Nietzsche a fost un filozof german , eseist , critic și cultural . Scrierile sale- despre adevăr , moralitate , limba , estetica , teoria culturală , istorie , nihilism , putere , conștiință , și sensul existenței, exercitand o influență enormă asupra filosofiei occidentale și istorie intelectuală .

Nietzsche a vorbit despre " moartea lui Dumnezeu ", și a prevăzut dizolvarea religie și metafizicii tradiționale . Interpretii sai A)cred ca el îmbrățișat nihilismul , a respins raționamentul filosofic , și a promovat explorarea literară a condiției umane , în timp ce nu a fost preocupat de a obține adevărul în sensul tradițional al acestor termini. B)spun că în încercarea de a contracara creșterea prezisa a nihilismului , el s-a angajat într- un program pozitiv pentru reafirmarea viații , cerand o regândire radicală a naturii existenței umane , cunoastere și moralitate. C)mai multi sunt de acord că a sugerat un plan pentru " a deveni ceea ce este" prin cultivarea instinctelor și diverse facultăți cognitive , un plan care necesită o luptă constantă cu moșteniri cuiva psihologice și intelectuale.

S-a născut la 15 octombrie 1844 la Röcken, în Germania, intr-o casa parohiala. După moartea tatălui său, avea 5 ani, se mută împreună din oras. Dupa un semestru la Universitatea din Bonn, se înscrie la Universitatea din Leipzig(unde dateaza primul contact personal cu Richard Wagner şi cu opera lui Schopenhauer). S-a specializat în limba greacă, ajungând atât de renumit încât i s-a oferit un post la Universitatea din Basel înainte ca să-şi fi încheiat studiile. Profesorul său l-a caracterizat: un fenomen, idolul tuturor tinerilor, şi în acelaşi timp modest. 1873 îi apar primele simptome ale bolii: suferea de cumplite dureri de cap. Din cauza bolii este nevoit să abandoneze catedra din Basel. A incercat sa fuga de el însuşi, de boala sa, calatorind prin lume ft mult si ducand o viata modesta: către sfârşitul vieţii, a trebuit să-şi publice cărţile pe proprie cheltuială. În ianuarie 1889 îşi pierde raţiunea, prăbuşindu-se, inconştient, pe o stradă din Torino, este internat si moare 25 august 1900, la Weimar.

Opera: (Naşterea tragediei), (Omenesc prea omenesc), (Drumeţul şi umbrasa), (Ştiinţa voioasă), (Dincolo de Bine şi de Rău), (Genealogia moralei), (Amurgul idolilor), Ecce Homo, Antichrist.

Periodicizarea scrierilor(Karl Jasper): Timpul încrederii în cultură şi genii (până la 1876); Timpul încrederii pozitiviste în ştiinţă (până la 1881); Timpul filosofiei noi (până la sfârşitul lui 1888).

Influente-Thomas Mann, Hermann Hesse, Sigmund Freud, Martin Heidegger, Emil Cioran.

Critica creștinismuluiÎn filosofia lui Nietzsche apariția religiilor este explicată ca o necesitate psihologicăa omului de a se raporta la ceva superior de teama acceptării de către acesta a sentimentuluiputerii. Totul pornește de la credința omului simplu în relația cauză-efect și de la explicarea sentimentelor omului prin reducerea la existența lui Dumnezeu. El acuză creștinismul de promovarea acestei tipologii umane caracterizate prin slăbiciune, obediență, lipsă de tărie și forță. Creștinismul este vinovat de priveliștea dezolantă din această lume, umbrește orice speranță de a trăi mai bine, blochează toate pornirile natural ale omului, toate manifestările sale firești și degajate. Nietzsche atenționează că oamenii slabi se consideră „buni”, deoarece așa sunt ei catalogați de creștinism și tot așa și-a atras și adepții, prin promisiuni precum viața veșnică, mântuire și curățire spirituală. Creștinismul propovăduiește tortura sufletească și trupească,îmbolnăvirea și slăbirea fiind principalele metode de îmblânzire a civilizației. În cadrulcreștinismului se dezvoltă sentimentul de dușmănie față de realitate, față de tot ceea ce estegenuin și firesc, față de impulsurile naturale umane. Totodată această religie transpune centrul de greutate al vieții în lumea de dincolo, reușind să convingă omenirea că existența transcendentală este mai demnă de a fi trăită, decât această existență pământească. Iar transcendența va aparține doar celor care se vor mântui, celor care se vor căi. Însă, doctrina creștină nu se oprește aici, ci pentru a îngrozi și mai tare omenirea le promite celor care trăiesc în păcat și care nu se căiesc, o veșnicie plină de torturi și chinuri.

Rădăcinile estetice ale criticii creștinismuluiCritica nietzscheană asupra creștinismului nu se bazează pe o cunoaștere pozitivăsuficientă, ci pe exigențe morale ce posedă ele însele, în definitiv, resurse estetice. Efectulpozitiv imediat al acestei critici foarte originale este toleranța religioasă profundă a luiNietzsche, deși unele formule uneori foarte agresive demonstrează contrariul. El estedescris ca un antireligios absolut și cinic deși el nu contenește a afirma că opoziția sa senaște din cel mai profund creștinism. Nietzsche nu ezită în nici un moment să critice religia dintr-un punct de vedere absolut subiectiv. Principalul reproș pe care el îl impută religiei creștine este caracterul ei populist. Vulgaritatea ei provine din înclinația excesivă spre calculul cel mai sordid al binefacerilor și păcatelor unei credințe, cu unicul scop de a obține o formă de răzbunaresimbolică prin idealul unei Judecăți Finale și consecințele ei din viață de dincolo. Dimpotrivă, zeii lui Epicur dăduseră o reprezentare a divinului cu totul diferită de psihologia umană, al cărei Dumnezeu nemărginit și infinit al creștinilor, din nefericire nu pare nevătamat.

OMULEpoca modernă a scos în evidență trei imagini ale omului care pot servi dreptexemplu pentru omul de rând, înspre o transformare a propriei vieți. Nietzsche analizeazăaceste modele încercând să le identifice valabilitatea, pentru a-și prefigura ulterior propriulproiect antropologic. Aceste modele sunt: omul lui Rousseau, omul lui Goethe și omul luiSchopenhauer. Omul lui Rousseau emană forță și incită la revoluții, omul lui Goethecalmează și corectează incitațiile cărora le-a căzut pradă omul lui Rousseau, fiind un tipcontemplativ, inactiv, dar care se adaptează la obiceiurile celor activi.Omul lui Schopenhauer își însușește de bună voie suferința adevărului pentru a-șitransforma ființa, și nu acceptă jumătățile de măsură, cultivarea mediocrității ori minciunaexistenței. El este un om autentic care percepe sensul metafizic al unei vieți mai înalte șimai profunde, în ciuda suferințelor neîncetate, își anihilează fericirea, este ostil și față decei pe care îi iubește, se jertfește pe altarul cunoașterii.Pentru Nietzsche condiţiile de supravieţuire ale speciei umane sunt antinaturale.Disciplinarea animalului om nu înseamnă decât îndepărtarea sa de animalitate. Din acestmotiv, în adâncul fiinţei sale omul este o „fiinţă ratată”, un „animal bolnav”, pentru că nuşiurmează instinctele, este ratat ca fiinţă liberă, deoarece conştiinţa sa falsifică voinţa deputere. Natura omului este himerică: el se dezbină pentru a construi un vis, o morală, oreligie, pentru a-şi justifica existenţa în lume, inventează o lume, în asemenea lucruri stămareţia şi înfrângerea sa.

Omul nobil (aristocratul)Aristocratul este încrezător în sine, preţuind tot ceea ce îi este propriu, îi ajută pe nefericiţi, dar nu din milă ci din impulsul unei abundenţe de putere, este mândru de condiţia sa, ostil şi ironic faţă de altruism, consideră că are obligaţii doar faţă de cei de-oseamă cu el. În morala aristocratică „bine” şi „rău” sunt echivalente cu „nobil” şi „vrednic de dispreţ”, acestea fiind atribuite oamenilor şi nu acţiunilor. Morala sclavilor este o morală a utilităţii; mila, bunătatea, umilinţa sunt considerăte virtuţi iar oamenii independenţi şi puternici sunt considerăţi „răi”. Morala sclavilor este morala turmei, a vulgului, aceştia încercând să proclame ca absolute valorile turmei, tocmai pentru a înfrâna casta aristocrată şi a o ucide. Este vorba de resentiment şi de revolta sclavilor în morală, care dau naştere la valori. Atunci când vorbeşte despre a fi dincolo de bine şi de rău, Nietzsche se referă la depăşirea moralei de turmă care vrea să uniformizeze totul, favorizând mediocritatea şi înfrânând evoluţia omului puternic. Este însă cu neputinţă de ascuns ce anume exprimă această voinţă căreia idealul ascetic i-a imprimat direcţia: această ură împotriva a ceea ce este omenesc, mai multă încă, faţă de animalic şi chiar mai multă față de materie, această oroare faţă de simţuri, faţă de raţiunea însăşi, în faţa fericirii şi a frumuseţii, această dorinţă de a fugi de tot ce este aparenţă, schimbare, devenire, moarte, dor, dorinţă, chiar – toate laolaltă înseamnă, să îndrăznim a înţelege acest lucru, o voinţă de neant, o silă de viaţă, o răzvrătire împotriva condiţiilor fundamentale ale vieţii, dar este şi rămâne o voinţă!...Şi mai spun o dată în încheiere ceea ce am spus la început: omul preferă să vrea neantul decât să nu vrea deloc.“