cu geruri puternice când solul îngheaţă pe grosimi de 100-130 cm. Sub raport morfo-climatic se disting două zone:1.1 domeniul glaciar – de la limita zăpezilor perene spre nord, în care predomină acţiunea gheţarilor.1.2 domeniul periglaciar - situat la periferia celui precedent şi unde predomină acţiunea complexă a gerului.

2. Zona de tundră (SUBARCTICĂ)Delimitată pe alocuri de Cercul Polar de Nord sau de paralelele ce nu depăşesc 530

latitudine Nordică, tundra se desfăşoară oarecum circumpolar pe mai bine de 200 latitudine şi ocupă 3 milioane de km2 în părţile septentrionale ale Americii, Europei şi Asiei.

14

Silvotundra – La limita sudică a tundrei, spre pădurile de taiga se desfăşoară o zonă de trecere în care speciile arctice înaintează spre sud, iar cele temperate spre nord.

3. Zona pădurilor boreale de răşinoase (TAIGA)Formează o zonă aproape continuă în Eurasia de la limitele sudice ale tundrei şi până

la cele nordice ale pădurilor de foioase sau pe alocuri chiar ale stepei. Altitudinal sunt dispuse ca un etaj de vegetaţie, etajul subalpin, între pădurea de foioase şi zonele cu vegetaţie alpină asemănător tundrei, fiind formate în condiţii ecologice asemănătoare. Pădurile de conifere boreale reprezintă 1/3 din suprafeţele împădurite de pe glob. Ele se încadrează în următoarele subzone:

a) pădurea boreală canadiană;b) pădurea boreală eurasiatică (taiga);

c) pădurea de conifere de pe litoralul pacific;

4. Zona pădurilor boreale de foioase (nemorală)Pădurile cu frunze căzătoare din emisfera boreală se întind în întreaga zonă de climă

temperată a globului terestru.

5. Zona stepelor borealeLa sud de paralela 500 latitudine nordică, în continentele american şi eurasiatic,

pădurile dispar, lăsând să se dezvolte o vegetaţie caracterizată prin predominarea gramineelor xeromorfe. Se numesc preerie în America de Nord, stepă în Eurasia şi pustă în Ungaria. Stepele în emisfera sudică se numesc pampas (America de Sud).

6. Zona subtropicală mediteraneeanăOcupă suprafeţe relativ reduse între 30 şi 450 latitudine nordică. Sunt caracterizate

prin veri calde şi uscate şi ierni scurte. Se împart în zone de păduri şi zone de tufărişuri. Acestea din urmă sunt cunoscute ca maquis (Corsica), garriga (sudul Franţei), frigana (Grecia), chaparral (vestul SUA).

7. Zona semideşerturilor şi deşerturilor borealeZone caracterizate prin cantitatea redusă şi aportul neregulat de precipitaţii. Sunt

situate la latitudini şi altitudini variate.

8. Zona savanelorZonă de tranziţie între pădurile tropicale sau deşerturi către zona pădurilor de foioase

temperate. Caracterizată prin vegetaţie ierboasă înaltă cu arbori sau pâlcuri izolate de arbori.

9. Zona pădurilor tropicale şi ecuatoriale umedeLocalizate în apropierea ecuatorului, acolo unde umiditatea este suficientă.

10. Zona pădurilor tropicale cu ritm sezonier (sau uscate)Sunt răspândite în zone tropicale cu două anotimpuri, ploios şi secetos.

11. Zona deşerturilor şi semideşerturilor australeSituate în America de Sud, Australia.

15

12. Zona subtropicală australăEste similară cu zona mediteraneeană boreală şi este localizată in sud-estul Australiei,

Chile şi regiunea Capului din Africa de Sud (fynbos).

13. Zona preerilor australeSimilară cu stepele boreală. Se numeşte pampas în America de Sud, veld în Africa.

Există zone restrânse în Australia şi Noua Zeelandă.

14. Zona pădurilor australeSimilară cu pădurile boreale temperate de foioase. De altfel există specii înrudite cu

fagul din emisfera nordică, Nothofagus.

15. Zona seminivală subantarctică.Situată între 40 şi 600 latitudine sudică, cuprinde insulele din această zonă. Este

caracterizată in temperaturi foarte scăzute.

16. Zona antarcticăZonă cu o climă extrem de aspră, aproape lipsită de vegetaţie. Mai există două

categorii de zone, cu distribuţie azonală: pădurile de mangrove şi domeniul subteran (atât endogeu – sol, cât şi hipogeu – peşteri).

b. ecosisteme marineGradientul este mult complicat datorită suprapunerii gradientului de adâncime şi a

nivelului scăzut de cunoaştere al distribuţiei organismelor marine (în special al celor bentale). Dacă în zonele de coastă şi în cele polare factorul limitant dominant este temperatura, în zonele tropicale şi zonele bentale factorul dominant este competiţia interspecifică.

Există trei tipuri de habitate distincte :

-costier – cel mai nou, prezentele habitate costiere fiind rezultatul creşterii nivelului oceanului planetar în ultimii 15 mii ani. Este şi cel afectat de activităţile umane. Nu apare un model clar de distribuţie.-pelagial – prezintă un gradient complex, influenţat puternic de curenţii oceanici şi de faptul ca toate speciile bentale au stadii pelagice.-bental – unii taxoni sunt distribuiţi conform unui gradient latitudinal dar alţii prezintă un gradient invers (maxim spre poli si număr redus la tropice).

Speciile nu sunt distribuite însă planar (în două dimensiuni) ci spaţial (în trei dimensiuni).

2. Gradientul altitudinal/adâncime

Ilustrează tocmai acest mod de distribuţie. Diversitatea maximă este cel mai adesea observată la altitudini/adâncimi intermediare, având o distribuţie unimodală. Ca structură tridimensionale munţii sunt mai eterogeni decât câmpiile.Gradientul altitudinal mimează variaţia cu latitudinea. Astfel, o creştere în altitudine de 1000 m corespunde la o deplasare de aproximativa 500-750 km în latitudine şi la o scădere a temperaturii de 60C.

16

Zonarea altitudinală

a. Zonarea altitudinală a apelor curgătoare (în România)

Zona de munte1. Zona păstrăvului Salmo trutta (pâraie şi râuri mici de munte) Ape reci, bine oxigenate, repede curgătoare, cu gradient pronunţat. 2. Zona lipanului Thymallus thymallus şi a moioagei Barbus meridionalis (râuri mari de munte) Temperatura apei este uşor mai ridicată ca a zonei anterioare. Peştii depun tot ouă adezive.

Zona de deal3. Zona scobarului Chondrostoma nasus Râuri din zona colinară (podişuri, depresiuni şi dealuri) Gradientul este redus iar curentul apei şi temperatura sunt moderate.

Zona de câmpie4. Zona mrenei Barbus barbus corespunde porţiunii nisipoase a râurilor.5. Zona crapului Cyprinus carpio cuprinde cursul inferior al râurilor de şes, caracterizat prin apă mai adâncă, mai înceată şi mai tulbure decât în zona mrenei, fundul de nisip fin nemobil sau din argilă.

b. Zonarea altitudinală a vegetației (în România)

Zonele de altitudine se numesc etaje, pentru a le deosebi de zonele climatice latitudinale.- etajul campestru (câmpie), 0-200 (300) m altitudine- etajul colinar (colinar), 200 (300)-600 (700) m altitudine

- etajul montan (montan), 600 (700)-1 500 (1 600) m altitudine

- etajul subalpin între 1500-1700 m altitudine- etajul alpin 1700-2500 m altitudine. Se poate împărţi în subetaje alpin inferior (până la 2200 m altitudine) şi alpin superior (peste 2200 m altitudine).

În cadrul acestor etaje altitudinale, flora se distribuie în următoarele zone şi subzone de vegetaţie:— zona de stepă, lipsită de păduri sau numai cu vegetaţie forestieră azonolă (zăvoaiele din lungul râurilor, stejărete de luncă), ocupă o parte din regiunile de câmpie şi colinare din sud-estul ţării.— zona forestieră, caracterizată prin prezenţa pădurilor sau rariştilor de pădure, ocupă cea mai mare parte din suprafaţa ţării, de la câmpie până în etajul subalpin.Zona forestieră se subîmparte în următoarele subzone:— subzona de silvostepă (silvostepă) constituie teritoriul de tranziţie între stepă şi zona forestieră şi cuprinde păduri insulare, de regulă împoienite (rarişti de pădure), alcătuite mai ales din Quercus pedunculiflora, Q. pubescens, Q. cerris, Q. frainetto, Q. petraea ca specii principale, sau amestecuri dintre acestea, cu vegetaţia însoţitoare mezoxerofită şi xerofită.— subzona stejarului corespunde cu arealul natural din zona forestieră a stejarului (Quercusrobur) şi se află în regiunea de câmpie şi de coline. Aici vegetează stejărete, amestecuri de stejar cu alte specii de foioase, amestecuri de stejar cu gorun (Q. petraea), precum şi - în anumite condiţii - păduri de cer (Q. cerris), gârniţă (Q. Irainetlo) sau amestecuri dintre acestea.- subzona gorunulut ocupă o mare suprafaţă din zona forestieră de la noi, îndeosebi în regiunile de dealuri subcarpatice, Podişul Transilvaniel şi Podişul Central al Moldovei. Se

17

caracterizează prin lipsa stejarului (Q. robur) şi cuprinde păduri de gorun (Q. petraea), păduri de amestec de gorun şi fag, sau şi alte foioase, complexe de păduri de gorun, cer, gârniţă— subzona fagului se situează deasupra limitei superioare de vegetaţie a gorunului, în regiunile colinare şi montane, cuprinzând păduri de fag (Fagus syloatica), păduri de amestec de fag cu brad (Abies alba), cu molid (Picea abies) sau cu ambele, precum şi brădete.— subzona molidului cuprinde pădurile pure de molid şi acelea în care molidul este dominant.Această subzonă se extinde şi în etajul subalpln, cuprinzând rariştile de molid, adesea cu tufărişuri, care tac trecerea de la zona forestieră la zona alpină.- zona alpină, cuprinzând golurile de munte de deasupra limitei superioare naturale a vegetaţiei arborescente.

Modele de distribu ie a popula iilor-distribu ie spa ialăț ț ț ț

Distribuția populațiilor este determinată de spatial disponibil, de mărimea habitatului care influențează modul de viață al populațiilor, funcționalitatea acestora atât sub aspectul presiunii factorii abiotici asupra populațiilor cât și în relație cu alte populații din cadrul biocenozei caracteristice arealului respectiv.

Modul în care sunt distribuiți în arealul lor indivizii unei populații natural de organisme este de asemenea și un indicator ecologic important cu implicații în dinamica populațiilor, influențând în mod direct densitatea organismelor.

Principalele 3 tipuri ale distribuției spațiale care se iau de regulă în considerație sunt reprezentate grafic în figura următoare. [4]

Biogeografia insulară

Studiul insulelor a influenţat mult biogeografia, disproporţionat comparativ cu ponderea suprafeţei acestora pe glob. Motivul se datorează faptului că insulele reprezintă sisteme experimentale ideale: sunt bine delimitate, relativ simple structural, izolate şi numeroase. [1]

Insulele se caracterizează prin:1. numeroase forme relicte, arhaice2. număr scăzut de specii3. specii care pe continent au populaţii cu efective reduse prezintă pe insule populaţiinumeroase4. tendinţa unor specii de dimensiuni mari de a-şi reduce dimensiunile pe insule5. numeroase specii endemice6. număr mare de specii de păsări şi insecte care şi-au pierdut capacitatea de zbor

18

Distribuție uniformă Distribuție grupatăDistribuție randomizată

Sisteme de clasificare a diversită ii ecosistemicețConform [2]

În ultimii ani au fost propuse mai multe sisteme de clasificare a diversităţii ecosistemice.

Cele mai cunoscute sunt prezentate în continuare:Ecozone (Schultz, 1995; Wiken şi colab., 1996)Dacă iniţial Schultz elaborează acest sistem pentru a clasifica ecosistemele terestre,

Wiken şi colaboratorii, în cadrul programului de clasificare şi împărţire a Canadei în ecozone, îl aplică şi pentru ecosisteme acvatice.

Ecozonele sunt definite ca subsisteme ale ecosferei, similare cu zonele geografice, ce se deosebesc prin factori climatici, geologici şi geografici, unităţi pedologice, covor vegetal şi biomi, gradul de utilizare a terenului.

Biomuri (propus de UNEP, 1995).Sunt descrise 14 categorii majore de biomuri acvatice şi terestre:

1. ecosisteme arctice şi alpine2. păduri tropicale3. păduri temperate4. zone aride şi semi-aride5. savane tropicale

19

6. păduri boreale (taiga)7. păşuni temperate8. ecosisteme de tip mediteranean9. ecosisteme costiere10. recifi de corali11. păduri de mangrove12. sisteme din largul oceanului13. lacuri şi râuri14. agroecosisteme

EcoregiuniSistemul ierarhic de clasificare propus de Dinerstein şi colaboratori (1995), se bazează

pe ierarhia sistemelor ecologice şi pe interacţiunile dintre componente şi are ca bază conceptul de ecoregiune. O ecoregiune este definită ca un ansamblu distinct geografic de comunităţi care au în comun un mare număr de specii, condiţii de mediu similare şi ale căror interacţiuni ecologice sunt necesare pentru persistenţa pe termen lung. Categoriile ierarhice superioare ecoregiunii sunt:

Tipul major de Ecosistem defineşte un ansamblu de ecoregiuni care: au un climat similar; au o vegetaţie similară; au caracteristici similare de distribuire a biodiversităţii; fauna şi flora lor sunt structurate funcţional şi au caracteristici biologice similare.

Tipul major de Habitat defineşte un set de ecoregiuni similare, caracterizate prin: dinamică similară; răspunsuri caracteristice faţă de perturbări; niveluri similare de diversitate beta.

Bioregiunile - un ansamblu de ecoregiuni învecinate geografic, caracterizate printr-o evoluţie biogeografică comună şi deci au afinităţi puternice la niveluri taxonomice mari (ex: genuri, familii).

Pentru prezentarea în continuare a caracteristicilor diferitelor tipuri de ecosisteme şi complexe de ecosisteme la nivelul ecosferei, acvatice (waterscape) şi terestre (landscape), vor fi utilizate categoriile de ecosisteme propuse de Odum (1993).

1. Marine (seascape)1.1 oceanul deschis/pelagial1.2 ape litorale1.3 zonele cu curenţi verticale (up-welling)1.4 zone abisale cu izvoare hidrotermale1.5 ecosisteme costiere (estuare, lagune, mlaştini sărate, păduri de mangrove, recifi de

corali)2. Acvatice continentale2.1 ecosisteme lentice (lacuri şi bălţi)2.2 ecosisteme lotice (fluvii, râuri, pârâuri)2.3 zone umede (delte, zone inundabile, mlaştini)3. Ecosisteme şi complexe de ecosisteme terestre (landscape)3.1 arctice şi alpine (tundra)

3.2 păduri de conifere boreale (taiga)

3.3 păduri de foioase temperate3.4 păşuni din zona temperată

20

3.5 păşuni tropicale şi savane3.6 zone cu precipitaţii de iarnă şi secetă în timpul verii (chaparral)3.7 deşerturi3.8 păduri tropicale sezoniere3.9 păduri tropicale umede4. Ecosisteme dominate de specia umană/sistemul socio-economic uman4.1 ecosisteme rurale/zone agroindustriale (tehnoecosisteme rurale)4.2 agroecosisteme4.3 ecosisteme urban-industriale (tehnoecosisteme urbane)

Au fost identificate mai întâi 26 de tipuri majore de habitate (acvatice continentale, marine şi terestre) caracterizate prin condiţii similare de mediu, structură a habitatului şi complexitate biologică, ce au specii asemănătoare.1. păduri tropicale şi subtropicale umede de foioase2. păduri tropicale şi subtropicale uscate de foioase3. păduri tropicale şi subtropicale de conifere4. păduri temperate de conifere5. păduri boreale/taiga6. păşuni tropicale şi subtropicale (savane)7. păşuni inundabile şi savane8. păsuni montane9. tundra10. păduri mediteraneene11. vegetaţie deşertică12. păduri de mangrove13. fluvii14. izvoarele fluviilor15. deltale marilor fluvii16. râuri17. lacuri mari18. lacuri mici19. bazine hidrografice xerice20. mări polare21. mări şi platforme continentale temperate22. zone de upwelling temperate23. zone de upwelling tropical

Regionarea Biogeografică

Analiza arealelor speciilor, genurilor, familiilor de plante şi animale permite individualizarea unor diferenţieri spaţiale pe baza cărora se realizează regionarea biogeografică a globului terestru.

Regionarea floristică a urmărit distribuţia actuală a familiilor şi genurilor de plante superioare (mai ales ferigi, gimnosperme şi angiosperme), inclusiv existenţa unor paleoendemite. Totuşi diferenţele dintre cele două împărţiri ale globului sunt relative minore, astfel că s-a putut realiza o sinteză a lor, regionarea biogeografică.

21

Fiecare tip major de habitat a fost apoi subîmpărţit pe continente şi bazine oceanice în cele 7 unităţi biogeografice majore (Afrotropical, Australia, Indo-malaezia, Nearctic, Neotropical, Oceania, Palearctic). [1][2]

Denumirile utilizate cel mai frecvent pentru regiuni sunt:I. Regiunea holarctică (cu subdiviziunile Palearctica şi Neoarctica)II. Regiunea neotropicalăIII. Regiunea etiopiană ( africano-malgaşă)IV. Regiunea indo-malaeză (orientală)V. Regiunea australo-papuaşăVI. Regiunea polineziană (Oceania, considerată de unii autori doar o subregiune)VII. Regiunea antarctică (şi în acest caz unii autori vorbesc doar de „elemente

antarctice” fără a considera că alcătuiesc o regiune distinctă).

Fiecare dintre aceste regiuni are caractere floristice şi faunistice specifice, care o individualizează clar în raport cu celelalte regiuni în cea mai mare parte a arealului său.

Regiunea HOLARCTICĂ

Este cea mai întinsă dintre regiuni, cuprinzând toată Europa, Siberia, Africa de Nord până la limita sudică a Saharei, partea de nord şi centrală a Peninsulei Arabice, Anatolia, Asia de Vest (până în valea Indusului), Asia Centrală (până pe versantul sudic al munţilor Himalaya), estul Asiei, inclusiv arhipelagul japonez, America de Nord (aproximativ până în partea centrală a Podişului Mexican), insulele din Oceanul Arctic şi din nordul Oceanului Atlantic.

Teritoriul acestei regiuni este împărţit în două de către oceanele Pacific şi Atlantic, individualizându-se două unităţi distincte, cărora mulţi autori le dau rang de regiuni: Palearctica (de la paleo= vechi), în „Lumea Veche” ( Europa, Africa şi Asia) şi Neoarctica (numită şi Nearctica) în America de Nord (în „Lumea Nouă”).

22

Printre familiile de animale considerate caracteristice pentru holarctica se numără sciuridele (familie din care fac parte numeroase specii de veveriţă), leporidele (iepurii), canidele (lupul, vulpea, coiotul şi alte specii înrudite), felinele (râsul, pisica sălbatică, puma), ursidele (diferite specii de urs) şi cervideele (renul, elanul, cerbul, căprioara ş.a.).

Dintre păsări se remarcă cele din familiile Tetraonide (cocoşul de munte, cocoşul de mesteacăn, ierunca în Eurasia şi numeroase specii înrudite în America), Bombycilide (mătăsarii) şi Columbiforme (porumbeii). Sunt caracteristici şi amfibieni ca salamandrele şi tritonii.

Dintre plante pinul, fagul, stejarul, mesteacănul sunt genuri reprezentate în holarctica prin numeroase specii. [2]

Regiunea NEOTROPICALĂ (NEOGEA)

Este regiunea tropicală a „Lumii Noi”, care prezintă o serie de caracteristici distincte faţă de celelalte regiuni tropicale ale globului. Ocupă America de Sud, până la circa 40° lat. S., America centrală peninsulară şi insulară, arhipelagul Galapagos, iar în nord se întinde aproximativ până în partea centrală a Podişului Mexican.

Flora este extrem de abundentă şi variată, cu o serie de familii proprii, alături de familii larg răspândite în toate zonele tropicale dar care au în Lumea Nouă reprezentanţi proprii la nivel de gen sau de specie. În cadrul familiei pantropicale a palmierilor (Palmae) se întâlnesc numeroase genuri specifice regiunii neotropicale.

Familia Bromeliacee care cuprinde numeroase specii, cele mai multe fiind epifite, este întâlnită aproape exclusive în America. Doar o singură specie din această familie a fost identificată în vestul Africii. De aici provin o serie de plante de cultură ca roşiile, cartoful, tutunul, arahidele, arborele de cacao, maniocul, papaya, ananasul, vanilia.[2]

23

Arealul familiei Bromeliacee

Multe plante ornamentale larg răspândite astăzi în grădini sau ca plante de apartament îşi au originea tot aici, de exemplu daliile (răspândite spontan în ţinuturi muntoase, din Mexic până în Columbia), begoniile, călţunaşii, verbina, Canna indica, Anthurium, Gloxinia, Calceolaria, telegraful (mai multe specii de Tradescantia), Bougainvillea.

Fauna este extrem de complexă, cuprinzând atât familii cu caracteristici primitive, cât şi unele evoluate, pătrunse recent din holarctica. Dintre familiile vechi de mamifere, cu caractere arhaice, se evidenţiază reprezentanţii a două familii de marsupiale. Din familia Didelphide cel mai cunoscut este oposumul (care a pătruns ulterior şi în partea sudică a Americii de Nord), animal arboricol, cu coada prehensilă (cu care se poate prinde de crengi) şi cu alimentaţie carnivoră. O altă familie, Caenolestide cuprinde şobolanii marsupiali sau şobolanii oposum, animale mici, carnivore sau insectivore, cu un număr mare de incisivi, care trăiesc în pădurile din munţi, în America centrală şi partea de nord a Americii de Sud.

Printre cele mai arhaice se numără leneşii (familia Bradypodide), furnicarii (familia Mirmecophagide), tatuul (familia Dasipodide).

Mamiferele mai evaluate. Dintre acestea se numără mai multe specii de lama (din familia Camelide), tapirul, animal cu areal disjunct (un gen cu trei specii răspândit în America de Sud şi centrală şi un gen cu o singură specie în Asia), ursul andin, numit şi ursul negru cu ochelari, diverse cervidee (cerbul de mlaştină, cerbul de pampas, pudu ş.a.), feline (pisica margay, pisica de pampas şi alte câteva feline mici) şi canide (diverse specii de vulpi sudamericane, lupul cu coamă, câteva specii de vulpe mâncătoare de crabi şi zorro sau câinele cu urechi mici, cu caractere intermediare între lup şi vulpe).

Păsările. Printre cele mai interesante se numără struţul nandu, înrudit cu struţul african. Păsările colibri, reprezentate prin peste 300 de specii, se întâlnesc numai în America, unele specii depăşind spre nord regiunea neotropicală. Specifici sunt şi tucanii, păsări cu ciocul foarte mare, mai lung decât capul şi comprimat lateral. Sunt foarte bine reprezentate reptilele. Pe lângă crocodilii care fac parte din genul Crocodilus, larg răspândit pe glob, se întâlneşte şi un gen endemic, caimanul (înrudit cu aligatorul nord-american). Sunt abundenţi şerpii, printre care şi şerpii constrictori din familia tropicală Boide: şarpele boa, răspândit în păduri din Mexic şi până în Argentina, şi chiar în unele insule din Marea Caraibilor şi anaconda, care trăieşte în râuri şi mlaştini. Dintre peşti este renumit piranha, mic peşte carnivore foarte lacom, care trăieşte în grupuri mari, devorând rapid orice cadavru ajuns în apă şi chiar animale rănite. Se întâlnesc şi numeroase specii neotropicale de raci, scoici, melci şi insecte tropicale, printre care minunate exemplare de fluturi.[2]

24

Regiunea ETIOPIANĂ (AFRICANO-MALGAŞĂ)

Regiunea etiopiană cuprinde Africa la sud de Sahara, insula Madagascar împreună cu câteva mici insule vecine (arh. Comore, Seychelles, Amirante, Mascarene) şi colţul sud-vestic al Peninsulei Arabice. Unii autori (ex. Drăgulescu, Ilie 2001) includ aici şi nordul Africii, pe care însă R.Călinescu şi colab. (1972) ca şi Bănărescu şi Boşcaiu (1973) şi I.Pişota (1987, 2002) îl consideră ca făcând parte (ca o fâşie de tranziţie) din subregiunea saharo-indiană şi din cea mediteraneană a Holarcticii.

Din punct de vedere al florei, diferenţele dintre Africa, Madagascar, sudul Asiei, arhipelagul indonezian şi partea de nord a Australiei sunt destul de mici, aşa că botaniştii le încadrează pe toate în regiunea floristică Paleotropicală. Însă sudul Africii are o floră atât de aparte încât adesea în lucrările botanice apare ca o regiune floristică distinctă, numită Capensis (= a Capului, de la Capul Bunei Speranţe).

Flora. Sunt caracteristice acestei regiuni diverse specii de palmieri, baobabii, numeroşi arbori din familia Fabacee (Leguminoase), printre care se remarcă diverse specii de Acacia. În sectoarele aride se întâlnesc numeroase specii xerofile din familiile Euphorbiacee. Asemănarea lor superficială cu cactuşii din America se datorează fenomenului de convergenţă, de adaptare la condiţii similare de mediu. Alte plante suculente, rezistente la secetă, au frunze groase, cărnoase, de exemplu cele din genul Aloe şi din familia Crassulacee.

Fauna. Este caracteristică marea diversitate a maimuţelor, de la specii primitive (lemurieni) la numeroase specii din grupul cercopitecidelor (o superfamilie care include toate maimuţele superioare cu coadă din Lumea Veche) şi până la maimuţele antropoide. Printre mamiferele care fac parte din familii întâlnite exclusiv în Africa se numără hipopotamii, girafa (Giraffa camelopardalis) şi okapi (supranumită şi girafă de pădure), porcul-furnicar (Orycteropus afer) unicul reprezentant actual al unui ordin aparte (Tubulidentata).

Multe mamifere africane aparţin unor familii răspândite şi în sudul Asiei, dar cu specii sau genuri diferite în cele două regiuni.

Dintre acestea se remarcă elefantul de savană (Loxodonta africana) şi elefantul de pădure (Loxodonta africana cyclotis), rinocerul alb şi rinocerul negru, diverse specii de maimuţe, pangolinii, hienele, civetele, mangustele. Alte mamifere fac parte din familii larg răspândite, dar au reprezentanţi proprii la nivel de gen sau specie în Africa, alături de specii comune cu Asia. Dintre feline, leul (Panthera leo) se întâlneşte în prezent aproape exclusiv în regiunea etiopiană, dar în trecut trăia şi în subregiunea saharo-indiană, inclusiv în Asia vestică, acum păstrându-se numai izolat într-o rezervaţie din vestul Indiei (rezervaţia Gyr din Peninsula Kathiawar). Servalul (Felis serval), supranumit şi pisica-tigru, este răspândit exclusiv în Africa. Alte feline sunt comune cu Asia chiar ca specie, de exemplu leopardul (Panthera pardus). Canidele sunt reprezentate de mai multe specii de şacal, câinele pătat (Lycaon pictus) şi vulpi de deşert din partea de sud a Africii. Familia Suide, mamifere omnivore caracteristice „Lumii Vechi” sunt reprezentate de mistreţul de savană, răspândit în cea mai mare parte a Africii, şi mistreţul de pădure, întâlnit numai în partea centrală a Africii.

Păsările. Printre păsările specifice Africii se numără bibilicile, pasărea secretar, păsările mâncătoare de banane (familia Musophagide). Dintre familiile comune cu Asia sudică se remarcă păsările ţesătoare (genul Ploceus cu 56 de specii); nectarinele (familia Nectariniide), pasărea–indicator sau călăuza la miere (familia Indicatoride). Stârcul de cireadă (Bubulcus ibis), larg răspândit în Africa, a pătruns şi în Europa, în ultimii ani cuibărind şi în Delta Dunării (Bruun B. şi colab., 1999).

Dintre reptile sunt abundenţi şerpii veninoşi (mamba negru, care ajunge la peste patru metri lungime, mamba verde) alături de care se întâlnesc şi şerpi constrictori (pitonii, gen răspândit atât în Africa cât şi în Asia, înrudit cu şarpele boa din America).

25

Peştii se remarcă printr-o mare diversitate. Se disting unele familii arhaice, endemice (de ex. polipteridele), pe când altele cuprind genuri originare din Asia, care au pătruns în Africa în Terţiar (multe dintre ele înrudite cu crapul).[2]

Regiunea INDO-MALAEZĂ (ORIENTALĂ)

Cuprinde ţinuturile cu climat tropical ale Asiei continentale (India, Bangladesh, peninsula Indochina, sudul Chinei), insulele Laccadive, Maldive, Sri Lanka, Hainan, Taivanul, arhipelagul Indonezian aproape în întregime (insulele Sumatra, Borneo, Java şi Sondele Mici până la est de Bali), Filipinele. Este despărţită de regiunea holarctică prin lanţuri de munţi, inclusiv cel mai înalt lanţ muntos de pe glob, Himalaya (limita fiind în general trasată pe versantul sudic, la 2000-2500 m alt.). Spre sud este mărginită de apele Oceanului Indian. Limita de vest, spre subregiunea saharo-indiană a holarcticii, este destul de discutată, majoritatea specialiştilor acceptând ca limită convenţională valea Indusului, deşi o serie de specii depăşesc înspre vest sau înspre est această limită. În partea de est limita este şi mai neclară, atât pe continent, spre regiunea holarctică (în China) cât şi în Indonezia (spre regiunea australo-papuaşă) existând fâşii de tranziţie cu întrepătrunderi pronunţate de elemente.

În floră este caracteristică marea abundenţă a palmierilor (cu unele specii endemice) şi a speciilor de Ficus (familia Moracee), multe dintre ele cu fructe asemănătoare cu cele ale smochinului. Se întâlnesc şi arbori cu lemn preţios ca teckul (Tectona grandis) şi abanosul. De aici provin numeroase plante de cultură ca orezul, arborele mango, mirodeniile (piper, scorţişoară, cuişoare, nucşoară), plante medicinale ca arborele de stricnină (Strychnos nux-vomica), unele plante textile (iuta, unele specii de bumbac, ramia). Cânepa de Manilla, folosită îndeosebi pentru producerea unor frânghii foarte rezistente, se extrage din trunchiul unui arbore înrudit cu bananierul, Musa textilis, cultivat în special în Filipine. Ramia este obţinută din planta Boehmeria nivea, înrudită cu urzica.

Dintre animale, unele specii sunt comune cu Africa ca leopardul şi bursucul de miere (întâlnit în Nepal şi India).

Multe altele fac parte din genuri sau specii înrudite cu cele africane ca elefantul indian (Elephas maximus) răspândit în India, Peninsula Malacca, Sri Lanka şi Sumatra, rinocerii, pangolinii asiatici, unele specii de antilopă (care aparţin unor genuri diferite de cele africane), bivolul indian (strămoşul bivolului domestic) civetele, mangustele, şevrotinii sau cerbii pitici asiatici. Sunt foarte abundente păsările; se remarcă păsările rinocer, patru specii de găini

de pădure, printre care şi găina Bankiwa (Gallus gallus, din care se consideră că provin găinile domestice), păunul. Există şi foarte multe specii de şerpi, printre care şi pitonul reticulat (Python reticulatus), care poate atinge 8,5 m lungime, şopârle primitive din familia varanilor şi a geckonidelor, amfibieni şi peşti. Este bine reprezentată familia crapului, cu numeroase genuri endemice.[2]

Regiunea AUSTRALO – PAPUAŞĂ

Este o regiune destul de neomogenă, criteriul principal care a dus la acceptarea sa ca unitate fiind caracterul arhaic al faunei, îndeosebi prezenţa unor specii primitive de păsări şi mamifere şi slaba reprezentare sau absenţa mamiferelor evoluate. Limitele regiunii diferă foarte mult de la un autor la altul. În cea mai largă accepţiune include Australia, Tasmania, Noua Zeelandă, insulele Maluku (Moluce), Noua Guinee, Sulawesi (Celebes), câteva insule din grupul Sondelor Mici (Lombok, Komodo, Flores, Timor, Sumba, Sumbava ş.a.), insulele

26

Solomon şi Bismarck. Spre vest limita este foarte discutată, datorită interferenţelor pronunţate cu regiunea indo-malaeză. Cei mai mulţi autori (Călinescu şi colab. 1969, Drăgulescu, Ilie, 2001, Pişota 2002) acceptă ca limită o linie care străbate arhipelagul indonezian despărţind Borneo (Kalimantan) de Sulawesi şi Bali de Lombok, trecând apoi pe la sud de Filipine, numită „linia Wallace” după numele naturalistului englez care a remarcat în secolul XIX deosebirile esenţiale între faunele acestor insule. Este limita de răspândire spre vest (cu mici excepţii) a marsupialelor în această parte a lumii. Însă în Sulawesi se mai întâlnesc unele mamifere placentare, care lipsesc în restul regiunii australo-papuaşe, cee ce l-a determinat pe Max Weber să deplaseze limita între Sulawesi şi Maluku. Deoarece în Maluku (cu excepţia insulelor Aru) se mai găsesc unele animale evoluate, de origină asiatică, R. Lydekker trasează o nouă limită între acest arhipelag şi Australia - Noua Guinee. Spre sud întinderile mari de apă constituie elemente sigure de demarcaţie. Spre est limita este foarte sinuoasă: trece pe la est de Noua Zeelandă, apoi desparte Australia de Noua Caledonie şi de arhipelagul Vanuatu, arhipelagul Solomon de insulele Tuvalu. Spre nord limita separă Noua Guinee de Micronezia.

Dintre plante sunt foarte caracteristici eucalipţii, arborii din genul Cycas, cu caractere primitive, adevărate fosile vii, şi coniferele din familia Araucariacee, specifică pentru emisfera sudică.

Dintre animale, se remarcă cele mai primitive mamifere cunoscute în prezent, din subclasa monotreme, care sunt homeoterme (au sânge cald), au corpul acoperit cu păr, işi hrănesc puii cu lapte, dar spre deosebire de toate celelalte mamifere, depun ouă acoperite de o coajă groasă şi au unele caractere anatomice interne care le apropie de reptile.

Dar cele mai multe dintre mamiferele din această regiune fac parte dintre marsupiale (şapte familii, diferite de cele din America de Sud). Deoarece aici nu au fost concurate de mamifere mai evoluate, marsupialele au ajuns la o mare diversificare, adaptându-se la diferite moduri de viaţă şi regimuri alimentare (ierbivor, insectivor, carnivor).

Dintre păsări unele sunt nezburătoare, de exemplu specii înrudite cu struţul african şi anume struţul emu, care trăieşte în savane uscate din Australia şi Tasmania, casuarul, în Noua Guinee şi nordul Australiei, pasărea kiwi, de dimensiuni mai mici, în Noua Zeeleandă. Este caracteristică şi familia paradiside (pasărea paradisului, cu mai multe specii). Bine reprezentată este familia Cacatuide, care cuprinde papagalii kakadu, relative mari, adesea cu o creastă mobilă de pene; unele specii depăşesc puţin limitele regiunii, fiind întâlnite şi în estul Indoneziei şi în Filipine Sunt foarte abundente reptilele: diferite specii de şerpi, unii dintre ei extrem de veninoşi, şopârle primitive din familiile Gekonide şi Agamide, mai multe specii de varan.[2]

Regiunea ANTARCTICĂ

În sens larg cuprinde extremitatea sudică a Americii de Sud, inclusiv arhipelagul Țara de Foc, o serie de insule aflate în zona rece a oceanelor Atlantic, Indian şi Pacific şi continentul Antarctida.

Flora. În Chile şi în Ţara de Foc se întâlnesc unele păduri umede sempervirescente de Nothofagus cu numeroşi arbuşti. În Patagonia există o specie de conifer din genul Araucaria. Dar în restul regiunii pădurile lipsesc, din cauza climei reci. În apropiere de strâmtoarea Magellan creşte o specie de fag austral scund (6-8 m), cu aspect de arbust (Nothofagus betuloides). În sudul Americii şi în unele insule se întâlnesc şi unele plante comune cu zona temperată şi arctică din emisfera nordică, cum ar fi unele specii de rogoz, şi unele graminee. Este interesantă prezenţa, cu specii proprii, a unor genuri bine reprezentate în regiunea holarctică ca piciorul cocoşului (Ranunculus), calcea calului (Caltha), ochii şoricelului (Saxifraga), ghinţura (Gentiana), şopârliţa (Veronica), patlagina (Plantago). După unele

27

teorii calea de legătură ar fi constituit-o cordilierele muntoase de pe latura vestică a celor două Americi, înaintarea făcându-se în etape, în funcţie de diversele oscilaţii climatice (Bănărescu, Boşcaiu, 1973). O plantă endemică cu areal restrâns este varza de Kerguelen (Pringlea antiscorbutica).

Fauna Se întâlneşte una din speciile de struţ nandu, supranumită struţul lui Darwin (Rhea pennata ), guanacul şi diferite rozătoare, dintre care unele îşi sapă galerii subterane întinse. Câinele lui Magellan (Canis magellanicus), cel mai mare dintre canidele din America de Sud, cu caractere intermediare între lup şi vulpe, trăieşte în Ţara de Foc, Chile şi Patagonia. În sudul Americii de Sud şi Ţara de Foc sosesc, în timpul verii australe, numeroase păsări migratoare care cuibăresc în America de Nord.[2]

Ecoregiunile României

Diferenţierea ecoregiunilor din România s-a realizat în intervalul 1991-94 (Vădineanu şi colab., 1992), utilitatea acestui proiect fiind justificată prin numeroase aplicaţii imediate sau potenţiale. Pentru identificarea ecoregiunilor s-a lucrat cu hărţi la scară de 1:1.000.000 pentru relief, climă (temperatură şi precipitaţii), resurse de apă (preponderent cele de suprafaţă), soluri şi vegetaţia naturală potenţială. Ansamblul de hărţi împreună cu caracteristicile asociate au constituit baza de date utilizată de Sistemul Geografic Informaţional (GIS). Astfel, a fost posibilă identificarea şi delimitarea a 22 de ecoregiuni de nivel I, inclusiv ecoregiunea necaracterizată a Mării Negre. Ulterior ecoregiunile au fost detaliate, identificându-se o serie de ecoregiuni de nivel II. [1]

28

Lista Ecoregiunilor României de nivel I şi II

1. CARPATII ORIENTALI 1.1 Maramureş 1.2 Carpaţii Orientali Centrali 1.3 Carpaţii de Curbura 2. CARPATII MERIDIONALI 2.1 Munţii Făgăraş 2.2 Munţii Parâng 2.3 Munţii Retezat 3. MUNTII BANATULUI 4. MUNTII APUSENI 4.1 Munţii Zarand-Metaliferi 4.2 Munţii Vlădeasa 4.3 Munţii Pădurea Craiului 5. PODISUL TRANSILVANIEI 5.1 Podişul Secaşului - Câmpia Transilvaniei de Vest 5.2 Podişul Hârtibaciului - Târnavelor 5.3 Câmpia Transilvaniei de NE 5.4 Dealurile Almaş - Agriş 6. SUBCARPATII GETICI 6.1 Podişul Mehedinţi 6.2 Dealurile Bran - Săcelu 6.3 Dealurile Olteţului, Argeşului, Muscelele Argeşului 7. SUBCARPATII DE CURBURA 7.1 Petricica 7.2 Măgura Odobeşti - Istriţa 7.3 Subcarpaţii Prahovei 8. PODISUL SUCEVEI 8.1 Podişul Dragomirnei 8.2 Subcarpaţii Neamţului 9. DEALURILE CRISANEI 9.1 Dealurile Silvaniei 9.2 Depresiunile Vad, Beiuş, Zarand 10. DEALURILE BANATULUI 10.1 Dealurile Lipovei 10.2 Dealurile Poganiş-Dognecea 11. CAMPIA SOMESULUI 12. CAMPIA BANATULUI SI CRISURILOR 12.1 Câmpia Careiului 12.2 Câmpia Crişurilor 12.3 Câmpia Mureşului 12.4 Câmpia Timişului 13. CAMPIA MOLDOVEI

13.1 Câmpia Başeului 13.2 Câmpia Jijiei inferioare 14. PODISUL CENTRAL MOLDOVENESC 14.1 Dealul Mare - Hârlău 14.2 Podişul Central Moldovenesc 14.3 Colinele Covurlui - Fălciu 15. PODISUL GETIC 15.1 Piemontul Motrului 15.2 Piemontul Bălăciţei 15.3 Piemontul Olteţului 15.4 Piemontul Cotmenei 16. CAMPIA GAVANU - BURDEA 16.1 Câmpia Vedei - Neajlov 16.2 Câmpia Vlăsiei 16.3 Câmpia Titu - Răcari 17. SILVOSTEPA CAMPIEI ROMANE 17.1 Câmpia Desnăţui - Româneşti 17.2 Câmpia Boian - Burnaş 17.3 Câmpia Bărăganului de Vest 17.4 Câmpia Râmnicului 18. STEPA CAMPIEI ROMANE 18.1 Câmpia Bărăganului de Est 18.2 Câmpia Tecuci - Covurlui 19. PODI{UL DOBROGEI 19.1 Dobrogea de Nord 19.2 Dobrogea Centrală şi de Sud 19.3 Dobrogea de Sud - Vest 20. LUNCA DUNARII 20.1 Lunca Dunării între Calafat Călăraşi 20.2 Lunca Dunării între Călăraşi si Brăila 20.3 Lunca Dunării între Brăila şi Tulcea 21. DELTA DUNARII 21.1 Delta Fluvială 21.2 Delta Marină 21.3 Complexul lagunar Razim - Sinoe 22. MAREA NEAGRA

29

Regiuni biogeografice europene

Teritoriul României acoperă 5 bioregiuni (continental, alpin, panonic, pontic şi stepic), mai mult ca oricare altă ţară membră sau candidată a UE. În plus, două regiuni (pontică şi stepică) nu sunt prezente în UE, iar stepica este prezentă doar în România (dintre ţările UE). Ambele regiuni sunt situate pe teritoriul Dobrogei.[1]

Factorii ce influen ează distribu ia speciilorț țConform [2]

Factorii abiotici

1. Radiaţia solară

Lumina (radiaţia în spectrul vizibil primită de la soare) este foarte importantă pentru plante, care au nevoie de această formă de energie în procesul de fotosinteză.

În linii mari se disting plante heliofile (iubitoare de lumină, de la grecescul helios = soare, phyllos = iubitor) şi plante sciafile (care suportă bine umbrirea, de la cuvântul skia, umbră). Speciile heliofile formează comunităţi rare, cu o stratificare care evită umbrirea unora de către altele, sau se află în orizontul superior al fitocenozelor. Printre speciile heliofile se numără diverse plante ierboase şi lemnoase din savană, stepă, pampas şi alte locuri deschise, ca şi unele plante care cresc pe stâncării însorite. Însă există şi specii care, datorită îndelungatei adaptări la traiul în locuri umbrite, nu pot să crească decât în aceste condiţii, iar dacă sunt expuse la lumină prea puternică (de exemplu ca urmare a tăierii pădurii) lâncezesc sau pier, de exemplu unele specii de muşchi, multe dintre ferigi, unele

30

dintre plantele ierboase din parterul pădurii. Distribuţia în adâncime a vegetaţiei din lacuri şi din zona litorală a mării este şi ea influenţată de intensitatea luminii şi de faptul că radiaţiile cu diverse lungimi de undă pătrund până la diferite adâncimi. Stratul superior (care, în funcţie de transparenţa apei, poate avea între 30 şi 80 m grosime), eufotic (bine luminat) prezintă, dacă şi celelalte condiţii de mediu o permit, o mare abundenţă de alge verzi (cloroficee) şi diatomee. Urmează (în ape transparente chiar până la 400 m adâncime) stratul disfotic (slab luminat) în care se întâlnesc alge brune şi roşii. Sub 300 - 400 m, în stratul afotic (în care razele luminoase nu mai pot pătrunde) algele lipsesc, deoarece fotosinteza nu mai este posibilă (Pop I., 1977).

În cazul animalelor, lumina este importantă în primul rând pentru orientarea cu ajutorul văzului, dar contribuie şi la sinteza unor vitamine (îndeosebi vitamina D).

2. Factorul termic

Deoarece condiţiile termice variază foarte mult în funcţie de latitudine, altitudine, circulaţia maselor de aer etc, acest factor influenţează foarte mult distribuţia organismelor pe glob.

Limita arealului unor specii este adesea condiţionată de valorile termice insuficiente în diverse faze de dezvoltare (temperaturi prea scăzute iarna, în cazul unor specii mediteraneene, insuficienţa căldurii în sezonul de vegetaţie pentru o serie de plante termofile, temperaturi prea scăzute pentru a permite incubarea ouălor la unele reptile sau la amfibieni). Deficitul termic şi durata redusă a sezonului de vegetaţie la latitudini mari şi pe înălţimile munţilor determină adaptări specifice ale plantelor. Organismele care au nevoie de temperaturi ridicate se numesc termofile, iar cele care rezistă la temperaturi scăzute sunt organisme criofile. Plantele de soluri umede care sunt în acelaşi timp rezistente la frig sunt numite psihrofile. Organismele euriterme (euri = larg) suportă variaţii mari de temperatură. De exemplu puma se întâlneşte în cele două Americi atât la tropice cât şi în zona temperată şi chiar în cea temperat-rece şi de pe înălţimile munţilor până în câmpia Amazonului. În schimb organismele stenoterme (steno = îngust) pot fi afectate chiar de variaţii termice mici, de exemplu unii palmieri, nufărul tropical Victoria amazonica, coralii, unele specii de cameleon, leneşii. Cele mai multe animale (toate nevertebratele, peştii, amfibienii şi reptilele) nu-şi pot regla temperatura corpului, fiind foarte puternic influenţate de temperatura din exterior. Acestea sunt numite animale cu sânge rece (poikiloterme). Animalele din clase superioare (păsările şi mamiferele) reuşesc să-şi menţină o temperatură internă a corpului ridicată şi relativ constantă - ele sunt numite animale cu sânge cald (homeoterme sau homoioterme).

În funcţie de adaptarea la diferite condiţii de temperatură, De Candolle a împărţit organismele în patru categorii:

1. megaterme, adaptate la o temperatură a mediului constant ridicată, cu o medie anuală în general de peste 20°C (palmierii, bananierii, multe specii de maimuţe).

2. mezoterme, adaptate la regiuni cu medii anuale de 15 – 20°C , în condiţii subtropicale (măslinul, leandrul, scorpionul).

3. microterme, adaptate la regiuni cu medii anuale între 0 şi 14°C, condiţii temperate şi reci (molidul, bradul, fagul, ursul brun).

4. hechistoterme, adaptate la regiuni cu temperaturi constant scăzute, cu medii anuale în jur de 0 şi sub 0°C (renul, vulpea polară, ursul alb, macul arctic).

În mediul marin curenţii calzi şi reci influenţează sensibil distribuţia organismelor. Pe ţărmurile afectate de curenţi reci din emisfera sudică pinguinii înaintează spre nord, dincolo de limitele regiunii antarctice. Variaţiile locale ale regimului termic în funcţie de relief, de sol şi de vegetaţie corectează sau accentuează, după caz, caracteristicile climatice defavorabile

31

pentru specii. Dacă în condiţii de optim climatic unele plante au o extensiune largă, în diferite condiţii de relief şi de sol (de exemplu fagul pe latura sudică a Carpaţilor Meridionali), pe măsură ce condiţiile climatice sunt mai nefavorabile plantele devin mai exigente faţă de expoziţia versanţilor, pantă şi sol. De exemplu speciile submediteraneene se întâlnesc în România îndeosebi pe versanţi cu expoziţie sudică, bine însoriţi, pe soluri superficiale dezvoltate pe roci calcaroase. În schimb speciile de climă mai rece se întâlnesc pe versanţi expuşi spre nord, pe soluri umede şi chiar în mlaştini, în locuri puternic umbrite sau unde se produc frecvent inversiuni de temperatură.

3. Factorul hidric

Apa este indispensabilă pentru desfăşurarea proceselor vitale. În lipsa totală a apei unele organisme pot supravieţui, dar numai în stare latentă (spori, chişti, seminţe), procesele vitale fiind reluate în momentul în care aprovizionarea cu apă este din nou asigurată.

Unele organisme nu suportă decât variaţii foate mici ale salinităţii, fiind numite stenohaline (gr. halos = sare), pe când organismele eurihaline sunt tolerante la variaţiile de salinitate.

În raport cu cerinţele faţă de apă, plantele se grupează în câteva categorii :

- plante acvatice (hidrofile) (gr. hydro=apă) care se dezvoltă în apă. În această categorie intră numeroase specii de alge, dar şi plante superioare. Unele sunt în întregime submerse (situate sub oglinda apei), beneficiind de lumina care pătrunde în adâncime datorită transparenţei apei ca brădişul (diverse specii de Myriophyllum şi Ceratophyllum) sau au doar inflorescenţele deasupra apei, ca la broscariţă (Potamogeton perfoliatus). Altele au frunze şi uneori flori natante (plutind la suprafaţa apei ) dar rădăcini şi chiar rizomi în mâlul din fundul apei, ca nufărul. Există şi specii liber plutitoare ca lintiţa (Lemna minor) sau peştişoara (Salvinia natans).

- plante higrofile ( de la grecescul hygros = umed) care cresc la marginea apelor sau pe terenuri umede - lunci, mlaştini, şanţuri cu apă puţin adâncă, pajişti înmlăştinite, zăvoaie, arii cu apa freatică foarte aproape de suprafaţă. Printre acestea se numără atât plante lemnoase ca răchita, plopul alb, aninul negru, cât şi plante ierboase ca pipirigul (Juncus articulatus, J. atratus), mana apei (Glyceria maxima). Unele dintre ele, numite ultrahigrofile sau palustre (de la termenul latin palus, palustris = de baltă ), de exemplu papura, au nevoie constant de o umiditate foarte ridicată, cu sol saturat sau aproape saturat cu apă.

Totuşi multe specii pot fi întâlnite atât în apele puţin adânci cât şi pe terenuri cu exces de umiditate, dar fără apă permanent stagnantă, de exemplu stuful (Phragmites australis) sau pipiriguţul (Eleocharis palustris).

- plante mezofile (mesos =de mijloc), care au nevoie de o umiditate suficientă, dar nu prea mare, a aerului şi a solului; se află în general pe soluri reavene până la reavăn-jilave şi suportă şi perioade, nu prea lungi, cu umiditate mai redusă. În această categorie se încadrează majoritatea arborilor din Europa centrală iar în România îndeosebi cei din dealurile înalte şi din munţi, dar şi numeroase specii ierboase.

- plante xerofile (xeros = uscat), care pot trăi în regiuni cu deficit sezonier sau permanent

de umiditate. Se încadrează aici atât plante care trăiesc în locuri deschise din regiuni de câmpie sau chiar de dealuri, în silvostepă şi stepă, ca negara (Stipa capillata), colilia (Stipa pulcherrima), imortelele (Xeranthemum annuum) cât şi plantele extreme xerofile din deşerturi şi semideşerturi ca saxaulul sau cactuşii.

32

4. ReliefulRelieful are în esenţă o influenţă indirectă, prin modificarea în ansamblu a condiţiilor

de mediu.Diferenţele altitudinale. Odată cu creşterea altitudinii are loc scăderea progresivă a

temperaturii, scurtarea sezonului de vegetaţie şi în general (cel puţin până la o anumită altitudine) creşterea cantităţii de precipitaţii. Rezultă etajarea altitudinală a vegetaţiei şi faunei, diferenţiată în funcţie de latitudine şi regiune biogeografică. De exemplu în munţii înalţi din Asia Centrală lupul, berbecul sălbatic arhar, iepurele tibetan, urcă până la circa 6000 m alt.

Gradul de înclinare a pantei şi forma versantului. Pe versanţii cu profil rectilin sau uşor convex, particulele fine de sol, de humus şi substanţele minerale nutritive sunt îndepărtate de apele de şiroire din partea superioară a versantului şi transportate spre partea inferioară, de aceea, de cele mai multe ori vegetaţia (de ex. pătura ierbacee din păduri) este mai sărăcăcioasă spre partea superioară a versantului. Spre baza versanţilor bogăţia în substanţe nutritive se asociază cu o mai bună aprovizionare cu apă a solului, ceea ce favorizează dezvoltarea vegetaţiei, dar dacă versantul este umbrit, aceasta este formată din plante sciafile (de exemplu ferigi). Dacă însă solul dispune de suficiente substanţe nutritive, în partea superioară a versanţilor vegetaţia este mai abundentă, datorită faptului că primeşte mai multă lumină.

Expoziţia versanţilor (orientarea faţă de punctele cardinale) .Pe versanţii cu orientare sudică, sud-estică sau sudvestică, limitele etajelor de vegetaţie sunt adesea cu 100-200 m mai ridicate decât pe versanţii orientaţi spre nord, nord-est sau nord-vest; în compoziţia floristică predomină adesea speciile xerotermofile, pe când pe cei nordici se află specii mezofile. Relieful influenţează indirect organismele prin intermediul grosimii profilului de sol, mai mare pe terenurile plane sau slab înclinate şi mai mică pe versanţii puternic înclinaţi sau intens erodaţi, ceea ce face ca în aceste condiţii covorul vegetal să fie slab dezvoltat.

Pe grohotişuri se găseşte o vegetaţie specifică, adaptată la mobilitatea terenului şi la sărăcia de substanţă organică. Pe pante puternic erodate se instalează plante cu adaptări specifice, care colonizează treptat terenul, pregătind revenirea unor specii mai pretenţioase. Totuşi, relieful stâncos, accidentat, constituie un mediu căutat de unele animale (de exemplu, capra neagră, capra ibex, diverse specii de oi şi capre sălbatice din munţii din Asia, Africa şi America de Nord), deoarece le oferă o relativă protecţie împotriva prădătorilor.

Unele păsări răpitoare îşi fac cuibul pe înălţimi inaccesibile, pentru a feri ouăle şi puii de prădători. Numeroase păsări marine formează mari colonii de cuibărit pe falezele stâncoase.

5. Factorul edafic

Unele plante sunt atât de strâns legate de anumite condiţii edafice, încât pot fi considerate plante indicatoare pentru anumite proprietăţi ale solului pe care cresc. Unele plante sunt caracteristice pentru soluri cu humus de tip mull. Acest tip de humus, de sol bine aerat, este neutru, slab alcalin sau moderat acid, în funcţie de subtip, fiind întâlnit sub asociaţii de pajişte, dar şi în unele păduri de foioase, în care se dezvoltă o pătură ierbacee specifică, alcătuind flora de mull.

Unele dintre cele mai caracteristice Capacitatea solului de a oferi plantelor substanţele minerale necesare constituie troficitatea solului (gr. trophe = hrană). Cerinţele plantelor în această privinţă variază foarte mult. În linii mari se pot individualiza :

- specii extrem oligotrofe (gr. oligo = puţin), pe soluri foarte sărace ex. afinul, iarba neagră (Calluna vulgaris).

33

- specii oligotrofe, dezvoltate pe soluri sărace, ex. ţăpoşica (Nardus stricta), trestioara (Calamagrostis arundinacea), pedicuţa (Lycopodium selago).

- specii oligomezotrofe, care cresc atât pe soluri cu troficitate scăzută cât şi pe cele cu troficitate mijlocie, ex. drobul (Cytisus nigricans).

- mezotrofe pe soluri cu troficitate medie, ex. clopoţelul de munte (Campanula abietina), cruciuliţa (Senecio fuchsii).

- eutrofe (gr. eu = adevărat, bun) pe soluri cu troficitate ridicată până la foarte ridicată ex. leurda (Allium ursinum) , lăcrimioarele, valeriana.

- megatrofe pe soluri cu mare abundenţă de substanţe nutritive, ex. urzica moartă, rodul pământului (Arum maculatum).

- euritrofe care pot trăi pe soluri cu diferite proprietăţi, de la oligotrofe până la eutrofe, ex. golomăţul (Dactylis glomerata).

O altă clasificare este legată de corelaţia dintre plante şi reacţia (pH-ul) solului. Aciditatea solului antrenează o serie de efecte negative: grad mai scăzut de accesibilitate a diferitelor substanţe nutritive, prezenţa ionilor de aluminiu şi mangan care poate atinge uneori niveluri toxice pentru plante, scăderea activităţii biologice din sol, degradarea structurii. Din acest punct de vedere se disting: specii extrem până la moderat acidofile (pH între 3,5 şi 6); specii acidofile până la moderat acidofile (pH 4,5 – 6); specii moderat acidofile – neutrofile (pH 5 – 7,5); specii slab acidofile – neutrofile (pH 6 – 7,5); specii neutrofile (pH 6,5 – 7,5).

O serie de plante sunt adaptate să reziste la concentraţii mari în sol ale anumitor elemente chimice. Plantele nitrofile (= iubitoare de azot, numit şi nitrogen) Amoniul în concentraţie mare este toxic pentru majoritatea plantelor, dar favorizează dezvoltarea luxuriantă a unor plante ca ciumăfaia (Datura stramonium), urzica (Urtica dioica), stevia luxuriantă a unor plante ca ciumăfaia (Datura stramonium), urzica (Urtica dioica), stevia stânelor (Rumex alpinus), bozul (Sambucus ebulus). Plantele halofile (halos = sare) Există halofite obligatorii (plante obligat halofile), care cresc numai în astfel de condiţii (ex. Salicornia europaea, Suaeda maritima), şi halofite facultative (plante suportant halofile), care cresc şi pe soluri nesărăturate, dar suportă şi concentraţii mai mici sau mai mari de săruri (Arenaria serpyllifolia, Scirpus maritimus).

Plante calcicole (calcifile) se întâlnesc pe soluri unde există o mare cantitate de cationi de calciu. Aceste soluri au în general şi o structură mai bună, descompunerea substanţelor minerale este mai activă. De aceea în general fitocenozele dezvoltate pe substrat calcaros au o compoziţie floristică mai bogată decât cele de pe soluri acide, adesea adăpostind şi specii relativ termofile.

6. Acţiunea vântului asupra lumii vii.

Acţiunea vânturilor se resimte puternic îndeosebi pe litoralul mărilor şi oceanelor, în insule, în deşerturi şi în munţii înalţi. Pe insulele mici, unde vântul bate cu putere, adesea insectele au numai aripi rudimentare sau sunt aptere (lipsite de aripi), adăpostindu-se prin tufe şi pe sub pietre, căci dacă s-ar ridica în aer vântul le-ar putea duce departe în largul mării. Vântul este însă un important polenizator pentru multe plante (numite plante anemofile de la cuvântul anemos = vânt) şi contribuie la dispersia seminţelor.

Factorii biotici

Acţiunile pe care organismele le exercită unele asupra altora, foarte diverse ca mod de realizare şi ca intensitate, au un rol important în conturarea structurii biocenozelor şi în

34

distribuţia spaţială a speciilor de plante şi animale. Am făcut referire în mod special la influența factorului antropic.

Factorul antropic

Tipuri de acțiuni

Acţiunea antropică asupra vegetaţiei şi faunei este foarte variată ca intensitate şi mod de manifestare. Unele formaţiuni vegetale s-au restrâns foarte mult sau au suferit transformări profunde ca structură şi compoziţie floristică (de exemplu diferite tipuri de păduri din zona temperată şi subtropicală), ceea ce a afectat şi fauna legată de aceste habitate. Pe de altă parte, se constată lărgirea sau deplasarea arealelor unor specii, ca urmare a colonizării intenţionate sau a introducerii accidentale în noi regiuni cu condiţii favorabile, sau datorită extinderii spontane, ca o consecinţă a modificării antropice a peisajului, ce poate crea habitate favorabile sau noi surse de hrană pentru speciile respective.

Comunități vegetale derivate, secundare și artificiale

Ca urmare a presiunii antropice exercitate asupra vegetaţiei naturale, adesea s-au format comunităţi vegetale derivate, în care se mai păstrează unele dintre speciile care alcătuiau vegetaţia iniţială, dar raporturile cantitative între ele şi adesea chiar aspectul de ansamblu au suferit modificări mai mult sau mai puţin semnificative. Astfel se consideră că pădurile de carpen sau de tei aproape pure din unele sectoare ale Câmpiei Române şi din Dobrogea sunt arborete derivate, care au luat locul pădurilor de cvercinee în amestec cu diverse alte foioase ca urmare a exploatărilor forestiere dezordonate, care au favorizat aceste specii deoarece ele se regenerează mai uşor după tăiere. Vegetaţia mediteraneană de tip maquis sau garriga este de asemenea în mare parte o vegetaţie derivată, apărută din vechi timpuri pe locul pădurilor de stejari mediteraneeni ca urmare a exploatărilor neregulate şi păşunatului.

Alteori utilizarea antropică a determinat transformări radicale ale covorului vegetal, ducând la apariţia vegetaţiei secundare . Păşunatul în golul de munte a exercitat o presiune continuă atât asupra vegetaţiei caracteristice etajului subalpin (tufărişuri şi rarişti de limită), cât şi asupra pădurii din partea superioară a versanţilor, care a fost adesea înlăturată prin tăiere sau incendiere. Acest fapt a dus, în unele masive muntoase, atât în Alpi, cât şi în Carpaţi, la coborârea limitei superioare actuale a pădurii mult sub cea naturală. Cele mai multe rarişti de limită au dispărut total, iar jnepenişurile s-au restrâns foarte mult, aspectul etajului subalpin fiind acum total modificat: peisajul este dominat de păşuni secundare adesea degradate sau de tufărişuri derivate, scunde, de ienupăr, afin şi merişor, care s-au dezvoltat atât pe locul jnepenişurilor, cât şi pe cel al molidişurilor din etajul montan superior, estompând limita dintre acestea.

35

Indici de biodiversitate

Conform [4]

Pentru a înțelege modul în care funcționează o biocenoză este necesară cunoașterea componentelor și modul în care este structurată atât din punct de vedere calitativ, cât și sub aspect cantitativ. Elementele capabile să caracterizeze structura biocenozei sunt:

speciile (populațiile) din componenţa biocenozei distribuția spațială a populațiilor dinamica elementelor structurale importanța diverselor grupe de organisme sub aspect funcțional

În scopul descrierii structurii biocenozei, se utilizează o serie de indici capabili să confere o imagine cât mai exactă a raporturilor cantitative sau a tendințelor de agregare a populațiilor din cadrul acesteia

.Principalii indici structurali ai biocenozei:1. frecvența se utilizează pentru exprimarea procentuală a ponderii probelor în care se

întâlnește o anumită specie în raport cu numărul total de probe prelevate dintr-o anumită biocenoză. Acest indice arată cât de frecvent pot fi întâlniți indivizii unei populații în raport cu ceilalți componenți ai acesteia.

2. abundența relativă a unei populații exprimă proporția relativă existentă între numărul/ și masa indivizilor acesteia și numărul (masa) exemplarelor celorlalte populații ale biocenozei.

3. dominanța unei specii se determină luând în considerare abundența relativă a acesteia și se consideră că valoarea ei reliefează influența mai mare a unei specii asupra modului de funcționare a unei biocenoze.

4. constanța unei populații într-un anumit ecosistem poate măsura pesistența acestuia într-o biocenoză.

5. diversitatea taxonomică este o noțiune cu aspect calitativ a cărei importanță în descrierea biocenozelor este în general recunoscută, dar a cărei semnificație în funcționarea ecosistemelor mai trebuie aprofundată. Este un indicator ecologic dependent de numărul de specii dintr-un ecosistem și de numărul indivizilor din fiecare populație, reprezentată în structura biocenozei. Diversitatea poate reprezenta un indicator al complexității biocenozei și mai ales, poate furniza o imagine generală a stării unui ecosistem, mai ales sub aspectul condițiilor mediale.Există mai multe metode matematice elaborate pentru definirea indicelui de

diversitate:-Indicele Gleason (I) ia în calcul creșterea logaritmică a numărului de specii (n) în

funcție de logaritmul zecimal al numărului de indivizi (N).-Indicele Simpson (D) presupune că proporția indivizilor de pe un anumit areal

determină importanța speciei din care fac parte pentru diversitate.-Indicele Shannon-Weaver (Weinner) (H) este un calcul al entropiei în condițiile unui

ecosistem și este adecvat deoarece entropia are acele calități pe care ar trebui să le posede un indice al diversității.

36

Studii de caz

Pentru realizarea acestui capitol, am ales să prezint atât distribuții ale habitatelor și speciilor pe teritoriul României, cât și rezultatele unor cercetări internaționale referitoare la modelele de distribuție ale unor specii de animale și plante.

Distribu ia unor habitate i specii pe teritoriul Românieiț ș

Lacul Cuejdel

Lacul Cuejdel, situat în Munţii Stânişoarei, la 25 km de Piatra Neamţ, este cel mai mare lac de baraj natural din EUROPA, cu o suprafaţă de circa 150 ha, şi o adâncime medie de aproximativ 10m. 

La nivelul ariei protejate - Lacul Cuejdel, au fost identificate şi cartate arealele de

distribuţie a 11 habitate naturale. Distribuţia acestora a fost estimată prin asocierea spaţială a

unităţilor hidrogeomorfologice cu distribuţia componentelor structurii covorului vegetal şi a

relaţiei cu distribuţiile speciilor indicate prin grilele arealografice. Astfel de analize au permis

diferenţierea habitatelor potenţiale care ulterior au fost validate în teren prin utilizarea

tehnologiilor GPS.

Habitate identificate:

R2202: Comunităţi danubiene cu Lemna minor, L. trisulca, Spirodela polyrhiza şi

Wolffia arrhiza;

R2206: Comunităţi danubiene cu Potamogeton perfoliatus, P.gramineus, P. lucens,

Elodea canadensis şi Najas marin;

R3709: Comunităţi danubiene cu Juncus effusus,J. inflexus şi Agrostis canina;

R4101: Păduri sud-est carpatice de molid (Picea abies), fag (Fagus sylvatica) şi brad

(Abies alba) cu Pulmonaria rubra;

R4402: Păduri dacice-getice de lunci colinare de anin negru (Alnus glutinosa) cu

Stellaria nemoru;

R4418: Tufărişuri de răchită roşie (Salix purpurea);

R5302: Comunităţi danubiene mezohigrofile cu Eleocharis palustri;

R5304: Comunităţi danubiene cu Sparganium erectum, Berula erecta şi Sium latifolium;

R5305: Comunităţi danubiene cu Typha angustifolia şi Typha latifoli;

R5307: Comunităţi daco-danubiene cu Glyceria maxima şi Schoenoplectus palustris;

R5421: Comunităţi sud-est carpatice de izvoare si pâraie cu Chrysosplenium

alternifolium şi Cardamine amara; [5]

37

38

Aria protejată Siriu

La nivelul ariei protejate ROSCI0229 - SIRIU, în urma studiillor de cercetare, au fost identificate şi cartate arealele de distribuţie pentru mai multe specii de plante.

Hărțile de distribuţie ale acestor specii, redau informaţii privind asociaţiile vegetale (puncte din teren la care a fost identificată specia achiziţionate prin instrumente GPS), precum şi arealul de distribuţie a acestora, rezultat din arealele de distribuţie a habitatelor caracteristice, prin tehnici de analiză spaţială GIS. [6]

Polygonum alpinum (Troscot de munte)

Cunoscută sub denumirea populară de troscot de munte, această specie, este rară în pajiştile alpine, bogate în humus, fiind caracteristică asociaţiilor alianţei Rumicion alpini (Rübel 1933) Klika 1944. Statut în România: Rară (R) - Lista Roşie a cormofitelor din România; Polygonum alpinum este specie de interes naţional care necesită protecţie strictă.

39

40

Drosera rotundifolia (Roua cerului)

Cunoscută sub denumirea populară de roua cerului, această specie, se regăseşte în următoarele habitate caracteristice: 7110* Tinoave bombate active, 7140* Mlaştini turboase de tranziţie şi turbării mişcătoare, 7150* Depresiuni turboase cu vegetaţie de Rhynchosporion, 91D0* Turbării cu vegetaţie forestieră

41

Trollius europaeus (Bulbuc de munte)

Cunoscută sub denumirea populară de bulbuc de munte, această specie, este specifică poienilor de păduri şi tufărişurilor din etajul montan şi subalpin. Trollius europaeus se regăseşte în următoarele habitate caracteristice: 6430* Comunităţi de lizieră cu ierburi înalte higrofile de la câmpie şi din etajul montan până în cel alpin.

42

Campanula serrata (Clopoţel)

Cunoscută sub denumirea populară de clopoţel, această specie, se regăseşte în următoarele habitate caracteristice: 6230* Pajişti de Nardus stricta bogate în specii, pe substraturi silicatice din zone montane (şi submontane, în Europa continentală) 9100* Păduri vest-carpatice de Pinus sylvestris pe substrate calcaroase, 9420* Păduri alpine de Larix decidua şi/sau Pinus cembra, 4060* Tufărişuri alpine şi boreale.

43

Rhododendron myrtifolium (Bujor de munte)

Cunoscută sub denumirea populară de bujor de munte. Specia cercetată a fost identificată în ambianţa cenotică a habitatului 4060* Tufărişuri alpine şi boreale.

44

Traunsteinera globosa

Această specie, este frecventă prin pajişti, buruienişuri de coastă, margini de pădure, pe substrate calcaroase, din regiunea de dealuri şi montană.

45

Zona de stepă şi distribuţia acesteia în cadrul Pod. Dobrogei de Sud pe fondul condiţiilor climatice locale

Conform [7]

Modificări în structura şi extensiunea pădurilor din Dobrogea de Sud şi rolul acestora în complexul fizico-geografic actual (după I. Marin şi Sofia Iana)

În Pod. Dobrogei de Sud, vegetaţia stepică apare până la altitudinea de 100m, fiind localizată mai ales în partea centrală şi estică a podişuluişi a fost clasificată astfel:

a. Stepa formată din vegetaţie primară neîncheiată, de pe colinele calcaroase. Asociaţiile întâlnite pe colninele calcaroase sunt: Pimpinello-Thymetum zygoidi, caracterizată

46

de Thymus zygoides, Agropyron brandzae, Koeleria lobata, Dianthus pseudarmeria, Artemisia caucasica, Satureja caerulea, etc .

b. Stepa formată din vegetaţie primară încheiată se găseşte mai ales în poienile din păduri, fiind alcătuită din numeroase specii pontice, cum ar fi pirul crestat, păiuşul stepic, colilia ( Festuca vallesiaca, Agrophyron cristatum, Stipa calillata, Stipa lessingiana), alte asociaţii sunt reprezentate de : Adonis vernalis, Allium podolicum, A. tauricum, Milium vernale, Astragalus ponticus, Linum hirsutum, Nepeta parciflora, etc. Ele au fost identificate cu o pondere mai însemnată în arealul localităţilor Pietreni, Conacu, Fântâna Mare, Ciocârlia, Pecineaga, etc

c. Vegetaţia stepică secundară este alcătuită din Bombycilaeno-Botricholaetum ischaemi, răspândită ca diverse faciesuri pe toate izlazurile, Poaetum bulbosae, asociaţie temporară de umplutură care se întrepătrunde cu prima, Agropyretum pectiniforme, Artemisietum Austriacae, etc.

O altă clasificare a acestei zone cu vegetaţie de stepă se poate face în funcţie de gradul de desţelenire şi intensitatea degradării în urma păstoritului. Astfel au apărut următoarele formaţii:

A. pajişti cu ţelină stepică primară, mai puţin degradată în urma păşunatului, apare în zonele în care nu se poate practica rotaţia culturilor agricole şi pe terenurile degradate, formată din pir crestat şi colilie.

B. B. pârloage stepice înierbate, care la rândul lor se împart în : pârloage înţelenite, cu firuţă şi bulbi, peliniţă bărboasă şi alior şi pârloage desţelenite care prezintă cel mai avansat stadiu de degradare prin păşunat, formată din asociaţii temporare şi instabile, cu o productivitate minimă. În concluzie putem spune că vegetaţia de stepă din Pod. Dobrogei de Sud a fost

puternic degradată odată cu extinderea terenurilor cultivate, a reţelei de drumuri, creşterea numărului aşezărilor omeneşti, efectuarea unui păşunat excesiv. Astăzi o mai putem întâlni doar în zonele în care nu se poate practica agricultura, în unele ponieni unde păşunatul n-a fost excesiv, de-a lungul drumurilor, pe terenurile lăsate pârloage.

47

Dobrogea de Sud, harta vegetației

48

Modele interna ionale de distribu ie ale unor speciiț ț

Studiul 1.

Flora mediteraneană e bogată în distribuții disjuncte ale speciilor apropiate, subspeciilor sau populațiilor aceleiași specii. Un exemplu în acest sens îl constituie distribuția a 3 specii ale genului Cyclamen: C. balearicum, C. rependum și C. creticum. [8]

Distribuția a 3 specii ale genului Cyclamen în partea vestică a Bazinului Mediteranean (Thompson et al. 1999)

Studiul 2.

Interacțiunile dintre viețuitoare sunt cunoscute în ceea ce privește influența asupra modelelor de distribuție a speciilor, prin câteva mecanisme: prădătorismul, competiția, relația pradă-prădător, relația gazdă-parazit, mutualism și facilitare.

Multe exemple expuse în literature ecologică de specialitate dovedesc faptul că aceste interacțiuni nu sunt statice spatial și temporal, ele putând fi corelate și cu schimbările climatice.

Lucrarea și-a propus ca pe baza dovezilor paleobiologice și contemporane referitoare la categoriile de specii, grupurile funcționale, bogăția de specii, șă demonstreze că aceste interacțiuni și-au lăsat amprenta în mod cert asupra distribuției și grupării speciilor de-alungul timpului geologic.

49

Imaginile de mai jos ilustrează exemple ale modului în care interacțiunile biotice pot modela distribuția speciilor la scară globală spațială și temporală. [9]

Domeniile geografice actuale ale sp. Puma concolor (culoare roșie) în Lumea Nouă și Panthera pardus (culoare albastră) în Lumea Veche (IUCN,2010); domeniile de răspândire ale celor 2 sp.

în timpul Cuaternarului (linie curbată punctată) și mărturii fosile ale sp. Puma pardoides (triunghiuri) în Eurasia (Nemmer,2004). Expansiunea leopardului în timpul Pleistocenului a

înlocuit probabil puma în zona de origine.

Distribuții ale speciilor genului Erinaceus în Europa cu rute de expansiune post-glaciare (Hewitt,1999)

50

Distribuția geografică din Holocen a speciei Hippophaë rhamnoidies (dovadă: polen fosil) comparativ cu distribuția actuală a pădurilor în Europa (albastru)

Studiul 3.

În vederea identificării posibilelor specii vulnerabile la extincție ca rezultat al modificărilor climatice , s-a realizat un studiu predictiv pe baza unui scenariu climatic cuprins între 1990 și 2080 pe 243 specii de păsări din savanele tropicale australiene. [10]

Modificarea biodiversității speciilor de păsări tipice savanei australiene între 1990-2080 conform unui scenariu al dispersiei. Total: dispersie nelimitată; 3km/an: dispersie la o rată de

3km/an; Nu-fără dispersie; Scenariu realist: estimarea veridică a modului de dispersie a speciilor. (culorile calde indică reducerea diversității speciilor, culorile reci indică creșterea

diversității)

51

Studiul 4.

În vederea identificării și localizării ”punctelor fierbinți” ale biodiversității în Statele Unite ale Americii, au fost utilizate modele de distribuție geografică ale speciilor considerate vulnerabile.

Imaginile prezintă distribuția geografică a 4 grupe taxonomice amenințate cu extincția pe teritoriul Statelor Unite, respectiv: plante, păsări, pești și moluște. Hărțile ilustrează numărul de specii în fiecare țară.Alaska și Hawaii sunt reprezentate în partea stângă-jos a fiecărei hărți. [11]

52

53

Concluzii

1. Organismele vii nu sunt distribuite întâmplător în cadrul ecosferei.

2. Cele mai multe specii sunt supuse presiunii mediului abiotic, cel puțin în anumite zone geografice ale arealului lor prin acțiunea factorilor mediului abiotic, cum sunt climatul, apa, lumina, substanțele minerale.

3. Nivelurile de organizare a biodiversității sunt: diversitatea genetică, diversitatea speciilor și diversitatea ecologică/ecosistemică.

4. Extensiunea spaţială a plantelor şi animalelor este foarte diferită. Unele se pot întâlni pe suprafeţe foarte mari, cuprinzând două sau mai multe continente, pe când altele au areale destul de limitate în spaţiu. În funcţie de regiunile geografice în care se situează arealul lor se individualizează diferite categorii de specii, constituind elemente floristice şi faunistice.

5. În ceea ce privește distribuția speciilor, au fost identificate procese ce determină și explică o anumită distribuție.

6. Au fost descrise patru modele de distribuţie :gradient latitudinalgradient altitudinal şi de adâncime gradient longitudinalgradient radial

7. Cele mai cunoscute sisteme de clasificare a diversității ecosistemice sunt: ecozonele, biomurile și bioregiunile.

8. Insulele constituie un model aparte de distribuție, datorită particularităților pe care le prezintă: sunt bine delimitate, relativ simple structural, izolate şi numeroase.

9. Fiecare tip major de habitat a fost apoi subîmpărţit pe continente şi bazine oceanice în cele 7 unităţi biogeografice majore: regiunea holarctică, regiunea neotropicală, regiunea etiopiană, regiunea indo-malaeză, regiunea australo-papuaşă, regiunea polineziană, regiunea antarctică. Fiecare dintre aceste regiuni are caractere floristice şi faunistice specifice, care o individualizează clar în raport cu celelalte regiuni în cea mai mare parte a arealului său.

10. Cu scopul descrierii structurii biocenozei, se utilizează o serie de indici capabili să confere o imagine cât mai exactă a raporturilor cantitative sau a tendințelor de agregare a populațiilor din cadrul acesteia: frecvența, abundența relative, dominant, constanța, diversitatea taxonomică.

11. Prin Programul Operațional Sectorial Mediu ce acoperă perioada 2007-2013, se urmăresc nevoile de dezvoltare ale României dincolo de 2013, prin punerea bazelor dezvoltarii durabile a investițiilor vizate. Am urmărit să expun rezultatele obținute la

54

nivelul ariilor protejate: Siriu și lacul Cuejdel în ceea ce privește distribuția habitatelor si speciilor identificate.

12. La nivel internațional, proiectele de cercetare au ca prim obiectiv stabilirea posibilelor zone predispuse la pierderea diversității specifice, corelată cu acțiunea schimbărilor climatice viitoare, pe baza informațiilor anterioare și contemporane referitoare la distribuția speciilor, arealele acestora și biologia lor.

55

Bibliografie:

[1] Cogălniceanu Dan - Note curs Biogeografie, Facultatea de Științe ale naturii și Știinte Agricole, Universitatea Ovidius, Constanța

[2] Muică C., Buza M., Sencovici M.,2009 - Biogeografie (compendiu), Editura Universității București

[3] http://www.nbc.gov.bt/biodiversity-of-bhutan/what-is-biodiversity

[4] Ciolac Andrei, 2004 – Elemente fundamentale de ecologie și protecția mediului, Editura didactică și pedagogică, București

[5] http://www.geoportal-mediu.ro/lacurineamt/cuejdel/home.html

[6] http://www.geoportal-mediu.ro/home/distributiePlante.html#distributie_panel

[7] Albu A.N., 2009 – Relația climă-vegetație în Dobrogea de Sud, Teză de doctorat, Universitatea București

[8] Thompson D.J., 1999 – Population differentiation in Mediteranean plants: insight into colonization history and evolution and conservation of endemic species. Heredity 82, 229-236

[9] Wisz M.S., Pottier J., Kissling D.W. et al. 2012 – The role of biotic interactions in shaping distribution and realised assemblages of species: implications for species distribution modeling. Cambridge Philosophical Society. Biological Reviews 88, 15-30

[10] Reside A.E., VanDerWal J., Kutt A.S. 2012 – Projected changes in distribution of Australian tropical savanna birds under climate change using three dispersal scenarios . Blackwell Publishing. Ecology and Evolution 705-718

[11] Dobson A.P., Rodriguez J.P., Roberts W.M. 1997 – Geographic distribution of Endangered species in the United States. Science 275, 550-553

56