Noul roman francez

Portretul unui necunoscut – Nathalie Sarraute

Nathalie Sarraute s-a născut Natalia (Natasha) Tcherniak Ivanovo în 18 iulie

1900 și a murit la Paris la 19 octombrie 1999, a fost un scriitoare franceză de origine

rusă. Autoarea romanului Portretul unui necunoscut este consideretă iniţiatorea şi

reprezentanta “noului roman”. Ea refuză psihologia tradiţională şi încearcă să surprindă

mişcările psihice la limita dintre conştient şi inconştient inautenticezprimabilă în cuvânt,

transpusă în conversaţie, realitatea ascunsă a lucrurilor şi subconversaţie- comentariu

metaforic implicând trăirea autentică. Din aceeaşi categorie fac parte următoarele romane

: Portretul unui necunoscut 1949, Planetariu 1959 care primesc titlul de antiromane prin

distanţarea deliberată de structura clasică a prozei(personaje, acţiune, epilog, distanţă

epică).

Nathalie Sarraute nu foloseşte un microscop simbolic pentru a descoperi ceea ce

am putea percepe dintr-o privire, ea susține ca totul se face în cuvinte: "un om întreg,

ființa cu miliardele sale de mișcări mici care apar prin câteva lucruri spus, un râs, un gest.

Portret d'un inconnu (1949); Portret de un necunoscut Omul, așa cum a fost tradus în

1958) nu se pretează la orice analiză a structurii: evenimentele nu se iau în considerare,

personajele nu sunt caracterizate. Povestitorul face numai o aluzie la sens, dacă este

cazul. Observator apatic nu descoperă nimic și nu judeca. Subtilităţile stilistice și de

îndemânare sunt cheltuite de romancier pe material subtire si fragil, în care acest cititor,

și, probabil, mulți alții ca el, refuză să fie în cauză.

Romul Munteanu afirmă în prefaţa romanului Portretul unui necunoscut că

Nathalie Sarraute face parte din categoria scriitorilor dificili din cauza ambiguităţii

situaţiilor şi a personajelor. Pe scriitoarea franceză nu o interesează doar suprafaţa

personajului care reprezintă zona neautentică ci mai ales dedesubturile aparenţei, stratul

anonim pe care subconversaţia îl exteriorizează transformându-l într-o nouă aparenţă.

Portretul unui necunoscut auce în imagine o falsă mişcare a personajelor

pentru a sublinia dramele interioare a acestora. Naratorul sau anchetatorul este

reprezentat de un tânăr introvertit care reduce comunicarea cu exteriorul la minimum din

dorinţa de a sublinia contrastul dintre realitate şi aparenţă: doresc din răsputeri să văd

celălalt aspect, nu caut originalitatea. El îşi urăreşte umbrele -mă lipesc de ea ca de

propria-mi umbră- tocami pentru a da sens vieţii pe care o trăieşte – experienţa vieţii

însumează oamenii cu care am intrat in contact. Aceşti oameni sunt EL şi EA, un tată

avar şi fiica sa care suferă din pricina neajunsurilor financiare. Omul inform din roman

este un emiţător de unde pe care anchetatorul le inregistreayă atât în starea lor pură, cât şi

în exteriorizarea neautentică. Eul epic este receptorul care capteayă impresiile despre

ceilalţi fiind fascinat de aceştia. Urmărirea se va face pe străzi, în scările blocurilor, dar şi

în interiorul locuinţelor, astfel romanul necesită un antrenament al gimnasticii vizuale.

Există totuşi o limită în cunoaşterea celorlalţi, un zid care nu poate fi trecut, anchetatorul

fiind mulţumit cu ideea că nu va şti niciodată mai mult decât EI. În acest caz, nici

cititorul nu va avea acces la informaţia completă : Fapt e că nu voi primi niciodată de la

ei decât ceea ce culegeam când ascultam pe la uşi, decât firmiturile picate de la masa

lor.

Intriga romanului este inspirată parcă din opera lui Balzac prin caracterul

domestic al romanului. Un bătrân avar îşi determină fiica să accepte o căsătorie din

interes, el nefiind suficient de receptiv la pretenţiile decente ale fetei hipersensibilă

hrănită cu clişee. Mutilată sufleteşte, ea trăieşte un anumit complex al tatălui compus din

atracţie şi repulsie. Bătrânul avar este însă mai mult decât ne imaginăm. El pare un om

puternic privit din exterior, superioritatea lui manifestându-se în societate numai faţă de

femeile delicate şi faţă de copii. Privit din interior, bătrânul este terorizat de anxietăţi. El

nu poate opri trecere timpului şi apropierea propriului lui deces.

Celelalte personaje sunt puncte de reper pentru acest maniac avar fiind lipsite şi

de interesesul autoarei care nu le oferă un nume pentru a se diferenţia. Singurul care

primeşte un nume este Luis Dumontet, viitorul ginere al bătrânului iar acest fapt nu

sugerează unicitatea personajului ci faptul ca el reprezintă o întreagă specie.

Revenind la personajul-anchetator, acesta cedează în faţa insistenţelor părinţilor

şi acceptă să participe la câteva şedinţe la psiholog pentru a se trata de gustul

introversiunii, al visării în gol. Rodul şedinţelor de terapie psihologică este călătoria pe

care o face. Aceasta are valoare de test al vindecării şi acceptării realităţii. Tabloul fără

autor îi va aduce adevărata eliberare care constă în revenirea la starea iniţială a existenţei.

Tabloul înfăţişează un portret fără semnătura celui ce i-a dat viaţă pe pânză fapt ce dă

romanului valoarea de roman-oglindă/roman în oglindă: provoc în ei curente, răbufniri

din adânc, vâltori; devin numaidecât, fără voia mea, exact aşa cum mă văd ei.

Un aspect întâlnit şi la alţi reprezentanţi ai noului roman este prezenţa memoriei

involuntare, a divagaţiilor, a legăturilor cognivite care sunt considerate ca viziuni.

Moartea este amintită fără a i se da importanţa asemenea unei teme capitale.

Bătrânul trăieşte în aşteptarea morţii şi personajul narator afirmă adesea că pretutindeni

se simt copilării moarte dar şi că în prezenţa morţii toate măstile cad. Acest aspect

semnifică amploarea şi profunzimea cercetărilor făcute de tânărul personaj. El urăreşte

viaţa în timp ce imortalizează moartea.

Romanul lasă impresia unui flux muzical continuu, banal şi ameţitor. Într-un

spaţiu interior, proiectat în timp, ideile, impresiile şi sentimentele se recompun şi se

dizolvă pentru a lua mereu forme noi. Autenticul se converteşte mereu în noi aparenţe,

sinfonia locurilor comune fiind generată de repetarea fascinantă a aceluiaşi laitmotiv.

Spre deosebire de alţi reprezentanţi ai noului roman fracez (Alain Robbe-Grillet,

Michel Butor) care îşi compun un stil neutral şi transparent evitînd sistematic metafora cu

coloratură afectivă, Nathalie Sarraute evită stilul de gradul zero, caracterul oral şi colorat

al scrisului său constituind şi el o modalitate de marcare a atitudinii scriitorului moralist.

Romanciera tropismelor şi a aparenţelor, Nathalie Sarraute, realizează prin

subconversaţia operei sale, în mod indirect, invitaţia spre o trăire autentică şi lucidă.

BIBLIOGRAFIE:

Nathalie Sarraute – Portretul unui necunoscut, Editura pentru Literatura Universală,

Bucureşti, 1967

Susan Sontag - Nathalie Sarraute and the Novel (revised version, 1965)

Scriitori străini, dicţionar, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1981

UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE LITERE

LITERATURĂ ROMÂNĂ – RELEVANȚE EUROPENE

PORTRETUL UNUI NECUNOSCUT

- NATHALIE SARRAUTE -

Profesor coordonator: prof. univ. dr. Tomescu Rodica

Student: Popa Annamaria

ORADEA 2013