Opera reprezinta o lucrare dramatico-muzicala, al carei text este în întregime cântat. Opera începe cu o uvertura sau preludiu care prezinta cadrul lucrarii si chiar o parte din cele mai importante teme care vor fi dezvoltate ulterior. Subacompaniament orchestral interpretii îmbina arta scenica cu cea vocala, corurile si baletulcompleteaza uneori partitura, actiunea este împartita în acte si scene

 2 În cadrul acestora principalele mijloace de exprimare sunt: aria solo, duet-ul, trio-ulcorurile pentru a permite unui grup mai mare sa se alature sau sa comenteze asupra actiunii recitativele care se aseamana cu conversatia cântata, unde actiunea de obicei se desfasoara într-un ritm mai alert înainte ca urmatoarea bucata si permit o contemplare mai aprofundata asupra lantului de evenimenteOpera seriaÎn această perioadă se impune opera seria (opera serioasă), cu o structură muzicală complexă, cu arii lungi da capo, transmițând sentimente grandioase, despre întâmplări de cele mai multe ori tragice, inspirate din miturile antice sau evenimentele istorice. Moda secolului al XVIII-lea impunea și o tehnică vocală riguroasă, ceea ce a condus la stilul numitbel canto. Tot acum, în secolul al XVII-lea, deoarece femeilor le era interzis să urce pe scenă, apar interpreții castrato – bărbați castrați înainte de pubertate, pentru a-și păstra timbrul vocal înalt. Astăzi, aceste părți sunt interpretate de femei sau de contratenori. Cei mai cunoscuți compozitori de opera seria erau Alessandro Scarlatti, Apostolo Zeno, Pietro Metastasio sau George Frideric Handel.Până în 1730 opera italiană devine internațional răspândită, extinzându-se în majoritatea orașelor importante din Europa și Rusia. Opera seria, în schimb, cunoaște primele critici îndreptate tocmai spre formalismul și rigiditatea care o caracterizau.

Următoarea perioadă va surprinde Italia într-o poziție de penumbră, întreaga atenție în materie de operă îndreptându-se spre centrul Europei. Această situație va dura până în secolul al XIX-lea când, odată cu apariția unui nou curent, Romantismul, muzica italiană își reintră în drepturi. Primul compozitor care va „salva” muzica italiană a fost Giovani Simone Mayr, cel care a folosit pentru întâia dată orchestra în formație completă. Deși a avut o viață componistică activă, operele sale nu mai sunt populare în zilele noastre. În urma sa va veni, însă, un „trio de aur”: Gioachino Rossini, Gaetano Donizetti (care a fost și elevul lui Mayr) și Vincenzo Bellini. Prin ei, stilul bel canto s-a consacrat.

Bel canto, scris adesea și "belcanto", "Bel-Canto" sau "Bel Canto", (din italiană, "interpretare frumoasă"),

este un stil de interpretare în muzica vocală, caracterizat prin puritatea liniei melodice, originar

din Italia secolului al șaptesprezecelea, luând amploare în decursul secolului al nouăsprezecelea, epocă

muzicală denumită Epoca Bel Canto.

Operele italienilor Gioacchino Rossini (1792 - 1868), Vincenzo Bellini (1801 - 1835) și Gaetano

Donizetti (1797 - 1848) pot exemplifica la superlativ acest stil interpretativ, care a cunoscut un maximum

maximorum între 1805 și 1830. Deși există unii specialiști care îl creditează pe compozitorul secolului al

XVII -lea Pietro Cavalli cu introducerea stilului bel canto, o analiză stilistică atentă indică faptul că liniile

melodice ale acestuia, line și fluente, aparțin unei alte epoci și, evident, unui alt stil muzical și

interpretativ.

Interpretarea bel canto se caracterizează prin perfecțiunea echilibrului vocal, printr-un legato bine

ponderat, un registru vocal ușor înalt, agilitate și flexibilitate de bună factură și un anumit timbru specific,

ce ar putea fi caracterizat drept "dulce". Operele cu pasaje solistice lungi și ornamentație muzicală

bogată, consistente în termeni de frazare muzicală alternativă, respectiv folosind cadenza, se pretează

cel mai bine stilului bel canto. În esență, bel canto pune accentul pe tehnica interpretării și nu pe volumul

livrării muzicale. Astfel, unul din exercițiile menite a demonstra calitatea interpretării în tehnica bel

canto constă în menținerea unei lumânări aprinse în apropierea gurii cântărețului în timp ce acesta cântă.

Ideal, curentul de aer ieșind din gura cântărețului nu trebuie să facă flacăra lumânării să se miște. [1]

În afara stilului și al epocii bel canto, metoda interpretativă poate fi folosită pentru a cânta chiar în alte

stiluri, așa cum ar fi în verismo, wagnerian, verdian sau în diferite stiluri moderne, unele dintre ele nefiind

exact conectate cu muzica clasică, așa cum este stilul interpretativ al soliștilor cunoscuții sub numele

generic de crooners. Studii geografice sugerează că tehnica vocală italiană bel canto, precum metode

similare dezvoltate în Spania, decurg, foarte probabil, din metoda antică vocală, tehnică de interpretare

care a evoluat odată cu evoluțiile culturilor din Orientul Mijlociu și din zona Mediteranei. Există dovezi

etno-muzicale care suportă această linie evolutivă.

Miguel Fleta was regarded by his native Spain as the "Lord High Keeper of the Seal of the Ancient

Method". Fleta's voice was rich and powerful; qualities that seemed to assist his miraculous facility

in pianissimo, coloratura, range, legato, and messa di voce. Other singers with powerful voices who have

used the bel canto technique include Eva Turner (1892-1990), Elena Nicolai (1905-1993), Todor

Mazarov (Masaroff) (1907-1975), Ghena Dimitrova (1941-2005) and Maria Caniglia (1904-1979).

While historians typically date the bel canto period to the early 19th century, the term itself did not come

into common usage in its current sense until the middle of the 19th century. At that time composers such

as Wagner began to call for larger, more dramatic voices, "but he intended for those voices to retain the

bel canto approach; to sing his operas as one would sing Bellini's Norma. However, the tradition

at Bayreuth was to declaim, and because the public demanded it, the singers complied."[2] Opponents of

this trend complained, with Rossini, "Alas for us, we have lost our bel canto."

The sopranos Maria Callas (1923-1977), Joan Sutherland (1926- ) and Montserrat Caballé (1933- )

probably best exemplify the bel canto singers of the post-war period. (Virginia Zeani (1925- ) and Leyla

Gencer (1928- ), both bel canto sopranos of equal abilities, made fewer recordings and thus their fame

suffered by comparison in America.) In more recentyears, June Anderson has had considerable success

in Europe and the United States, focusing almost exclusively on soprano roles in the bel canto repertoire,

and the young italian soprano Diletta Rizzo Marin For many years, few tenors sang bel canto: Alfredo

Kraus (1927-1999) has been a good instance of them; however, since the débuts of Chris

Merritt and Rockwell Blake they have started to reappear. Some commentators regard Raúl

Giménez, Juan Diego Flórez and William Matteuzzi as skilled contemporary bel canto tenors; other

commentators demur, however, given the clear and distinct differentiation between the bel

canto technique and the bel canto repertoire (the latter of which the said tenors sing often and

successfully).[3] Although he was not an opera singer per se, tenor Mario Lanza (1921-1959) also

employed the bel canto technique to his singing, especially in the earlier part of his career.