Universitatea din Craiova Barbu Alina-Georgiana

Facultatea de litere

Romana-Engleza

Poetica lui Tudor Arghezi

 

 

Tudor Arghezi a fost considerat cel mai original poet după Mihai Eminescu,

iar critica a utilizat sintagma „miracolul arghezian” referindu-se la opera sa. Tematica liricii

sale e complexă, reunind natura, iubirea, moartea, poezia filosofică, poezia socială,

relaţia om-divinitate, condiţia artistului. Este unul dintre autorii celor mai multe arte

poetice, aproape fiecare volum cuprinzând cel puţin un text cu valoare de crez artistic. În lirica sa

identificăm o îmbinare de stiluri, dar rămâne dominant modernismul, mai ales prin estetica

urâtului, categorie estetică pe care Arghezi o introduce în lirica românească

Arghezi a alternat poezia cu ziaristica, a fondat reviste şi ziare, a scris pamflete, romane

şi povestiri. Se poate spune că Arghezi a fost o personalitate care, chiar dacă a colaborat la

numeroase publicaţii, nu a aderat afectiv şi intelectual la spiritul acestora.

Poeziile cu care Arghezi atrage pentru prima dată atenţia sunt cele din ciclul Agate

negre, un ciclu poetic unitar, care nu excelează prin originalitate, din care autorul nu va publica

în volum decât câteva. Inspiraţia şi tonalitatea sunt baudelairiene, existând însă şi ecouri din

Eminescu, ecouri ce vor persista până târziu în creaţia elegiac-sentimentală a poetului. În aceste

versuri de început se fac simţite şi tonalităţile de revoltă socială (Rugă de seară). Arghezi îşi

consolidează în această primă etapă o mai largă reputaţie de pamfletar de o mare violenţă verbală

şi de o totală lipsă de reverenţă la adresa personalităţilor epocii.

Deşi tonalitatea generală a liricii lui Arghezi e mai degrabă sumbră, poetul încearcă

experienţa unei viziuni lucide, ignorând autoiluzionarea sau amăgirea. Există, pe de altă parte, un

radicalism în problematica înţelegerii în poezia lui Arghezi, ceea ce dovedeşte substratul său

intelectualist. Eşecul acestui continuu efort de clarificare lăuntrică reprezintă o dramă care

1

conferă o tensiune unică poemelor şi umanizării eului liric. Poetul nu încearcă deloc să se

desprindă de infernul terestru, să evadeze în transcendent. Pentru Arghezi nu există, aşa cum s-a

mai spus, un spaţiu al ipotezelor metafizice sau al nostalgiilor onirice ori evocatoare. Visele

poetului sunt, de fapt, adevărate coşmaruri, halucinaţii, stări de conflict între luciditatea

conştiinţei şi spaimele necunoscutului. Drama lui Arghezi e aceea a conştiinţei temerare,

neliniştite şi lucide, chiar dacă mereu contrazise de o realitate imundă. La originea atitudinii

contestatare, nonconformiste a poetului se află, astfel, o exacerbare a facultăţilor perceptive, pe

fondul unui deficit general al înţelegerii. Vederea monstruoasă şi sensibilitatea exacerbată

alimentează în egală măsură arta poetului, dar şi pe aceea a pamfletarului. Râsul scriitorului

satiric se declanşează întotdeauna în momentul în care surprinde ridicolul sau grotescul, stări

limită ale condiţiei umane. Atitudinea generală a scriitorului e aceea de opoziţie, de înverşunare

pătimaşă care îşi depăşeşte uneori obiectul.

Eul poetic arghezian

Tudor Arghezi este unul dintre poetii care abordeaza diferite teme in creatiile sale

literare, distingandu-se astfel poezia filosofica, de dragoste, poezia „boabei si a faramei” si arta

poetica. Un exemplu de arta poetica este poezia „Ex libris” (inclusa in volumul „Cuvinte

potrivite”) care reprezinta totodata si o definire metaforica a poetului „zamislitor”.

Eul liric reda atitudinea deosebita, sentimentul de admiratie fata de poet si creatia

acestuia „Carte frumoasa, cinste cui te-a scris”. Poezia glorifica actul creator si creatia, dovada a

faptului ca este o arta poetica. Cartea, simbol al creatiei literare, este asemanata intai cu o floare

„Esti ca o floare, anume inflorita/ Mainilor mele, care te-au deschis”, apoi cu o vioara „Esti ca

o vioara, singura ce canta”. Aceste comparatii releva nobletea si frumusetea sentimentelor

transmise si demonstreaza adevarata valoare sfanta si eterna a cartii. Conditia creatorului este

surprinsa „Un om de sange ia din pisc noroi/ Si zamisleste marea lui fantoma”, iar creatia

lui constituie o enigma pe care „o pogoara vie printre noi”. Poezia incepe cu un ton optimist si

se fializeaza cu unul trist deoarece misterele lumii nu pot fi descifrate, ci doar redate prin „jertfa

lui zadarnica se pare/ Pe cit e ghiersul cartii de frumos/Carte iubita, fara de folos,/ Tu nu

raspunzi la nici o intrebare”.

2

O alta poezie, „Cuvinte stricate”, facand parte din ciclul „Martisoare”, este o arta poetica

pe tema esecului creatiei, dupa cum sugereaza chiar titlul. Poetul apare ca un proprietar al

cuvintelor care par sa nu-i dea ascultare si pe care el nu le mai poate controla. Neputinta

autorului de a crea pe baza cuvintelor este evidentiata in versurile poeziei „Toate/ Cuvintele mele

sunt intortochiate/ Si s-au imbatat [] Au vrut sa alerge si sa joace,/ Dar betia le-a pravalit

incoace.” Betia cuvintelor semnifica starea de haos, confuzie si nepotrivire intre mesajul poetic

si exprimare. Degradarea ideilor poetice este redata prin metafora „mocirle cu stele”, iar idealul

pe care poetul ar dori sa-l atinga este sugerat de „martisor” si „roade”. Nemultumirea creatorului

fata de propria neputinta se imbina cu dorinta de a-si recapata puterea creatoare. Solutia pe care

poetul o gaseste in final o reprezinta igorarea cuvintelor sau ordonarea acestora printr-o atitudine

indiferenta: „Cuvintele sa nu mi le mai dezmierzi,/ Sa nu le mai spuie agale/ Buzele tale./ Sa nu

le mai cante cumva/ Vocea ta/ Si pe cobza destele./ Huleste-le!”.

Poetica lui Tudor Arghezi

Revendicandu-se din estetica simbolista, care acorda o mare importanta limbajului poetic,

formei, chiar in dauna continutului, arta poetica argheziana produce o revolutie la nivelul

sintaxei poetice si al vocabularului. Arghezi sparge tiparele topicii, ale sintaxei, separand

atributul de substantivul regent, complementul de verb, mutandu-le surprinzator in alta

parte: ,Nliciodata toamna nu fu mai frumoasa / Sufletului nostru bucuros de moarte. /Palid

asternut e sesul cu matasa I Norilor copacii le urzesc brocarte" - Niciodata toamna)

În 1961, Tudor Vianu arată că “rolul istoric al lui Arghezi a fost să depăşească

eminescianismul, prezent încă în opera atâtora din poeţii generaţiei lui. Renovarea liricii

româneşti, smulgerea ei de pe căile unde o fixase marea influenţă a poetului Luceafărului, este

consecinţa cea mai importantă produsă de afirmarea lui încă din al doilea deceniu al veacului

nostru”. Volumul Cuvinte potrivite permite o aproximare a nivelurilor temporale, de la accentele

parnasiene şi simboliste (Potirul mistic, Caligula) până la reflexele eminesciene în elegiile

erotice din Agate negre. Ciclul Psalmilor constituie nucleul dramatic al viziunii poetice

argheziene. Omul şi Dumnezeu apar aici angajaţi într-o dispută fără soluţie, plină de fervoarea

căutării şi a identificării. Poet profund religios, Arghezi îşi asumă o condiţie paradoxală: aceea de

a nu accepta dogma, dându-şi seama de imposibilitatea trăirii şi simţirii autentic religioase în

afara dogmei.

3

Discursul poetic al lui Arghezi se manifestă prin confesiunea directă sau prin structuri

metaforice dintre cele mai neaşteptate, astfel încât poetica lui Arghezi nu seamănă în sintaxa şi

stilistica sa cu nici o tradiţie. Flori de mucigai (1931) exprimă experienţa detenţiei, poeziile

putând fi citite şi în registru simbolic, ca anticameră a morţii, evocare a unui univers

concentraţionar, în care impulsurile umane primare abandonează măştile convenţiilor şi

dezvăluie goliciunea disperării. Spaţiul închis (chilia monahală, celula închisorii) transmite

spaima agresiunii şi tendinţa evadării. Umanitatea Florilor de mucigai e violentată, iar starea

predilectă a eului liric e aceea a unui coşmar alcătuit din figuraţii monstruoase.

Poezia “Flori de mucigai” exemplifica multe din trasaturile generale ale poeziei

argheziene: sintaxa poetica, vocabularul, plasticitatea imaginilor etc. Nascut din graiul sarac si

frust ("cu-ndemnuri pentru vite") al clasei taranesti, limbajul arghezian se caracterizeaza prin

folosirea celui mal bogat registru al limbii romane.

Astfel, la nivel lexical, se constata prezenta unor termeni arhaici ("hrisov", "slova",

"buchi" etc), deopotriva cu folosirea unor neologisme ("crepuscul", "sublime", "perimate" etc).

In ciclul intitulat "Flori de mucigai", poetul utilizeaza termeni argotici sau expresii aflate

la periferia limbii, din dorinta de a descrie, in mod realist, lumea inchisorilor ("streche", "ma-ta",

"au dat ortul popif etc.) La polul opus se afla numeroase cuvinte de rezonanta religioasa:

"Dumnezeu", "heruvim", "catapeteazma", "tamaie", "altar" etc. Noutatea absoluta a limbajului

arghezian consta in opozitia dintre sfere lexicale total deosebite, astfel incat sublimul si

grotescul, seninul si noroiul isi gasesc locul deopotriva in lirica sa. Pentru exemplificare, vom

folosi doua fragmente:"E pardosita lumea cu lumina, Ca o biserica de fum si de rasina, Si

oamenii, de ceruri beti, Se leagana-n stihare de profeti. Rece, fragila, noua, virginala, Lumina

duce omenirea-npoala" ("Vant de toamna") "Pe tine, cadavru spoit cu unsoare, Te blestem sa te-

mputi pe picioare, Sa-ti creasca maduva, bogata si larga, Umflata-n sofale, mutata pe targa. Sa nu

se cunoasca de frunte piciorul, Rotund ca dovleacul, gingas ca urciorul" ("Blesteme").

Poezia "Lumina lina" de Tudor Arghezi a fost publicata in volumul de debut "Cuvinte

potrivite" din 1927 si constituie una din creatiile care exprima arta lui poetica, alaturi de

"Testament", "Ruga de seara", "Cuvant" si altele.

4

Titlul poeziei este o metafora care sugereaza aspiratia poetului spre atingerea perfectiunii

prin creatie, fiind alcatuit dintr-un substantiv nearticulat, "lumina", determinat de un epitet

sugestiv, "lina". Metafora titlului este inedita si prin aliteratia LJ, care are o puternica forta de

sugestie in ilustrarea profunzimii starilor lirice, a asezarii eului liric intr-o liniste interioara a

regasirii de sine. Structura, semnificatii, limbaj artistic. Poezia "Lumina lina" de Tudor Arghezi

este alcatuita din patru catrene si exprima aspiratia spre ideal, spre absolut, pentru a carui

implinire artistul este capabil de sacrificiul suprem.

Metafora care il simbolizeaza pe poet este albina, aleasa de Arghezi pentru cateva

trasaturi sugestive: menirea de a poleniza sugereaza misiunea poetului de a crea si de a raspandi

arta, harnicia ilustreaza truda artistului, delicatetea exprima sensibilitate interioara, frumusetea ca

simbol pentru arta.

Strofa intai incepe cu o adresare directa printr-un vocativ determinat de un epitet prin

inversiune, "usoara zburatoare". Personificata, albina se afla intr-o situatie dramatica, exprimata

de contrastul verbelor la gerunziu - "Zacand aci, pe-o margine de drum, / Si nu dormind intr-un

polen de floare" si amplificata de metaforele care sugereaza posibila fericire, daca idealul ar fi

fost atins -"invaluita-n aur si parfum?"

Strofa a doua continua adresarea directa si argumenteaza dramatismul situatiei din prima

strofa, albina-poet nu a ascultat sfatul dat de "vantul de la stup", ci s-a lasat dominata de patima

pentru ideal, ilustrata de o metafora foarte sugestiva: "Te-ai aruncat in plasa verde-a zilei".

Consecinta nefasta nu intarzie sa se arate si ea cade rapusa de propriul ideal: "Si darurile-acum,

ale zambilei, / Puterile-amortite ti le rup".

Strofa a treia ilustreaza, tot prin adresare directa, tristetea sfasietoare a esecului, a

neputintei de a atinge absolutul: "Voind sa duci tezaurul de ceara, / Te prabusisi din drumul cel

inalt". Compasiunea poetului este patetica si afectiva pentru sacrificiul facut din setea mistuitoare

a perfectiunii creatiei, intr-o solitudine deplina: "Cine-o sa vie, trupul tau de-afara / Sa-1 caute si-

n jur sa sufle cald?". Interogatia retorica din final este deprimanta, pentru ca nimeni din afara nu

poate opri patima distrugatoare a idealului de creatie.

5

Concluzia poeziei este ilustrata in ultima strofa, simbolizand ideea ca omul care aspira

catre un ideal de neatins este devorat de aceasta patima mistuitoare: "Cu aripa-n tarana si in vis, /

Strange la piept comoara ta deplina". Ultimele doua versuri exprima veneratia poetului si

admiratia pentru capacitatea unei fiinte superioare, simbolizate de vocativul "frumoasa mea

albina", de a se sacrifica pentru implinirea idealului absolut. Epitetul in inversiune accentueaza

trasaturile exceptionale ce caracterizeaza fiinta deosebita, pentru care poetul isi declara, in mod

direct, sentimentele profunde - "Cat te iubesc, frumoasa mea albina". Melancolia plina de

admiratie a poetului este exprimata in ultimul vers al poeziei, pentru faptul ca fiinta superioara,

simbolizata de albina, a avut forta de face sacrificiul suprem in numele idealului imposibil de

atins de un muritor.

Poezia "Lumina lina" este reprezentativa pentru originalitatea creatiei argheziene, fiind

innobilata cu puternice si profunde accente filozofice, ceea ce face ca poezia sa capete, totodata,

aspect de meditatie si elegie. Ideile superioare ale crezului artistic privind aspiratia poetului spre

implinirea idealului absolut, incarcate de nostalgie si tristete, patrunse de o profunda meditatie

filozofica, argumenteaza ca poezia "Lumina lina" de Tudor Arghezi este o arta poetica.

Privita in ansamblu, opera lui Tudor Arghezi e de o complexitate unica in literatura

romana. E atata incoerenta in alcatuirea ei, incat o lectura sistematica e, practic, imposibila. De

fiecare data, aceasta se sustrage oricarei incercari de periodizare sau chiar de integrare ferma

intr-o formula consacrata.

Mereu altul si mereu egal cu sine insusi, Arghezi si-a conceput opera ca pe un ansamblu

plurivalent, al carui principiu ordonator e, paradoxal, cel al contradictiei. La originea acestei

alcatuiri atat de complexe se afla o structura scindata a eului poetic, pe care Arghezi insusi o va

recunoaste: “Sunt inger, sunt si diavol si fiara si-alte-asemeni / Si ma framant in sine-mi ca

taurii-n belciug...” (Portret).

Primul care a exprimat aceasta realitate sufleteasca a fost E. Lovinescu; in 1923,

teoreticianul modernismului il descria pe Arghezi ca pe un “suflet faustian, in care nu salasluiesc

numai «doua suflete», ci se ciocnesc principiile contradictorii ale omului modern” (Istoria

literaturii romane moderne). Revendicat deopotriva de traditionalisti si de modernisti, vehement

6

contestat de cateva personalitati ale vremii (N. Iorga, I. Barbu, Eugen Ionescu), Arghezi se

impune totusi ca unul din cei mai importanti poeti ai literaturii romane.

Critici de mare valoare, precum E. Lovinescu, Pompiliu Constantinescu, Serban

Cioculescu, Tudor Vianu, au intarit ideea ca “poezia lui Arghezi e sortita, ca putere de expresie,

ca adancime de sensibilitate, ca organica viziune de lirism, sa ocupe versantul liber in fata lui

Eminescu” (Pompiliu Constantinescu, Tudor Arghezi). Nonconformismul, fronda, pendularea

intre extreme se manifesta pe intreg traseul vietii si operei lui Tudor Arghezi. Debuteaza la 16

ani cu o violenta contestare a tatalui (Tatalui meu). Intre 1896 si 1899 publica versuri parnasiene,

manifestand totodata aderente temporare la instrumentalism (in Roma, Do-Re-Mi, Aegypt).

In jurul anului 1904, cand pare sa se fi definitivat ciclul Agatelor negre, Arghezi

experimenteaza romantismul macabru si simbolismul baudelairian.

De altfel, ciclul Agatelor negre - desi nu a fost publicat niciodata integral de autor - e

prevestitor pentru devenirea poetului; gasim aici, in stare embrionara, cateva din dominantele

liricii argheziene: amestecul tenebrosului cu senzualitatea, sentimentul uratului, imaginea

descompunerii materiei, viziunea infernului existential, erosul macabru. In 1910 i se publica un

manifest poetic expresionist, Ruga de seara, iar in 1916 tipareste un poem traditionalist, Belsug.

Insa multe din aceste creatii de tinerete vor fi definitiv repudiate de parintele lor.

Tudor Arghezi aduce in literatura romana o opera ce se distinge printr-o noutate izbitoare

atat in teme cat si in limbajul poetic, savarsind o revolutie in poezia romaneasca. "in poezia

argheziana intalnim o alta vegetatie, o alta conuratie a spatiului si a cosmosului, un altsentiment

al timpului decat acelea cu care eram obisnuiti din poezia anterioara, dar mai ales unalt spirit.

Universul nu este, totusi, cu mult mai st decat ni-l descoperise Eminescu, dar esteesentialmente

altul". (Ion Simut)

7

Bibliografie:

Tudor Vianu, Scriitori români, Vol. III, Ed. Minerva, București, 1971

Pompiliu Constantinescu, Tudor Arghezi, 1940

Șerban Cioculescu, Introducere în poezia lui Tudor Arghezi, 1946

Nicolae Balotă, Opera lui Tudor Arghezi, 1979

8