1

Mongolii şi cuceririle mongole1

I. Sursele istoriei mongole

Mongolii erau practic analfabeţi înainte de Gingis Han, şi nici după aceea cultura lor

scrisă nu este spectaculoasă. Principalele date privind istoria mongolilor sunt furnizate de

terţi, mai ales inamicii mongolilor. Singura sursă internă este Istoria secretă. Ceea ce s-a

păstrat până astăzi este o variantă din sec. XIV transcrisă cu caractere chinezeşti în lb.

mongolă2. Data compilării sale nu este însă cunoscută, mai ales că sistemul cronologic utilizat

de mongoli este ciclul de 12 ani denumit după un animal. Istoria secretă tratează

evenimentele în succesiunea lor de la originile mitice ale Gingishanizilor până la sfârşitul

domniei primului succesor al lui Gingis Han, Ogodai (mort în 1241).

În afara acestei lucrări a mai existat o cronică oficială a istoriei mongole, Cartea de

Aur („Altan Debter”), care a fost folosită de cronicarul persan Rashid ed-Din, deşi avea un

caracter strict secret, fiind interzis accesul non-mongolilor la ea. În afara cronicarului persan,

există şi o variantă compilată în chineză. Aceste surse permit reconstituirea aproximativă a

conţinutului cronicii originale, care, comparată cu Istoria secretă, dă măsura autenticităţii

evenimentelor relatate.

Cea mai mare parte a Istoriei secrete se ocupă cu viaţa lui Gingis Han. Se prezintă şi

originea mitică a mongolilor, din împerecherea dintre un lup şi o capră. Cartea abundă în

dialoguri, fapt care nu o face mai puţin credibilă3. Deşi cartea poate fi privită ca un simplu

panegiric la adresa lui Gingis Han, este interesant faptul că ea precizează că întemeietorului

imperiului mongol îi era frică de câini sau că şi-a ucis fratele vitreg provocând supărarea

mamei sale. În schimb, marele han este prezentat luptând întotdeauna împotriva duşmanilor

trădători, conduita sa morală fiind ireproşabilă. În ceea ce priveşte stăpânirea lumii, mongolii

erau realmente interesaţi în primul rând de cucerirea Chinei – visul oricărui şef mongol şi

visul realizat al lui Gingis Han. Restul lumii, mai ales Europa, aproape că nu prezintă nici un

interes pentru mongoli decât sub aspect strict al pământurilor cucerite.

În afara acestor surse interne avem sursele chineze, mai precis cronica dinastiei

mongole Yuan care a domnit în China până în 1368. Yuan-shih se ocupă însă strict de

1 Principalele date din această prezentare au fost preluate din lucrarea lui David Morgan, The Mongols, Oxford, Basil Blackwell, 1988. 2 Varianta originală era scrisă în caractere uigure, scrierea introdusă de Gingis Han. 3 În acelaşi fel prezintă şi Tucydides războaiele greco-persane.

2

perioada mongolă a Chinei şi aproape nimic altceva. În afara acestei cronici, există şi

numeroase cronici ale călătorilor chinezi prin Mongolia.

Sursele persane reprezintă cea mai importantă bază de date privind politica externă a

Imperiului mongol. Bogăţia surselor persane se datorează probabil şocului suferit de lumea

islamică prin cucerirea mongolă. Acest şoc provine din răsturnarea brutală a concepţiei

musulmane asupra istoriei, văzută ca un proces lent de progres al Islamului în întreaga lume,

concepţie care excludea orice posibilitate de regres. Chiar dacă până în 1258, unele posesiuni

arabe fuseseră recucerite de europeni, nimic nu se compara cu dezastrul suferit odată cu

invazia mongolă care a nimicit practic califatul. În plus, aceşti infideli care distrugeau statul

islamic nu erau nici măcar „oameni ai cărţii” precum creştinii şi evreii. Cronicarii arabi

comparau invazia arabă cu ultima bătălie apocaliptică dusă de Gog şi Magog. Cronicarul

persan Juwayini, în a sa Istorie a Cuceritorului Lumii, considera că invazia mongolilor

reprezenta un semn clar al sfârşitului lumii, apreciind totodată că totuşi mongolii sprijineau

progresul Islamului distrugând secta asasinilor. În schimb, la sfârşitul sec. XIII cronicarul

Rashid al-Din asista la convertirea mongolilor la islamism începând cu ilhanul Ghazan în

1295, la porunca căruia a scris o istorie a mongolilor, numită Colecţie de istorii

4.

Sursele europene relatează atacurile mongole în Europa. Prima dintre ele este Cronica

Novgorodului, care prezintă atacul mongol în Rusia. Cronica lui Matthew Paris privind

istoria Angliei în prima jumătate a sec. XIII oferă o imagine a percepţiei ameninţării mongole

de către europeni în 1240. Cronica include şi un număr semnificativ de scrisori privind

modalităţi de contracarare a mongolilor. Franciscanii Giovanni Piano del Carpini şi William

de Ruysbroeck oferă informaţii detaliate privind organizarea societăţii şi statului mongol,

informaţii culese în călătoriile lor în Mongolia ca trimişi diplomatici. Giovanni Piano del

Carpini a călătorit în Mongolia la curtea hanilor de la Karakorum în anii 1245-1247 ca trimis

al papei Inocenţiu al IV-lea însărcinat să tatoneze intenţiile mongolilor şi să ofere o descriere

a acestora. În 1247 el deja putea oferi papei lucrarea Istoria mongolilor. Aducea papei şi o

scrisoare în persană de la hanul Güyük care îi cerea papei şi tuturor suveranilor europeni

supunere absolută în faţa sa. Flamandul William de Ruysbroeck călătorea în Mongolia în anii

1253-1255 la curtea hanului Möngke ca trimis al regelui Franţei, Ludovis al IX-lea cel Sfânt

pentru a oferi o alianţă a suveranului francez împotriva turcilor seljiukizi: datele obţinute de el

sunt adunate în lucrarea Itinerariul. Ruysbroeck se ocupă mai detaliat de comunităţile

nestoriene întâlnite de el în Asia Centrală.

4 Rashid al-Din a fost şeful administraţiei ilhanului Ghazan în Persia. În cronica sa descrie cu lux de amănunte programul administrativ al ilhanului.

3

Cea mai celebră lucrare privind Imperiul mongol al Yuanilor în China este Il Milione a

veneţianului Marco Polo, scrisă în 1299.

II. Societatea de stepă: chinezii împărţeau populaţiile nomade din nord în „gătiţi” (cei

care trăiau lângă graniţa chineză şi erau influenţaţi de civilizaţia chineză) şi „cruzi” (barbarii

îndepărtaţi). Una din tacticile chineze folosite pt a slăbi forţa uniunilor tribale era clasica

strategie divide et impera. Strategia nu a avut succes în cazul lui Gingis Han.

Triburile mongole erau împărţite în clanuri (oboq), iar acestea la rândul lor în clanuri

subordonate şi conducătoare. În cadrul clanului conducător un rol important îl avea relaţia tip

frăţie jurată5 (anda) în cazul conducătorilor de clan. Gingis Han a fost anda cu principalul său

rival Jamuqa. Tatăl lui Gingis a fost anda cu hanul keraiţilor, Togril. Pe lângă anda există şi

legătura de fidelitate şi supunere exprimată de termenul nöker. Cineva devenea nöker când

alegea să intre într-o frăţie cu conducătorul unui clan pe care îl alegea de bună voie, rupând

legătura anda. Sistemul nöker-ilor permitea micilor conducători nesemnificativi dpdpv politic

dar înzestraţi cu talent de conducători să adune în jurul lor luptători. Conform Istoriei secrete,

în acest mod şi-a format Gingis Han grupul său de generali capabili.

Şefii mongoli proveneau din familii „nobile” şi aveau autoritate deplină doar în timp

de război. Hanii erau aleşi de adunările nobililor mongoli, quriltai. Femeia avea un rol

important în societatea mongolă demonstrat de faptul că în perioadele de interregn din anii

1241-1246 şi 1248-1251 Imperiul mongol a fost condus de văduvele hanilor.

Mongolii erau toleranţi în materie de religie.

III. Gingiz Han şi fondarea Imperiului mongol

Mongolii înşişi apar prima dată menţionaţi de sursele chineze ale dinastiei Tang în sec.

VII-X sub numele de Mong-wu. În Mongolia sec. XII printre triburile de acolo tătarii (tatan,

dadan) sunt cei mai importanţi alături de alte triburi precum keraiţii (centru), merkiţii (nord),

naimanii (vest), qongiraţii, onguţii, kirghizii ş.a. Mongolii şi tătarii locuiau în estul Mongoliei

de azi.

Gingiz han s-a născut undeva în anii 1155-1162 (data oficială cf. statului Mongolia) –

1167. Tatăl său, Yesugai, este un lider tribal minor. Numele lui Gingis este Temugin (numele

unui lider tătar învins de Yesugai). La 9 ani Gingis era orfan de tată, ucis de tătari. Un alt clan

rival, taiciuţii, l-au capturat pe Gingis, dar acesta a reuşit să scape. Temugin începe să-şi

5 Sau frăţia de sânge.

4

creeze o bază de putere în momentul în care îl alege ca anda pe Jamuqa şi reuşeşte să-şi

atragă nökeri. Se căsătoreşte cu Bortei din tribul qongirat şi încheie o alianţă cu hanul

keraiţilor, Togril, Temugin afirmând că tatăl său Yesugai a fost anda pt Togril. În această

perioadă, dinastia Chin considerând că tătarii deveneau deja prea puternici a decis să-l

stipendieze pe Togril pt a lupta împotriva lor. Ajutat de Temugin, Togril îi învinge pe tătari şi

primeşte titlul de wang (rege). Treptat, puterea lui Temugin creşte, acesta ajungând în conflict

cu Jamuqa, învins şi executat6. Togril va fi executat de o iscoadă naimană la ordinele aceluiaşi

Temugin, care ulterior a distrus şi încorporat hanatele naimanilor şi merkiţilor7.

Temugin nu va distruge triburile cucerite, ci va îngloba armatele acestora în armata sa.

La 1206, un quriltai (adunare a nobililor mongoli) îl proclama pe Temugin ca Mare Han,

dându-i supranumele de Gingis (Oceanic, Universal). Uniunea triburilor din Mongolia, deşi

nu realizată pentru prima dată, dădea măsura eşecului dinastiei Qin. De altfel, marea problemă

era de a pune în mişcare formidabila maşină de luptă creată prin uniunea tribală a lui

Temugin, altfel toată construcţia sa risca să se prăbuşească în scurt timp datorită rivalităţilor

interne. Astfel, se pare că la 1206 s-a decis asaltul asupra Chinei. În 1209 statul Hsia-Hsia din

NV Chinei a fost cucerit. În 1211 începea invazia asupra Chinei, prin atacul statului din nord,

Qin. Gingis profita de faptul că tribul onguţilor care aveau ca sarcină apărarea Marelui Zid, au

trădat. Atacul asupra Chinei a relevat principala slăbiciune a armatei mongole: cavaleria era

incapabilă să asedieze cu succes oraşele fortificate ale Chinei de nord.

Asediul Chinei a fost iniţiat într-o primă fază doar pt jafuri. Pe de altă parte,

campaniile lor păreau a se lovi de o rezistenţă alimentată de resurse aproape nelimitate. Dar în

1215 odată cu cucerirea Peking-ului, capitala regatului Qin, avansul mongolilor în China

capătă aspectul unei cuceriri. Împăratul se va muta la Kaifeng, în sudul fluviului Galben, iar

campania mongolă din China va fi preluată de unul din generalii lui Gingis, Muqali. Pe de altă

parte, nevoia acută de trupe a determinat pe mongoli să recruteze chinezi sau khitani,

adversari ai dinastiei Qin.

În 1218, generalul Jebel Noyon a fost trimis de Gingis să rezolve problema statului

Kara-Chitai

8 din Asia Centrală, condus de naimanul Küchlüg, care era un aprig persecutor al

musulmanilor din zona Buhara-Samarkand. Odată cu această cucerire, Gingis devenea vecinul

puternicului şah al Horezmului

9, Ala-al Din Muhammad. Ca semn de pace, Gingis îi trimite

6 Cf. Istoriei secrete, Jamuqa a cerut să fie executat (!). 7 Merkiţii ar fi reuşit să o răpească pe soţia lui Gingis, Bortei, astfel planând o anumită suspiciune legată de adevărata paternitate a fiului lui Gingis, Jochi. 8 Actualul Turkestan. 9 Actualul Uzbekistan. Capitala Horezmului era la Samarkand.

5

şahului o scrisoare prin care îl recunoaşte ca stăpân al vestului (în timp ce el însuşi era

stăpânul vestului), numindu-l însă „fiu”. Hanul mongol nu avea nici o intenţie de a lupta

împotriva Horezmului la acea dată, fiind ocupat cu organizarea cuceririlor sale în China10. Dar

Horezmul a luat iniţiativa în locul său, făcând războiul inevitabil. Cauza războiului a fost un

incident din 1218 în oraşul horezmian de graniţă Utrar, unde guvernatorul a decis uciderea

unei caravane de 450 de negustori musulmani din Imperiul mongol, suspectându-i că sunt

spioni. Solii hanului au cerut şahului să-l pedepsească pe guvernator pt. masacru şi să

plătească despăgubiri. Dar tratamentul brutal aplicat solilor lui Gingis (uciderea unuia şi

raderea bărbilor celorlalţi doi) nu a mai lăsat loc de expectativă: mongolii au fost practic

forţaţi să declanşeze războiul împotriva Horezmului11. În 1219 mongolii au atacat cu trei

armate şi au distrus statul horezmian, şahul preferând să fugă din faţa armatelor lui Gingis12.

Chorasanul persan a fost lăsat pradă jafurilor organizate de fiul lui Gingis, Tolui.

Înaintea morţii sale din 1227, Gingis Han a reuşit să supună definitiv regatul Hsia-

Hsia. A fost înmormântat într-unul din munţii Mongoliei într-un loc secret.

Descriind în esenţă strategia lui Gingis care a permis pt prima dată în istoria mongolă

o atare extraordinară evoluţie, istoricul Owen Lattimore considera că succesul lui Gingis faţă

de predecesorii săi care reuşiseră să facă o confederaţie a triburilor din Mongolia s-a datorat

abordării sale: a reunit triburile într-o confederaţie, a atacat statele Hsia-Hsia şi Qin (fără să le

cucerească) doar pentru a neutraliza orice pericol din acea parte, apoi a distrus orice altă

opoziţie în Mongolia, asigurându-se astfel de stabilitatea autorităţii sale şi abia apoi s-a apucat

să cucerească China.

Mongolii în cei 25 de ani de campanii în China de Nord au încercat literalmente să

masacreze întreaga populaţie şi să transforme zona într-o imensă păşune. I-a oprit doar

sfaturile khitanului Yelu-ciu-tsai, care a atras atenţia asupra faptului că impozitele colectate de

la populaţia supusă puteau fi mult mai utile decât nişte păşuni.

În orice caz, orice atac mongol se solda cu masacre la o scară nemaiîntâlnită până

atunci. Efectele devastatoare ale invaziilor mongole în Persia şi Mesopotamia sunt legate mai

10 El nu a reacţionat la atacul unei oaste mongole ce urmărea un grup de merkiţi fugari de către trupele horezmiene. 11 Jignirea şi, mai mult, uciderea unui ambasador era considerată de mongoli aproape un sacrilegiu, deoarece ei considerau persoana unui ambasador inviolabilă. 12 Şahul a fost urmărit de trupele mongole până în zona Crimeeii. În urma acestei expediţii, trupele mongole au adunat informaţii folositoare următoarelor raiduri către Europa.

6

ales de distrugerea sistemelor de irigaţii care asigurau o agricultură capabilă să hrănească

milioane de oameni13.

IV. Instituţiile mongole

a) Armata: modul de viaţă al mongolilor legat mai ales de vânătoare şi de tehnicile de

supravieţuire îi făcea pe aceştia adevăraţi soldaţi înnăscuţi. Vânătoarea îi făcea să poată

aprecia terenul, distanţa şi timpul în aşa fel încât să-şi poată construi atacurile în cel mai

eficient mod. Toţi mongolii învăţau să călărească de tineri şi toţi mongolii până la 60 de ani

erau obligaţi la serviciu militar. Astfel că, la rigoare, hanii puteau înrola aproape întreaga

populaţie masculină, în orice caz o mare parte din ea, ceea ce depăşea capacităţile oricărui alt

stat. Conform lui Marco Polo, mongolii aveau la dispoziţie mulţi bărbaţi deoarece sistemul

poligamiei permitea naşterea multor băieţi. Dar numărul mare care i-a şocat pe cei atacaţi se

datora şi unor strategii bine aplicate (momâi plasate pe cai14) sau mobilităţii foarte mari a

armatei călare.

Armata mongolă a fost apreciată de Istoria secretă la 1206 ca fiind de 105.000, în

timp ce Rashid al-Din, folosind Cartea de aur aprecia efectivele mongole la 1227 la cca.

129.000 oameni. Alte estimări împing cifra armatelor mongole la valori incredibile: 200-

300.000 până la 700-800.000 (armata ce a atacat Horezmul).

Sistemul armatei mongole era zecimal, existând unități de câte 10, 100, 1000. Cea mai

mare unitate era tümenul de 10.000 de oameni. Sistemul era folosit de secole înainte de

Gingis, dar acesta a transformat întreaga confederaţie de triburi din Mongolia după sistemul

decimal, procedând radical mai ales cu inamicii săi, merkiţii, tătarii, keraiţii sau naimanii.

Unitatea acestor triburi a fosr spartă, oamenii fiind repartizaţi în diverse tümene. Astfel

sistemul de loialităţi tribal a fost înlocuit cu sistemul de loialităţi „decimal” (mai ales unităţile

de 1000 de oameni) facilitând astfel loialitatea faţă de familia gingishanizilor. Pe lângă acest

sistem, Gingis a înfiinţat şi o gardă proprie, keshig, formată din nökerii săi. La 1206 această

gardă număra 10.000 de oameni. Garda imperială a lui Gingis asigura şi administrarea

imperiului. Orice membru al gărzii era peste comandantul unei unităţi de 1000, iar garda era o

pepinieră a viitoarei elite mongole.

Soldaţii nu erau plătiţi, ci beneficiau de prăzile luate. Odată cu stabilizarea cuceririlor,

sistemul a fost schimbat: soldaţii au început să fie plătiţi.

13 A se vedea sistemul qanat (canale subterane de irigaţii). Mongolii distrugeau aceste sisteme fără nici un fel de probleme deoarece ca oameni ai păşunilor nu vedeau nici un motiv pentru a se implica în dezvoltarea agriculturii. 14 Fiecare călăreţ mongol avea cu el încă cca. 5 cai de schimb.

7

Cei mai eficace luptători mongoli erau arcaşii călare15, apoi erau şi călăreţii cu platoşe

şi lănci. Chinezii şi persanii furnizau echipe de asediatori.

Mongolii foloseau şi trupe străine, fie pentru asediile oraşelor, fie pentru stabilirea de

garnizoane permanente în oraşele cucerite, fie pentru avangardă pentru a preîntâmpina atacuri

frontale puternice (mai ales prizonierii). Masacrarea populaţiei unor oraşe era mai degrabă o

tactică de descurajare a unor rezistenţe viitoare. Mongolii nu foloseau tortura preferând

eficienţa unor crime rapide.

Armatele care asigurau instalarea autorităţii mongole în teritoriile cucerite se numeau

tamma şi ele erau obligatorii.

b) Legea mongolă: în 1206 Gingis Han probabil a pus să fie scris un cod de legi,

Marea Yasă, redactată de fiul adoptiv al lui Gingis, Shigi-Qutuqu, mare judecător al

mongolilor. Însă David Morgan crede că de fapt mongolii nu au avut niciodată un cod de legi,

ci mai degrabă un corp de legi nescrise exprimate prin ordine (yasa) ale hanilor. Mai probabil

este că succesorul lui Gingis, Ogodai, ar fi cel care a susţinut acţiunea unui corp unificat de

cutume şi ordine ale lui Gingis, ori că deciziile lui Shigi-Qutuqu în diverse procese au format

o culegere de jurisprudenţă16.

c) Taxele: mongolii obişnuiau să aplice 2 tipuri de taxe: tributul (alba) şi impozitul

(qubchur) de cca. 1% din turme, încasat neregulat. Qubchur devine un impozit regulat în zona

musulmană (Persia). Un alt tip de impozit era qalan sau corvezile ocazionale. Tamgha era o

taxă de cca. 5% pe tranzacţiile comerciale17. În teritoriile cucerite acest gen de taxe se adăuga

vechilor taxe (islamice sau chinezeşti).

d) Sistemul de comunicaţii (yam): cel mai eficient alături de armata mongolă. Cea mai

importantă sursă este Marco Polo, direct implicat în administrarea lui. Sistemul a fost pus la

punct pentru a facilita administrarea cuceririlor din China. Sistemul a fost pus la punct de

Ogodai în 1234. Sistemul era întreţinut de armatele ce staţionau în zonele respective.

Drumurile erau împărţite în staţii aflate la o distanţă de o zi de mers (cca. 25-30 mile în zone

relativ populate). Fiecare staţie era dotată cu grajduri şi fân pentru cai şi loc de odihnă pentru

călători. Ele nu puteau fi utilizate decât de către persoanele autorizate (trimişi ai hanului sau ai

autorităţilor locale, care purtau o insignă, paiza). Uneori curierii îşi anunţau venirea prin

15 Arcul mongolilor era extrem de puternic şi de eficace ca forţă de penetrare. 16 La acestea se poate adăuga colecţia de maxime a lui Gingis, culese tot de Shigi-Qutuqu (bilig). 17 Similar TVA-ului.

8

clopoţei sau suflând în corn, ceea ce permitea ca staţia să pregătească din timp cai odihniţi.

Sistemul era bine folosit în China, în schimb în Persia era abuzat mai ales de negustori18.

e) Guvernarea: mongolii au preluat de la uiguri alfabetul şi practica de cancelarie şi de

la khitani sistemul administraţiei. Mongolii se foloseau de darugachi – funcţionari

reprezentanţi ai autorităţii imperiale în teritoriile cucerite. Majoritatea funcţionarilor mai

mărunţi erau însă localnici. În China însă mongolizarea administraţiei a fost mult mai intensă.

Mongolii preferau să angajeze pe oricine altcineva decât chinezi în posturi de conducere19,

deoarece nu aveau încredere în aceştia, dar şi pentru a furniza „ţapi ispăşitori” eventualelor

revolte chineze. După 1260, hanul Kubilai a introdus un regim mai permisiv pentru chinezii

care doreau să facă carieră în administraţie, dar nu a numit nici un chinez în funcţii înalte.

V) Succesorii lui Gingis Han

În 1229 un nou quriltai îl alegea pe succesorul lui Gingis, al treilea fiu al său, Ogodai.

Întârzierea de 2 ani până la „alegerea” noului Mare Han a fost determinată de nemulţumirea

lui Tolui. Primul fiu, Jochi, murise înainte de Gingis, dar fiul său, Batu, avea deja ulus-ul

tatălui său care cuprindea teritoriul spre vest până la mare (teritoriu încă nedelimitat).

Djagatai, al doilea fiu, primise ulusul ce cuprindea Horezmul (Kara-Chitai). Tolui, cel mai

tânăr, primea Mongolia.

Ogodai (1229-1241) era un om foarte tolerant şi binevoitor, oarecum sub influenţa

autorităţii lui Djagatai. În timpul său, în 1234 China de Nord (statul Qin) a fost complet

cucerită, inclusiv Manciuria. Tot el a fondat capitala imperiului, Karakorum pe valea râului

Orkhon, în Mongolia centrală, stăpânită înainte de naimani. Fostă tabără de bază a lui Gingis,

Karakorum a fost transformat în oraş întărit de către Ogodai în 1235.

La moartea sa în 1241, succesiunea a rămas deschisă până în 1246, când a fost ales

Güyük, fiul lui Ogodai (acesta îl preferase pe Shiremun), alegere puternic contestată de Batu.

Moartea timpurie a lui Güyük în 1248 a împiedicat izbucnirea unui inevitabil conflict între cei

doi.

În 1251 tronul de la Karakorum a fost adjudecat de urmaşul lui Tolui, Möngke, ajutat

de Batu. Familiile lui Djagatai şi Ogodai au fost decimate pentru a împiedica eventuale surse

de conflict. Batu a primit o largă autonomie, ce echivala cu independenţa, asupra ulusului său

din Crimeea. După înscăunarea sa, Mongke a dispus trimiterea fratelui său, Hülägü, împotriva

18 Sistemul yam a fost preluat printre alţii de otomani, prin sistemul ulak. 19 Mai ales musulmani.

9

Califatului de Bagdad, în timp ce el împreună cu celălalt frate al său, Kubilai au trecut la

cucerirea regatului Song (China de Sud).

În 1259 Möngke moare, lăsând trei fraţi în competiţie: Kubilai (în S Chinei), Hülägü

(în Persia) şi Ariq-böke (Mongolia). Au fost convocate două quriltai-uri unde Kubilai şi Ariq-

böke şi-au asigurat fiecare alegerea ca Mare-Han. Până în 1264 cei doi s-au confruntat într-un

război civil încheiat cu victoria lui Kubilai, devenit Mare Han până în 1294. Kubilai era

exponentul unui tip de gândire politică ce privilegia civilizaţia sedentară de tipul Chinei, în

timp ce Ariq-böke reprezenta concepţia conservatoare a vechilor mongoli care vedeau China

doar ca sursă de venituri şi pretindeau ca Mongolia să rămână centrul Imperiului, iar spiritul

mongol să se păstreze nealterat. Urmaşul lui Ariq-böke, Qaidu, s-a instalat în Asia Centrală,

ameninţând constant eforturile lui Kubilai de a reface controlul imperial asupra acestei zone.

Kubilai a pierdut controlul acestei zone şi prin transferul capitalei de la Karakorum la Peking.

În 1279 China de sud era definitiv cucerită. Cucerirea a fost una cu foarte puţine violenţe:

Kubilai a înţeles f. bine rolul agriculturii pt economia chineză şi a garantat ţăranilor şi

proprietarilor de domenii drepturile de proprietate.

Kubilai va include în China mongolă şi statul Nan-chao, actuala provincie din SV

Chinei, Yunnan. Mongolii ocupă Coreea şi încearcă cucerirea Japoniei organizând două

expediţii în 1274 şi 1281, ambele încheiate cu un dezastru (expediţia din 1281 a fost distrusă

de taifun – vântul divin). Noua dinastie Yuan (nume ales de Kubilai, însemnând „origine”) a

fost acceptată de chinezi în baza doctrinei „mandatului ceresc”.

VI) Campaniile din Europa și Orientul Mijlociu

A. Europa

Prima ciocnire dintre mongoli şi ruşi are loc în 1219, când mongolii se întorceau din

urmărirea şahului Horezmului, refugiat în zona Crimeeii.

În 1235, Ogodai convoacă un nou quriltai pentru a stabili detaliile unei noi expediţii

către vest pentru a fi configurat ulus-ul defunctului Jochi. Şeful noii expediţii a fost numit

Batu, fiul lui Jochi. Acesta era însoţit de Güyük, Möngke şi marele general al lui Gingis,

Subotai. Expediţia începe în 1237, primele ţinte fiind bulgarii de pe Volga şi başkirii din

Marea Ungarie (la est de principatele ruse). Mongolii au reuşit să înfrângă toate principatele

ruse cu excepţia Novgorodului, din faţa căruia s-au retras datorită inundaţiilor. Invazia

mongolă a determinat pe cumanii20 din nordul M. Negre să se retragă spre Pannonia, unde au

20 Denumiţi de ruşi, polovţi sau de ei înşişi qipchak.

10

cerut azil regelui Bela al IV-lea. În ciuda opoziţiei nobililor, regele a acceptat, fapt care a

determinat invazia mongolă în Ungaria în 1241, deşi la acea dată hanul cuman şi o parte a

elitei fuseseră asasinaţi de unii nobili maghiari, iar restul fugiseră spre Austria sau Bulgaria.

Atacul asupra Europei de est începe în 1241 pe două direcţii: Polonia şi Ungaria. În

Polonia în 10 aprilie 1241 o armată polono-teutonică condusă de ducele Sileziei, Henrik, este

învinsă de mongoli la Lignitz. Ungaria este atacată de un detaşament mai numeros care pe 12

aprilie pe râul Sajo distruge armata lui Bela al IV-lea. Mongolii se stabilesc în Ungaria

intenţionând fără îndoială să o încorporeze Imperiului lor. Regele maghiar s-a refugiat pe o

insulă în Adriatica.

Înaintarea mongolă ajunge undeva în zona Wiener-Neustadt. Armata mongolă a rămas

apoi în iarna 1241-1242 în Ungaria. Dar moartea lui Ogodai în decembrie 1241 a determinat

detaşamentul lui Batu să se retragă în 1242 spre Crimeea, unde urma să aştepte noul han.

Mongolii nu au mai încercat să revină în Ungaria, foarte probabil din cauza faptului că pusta

panonică era insuficientă pentru a hrăni o forţă importantă (tamma)21.

În N. Mării Negre, Batu fonda Hanatul Hoardei de Aur (probabil de cortul aurit al

hanului) sau Hanatul Qipchaq-ului. O parte din cumanii aflaţi în regiune au fost asimilaţi în

masa populaţiei noului hanat, însă lb. turcă a înlocuit mongola încă din perioada hanului

Töde-Möngke (1280-1287). Capitala noului hanat a fost fondată de Batu pe Volga, la Sarai.

Ulterior, în anul 1330 capitala a fost mutată pe o nouă locaţie, Sarai Berke

22. Hanatul Hoardei

de Aur îşi impune dominaţia asupra principatelor ruseşti, care erau obligate la plata unui tribut

anual. La instaurarea acestei dominaţii a contribuit învingătorul lituanienilor şi suedezilor,

Aleksandr Nevski, care a decis în 1252 să nu se opună armatelor mongole.

Între 1248-1251, Batu a condus practic Imperiul mongol alături de vărul său, Möngke.

Mort în 1255, Batu a fost urmat în 1257 de fratele său, Berke, primul han mongol convertit la

islamism. Berke a dezaprobat uciderea ultimului calif abbasid în 1258 la Bagdad, iar în 1262

Berke şi Hülägü erau în război, mai ales din cauza interesului mare al Hoardei de Aur pentru

zona pastorală a Azerbaidjanului şi Persiei23. În acest conflict, Berke se aliase cu mamelucii

din Egipt. În timpul hanului Ozbek (1313-1341), Hoarda de Aur este pe deplin un stat islamic.

Declinul său începe în a doua jumătate a sec. XIV în contrast cu ridicarea Moscovei. Hanul

Toktamîsh (1376-1395) reuşea să unească Hoarda de Aur cu hanatul Hoardei Albe din est. În

1380 pentru prima dată, mongolii erau învinşi de ruşii moscoviţi (cneazul Aleksandr Donskoi)

21 Cf. istoricului Sinor, pusta maghiară putea întreţine un nr. maxim de cca. 68.000 de oameni fiecare cu câte trei cai. 22 Numită după numele fratelui lui Batu, Berke, han în perioada 1257-1267. 23 Rusia nu reprezenta pentru Hoarda de Aur decât o periferie.

11

la Kulikovo. În 1434 hanatul se împărţea în două: Hanatul Kazanului şi Marea Hoardă. În

1441 apăreau hanatele Crimeeii şi Astrahanului. Hanul Crimeeii, Mengli Ghirai, supus

otomanilor din 1475, a înglobat în 1502 Marea Hoardă24. Kazanul şi Astrahanul au fost

cucerite de Ivan cel Groaznic în 1552 şi 1554, iar Crimeea va supravieţui până în 1783, când

este anexat de Ecaterina cea Mare.

B. Orientul Mijlociu

În Orientul mijlociu, în anul 1243 generalul mongol Baiju îi învingea pe seljiukizi la

Kosa-Dagh, astfel că sultanatul seljiukid din Anatolia, Rum, a acceptat suzeranitatea mongolă.

Califul abbasid al-Nasir încă nu renunţase la pretenţiile universaliste, iar în Siria ayyubizii

coexistau nu foarte paşnic cu statele latine din Palestina. În Egipt din 1250 domnea dinastia

mamelucă. Dar principala problemă pentru mongoli era distrugerea sectei asasinilor

(ismailiţi) din Siria, sectă şiită înfiinţată de califul fatimid Nizari şi de călugărul Hasan al-

Şabah din 1090. Secta respectivă avea două centre: unul în estul Persiei, în zona munţilor

Alburz şi în Quhistan, celălalt în Liban25.

Expediţia lui Hülägü (unul din frații lui Möngke) către Orientul Mijlociu avea ca scop

distrugerea ismailiţilor. Pretextul a fost plângerea unui cadiu de lângă Alamut, care afirma că

era obligat să poarte permanent armură pentru a nu fi ucis de pumnalele asasinilor. Un alt

motiv, cf. lui William de Ruysbroeck, a fost o scrisoare care îi informa pe mongoli că un grup

de 400 de asasini deghizaţi s-ar fi îndreptat spre Karakorum pentru a-l ucide pe marele han.

Pentru acesta, Hülägü avea nevoie de acordul califului abbasid de Bagdad. Cf. istoricului

persan Rashid al-Din, hanul Möngke i-ar fi spus public lui Hülägü să-i distrugă pe ismailiţi,

dar în particular Hülägü ar fi fost sfătuit să încorporeze califatul abbasid în Imperiul mongol.

Hülägü a pornit din Mongolia în 1253, dar a mers foarte încet, pregătindu-şi cu grijă

mişcările şi adunând forţe. Abia în 1256 se va confrunta cu ismailiţii, dar Marele Stăpân va

prefera capitularea în faţa mongolilor, predând toate castelele şi fortăreţele ismailite. Asasinii

din Persia au fost practic nimiciţi de mongoli, cei din Liban fiind distruşi de sultanul mameluc

Baybars. După distrugerea sectei, în 1258 Hülägü se afla la graniţa califatului abbasid cerând-

i lui al-Nasir să se supună mongolilor, cerere refuzată. Bagdadul era ocupat de forţele

mongole datorită trădării marelui vizir, care era un şiit. Populaţia a fost practic masacrată de

trupele lui Hülägü (generalul mongol îi scria în 1262 lui Ludovic al IX-lea cel Sfânt că

24 Data 1502 este considerată ca sfârşitul Hoardei de Aur. 25 Cu ismailiţii libanezi au avut de-a face cruciaţii. Numele de asasin vine de denumirea drogului haşiş pe care aceştia îl utilizau.

12

ucisese 200.000 de oameni26). Califul însuşi a fost ucis în bătaie. Urmaşii săi s-au refugiat în

Egipt unde sultanul mameluc Baybars a continuat tradiţia califatului, dar la nivel pur formal.

Pe locul fostului califat se înfiinţa il-hanatul mongol

27 cu capitala la Maragha.

În 1260, Hülägü ajungea în Siria, distrugând statul ayyubid al lui Al-Naşir Yusuf,

capturat la Alep. Cruciaţii s-au alăturat mongolilor care au cucerit Damascul. Totuşi cruciaţii

din Acra au permis armatelor mameluce să treacă prin teritoriul lor în drum spre confruntarea

cu mongolii. Hülägü însă va decide să se retragă în 1260 considerând Siria ca fiind inadecvată

pentru staţionarea unei armate de călăreţi mongoli. Il-hanatul mongol controla Persia, Iraq şi o

mare parte a Anatoliei. Deschiderea drumului dintre Africa şi Marea Neagră după recucerirea

Constantinopolului de către Mihail al VIII-lea Paleolog a permis mamelucilor din Egipt să

comunice cu Hoarda de Aur, iar în 1262 se încheia alianţa dintre Baybars şi Berke împotriva

lui Hülägü. Acesta era aliatul Marelui Han, Kubilai, în fapt stăpân în China şi Mongolia. În

Transoxiana şi Horezm stăpâneau djagataizii lui Qaidu, inamici ai celor doi, iar Berke se

aliase cu mamelucii împotriva ilhanizilor. Era practic sfârşitul unităţii mongole.

Hülägü murea în 1265, iar succesorii săi până la Ghazan au încercat impunerea

buddismului în Persia. Însă în 1295, Ghazan (1295-1304) decidea să adopte islamismul

interzicând cultul budist şi ordonând distrugerea tuturor templelor budiste din Persia. În

perioada 1260-1295 nemusulmanii din Persia nu au mai fost obligaţi să plătească gyzia.

Creştinii iacobiţi şi nestorieni îşi desfăşurau cultul nestingheriţi. În mod sugestiv, il-hanul

Oljeitu (1304-1314) a experimentat practic toate credinţele religioase din statul său. Ghazan a

acţionat şi ca un reformator al administraţiei mongole, reducând sau abolind impozitele

abuzive. Ultimul il-han descendent direct al lui Hülägü a fost Abu-Said (1314-1335), după

moartea sa ilhanatul mongol practic prăbuşindu-se.

Il-hanizii începând cu Hülägü au încercat să formeze o alianţă cu suveranii din Europa

occidentală, în special Franţa (a se vedea scrisorile din 1262 sau 1289 trimise de Hülägü şi

Arghun regilor Ludovic al IX-lea şi Filip al IV-lea28). contactele s-au prelungit până în 1322

odată cu încheierea tratatului ilhanido-mameluc. Deşi în 1291 ultimul bastion creştin în

Orient, Acra era cucerit de mameluci, în 1299-1300 campania ilhanului Ghazan împotriva

26 Scrisoarea lui Hülägü către Ludovic era în fapt o ofertă de alianţă împotriva musulmanilor. 27 Cuvântul il-hanat înseamnă ”hanat supus”. 28 Ultima a fost adusă de nestorianul Raban Şauma (un fel de Marco-Polo al Orientului), care a prezentat occidentalilor o imagine idilică a creştinării Asiei.

13

mamelucilor a determinat în Europa răspândirea zvonului cf. căruia mongolii eliberaseră

Ierusalimul pt creştini29.

VII) Căderea mongolilor

În 1368 dinastia mongolă Yuan cade sub loviturile revoltelor chineze, fiind înlocuită

de dinastia Ming. Il-hanatul mongol din Persia înceta din 1335 odată cu moartea ultimului

descendent al lui Hülägü. Ulus-ul djagataizilor din Asia centrală, Transoxiana şi Horezm se

divizează între Transoxiana musulmană şi sedentară (cu centrul la Samarkand) şi

Mugulistanul pe jumătate păgân şi cu un stil de viaţă nomad. În mediul Transoxianei

musulmane apare Timur cel Şchiop (Tamerlan), născut la Samarkand în 1335. Tamerlan

reuşea să stopeze atacurile venite din Mugulistan, dar nu îl îngloba în teritoriul statului său.

După moartea lui Timur în 1405 (aflat în drum spre cucerirea Chinei), Transoxiana va intra în

stăpânirea turcilor uzbeci, de unde şi numele actualului Uzbekistan. Prinţul timurid Babur

fugea din Transoxiana uzbekă în India unde fonda Imperiul mogulilor.

Mongolia se diviza după 1368 între mongolii de vest (oiraţii) şi cei din est. Oiraţii vor

încerca în mai multe rânduri să recucerească China, reuşind în 1449 să-l captureze pe

împăratul Ming, fiind aproape de a ocupa Peking-ul. În timpul lui Altan Han (1543-1583),

Mongolia adoptă definitiv budismul. Mongolia a fost definitiv cucerită de China dinastiei

Manchu în 1758, teritoriul fiind împărţit între China şi Rusia.

29 Ghazan însuşi scria în 1302 papei Bonifaciu al VIII-lea propunându-i acţiuni concertate împotriva mamelucilor.