CONŢINUTUL CONTRACTULUI DE AUTOR

În doctrină s-a arătat că prin conţinutul dreptului de autor se înţilege totalitatea

drepturilor subiective patrimoniale şi personal nepatrimoniale ale autorilor

Trebuie de menţionat că există în literatura de specialitate şi opinia conform căreia

autorul unei opere protejate posedă un singur drept de autor. care, după modelul dreptului de

proprietate oferă titularului său anumite prerogative (împuterniciri), cum ar fi dreptul la nume, la

paternitatea operii, la integritatea operii.

Cea mai răspîndită şi în acelaşi timp cea mai contraversată clasificare a drepturilor de

autor este cea care le împarte în drepturi morale şi drepturi patrimoniale. Unii autori au arătat, pe

drept cuvînt, că din cauza relaţiilor de interdependenţă şi reciprocitate dintre drepturile de autor

nu se poate face o determinare strictă între drepturile morale şi cele patrimoniale.

Conform art. 9 din ,,Legea privind dreptulrile de autor şi drepturile conexe autorul operei

bencficiază de următoarele drepturi personale (morale):

a) la paternitate - dreptul de a se considera autor şi de a cere o atare

recunoaştere,inclusiv prin indicarea numelui său pe fiecare exemplar de opera publicată sau la

interpretarea în public a

operii, dacă aşa ceva este posibil.

b) la nume - dreptul autorului de a decide cum va figura numele său în timpul

valorificării operei (numele adevărat, pseudonimul sau anonim).

c) la integritatea operii.

d) la stima reputaţiei - la apărarea operii împotriva oricărei dinaturări, schimonosiri

sau altei modificări a operii, care poate prejudicia onoarea şi demnitatea autorului.

e) de a da publicităţii opera sa sau de a permite (interzice) publicarea ei în orice

forma, inclusiv dreptul la retragerea ei.

a) Dreptul la paternitatea operii

Dreptul la paternitatea operii sau dreptul la calitatea de autor se întemeiază pe necesitatea

de a respecta legătura firească dintre creator şi opera sa. Opera fiind rezultatul exclusiv al

activităţii intelectuale de creaţie a autorului, este şi firesc să i se recunoască acestuia dreptul

moral de a fi recunoscut - ca autor al operii pe care a crea-o, iar în măsura în care nu este

recunoscut să pretindă această recunoaştere, inclusiv pe calea unei acţiuni în justiţie.

În literatura de specialitate s-a arătat că dreptul la paternitatea operii îmbrăcată un aspect

pozitiv, care constă în dreptul autorului de a revendica oricînd calitatea de autor şi un aspect

negativ - dreptul de a înterzice oricărei persoane atribuirea acestei calităţi, uzurparea

paternităţii operii pe care a creat-o, dar şi dreptul de a se opune la orice act de contestare a

acestei calităţi din partea unor terţe persoane.

b) Dreptul la nume.

Dreptul la nume este definit de Legea nr. 293-XIII privind dreptul de autor şi drepturile

conexe ca fund dreptul autorului de a decide cum va figura numele său în timpul valorificării

operei (numele adevărat, preudonimul sau anonim)" în consecinţă, alegînd una din posibilităşile

de indicare a numelui, autorul operei îşi exercită dreptul la nume. El are dreptul să ceară

indicarea numelui său pe fiecare exemplar de opera publicată sau la interpretarea în public a

operei.

Autorul poate, după cum am menţionat, să aducă opera la cunoştinţa publicului prin

intermediul unui pseudonim (nume creat sau adoptat sub care autorul îşi ascunde adevărata

identitate). Această practică este de astfel, destul de des uzitată, în umbra pseudonimului aflăndu-

se unul sau chiar mai mulţi autori. Indeferent de motivul care a determinat folosirea de către

autor a pseudonimului - semnificaţia ridicolă a unor nume, sonoritatea dificilă sau confuzia de

nume, timiditatea caracteristică începutului unei cariere literare sau artistice. dorinţa unui aulor

consacrat de a vedea cum este primită o opera a sa fără influienţa pe care o exercită implicit

autoritatea numelui său, împrejurarea că autorul, avînd o altă profesiune principală.

desfăşoară activitatea literară sau artistică, ca amator, el nu poate fi obligat să-şi decline

identitatea, căci dacă are dreptul de afi recunoscut autor, el nu este obligat să-şi dezvăluie public

această calitate. [4, pag.71]

Legea nu prevede nici o condiţie sau fornialitate specială pentru dobîndirea dreptului la

pseudonim. Nici durata sau întinderea de utilizare a acestuia nu este regleraentată, acestea

rămînînd la aprecierea autorului. Totuşi, este unanim admis că nu va putea fi folosit un

pseudonim care încalcă normele moralităţii sau are un caracter ofensator ori este de natură a

induce în eroare publicul (coincide cu numele unui alt autor).

Menţionăm că nimic nu împiedică autorul, după ce un timp şi-a publicat operele sub

pseudonim. ca acesta să continuie a le publica sub propiul său nume. înt-adevăr, se întîmplă ca un

scriitor să înceapă să publice sub un pseudonim, fară aşi angaja propriul său nume, spre a

vedea cum sînt primite scrierile sale de către critici şi public, iar mai tîrziu. avînd succcs, să-şi

reveleze identitatea şi să continuie a publica sub numele adevărat.

Voinţa autorului cu privire la modul de utilizare a pseudonimului nu poate fi denaturată

şi nici pseudonimul nu poate fi schimonosit. O încălcare a dreptului la pseudonim o constituie şi

divulgarea acestuia împotriva voinţei autorului. Deşi legea nu conţine sancţiuni speciale

aplicabile în asemenea cazuri, din interpretarea dispoziţiilor cu caracter general reiese că

autorul operei prejudiciat în acest mod va putea cere recuperarea materială a prejudieiului moral

suferit.

Dreptul la nume se poate realiza şi pe calea aducerii operei la cunoştinţa publicului fară

indicarea de nume, sub protecţia anonimatului. Acest fapt nu înseamnă sub nici o forma că autorul

renunţă la drepturile sale asupra operei - atît dreptul la paternitatea operei, cît şi celelalte drepturi

putînd fi oricînd exercitate în modurile prevăzute de lege. Singura problemă este aceea de a

demonstra paternitatea asupra operei, lucru ce poate fi confirmat, de regulă. de către persoana

fizică sau juridică ce a valorificat-o.

In sfirşit. amintim că. conform art. 15 alin 1 din Legea nr. 293-XIII privind dreptul de

autor şi drepturile conexe, persoanele fizice sau juridiee la initiativa şi sub condueerea cărora se

relizează o opera colectivă sînt în drept să-şi indice numele (denumirea) sau să ceară o atare

indicare în cazul oricărei valorificări a acestei opere.

c) Dreptul la integritatea operei.

În calitate de creator al operei autorul poartă întreaga răspundere pentru conţinutul şi

calităţile artistice ale acesteia. Prin urmare, autorul este cu atît mai interesat ca opera sa să fie

adusă la cunoştinăa publicului, şi apoi utilizată, în forma pe care autorul o consideră potrivită.

În acest scop, din momentul creării operei, autorului îi este recunoscut de către legiuitor

dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei şi dreptul de a se opune oricărei modificări

sau atingeri aduse operei, de natură a prejudicia onoarea şi demnitatea sa - dreptul la stima

reputaţiei.

În doctrină şi în unele legislaţii, dreptul la integritatea operei mai este cunoscut şi sub

denumirea de drept la respectul sau inviolabilitatea operei. Prin acest drept se înţelege

prerogativa autorului de a face cunoscută opera sa în forma hotărîtă de el şi, ca urmare,

inadmisibilitatea oricăror suprimări, modificări sau completări fără consimţămîntul autorului.

Majoritatea legislaţiilor naţionale europene asigură prin consacrarea dreptului la

integritatea operei protecţia acesteia împotriva oricăror modificări care ar constitui o atingere

adusă onoarei. reputaţiei sau altor interese ale autorului. Legea franceză şi belgiană garantează în

această privinţă o protecţie absolută autorului. [3. pag.65]

Instituirea dreptului la integritatea operei se justifică prin aceea că, opera purtînd pecetea

personalităţii autorului, orice modificare făcută fară încuviinţarea sa este de natură să

altereze. dacă nu integritatea sau valoarea operei, eel puţin caracterul personal al acesteia ţi se

intemeiază pe prezumţia că autorul nu ar fi consimţit la aducerea operei la cunoştinţa

publicului dacă ar fi cunoscut modificarea făcută.

Dreptul la integritatea operei implică înterzicerea oricăror modificări ale operei. fie că

este vorba de elimenarea unor părţi sau pasaje în scopul prescurtării operei ori în scopul

prezentării ei

într-un fel socotit mai potrivit pentru un anumit public, fie că este vorba dc adăugări (de ilustraţii.

prefeţe) sau alte modificări făcute în acest din urmă scop sau în alte scopuri, fie că este vorba de

schimbări aduse în planul, conţinutul sau forma de explimare a operei.

Dreptul la integritatea operei se referă nu numai la opera propriu-zisă, ci şi la titlu,

subtitlu, prefaţă, dedicaţie, epigraf care formează un tot împreună cu opera. Dreptul la integritatea

operei se referă şi la folosirea acesteia în condiţii potrivite cu natura ei. O folosire în

condiţii necorespunzătoare cu natura operei, cum ar fi, de exemplu, executarea unei opere

simfonice de un taraf de lăutari într-un local de petreceri, poate constitui o atingere adusă

integrităţii operei, acest lucru apreciindu-se în funcţie de împrejurările concrete. Dreptul la

integritatea operei mai înseamnă inadmisibilutatea oricăror modificări ale operei, atît acelor care

ar fi săvîrşire de cesionarii dreptului de reproducere sau dreptului de difuzare în orice mod, cît şi

în cazul valorificărilor numite libere sau al licenţelor eliberate de organizaţiile de administrare

pe principii colective a drepturilor patrimoniale.

Doctrina arată că în cazul anumitor forme de folosire a operei a autorului care şi-a dat

consimţămîntul la asemenea forme de folosire acceptă implicit şi modificările care sînt

indisolubil legate de acel mod de folosire. Este, de exemplu, cazul adăptărilor. Consimţind la

adăptarea operei sale (de exemplu, al unui roman pentru scenă sau ecran), autorul a acceptat pe

cale de consecinţă şi transformările cerute de natura diferită a operei derivate şi de trecere de la

un gen la altul.

Dreptul la integritatea operei este prevăzut şi în cadrul reglementărilor internaţionale ale

dreptului de autor. Astfel, Convenţia de la Berna, prin introducerea art. 6 privitor la dreptul moral

al autorului, prevede că autorul, chiar după cedarea drepturilor sale patrimoniale păstreazî dreptul

de a se opune oricărei deformări, motivări sau altei modificări a operei sal , ori oricărei atingeri

aduse integrităţii acesteia păgubitoare onoarei sau reputaţiei sale. Subliniem că soluţia

Convenţiei de la Berna a fost adoptată de majoritatea legislaţiilor.

Mai trebuie să amintim că în literatura de specialitate, arătîndu-se că instanţele sînt

chemate să aprecieze dacă atingerile aduse operei sînt sau nu de natura a aduce prejudicii

onoarei sau reputaţiei autorului, s-a pus şi problema criteriului după care se vor conduce

instanţele în aprecierea lor.

În concluzie, menţionăm că doctrina este în general de acord cu posibilitatea efectuării

unor modificări de către cesionarul drepturilor patrimoniale de autor. Astfel, aceasta va putea

corecta erorile de ortografie, punctuaţie, sintaxă, însă nu va avea dreptul de a corecta stilul.

În dreptul nostru, ca regulă generală, vom sublinia caracterul absolut şi inalienabil al

dreptului la integritatea operei. Această regulă obligă pe cesionarii dreptului de folosire a operei

să-şi exercite drepturile lor ţinînd seama în primul rînd de natura operei. Tot potrivit acestei

reguli se vor rezolva şi eventualele conflicte între drepturile autorului operei originale şi cele

ale autorului unei opere derivate.

d) Dreptul de divulgare.

Dreptul de divulgare a operei (sau dreptul de a da publicităţii, opera, cum este denumit

în lege) este unul din cele mai importante drepturi morale ale autorului. De exercitarea acestui

drept, de hotărîrea autorului de a-şi aduce opera la cunoştinţa publicului depinde îmsăşi

existenţa drepturilor patrimoniale ale autorului. Pînă în momentul în care autorul ea o asemenea

hotărîre drepturile sale patrimoniale nu au decît o existenţă virtuală care se transformă într-o

realitate numai după ce autorul se decide să aducă opera la cunoştinţa publicului.

Esenţa dreptului de divulgare constă în posibilitatea recunoscută de lege autorului de a

hotărî aducerea creaţiei sale la cunoştinţa publicului.

Dreptul de divulgare priveşte două aspecte distincte, în primul rînd, autorul hotărăşte

dacă opera este gata să fie adusă la cunoştinţa publicului. Aceasta depinde desigur de exigenţa

autorului cu privire la calităţile pe care opera trebuie să le îndeplinească. Atît timp cît autorul

apreciază că opera sa mai are nevoie de modificări sau retuşări, atîta timp cît el consideră că

aceasta n-a ajuns încă la gradul de desăvîrţire dorit de el pentru a putea fi adusă la cunoştinţa

publicului, ea nu poate fi nici publicată şi nici răspîndită în alt mod. Numai autorul poate decide

dacă opera sa a atins acel nivel care s-o facă de a fi împărtăşită publicului şi este firesc să fie aşa,

căci de calitatea operei, de pefecţiunea ei, depinde cum va înfrunta critica, felul cum va fi

primită şi apreciată de către societate, puterea ei de pătrundere în mase, reputaţia autorului -

elemente care sînt de importanţă primordială pentru acesta. Prin publicarea operei autorul îşi

asumă şi o răspundere morală - uneori şi chiar şi o răspundere juridică - care nu-i poate reveni

decît dacă autorul a hotărît el însuşi devulgarea operei.

În al doilea rînd, autorul hotărăţte timpul, locul şi modul de divulgare. Autorul poate

el însuşi să aducă opera la cunoştinţa publicului sau poate să lase acest lucru pe seama altor

persoane. A legerea modului de divulgare a operei depinde atît de natura acesteia, cît şi de

aprecierea autorului. Astfel, de exemplu, o opera literară poate fi divulgată pe calea publicării,

interpretării publice sau comunicării publice.

Este util de subliniat că dreptul de divulgare se realizează în practică prin intermediul

altor prerogative ale dreptului de autor, cum ar fi, de exemplu, dreptul de publicare a operei,

dreptul de interpretare publică a operei, dreptul de demonstrare publică a operei, iar dacă

dreptul de divulgare se realizează, de pildă, pe calea editării operei, vor fi exercitate

concomitent atît dreptul de reproducere, cît şi dreptul de difuzare a operei.

Bineînţeles că prerogativele menţionate, chiar dacă prezintă strînse legături cu dreptul de

divulgare, constituie drepturi de sine stătătoare.

Dreptul de divulgare, ca drept personal nepatrimonial, este intransmisibil prin acte între

vii. Problema transmisiunii sale după moartea autorului se pune, evident, numai cu privire la

operele postume, întrucît dreptul de divulgare înseamnă dreptul la prima publicare. Astfel, faţă

de data decesului autorului ce a survenit înainte ca acesta să fi adus opera la cunoştinţa

publicului se pune întrebarea dacă dreptul de divulgare a operei trece sau nu la moştenitorii

autorului.

In această privinţă sau conturat de-a lungul timpului, în doctrina romănă, două puncte de

vedere pe care le considerăm interesante şi pentru dreptul nostru. Potrivit primei opinii, dreptul

de divulgare - intransmisibil în principiu - nu poate fi exercitat de către moştenitori decît dacă

autorul şi-a manifestat dorinţa în acest sens. In caz de tăcere din partea autorului va opera

prezumtia intenţiei de a divulga opera, pentru că operele de creaţie intelectuală sînt destinate

colectivităţii.

d) Dreptul de retractare

Dreptul la retragerea operei - denumit în literatură de specialitate drept de retractare -

este expres prevăzut printre drepturile morale ale autorului de Legea nr. 293-XIII privind

dreptul de autor şi drepturile conexe. Dreptul de retractare a fost caracterizat în doctrină

ca fiind contraponderea dreptului de divulgare şi consecinţa directă a caracterului absolut şi

discreţionar al acestua. El constituie totuşi un drept moral distinct a cărui soartă este indisolubil

legată de aceea a dreptului de divulgare.

Problema dreptului de retractare se înfăţişează sub două aspecte, în măsura în care se

poate pune înainte de prima publicare sau cînd opera a fost deja adusă la cunoştinţa publicului.

Oricum, această problemă nu se pune decît dupa exercitarea dretului de divulgare, fie sub forma

revenirii asupra consimţămîntului dat, fie sub forma retragerii operei din circulaţie sau a

modificării ei.

Drepturile patrimoniale de autor.

Conţinutul dreptului de autor implică nu numai existenţa drepturilor morale, ci şi

existenţa unui ansamblu de drepturi patrimoniale de autor.

Drepturile patrimoniale de autor sînt drepturile subiective exprimabile in bani

(pecuniare), generate de naşterea şi exploatarea unei opere.

În ceea ce priveşte dreptul de reparaţie în caz de folosire fără drept a operei, considerăm

că nici nu este cazul ca aceasta să fie transformat într-o prerogativă a dreptului, de autor. El

este o regulă de răspundire civilă care intervine în toate cazurile de încălcare a unor drepturi

recunoscute de lege.

Art. 10 din Legea nr. 293-XIII privind dreptul de autor şi drepturile conexe

reglementează drepturile patrimoniale de autor şi anume:

A. Dreptul de valorificare a operei.

Sub acest titlu vom analiza dreptul exclusiv al autorului de a folosi opera şi de a dispune

de ea. În unele legislaţii acest drept este denumit drept exclusiv de exploatare a operei.

[l,pag.90]

Dreptul de valorificare nu este decît altceva decît posibilitatea oferită autorului prin lege

de a hotărî asupra oricărui aspect legat de utilizarea operei.

Conform art 10 alin 2 al Legii nr. 293-XIII privind dreptul de autor şi drepturile conexe

,,dreptul exclusiv de valorificare a operei înseamnă dreptul autorului sau a altui titular al

dreptului de autor de a efectua, de a permite sau de a interzice efectuarea următoarelor acţiuni:

1. reproducerea operei

2. difuzarea exemplarelor operei, inclusiv prin comercializare, închiriere şi prin alte

modalităţi

3. importarea exemplarelor operei pentru difuzare, inclusiv a exemplarelor colecţionate cu

permisiunea autorului sau altui titular al dreptului de autor demonstrarea publică a operei

interpretarea publică a operei comunicarea publică a operei traducerea operei

4. prelucrarea, adaptarea, aranjamentul şi alte asemenea modificări ale operei".

Legea mai prevede în art. 10 alin. 4 că dreptul exclusiv de valorificare a proiectelor operelor de

arhitectură, de urbanistică şi de artă horticolă include, de asemenea, şi realizarea practică a unor

astfel de proiecte.

Enumerarea legală a prerogativelor autorului care concretizează dreptul de valorificare

a operei nu este exhaustivă, ea făcînd doar o însuşire a celor mai tipice cazuri de folosire a

operei. Această afirmaţie este întărită şi în dispoziţiile art. 10 alin. 1 din Lege care dispune că:

autorului sau altui titular al dreptului de autor îi aparţine dreptul exclusiv la valorificarea operei

în orice forma şi prin orice procedeu".

B. Dreptul de reproducere.

Reproducerea este difinită de art. 3 al Legii nr. 293-XIII privind dreptul de autor şi

drepturile conexe ca fiind ,,realizarea unuia sau a cîtorva exemplare ale operei sau fonogramei

în orice forma materială, inclusiv audio şi video imprimate; imprimarea operei sau a

fonogramei pentru păstrarea ei temporară sau permanentă sub forma electronică, optică sau

într-o altă forma lezibilă de maşină".

După cum rezultă din definiţie prin reproducere se înţelege realizarea unei ori a mai

multor copii ale unei opere în orice forma materială, inclusiv relizarea oricărei înregistrări

sonore sau vizuale a unei opere, precum şi stocarea permanentă ori temporară a acesteia cu

mijloace electronice. Reproducerea mai poate fi difinită ca fixarea materială a operei prin orice

procedeu care permit comunicarea ei publicului în mod direct, spre deosebire de interpretare,

care este un mod de comunicare directă a operei.

Reproducerea este întotdeuna subordonată consimţămîntului autorului, aceasta

independent de procedeul utilizat sau de scopul lucrativ ori nelucrativ urmărit.

Dreptul de reproducere se realizează de cele mai multe ori concomitent cu dreptul de

publicare (dreptul de a edita sau pune în circulaţie un anumit număr de opere, sufîcient de mare

pentru a satisface cerinţele publicului), fără însă ca aceasta să constituie o regulă. Reproducerea,

în accepţiunea exactă a termenului, se confundă cu însaşi relizarea de copii în orice forma

materială, neavînd nici o importanţă timpul şi locul în care acestea vor fi puse în circulaţie

sau, în general, dacă vor fi puse în circulaţie.

C. Dreptul de difuzare.

O altă modalitate de valorificare a operei o constituie difuzarea exemplarelor operei,

inclusiv prin comercializare, închiriere şi prin alte modalităţi.

Referirea separata la dreptul de difuzare sau de punere în circulaţie a operei se regăseşte

în mai toate reglementările recente, precum şi în legea germană, italiană, daneză şi olandeză.

În literatura de specilitate s-a arătat că prin difuzare se înţelege punerea în circulaţie a

operei reproduse prin orice mijloc: cuvinte, sunete, imagini.

Difuzarea se referă exclusiv la operele fixate pe un suport material şi are, aşadar, ca

obiect nu direct opera, ci suportul material multiplicat în care este încorporată opera.

Difuzarea presupune existenţa mai multor copii ale operei care să fie puse în circulaţie.

Intr-adevăr vorbindu-se în lege de comercilizare, închiriere a unor exemplare ale operei, acest

lucru n-ar fi posibil dacă opera ar exista numai în original.

În sfîrţit, legea nu condiţionează existenţa difuzării de punerea în circulaţie a unui număr

determinat de exemplare ale operei, spre deosebire de cazul publicării operei cînd o asemenea

condiţie este cerută. Va fi considerată difuzarea şi comercializarea, încheierea unui număr limitat

de exemplare ale operei.

Legea nu realizează o însuşire exaustiva a modalităţilor de difuzare, menţionînd doar

cele mai tipice două modalităşi: comercilizarea ţi închirierea.

Prin comercilizare se înţelege valorificarea contra plată a unor copii ale operei, iar prin

încheiere - punerea unui exemplar al operei la dispoziţia unor terţe persoane pentru utilizare pe o

perioadă de timp limitată în schimbul unui avantaj economic direct sau indirect.

În legătură cu exercitarea dreptului de difuzare prin încheiere legea precizează în art. 10

alin. 3 că ,,dreptul de a difuza originalul sau exemplare prin închirierea operelor

audiovizuale, programelor pentru compiuter, bazelor de date, a operelor fixate în fonogramă, a

operelor muzicale sub forma de note cu texte aparţine autorului sau altui titular al dreptului de

autor, indiferent de dreptul de proprietate asupra acestor exemplare" sau, altfel spus, dreptul de

difuzare prin închirierea poate fi exercitat de autor chiar dacă nu este proprietarul suportului

material pe care opera sa este fixată.

D. Dreptul de a efectua, permite sau interzice importul exemplarelor operei pentru

difuzare.

Alături de dreptul de difuzare Legea nr. 293-XIII reglementează expres (art. 10 alin. 2 lit.

C) şi dreptul de a efectua, permite sau interzice importul exemplarelor operei pentru difuzare,

inclusiv a exemplarelor confecţionate cu permisiunea autorului sau a altui titular al dreptului

de autor. Scopul unei asemenea dispoziţii este de a permite autorului să se opună punerii în

circulaţie a operei sale, chiar atunci cînd reproducerea este ilicită (de exemplu importul de

exemplare dintr-o ţară care nu protejează dreptul de autor sau în care durata de protecţie a

expirat, astfel încît autorizarea autorului nu mai este necesară ori importul de reproduceri

realizate legal în străinătate în cazurile de ediţii difuzate, cu alte cuvinte, în cazutile în care

dreptul de reproducere a fost acordat unui editor national şi unui editor strain.

Dreptul de a efectua, permite sau interzice importul exemplarelor unei opere pentru

difuzare se află într-o legătură indisolubilă cu dreptul de difuzare, şi anume, dreptul de control al

importului exemplarelor operei îieste recunoscut autorului pentru ai permite o exercitare cît

mai eficientă a

dreptului de difuzare .bucurîndu-se de dreptul de control al importului, autorul va putea

împiedica orice încălcare a dreptului său de difuzare încă din etapa incipientă a pregătirilor

acestei încălcări.

Este important de menţionat că autorul nu va putea interzice importul exemplarelor operei

in situaţia cînd acesta nu se face în scopul difuzării lor pe teritoriul statului unde opera

beneficiază de protecţie, ci în alt scop, cum ar fi importul unui exemplar al operei fabricat într-

un alt stat pentru uzul personal, cu scopul de a participa la o expoziţie.

E. Dreptul de interpretare şi dreptul de demonstrare.

Dreptul de interpretare se referă mai ales la operele dramatice, muzical-dramatice,

coregrafice, pantomime şi la o serie de opere literare. Dreptul de demonstrare se referă în special

la operele de artă plastică. Prin interpretare publică se înţelege ,,reprezentarea operelor,

interpretărilor, fonogramelor, emisiunilor organizaţiilor de difuziune prin recitare, joe, cîntec

sau într-un alt mod atît în interpretare vie, cît şi cu ajutorul diverselor dispozitive şi procedee

(cu excepţia comunicării lor pe cale radioelectrică sau prin cablu) astfel încăt ele să poată fi

recepţionate de persoane care nu fac parte din cercul obiţnuit al familiei sau al cunoscuţilor

apropiaţi ai familiei (art. 3 al Legii nr. 293-XIII privind dreptul de autor şi drepturile conexe).

Demonstrarea publică constituie o ,,demonstrare a originalului sau a unui exemplar

al operei, interpretării, emisiunii organizaţiei de difuziune, nemijlocit sau pe ecran cu

ajutorul peliculei, diapozitivului, cadrului ori prin alte dispozitive sau procedee (exceptănd

comunicarea lor pe cale radioelectrică sau prin cablu), astfel încăt ele să poată fi recepţionate de

persoane care nu fac parte din cercul obişnuit al familiei sau al cunoscuţilor apropiaţi ai familiei;

demonstrare publică a operei audiovizuale se consideră demonstrarea neconsecutivă a unor

imagini ale ei (art. 3 al Legii nr. 293- XIII privind dreptul de autor şi drepturile conexe)".

Principala deosebire dintre interpretare şi demonstrare, pe lîngă faptul că se referă la

categorii de opere diferite, este aceea că în cazul demonstrării publicul ia contact direct cu opera,

pe cînd în cazul interpretării doar prin intermediul artiştilor interpreţi. O altă deosebire se

referă la faptul că demonstrarea unei opere se poate realiza numai dacă aceasta este fixată pe

un suport material, pe cînd în cazul interpretării pot fi interpretate şi operele orale. De

asemenea, există deosebiri şi în planul modalităţii de percepere a operei de către public în

cazul demonstrării nu poate fi vorba de cît de-o percepere vizuală, pe cînd interpretarea poate

fi percepută atăt vizual, cît şi prin intermediul auzului.

Recunoscînd autorului dreptul de demonstrare şi dreptul de interpretare publică a operei,

legiuitorul nu stabileşte vreo relaţie de interdependenţă cu prima aducere a operei la cunoştinţa

publică. Drepturile analizate vor putea fi exercitate atît în privinţa unei opere nedivulgate, cît şi

în privinţa unei opere divulgate, sau astfel spus, dreptul de demonstrare şi dreptul de

interpretare publică a operei pot fi exercitate oricănd de către autor, fără a se epuiza după o

primă exercitare.

Pentru a putea fi vorba de o interpretare sau demonstrare trebuie să se realizeze astfel

încît operele să poată fi recepţionate de ,,persoane care nu fac parte din cercul obişnuit al familiei

sau al cunoştinţelor apropiaţi ai familiei".[3,pag.85]

F. Dreptul de comunicare publică a operei.

Prin comunicare publică a operei (comunicare pentru informare generală) legea înţelege

comunicarea pe cale radioelectronică (inclusiv prin satelit), prin cablu sau într-o altă modalitate,

a imaginilor sau a sunetelor operelor, interpretărilor, fonogramelor, emisiunilor organizaţiilor de

difuziune, astfel încît ele să poată fi recepţionate de persoane care nu fac parte dinb cercul

obişnuit al familiei sau al cunoştinţelor apropiaţi ai familiei, la distanţe unde fără o astfel de

comunicare a imaginilor sau sunetelor acestea nu ar putea fi sesizate în aceste locuri (art. 3 al

Legii nr. 293-XIII privind dreptul de autor şi drepturile conexe).

În cazul dreptului de comunicare publică este prezent, mai mult decît în alte cazuri,

elementul publicităţii.

Opera este adusă la cunoştinţa publicului prin intermediul unor mijloace tehnice

specifice (unde radio sau cablu) care sînt destinate recepţiei marelui public. Autorul căruia îi

este adresată opera creşte şi mai mult în cazul comunicării acesteia prin satelit, adică prin

transmiterea semnalelor într-un lanţ neîntrerupt de comunicare ce conduce la satelit şi revine la

pămînt. Trebuie de reţinut, că, într-un asemenea caz, pentru a putea califica comunicarea ca fund

una publică este suficientă posibilitatea recepţionării acestor semnale, fără a interesa dacă

recepţionarea s-a realizat sau nu în realitate.

În cazul demonstrării sau interpretării, dreptul de comunicare poate fi exercitat atît în

privinţa unei opere nedivulgate, cît şi în privinţa unei opere divulgate.

Pentru a ne afla în prezenţa unei comunicări publice este necesar ca între staţia de

transmisie şi antena de recepţie să nu existe nici o verigă intermediară sub forma unor suporturi

materiale. In cazul în care opera este adusă la cunoştinţa publicului prin intermediul unui suport

material ne vom afla, după caz, în fata unei demonstrări publice a operei.

G. Dreptul de a efectua, permite sau interzice traducerea, adaptarea sau orice alte

transformări ale operei.

În practică autorul decurge destul de rar la traducerea operei sale, întrucît acest lucru

necesită pe lîngă o serie de cunoştinţe particulare şi o anumită rutină. Ţinînd cont şi de faptul că

este destul de greu ca autorul să interzică traducerea operei sale, eel mai des vom avea de-a

face cu dreptul de a autoriza traducerea.

În concluzie, dreptul în discuţie se poate manifesta în următoarele modalităţi: autorizarea

traducerii, autorizarea prelucrării, adaptării, aranjamentului în scopul de a se obţine o opera

derivată, autorizarea publicării în culegeri. Cu această ocazie, pe lîngă numele traducătorului,

adaptatorului se va menţiona în mod obligatoriu şi numele autorului operei originale.

Autorizarea efectuării traducerilor, adaptărilor, prelucrărilor trebuie făcută în forma

scrisă. Autorizarea poate îmbrăca fie forma unui act de voinţă unilateral, fie poate fi înserată

sub forma unei clauze contractuale. în ambele cazuri, însă, este necesar ca autorul să precizeze

expres limitele în care opera sa va putea fi modificată.

Dreptul de a autoriza traducerea sau orice altă prelucrare a operei este exercitat pe

toată durata vieţii de către însuşi autorul, iar după moartea acestuia de către succesorii săi

pînă la expirarea duratei de protecţie.

K. Dreptul la remuneraţie pentru utilizarea operei.

Deşi nu-1 enumeră expres printre drepturile patrimoniale de autor, este indiscutabil ca

şi Legea nr. 293-XIII privind dreptul de autor şi drepturile conexe îi recunoaşte autorului acest

drept. Această concluzie rezultă din analiza tuturor dispoziţiilor legale care se referă la plata

unor remunaraţii pentru utilizarea în orice mod a oricărei categorii de opere.

Dreptul la remuneraţie pentru utilizarea operei, spre deosebire de celelalte drepturi de

autor, nu are un caracter absolut, ci unul relativ, adică produce efecte numai între titularul său -

autorii operei sau succesorii săi - şi persoanele care valorifică sau intenţionează să valorifice

opera.

Aceste persoane se individualizează, de regulă, în momentul încheierii unui contract de

autor.

Art. 10 alin. 5 al Legii nr. 293-XIII privind dreptul de autor şi drepturile conexe prevede

următoarele: ,,cuantumul şi modul de achitare a remuneraţiei de autor pentru fiecare caz de

valorificare a operei se stabileşte în contractul de autor,precum şi în contractele cu beneficiarii,

încheiate de organizaţiile de administrare pe principii colective ale drepturilor patrimoniale ale

autorilor".

Conform prevederilor art. 25 al Legii, în contractul de autor remuneraţia se stabileşte în

cote procentuale din venitul obţinut de pe urma valorificării operei, fie sub forma unei sume

fixe, fie conform tarifelor stabilite de Guvernul Republicii Moldova prin Hotărîrea nr. 713 din 23

octombrie 1995 ,,Privind remuneraţia de autor pentru folosirea drepturilro de autor şi conexe în

Republica Moldova". Contractele de autor nu pot stipula remunerarea într-un cuantum mai mic

decît tarifele stabilite de Guvern. In cazul în care din contract lipseşte clauza privind mărimea

remuniraţiei ce se cuvine plătită autorului, aceasta poate fi stabilită de către instanţa judiciară.

O situaţie particulară a exercitării dreptului la remuneraţie este reglementată de art. 12

al Legii care se referă la drepturile de autor asupra unei opere audiovizuale de o utilizare abuzivă

a acesteia, realizată fără remunerarea corespunzătoare a contribuţiei lor, art 12 alin. 5 prevede

o excepţie de la exercitarea tuturor drepturilor patrimoniale de către producătorul operei

audiovizuale, şi anume - ,,scenaristul, regizorul-scenograf, operatorul, pictorul-scenograf, autorul

operei muzicale cu sau fără text, sreate special pentru opera audiovizuală, îşi menţin dreptul la

remuneraţie pentru fiecare interpretare publică şi comunicare publică a acestei opere, precum şi

pentru închirierea exemplarelor acestei opere audiovizuale".

O altă forma specifică a dreptului la remuneraţie este dreptul la remuneraţie

compensatorie. Acest drept este reglementat de art. 20 al Legii care este consacrat reproducerii

operelor în scopuri personale. Reglementarea unui drept specific la remuneraţie compensatorie se

bazează pe anumite considerente de ordin practic.