MONARHIA ABSOLUTĂ ÎN FRAN A Ț

Revolu ia franceză (1789-1799), eveniment major al epocii moderne care a dus laț

răsturnarea Vechiului Regim i la instaurarea unei noi ordini politice i sociale în Fran a. Înș ș ț

timpul desfă urării revolu iei, Fran a a experimentat toate sistemele de guvernare, trecândș ț ț

succesiv de la monarhia absolută, bazată pe principiul de drept divin, la monarhia

constitu ională, după model britanic, în care domină principiul ,,regele domne te, dar nuț ș

guvernează”, apoi la republică. Aceasta avea la bază, în teorie, libertatea i egalitatea tuturorș

cetă enilor. Revolu ia franceză este evenimentul care a marcat totodată în istoria Fran ei,ț ț ț

trecerea la epoca modernă.

Perioada revolu ionară începe în 1789, cu reunirea Adunării Stărilorț  Generale i cădereaș

Bastiliei, i se termină în 1799, cu lovitura de stat din 18 Brumar a luiș  Napoleon Bonaparte.

Ideile liberale i na ionale propovăduite de Revolu ia franceză s-au răspândit în toată Europa,ș ț ț

având ca efect intensificarea luptei na iunilor asuprite împotriva domina iei străine. Revolu iaț ț ț

franceză completează irul marilor revolu ii ale epocii moderne, fiind precedată de Revolu iaș ț ț

engleză i Revolu ia americană. Totodată, ea a rămas cel mai popular model de insurec ie pânăș ț ț

la Revolu ia Rusă din 1917.ț

Cuprins Vechiul Regim (franceză l’Ancien Régime) este o expresie folosită pentru a

desemna sistemul francez de guvernare, legile i institu iile care au precedat revolu ia de laș ț ț

1789. Acesta se sprijinea pe cele trei ordine (stări): starea I – clerul; starea a II-a – nobilimea;

tarea III-a burghezia, ărănimea i păturile oră ene ti sărace. Primele două stăriț ș ș ș

erau privilegiate, în timp ce starea III-a reprezenta 96% din popula ia franceză.ț

Monarhia franceză era o monarhie absolută, nu una despotică, adică nu ac iona înț

manieră arbitrară i ilegală. Regele era împiedicat de legile i cutumele regatului său i existauș ș ș

multe organisme independente, cum era Adunarea Clerului, care aveau drepturi iș  privilegii în

care regele nu putea interveni, întrucât erau garantate de lege. Regele emitea legi după

consultarea consilierilor săi, de i nu era obligat să le accepte opinia. Parlamentele provinciale iș ș

stările locale limitau, de asemenea, puterea regală. Regele era reprezentat în teritoriu de

intenden i de poli ie, justi ie i finan e în cele 34 de circumscrip ii ale Fran ei. Ei supervizauț ț ț ș ț ț ț

perceperea impozitelor, legea i ordinea i răspundeau de lucrările publice, comunica ii, comerș ș ț ț

i industrie.ș

Monarhia franceză nu primea niciodată destui bani din impozite pentru a- i acoperiș

cheltuielile, a a încât, pe timp deș  război, când cheltuielile statului cre teau foarteș  mult, recurgea

la împrumuturi cu dobânzi uria e. În consecin ă, plata dobânzilor la datorii a devenit în secolulș ț

al XVIII-lea o componentă tot mai mare din bugetul statului. Metoda de colectare a impozitelor

directe prin sutele de slujba i aducea adesea prejudicii statului, deoarece, uneori ace tiaș ș

foloseau banii în scopuri personale.

Revoluția franceză

Revoluția franceză este evenimentul care a marcat totodată în istoria Franței, trecerea la

epoca modernă. Perioada revoluționară începe în 1789, cu reunirea Adunării Stărilor Generale

și căderea Bastiliei, și se termină în 1799, cu lovitura de stat din 18 Brumar a lui Napoleon

Bonaparte. Ideile liberale și naționale propovăduite de Revoluția franceză s-au răspândit în toată

Europa, având ca efect intensificarea luptei națiunilor asuprite împotriva dominației străine. Revoluția

franceză completează șirul marilor revoluții ale epocii moderne, fiind precedată de Revoluția

engleză și Revoluția americană. Totodată, ea a rămas cel mai popular model de insurecție până

la Revoluția Rusă din 1917.

Incendierea Bastiliei, 14 iulie 1789

Monarhia franceză era o monarhie absolută, nu una despotică, adică nu acționa în manieră

arbitrară și ilegală. Regele era împiedicat de legile și cutumele regatului său și existau multe

organisme independente, cum era Adunarea Clerului, care aveau drepturi și privilegii în care regele

nu putea interveni, întrucât erau garantate de lege. Regele emitea legi după consultarea consilierilor

săi, deși nu era obligat să le accepte opinia. Parlamentele provinciale și stările locale limitau, de

asemenea, puterea regală.

Revoluția franceză (1789-1799) a fost un eveniment major al epocii moderne, care a dus la

răsturnarea Vechiului Regim și la instaurarea unei noi ordini politice și sociale în Franța.

Franța a experimentat toate sistemele de guvernare trecând succesiv de la monarhia absolută,

bazată pe principiul de drept divin, la monarhia constituțională, după model britanic, în care domină

principiul „regele domnește, dar nu guvernează”, apoi la republică. Aceasta avea la bază, în teorie,

libertatea și egalitatea tuturor cetățenilor.

Vechiul Regim (franceză l’Ancien Régime) este o expresie folosită pentru a desemna sistemul

francez de guvernare, legile și instituțiile care au precedat revoluția de la 1789. Acesta se sprijinea

pe cele trei ordine (stări): starea I – clerul; starea a II-a – nobilimea; starea III-a burghezia, țărănimea

și păturile orășenești sărace. Primele două stări erau privilegiate, în timp ce starea III-a reprezenta

98% din populația franceză.

Regele era reprezentat în teritoriu de intendenți de poliție, justiție și finanțe în cele 34 de

circumscripții ale Franței. Ei supervizau perceperea impozitelor, legea și ordinea și răspundeau de

lucrările publice, comunicații, comerț și industrie.

Monarhia franceză nu primea niciodată destui bani din impozite pentru a-și acoperi

cheltuielile, așa încât, pe timp de război, când cheltuielile statului creșteau foarte mult, recurgea la

împrumuturi cu dobânzi uriașe. În consecință, plata dobânzilor la datorii a devenit în secolul al XVIII-

lea o componentă tot mai mare din bugetul statului.

Metoda de colectare a impozitelor directe prin sutele de slujbași aducea adesea prejudicii

statului, deoarece, uneori aceștia foloseau banii în scopuri personale.

Cheltuielile curții de la Versailles au atins cote îngrijorătoare. De pildă, regina Maria Antoaneta,

fiica împărătesei Maria Tereza a Austriei și soția regelui Ludovic al XVI-lea, a acumulat datorii de o

jumătate de milion de livre la jocuri de noroc, primind porecla din partea cumnatului ei, contele de

Provence, Madame Déficit. Aproape toată lumea o detesta pentru frivolitatea și aroganța sa.

REVOLU IA FRANCEZĂȚ

1. FRAN A ÎN AJUNUL REVOLU IEIȚ Ț

A. Criza absolutismului, este legată de raportul politico-economic în Fran a care aț

cunoscut o cre tere semnificativă a popula iei, dar a men inut sistemul perimat al stărilor,ș ț ț

sistem în care starea II (nobilimea) i starea a I-a (clerul) controlau puterea, de ineau func iiș ț ț

administrative i politice (nobilimea de robă) i militar-diplomatice (nobilimea de spadă), de iș ș ș

reprezentau mai pu in de 10% din popula ie, dar de ineau 4/5 din locurile Adunării Stărilorț ț ț

Generale, care nu se mai întrunise din 1614. ărănimea forma 85% din popula ie, era liberăȚ ț

juridic, dar lipsită de pământ, în timp ce burghezia era îngrădită în accesul la func ii i putere. Înț ș

timp ce Anglia trecea în 1688 la monarhia parlamentară, în Fran a domniile lui Ludovic al-XIV-ț

lea, Ludovic al-XV-lea i Ludovic al-XVI-lea duceau la consolidarea absolutismului. ș

Monarhia absolutistă men inută de la urcarea pe tron în 1774 a lui Ludovic al-XVI-lea,ț

era slăbită de haosul fiscal, men inerea privilegiilor i autonomiilor, de deficitul bugetar deț ș

peste 25% i de e ecul reformelor fiscale, politice i administrative.ș ș ș

B. Caietele de dolean e, reprezentau reac ia Adunării Stărilor Generale(neconvocate dinț ț

1614), la solicitarea de noi impozite de către rege în 1789. În ele se solicita înlăturarea

absolutismului, reformă fiscală i juridică, adunări reprezentative care să aprobe legile iș ș

impozitele, desfiin area privilegiilor de clasă, acces liber la func ii. Reprezentan ii stării a-III-aț ț ț

au venit cu revendicări proprii, s-au opus preten iilor regale i s-au separat în 7 ț ș iunie 1789 într-

o Adunare Na ională Constituantă, încercarea regelui dea dizolva adunarea cu ajutorul armatei,ț

a determinat ac iunea parizienilor i constituirea Gărzii Na ionale.ț ș ț

2. DE LA MONARHIA ABSOLUTISTĂ LA REPUBLICĂ

A. Revolu ia politică, este declan ată de refuzul regelui de a accepta caietele de dolean e,ț ș ț

drept care Starea a-III-a s-a separat i a format Adunarea Na ională Constituantă, sprijinită deș ț

mili iile pariziene, ce au luat cu asalt i au dărâmat Bastilia – 14 iulie 1789.ț ș

B. Revolu ia socială, se declan ează pe fondul crizei alimentare i a recoltelor proaste,ț ș ș

concretizându-se în iulie-august 1789 prin revolte ărăne ti i mi cări sociale ce determinăț ș ș ș

constituanta să abolească privilegiile feudale în 4 august 1789 i să promulge „Declara iaș ț

universală a drepturilor omului i cetă eanului” – 26 august 1789.ș ț

C. Un nou regim politic, se instaurează prin acceptarea noului regim de către rege,

constituirea cluburilor politice i promulgarea Constitu iei din 1791, ce prevedea monarhieș ț

constitu ională i separarea puterilor în stat. Refuzul nobililor de a accepta schimbările,ț ș

duplicitatea regelui i declararea războiului de către Prusia i Austria a modificat situa ia.ș ș ț

D. Războaiele revolu ionare, duc la mobilizarea na ională generală ce asigură victoria deț ț

la Valmy – 20 septembrie 1792. Tentativa regelui de a fugi în străinătate(capturat la Varennes),

colaborarea lui cu inamicul, duce la re inerea lui la Temple, abolirea monarhiei, ț iar la 21

septembrie este proclamată republica. Sub conven ie are loc în 1793 ț judecarea i executarea luiș

Ludovic al-XVI-lea i a Mariei-Antoaneta.ș

3. ANII CONVEN IEIȚ

A. Conven ia girondină(septembrie 1792-iunie 1793), reprezintă regimul burghezieiț

moderate, ce v-a fi silită să accepte executarea regelui, fiind silită să gestioneze o gravă criză

economico-socială, să ducă lupta cu coali ia antifranceză ini iată de Anglia i să facă fa ăț ț ș ț

revoltelor regaliste din Vandeea i Bretania.ș

B. Conven ia montagnardă/iacobină(iunie 1793-iulie 1794), este regimul forte al miciiț

burghezii conduse de Maximilien Robespierre, Antoine de Saint-Just i Jean-Paul Marat.ș Ace tiaș

dau o constitu ie democrată, efectuează o reformă agrară radicală, reorganizează armata,ț

administra ia i justi ia, pun capăt revoltelor i i-au ini iativa ofensivei militare. Se introduceț ș ț ș ț

teroarea revolu ionară, prin care sunt judeca i sumar i ghilotina i to i cei considera i adversariț ț ș ț ț ț

ai revolu iei. Slăbirea mi cării prin lichidare aripii radicale de stânga condusă de Hebert i aț ș ș

modera ilor condu i de Danton vor fi fatale montagnarzilor.ț ș

C. Conven ia thermidoriană (iulie 1794-octombrie 1795), vine la putere prin lovitura deț

stat din 26 iulie 1794, prin care Robespierre i apropia ii săi sunt aresta i i ghilotina i fărăș ț ț ș ț

judecată. Regimul noilor îmbogă i i, restabilesc ordinea i lini tea publică, consolidând regimulț ț ș ș

burghez nou instaurat

4. EDUCA IA I CETĂ EANUL MODERN. REVOLU IA FRANCEZĂ I EUROPAȚ Ș Ț Ț Ș

În educa ie are loc trecerea de la coala medievală la cea modernă. Predomină înț ș

sec .XVII-XVIII colile particulare i biserice ti fiecare cu programe proprii. Statul se implică totș ș ș

mai mult prin finan area construc iilor de coli, pregătirea i retribuirea profesorilor, realizareaț ț ș ș

manualelor i programelor, pentru a crea cetă eni bine pregăti i i loiali statului.ș ț ț ș

Revolu ia franceză a avut un puternic impact politic, ideologic i geopolitic. Răsturnareaț ș

sistemului politico-social a generat opozi ia regimurilor feudale din Rusia, Prusia i Austriaț ș

manifestate prin coali ii antifranceze, dar i sus inerea revolu iei de popoarele asuprite,ț ș ț ț

intelectuali i elementele democrat-burgheze.ș

5. ISTORIA ALTFEL

Prima stare. Existau circa 130.000 de clerici, din care 60.000 erau membri ai ordinelor

monahale. Cei 70.000 de clerici seculari lucrau în parohii. Se obi nuia ca cei mai tineri fii aiș

marilor nobili să urmeze cariera bisericească, pentru a se putea îmbogă i. Mul i episcopiț ț

de ineau mai multe episcopate i nu erau văzu i niciodată slujind în vreuna dintre ele. Acestț ș ț

lucru a provocat mari scandaluri i biserica a fost percepută de popula ie ca o institu ie coruptă.ș ț ț

Starea a doua era cea mai puternică. Numărul nobililor varia între 110.000 până la

350.000 – adică 0,5% până la 1,5% din popula ie. Cei mai puternici erau cei 4.000 de nobili deț

curte, categorie limitată la cei a căror ascenden ă nobiliară data de dinainte de 1400 i care î iț ș ș

permiteau costul vie ii de la Versailles. Următoarea ca importan ă practică era ț ț nobilimea de

robă, nobili care lucrau în administra ie i justi ie, în special magistra ii din parlamente. Restulț ș ț ț

nobilimii, care constituiau majoritatea clasei nobiliare, trăia la ară. Principala sursă de venit aț

nobilimii era pământul, de inând ¼ până la 1/3 din acesta precum i între 15%-25% din venitulț ș

Bisericii, întrucât to i episcopii erau nobili. Toate func iile înalte erau ocupate de nobilime. Deț ț

asemenea, se bucurau de numeroase privilegii, fiind judeca i de tribunale speciale, scuti i deț ț

serviciul militar, de munca la între inerea drumurilor, aveau drepturi exclusive la vânătoare iț ș

pescuit, drept de monopol asupra morilor, cuptoarelor de pâine i teascuri, beneficiau i deș ș

scutiri de impozite.

Starea a treia. În fruntea stării a treia se afla burghezia care reprezenta un grup social

eterogen care nu aveau titluri nobiliare i nu erau nici ărani, nici muncitori urbani. Cei maiș ț

boga i din categoria burgheziei erau negustori ale căror venituri din activită ile comerciale auț ț

sporit în numai un secol la 440% mai boga i. Al i burghezi erau bancheri, latifundiari, liber-ț ț

profesioni ti (medici, scriitori, avoca i), func ionari publici. În total, existau circa 2,3 milioaneș ț ț

de burghezi, circa 8% din totalul popula iei. ț A doua componentă a stării a treia, de departe cea

mai numeroasă, era ărănimeaț . Circa 85% din popula ia Fran ei trăia în mediul rural iț ț ș

majoritatea o formau ăranii. Estimările suprafe ei de teren pe care o de ineau variază între 25ț ț ț

– 45% din total. Exista un mic strat (circa 600.000) de mari fermieri, care cultivau pentru a

vinde, angajau al i ărani cu ziua i dădeau bani cu împrumut. ț ț ș Ce-a de-a treia componentă a

stării a treia o formau muncitorii urbani. Majoritatea muncitorilor de la ora trăiau în locuin eș ț

aglomerate i insalubre. Ei erau necalifica i i săraci. Me te ugarii erau organiza i în bresle.ș ț ș ș ș ț

Orele de muncă erau multe – 16 ore pe zi, 6 zile pe săptămână. Nivelul de trai al salaria ilorț

scăzuse lent deoarece pre urile urcaseră în medie cu 65% în timp ce salariile numai cu 22%. Nuț

prea exista produc ie pe scară mare: numărul mediu de oameni într-un atelier din Paris în 1789ț

era de 16. Mai trii i lucrătorii munceau i trăiau împreună i erau afecta i de cre tereaș ș ș ș ț ș

pre ului pâinii deoarece ea constituia ¾ din hrana zilnică.ț

Maximilien de Robespierre, unul din simbolurile Revolu iei franceze, s-a născut la ț Arras,

într-o familie înstărită. Avocat, el a fost ales deputat al stării a treia în Artois. A devenit cunoscut

prin discursurile sale din clubul iacobin i din procesul regelui. A fost ales lider al acesteiș

grupări radicale. A fost supranumit "Incoruptibilul" pentru că ducea o via ă simplă. Robespierreț

rămâne un personaj controversat, prezentat de unii ca un idealist, de al ii ca un fanatic. În ț 1793,

a provocat căderea grupului girondinilor. Membru al Comitetului Salvării Publice este

inspiratorul terorii, care a dus la ghilotina mul i reprezentan i de frunte ai revolu iei.ț ț ț

6. CRONOLOGIE

14iulie 1789: Este cucerită Bastilia.

26augst 1789: Adunarea Na ională Constituantă adoptă ț Declara ia Drepturilor Omului iț ș

ale Cetă eanului.ț

1790: Prin adoptarea Constitu iei se schimbă caracterul regimului politic, monarhiaț

absolutista fiind înlocuită cu cea constitu ională.ț

1790: Revolu ia se radicalizează. ț

20 septembrie 1792: victoria trupelor revolu ionare franceze, contra prusacilor la Valmyț

1792 septembrie: Se proclamă Republica.

1793: Iacobinii preiau puterea

21 ianuarie 1793: Ghilotinarea regelui Fran ei, Ludovic al XVI-lea. ț

Ianuarie 1793: Anglia opre te comer ul cu grâu i alte produse cu Fran a. ș ț ș ț

1 februarie 1793: Conven ia declară război regelui Angliei i stathuderului Olandei.ț ș

17 februarie 1793: Trupele franceze, conduse de Dumouriez, invadează Olanda.

1 martie 1793: Anexarea Belgiei.

21 august 1793: Conven ia Na ională a Fran ei adoptă „Actul de naviga ie", interzicândț ț ț ț

navelor engleze accesul în porturile franceze.

16 mai 1795: Tratat de pace franco-olandez. Fran a ia în posesie Belgia i Flandraț ș

olandeză. Se constituie Republica Batavă.

1 octombrie 1795: Alipirea la Fran a a Belgiei i a malului stâng al Rinului.ț ș

1795-1799: Perioada în care Fran a a fost condusăț de un Directorat.

1795: Este adoptată o nouă Constitu ie.ț

1796- 1797: Campania din Italia.

1799: Bonaparte se întoarce la Paris după campania din Egipt.

7. DIC IONARȚ

Cartelare: ra ionalizarea unor produse pe bază de cartelă.ț

Constitu ionalism: regim sau concep ie de guvernare bazate pe existen a unorț ț ț

constitu ii.ț

Subsidiu: sprijin bănesc acordat (de stat) pentru a ajuta, a sus ine o activiț tate, o institu ieț

etc.

Vechiul Regim: Este definit îndeob te prin absolutismul monarhic „de drept divin", careș

ar fi instituit astfel un compromis instabil între construc ia unui stat modern i men inereaț ș ț

principiilor de organizare socială mo tenite din timpurile Evului Mediu întemeiate pe stări.ș

Insurec ie:ț Ac iune îndreptată împoț triva puterii constituite, cu scopul de a o răsturna.

Revolu ie politică:ț Acea parte a Revolu iei franceze în cursul căreia Staț tele Generale iș

mi cările populare au impus un nou regim politic. Regele a acceptat Constituanta, supunându-seș

astfel voin ei reprezentan ilor na iunii (mai-iulie 1789).ț ț ț

Democra ie reprezentativă:ț regim ce i i exercita suveranitatea prin reprezentan i ale iș ț ș

prin vot.

Revolu ie socială:ț Acea parte a revolu iei în cursul căreia au fost desț fiin ate privilegiile iț ș

a fost acceptată „Declara ia drepturilor omului i ale cetă eanului" (iulie-august 1789). ț ș ț

Salvare publică: act politic prin care, într-o situa ie excep ională, obiectivul principal alț ț

puterii este să scape patria dmtr-o primejdie.

Teroare: practicarea sistematică a violen ei i represiunii, cu scopul de a impune o nouăț ș

putere.

Cultul Fiin ei Supreme:ț cultul deist organizat de Robespierre în lunile mai-iunie 1794.

Iacobinism: orientare politică de stânga, dominantă în epoca montagnardă a Conven iei,ț

exprimată de Robespierre

REVOLUȚIA FRANCEZĂ DE LA SFÂRȘITUL SEC. AL XVIII-LEA

Criza monarhiei absolutiste franceze a început după 1715, anul morții lui Ludovic al XIV-lea.

Finanțele erau secătuite de desele războaie, iar populația vlăguită și profund nemulțumită. Regele

Ludovic al XV-lea a antrenat țara într0o serie de războaie inutile având ca rezultat scăderea

prestigiului Franței și o criză financiară care va dăinui până la revoluție. Politica falimentară a lui

Ludovic al XV-lea a fost ilustrată de încheierea umilitoarei păci din 1763, când Franța pierdea în

favoarea Angliei teritorii precum Canada, Louisiana și India. În schimb, monarhia franceză a sprijinit

lupta de eliberare a coloniilor engleze din America de Nord, dar cu prețul adâncirii crizei finanțelor

publice. Regele Ludovic al XVI-lea (1774-1792) a eșuat în toate încercările de a reforma finanțele

țării. Rând pe rând miniștrii Turgot, Necker și Calonne care au încercat să legifereze impozitarea

nobilimii au fost demiși la presiunile privilegiaților. Se produce așa-numita „revoltă a nobilimii”, prin

care s-a respins orice încercare de reformare a instituțiilor aristocratice. La fel ca și în Anglia, cauza

imediată a declanșării revoluției a fost criza financiară și împotrivirea la reforme a categoriilor

privilegiate. În plan intelectual circulau idei noi, promovate de filosofii epocii „luminilor”, care

criticau absolutismul monarhic și susțineau un regim al libertății și egalității. Interesată să rezolve

criza și să salveze statutul, monarhia a găsit de cuviință să convoace un organism reprezentativ (care

nu mai fusese convocat din 1614), din care făceau parte și neprivilegiații – Adunarea Stărilor Generale

(5 mai 1789).

Restabilirea Adunării Stărilor Generale a declanșat în Franța o efervescență socială și politică

fără precedent: regele solicitase alcătuirea unor caiete de doleanțe, care îngăduiau nobilimii, clerului și

stării a III-a, să-și formuleze revendicările sub forma unor cereri adresate suveranului. Cele mai multe

solicitau desființarea absolutismului, o reformă completă a fiscalității și justiției, constituirea unei

adunări reprezentative care să decidă asupra legilor și impozitelor, introducerea unei constituții.

REVOLUȚIA POLITICĂ (mai-iulie 1789). Încă de la început s-a văzut limpede că regele nu

dorea reformă sau constituție, așa cum ceruseră insistent „caietele de doleanțe”. Obiectivul său,

urmărit asiduu de mai multă vreme, era doar acoperirea deficitul bugetar printr-o politică de impozite

acceptată de toate trei stările și menținerea absolutismului. Drumul de la vechea adunare medievală la

Adunarea Națională Constituantă modernă a fost deschis de diferendul dintre rege și reprezentanții

stării a III-a: să se voteze pe stări (ar fi fost în avantajul privilegiaților) sau individual (evident, în

favoarea majorității neprivilegiate). Delegații stării a III-a, la propunerea abatelui Sieyès, considerând

că reprezintă 96% din națiune, s-au proclamat Adunare Constituantă (17 iunie 1789), iar membrii ei

au jurat să rămână uniți până ce vor da Franței o constituție. Ludovic XVI a acceptat inevitabilul și a

invitat deputații celorlalte ordine să i se alăture. Adunarea, cuprinzându-i acum pe toți membri Stărilor

Generale, s-a proclamat Adunare Națională Constituantă (9 iulie 1789). Monarhia absolutistă a

sucombat. Suveranitatea națională înlocuiește suveranul de drept divin. Guvernarea Franței se va face

în baza unui contract încheiat între suveran și națiune. În acest stadiu, se poate vorbi de o monarhie

moderată, după model englez.Regele, rău sfătuit, concentrează trupe în jurul Parisului. Acest fapt

provoacă revolta maselor populare. Parizienii se înarmează și alcătuiesc Garda Națională condusă de

marchizul La Fayette. Se instituie o municipalitate revoluționară în frunte cu savantul Bailley. La 14

iulie 1789 e atacată și cucerită Bastilia, simbolul absolutismului monarhic.

REVOLUȚIA SOCIALĂ (iulie-august 1789). Acțiunile antiabsolutiste de la Paris și din marile

orașe au creat un precedent pe care lumea rurală îl va urma fără ezitare. Recoltele proaste, cu

consecința lor imediată – creșterea prețului pâinii și șomajul lucrătorilor cu ziua – au creat încă din

primăvara anului 1789 condițiile unei mari răscoale țărănești. La sate se dorea împărțirea echitabilă a

grânelor, evident, în detrimentul celora care dețineau prea mult (seniorii laici și ecleziastici, dar și

proprietari din rândul burgheziei) și ștergerea impozitelor către stat, precum și a obligațiilor feudale.

Acest program a fost dezvoltat în vara anului 1789, când în cursul unor răscoale au fost distruse arhive

care consemnau datorii și au fost atacate și incendiate numeroase castele nobiliare. Starea generală de

anarhie produsă de această răzvrătire nu putea rămâne fără urmări. Constituanta, speriată de tumultul

satelor, a desființat în noaptea de 4 august 1789, toate privilegiile feudale, statuându-se deplina

egalitate între toți francezii, deveniți acum, din vechi participanți la ordine medievale, cetățeni. Cum o

nouă constituție nu se putea naște de la o zi la alta, o Declarație a Drepturilor Omului și Cetățeanului,

adoptată la 26 august 1789, stabilea principiile pe baza cărora urma să se înfăptuiască reconstrucția

țării. Din păcate, rău sfătuit, regele Ludovic al XVI-lea a refuzat inițial să accepte atât decretele din

noaptea de 4 august, cât și Declarația, fiind obligat să o facă, după o nouă răscoală a populației

pariziene, care l-a dus, împreună cu toată familia, la palatul Tuileries din Paris. Legislația feudală va fi

înlocuită prin decretarea libertății economice, a desființării breslelor și vămilor interne, prin reforma

impozitelor. Franța a fost împărțită în 83 de departamente formate, la rândul lor din districte, cantoane

și comune.

PRIMA CONSTITUȚIE. Anii care au urmat (1789-1791) sunt caracterizați de o situație foarte

complexă. În absența partidelor politice, două grupări se arată foarte influente: Clubul Iacobinilor

(Societatea Prietenilor Constituției), dominat de Maximilian Robespierre, și Clubul Cordelierilor

(Societatea amicilor drepturilor omului și cetățeanului), frecventat de Danton, Marat, foarte apreciat

de mica burghezie, meseriași și muncitori industriali. La 12 iulie 1790 a fost adoptată Constituția

civilă a clerului, organizând Biserica ca pe o instituție națională, independentă de papă. Nemulțumiți

s-au arătat atât Papa Pius VI, cât și regele Ludovic XVI, care a găsit bun prilej ca să fugă din Paris,

spre a reveni cu trupe ca să restabilească absolutismul. La Varennes a fost însă recunoscut și obligat să

se întoarcă (21 iunie 1791).

Noul regim politic – monarhia constituțională – era instituit prin Constituția promulgată la 3

septembrie 1791, din care decurg următoarele prerogative ale celor trei puteri: puterea executivă era

exercitată de un guvern condus de monarh care avea rol de prim-ministru (conducea diplomația,

administrația, comanda armata, percepea impozite, propunea legi, asigura poliția); puterea legislativă

o deținea Adunarea legislativă, aleasă pe 2 ani, prin vot cenzitar (controla guvernul, avea inițiativa

legilor, vota legi, ratifica tratate și decreta impozite); puterea judecătorească era exercitată de

Tribunalele judecătorești (pedepsea răufăcătorii, arbitra conflictele dintre cetățeni, potrivit codurilor și

legilor votate de puterea legislativă).La 30 septembrie 1791 s-a ținut ultima ședință a Adunării

Constituante, căci la 1 octombrie 1791, aceasta se proclamă Adunare legislativă (1 oct. 1791-20 sept.

1792).

Revoluția Franceză

În cele doua secole de domnie si guvernare a dinastiei de Bourbon (1589-1789), societatea franceză a dat apartenență unei evoluții lente, în care inițiativele de reformă s-au confruntat cu puternice tendințe de apărare a privilegiilor. Vechiul Regim a fost cuprins în ultimele sale decenii de o criză complexă: economică, socială, financiară, administrativă și morală. Considerată în istorie ca o manifestare atipică, revoluția se declanșează când toate tentativele de reformare sunt epuizate. Amploarea crizei și ineficiența reformelor au determinat ca Revoluția Franceză să fie necesară, inevitabilă și la fel de complexă.

Premisele izbucnirii revoluției În cursul secolului XVII, Franța a înregistrat, o dată cu întreaga populație a Europei, o

importantă creștere demografică (de la 14-22 mil locuitori spre 23-28 milioane locuitori), chiar dacă s-a situat sub media europeană a acelor vremuri.

Țărănimea a continuat să reprezinte 85% din populație si, deși cea mai mare parte a ei era liberă, lipsa pământului și dependența față de nobilul proprietar, de Biserică și de Stat îi împovărau viața. Producția agricolă a fost însă într-o creștere continuă, nu întotdeauna în funcție de tehnologii noi sau de uneltele folosite. Industria a excelat cu deosebire în domeniul textil, fiind puternic susținută de construcția de drumuri.

Din Evul Mediu, societatea franceză și-a păstrat structurile tradiționale: regele în fruntea ierarhiei, urmat de cele două stări privilegiate - clerul și nobilimea - și starea a III-a, alcătuită din burghezie, țărănime, muncitorii din manufacturi, etc. Originea celor trei ordine datează din Evul Mediu, când s-a ivit deosebirea între cei care se roagă - oratores, cei care se luptă - bellatores, cei care muncesc pentru a asigura traiul celorlalți - laboratores.

Clerul, însumând circa 130.000 de persoane, se proclamă el însuși cea mai înaltă treaptă a Regatului. Se bucura de însemnate privilegii politice, fiscale și juridice. Membrii clerului superior, episcopii și abații (titlu purtat de șefii unei mânăstiri catolice) se recrutau din rândurile nobililor. Fastul și grandoarea în care trăiau principii bisericii egalau luxul marilor nobili laici. În schimb, preoții de țară, cuprinzând 50.000 de parohi, duceau o existență modestă alături de enoriașii lor.

Alături de nobilimea de sânge sau de spadă, în secolele XVI-XVIII s-a format nobilimea judiciară, a magistraților, care cumpărau acest titlu și intrau în rândurile nobilimii de robă. Instanțele judiciare supreme, care se numeau parlamente, constituiau un monopol al acestor aristocrații de funcționari. Profitând ca în Franța Vechiului Regim legile intrau în vigoare abia după ce erau înregistrate în condica Parlamentului din Paris, nobilimea judiciară respingea sistematic reformele, devenind garantul menținerii privilegiilor. Populația Franței în preajma revoluției numără aprox. 25

milioane locuitori, dintre care 350.000 erau nobili, dar cu structură foarte eterogenă. Nobilimea de curte, cca. 4.000 de persoane, locuia la Versailles și forma anturajul regelui. Trăia în mare lux, din pensiile și ajutoarele acordate din bugetul statului, din soldele militare sau din veniturile slujbelor îndeplinite la curte. Totuși marea nobilime era parțial ruinată. Risipa, luxul și viața de la curte implicau cheltuieli mult mai mari decât veniturile, iar majoritatea domeniilor au fost amanetate sau vândute. Cu totul alta era situația nobilimii provinciale, ruinată și ducând o viață modesta pe domeniile ei. Principala sursă de venituri consta în perceperea drepturilor feudale de la țărani, chiar dacă valoarea lor scăzuse foarte mult în secolul XVIII.

Starea a III-a cuprindea burghezia alcătuită din 2 milioane de bancheri, industriași, negustori și liber-profesioniști (avocați, medici, notari). Țărănimea, care numără 20 milioane de agricultori, forma cea mai mare parte a stării a treia. Tot în această categorie socială se mai găseau 2 milioane de muncitori, meșteșugari, mici comercianți, ucenici și calfe care locuiau la orașe și alcătuiau o forță socială explozivă.

Teoretic, regele deținea puterea în mod absolut. Statul era domeniul său, pe care l-a primit moștenire de la antecesori și pe care-l guverna după bunul său plac. Regele declara război și încheia pace, numea în toate funcțiile militare și civile, putea încarcera orice persoană printr-o simplă "Lettre de cachet" (ordin scris, sigilat cu pecetea sa). În fapt, autoritatea regală era mult slăbită de modul haotic în care funcționau principalele instituții ale statului.

Centralizarea coexistă cu o mulțime de privilegii și autonomii. Justiția, spre exemplu, era exercitată concomitent de funcționarii regali, de seniorii care au moștenit dreptul de a face dreptate pe proprietățile lor și de tribunalele ecleziastice. Vămile interne stânjeneau comerțul, impozitele erau repartizate inegal.

Criza monarhiei absolutiste franceze a început după 1715, anul morții lui Ludovic al XIV-lea. Finanțele erau secătuite de desele războaie, iar populația vlăguită și profund nemulțumită. Regele Ludovic al XV-lea a antrenat țara într-o serie de războaie inutile având ca rezultat scăderea prestigiului Franței și o criză financiară care va dăinui până la revoluție. Politica falimentară a lui Ludovic al XV-lea a fost ilustrată de încheierea umilitoarei păci din 1763, când Franța pierdea în favoarea Angliei teritorii precum Canada, Louisiana și India. În schimb, monarhia franceză a sprijinit lupta de eliberare a coloniilor engleze din America de Nord, dar cu prețul adâncirii crizei finanțelor publice.

Regele Ludovic al XVI-lea (1774-1792) a eșuat în toate încercările de a reforma finanțele țării. Rând pe rând miniștrii Turgot, Necker și Calonne care au încercat să legifereze impozitarea nobilimii au fost demiși la presiunile privilegiaților. Se produce așa-numita "revoltă a nobilimii", prin care s-a respins orice încercare de reformare a instituțiilor aristocratice. La fel ca și în Anglia, cauza imediată a declanșării revoluției a fost criza financiară și împotrivirea la reforme a categoriilor privilegiate. În plan intelectual circulau idei noi, promovate de filosofii epocii "luminilor", care criticau absolutismul monarhic și susțineau un regim al libertății și egalității.

Drumul de la monarhia absolutistă la republicăInteresată să rezolve criza și să salveze statutul, monarhia a găsit de cuviință să convoace un

organism reprezentativ (care nu mai fusese convocat din 1614), din care făceau parte și neprivilegiații - Adunarea Stărilor Generale (5 mai 1789).

Restabilirea Adunării Stărilor Generale a declanșat în Franța o efervescență socială și politică fără precedent: regele solicitase alcătuirea unor caiete de doleanțe, care îngăduiau nobilimii, clerului și stării a III-a, să-și formuleze revendicările sub forma unor cereri adresate suveranului. Cele mai multe solicitau desființarea absolutismului, o reformă completă a fiscalității și justiției, constituirea unei adunări reprezentative care să decidă asupra legilor și impozitelor, introducerea unei constituții.

REVOLUȚIA POLITICĂ (mai-iulie 1789). Încă de la început s-a văzut limpede că regele nu dorea reformă sau constituție, așa cum ceruseră insistent "caietele de doleanțe". Obiectivul său, urmărit asiduu de mai multă vreme, era doar acoperirea deficitul bugetar printr-o politică de impozite acceptată de toate trei stările și menținerea absolutismului.

Drumul de la vechea adunare medievală la Adunarea Națională Constituantă modernă a fost deschis de diferendul dintre rege și reprezentanții stării a III-a: să se voteze pe stări (ar fi fost în avantajul privilegiaților) sau individual (evident, în favoarea majorității neprivilegiate). Delegații stării a III-a, la propunerea abatelui Sieyès, considerând că reprezintă 96% din națiune, s-au proclamat Adunare Constituantă (17 iunie 1789), iar membrii ei au jurat să rămână uniți până ce vor da Franței o constituție. Ludovic XVI a acceptat inevitabilul și a invitat deputații celorlalte ordine să i se alăture. Adunarea, cuprinzându-i acum pe toți membri Stărilor Generale, s-a proclamat Adunare Națională Constituantă (9 iulie 1789). Monarhia absolutistă a sucombat. Suveranitatea națională înlocuiește

suveranul de drept divin. Guvernarea Franței se va face în baza unui contract încheiat între suveran și națiune. În acest stadiu, se poate vorbi de o monarhie moderată, după model englez.

Regele, rău sfătuit, concentrează trupe în jurul Parisului. Acest fapt provoacă revolta maselor populare. Parizienii se înarmează și alcătuiesc Garda Națională condusă de marchizul La Fayette. Se instituie o municipalitate revoluționară în frunte cu savantul Bailley. La 14 iulie 1789 e atacată și cucerită Bastilia, simbolul absolutismului monarhic.

REVOLUȚIA SOCIALĂ (iulie-august 1789). Acțiunile antiabsolutiste de la Paris și din marile orașe au creat un precedent pe care lumea rurală îl va urma fără ezitare. Recoltele proaste, cu consecința lor imediată - creșterea prețului pâinii și șomajul lucrătorilor cu ziua - au creat încă din primăvara anului 1789 condițiile unei mari răscoale țărănești.

La sate se dorea împărțirea echitabilă a grânelor, evident, în detrimentul celora care dețineau prea mult (seniorii laici și ecleziastici, dar și proprietari din rândul burgheziei) și ștergerea impozitelor către stat, precum și a obligațiilor feudale. Acest program a fost dezvoltat în vara anului 1789, când în cursul unor răscoale au fost distruse arhive care consemnau datorii și au fost atacate și incendiate numeroase castele nobiliare.

Starea generală de anarhie produsă de această răzvrătire nu putea rămâne fără urmări. Constituanta, speriată de tumultul satelor, a desființat în noaptea de 4 august 1789, toate privilegiile feudale, statuându-se deplina egalitate între toți francezii, deveniți acum, din vechi participanți la ordine medievale, cetățeni.

Cum o nouă constituție nu se putea naște de la o zi la alta, o Declarație a Drepturilor Omului și Cetățeanului, adoptată la 26 august 1789, stabilea principiile pe baza cărora urma să se înfăptuiască reconstrucția țării. Din păcate, rău sfătuit, regele Ludovic al XVI-lea a refuzat inițial să accepte atât decretele din noaptea de 4 august, cât si Declarația, fiind obligat să o facă, după o nouă răscoală a populației pariziene, care l-a dus, împreună cu toată familia, la palatul Tuileries din Paris. Legislația feudală va fi înlocuită prin decretarea libertății economice, a desființării breslelor și vămilor interne, prin reforma impozitelor. Franța a fost împărțită în 83 de departamente formate, la rândul lor din districte, cantoane și comune.

PRIMA CONSTITUȚIE. Anii care au urmat (1789-1791) sunt caracterizați de o situație foarte complexă. În absența partidelor politice, două grupări se arată foarte influente: Clubul Iacobinilor (Societatea Prietenilor Constituției), dominat de Maximilian Robespierre, și Clubul Cordelierilor (Societatea amicilor drepturilor omului și cetățeanului), frecventat de Danton, Marat, foarte apreciat de mica burghezie, meseriași și muncitori industriali.

La 12 iulie 1790 a fost adoptată Constituția civilă a clerului, organizând Biserica ca pe o instituție națională, independentă de papă. Nemulțumiți s-au arătat atât Papa Pius VI, cât și regele Ludovic XVI, care a găsit bun prilej ca să fugă din Paris, spre a reveni cu trupe ca să restabilească absolutismul. La Varennes a fost însă recunoscut și obligat să se întoarcă (21 iunie 1791). Noul regim politic - monarhia constituțională - era instituit prin Constituția promulgată la 3 septembrie 1791, din care decurg următoarele prerogative ale celor trei puteri: puterea executivă era exercitată de un guvern condus de monarh care avea rol de prim-ministru (conducea diplomația, administrația, comanda armata, percepea impozite, propunea legi, asigura poliția); puterea legislativă o deținea Adunarea legislativă, aleasă pe 2 ani, prin vot cenzitar (controla guvernul, avea inițiativa legilor, vota legi, ratifica tratate și decreta impozite); puterea judecătorească era exercitată de Tribunalele judecătorești (pedepsea răufăcătorii, arbitra conflictele dintre cetățeni, potrivit codurilor și legilor votate de puterea legislativă).

La 30 septembrie 1791 s-a ținut ultima ședință a Adunării Constituante, căci la 1 octombrie 1791, aceasta se proclama Adunare legislativă (1 oct. 1791-20 sept. 1792).

DECLANȘAREA RĂZBOAIELOR REVOLUȚIONARE. Adunarea legislativă s-a întrunit la 1 oct. 1791, fiind alcătuită din doua grupări distincte de deputați: feuillantii - susținătorii monarhiei constituționale și iacobinii și girondinii - adepții republicii. Adoptarea noii constituții nu a rezolvat decât în parte problemele țării, conducând treptat la concluzia că doar un război cu suveranii Europei ar fi putut stabiliza situația.

Dorit de rege, care spera să reinstaureze astfel absolutismul, dar și de forțele revoluționare și de monarhiile vecine, războiul, început la 20 aprilie 1792 împotriva Austriei, a mers rău pentru Franța încă din primul ceas. Armata, prost organizata și practic, lipsită de comandă (mulți ofițeri monarhiști) dezertaseră, a pierdut bătălie după bătălie, dezastrul fiind evitat doar datorită slăbiciunilor taberei adverse. Conspirația familiei regale cu forțele inamice a devenit din ce în ce mai evidentă. Intrarea în război a Prusiei a complicat și mai mult situația și, în disperare de cauză, Adunarea legislativă a decis să aducă în Paris 20.000 de "federați", membrii ai gărzii naționale. Pentru aceasta, a declarat "patria în primejdie" și într-un elan patriotic de nestăvilit, de pretutindeni s-au înrolat voluntari pentru a rezista armatelor absolutiste.

PROCLAMAREA REPUBLICII. În noaptea de 9-10 august 1792, circumscripțiile electorale pariziene au luat cu asalt reședința regelui și au instituit în capitală "Comuna insurecțională" (o conducere revoluționară).

Ludovic al XVI-lea s-a retras în mijlocul Adunării legislative, care, intimidată de mulțime, l-a suspendat pe suveran; acesta a fost arestat împreună cu întreaga familie și transportat la închisoarea Temple. Desființarea monarhiei constituționale a pregătit noul regim, a cărui lege fundamentală avea să fie elaborată de o Convenție.

În răstimp, singura autoritate legală în stat, Adunarea, a adoptat, sub presiunea Comunei, o serie de decizii împotriva dușmanilor revoluției, constituindu-se ceea ce istoricii francezi au numit "Prima Teroare", cu victime mai ales din rândurile clerului. Au fost adoptate, însă, și reglementări cu caracter democratic: a fost decretat votul universal, prin care urma să fie aleasa viitoarea adunare, au fost desființate, fără răscumpărare, toate vechile drepturi feudale.

La 20 septembrie 1792, trupele revoluționare au obținut prima victorie împotriva forțelor intervenționiste la Valmy. Noua putere în stat, Convenția, aleasă prin vot universal, a desființat monarhia și a proclamat Republica Franceză, una și indivizibilă (21 sept. 1792).

Anii ConvențieiCONVENȚIA GIRONDINĂ (1792-1793). În istoria Convenției se disting trei etape: girondina,

iacobina și thermidoriana. Situația revoluționară din 1792 a impus la conducerea Franței o adunare alcătuită exclusiv din republicani. Două grupuri își dispută preponderența în Convenție: girondinii (conduși de Roland, Brissot, Condorcet) și montagnarzii sau iacobinii, numiți așa după poziția ocupată pe băncile așezate în partea de sus a sălii de ședință (în fruntea lor aflându-se Robespierre, Danton, Marat).

Pentru început, Convenția, în care girondinii dețineau putere, a trebuit să hotărască soarta regelui. Deși ar fi dorit să-l salveze, sub presiunea probelor care i-au dovedit complicitatea cu monarhiile absolutiste împotriva revoluției, aceștia au fost obligați să-l trimită pe eșafod, la 21 ianuarie 1792. Decizia a avut pe termen scurt grave consecințe. Împotriva Franței revoluționare s-a constituit o coaliție de puteri (Austria, Prusia, Anglia, Rusia), cu scopul de a restaura vechiul regim. Războiul care continua, și pentru care au fost mobilizați 300.000 de soldați, tulburările din Vendeea (regiunile din NV tarii), unde țăranii instigați de nobili, s-au ridicat împotriva noii puteri, situația economică în continuă degradare au alimentat conflictul dintre girondini și montagnarzi. În urma unor noi manifestații a parizienilor (31 mai - 2 iunie 1793), girondinii sunt îndepărtați de la Putere și din Convenție și ghilotinați (2 iun. 1793). Eliminarea lor a dat o lovitura grea parlamentarismului care a învrăjbit Parisul revoluționar cu țara.

CONVENȚIA IACOBINĂ (1793-1794). Ca să salveze revoluția, iacobinii au fost nevoiți să recurgă la măsuri excepționale. Au folosit dictatura puterii executive și teroarea pentru combaterea contrarevoluționarilor. Comitetul Salvării Publice, condus de Robespierre, acționa ca putere executivă, iar Comitetul Siguranței Generale alături de Tribunalul revoluționar îi urmăreau pe dușmanii revoluției. Puterea legislativă și autoritatea supremă aparțineau Convenției Naționale dominate de iacobini. A fost elaborată Constituția anului I (1793). Ea stabilea că "scopul societății este fericirea generală". Nu a fost aplicată niciodată datorită războiului. În plan economic, au fost desființate toate obligațiile feudale, au fost împroprietăriți țăranii fără răscumpărare, s-au fixat produse maximale la produsele de primă necesitate, în vreme ce creșterea salariilor a fost blocată. Organizatorul victoriei în plan militar a fost Lazare Carnot. În câteva luni, teritoriul Franței este eliberat și se trece la ofensivă în Belgia. Paradoxal, marile victorii vor dezbina tabăra iacobinilor. Hébert, partizan al terorismului în guvernare, stăruia să se meargă "cu ghilotina în frunte". Hebertistii erau puternici în clubul cordelierilor și în foburgurile (cartiere mărginașă într-un mare oraș) Parisului, unde conduceau secțiile de sanchiloti (=revoluționari proveniți din cartierele mărginașe ale orașelor). Legea suspecților, adoptată la 17 septembrie 1793, a permis arestarea numai la Paris a peste 5.000 de persoane din rândul vechii aristocrații și a burgheziei, dar și dintre oamenii de rând, mulți sfârșind pe eșafod. Se estimează că peste 1600 de persoane au fost executate în provincie. Pentru a lovi în preoțime și în catolicism, ei au inițiat mișcarea ateistă, au impus introducerea Cultului Rațiunii și au început descreștinarea. Catedrala Notre-Dame din Paris a fost transformată în Templul Rațiunii. Au introdus calendarul republican în 7 octombrie 1793. Danton, Hébert și alți adversari ai lui Robespierre au fost ghilotinați. Marea Teroare din ultimele săptămâni ale dictaturii iacobine a îngustat până la dispariție sprijinul popular pentru Robespierre. Prin complotul de la 9 thermidor / 27 iulie 1794 acesta și susținătorii ei au fost ghilotinațti.

CONVENȚIA THERMIDORIANĂ (27 iulie 1794-26 octombrie 1795). Aceasta Convenție a fost dominată de cei proaspăt îmbogățiți. Thermidorienii, adepți ai spiritului republican moderat, au ridicat restricțiile impuse de iacobini presei, economiei, culturii sau religiei catolice. Anularea Legii maximului

(dec. 1794) a redat comerțului libertatea cerută de burghezie. S-a renunțat la rigorismul iacobin și viața cotidiană a celor bogați a revenit la efervescența din timpul Vechiului Regim. Tonul îl dădeau celebre curtezane, precum Tereza Cabarrus (Notre Dame de Thermidor), devenită doamna Tallien etc. Două erau pericolele care amenințau Convenția Thermidoriană: iacobinii și regaliștii. Ultimele încercări ale adepților iacobinilor de a răsturna noua putere au fost înăbușite de armată în mai 1795. Emigranții regaliști sprijiniți de Anglia au debarcat în Bretania în iunie 1795, dar vor fi înfrânți de trupele generalului Hoche. O altă răscoală regalistă, octombrie 1795, i-a oferit prilejul tânărului general N. Bonaparte să se remarce și să candideze cu succes la comanda unei armate a Directoratului.

Politica externă a thermidorienilor o continua pe cea inițiată de iacobini. Olanda a fost cucerită (ianuarie 1795) și transformată în Republica Batava, una dintre numeroasele republici-surori cu care se va înconjura Franța. Prusia, dorind sa participe la a III-a împartire a Poloniei (1795), va încheia pacea de la Basel (1795), recunoscând Rinul ca hotar cu Franta si neutralitatea Germaniei de nord. Tot la Basel se semneaza pacea cu Spania, tara care paraseste coalitia antifranceza. Printre ultimele masuri luate de thermidorieni a fost adoptarea Constitutiei anului III, care organiza Franta sub forma Directoratului.

Franța - de la sfârșitul secolului al XVIII-lea,

până la proclamarea primului imperiu francez

a) Revoluția burgheză din 1789-1794. Consecințe pe plan intern și internațional

b) Orientări și direcții în politica externă franceză

c) Relațiile Franței cu Marile Puteri (1789-1804)

 

Sfârșitul secolului al XVIII-lea va fi marcat in istoria lumii de desfășurarea unor evenimente importante, dintre care se detașează revoluția franceză.  Ea va permite afirmarea unor principii juridice și morale de avangardă și a unei serii de personalități politice și militare.

Oricum ar fi considerate lucrurile, anul 1789 nu poate fi despărțit de prestigiul său. Creșterea nivelului de viață implica aproape întotdeauna un progres al conștiinței, astfel că, cel care se va răscula primul nu va fi poporul de la sate, ci acela din marile orașe, în special din Paris, care are obișnuința insurecțiilor.

În 1789, Parisul era patriot, adică era împotriva abuzurilor de orice fel. Inegalitățile juridice, pe care nimic nu le mai justifica, sunt abuzuri. Nici arbitrarul regal nu este mai puțin grav. Vechea monarhie se golește treptat, între anii 1787-1789, de orice realitate.

Deputatul Lally-Tollendal făcea la 13 iunie 1789, într-un mod succint și admirabil, bilanțul Vechiului regim:„...regele înșelat, legile fără putere executorie, servicii publice dezorganizate, armata atinsă de spiritul de revoltă, particularismul provincial redeșteptat, tezaurul vid, falimentul iminent, autoritatea fără respect, poporul fără nădejde de salvare, disperat." 

Monarhia se găsea iar în fața Parlamentului, care refuza să înregistreze noile impozite. Poporul lua poziție fără echivoc, în favoarea parlamentelor, care aveau meritul că făceau o opoziție înverșunată

și cereau convocarea Stărilor Generale, care nu mai fuseseră convocate din 1614, astfel încât nimeni nu mai știa care erau de fapt adevăratele lor puteri.

La 5 mai 1789, Adunarea Stărilor Generale a fost convocată la Versailles. În ajunul deschiderii ei, a apărut vestita broșură a abatelui Sieyes, „Ce este starea a treia?". Li se dădea răspunsul :„Totul!". Sieyes argumenta că starea a treia, respectiv burghezia, are toate calitățile necesare pentru a forma o Națiune completă, este ca un om puternic, al cărui braț este încătușat. 

La 17 iunie 1789, starea a treia s-a proclamat Adunare Națională, iar la 20 iunie, a avut loc jurământul acesteia: „Jurăm să nu ne despărțim niciodată și să ne întrunim oriunde împrejurările o vor cere, până ce Constituția Regatului va fi întocmită și întărită pe temelii trainice." În fața acestei atitudini hotărâte, regele și Curtea aveau două soluții: una din ele era să cedeze și să admită ca pe viitor, monarhia va împărți puterea cu o aristocrație în rândul căreia se vor număra, alături de nobilime și de cler, reprezentanții comunelor, adică aristocrația burgheză care conducea starea a treia. Aceasta însemna o revoluție de tip englez, adică aceea dorită de marea majoritate a stării a treia și de puternice minorități din rândurile clerului și nobilimii. Dar pentru coroană aceasta ar fi însemnat renunțare la absolutism. 

Cealaltă politică ar fi constat în unirea cu poporul, peste capul privilegiaților și instaurarea unui fel de absolutism democratic. Această soluție a fost foarte puțin luată în considerație. Curtea nu s-a resemnat însă nici cu prima, evenimentele s-au precipitat, rămânând doar recurgerea la forță. În aceste împrejurări, împotriva trupelor ducelui de Broglie se ridică poporul Parisului, iar la 14 iulie 1789, Bastilia a fost cucerită și dărâmată până la temelii. 

Insurecția de la 14 iulie a răsturnat vechea conducere a Parisului și a pus în locul ei o municipalitate formată din reprezentanți ai burgheziei și apărată de poporul înarmat, constituit în Garda Națională, comandată de La Fayette. Cucerirea Bastiliei a avut consecințe incalculabile, răscoala parizienilor reprezentând un moment decisiv în desfășurarea Revoluției franceze.

La 26 august 1789, Adunarea Națională Constituantă votează Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului, inspirată din Declarația drepturilor de la 1689 din Anglia și mai ales din Declarația de independență americană din 1776, unde se stabilesc bazele juridico-politice ale orânduirii burgheze și abolirea practică a Vechiului Regim.

Refuzând să sancționeze decretele din 4 august, Ludovic al XVI-lea este obligat să se mute la Paris. Revoluția de la 6 octombrie încheie ceea ce începuse cea de la 14 iulie. Iată, astfel, o victorie hotărâtoare a Parisului asupra Curții, poporul capitalei franceze devenind actorul principal al revoluției.

La 2 noiembrie 1789 s-a hotărât naționalizarea averilor bisericești, deoarece țara se zbătea în mari dificultăți financiare. 

Ca să transforme organizarea bisericii conform principiilor burgheze, a fost votată Constituția civilă a clerului (12 iulie 1790), prin care biserica devenea independentă față de papă sau de rege, iar episcopii erau aleși de către cetățeni, ca și ceilalți funcționari.

La 14 iulie 1790, pe Câmpul lui Marte a avut loc Sărbatoarea Federației unde regele, națiunea și clerul și-au dat mâna, înfăptuindu-se lozinca: ”libertate, egalitate, fraternitate". 

Ludovic al XVI-lea, deși declarase în câteva rânduri că acceptă să fie un monarh constituțional, la 21 iunie 1791, fuge pe furiș împreună cu familia regală din Paris, dar sunt recunoscuți la Varennes, arestați și readuși în capitală. Evenimentul a drept consecință amplificarea mișcării republicane și adâncirea prăpastiei între rege și popor.

La 14 iulie 1791, pe altarul patriei de pe Câmpul lui Marte a fost depusă o petiție, cerând detronarea regelui și proclamarea republicii. Nobilimea liberală și marea burghezie, având nevoie de instituția regală, au hotărât recurgerea la forță. Puține incidente au avut urmări mai grave decât salva de împușcături, din 17 iulie 1791 de pe Câmpul lui Marte, ordonată de La Fayette, responsabil cu menținerea ordinii publice. De-acum încolo, fie că este vorba de forma de guvernământ sau de alte chestiuni, revoluția ca atare este scindată: de o parte marea burghezie, care ar voi să revină cât mai repede la formele legale, odată ce a obținut locul pe care îl dorea în stat; de cealaltă parte, mica

burghezie și poporul Parisului, care nu vor considera revoluția încheiată decât în ziua când va deveni cu adevărat democratică și când ultimele rămășițe ale Vechiului Regim vor fi fost măturate. 

Se pune o problemă care, rămasă până atunci pe un plan depărtat, va căpăta acum o însemnătate din ce în ce mai mare: aceea a raporturilor dintre Revoluția franceză și Europa. La început au fost excelente fiindcă: 1) constituanții nu aveau alt program de politică externă decât pacea; 2) tulburările interne ale Franței aveau drept efect retragerea pentru moment a francezilor din jocul european.

Totuși, unele evenimente revoluționare au stârnit un adânc ecou în străinătate, deoarece o revoluție este, prin natura ei, expansivă. Nu-i ușor de limitat influența la granițele statului care a văzut-o născându-se. Odată tronul și privilegiile zdruncinate în Franța, nu mai exista loc în Europa unde ele să se poată simți solide, în afară poate de Anglia, care și-a făcut deja revoluția și care considera că nu are nimic de învățat de la continent. 

Se stie ca in perioada anterioara revolutiei, pivotul principal al relatiilor internationale din Europa Occidentala il constituia lupta dintre Anglia si Franta pentru suprematia coloniala si comerciala. Desi era mult mai slaba decât Anglia, cel putin din punct de vedere economic si naval, Franta nu scapa nici un prilej sa-si loveasca rivala - fie direct, fie indirect - pe mare si pe uscat.

Succesul partial pe care diplomatia franceza l-a obtinut sprijinind lupta pentru independenta a coloniilor americane (1776-1783) a fost anulat de o politica ulterioara defectuasa. 

La inceputul anului 1789, ministrul Afacerilor Straine, contele de Montmorin i-a prezentat lui Ludovid al XVI-lea un raport in care situatia politica a Frantei era schitata astfel: ,,Olanda ne-a scapat. Danemarca apartine Rusiei. Suedia nu merita increderea noastra; Prusia s-a incurcat cu Anglia si a devenit dusmanca noastra. Imperiul romano-german nu este decât o alcatuire de piese fara legatura intre ele; dealtfel, principalii sai membri sunt aliati cu Prusia. Nu ramâne altceva decât Imperiul Rusiei si alianta lui pe care noi am cautat-o". 

Franta s-a vazut astfel nevoita sa se apropie de Rusia, desi acest fapt contravenea prieteniei si legaturilor sale cu Poarta; diplomatia franceza a avut totusi abilitatea ca, strângând relatiile cu Rusia, sa nu provoace o ruptura cu Imperiul Otoman. 

Izbucnirea revolutiei burgheze in Franta nu a dus la declansarea imediata a conflictului cu Europa. De fapt, la nici un an dupa caderea Bastiliei (22 mai 1790), prin intermediul lui Pétion si Robespierre, Adunarea Constituanta a declarat lumii pace perpetua: ,,Fara diplomati! Fara armata! Fara intrigi! Fara sânge! ". 

Regele mai avea dreptul sa incheie tratate de alianta si de comert, care trebuiau insa ratificate de Adunare. Pentru a pune capat activitatii de culise a lui Montmorin, Adunarea Nationala a infiintat la 1 iulie 1790 un Comitet diplomatic care, printre altele avea misiunea sa supravegheze actiunile ministrului si sa-i controleze intreaga corespondenta diplomatica, aceasta masura reprezentând, de fapt, lovitura de gratie aplicata diplomatiei aristocratice.

La 27 august 1791, Austria si Prusia au lansat ,,Declaratia de la Pillnitz", prin care Franta revolutionara era amenintata cu interventia armata a puterilor europene daca Ludovic al XVI-lea nu era repus imediat in drepturile sale de monarh. 

Ludovic al XVI-lea a acceptat, la 13 septembrie 1791, Constitutia franceza elaborata de Adunarea Nationala, dar in ciuda juramântului depus, a continuat sa strânga legaturile secrete cu monarhiile straine. Declaratia de la Pillnitz facea inevitabil razboiul dintre Franta si Prusia si Austria, regele sperând ca acesta sa fie mormântul revolutiei. 

Dându-si seama de inevitabilitatea razboiului cu Austria si Prusia, Franta a cautat sa obtina neutralitatea Angliei in viitorul conflict, Talleyrand fiind trimis la Londra in ianuarie 1792, pentru obtinerea aliantei engleze sau, cel putin, o neutralitate binevoitoare, ca si acordarea unui imprumut. 

Intrevederile cu William Pitt n-au dus la nici un rezultat, desi Talleyrand a demonstrat viabilitatea unei apropieri franco-engleze, intrucât cele doua state vecine ,,erau chemate, prin firea nestramutata a lucrurilor, sa se inteleaga si sa se imbogateasca reciproc". 5 (E.V. Tarlé „Talleyrand")

Monarhia și Revoluția franceză

Revoluția franceză este evenimentul care a marcat totodată în istoria Franței, trecerea la

epoca modernă. Perioada revoluționară începe în 1789, cu reunirea Adunării Stărilor Generale

și căderea Bastiliei, și se termină în 1799, cu lovitura de stat din 18 Brumar a lui Napoleon

Bonaparte. Ideile liberale și naționale propovăduite de Revoluția franceză s-au răspândit în toată

Europa, având ca efect intensificarea luptei națiunilor asuprite împotriva dominației străine. Revoluția

franceză completează șirul marilor revoluții ale epocii moderne, fiind precedată de Revoluția

engleză și Revoluția americană. Totodată, ea a rămas cel mai popular model de insurecție până

la Revoluția Rusă din 1917.

Monarhia franceză era o monarhie absolută, nu una despotică, adică nu acționa în manieră

arbitrară și ilegală. Regele era împiedicat de legile și cutumele regatului său și existau multe

organisme independente, cum era Adunarea Clerului, care aveau drepturi și privilegii în care regele

nu putea interveni, întrucât erau garantate de lege. Regele emitea legi după consultarea consilierilor

săi, deși nu era obligat să le accepte opinia. Parlamentele provinciale și stările locale limitau, de

asemenea, puterea regală.

Revoluția franceză (1789-1799) a fost un eveniment major al epocii moderne, care a dus la

răsturnarea Vechiului Regim și la instaurarea unei noi ordini politice și sociale în Franța.

Franța a experimentat toate sistemele de guvernare trecând succesiv de la monarhia

absolută, bazată pe principiul de drept divin, la monarhia constituțională, după model britanic, în care

domină principiul „regele domnește, dar nu guvernează”, apoi la republică. Aceasta avea la bază, în

teorie, libertatea și egalitatea tuturor cetățenilor.

Vechiul Regim (franceză l’Ancien Régime) este o expresie folosită pentru a desemna sistemul

francez de guvernare, legile și instituțiile care au precedat revoluția de la 1789. Acesta se sprijinea

pe cele trei ordine (stări): starea I – clerul; starea a II-a – nobilimea; starea III-a burghezia, țărănimea

și păturile orășenești sărace. Primele două stări erau privilegiate, în timp ce starea III-a reprezenta

98% din populația franceză.

Regele era reprezentat în teritoriu de intendenți de poliție, justiție și finanțe în cele 34 de

circumscripții ale Franței. Ei supervizau perceperea impozitelor, legea și ordinea și răspundeau de

lucrările publice, comunicații, comerț și industrie.

Monarhia franceză nu primea niciodată destui bani din impozite pentru a-și acoperi

cheltuielile, așa încât, pe timp de război, când cheltuielile statului creșteau foarte mult, recurgea la

împrumuturi cu dobânzi uriașe. În consecință, plata dobânzilor la datorii a devenit în secolul al XVIII-

lea o componentă tot mai mare din bugetul statului.

Metoda de colectare a impozitelor directe prin sutele de slujbași aducea adesea prejudicii

statului, deoarece, uneori aceștia foloseau banii în scopuri personale.

Cheltuielile curții de la Versailles au atins cote îngrijorătoare. De pildă, regina Maria

Antoaneta, fiica împărătesei Maria Tereza a Austriei și soția regelui Ludovic al XVI-lea, a acumulat

datorii de o jumătate de milion de livre la jocuri de noroc, primind porecla din partea cumnatului ei,

contele de Provence, Madame Déficit. Aproape toată lumea o detesta pentru frivolitatea și aroganța

sa.