Monarhie Franta Sec. XVIII

66
REVOLUȚIA FRANCEZĂ 1. FRANȚA ÎN AJUNUL REVOLUȚIEI A. Criza absolutismului, este legată de raportul politico- economic în Franța care a cunoscut o creștere semnificativă a populației, dar a menținut sistemul perimat al stărilor, sistem în care starea II(nobilimea) și starea a I a(clerul) controlau puterea, dețineau funcții administrative și politice(nobilimea de robă) și militar-diplomatice(nobilimea de spadă) deși reprezentau mai puțin de 10% din populație, dar dețineau 4/5 din locurile Adunării Stărilor Generale, care nu se mai întrunise din 1614. Țărănimea forma 85% din populație, era liberă juridic, dar lipsită de pământ, în timp ce burghezia era îngrădită în accesul la funcții și putere. În timp ce Anglia trecea în 1688 la monarhia parlamentară, în Franța domniile lui Ludovic al-XIV-lea, Ludovic al-XV-lea și Ludovic al- XVI-lea duceau la consolidarea absolutismului.. Monarhia absolutistă menținută de la urcarea pe tron în 1774 a lui Ludovic al-XVI-lea, era slăbită de haosul fiscal, menținerea privilegiilor și autonomiilor, de deficitul bugetar de peste 25% și de eșecul reformelor fiscale, politice și administrative. B. Caietele de doleanțe, reprezentau reacția Adunării Stărilor Generale(neconvocate din 1614), la solicitarea de noi impozite de către rege în 1789. În ele se solicita înlăturarea absolutismului, reformă fiscală și juridică, adunări reprezentative care să aprobe legile și impozitele, desființarea privilegiilor de clasă, acces liber la funcții. Reprezentanții stării a-III-a au venit cu revendicări proprii, s-au opus pretențiilor regale și s-au separat în 7 iunie 1789 într-o Adunare Națională Constituantă, încercarea regelui dea dizolva adunarea cu ajutorul armatei, a determinat acțiunea parizienilor și constituirea Gărzii Naționale. 2. DE LA MONARHIA ABSOLUTISTĂ LA REPUBLICĂ A. Revoluția politică, este declanșată de refuzul regelui de a accepta caietele de doleanțe, drept care Starea a-III-a s-a separat și a format Adunarea Națională Constituantă, sprijinită de milițiile

description

istorie

Transcript of Monarhie Franta Sec. XVIII

Page 1: Monarhie Franta Sec. XVIII

REVOLU IA FRANCEZĂȚ

1. FRAN A ÎN AJUNUL REVOLU IEIȚ Ț

A. Criza absolutismului, este legată de raportul politico-economic în Fran a care aț

cunoscut o cre tere semnificativă a popula iei, dar a men inut sistemul perimat al stărilor,ș ț ț

sistem în care starea II(nobilimea) i starea a I a(clerul) controlau puterea, de ineau func iiș ț ț

administrative i politice(nobilimea de robă) i militar-diplomatice(nobilimea de spadă) de iș ș ș

reprezentau mai pu in de 10% din popula ie, dar de ineau 4/5 din locurile Adunării Stărilorț ț ț

Generale, care nu se mai întrunise din 1614. ărănimea forma 85% din popula ie, era liberăȚ ț

juridic, dar lipsită de pământ, în timp ce burghezia era îngrădită în accesul la func ii i putere. Înț ș

timp ce Anglia trecea în 1688 la monarhia parlamentară, în Fran a domniile lui Ludovic al-XIV-ț

lea, Ludovic al-XV-lea i Ludovic al-XVI-lea duceau la consolidarea absolutismului.. Monarhiaș

absolutistă men inută de la urcarea pe tron în 1774 a lui Ludovic al-XVI-lea, era slăbită deț

haosul fiscal, men inerea privilegiilor i autonomiilor, de deficitul bugetar de peste 25% i deț ș ș

e ecul reformelor fiscale, politice i administrative.ș ș

B. Caietele de dolean e, reprezentau reac ia Adunării Stărilor Generale(neconvocate dinț ț

1614), la solicitarea de noi impozite de către rege în 1789. În ele se solicita înlăturarea

absolutismului, reformă fiscală i juridică, adunări reprezentative care să aprobe legile iș ș

impozitele, desfiin area privilegiilor de clasă, acces liber la func ii. Reprezentan ii stării a-III-aț ț ț

au venit cu revendicări proprii, s-au opus preten iilor regale i s-au separat în 7 ț ș iunie 1789 într-

o Adunare Na ională Constituantă, încercarea regelui dea dizolva adunarea cu ajutorul armatei,ț

a determinat ac iunea parizienilor i constituirea Gărzii Na ionale.ț ș ț

2. DE LA MONARHIA ABSOLUTISTĂ LA REPUBLICĂ

A. Revolu ia politică, este declan ată de refuzul regelui de a accepta caietele de dolean e,ț ș ț

drept care Starea a-III-a s-a separat i a format Adunarea Na ională Constituantă, sprijinită deș ț

mili iile pariziene, ce au luat cu asalt i au dărâmat Bastilia – 14 iulie 1789.ț ș

B. Revolu ia socială, se declan ează pe fondul crizei alimentare i a recoltelor proaste,ț ș ș

concretizându-se în iulie-august 1789 prin revolte ărăne ti i mi cări sociale ce determinăț ș ș ș

constituanta să abolească privilegiile feudale în 4 august 1789 i să promulge „Declara iaș ț

universală a drepturilor omului i cetă eanului” – 26 august 1789.ș ț

C. Un nou regim politic, se instaurează prin acceptarea noului regim de către rege,

constituirea cluburilor politice i promulgarea Constitu iei din 1791, ce prevedea monarhieș ț

constitu ională i separarea puterilor în stat. Refuzul nobililor de a accepta schimbările,ț ș

duplicitatea regelui i declararea războiului de către Prusia i Austria a modificat situa ia.ș ș ț

D. Războaiele revolu ionare, duc la mobilizarea na ională generală ce asigură victoria deț ț

la Valmy – 20 septembrie 1792. Tentativa regelui de a fugi în străinătate(capturat la Varennes),

colaborarea lui cu inamicul, duce la re inerea lui la Temple, abolirea monarhiei, ț iar la 21

septembrie este proclamată republica. Sub conven ie are loc în 1793 ț judecarea i executarea luiș

Ludovic al-XVI-lea i a Mariei-Antoaneta.ș

Page 2: Monarhie Franta Sec. XVIII

3. ANII CONVEN IEIȚ

A. Conven ia girondină(septembrie 1792-iunie 1793), reprezintă regimul burghezieiț

moderate, ce v-a fi silită să accepte executarea regelui, fiind silită să gestioneze o gravă criză

economico-socială, să ducă lupta cu coali ia antifranceză ini iată de Anglia i să facă fa ăț ț ș ț

revoltelor regaliste din Vandeea i Bretania.ș

B. Conven ia montagnardă/iacobină(iunie 1793-iulie 1794), este regimul forte al miciiț

burghezii conduse de Maximilien Robespierre, Antoine de Saint-Just i Jean-Paul Marat.ș Ace tiaș

dau o constitu ie democrată, efectuează o reformă agrară radicală, reorganizează armata,ț

administra ia i justi ia, pun capăt revoltelor i i-au ini iativa ofensivei militare. Se introduceț ș ț ș ț

teroarea revolu ionară, prin care sunt judeca i sumar i ghilotina i to i cei considera i adversariț ț ș ț ț ț

ai revolu iei. Slăbirea mi cării prin lichidare aripii radicale de stânga condusă de Hebert i aț ș ș

modera ilor condu i de Danton vor fi fatale montagnarzilor.ț ș

C. Conven ia thermidoriană (iulie 1794-octombrie 1795), vine la putere prin lovitura deț

stat din 26 iulie 1794, prin care Robespierre i apropia ii săi sunt aresta i i ghilotina i fărăș ț ț ș ț

judecată. Regimul noilor îmbogă i i, restabilesc ordinea i lini tea publică, consolidând regimulț ț ș ș

burghez nou instaurat

4. EDUCA IA I CETĂ EANUL MODERN. REVOLU IA FRANCEZĂ I EUROPAȚ Ș Ț Ț Ș

În educa ie are loc trecerea de la coala medievală la cea modernă. Predomină înț ș

sec .XVII-XVIII colile particulare i biserice ti fiecare cu programe proprii. Statul se implică totș ș ș

mai mult prin finan area construc iilor de coli, pregătirea i retribuirea profesorilor, realizareaț ț ș ș

manualelor i programelor, pentru a crea cetă eni bine pregăti i i loiali statului.ș ț ț ș

Revolu ia franceză a avut un puternic impact politic, ideologic i geopolitic. Răsturnareaț ș

sistemului politico-social a generat opozi ia regimurilor feudale din Rusia, Prusia i Austriaț ș

manifestate prin coali ii antifranceze, dar i sus inerea revolu iei de popoarele asuprite,ț ș ț ț

intelectuali i elementele democrat-burgheze.ș

5. ISTORIA ALTFEL

Prima stare. Existau circa 130.000 de clerici, din care 60.000 erau membri ai ordinelor

monahale. Cei 70.000 de clerici seculari lucrau în parohii. Se obi nuia ca cei mai tineri fii aiș

marilor nobili să urmeze cariera bisericească, pentru a se putea îmbogă i. Mul i episcopiț ț

de ineau mai multe episcopate i nu erau văzu i niciodată slujind în vreuna dintre ele. Acestț ș ț

lucru a provocat mari scandaluri i biserica a fost percepută de popula ie ca o institu ie coruptă.ș ț ț

Starea a doua era cea mai puternică. Numărul nobililor varia între 110.000 până la

350.000 – adică 0,5% până la 1,5% din popula ie. Cei mai puternici erau cei 4.000 de nobili deț

curte, categorie limitată la cei a căror ascenden ă nobiliară data de dinainte de 1400 i care î iț ș ș

permiteau costul vie ii de la Versailles. Următoarea ca importan ă practică era ț ț nobilimea de

robă, nobili care lucrau în administra ie i justi ie, în special magistra ii din parlamente. Restulț ș ț ț

nobilimii, care constituiau majoritatea clasei nobiliare, trăia la ară. Principala sursă de venit aț

nobilimii era pământul, de inând ¼ până la 1/3 din acesta precum i între 15%-25% din venitulț ș

Bisericii, întrucât to i episcopii erau nobili. Toate func iile înalte erau ocupate de nobilime. Deț ț

asemenea, se bucurau de numeroase privilegii, fiind judeca i de tribunale speciale, scuti i deț ț

Page 3: Monarhie Franta Sec. XVIII

serviciul militar, de munca la între inerea drumurilor, aveau drepturi exclusive la vânătoare iț ș

pescuit, drept de monopol asupra morilor, cuptoarelor de pâine i teascuri, beneficiau i deș ș

scutiri de impozite.

Starea a treia. În fruntea stării a treia se afla burghezia care reprezenta un grup social

eterogen care nu aveau titluri nobiliare i nu erau nici ărani, nici muncitori urbani. Cei maiș ț

boga i din categoria burgheziei erau negustori ale căror venituri din activită ile comerciale auț ț

sporit în numai un secol la 440% mai boga i. Al i burghezi erau bancheri, latifundiari, liber-ț ț

profesioni ti (medici, scriitori, avoca i), func ionari publici. În total, existau circa 2,3 milioaneș ț ț

de burghezi, circa 8% din totalul popula iei. ț A doua componentă a stării a treia, de departe cea

mai numeroasă, era ărănimeaț . Circa 85% din popula ia Fran ei trăia în mediul rural iț ț ș

majoritatea o formau ăranii. Estimările suprafe ei de teren pe care o de ineau variază între 25ț ț ț

– 45% din total. Exista un mic strat (circa 600.000) de mari fermieri, care cultivau pentru a

vinde, angajau al i ărani cu ziua i dădeau bani cu împrumut. ț ț ș Ce-a de-a treia componentă a

stării a treia o formau muncitorii urbani. Majoritatea muncitorilor de la ora trăiau în locuin eș ț

aglomerate i insalubre. Ei erau necalifica i i săraci. Me te ugarii erau organiza i în bresle.ș ț ș ș ș ț

Orele de muncă erau multe – 16 ore pe zi, 6 zile pe săptămână. Nivelul de trai al salaria ilorț

scăzuse lent deoarece pre urile urcaseră în medie cu 65% în timp ce salariile numai cu 22%. Nuț

prea exista produc ie pe scară mare: numărul mediu de oameni într-un atelier din Paris în 1789ț

era de 16. Mai trii i lucrătorii munceau i trăiau împreună i erau afecta i de cre tereaș ș ș ș ț ș

pre ului pâinii deoarece ea constituia ¾ din hrana zilnică.ț

Maximilien de Robespierre, unul din simbolurile Revolu iei franceze, s-a născut la ț Arras,

într-o familie înstărită. Avocat, el a fost ales deputat al stării a treia în Artois. A devenit cunoscut

prin discursurile sale din clubul iacobin i din procesul regelui. A fost ales lider al acesteiș

grupări radicale. A fost supranumit "Incoruptibilul" pentru că ducea o via ă simplă. Robespierreț

rămâne un personaj controversat, prezentat de unii ca un idealist, de al ii ca un fanatic. În ț 1793,

a provocat căderea grupului girondinilor. Membru al Comitetului Salvării Publice este

inspiratorul terorii, care a dus la ghilotina mul i reprezentan i de frunte ai revolu iei.ț ț ț

6. CRONOLOGIE

14iulie 1789: Este cucerită Bastilia.

26augst 1789: Adunarea Na ională Constituantă adoptă ț Declara ia Drepturilor Omului iț ș

ale Cetă eanului.ț

1790: Prin adoptarea Constitu iei se schimbă caracterul regimului politic, monarhiaț

absolutista fiind înlocuită cu cea constitu ională.ț

1790: Revolu ia se radicalizează. ț

20 septembrie 1792: victoria trupelor revolu ionare franceze, contra prusacilor la Valmyț

1792 septembrie: Se proclamă Republica.

1793: Iacobinii preiau puterea

21 ianuarie 1793: Ghilotinarea regelui Fran ei, Ludovic al XVI-lea. ț

Ianuarie 1793: Anglia opre te comer ul cu grâu i alte produse cu Fran a. ș ț ș ț

1 februarie 1793: Conven ia declară război regelui Angliei i stathuderului Olandei.ț ș

Page 4: Monarhie Franta Sec. XVIII

17 februarie 1793: Trupele franceze, conduse de Dumouriez, invadează Olanda.

1 martie 1793: Anexarea Belgiei.

21 august 1793: Conven ia Na ională a Fran ei adoptă „Actul de naviga ie", interzicândț ț ț ț

navelor engleze accesul în porturile franceze.

16 mai 1795: Tratat de pace franco-olandez. Fran a ia în posesie Belgia i Flandraț ș

olandeză. Se constituie Republica Batavă.

1 octombrie 1795: Alipirea la Fran a a Belgiei i a malului stâng al Rinului.ț ș

1795-1799: Perioada în care Fran a a fost condusăț de un Directorat.

1795: Este adoptată o nouă Constitu ie.ț

1796- 1797: Campania din Italia.

1799: Bonaparte se întoarce la Paris după campania din Egipt.

7. DIC IONARȚ

Cartelare: ra ionalizarea unor produse pe bază de cartelă.ț

Constitu ionalism: regim sau concep ie de guvernare bazate pe existen a unorț ț ț

constitu ii.ț

Subsidiu: sprijin bănesc acordat (de stat) pentru a ajuta, a sus ine o activiț tate, o institu ieț

etc.

Vechiul Regim: Este definit îndeob te prin absolutismul monarhic „de drept divin", careș

ar fi instituit astfel un compromis instabil între construc ia unui stat modern i men inereaț ș ț

principiilor de organizare socială mo tenite din timpurile Evului Mediu întemeiate pe stări.ș

Insurec ie:ț Ac iune îndreptată împoț triva puterii constituite, cu scopul de a o răsturna.

Revolu ie politică:ț Acea parte a Revolu iei franceze în cursul căreia Staț tele Generale iș

mi cările populare au impus un nou regim politic. Regele a acceptat Constituanta, supunându-seș

astfel voin ei reprezentan ilor na iunii (mai-iulie 1789).ț ț ț

Democra ie reprezentativă:ț regim ce i i exercita suveranitatea prin reprezentan i ale iș ț ș

prin vot.

Revolu ie socială:ț Acea parte a revolu iei în cursul căreia au fost desț fiin ate privilegiile iț ș

a fost acceptată „Declara ia drepturilor omului i ale cetă eanului" (iulie-august 1789). ț ș ț

Salvare publică: act politic prin care, într-o situa ie excep ională, obiectivul principal alț ț

puterii este să scape patria dmtr-o primejdie.

Teroare: practicarea sistematică a violen ei i represiunii, cu scopul de a impune o nouăț ș

putere.

Cultul Fiin ei Supreme:ț cultul deist organizat de Robespierre în lunile mai-iunie 1794.

Iacobinism: orientare politică de stânga, dominantă în epoca montagnardă a Conven iei,ț

exprimată de Robespierre

Page 5: Monarhie Franta Sec. XVIII

REVOLUȚIA FRANCEZĂ DE LA SFÂRȘITUL SEC. AL XVIII-LEA

Criza monarhiei absolutiste franceze a început după 1715, anul morții lui Ludovic al XIV-lea.

Finanțele erau secătuite de desele războaie, iar populația vlăguită și profund nemulțumită. Regele

Ludovic al XV-lea a antrenat țara într0o serie de războaie inutile având ca rezultat scăderea

prestigiului Franței și o criză financiară care va dăinui până la revoluție. Politica falimentară a lui

Ludovic al XV-lea a fost ilustrată de încheierea umilitoarei păci din 1763, când Franța pierdea în

favoarea Angliei teritorii precum Canada, Louisiana și India. În schimb, monarhia franceză a sprijinit

lupta de eliberare a coloniilor engleze din America de Nord, dar cu prețul adâncirii crizei finanțelor

publice. Regele Ludovic al XVI-lea (1774-1792) a eșuat în toate încercările de a reforma finanțele

țării. Rând pe rând miniștrii Turgot, Necker și Calonne care au încercat să legifereze impozitarea

nobilimii au fost demiși la presiunile privilegiaților. Se produce așa-numita „revoltă a nobilimii”, prin

care s-a respins orice încercare de reformare a instituțiilor aristocratice. La fel ca și în Anglia, cauza

imediată a declanșării revoluției a fost criza financiară și împotrivirea la reforme a categoriilor

privilegiate. În plan intelectual circulau idei noi, promovate de filosofii epocii „luminilor”, care

criticau absolutismul monarhic și susțineau un regim al libertății și egalității. Interesată să rezolve

criza și să salveze statutul, monarhia a găsit de cuviință să convoace un organism reprezentativ (care

nu mai fusese convocat din 1614), din care făceau parte și neprivilegiații – Adunarea Stărilor Generale

(5 mai 1789).

Restabilirea Adunării Stărilor Generale a declanșat în Franța o efervescență socială și politică

fără precedent: regele solicitase alcătuirea unor caiete de doleanțe, care îngăduiau nobilimii, clerului și

stării a III-a, să-și formuleze revendicările sub forma unor cereri adresate suveranului. Cele mai multe

solicitau desființarea absolutismului, o reformă completă a fiscalității și justiției, constituirea unei

adunări reprezentative care să decidă asupra legilor și impozitelor, introducerea unei constituții.

REVOLUȚIA POLITICĂ (mai-iulie 1789). Încă de la început s-a văzut limpede că regele nu

dorea reformă sau constituție, așa cum ceruseră insistent „caietele de doleanțe”. Obiectivul său,

urmărit asiduu de mai multă vreme, era doar acoperirea deficitul bugetar printr-o politică de impozite

acceptată de toate trei stările și menținerea absolutismului. Drumul de la vechea adunare medievală la

Adunarea Națională Constituantă modernă a fost deschis de diferendul dintre rege și reprezentanții

stării a III-a: să se voteze pe stări (ar fi fost în avantajul privilegiaților) sau individual (evident, în

favoarea majorității neprivilegiate). Delegații stării a III-a, la propunerea abatelui Sieyès, considerând

că reprezintă 96% din națiune, s-au proclamat Adunare Constituantă (17 iunie 1789), iar membrii ei

au jurat să rămână uniți până ce vor da Franței o constituție. Ludovic XVI a acceptat inevitabilul și a

invitat deputații celorlalte ordine să i se alăture. Adunarea, cuprinzându-i acum pe toți membri Stărilor

Generale, s-a proclamat Adunare Națională Constituantă (9 iulie 1789). Monarhia absolutistă a

sucombat. Suveranitatea națională înlocuiește suveranul de drept divin. Guvernarea Franței se va face

în baza unui contract încheiat între suveran și națiune. În acest stadiu, se poate vorbi de o monarhie

moderată, după model englez.Regele, rău sfătuit, concentrează trupe în jurul Parisului. Acest fapt

Page 6: Monarhie Franta Sec. XVIII

provoacă revolta maselor populare. Parizienii se înarmează și alcătuiesc Garda Națională condusă de

marchizul La Fayette. Se instituie o municipalitate revoluționară în frunte cu savantul Bailley. La 14

iulie 1789 e atacată și cucerită Bastilia, simbolul absolutismului monarhic.

REVOLUȚIA SOCIALĂ (iulie-august 1789). Acțiunile antiabsolutiste de la Paris și din marile

orașe au creat un precedent pe care lumea rurală îl va urma fără ezitare. Recoltele proaste, cu

consecința lor imediată – creșterea prețului pâinii și șomajul lucrătorilor cu ziua – au creat încă din

primăvara anului 1789 condițiile unei mari răscoale țărănești. La sate se dorea împărțirea echitabilă a

grânelor, evident, în detrimentul celora care dețineau prea mult (seniorii laici și ecleziastici, dar și

proprietari din rândul burgheziei) și ștergerea impozitelor către stat, precum și a obligațiilor feudale.

Acest program a fost dezvoltat în vara anului 1789, când în cursul unor răscoale au fost distruse arhive

care consemnau datorii și au fost atacate și incendiate numeroase castele nobiliare. Starea generală de

anarhie produsă de această răzvrătire nu putea rămâne fără urmări. Constituanta, speriată de tumultul

satelor, a desființat în noaptea de 4 august 1789, toate privilegiile feudale, statuându-se deplina

egalitate între toți francezii, deveniți acum, din vechi participanți la ordine medievale, cetățeni. Cum o

nouă constituție nu se putea naște de la o zi la alta, o Declarație a Drepturilor Omului și Cetățeanului,

adoptată la 26 august 1789, stabilea principiile pe baza cărora urma să se înfăptuiască reconstrucția

țării. Din păcate, rău sfătuit, regele Ludovic al XVI-lea a refuzat inițial să accepte atât decretele din

noaptea de 4 august, cât și Declarația, fiind obligat să o facă, după o nouă răscoală a populației

pariziene, care l-a dus, împreună cu toată familia, la palatul Tuileries din Paris. Legislația feudală va fi

înlocuită prin decretarea libertății economice, a desființării breslelor și vămilor interne, prin reforma

impozitelor. Franța a fost împărțită în 83 de departamente formate, la rândul lor din districte, cantoane

și comune.

PRIMA CONSTITUȚIE. Anii care au urmat (1789-1791) sunt caracterizați de o situație foarte

complexă. În absența partidelor politice, două grupări se arată foarte influente: Clubul Iacobinilor

(Societatea Prietenilor Constituției), dominat de Maximilian Robespierre, și Clubul Cordelierilor

(Societatea amicilor drepturilor omului și cetățeanului), frecventat de Danton, Marat, foarte apreciat

de mica burghezie, meseriași și muncitori industriali. La 12 iulie 1790 a fost adoptată Constituția

civilă a clerului, organizând Biserica ca pe o instituție națională, independentă de papă. Nemulțumiți

s-au arătat atât Papa Pius VI, cât și regele Ludovic XVI, care a găsit bun prilej ca să fugă din Paris,

spre a reveni cu trupe ca să restabilească absolutismul. La Varennes a fost însă recunoscut și obligat să

se întoarcă (21 iunie 1791).

Noul regim politic – monarhia constituțională – era instituit prin Constituția promulgată la 3

septembrie 1791, din care decurg următoarele prerogative ale celor trei puteri: puterea executivă era

exercitată de un guvern condus de monarh care avea rol de prim-ministru (conducea diplomația,

administrația, comanda armata, percepea impozite, propunea legi, asigura poliția); puterea legislativă

o deținea Adunarea legislativă, aleasă pe 2 ani, prin vot cenzitar (controla guvernul, avea inițiativa

legilor, vota legi, ratifica tratate și decreta impozite); puterea judecătorească era exercitată de

Tribunalele judecătorești (pedepsea răufăcătorii, arbitra conflictele dintre cetățeni, potrivit codurilor și

legilor votate de puterea legislativă).La 30 septembrie 1791 s-a ținut ultima ședință a Adunării

Page 7: Monarhie Franta Sec. XVIII

Constituante, căci la 1 octombrie 1791, aceasta se proclamă Adunare legislativă (1 oct. 1791-20 sept.

1792).

SFÂRȘITUL MONARHIEI FRANCEZE

Revoluția Franceză și abolirea monarhiei, confirmată prin gestul simbolic de ghilotinare

a lui Ludovic al XVI-lea, a fost interpretată, de-a lungul vremii, din diverse perspective. Între

altele, unii istorici au propus, ca și cauză a regicidului și a abolirii regimului monarhic, teoria

potrivit căreia monarhia și-ar fi pierdut, parțial din cauza iluminismului, caracterul sacru. În ce

măsură putem vorbi de o desacralizare a monarhiei în Franța secolului al XVIII-lea?

Dimineața încețoșată din 21 ianuarie 1793 nu părea cu nimic diferită de o zi normală. Ceva se

întâmpla totuși. Deși străzile Parisului erau goale, unei trăsuri i-au trebuit 90 de minute să străbată 3

kilometri până în cea mai nouă piață a orașului, în apropiere de grădinile Tuileries. În centrul pieței se

afla un piedestal uriaș, rămas gol în urmă cu câteva luni după distrugerea statuii lui Ludovic al XV-

lea. În acele luni, capitala Franței cunoscuse o vastă acțiune de distrugere a tuturor monumentelor ce

aminteau de trecutul monarhic al țării. Era rezultatul Revoluției din 10 august, sau Revoluția

Republicană, în urma căreia nepotul lui Ludovic al XV-lea și-a pierdut tronul. Iar în acea dimineață de

ianuarie, chiar Ludovic al XVI-lea era persoana transportată către piața ce purtase numele bunicului

său pentru a fi executat. Acum, în noua Place de la Revolution, lângă piedestalul gol stătea ghilotina

ce va pune capăt, oficial, monarhiei franceze.

La momentul respectiv, nimeni nu a realizat adevărata importanță a momentului. Destinul

fostului rege fusese principala problemă cu care se confruntase Convenția ce guverna Franța din

septembrie 1792. În cele din urmă, s-a decis că „Louis Capet” va fi judecat pentru crime împotriva

Națiunii franceze, dar deputații au dezbătut zile în șir dacă aveau autoritatea de a-l condamna la

moarte și dacă ar trebui o facă. Condamnându-l pe „unsul lui Dumnezeu” la pedeapsa capitală,

deputații credeau că vor pune capăt monarhiei franceze pentru totdeauna. În realitate, vor trece doar

11 ani până când Napoleon se va încorona Împărat al Franței; ulterior, frații lui Ludovic al XVI-lea și

unul din verii săi vor reveni pe tron. Dintre aceștia, doar Carol al X-lea credea că guvernează prin

drept divin; el a fost alungat însă de supușii săi după doar șase ani de domnie. Monarhii francezi din

secolul al XIX-lea au guvernat doar grație forței sau consimțământului popular, nu pentru că erau

considerați monarhi de drept divin. În acest sens, regicidul din ianuarie 1793 a distrus ceva pentru

totdeauna: prin ghilotinarea lui Ludociv al XVI-lea, monarhia a fost desacralizată.

Cum s-a ajuns însă aici? Cum de francezii, cei mai monarhiști dintre popoarele Europei, s-au

întors așa repede împotriva regelui pe care, în 1789, îl numeau „restauratorul libertății”? Regaliștii s-

au consolat spunând că, de fapt, ei nu se întorseseră împotriva regelui. Potrivit acestora, Revoluția nu

fusese opera adevăratului popor francez, fidel monarhiei, ci o conspirație a intelectualilor ce urmăreau

distrugerea religiei, a monarhiei și a ordinii sociale. Până în 1797, aceste teorii s-au cristalizat într-o

carte astăzi uitată, dar foarte influentă în secolul XIX: Mémoires pour servir à l’histoire du

Page 8: Monarhie Franta Sec. XVIII

Jacobinisme, scrisă de Abatele Barruel. Vechi critic al iluminismului, Barruel avea acum ceva concret

pentru a-și sprijini acuzațile: Revoluția. Barruel credea că scriitorii iluminiști ai secolului al XVIII-lea

doriseră subminarea mai întâi a creștinismului, iar apoi a monarhiei. Apoi, adepții lor conspiraseră (în

cadrul Masoneriei) pentru distrugerea acestor doi stâlpi ai societății franceze, iar în 1789 se mutaseră

în cluburile iacobine. Aceste cluburi atacaseră în mod constant monarhia și atribuțiile sale, și agitaseră

mulțimile pariziene în primii ani ai Revoluției, împingându-l pe rege să recurgă la proasta decizie de a

fugi din capitală (fuga de Varrenes, iunie 1791). Astfel, potrivit lui Barruel, răsturnarea monarhiei la

doar 14 luni de la întoarcerea de la Varennes era punctul culminant al unui vechi complot.

Iluminismul e de vină?

Dincolo de aceste teorii ale conspirației, nu se poate nega faptul că declinul monarhiei a fost,

fără îndoială, rezultatul Iluminismului. Încă de la început, revoluționarii și-au recunoscut admirația

față de valorile filosofiei iluministe. Când, în 1791, au pus bazele Pantheonului, templul pentru

înmormântarea celor mai importanți oameni ai națiunii, revoluționarii au mutat acolo rămășițele lui

Voltaire; îi urmează Rousseau, în 1794.

Scriitorii iluminiști nu și-au exprimat în mod direct o ostilitate față de Ludovic al XV-lea sau

Ludovic al XVI-lea; dimpotrivă: Voltaire sprijinea ideea unui regim de autoritate monarhică. Cu toate

acestea, ei au subminat treptat monarhia. Făcând distincția dintre monarhie (guvern legal, condus de o

pesoană) și despotism (guvern arbitrar al unei persoane, fără baze legale), ei au discreditat treptat

monarhia absolută perfecționată de Regele Ludovic al XIV-lea. Mai mult decât atât, atacând constat

Biserica și religia, ei au erodat justificarea autorității monarhice prin ideea dreptului divin. Practic,

iluminiștii sugerau că singurul criteriu prin care monarhia trebuia acceptată sau respinsă era dacă erau

utilă sau nu supușilor ei.

Pentru iacobini, acesta era adevăratul motiv pentru care Ludovic al XVI-lea a pierdut în fața

revoluționarilor: el a încetat să mai fie util compatrioților săi. Națiunea devenise autoritatea suverană,

luând locul regelui – asta este, în termeni constituționali, esența Revoluției. În plus, redus la simplul

statut de servitor al vechilor supuși, Regele încercase să submineze reformele propuse de Adunarea

Națională. Rechizitoriul de la proces vorbea de acțiuni contrarevoluționare ale regelui datând încă din

iunie 1789. Astfel, părea că evident că niciun rege nu putea accepta regenerarea țării așa cum o

concepeau revoluționarii. De aceea, oamenilor le era mai bine fără el.

Interpretări moderne ale Revoluției

De două secole, istoricii dezbat neîncetat problema Revoluției, a sfârșitului monarhiei și a

cauzelor sale. În ultimele decenii, evenimentele au fost reinterpretate ca fiind produsul nu doar al

iluminismului, ci al unor procese de termen lung. În loc să-și limiteze atenția doar asupra

perspectivelor intelectuale ale Iluminismului, istoriografia recentă a început să ia în considerare

întregul tablou cultural al secolului al XVIII-lea. În acest contest, sfârșitul monarhiei poate fi explicat

și prin pierderea venerației față de Coroană și purtătorii ei. Ar fi vorba, așadar, de o desacralizare a

monarhiei. În ce sens?

Cel mai creștin dintre regii Franței a fost întotdeauna văzut ca un personaj semi-divin. Ludovic

al IX-lea – sau Sfântul Ludovic – era considerat reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ; nu era

Page 9: Monarhie Franta Sec. XVIII

responsabil pentru acțiunile sale ca rege decât în fața lui Dumnezeu și, potrivit tradițiilor populare,

avea puteri taumaturgice. Aceste puteri și atribuții s-au transmis fiecărui rege, până la Ludovic al

XVI-lea. Cu timpul însă, din ce în ce mai puțin oameni credeau în ele. Altfel cum ar fi putut francezii

să accepte așa rapid răsturnarea și execuția regelui, al unsului lui Dumnezeu?

Dacă vorbim de existența unui proces pe termen lung de subminare a monarhiei, trebuie să

găsim dovezi în gândirea secolului al XVIII-lea care să o susțină. Avem, pe de o parte, pierderea

autorității regale din cauza conflictelor constituționale din secolul al XVIII-lea. După domnia

necontestată a Regelui Soare, considerată Epoca de Aur a monarhiei franceze, succesorii săi s-au

confruntat cu o creștere a rezistenței față de autoritatea regală din partea magistraților și a

parlamentarilor. Istoricii atribuie acest fenomen jansenismului.  

Încercând să se opună impunerii bulei paple Unigenitus (o condamnare a ideilor janseniste dată

de Papă la cererea lui Ludovic al XIV-lea în 1713), o minoritate de janseniști francezi s-a infiltrat în

Adunarea Generală pentru a-i implica pe parlamentari în lupta împotriva bisericii. Pe parcurs, ei au

elaborat o serie de argumente critice față de autoritatea regală pe care parlamentul o transmitea. Până

când regele și cancelarul său, Maupeou, au încercat să restabilească autoritatea monarhică în 1771 prin

restructurarea adunărilor, ei au ajuns să fie denunțați ca despoți și inamici ai libertății. Astfel, o

minoritate religioasă de oameni care se opuneau Iluminismului a contribuit de asemenea la

subminarea respectului față de monarhia de drept divin, cel puțin în aceeași măsură ca scriitorii

anticlericali.

Discursuri subversive

După ce regele Ludovic al XV-lea este înjunghiat în 1757 de un servitor, autoritățile au început

o campanie pentru identificarea posibililor complici. Nu i-au găsit, dar a ieșit la iveală faptul că

existau foarte multe persoane care discutau, în termeni nu tocmai reverențioși, despre rege, despre

scandalurile din viața sa privată, și despre represiunea janseniștilor. Oamenilor nu le mai era frică să-și

exprime ideile critice față de rege sau miniștrii săi.

Ce-i drept, Ludovic al XV-lea le-a dat oamenilor foarte multe motive de bârfă. Viața privată a

regelui era cunoscută practic tuturor grație unei rețele dezvoltate de ceea ce astăzi am numi presă de

scandal. Nepotul lui, Ludovic al XVI-lea, a cărui viață privată nu semăna deloc cu cea a

predecesorului său, a avut și el de suferit din cauza acestei rețele, care a făcut ca în Franța să circule

tot soiul de povești defăimătoare despre familia regală. În alte cuvinte, reputația monarhiei a fost

distrusă de o presă răuvoitoare interesată nu de adevăr, ci de promovarea zvonurilor și bârfelor.

Discreditați atât în plan politic, cât și în plan personal, ultimii regi ai Franței au pierdut astfel respectul

supușilor lor.

A existat cu adevărat o desacralizare?

Pe de altă parte, acest de gen de discurs, de critici și bârfe subterane la adresa regilor,

existaseră și în trecut, fără a pune însă în pericol autoritatea monarhică. Orientările homosexuale ale

regelui Henric al III-lea au dus la dezvoltarea sistemului de cenzură la sfârșitul secolului XVI, iar în

timpul Regelui Soare, criticile mereu prezente referitoare la extravaganțele de la curte, războaiele

neîncetate sau persecuțiile religioase nu reprezentau o sursă de neliniște. Iar asasinatul nu era nimic

Page 10: Monarhie Franta Sec. XVIII

nou în istoria monarhiei franceze dinainte de Ludovic al XV-lea. Henric al III-lea și Henric al IV-lea

au fost asasinați, iar acțiunea de regicid nu trebuie neapărat interpretată ca fiind dovada unei deziluzii

față de monarhie. În mod normal, cei care atententează la viața unui monarh nu o fac pentru că și-au

pierdut credința în această formă de guvernare; dimpotrivă: în opinia lor, regele trebuie să moară

pentru că nu s-a ridicat la standardele impuse de poziția sa, fiind perceput ca nerespectând regulile

instituției. Instituția în sine e considerată sacră, nu persoana regelui.

Când Ludovic al XV-lea s-a îmbolnăvit în 1744, în întregul regat oamenii s-au rugat pentru el.

Iar în ciuda întrângerilor militare și a conflictelor religioase care l-au discreditat, încoronarea

nepotului său, din 1774, a fost primită cu brațele deschise. Și în ciuda tuturor zvonurilor și bârfelor,

popularitatea lui Ludovic al XVI-lea a supraviețuit în mare msăură intactă până în septembrie 1789.

Toate problemele de până atunci erau atribuite nu regelui, ci miniștrilor lui sau soției sale austriece.

Chiar până în ultima clipă, Ludovic al XVI-lea a inspirat o venerație semireligioasă: imediat după

execuția sa, oamenii din Piață s-au îmbulzit să atingă măcar o picătură din sângele regelui.

Putem vorbi, așadar, de o desacralizare a monarhiei ca explicație pentru execuția lui Ludovic al

XVI-lea?

Trei ani și jumătate despart momentul în care Adunarea Națională îl proclamă restaurator al

libertății de momentul execuției. În 1789, nimeni nu putea prevede că regele va sfârși condamnat la

moarte. Inițial, scopul revoluționarilor a fost de transformare a monarhiei absolute în monarhie

constituțională. Și nu există prea multe dovezi care să susțină ideea că regele s-ar fi opus de la început

acestei schimbări. Atitudinea sa s-a schimbat în momentul 1790-1791, în contextul dezbaterii privind

reorganizarea Bisericii. Ludovic al XVI-lea a fost confruntat cu ceea ce el perceptea drept un atac

împotriva religiei; asta ar fi fost sursa panicii care l-a împins să fugă la Varennes. Această decizie

nefericită a pus în mișcare un lanț de evenimente care s-a sfârșit cu moartea regelui, care a ajuns să fie

considerat inamic al Franței. 

Page 11: Monarhie Franta Sec. XVIII

Marea Revolutie Franceza din 1789 si situatia internationala a Frantei in timpul revoltiei

In secolul XVIII-lea regii francezi posedau de o putere absoluta : “Numai in unica mea

persoana se gaseste puterea regala – spunea in anul 1766 Ludovic al XV-lea in Parlamentul Parisului,

-Toata ordinea sociala in tot volumul sau vine de la mine, interesele si drepturile natiei – totul e aici ,

in mana mea”.

Dupa moartea lui Ludovic al XIV-lea, rege a devenit nepotul sau de cinci ani Ludovic al XV-

lea (1715-1774). Pana la maturitatea lui tara era condusa de ministri, regele insa dansa si vana.

Ludovic al XV-lea dusmanea cu parlamentul Parisului si aproape de sfarsitul domniei sale a trimis in

exil si a arestat aproape toti membrii lui. Toate posturile aparatului de stat se vindeau sau se

transmiteau prin mostenire. Capul guvernului in Franta era regele personal, care lua toate deciziile.

Toata politica tarii Ludovic al XV-lea a dus-o numai la unica : stoarcerea resurelor din tara pentru

sustinerea luxului curtii. El traia si conducea dupa principiul “dupa noi si potopul”. La toate

avertismentele el raspundea: “Pe secolul meu ajunge, lasa urmasul sa se descurce cum stie”.

Dezastruoasa pentru tars a fost si politica externa a lui. Toate razboaiele, in care el se incurca din

cauza intereselor dinastiei, au fost pierdute. Unul din aceste razboaie a fost “Razboiul pentru

mostenirea Poloniei”(1733-1735) si “Razboiul pentru mostenirea Austriei”(1740-1748), care a adus

Frantei numai pierderi. Cel mai greu s-a manifestat pe pozitia Frantei pierderea Razboiului de 7

ani(1756-1763), unde ea s-a intalnit cu o tara mult mai slab dezvoltata economic – Anglia. Si Franta a

fost nevoita sa-i ofere Canada si aproape toate coloniile din India. Influenta Frantei pe arena

internationala a scazut considerabil. Chinuit de razboaie poporul suferea mult.

Dupa Ludovic al XV-lea la putere vine Ludovic al XVI-lea – tanar, lipsit de experienta,

nehotarat, corpolent - el putin se potrivea la rezolvarea problemelor statale. Primele reforme pe care

le-a infaptuit Ludovic al XVI-lea, printre care si restabilirea Parlamentului Parisului, i-au ridicat

autoritatea. Dupa aceste reforme au inceput anii “reactiei feudale” care au provocat rascoale si

manifestari a muncitorilor si taranilor. Iar regele si sotia sa faceau baluri si vanatori. Astfel cheltuind

banii, odata regelui i-au spus ca nu mai sunt bani in vistierie. Din aceasta cauza el a fost de acord cu

chemarea Statelor Generale, de la care astepta ridicarea impozitelor. Starea a III-a din Statele

Generale, dupa deschiderea lucrarilor lui pe 5 mai 1789 in palatul din Versailes, prezentata de

burghezie, pe 17 iunie s-a numit reprezentanta natiunii – Adunare Nationala pe care n-o putea anula

nici regele. In Adunare s-a remarcat contele Onore-Gabriel Richetti de Mirabo(1749-1791). Fiind

incurajati de success, la 9 iulie ei s-au proclamat Adunare Constituanta si erau gata sa faca un regim

nou in Franta. Aceasta era epoca Eluminarii. Vazand situatia regele a chemat trupe credincioase si a

Page 12: Monarhie Franta Sec. XVIII

hotarat sa destrame Adunarea si l-a concediat pe Neccer – ministrul finantelor. Aceasta a servit semnal

pentru revolutie si pe 13 iunie poporul a luat Bastilia. Astfel absolutismul a fost rasturnat, monarhia a

devenit constitutionala. Regele a recunoscut Adunarea Constituanta. In capitala puterea a trecut in

mainile Comitetului Alegatorilor, care a constituit Sfatul Orasenesc(Comuna din Paris). Revolutia s-a

extins pe toata tara. Peste tot marea burghezie a luat in mainile sale comunele oraselor. Din cetatenii

instariti s-a format Garda Nationala. Seful ei a fost marchizul Jilber de la Fayette(1751-1834). La 4

august 1789 Adunarea Constituanta a primit decretul despre “lichidarea privilegiilor”. Astfel se

lichidau toate prestatiile feudale. Pe 26 august 1789 Adunarea a primit un document istoric important :

“Declaratia Drepturilor Omului si a Cetateanului”. Confrom declaratiei oamenii erau egali in fata

legii, era proclamata libertatea cuvantului, presei, dreptul cetatenilor de a participa la faurirea legilor si

instalarea impozitelor. Principala valoare era proprietatea privata – “nezdruncinata si sfanta”. Deci

libertatea, egalitatea si proprietatea – iata drepturile principale din Declaratie.

Foametea crestea, pretul la paine era mare. Pe 6 octombrie poporul a mers la Versailes si a

adus regele in Paris, dar pretul la paine nu a scazut. Cu cresterea emigratiei nobililor a incercat si

regele sa emigreze. Insa el a fost recunoscut si adus la Paris. Aceasta definitv a subminat credinta in

rege. Ideea republicii devinea tot mai populara. In septembrie 1791 Adunarea a primit prima in istoria

Frantei Constitutie. Dreptul de vot l-au primit barbatii ce au implinit 25 de ani, in corcondanta cu

cenzul de avere. Din 25 de mln de oameni, dreptul de vot l-au primit 4,3 mln. S-a desfiintat impartirea

administrativa a Frantei in provincii. Franta era impartita in 83 de departamente. Dupa primirea

constitutiei Adunarea Cinstituanta a fost desfiintata si se faceau alegeri pentru Adunarea Legislativa,

care si-a inceput lucrul in octombrie 1791. Influenta principala in Adunare ii apartinea grupului de

deputati din departamentul Giranda, care au primit denumirea de girondini. O problema serioasa cu

care s-a intilnit noul guvern era formarea coalitiei impotriva Frantei revolutionare. Principalul rol in ea

il jucau Austria, Prusia si Anglia. In aceste imprejurari guvernul girondin declara razboi Austriei si in

primavara anului 1792 trupele franceze au intrat pe teritoriul Belgiei. Insp operatiunile militare

decurgeau rau pentru Franta. Trupele prusesti in alianta cu Austria au intrat in Franta si au ocupat un

rand de cetati. Atunci in iulie 1792 Adunarea Legislativa s-a adresat poporului cu un apel : “Patria este

in primejdie”. Dar in tara inca din toamna anului 1791 cresteau manifestarile, care in iarna acestui an

s-au intensificat. Crestea miscarea pentru detronarea regelui. In miscarea pentru republica un rol

important il jucau cluburile politice, principalul dintre care a fost clubul Iacobin(iacobin – deoarece isi

faceau sedintele in biblioteca bisericii sfantului Iacob). Principala influenta in club o avea Maximilian

Robespiere(1758-1784). Alte persoane mari din acest club erau Jan Poli Marat(1743-1793) si Jorj

JacDanton(1759-1794). Din cauza cotizatiilor de membru in acest club nu intrau taranii. Criza in tara

se intetea cu o situtatie militara grea. Armatele franceze se retrageau sub presiunea dusmanului.

Girondinii isi pierdeau pozitiile. Saracimea oraseneasca a format noul organ revolutionar – Sfatul

Comunei Parisului, care era condus de membrii clubului iacobin. Pe 10 august a izbucnit rascoala, 20

de mii de rasculanti au inconjurat palatul regal. In rezultatul acestei rascoale regele si familia sa erau

pusi in inchisoare. Rasturnarea monarhiei a pus inceputul noului period al revolutiei. Adunarea

Legislativa a stabilit alegerile Adunarii Nationale, care a trebuit sa reexamineze Constitutia. In rezultat

Page 13: Monarhie Franta Sec. XVIII

dreptul de vot l-au primit barbatii ce au implinit 21 de ani si a fost lichidat cenzul de avere. Pe langa

acestea situatia Frantei a devenit catastrofala. Trupele coalitiei s-au deplasat spre cetatea Verden, care

era un obstacol in drumul spre Paris. A fost anuntata primirea voluntarilor in masa. Un rol important

in aceasta l-a jucat Danton : “Cand Patria este in primejdie, nimeni nu are dreptul sa refuze sa o apere

fara sa se acopere de rusine si sa merite numele de tradator... Ca sa invingem, trebuie curaj, iar curaj,

mereu curaj si Franta va fi salvata”. Astfel pe 20 septembrie 1792 a avut loc lupta de la Valmy, unde

era respins atacul infanteriei prusace. Importanta acestei victorii era mare, fiindca ea a pus inceputul

eliberarii tarii de la interventionisti. Pe 21 septembrie 1792 a inceput lucrul Adunarea Nationala. Aripa

“dreapta” a Adunarii o alcatuiau girondinii, aripa “stanga” – iacobinii cu reprezentantii Robespiere,

Marat, Danton ce aveau o mare influenta in popor. In Adunare se desfasura lupta dintre ei. Avand

cateva interese comune ei au primit unanim doua decrete :

- despre inviolabilitatea proprietatii;

- despre desfiintarea monarhiei si instalarea republicii.

O mai mare parte a Adunarii a votat executarea regelului. Procesul asupra regelui a inceput la

11 decembrie 1792 si in ianuarie 1793 i s-a taiat capul. Executia lui Ludovic a dat motiv tarilor

europene de a forma o noua coalitie impotriva Frantei. Langa tarile coalite Austria si Prusia s-au

alaturat Anglia cu Spania. La sfirtitul anului 1972 a inceput plecarea in masa a voluntarilor. In

primavara anului 1793 trupele austriece au trecut in ofensiva si au adus o infrangere trupelor franceze.

Infrangerea trupelor franceze in Belgia si pe Rein a subminat tare Gironda, care cel mai mult facea

zgomot despre lupta revolutionara, iar in realitate s-a ivit ca nu poate sa o duca. Situatia in tara se

inrautatea din cauza ca cresteau preturile la paine si alimente, nu era infaptuita reforma agrara. Astfel

la vestul Frantei a izbucnit rascoala royalistilor, principala forta a careia erau taranii. In martie in

Vendeea a izbucnit o rebeliune a fortelor ostile revolutiei. In aceeasi luna situatia pe fronturi era

amenintatoare. Girondinii nu posedau de o putere in tara. In Paris se pregatea rascoala impotriva

Girondei. Insa ea nu era pregatita de iacobini sau de comuna Parisului, ci de activisti formati din

iacobini si agitatorii nationali, la care mai apoi s-au adaugat iacobinii si Comuna Parisului. Astfel

manifestarile au inceput pe 31 mai 1793 si noaptea pe 2 iunie detasamentele revolutionare ale garzii

au inconjurat Adunarea. Aflandu-se sub pericol cea mai mare parte a Adunarii a hotarat indepartarea

girondinilor. Rascoala populara de la 31 mai – 2 iunie 1793 a fost inceputul celei de-a treia perioade a

revolutiei. La putere au venit iacobinii. Dictatura iacobina s-a instaurat cand Franta era in mare

pericol, flota Angliei a cucerit portul Toulon si insula Corsica. Din 83 de departamente ale Frantei 60

s-au ridicat la rascoala. Vara anului 1793 Sharlotta Corday, o tanara nobila, l-a ucis pe Marat. In iunie

1793 Conventia iacobina a adoptat noua Constitutie, care facea oamenii egali in drepturi, proclama

Franta republica unica si indivizibila. Era lichidat cenzul de avere. Dreptul de a alege a primit orice

barbat ce a impinit 21 de ani. Insa pentru normalizarea situatiei in tara trebuia o putere tare si

nelimitata. Iacobinii au proclamat instalarea conducerii revolutionare, cu scopul – salvarea revolutiei.

Principalul organ legislativ a ramas Adunarea. Ei i se supuneau 11 oameni din guvern – Comitetul

Salvarii Publice, capul caruia era Robespiere. Dictatura iacobina incerca sa atraga poporul prin diferite

metode. Pe 17 iulie Adunarea a adoptat renumitul decret despre lichidarea definitiva a dreputilor

Page 14: Monarhie Franta Sec. XVIII

feudale. Era admisa vanzarea pamanturilor emigrantilor la tarani in loturi pe cat posibil de mici, cu

plata in rate, in decurs de 10 ani. Era adoptat decretul despre intoarcerea pamanturilor obstei in ajunul

revolutiei. Pe 5 septembrie 1793 o delegatie a iacobinilor a cerut Adunarii sa introduca “terrorul” in

regimul zilei, ce a fost facut. Pe 17 septembrie 1793 Adunarea a adoptat legea despre “suspecti”. Ea

prevedea arestarea si inchiderea in inchisoare a celor care erau declarati “suspecti”. Pe baza acestei

legi a fost judecata(14 octombrie) si executata(16 octombrie) fosta regina. Apoi erau executati

conducatorii girondinilor. Apoi era adoptat decretul despre recrutarea in masa. Astfel s-a organizat o

armata puternica si bine inarmata ce cuprindea peste 600 de mii de oameni. Taranii, ce alcatuiau cea

mai mare parte a armatei, intelegeau ca numai victoria asupra coalitiei antifranceze va ajuta la

consolidarea eliberarii de la prestatiile feudale. Lozinca lor era : “Victorie sau moarte”. Astfel la

inceputul anului 1794 razboiul era trecut pe teritoriul dusmanului. Pana atunci erau inabusite toate

rascoalele. S-a eliberat Toulonul. In septembrie 1793 in armata ce asedia Toulonul facea slujba tanarul

capitan artillerist Napoleon Bonapart. La 9 octombrie a fost luat Lionul. Dupa Victoria pe fronturi

poporul cerea aprofundarea reformelor, in Adunare au sosit multe cerinte de a termina cu tirania

“clasei bogate”. Dupa slabirea Comunei Parisului, Comitetul Salvarii Publice in frunte cu Robespiere

a inceput sa se teama de intarirea influentei “moderatilor in Adunare in frunte cu Jorj Jac Danton. Din

toamna anului 1793 Danton si adeptii lui au inceput sa ceara reintoarcerea la oranduirea

constitutionala, refuzul politicii de teroare, libertatea presei s.a. Practic aceasta era tendinta spre

democratie. Robespiere a hotarat sa termine cu dantonistii. Danton macar ca a fost prevenit nu a fugit

din tara, ci a spus : “ Nu vor indrazni” si a adaugat “ Oare se poate sa iei cu tine Patria pe pingelele

pantofilor?”. Dar dimineata, pe 30 martie, el si partasii lui au fost arestati, judecati si executati.

Ultimele cuvinte ale lui Danton, adresate calaului erau : “Tu vei arata capul meu poporului, el merita

asta”. Din cauza acestor executii, impotriva robespieristilor s-au ridicat “bogatasii noi”. De la iacobini

s-au indepartat si taranii, neidumeriti de legea despre recvizitia grauntelor recoltei intregi. Toate

acestea au provocat unirea dutmanilor iacobinilor intr-un bloc unitar. In adancurile Adunarii s-a

alcatuit un complot impotriva lui Robespiere si adeptii lui. Robespiere vedea pericolul situatiei sale,

insa nu putea sa faca nimic. Astfel pe 27 iulie (9 termidor) 1794 el era arestat. Seara Adunarea l-a

declarat pe Robespiere si adeptii lui in afara legii, ce insemna – executia fara judecata. Lovitura de stat

de la 9 termidor a intors revolutia in albia burgheziei, din care a iesit in timpul dictaturei iacobine.

Toata puterea a tercut la “bogatasii noi”(thermodorienii), care pentru a fi populari au inceput sa

aresteze pe cei legati cu terorul (care nu a disparut ci a luat o alta forma). “Suspectii” erau eliberati,

sute de iacobini au fost pusi in inchisoare sau executati. In Adunare s-au intors girondinii

supravietuiti, Comuna Parisului a fost dezmembrata. Din aceasta cauza cresteau nemultumirile.

Rascoala a izbucnit pe 1 aprilie 1795. In aceasta zi Adunarea era inconjurata de 10000 de oameni

neinarmati. Inspre seara a sosit Garda Nationala, poporul era alungat. Dar in mai evenimentele s-au

repetat, numai ca acum populatia era inarmata. Rascoala a durat doua zile.

In ianuarie anul 1795 armata franceza a cucerit Olanda si a transformat-o in Republica Batava.

Prusia recunoaste Rinul ca hotar cu Franta. La 22 iulie Spania cedeaza Frantei partea ei din insula

Saint- Domingo , care devine in intregime franceza. In august 1795 Adunarea a adoptat noua

Page 15: Monarhie Franta Sec. XVIII

Constitutie, care fixa in Franta oranduirea republicana, dar lichida votul universal, restabilea sistemul

de a alege pe doua trepte si cenzul de avere. Conform constitutiei puterea legislativa ii apartinea

Corpului Legislativ, format din doua camere: Sfatul Cincisute si Sfatul celor Mari. Puterea executiva o

avea Directoratul formata din 5 persoane in varsta de nu mai putin de 40 de ani, numiti de Sfatul celor

Mari. Royalistii nu au primit noua Constitutie si au incercat sa dezmembreze Adunarea in septembrie

1795, insa din cauza lui Napoleon Bonapart, aceasta nu i-a reusit. Dupa fapta eroica el a fost avansat

in rangul de “comandant al fortelor armate Frantei interne”. Dupa caderea dictaturei iacobine razboiul

s-a schimbat in partea acapararii teritoriilor noi. In cursul luptei s-a intensificat influenta generalilor si

a armatei pe Directorat, indeosebi cea a lui Napoleon Bonapart. El a prefacut armata in partea cea

buna.

Revolutia franceza

(1789-1799)

Cauze: la sfarsitul sec. al XVIII-lea Vechiul Regim din Franta a intrat intr-o puternica criza.

Monarhia absolutista oprima poporul. Clerul superior si nobilimea erau stari privilegiate, fiind scutiti

de taxe, impozite. Statul francez era in pragul falimentului. Regele Ludovic al XVI-lea a fost nevoit a

convoace Parlamentul.

Desfasurare: Starea a treia s-a proclamat Adunare Nationala Constituanta.Regele a mobilizat

armata pentru a dizolva Adunarea, dar populatia Parisului se opune.La 14 iulie 1789 cade inchisoarea

Bastilia, symbol al regimului absolutist.

Monarhia constitutionala - la 26 august a fost adoptata Declaratia drepturilor omului si

cetateanului, act pe care regele jura sa-l respecte drept Constitutie.

Republica- Franta intra in conflict cu Prusia si Rusia, se declanseaza criza deoarece regale

chemase ajutor extern in favoarea sa. Regele a fost prins si executat.Adunarea legislative devine

Conventie nationala si proclama Republica(1792), care a cunoscut mai multe orientari: girondinii,

moderati, si iacobinii, radicali.

Din 1794 se impune Directoratul, givernare republican in timpul careia, pe plan extern se

remarca personalitatea tanarului Napoleon Bonaparte. La 9 noiembrie 1799 acesta preia puterea prin

lovitura de stat.

Franta napoleoniana

Consulatul- Napoleon Bonaparte a preluat toata puterea si a instaurat o didactatura militara. In

guvernarea sa Napoleon a mostenit razboaiele initiate de revolutie.

Imperiul- in mai 1804 a fost proclamat imperiul francez, iar Napoleon a fost incoronat

imparat. Imperiul a insemnat o perioada de razboaie purtate de Franta impotriva monarhiilor feudale si

Angliei. Un rezultat al acestor batalii a fost crearea Marelui Imperiu francez . Acesta era format din

imperiul francez propriu-zis si statele aflate sub stapanirea sa.

Page 16: Monarhie Franta Sec. XVIII

Caderea lui Napoleon s-a datorat monarhilor europeni, dar si popoareloe aflate sub dominatie

franceza. Infrangerea finala a lui napoleon a fost in batalia de la Waterloo din 1815. Napoleon a plecat

in exil. In Franta a fost restaurata dinastia de Bourbon.

“Ce este numele de imparat? Un cuvant ca oricare altul. Daca eu nu aveam alte titluri decat

acesta penru a ma prezenta in fata posteritatii, ea mi-ar rade in nas. Institutiile mele, binefacerile mele,

victoriile mele, iata adevaratele mele titluri de glorie. “ (Napoleon)

“Ca sa castig musulmanii din Egipt m-am facut musulman, ca sa pacific Vandeea m-am facut

catholic…daca as guverna un popor de evrei as restabili templul lui Solomon.” (Napoleon)

Revolutia Franceza

În cele doua secole de domnie si guvernare a dinastiei de Bourbon (1589-1789), societatea franceza a dat apartenenta unei evolutii lente, în care initiativele de reforma s-au confruntat cu puternice tendinte de aparare a privilegiilor. Vechiul Regim a fost cuprins în ultimele sale decenii de o criza complexa: economica, sociala, financiara, administrativa si morala. Considerata în istorie ca o manifestare atipica, revolutia se declanseaza când toate tentativele de reformare sunt epuizate. Amploarea crizei si ineficienta reformelor au determinat ca Revolu 20320j922u 55;ia Franceza sa fie necesara, inevitabila si la fel de complexa.

   Premisele izbucnirii revolutiei

În cursul secolului XVII, Franta a înregistrat, o data cu întreaga populatie a Europei, o importanta crestere demografica (de la 14-22 mil locuitori spre 23-28 milioane locuitori), chier daca s-a situat sub media europeana a acelor vremuri.

Țaranimea a continuat sa reprezinte 85% din populatie si, desi cea mai mare parte a ei era libera, lipsa pamântului si dependenta fata de nobilul proprietar, de Biserica si de Stat îi împovarau viata. Productia agricola a fost însa într-o crestere continua, nu întotdeauna în functie de tehnologii noi sau de uneltele folosite. Industria a excelat cu deosebire în domeniul textil, fiind puternic sustinuta de constructia de drumuri.

Din Evul Mediu, societatea franceza si-a pastrat structurile traditionale: regele în fruntea ierarhiei, urmat de cele doua stari privilegiate - clerul si nobilimea - si starea a III-a, alcatuita din burghezie, taranime, muncitorii din manufacturi, etc. Originea celor trei ordine dateaza din Evul Mediu, când s-a ivit deosebirea între cei care se roaga - oratores, cei care se lupta - bellatores, cei care muncesc pentru a asigura traiul celorlalti - laboratores.

Clerul, însumând circa 130 000 de persoane, se proclama el însusi cea mai înalta treapta a Regatului. Se bucura de însemnate privilegii politice, fiscale si juridice. Membrii clerului superior, episcopii si abatii (=titlu purtat de sefii unei mânastiri catolice) se recrutau din rândurile nobililor. Fastul si grandoarea în care traiau principii bisericii egalau luxul marilor nobili laici. În schimb, preotii de tara, cuprinzând 50 000 de parohi, duceau o existenta modesta alaturi de enoriasii (=persoana care, practicând o religie, tine de o anumita parohie) lor.

Alaturi de nobilimea de sânge sau de spada, în secolele XVI-XVIII s-a format nobilimea judiciara, a magistratilor, care cumparau acest titlu si intrau în rândurile nobilimii de roba. Instantele judiciare supreme, care se numeau parlamente, constituiau un monopol al acestor aristocratii de functionari. Profitând ca în Franta Vechiului Regim legile intrau în vigoare abia dupa ce erau înregistrate în condica Parlamentului din Paris, nobilimea judiciara respingea sistematic reformele, devenind garantul mentinerii privilegiilor. Populatia Frantei în preajma revolutiei numara aprox. 25 milioane locuitori, dintre care 350 000 erau nobili, dar cu structura foarte eterogena. Nobilimea de curte, cca. 4 000 de persoane, locuia la Versailles si forma anturajul regelui. Traia în mare lux, din pensiile si ajutoarele acordate din bugetul statului, din soldele militare sau din veniturile slujbelor îndeplinite la curte. Totusi marea nobilime era partial ruinata. Risipa, luxul si viata de la curte

Page 17: Monarhie Franta Sec. XVIII

implicau cheltuieli mult mai mari decât veniturile, iar majoritatea domeniilor au fost amanetate (=a garanta un împrumut cu o proprietate) sau vândute. Cu totul alta era situatia nobilimii provinciale, ruinata si ducând o viata modesta pe domeniile ei. Principala sursa de venituri consta în perceperea drepturilor feudale de la tarani, chiar daca valoarea lor scazuse foarte mult în secolul XVIII.

Starea a III-a cuprindea burghezia alcatuita din 2 milioane de bancheri, industriasi, negustori si liber-profesionisti (avocati, medici, notari). Țaranimea, care numara 20 milioane de agricultori, forma cea mai mare parte a starii a treia. Tot în aceasta categorie sociala se mai gaseau 2 milioane de muncitori, mestesugar, mici comercianti, ucenici si calfe care locuiau la orase si alcatuiau o forta sociala exploziva.

Teoretic, regele detinea puterea în mod absolut. Statul era domeniul sau, pe care l-a primit mostenire de la antecesori si pe care-l guverna dupa bunul sau plac. Regele declara razboi si încheia pace, numea în toate functiile militare si civile, putea încarcera orice persoana printr-o simpla "Lettre de cachet" (ordin scris, sigilat cu pecetea sa). În fapt, autoritatea regala era mult slabita de modul haotic în care functionau principalele institutii ale statului.

Centralizarea coexista cu o multime de privilegii si autonomii. Justitia, spre exemplu, era exercitata concomitent de functionarii regali, de seniorii care au mostenit dreptul de a face dreptate pe proprietatile lor si de tribunalele ecleziastice. Vamile interne stânjeneau comertul, impozitele erau repartizate inegal.

Criza monarhiei absolutiste franceze a început dupa 1715, anul mortii lui Ludovic al XIV-lea. Finantele erau secatuite de desele razboaie, iar populatia vlaguita si profund nemultumita. Regele Ludovic al XV-lea a antrenat tara într0o serie de razboaie inutile având ca rezultat scaderea prestigiului Frantei si o criza financiara care va dainui pâna la revolutie. Politica falimentara a lui Ludovic al XV-lea a fost ilustrata de încheierea umilitoarei paci din 1763, când Franta pierdea în favoarea Angliei teritorii precum Canada, Louisiana si India. În schimb, monarhia franceza a sprijinit lupta de eliberare a coloniilor engleze din America de Nord, dar cu pretul adâncirii crizei finantelor publice.

Regele Ludovic al XVI-lea (1774-1792) a esuat în toate încercarile de a reforma finantele tarii. Rând pe rând ministrii Turgot, Necker si Calonne care au încercat sa legifereze impozitarea nobilimii au fost demisi la presiunile privilegiatilor. Se produce asa-numita "revolta a nobilimii", prin care s-a respins orice încercare de reformare a institutiilor aristocratice. La fel ca si în Anglia, cauza imediata a declansarii revolutiei a fost criza financiara si împotrivirea la reforme a categoriilor privilegiate. În plan intelectual circulau idei noi, promovate de filosofii epocii "luminilor", care criticau absolutismul monarhic si sustineau un regim al libertatii si egalitatii.

   Drumul de la monarhia absolutista la republica

Interesata sa rezolve criza si sa salveze statutul, monarhia a gasit de cuviinta sa convoace un organism reprezentativ (care nu mai fusese convovat din 1614), din care faceau parte si neprivilegiatii - Adunarea Starilor Generale (5 mai 1789).

Restabilirea Adunarii Starilor Generale a declansat în Franta o efervescenta sociala si politica fara precedent: regele solicitase alcatuirea unor caiete de doleante, care îngaduiau nobilimii, clerului si starii a III-a, sa-si formuleze revendicarile sub forma unor cereri adresate suveranului. Cele mai multe solicitau desfiintarea absolutismului, o reforma completa a fiscalitatii si justitiei, constituirea unei adunari reprezentative care sa decida asupra legilor si impozitelor, introducerea unei constitutii.

REVOLUȚIA POLITICĂ (mai-iulie 1789). Înca de la început s-a vazut limpede ca regele nu dorea reforma sau constitutie, asa cum cerusera insistent "caietele de doleante". Obiectivul sau, urmarit asiduu de mai multa vreme, era doar acoperirea deficitul bugetar printr-o politica de impozite acceptata de toate trei starile si mentinerea absolutismului.

Drumul de la vechea adunare medievala la Adunarea Nationala Constituanta moderna a fost deschis de diferendul dintre rege si reprezentantii starii a III-a: sa se voteze pe stari (ar fi fost în avantajul privilegiatilor)

Page 18: Monarhie Franta Sec. XVIII

sau individual (evident, în favoarea majoritatii neprivilegiate). Delegatii starii a III-a, la propunerea abatelui Sieyès, considerând ca reprezinta 96% din natiune, s-au proclamat Adunare Constituanta (17 iunie 1789), iar membrii ei au jurat sa ramâna uniti pâna ce vor da Frantei o constitutie. Ludovic XVI a acceptat inevitabilul si a invitat deputatii celorlalte ordine sa i se alature. Adunarea, cuprinzându-i acum pe toti membri Starilor Generale, s-a proclamat Adunare Nationala Constituanta (9 iulie 1789). Monarhia absolutista a sucombat. Suveranitatea nationala înlocuieste suveranul de drept divin. Guvernarea Frantei se va face în baza unui contract încheiat între suveran si natiune. În acest stadiu, se poate vorbi de o monarhie moderata, dupa model englez.

Regele, rau sfatuit, concentreaza trupe în jurul Parisului. Acest fapt provoaca revolta maselor populare. Parizienii se înarmeaza si alcatuiesc Garda Nationala condusa de marchizul La Fayette. Se instituie o municipalitate revolutionara în frunte cu savantul Bailley. La 14 iulie 1789 e atacata si cucerita Bastilia, simbolul absolutismului monarhic.

REVOLUȚIA SOCIALĂ (iulie-august 1789). Actiunile antiabsolutiste de la Paris si din marile orase au creat un precedent pe care lumea rurala îl va urma fara ezitare. Recoltele proaste, cu consecinta lor imediata - cresterea pretului pâinii si somajul lucratorilor cu ziua - au creat înca din primavara anului 1789 conditiile unei mari rascoale taranesti.

La sate se dorea împartirea echitabila a grânelor, evident, în detrimentul celora care detineau prea mult (seniorii laici si ecleziastici, dar si proprietari din rândul burgheziei) si stergerea impozitelor catre stat, precum si a obligatiilor feudale. Acest program a fost dezvoltat în vara anului 1789, când în cursul unor rascoale au fost distruse arhive care consemnau datorii si au fost atacate si incendiate numeroase castele nobiliare.

Starea generala de anarhie produsa de aceasta razvratire nu putea ramâne fara urmari. Constituanta, speriata de tumultul satelor, a desfiintat în noaptea de 4 august 1789, toate privilegiile feudale, statuându-se deplina egalitate între toti francezii, deveniti acum, din vechi participanti la ordine medievale, cetateni.

Cum o noua constitutie nu se putea naste de la o zi la alta, o Declaratie a Drepturilor Omului si Cetateanului, adoptata la 26 august 1789, stabilea principiile pe baza carora urma sa se înfaptuiasca reconstructia tarii. Din pacate, rau sfatuit, regele Ludovic al XVI-lea a refuzat initial sa accepte atât decretele din noaptea de 4 august, cât si Declaratia, fiind obligat sa o faca, dupa o noua rascoala a populatiei pariziene, care l-a dus, împreuna cu toata familia, la palatul Tuileries din Paris. Legislatia feudala va fi înlocuita prin decretarea libertatii economice, a desfiintarii breslelor si vamilor interne, prin reforma impozitelor. Franta a fost împartita în 83 de departamente formate, la rândul lor din districte, cantoane si comune.

PRIMA CONSTITUȚIE. Anii care au urmat (1789-1791) sunt caracterizati de o situatie foarte complexa. În absenta partidelor politice, doua grupari se arata foarte influente: Clubul Iacobinilor (Societatea Prietenilor Constitutiei), dominat de Maximilian Robespierre, si Clubul Cordelierilor (Societatea amicilor drepturilor omului si cetateanului), frecventat de Danton, Marat, foarte apreciat de mica burghezie, meseriasi si muncitori industriali.

La 12 iulie 1790 a fost adoptata Constitutia civila a clerului, organizând Biserica ca pe o institutie nationala, independenta de papa. Nemultumiti s-au aratat atât Papa Pius VI, cât si regele Ludovic XVI, care a gasit bun prilej ca sa fuga din Paris, spre a reveni cu trupe ca sa restabileasca absolutismul. La Varennes a fost însa recunoscut si obligat sa se întoarca (21 iunie 1791). Noul regim politic - monarhia constitutionala - era instituit prin Constitutia promulgata la 3 septembrie 1791, din care decurg urmatoarele prerogative ale celor trei puteri: puterea executiva era exercitata de un guvern condus de monarh care avea rol de prim-ministru (conducea diplomatia, administratia, comanda armata, percepea impozite, propunea legi, asigura politia); puterea legislativa o detinea Adunarea legislativa, aleasa pe 2 ani, prin vot cenzitar (controla guvernul, avea initiativa legilor, vota legi, ratifica tratate si decreta impozite); puterea judecatoreasca era exercitata de Tribunalele judecatoresti (pedepsea raufacatorii, arbitra conflictele dintre cetateni, potrivit codurilor si legilor votate de puterea legislativa).

La 30 septembrie 1791 s-a tinut ultima sedinta a Adunarii Constituante, caci la 1 octombrie 1791, aceasta se proclama Adunare legislativa (1 oct. 1791-20 sept. 1792).

Page 19: Monarhie Franta Sec. XVIII

DECLANȘAREA RĂZBOAIELOR REVOLUȚIONARE. Adunarea legislativa s-a întrunit la 1 oct. 1791, fiind alcatuita din doua grupari distincte de deputati: feuillantii - sustinatorii monarhiei constitutionale si iacobinii si girondinii - adeptii republicii. Adoptarea noii constitutii nu a rezolvat decât în parte problemele tarii, conducând treptat la concluzia ca doar un razboi cu suveranii Europei ar fi putut stabiliza situatia.

Dorit de rege, care spera sa reinstaureze astfel absolutismul, dar si de fortele revolutionare si de monarhiile vecine, razboiul, început la 20 aprilie 1792 împotriva Austriei, a mers rau pentru Franta înca din primul ceas. Armata, prost organizata si practic, lipsita de comanda (multi ofiteri monarhisti) dezertasera, a pierdut batalie dupa batalie, dezastrul fiind evitat doar datorita slabiciunilor taberei adverse. Conspiratia familiei regale cu fortele inamice a devenit din ce în ce mai evidenta. Intrarea în razboi a Prusiei a complicat si mai mult situatia si, în disperare de cauza, Adunarea legislativa a decis sa aduca în Paris 20 000 de "federati", membrii ai garzii nationale. Pentru aceasta, a declarat "patria în primejdie" si într-un elan patriotic de nestavilit, de pretutindeni s-au înrolat voluntari pentru a rezista armatelor absolutiste.

PROCLAMAREA REPUBLICII. În noaptea de 9-10 august 1792, circumscriptiile electorale pariziene au luat cu asalt resedinta regelui si au instituit în capitala "Comuna insurectionala" (o conducere revolutionara).

Ludovic al XVI-lea s-a retras în mijlocul Adunarii legislative, care, intimidata de multime, l-a suspendat pe suveran; acesta a fost arestat împreuna cu întreaga familie si transportat la închisoarea Temple. Desfiintarea monarhiei constitutionale a pregatit noul regim, a carui lege fundamentala avea sa fie elaborata de o Conventie.

În rastimp, singura autoritate legala în stat, Adunarea, a adoptat, sub presiunea Comunei, o serie de decizii împotriva dusmanilor revolutiei, constituindu-se ceea ce istoricii francezi au numit "Prima Teroare", cu victime mai ales din rândurile clerului. Au fost adoptate, însa, si reglementari cu caracter democratic: a fost decretat votul universal, prin care urma sa fie aleasa viitoarea adunare, au fost desfiintate, fara rascumparare, toate vechile drepturi feudale.

La 20 septembrie 1792, trupele revolutionare au obtinut prima victorie împotriva fortelor interventioniste la Valmy. Noua putere în stat, Conventia, aleasa prin vot universal, a desfiintat monarhia si a proclamat Republica Franceza, una si indivizibila (21 sept. 1792).

   Anii Conventiei

CONVENȚIA GIRONDINĂ (1792-1793). În istoria Conventiei se disting trei etape: girondina, iacobina si thermidoriana. Situatia revolutionara din 1792 a impus la conducerea Frantei o adunare alcatuita exclusiv din republicani. Doua grupuri îsi disputa preponderenta în Conventie: girondinii (condusi de Roland, Brissot, Condorcet) si montagnarzii sau iacobinii, numiti asa dupa pozitia ocupata pe bancile asezate în partea de sus a salii de sedinta (în fruntea lor aflându-se Robespierre, Danton, Marat).

Pentru început, Conventia, în care girondinii detineau putere, a trebuit sa hotarasca soarta regelui. Desi ar fi dorit sa-l salveze, sub presiunea probelor care i-au dovedit complicitatea cu monarhiile absolutiste împotriva revolutiei, acestia au fost obligati sa-l trimita pe esafod, la 21 ianuarie 1792. Decizia a avut pe termen scurt grave consecinte. Împotriva Frantei revolutionare s-a constituit o coalitie de puteri (Austria, Prusia, Anglia, Rusia), cu scopul de a restaura vechiul regim. Razboiul care continua, si pentru care au fost mobilizati 300 000 de soldati, tulburarile din Vendeea (regiunile din NV tarii), unde taranii instigati de nobili, s-au ridicat impotriva noii puteri, situatia economica în continua degradare au alimentat conflictul dintre girondini si montagnarzi. În urma unor noi manifestatii a parizienilor (31 mai - 2 iunie 1793), girondinii sunt îndepartati de la Putere si din Conventie si ghilotinati (2 iun. 1793). Eliminarea lor a dat o lovitura grea parlamentarismului care a învrajbit Parisul revolutionar cu tara.

CONVENȚIA IACOBINĂ (1793-1794). Ca sa salveze revolutia, iacobinii au fost nevoiti sa recurga la masuri exceptionale. Au folosit dictatura puterii executive si teroarea pentru combaterea contrarevolutionarilor. Comitetul Salvarii Publice, condus de Robespierre, actiona ca putere executiva, iar Comitetul Sigurantei Generale alaturi de Tribunalul revolutionar îi urmareau pe dusmanii revolutiei. Puterea legislativa si autoritatea suprema apartineau Conventiei Nationale dominate de iacobini. A fost elaborata Constitutia anului I (1793). Ea stabilea ca "scopul societatii este fericirea generala". Nu a fost aplicata niciodata datorita razboiului. În plan economic, au fost desfiintate toate obligatiile feudale, au fost împroprietariti taranii fara rascumparare, s-au

Page 20: Monarhie Franta Sec. XVIII

fixat produse maximale la produsele de prima necesitate, în vreme ce cresterea salariilor a fost blocata. Organizatorul victoriei în plan militar a fost Lazare Carnot. În câteva luni, teritoriul Frantei este eliberat si se trece la ofensiva în Belgia. Paradoxal, marile victorii vor dezbina tabara iacobinilor. Hébert, partizan al terorismului în guvernare, staruia sa se mearga "cu ghilotina în frunte". Hebertistii erau puternici în clubul cordelierilor si în foburgurile (=cartier marginas într-un mare oras) Parisului, unde conduceau sectiile de sanchiloti (=revolutionari proveniti din cartierele marginase ale oraselor). Legea suspectilor, adoptata la 17 septembrie 1793, a permis arestarea numai la Paris a peste 5000 de persoane din rândul vechii aristocratii si a burgheziei, dar si dintre oamenii de rând, multi sfârsind pe esafod. Se estimeaza ca peste 1600 de persoane au fost executate în provincie. Pentru a lovi în preotime si în catolicism, ei au initiat miscarea ateista, au impus introducerea Cultului Ratiunii si au început descrestinarea. Catedrala Notre-Dame din Paris a fost transformata în Templul Ratiunii. Au introdus calendarul republican în 7 octombrie 1793. Danton, Hébert si alti adversari ai lui Robespierre au fost ghilotinati. Marea Teroare din ultimele saptamâni ale dictaturii iacobine a îngustat pâna la disparitie sprijinul popular pentru Robespierre. Prin complotul de la 9 thermidor / 27 iulie 1794 acesta si sustinatorii ei au fost ghilotinati.

CONVENȚIA THERMIDORIANĂ (27 iulie 1794-26 octombrie 1795). Aceasta Conventie a fost dominata de cei proaspat îmbogatiti. Thermidorienii, adepti ai spiritului republican moderat, au ridicat restrictiile impuse de iacobini presei, economiei, culturii sau religiei catolice. Anularea Legii maximului (dec. 1794) a redat comertului libertatea ceruta de burghezie. S-a renuntat la rigorismul iacobin si viata cotidiana a celor bogati a revenit la efervescenta din timpul Vechiului Regim. Tonul îl dadeau celebre curtezane, precum Tereza Cabarrus (Notre Dame de Thermidor), devenita doamna Tallien etc. Doua erau pericolele care amenintau Conventia Thermidoriana: iacobinii si regalistii. Ultimele încercari ale adeptilor iacobinilor de a rasturna noua putere au fost înabusite de armata în mai 1795. Emigrantii regalisti sprijiniti de Anglia au debarcat în Bretania în iunie 1795, dar vor fi înfrânti de trupele generalului Hoche. O alta rascoala regalista, octombrie 1795, i-a oferit prilejul tânarului general N. Bonaparte sa se remarce si sa candideze cu succes la comanda unei armate a Directoratului.

Politica externa a thermidorienilor o continua pe cea initiata de iacobini. Olanda a fost cucerita (ianuarie 1795) si transformata în Republica Batava, una dintre numeroasele republici-surori cu care se va înconjura

Franta. Prusia, dorind sa participe la a III-a împartire a Poloniei (1795), va încheia pacea de la Basel (1795), recunoscând Rinul ca hotar cu Franta si neutralitatea Germaniei de nord. Tot la Basel se semneaza pacea cu Spania, tara care paraseste coalitia antifranceza. Printre ultimele masuri luate de thermidorieni a

fost adoptarea Constitutiei anului III, care organiza Franta sub forma Directoratului.

FRANTA IN SECOLELE XVII-XVIII - Apogeul monarhiei absolute franceze

Apogeul monarhiei absolute franceze. Frondele. Epoca lui Ludovic al XIV-lea (colbertismul, directii ale politicii externe). Domnia lui Ludovic al XV-lea;

sfarsitul Vechiului Regim

Dupa Edictul de la Nantes (legea promulgata in 1598 de regele Henric al IV-lea al Frantei, fost calvinist – prin care se incheie perioada razboaielor religioase, dintre catolici si protestanti –, prin care catolicismul este recunoscut ca religie de stat, dar si acorda supusilor protestanti o mai larga libertate

Page 21: Monarhie Franta Sec. XVIII

religioasa, precum si drepturi civile complete; sub presiunea clerului catolic, aceasta lege a va fi revocata in 1685 de regele Ludovic al XIV-lea), pentru monarhia franceza incepe o adevarata perioada de restaurare.

Fara a modifica institutiile mostenite de la dinastia de Valois, care i-a premers, si contrar traditiei care vrea sa faca din el „bunul rege” liberal, Henric al IV-lea (rege al Navarei /1572-1610/ si al Frantei /1589-1610; este primul dintre Bourboni) se inconjoara de o echipa restransa, cu care va domni autoritar.

· Guvernatorii provinciilor sunt de multe ori fosti participanti la Liga (catolici de vaza din regat), cu care a fost nevoit sa negocieze, sau pur si simplu mari seniori ce tin cu orice pret la independenta pe care o au in provinciile lor. Fara a-i destitui, regele numeste pe langa ei ofiteri ce-i sunt cu totul devotati si care asigura controlul pe care-l dobandeste monarhia asupra teritoriului regatului.

· Parlamentele, care au refuzat un timp sa inregistreze Edictul de la Nantes, sunt silite sa se supuna autoritatii lui Henric al IV-lea.

Obiect si ele de neincredere, orasele sunt aduse la ordine dupa modelul de la Amiens, care isi pierde cele mai multe dintre libertatile municipale dupa ce s-a oferit o vreme spaniolilor (1597).

In ciuda autoritarismului sau, Henric al IV-lea se bizuie pe un ministru principal. Maximilien de Bethune, baron de Rosny, facut duce de Sully in 1605, mic nobil protestant, este in slujba regelui din frageda tinerete; fara a avea titlul de prim-ministru, Sully concentreaza in mainile sale o mare parte din putere si se straduieste sa restabileasca finantele monarhiei. Pentru supervizarea actiunii ofiterilor, trimite in circumscriptiile financiare comisari, numiti intendenti de justitie si, respectiv, de politie si de finante. Reuseste sa stearga datoria mostenita din timpul razboaielor civile si incepe reconstructia regatului. In afara unor mari santiere din Paris, Pont Neuf, Piata Dauphine, Piata Regala (azi Piata Vosges), Sully favorizeaza o serie de ameliorari in agricultura, in special in domeniul drenarii.

Domnia lui Henric al IV lea e marcata de comploturi ale nobililor, regele trebuind sa-l execute pe vechiul sau tovaras maresalul de Biron, pentru a dovedi ca monarhia franceza a redevenit ferma. In schimb, acorda iertare unui mare senior protestant rebel, ducele de Bouillon.

Opozitia vechilor membri ai Ligii, deveniti intre timp evlaviosi catolici, nu se dezminte. La 13 iunie 1610, actionand probabil din proprie initiativa si fara complici, un catolic fanatic il asasineaza cu un pumnal pe Henric al IV

Regenta Mariei de Medici si urmarile ei (1610-1624)

Tanarul rege Ludovic al XIII-lea (/1601/1610-1643) nu are decat noua ani. cand se urca pe tron; in jurul reginei-mama Maria de Medici se constituie un Consiliu de regenta, din care fac parte atat ministrii lui Henric al IV lea, (”batranii'), cat si favoritii italieni ai reginei. Confruntata cu aparitia unei opozitii, Maria de Medici refuza sa convoace starile generale.

Adunarea tinuta la Paris din octombrie 1614 pana in ianuarie 1615 nu ajunge la rezultate concrete.

Pentru a-i linisti pe protestanti, Regenta trebuie sa confirme Edictul la 22 mai 1610.

Unul dintre favoritii Mariei de Medici, este numit in 1616 secretar de stat al afacerilor externe si de razboi, ajunge cardinal, iar in perioada 1624-1642 conduce guvernul francez; este vorba despre Richelieu (Armand-Jean du Plessis), (1585-1642), care va promova o politica antinobiliara, antiprotestanta (este asediata fortareata hughenota La Rochelle in perioada 1622-1628) si

Page 22: Monarhie Franta Sec. XVIII

antihabsburgica (intervine in Razboiul de 30 de Ani, in 1635), in sensul intaririi autoritatii regale, a centralizarii Statului Francez.

Cardinalul Richelieu a intarit adminstratia centrala a statului prin reforma Consiliului reegal si folosirea unor intendenti trimisi in provincii; a incurajat dezvoltarea comertului si a manufacturilor regale; a infiintat companii de monopol; el este la originea crearii marinei de razboi; in timpul sau au fost puse bazele unui imperiu colonial – in America de Nord (Canada) si Africa (Senegal si Madagascar); el a fondat Academia Franceza (1635) si a extins Universitatea Sorbona. Cheltuielile pentru politica sa razboinica au provocat o cresterea fiscalitatii, ceea ce a dus la rascoale populare dur reprimate.

In politica externa, Franta incheie o alianta antihabsburgica din care faceau parte si puterile protestante, stabileste o stransa legatura cu Anglia (prin casatoria Henriettei, sora regelui, cu Carol I de Stuart); participa, din 1635, la Razboiul de 30 de Ani (1618-1648), la capatul careia, prin Pacea din Westfalia (1648) Franta devine dominanta in zona centrala a Europei.

Noul suveran, regele Ludovic al XIV-lea (/1638/1643-1715), este minor, la moartea tatalui sau. Se creeaza un Consiliu de Regenta in jurul mamei sale Anna de Austria, regina de origine spaniola, ceea ce inspira neincredere in momentul luptei cu Habsburgii. Din 1643 pana in 1661, guvernul este condus de urmasul lui Richelieu, cardinalul Jules Mazarin (nobil italian si amant al Annei de Austria; nuntiu apostolic, cardinal din 1641) (1602-1661).

Confruntarea cu marea nobilime si Parlamentul (Fronda) sfarseste prin infrangerea tendintelor de nesupunere, nesupunere si contestare a autoritatii regale. Revoltele izbucnite in Franta in timpul minoratului lui Ludovic XIV (1648-1653), cand Parlamentul si nobilimea au incercat sa recupereze autoritatea pierduta profitand de dificila situatie politico-economica generala si de ostilitatea cu care era inconjurat primul ministru Mazarin, sunt cunoscute sub denumirea de Fronde.

Fronda Parlamentului (1648-1649). A fost generata de refuzul Parlamentului din Paris sa inregistreze (1648), edictul regal care reinnoia pentru noua ani acordarea dreptului unei retributii anuale membrilor celor patru curti suverane (Parlamentul din Paris, Camera de Conturi, Curtea de Mubsidii, Marele Consiliu), cu conditia ca ultimele trei sa renunte la retributie pentru primii patru ani.

Sub indemnul lui Broussel si de Gondi Parlamentul din Paris a votat actul de uniune (13 mai 1648) prin care se angaja sa-si asume impreuna cu curtile suverane controlul afacerilor de stat si sa impiedice orice noua propunere de impozit. Arestarea conducatorilor parlamentului ordonata de Mazarin a provocat revolta Parisului (26 august1648) si 1-a constrans pe Mazarin sa-i elibereze pe Broussel si Gondi. Curtea a parasit Parisul rasculat, in timp ce armata condusa de Condé il asedia. Parlamentul a trebuit pana la urma sa accepte pacea de la Rueil (februarie 1649), renuntand la orice pretentie de guvemare si obtinand in schimb o amnistie generala.

Fronda principilor (1649-1652). Insufletita de catre Condé, a fost orientata pentru a-1 rasturna pe Mazarin pentru a impune controlul marii nobilimi asupra lui si statului.

Dupa arestarea lui Condé si a altor nobili (18 ianuarie 1650) ordonata de Mazarin, o insurectie a Parlamentului si a populatiei din Paris 1-a constrans Mazarin sa se refugieze, in 1651, in strainatate. Condé aliindu-se cu Spania, a pus stapanire pe Paris, dar parasit de Turenne, care reintrase in serviciul regentei Anna de Austria, a fost constrans sa se refugieze in Taile de Jos spaniole. La reintoarcerea in Paris a Curtii si regelui (octombrie 1652), a urmat rechemarea la guvem a Mazarin din partea Regentei. Cucerirea orasului Bordeaux (in august 1653) si condamnarea la moarte in contumacie decretata impotriva lui Condé de catre Parlamentul din Paris au incheiat Fronda principilor.

Page 23: Monarhie Franta Sec. XVIII

Marile faze ale domniei. Absolutismul lui Ludovic al XIV-lea

In perioada 1661-1715, Regele-Soare isi asuma in mod direct guvernarea tarii.

Notiunea de domnie personala a lui Ludovic al XIV-lea este astazi foarte contestata. Daca e adevarat ca moartea lui Mazarin si eliminarea lui Fouquet constituie sfarsitul ministrilor atotputernici, nu e mai pulin adevarat ca regele nu ar fi putut guverna singur intreaga Franta. Asistam in schimb la o birocratizare a statului, devenita necesara de complexitatea in crestere a problemelor.

Domnia personala (1661-1715)

Domnia cu adevarat personala incepe doar in ultimii ani ai secolului al XVII-lea. Ludovic al XIV-lea devine un rege birocrat, asumandu-si adeseori, din 1700, o parte din afacerile Spaniei, unde domneste nepotul sau Filip al V-lea.

La moartea lui Mazarin, regele, in varsta de 21 de ani, pune capat sistemului ministerial mostenit de la cardinal. Nicolas Fouquet (1615-1680), supraintendent la Finante, este arestat (5 septembrie 1661). Dupa un proces putin echitabil, e trimis in detentie, unde isi sfarseste zilele.

Colbertismul

Incepe ascensiunea principalului sfetnic al regelui, Jean-Baptiste Colbert (1619-1683), care triumfa la sfarsitul deceniului. In calitate de controlor al finantelor, el s-a dedicat reorganizarii administratiei publice (consolidarea birocratiei prin intendenti), a simplificat incasarea impozitelor, reusind sa sporeasca – fapt esential – intrarile in bugetul statului, ceea ce a asigurat intarirea puterii absolute a monarhiei, respectiv asigurarea hegemoniei Frantei in Europa.

Colbert este adeptul mercantilismului (orientare a politicii economice domidnanta in Europa secolelor XVI-XVIII, potrivit careia bogatia statului consta in cantitatea de bani si metale pretioase aflata in tara; el favoriza exportul de produse manufacturiere, descurajand importurile), dezvoltat la maximum prin dezvoltarea industriei si a comertului (respectiv, prin crearea de manufacturi regale), a impunerii unor taxe vamale protectioniste, a reglementarii productiei (in 1673 – este adoptat primul cod comercial al statelor moderne).

El da un impuls deosebit dezvoltarii marinei comerciale; se infiinteaza companii comerciale – Compania Indiilor Occidentale si Compania Indiilor Orientale, Compania Nordului, Compania Levantului; este favorizata expansiunea coloniala (in Canada, Noua Franta); sunt intemeiate Academia de Stiinte (1666), Academia Frantei la Roma (1666), Academia Regala de Athitectura (1671).

Dupa suprimarea supraintendentei de la Finante, guvernul este alcatuit din trei persoane: Michel Le Tellier (1603-1685), apoi fiul sau Louvois (1639-1691), la Razboi, Hugues de Lionne (16ll-1671), la Afacerile Externe, si Colbert, care printre altele este titular la Marina si, mai important, va fi controlor general al Finantelor.

Din 1669 pana in 1683, guvernul este teatrul a doua tendinte reprezentate de oamenii lui Le Tellier, catolici si adepti ai razboiului, si de cei ai lui Colbert, mai putin religiosi si mai favorabili pacii.

Statul lui Ludovic al XIV-lea

Consiliile

Page 24: Monarhie Franta Sec. XVIII

La varf se afla Inaltul Consiliu, care-i reuneste pe ministri. Este un organ foarte restrans, in care regele e cel care decide in tovarasia a trei-cinci persoane alese de el.

Urmeaza Consiliul Finantelor care, instituit in 1661, inlocuieste supraintendenta disparuta o data cu arestarea lui Fouquet. Personajul central este aici controlorul general, insarcinat cu cheltuielile monarhiei. In subordinea sa se afla diverse comisii.

Consiliul depeselor, se ocupa de problemele legate de provincii.

Departamente

Secretariatul de stat pentru Razboi este cel mai puternic. Conducerea armatelor iese de sub controlul nobilimii traditionale si tine acum de o birocratie complicata dominata si de dinastia ministeriala Le Tellier de la 1643 la 1701. Secretariatul este dintr-un numar in permanenta crestere de birouri conduse de functionari devotati lor. Puterea militara franceza devine cea mai mare din Europa si se bazeaza in rand pe marimea efectivelor. Regatul, de departe cel mai populat din Europa, ofera abundente resurse umane. In materie de recrutare, inovatia cea mai importanta este fara doar si poate militia. In 1688, ea prevede o tragere la sorti in toate parohiile, care furnizeaza astfel un numar de oameni cu mult superior modestelor previziuni initiale ale sefilor militari.

: Secretariatul de stat pentru Marina a fost creat abia in 1669 de Colbert, care ramane in fruntea sa in toata aceasta perioada. E responsabil nu numai de marina de razboi, colonii ci si de toate problemele legate de mare, porturi si litorale. Este un minister pe masura economic si militar. Sub Colbert, secretar de stat la Marina din 1669 1683, apoi sub fiul sau, foarte eficientul Seignelay, din 1683 pana in 1690, marina devine una dintre primele din Europa, putand rivaliza cu flota de razboi engleza. Secretariatul pentru Afacerile externe exista de mult, dar nu se dezvolta cu adevarat decat sub Ludovic al XIV-lea, cand devine o administratie mai structurata, cu mai multe birouri.

Secretariatul pentru Casa Regala e detinut sistematic, din 1669, de titularul departamentului Marinei. Mai putin prestigios decat primele trei, se ocupa de Curte dar si de chestiuni ce tin de de cultura.

Controlorul general este un veritabil Minister de Finante. Sarcina sa esentiala, foarte grea, era gestionarea unui buget care din 1683 nu e niciodata echilibrat.

Ordinea in regat

Statul este reorganizat printr-o serie de ordonante importante, prin care se aduc reglementari referitoare la – dreptul civil francez; ape si paduri; justitie; activitati comerciale; activitatea maritima; definirea regimului sclaviei in colonii.

Parlamentele nu mai sunt, din 1665, curti suverane, ci doar superioare; numai Parlamentul din Bretania opune o oarecare rezistenta in momentul tulburarilor din 1675, dar este adus repede la ordine.

Intendentii au un rol sporit; ei sunt prezenti peste tot –cei de justitie prezideaza orice tribunal; cei de politie au in sarcina drumurile, aprovizionarea si controlul oraselor; cei de finante se ocupa cu impozitele.

Destinul protestantilor este hotarat prin revocarea, in 1685, a Edictului de la Nantes (din 1598), dupa doua decenii de politica ostila la adresa hughenotilor; se apreciaza ca au parasit regatul circa 200.000 de protestanti, dar majoritatea lor (5-600.000 va ramane, cunoscand un regim foarte constrangator.

Page 25: Monarhie Franta Sec. XVIII

Numarand 54de ani, domnia regelui Soare face ca veacul al XVII-lea sa fie secolulul lui Ludovic al XIV-lea. Franta este cea mai populata tara a Europei – numara circa 20 milioane de supusi (intre care 900.000 de protestanti/hughenoti-termen din germanul Eidgenossen, ce desemna pe confederatii elvetieni). Centrul puterii regale va fi la Palarul de la Versailles (ansamblu de cladiri inaltat in a doua jumatate se secolului al XVII-lea, de catre arhitectul Le Vau si peisagistul Le Nôtre).

Razboaiele lui Ludovic al XIV lea

Cand, la moartea lui Mazarin (1661), ia in mana politica externa a regatului, tanarul rege mosteneste o pozitie proeminenta in Europa. Vointa de a o face zdrobitoare, atat prin cuceriri teritoriale, cat si prin subordonarea puterilor subalterne, duce la constituirea impotriva lui Ludovic al XIV-lea a unor coalitii tot mai puternice, initiate de vechii aliati protestanti ai Frantei, Angliei si Provinciilor Unite.

Afirmarea puterii (1659-1678)

Pacea din Pirinei

Incununare a eforturilor lui Mazarin de a ingenunchea puterea spaniola, tratatul, semnat la 7 noiembrie 1659, aduce Frantei aproape intregul teritoriu al provinciei Artois, Roussillon si Cerdanya, precum si o serie de fortarete la frontiera de nord-est. Casatoria cu infanta Maria Tereza de Austria, fiica regelui Filip al IV-lea, ii apropie pe Bourboni de Habsburgi, deschizand in acelasi timp o eventuala succesiune franceza la tronul Spaniei.

Razboiul dreptului de devolutie

Ludovic al XIV-lea cauta sa puna la incercare puterea Spaniei. Pretextul este gasit la moartea regelui Spaniei Filip al IV-lea (1665); juristii francezi invoca un punct din dreptul din Brabant care privilegiaza fetele nascute dintr-o prima casatorie fata de baietii iesiti dintr-o a doua casatorie. Invadarea Tarilor de Jos incepe in primavara lui 1667. Franta se poate bizui pe sprijinul Portugaliei, Angliei si al Provinciilor Unite. Cuceririle din Tarilor de Jos constituie totusi o amenintare pentru Anglia si Provinciile Unite, iar ocuparea teritoriilor spaniole din Franche-Comté in 1668 se dovedeste provizorie: ele sunt restituite prin pacea de la Aachen, Franta continuand sa-si impinga totusi frontierele spre nord in defavoarea Spaniei.

Razboiul din Olanda (1672-1678)

Conflictul are ca origine imediata razboiul tarifelor vamale dintre Franta si Olanda, dar in realitate cauzele sunt mai complexe: cucerirea Tarilor de Jos nu se poate face fara neutralizarea Provinciilor Unite, iar acestea nu accepta ideea unei frontiere comune cu Franta; dar mai cu seama e vorba de opozitia dintre doua modele politice si religioase complet diferite: Franta catolica si absolutista nu poate accepta republica protestanta a Provinciilor Unite.

In iunie 1672, armata franceza isi incepe marsul catre Provinciile Unite; succesele initiale fac ca Franta sa fie foarte exigenta in cursul primelor tratative de pace. Vointa de a rezista devine atunci dominanta in Olanda, unde o revolutie il aduce la putere pe intransigentul Wilhelm de Orania. Razboiul ia o intorsatura neasteptata. Deschiderea digurilor face dificila inaintarea in Olanda a trupelor franceze, timp in care se formeaza o adevarata coalitie impotriva Frantei. Tratatul de la Haga, semnat la 30 august 1673 de Provinciile Unite, Spania, Imperiu si Lorena, transforma conflictul franco-olandez intr-o confruntare europeana generala.

Pacea semnata la Nijmegen, in 1678, intre Franta si Provinciile Unite pune capat razboiului si consfinteste revenirea la situatia de dinainte declansarea ostilitatilor; Spania abandoneaza insa Frantei Franche-Comté (care o va stapani definitiv de acum inainte) si o serie de fortificatii in Tarile de Jos.

Page 26: Monarhie Franta Sec. XVIII

Confruntarea cu Europa coalizata (1678-1697)

Se accentueaza insa ostilitatea generala la adresa Frantei.

Treptat, impotriva Frantei se constituie o vasta coalitie manifestand o vadita agresivitate: multiple mici anexari la frontiere, bombardarea Genovei in 1685, revendicari in Palatinat, conflictul cu Papa, care duce in octombrie 1688 la ocuparea orasului Avignon. In momentul in care printii protestanti din Germania incep sa se organizeze pentru a face fata invaziei franceze, Revolutia din Anglia apropie regatul de Provinciile Unite.

Razboiul Ligii de la Augsburg (1688-1697)

Pe continent, puterea militara a Frantei este atat de mare, incat victoriile vin una dupa alta pe diferitele teatre ale razboiului. Razboiul maritim pare sa fie si el bine pornit: Tourville inregistreaza o mare victorie impotriva flotei engleze in 1690, victorie ce permite trimiterea in Irlanda a unui corp expeditionar care sa-l sprijine pe Iacob al II-lea si partizanii sai. Victoria lui Wilhelm de Orania in batalia de la Boyne ruineaza insa sperantele iacobite si noua incercare de trece in Irlanda se termina in 1692 cu dezastrul naval de la La Hougue.

Incepand cu 1694, razboiul tinde sa devina unul de uzura. Coalitia este silita sa se hotarasca sa inceapa tratative cu Franta. Primul care cedeaza este ducele de Savoia, in 1696; Wilhelm de Orania prefera atunci sa negocieze cu Ludovic al XIV-lea, care face mari concesii olandezilor, abandonand toate forturile cucerite in Tarile de Jos dupa pacea de la Nijmegen, precum si Luxemburgul, si acordandu-le avantaje comerciale (Strasbourgul nu este insa cedat).

Regele Frantei recunoaste, de asemenea, legitimitatea noului rege al Angliei si se angajeaza sa nu-i mai ajute pe partizanii dinastiei Stuart (pacea de la Ryswick, 1697).

Succesiunea Spaniei (1700-1713)

Moartea fara mostenitor a lui Carol al II-lea de Habsburg al Spaniei era asteptata in toate capitalele europene. Impartirea Imperiului Spaniol pare sa convina atat Frantei, cat Angliei si Privinciilor Unite.

Se elaboreaza numeroase planuri inaintea deschiderii testamentului lui Carol al II-lea, care moare la 1 noiembrie 1700; acesta isi exprima dorinta ca Imperiul Spaniol sa nu se dezmembreze. Filip de Anjou, al doilea nepot al lui Ludovic al XIV-lea, e desemnat ca noul rege al Spaniei sau, daca nu se putea, fratele sau mai mic. In cazul unui refuz din partea francezilor, erau numiti, in ordine, arhiducele Carol, apoi ducele de Savoia, Carol-Emanuel al II-lea.

La 16 noiembrie 1700, dupa cateva zile de gandire, Ludovic al XIV lea accepta succesiunea. Devine repede evident ca tanarul rege Filip al V-lea nu poate refuza nimic bunicului sau. Franta isi instaleaza trupe in Tarile de Jos. Si in colonii francezii incearca sa profite de noua conjunctura politica, pentru a-si inlatura concurentii.

Europa incepe sa se teama ca nu cumva Filip al V-lea, care nu a renuntat la drepturile sale asupra coroanei franceze, sa ajunga intr-o zi in fruntea unui stat franco-spaniol atotputernic. Coalitia care se constituie impotriva Frantei reuneste din nou Anglia, Provinciile Unite si Imperiul.

Primii ani sunt catastrofali pentru coalitia franco-spaniola. Propunerile facute lui Ludovic al XIV-lea de catre aliati, in 1709 sunt inacceptabile, caci presupun abdicarea lui Filip al V-lea. Armata franceza il aresteaza pe Marlborough la Malplaquet (1709), iar victoria ducelui de Vendôme in Spania consolideaza tronul lui Filip al V-lea (1710).

Page 27: Monarhie Franta Sec. XVIII

Prin tratatele de pace de la Utrecht (1713-1715; un complex de tratate bilaterale) se mentine integritatea teritoriala a Frantei, care cedeaza insa Angliei cateva posesiuni coloniale (coloniile americane Terra Nova, Acadia, golful Hudson si o insula in Antile). Filip al V-lea de Bourbon este recunoscut rege al Spaniei, dar renunta pentru totdeauna la orice pretentie la tronul Frantei. Spania cedeaza Angliei Gibraltarul, pierde Sardinia, Neapole, Milano.

Ludovic al XV-lea (/1710/1715-1774). Sfarsitul Vechiului Regim

Fiul lui Ludovic de Burgundia si al Mariei Adelaide de Savoia isi incepe domnia sub regenta lui Philippe d'Orléans (1674-1723), apoi este influentat de ducele de Borbon, respectiv de cardinalul de Fleury (1276-1743), care redreseaza finantele Franti, dar implica tara si in razboaie. Fiul fratelui mai mic al regelui Ludovic al XIV-lea, devine regent, asteptandu-se momentul in care Ludovic al XV-lea (1715-1774), care nu avea decat cinci ani, va implini treisprezece, varsta majoratului regal in Franta. Philippe d'Orléans are puteri intinse si exercita practic functia regala. Paris redevine centrul puterii. Se creeaza aici un sistem de consilii, dominate de inalta nobilime.

O noua politica

Chiar de la inceputul regenlei, Parlamentul isi recapata rolul politic pierdut pe vremea Frondei. Pe plan religios, regentul, necredincios notoriu, nu are idei precise. O vreme se gandeste sa-i readuca pe scena pe protestanti si suspenda politica antijansenista a predecesorului sau.

Pentru a se face fata grelelor probleme financiare, se face apel la scotianul John Law (1671-1729) drept controlor general. Acesta organizeaza asa-numitul Sistem Law, o combinatie intre o banca emitatoare de bancnote si o companie avand controlul asupra coloniilor si comertului. Chiar din 1720, Sistemul se dovedeste extrem de nesatisfacator. S-au emis prea multe bancnote, iar increderea nu dureaza. La 1 noiembrie 1720 se pune capat circulatiei bancnotelor; Law e silit sa plece in exil, iar noul controlor general, Le Pelletier de la Houssaye, e obligat sa declare faliment partial. Pentru a stapani situatia, regentul trebuie sa revina, treptat, la absolutism, la practicile din timpul domniei precedente, suprimand treptat consiliile. Puterea se concentreaza in mainile lui Philippe d'Orléans si ale prietenului sau abatele Dubois.

Epoca prim-ministrilor (1723-1743)

Inceputurile domniei.

Personalitatea tanarului Ludovic al XV-lea (/1710/1715-1774) nu pare sa fi fost prea puternica.

Este primul rege care a separat viata privata de viata publica si s-a dezinteresat intr-o oarecare masura de a aferile de stat. Cardinalul Dubois devine in august 1723 ministru principal. La moartea sa, ducele de Orléans, fostul regent, ii ia locul pentru putina vreme, caci moare la randul sau in acelasi an, pe 2 decembrie. Puterea trece atunci in mainile ducelui de Bourbon, aflat sub influenta unor financiari; este o perioada marcata de incercarea de a impune un nou impozit numit la cinquantiéme, incercare ce esueaza din cauza opozitiei privilegiatilor, in frunte cu clerul si parlamentarii. Pe plan religios, ministeriatul ducelui de Bourbon relanseaza represiunea impotriva protestantilor.

Ministeriatul lui Fleury (1726-1743) (cardinal, perceptor al regelui) este marcat de o anumita stabilitate monetara, iar in 1738 se ajunge chiar pentru putina vreme la un echilibru bugetar. Este o perioada de prosperitate pentru regat, desi reluarea razboaielor mentine o presiune fiscala ridicata.

Incercarea de domnie personala (1713-1757) determina dificultati politice. La moartea lui Fleury, regele se straduieste sa exercite direct puterea. E insa obiectul unor influente contradictorii: influenta familiei regale (mai exact, a fiicelor sale), care-l impinge spre catolicismul cel mai riguros, si

Page 28: Monarhie Franta Sec. XVIII

influenta, neindoielnic mai puternica, a favoritelor sale; dintre acestea, cea mai remarcabila este de departe marchiza de Pompadour, care intretine legaturi stranse cu filosofii si, in general, cu oamenii de litere si artistii timpului.

In 1745, un nou controlor general Machault d'Arnouville, se straduieste sa redreseze finantele regale atat prin imprumuturi, cat si prin crearea unui nou impozit, la vingtiéme, care ar fi trebuit platit de toata lumea, starnind insa si acesta imediat furia privilegiatilor; in fruntea contestatarilor se afla clerul, sprijinit de starile din Bretania, ingrijorate ca se pierd privilegiile fiscale ale provinciei.

Ministerul Choiseul (1757-1770). Militar si diplomat, Choiseul, nobil loren, este favorabil Luminilor, are de infruntat multe rezistente si trebuie sa faca fata unei adevarate revolte a Parlamentelor, care, in raporturile cu regele, se erijeaza tot mai mult in reprezentante ale natiunii.

Dupa caderea in dizgratie a lui Choiseul, se reduce la zero autoritatea Parlarmentelor.

Experienta Turgot (1727-1781); consilier la Parlamentul din Paris, acesta este intendent in Limousin din 1761 pana in 1774, unde se straduieste sa dezvolte una dintre cele mai inapoiate provincii ale regatului si se dovedeste a fi un administrator de prima marime. Ministru al Marinei in 1774, devine la 24 august al aceluiasi an controlor general, cu gandul de a renova regatul.

El este un economist cunoscut pentru tratatele in care isi exprima inclinatia spre liberalism si trece la punerea in practica a ideilor sale. Astfel, in 1774 liberalizeaza comertul cu cereale, apoi se straduieste sa suprime constrangerile legislative privitoare la munca desfiintand asociatiile profesionale; desfiinteaza, de asemenea, vamile din interiorul tarii. Proiectele politice ale lui Turgot, formulate in Memoriu despre municipalitati, sunt deosebit de indraznete. Liberalizarea preturilor la cereale duce insa la activitati speculative ce dau nastere in aprilie 1775 la o serie de razmerite cunoscute sub numele de razboiul fainii.

Turgot mai are de infruntat atat opozitia din ce in ce mai puternica a Parlamentului, adversar al reformelor, cat si opozitia reginei Maria Antoaneta. In cele din urma, el cade in dizgratie si este demis in mai 1776.

Urmasul sau este Jacques Necker (1732-1804), un bancher din Geneva care a reusit sa faca o avere uriasa la Paris, devenind creditorul vistieriei regale. Numit la Finante in 1776, devine directorul general al Finantelor in 1777 (fiind protestant nu putea fi numir controlor general).

Opunandu-se oricarei cresteri a fiscalitatii, Necker recurge masiv la imprumuturi. Devine astfel popular cand finanteaza Razboiul de Independenla american fara a introduce noi impozite. Isi atrage insa ostilitatea celor de la Curte atunci cand face publice sumele platite acestora din vistieria regala si e silit sa demisioneze in mai 1781.

Controlul finantelor neputandu-se exercita, se ajuange intr-un impas general. Urmatorul controlor general este Calonne (1734-1802), intendent de Metz, apoi de Flandra, care propune, de asemenea, o serie de reforme radicale. Se izbeste, insa, si el de opozitia nobililor: o adunare a notabililor (1787), ce reunea reprezentanti ai diferitelor grupuri de privilegiali, este foarte retinuta in privinta reformelor propuse si obtine demiterea sa.

Ca succesor al lui Calonne este numit arhiepiscopul de Toulouse, Lomenie de Brienne (1727-1794), „ministru principal”. Tensiunile insa ajung peste tot la apogeu.

Regele este nevoit sa convoace, printr-un edict, in iulie 1788, Starile Generale (nu mai fusesera convocate din 1614).

Page 29: Monarhie Franta Sec. XVIII

FRANTA 

de la sfârsitul secolului al XVIII-lea, 

pâna la proclamarea primului imperiu francez

 

a) Revolutia burgheza din 1789-1794.

Consecinte pe plan intern si international

b) Orientari si directii in politica externa franceza

c) Relatiile Frantei cu Marile Puteri (1789-1804)

 

Sfârsitul secolului al XVIII-lea va fi marcat in istoria lumii de des¬fasurarea unor evenimente importante, dintre care se detaseaza revolutia franceza.  Ea va permite afirmarea unor principii juridice si morale de avangarda si a unei serii de personalitati politice si militare.

Oricum ar fi considerate lucrurile, anul 1789 nu poate fi despartit de prestigiul sau. Cresterea nivelului de viata implica aproape intotdeauna un progres al constiintei, astfel ca, cel care se va rascula primul nu va fi poporul de la sate, ci acela din marile orase, in special din Paris, care are obisnuinta  insurectiilor.

Page 30: Monarhie Franta Sec. XVIII

In 1789, Parisul era patriot, adica era impotriva abuzurilor de orice fel. Inegalitatile juridice, pe care nimic nu le mai justifica, sunt abuzuri. Nici arbitrarul regal nu este mai putin grav. Vechea monarhie se goleste treptat, intre anii 1787-1789, de orice realitate.

Deputatul Lally-Tollendal facea la 13 iunie 1789, intr-un mod succint si admirabil, bilantul Vechiului regim:„...regele inselat, legile fara putere executorie, servicii publice dezorganizate, armata atinsa de spiritul de revolta, particularismul provincial redesteptat, tezaurul vid, falimentul iminent, autoritatea fara respect, poporul fara nadejde de salvare, disperat." 

Monarhia se gasea iar in fata Parlamentului, care refuza sa inre¬gis¬tre¬ze noile impozite. Poporul lua pozitie fara echivoc, in favoarea par¬lamentelor, care aveau meritul ca faceau o opozitie inversunata si cereau convocarea Starilor Generale, care nu mai fusesera convocate din 1614, astfel incât nimeni nu mai stia care erau de fapt adevaratele lor puteri.

La 5 mai 1789, Adunarea Starilor Generale a fost convocata la Versailles. In ajunul deschiderii ei, a aparut vestita brosura a abatelui Sieyes, „Ce este starea a treia?". {i se dadea raspunsul :„Totul!". Sieyes argumenta ca starea a treia, respectiv burghezia, are toate calitatile necesare pentru a forma o Natiune completa, este ca un om puternic, al carui brat este incatusat. 

La 17 iunie 1789, starea a treia s-a proclamat Adunare Nationala, iar la 20 iunie, a avut loc juramântul acesteia: „Juram sa  nu ne despartim niciodata si sa ne intrunim oriunde imprejurarile o vor cere, pâna ce Constitutia Regatului va fi intocmita si intarita pe temelii trainice." In fata acestei atitudini hotarâte, regele si Curtea aveau doua solutii: una din ele era sa cedeze si sa admita ca pe viitor, monarhia va imparti puterea cu o aris¬tocratie in rindul careia se vor numara, alaturi de nobilime si de cler, reprezentantii comunelor, adica aristocratia burgheza care conducea sta¬rea a treia. Aceasta insemna o revolutie de tip englez adica aceea dorita de marea majoritate a starii a treia si de puternice minoritati din rândurile cle¬¬rului si nobilimii. Dar pentru coroana aceasta ar fi insemnat renuntare la absolutism. 

Cealalta politica ar fi constat in unirea cu poporul, peste capul pri¬vi¬le¬gi¬atilor si instaurarea unui fel de absolutism democratic. Aceasta solutie a fost foarte putin luata in consideratie. Curtea nu s-a resemnat insa nici cu pri¬ma, evenimentele s-au precipitat, ramânând doar recurgerea la forta. In aceste imprejurari, impotriva trupelor ducelui de Broglie se ridica po¬po¬rul Parisului, iar la 14 iulie 1789, Bastilia a fost cucerita si darâmata pâna la temelii. 

Insurectia de la 14 iulie a rasturnat vechea conducere a Parisului si a pus in locul ei o municipalitate formata din reprezentanti ai burgheziei si apa¬rata de poporul inarmat, constituit in Garda Nationala, comandata de La Fayette. Cucerirea Bastiliei a avut consecinte incalculabile, rascoala pari-zienilor reprezentând un moment decisiv in desfasurarea Revolutiei franceze.

La 26 august 1789, Adunarea Nationala Constituanta voteaza Decla¬ra¬tia drepturilor omului si ale cetateanului, inspirata din Declaratia drep¬turilor de la 1689 din Anglia si mai ales din Declaratia de independenta americana din 1776, unde se stabilesc bazele juridico-politice ale orân¬du¬i¬rii burgheze si abolirea practica a Vechiului Regim.

Refuzând sa sanctioneze decretele din 4 august, Ludovic al XVI-lea es¬te obligat sa se mute la Paris. Revolutia de la 6 octombrie incheie ceea ce incepuse cea de la 14 iulie. Iata, astfel, o victorie hotarâtoare a Pari¬su¬lui asupra Curtii, poporul capitalei franceze devenind actorul principal al re¬volutiei.

La 2 noiembrie 1789 s-a hotarât nationalizarea averilor bisericesti, deoa¬rece tara se zbatea in mari dificultati financiare. 

Ca sa transforme organizarea bisericii conform principiilor burgheze, a fost votata Constitutia civila a clerului (12 iulie 1790), prin care biserica devenea independenta fata de papa sau de rege, iar episcopii erau alesi de catre cetateni, ca si ceilalti functionari.

La 14 iulie 1790, pe Câmpul lui Marte a avut loc Sarbatoarea Fede¬ra¬tiei unde regele, natiunea si clerul si-au dat mâna, infaptuindu-se lozinca: ,,libertate, egalitate, fraternitate". 

Ludovic al XVI-lea, desi declarase in câteva rânduri ca accepta sa fie un monarh constitutional, la 21 iunie 1791, fuge pe furis impreuna cu familia regala din Paris, dar sunt recunoscuti la Varennes, arestati si readusi in capitala. Evenimentul a drept consecinta amplificarea miscarii republicane si adâncirea prapastiei intre rege si popor.

Page 31: Monarhie Franta Sec. XVIII

La 14 iulie 1791, pe altarul patriei de pe Câmpul lui Marte a fost de¬pu¬sa o petitie, cerând detronarea regelui si proclamarea republicii. Nobi¬li¬mea liberala si marea burghezie, având nevoie de institutia regala, au ho¬tarât recurgerea la forta. Putine incidente au avut urmari mai grave decât salva de impuscaturi, din 17 iulie 1791 de pe Câmpul lui Marte, ordonata de La Fayette, responsabil cu mentinerea ordinii publice. De-acum incolo, fie ca este vorba de forma de guvernamânt sau de alte chestiuni, revolutia ca atare este scindata: de o parte marea burghezie, care ar voi sa revina cât mai repede la formele legale, odata ce a obtinut locul pe care il dorea in stat; de cealalta parte, mica burghezie si poporul Parisului, care nu vor considera revolutia incheiata decât in ziua când va deveni cu adevarat democratica si când ultimele ramasite ale Vechiului Regim vor fi fost maturate. 

Se pune o problema care, ramasa pâna atunci pe un plan departat, va capata acum o insemnatate din ce in ce mai mare: aceea a raporturilor dintre Revolutia franceza si Europa. La inceput au fost excelente fiindca: 1) constituantii nu aveau alt program de politica externa decât pacea; 2) tulburarile interne ale Frantei aveau drept efect retragerea pentru moment a francezilor din jocul european.

Totusi, unele evenimente revolutionare au stârnit un adânc ecou in strainatate, deoarece o revolutie este, prin natura ei, expansiva. Nu-i usor de limitat influenta la granitele statului care a vazut-o nascându-se. Odata tronul si privilegiile zdruncinate in Franta, nu mai exista loc in Europa unde ele sa se poata simti solide, in afara poate de Anglia, care si-a facut deja revolutia si care considera ca nu are nimic de invatat de la continent. 

Se stie ca in perioada anterioara revolutiei, pivotul principal al rela¬tiilor internationale din Europa Occidentala il constituia lupta dintre Anglia si Franta pentru suprematia coloniala si comerciala. Desi era mult mai sla¬ba decât Anglia, cel putin din punct de vedere economic si naval, Franta nu scapa nici un prilej sa-si loveasca rivala - fie direct, fie indirect - pe ma¬re si pe uscat.

Succesul partial pe care diplomatia franceza l-a obtinut sprijinind lup¬ta pentru independenta a coloniilor americane (1776-1783) a fost anu¬lat de o politica ulterioara defectuasa. 

La inceputul anului 1789, ministrul Afacerilor Straine, contele de Montmorin i-a prezentat lui Ludovid al XVI-lea un raport in care situatia politica a Frantei era schitata astfel: ,,Olanda ne-a scapat. Danemarca apar¬tine Rusiei. Suedia nu merita increderea noastra; Prusia s-a incurcat cu Anglia si a devenit dusmanca noastra. Imperiul romano-german nu este decât o alcatuire de piese fara legatura intre ele; dealtfel, principalii sai membri sunt aliati cu Prusia. Nu ramâne altceva decât Imperiul Rusiei si ali-anta lui pe care noi am cautat-o". 

Franta s-a vazut astfel nevoita sa se apropie de Rusia, desi acest fapt contravenea prieteniei si legaturilor sale cu Poarta; diplomatia franceza a avut totusi abilitatea ca, strângând relatiile cu Rusia, sa nu provoace o ruptura cu Imperiul Otoman. 

Izbucnirea revolutiei burgheze in Franta nu a dus la declansarea ime¬diata a conflictului cu Europa. De fapt, la nici un an dupa caderea Bastiliei (22 mai 1790), prin intermediul lui Pétion si Robespierre, Adunarea Consti¬tu¬anta a declarat lumii pace perpetua: ,,Fara diplomati! Fara armata! Fara intrigi! Fara sânge! ". 

Regele mai avea dreptul sa incheie tratate de alianta si de comert, care trebuiau insa ratificate de Adunare. Pentru a pune capat activitatii de culise a lui Montmorin, Adunarea Nationala a infiintat la 1 iulie 1790 un Comitet diplomatic care, printre altele avea misiunea sa supravegheze ac¬ti¬unile ministrului si sa-i controleze intreaga corespondenta diplomatica, aceasta masura reprezentând, de fapt, lovitura de gratie aplicata di¬plomatiei aristocratice.

La 27 august 1791, Austria si Prusia au lansat ,,Declaratia de la Pil¬lnitz", prin care Franta revolutionara era amenintata cu interventia armata a puterilor europene daca Ludovic al XVI-lea nu era repus imediat in drepturile sale de monarh. 

Ludovic al XVI-lea a acceptat, la 13 septembrie 1791, Constitutia franceza elaborata de Adunarea Nationala, dar in ciuda juramântului depus, a continuat sa strânga legaturile secrete cu monarhiile straine. Declaratia de la Pillnitz facea inevitabil razboiul dintre Franta si Prusia si Austria, regele sperând ca acesta sa fie mormântul revolutiei. 

Dându-si seama de inevitabilitatea razboiului cu Austria si Prusia, Fran¬ta a cautat sa obtina neutralitatea Angliei in viitorul conflict, Tal¬leyrand fiind trimis la Londra in ianuarie 1792, pentru obtinerea aliantei engleze sau, cel putin, o neutralitate binevoitoare, ca si acordarea unui imprumut. 

Page 32: Monarhie Franta Sec. XVIII

Intrevederile cu William Pitt n-au dus la nici un rezultat, desi Talle¬y¬rand a demonstrat viabilitatea unei apropieri franco-engleze, intrucât cele doua state vecine ,,erau chemate, prin firea nestramutata a lucrurilor, sa se inteleaga si sa se imbogateasca reciproc". 5 (E.V. Tarlé „Talleyrand")

Marea Revolutie Franceza din 1789 si situatia internationala a Frantei in timpul revoltiei

Marea Revolutie Franceza din 1789 si situatia internationala a Frantei in timpul revoltiei.

In secolul XVIII-lea regii francezi posedau de o putere absoluta : "Numai in unica mea persoana se gaseste puterea regala – spunea in anul 1766 Ludovic al XV-lea in Parlamentul Parisului, -Toata ordinea sociala in tot volumul sau vine de la mine, interesele si drepturile natiei – totul e aici , in mana mea".

Dupa moartea lui Ludovic al XIV-lea, rege a devenit nepotul sau de cinci ani Ludovic al XV-lea(1715-1774). Pana la maturitatea lui tara era condusa de ministri, regele insa dansa si vana. Ludovic al XV-lea dusmanea cu parlamentul Parisului si aproape de sfarsitul domniei sale a trimis in exil si a arestat aproape toti membrii lui. Toate posturile aparatului de stat se vindeau sau se transmiteau prin mostenire. Capul guvernului in Franta era regele personal, care lua toate deciziile. Toata politica tarii Ludovic al XV-lea a dus-o numai la unica : stoarcerea resurelor din tara pentru sustinerea luxului curtii. El traia si conducea dupa principiul "dupa noi si potopul". La toate avertismentele el raspundea: "Pe secolul meu ajunge, lasa urmasul sa se descurce cum stie". Dezastruoasa pentru tars a fost si politica externa a lui. Toate razboaiele, in care el se incurca din cauza intereselor dinastiei, au fost pierdute. Unul din aceste razboaie a fost "Razboiul pentru mostenirea Poloniei"(1733-1735) si "Razboiul pentru mostenirea Austriei"(1740-1748), care a adus Frantei numai pierderi. Cel mai greu s-a manifestat pe pozitia Frantei pierderea Razboiului de 7 ani(1756-1763), unde ea s-a intalnit cu o tara mult mai slab dezvoltata economic – Anglia. Si Franta a fost nevoita sa-i ofere Canada si aproape toate coloniile din India. Influenta Frantei pe arena internationala a scazut considerabil. Chinuit de razboaie poporul suferea mult.

Dupa Ludovic al XV-lea la putere vine Ludovic al XVI-lea – tanar, lipsit de experienta, nehotarat, corpolent - el putin se potrivea la rezolvarea problemelor statale. Primele reforme pe care le-a infaptuit Ludovic al XVI-lea, printre care si restabilirea Parlamentului Parisului, i-au ridicat autoritatea. Dupa aceste reforme au inceput anii "reactiei feudale" care au provocat rascoale si manifestari a muncitorilor si taranilor. Iar regele si sotia sa faceau baluri si vanatori. Astfel cheltuind banii, odata regelui i-au spus ca nu mai sunt bani in vistierie. Din aceasta cauza el a fost de acord cu chemarea Statelor Generale, de la care astepta ridicarea impozitelor. Starea a III-a din Statele Generale, dupa deschiderea lucrarilor lui pe 5

Page 33: Monarhie Franta Sec. XVIII

mai 1789 in palatul din Versailes, prezentata de burghezie, pe 17 iunie s-a numit reprezentanta natiunii – Adunare Nationala pe care n-o putea anula nici regele. In Adunare s-a remarcat contele Onore-Gabriel Richetti de Mirabo(1749-1791). Fiind incurajati de success, la 9 iulie ei s-au proclamat Adunare Constituanta si erau gata sa faca un regim nou in Franta. Aceasta era epoca Eluminarii. Vazand situatia regele a chemat trupe credincioase si a hotarat sa destrame Adunarea si l-a concediat pe Neccer – ministrul finantelor. Aceasta a servit semnal pentru revolutie si pe 13 iunie poporul a luat Bastilia. Astfel absolutismul a fost rasturnat, monarhia a devenit constitutionala. Regele a recunoscut Adunarea Constituanta. In capitala puterea a trecut in mainile Comitetului Alegatorilor, care a constituit Sfatul Orasenesc(Comuna din Paris). Revolutia s-a extins pe toata tara. Peste tot marea burghezie a luat in mainile sale comunele oraselor. Din cetatenii instariti s-a format Garda Nationala. Seful ei a fost marchizul Jilber de la Fayette(1751-1834). La 4 august 1789 Adunarea Constituanta a primit decretul despre "lichidarea privilegiilor". Astfel se lichidau toate prestatiile feudale. Pe 26 august 1789 Adunarea a primit un document istoric important : "Declaratia Drepturilor Omului si a Cetateanului". Confrom declaratiei oamenii erau egali in fata legii, era proclamata libertatea cuvantului, presei, dreptul cetatenilor de a participa la faurirea legilor si instalarea impozitelor. Principala valoare era proprietatea privata – "nezdruncinata si sfanta". Deci libertatea, egalitatea si proprietatea – iata drepturile principale din Declaratie.

Foametea crestea, pretul la paine era mare. Pe 6 octombrie poporul a mers la Versailes si a adus regele in Paris, dar pretul la paine nu a scazut. Cu cresterea emigratiei nobililor a incercat si regele sa emigreze. Insa el a fost recunoscut si adus la Paris. Aceasta definitv a subminat credinta in rege. Ideea republicii devinea tot mai populara. In septembrie 1791 Adunarea a primit prima in istoria Frantei Constitutie. Dreptul de vot l-au primit barbatii ce au implinit 25 de ani, in corcondanta cu cenzul de avere. Din 25 de mln de oameni, dreptul de vot l-au primit 4,3 mln. S-a desfiintat impartirea administrativa a Frantei in provincii. Franta era impartita in 83 de departamente. Dupa primirea constitutiei Adunarea Cinstituanta a fost desfiintata si se faceau alegeri pentru Adunarea Legislativa, care si-a inceput lucrul in octombrie 1791. Influenta principala in Adunare ii apartinea grupului de deputati din departamentul Giranda, care au primit denumirea de girondini. O problema serioasa cu care s-a intilnit noul guvern era formarea coalitiei impotriva Frantei revolutionare. Principalul rol in ea il jucau Austria, Prusia si Anglia. In aceste imprejurari guvernul girondin declara razboi Austriei si in primavara anului 1792 trupele franceze au intrat pe teritoriul Belgiei. Insp operatiunile militare decurgeau rau pentru Franta. Trupele prusesti in alianta cu Austria au intrat in Franta si au ocupat un rand de cetati. Atunci in iulie 1792 Adunarea Legislativa s-a adresat poporului cu un apel : "Patria este in primejdie". Dar in tara inca din toamna anului 1791 cresteau manifestarile, care in iarna acestui an s-au intensificat. Crestea miscarea pentru detronarea regelui. In miscarea pentru republica un rol important il jucau cluburile politice, principalul dintre care a fost clubul Iacobin(iacobin – deoarece isi faceau sedintele in biblioteca bisericii sfantului Iacob). Principala influenta in club o avea Maximilian Robespiere(1758-1784). Alte persoane mari din acest club erau Jan Poli Marat(1743-1793) si Jorj JacDanton(1759-1794). Din cauza cotizatiilor de membru in acest club nu intrau taranii. Criza in tara se intetea cu o situtatie militara grea. Armatele franceze se retrageau sub presiunea dusmanului. Girondinii isi pierdeau pozitiile. Saracimea oraseneasca a format noul organ revolutionar – Sfatul Comunei Parisului, care era condus de membrii clubului iacobin. Pe 10 august a izbucnit rascoala, 20 de mii de rasculanti au inconjurat palatul regal. In rezultatul acestei rascoale regele si familia sa erau pusi in inchisoare. Rasturnarea monarhiei a pus inceputul noului period al revolutiei. Adunarea Legislativa a stabilit alegerile Adunarii Nationale, care a trebuit sa reexamineze Constitutia. In rezultat dreptul de vot l-au primit barbatii ce au implinit 21 de ani si a fost lichidat cenzul de avere. Pe langa acestea situatia Frantei a devenit catastrofala. Trupele coalitiei s-au deplasat spre cetatea Verden, care era un obstacol in drumul spre Paris. A fost anuntata primirea voluntarilor in masa. Un rol important in aceasta l-a jucat Danton : "Cand Patria este in primejdie, nimeni nu are dreptul sa refuze sa o apere fara sa se acopere de rusine si sa merite numele de tradator... Ca sa invingem, trebuie curaj, iar curaj, mereu curaj si Franta va fi salvata". Astfel pe 20 septembrie 1792 a avut loc lupta de la

Page 34: Monarhie Franta Sec. XVIII

Valmy, unde era respins atacul infanteriei prusace. Importanta acestei victorii era mare, fiindca ea a pus inceputul eliberarii tarii de la interventionisti. Pe 21 septembrie 1792 a inceput lucrul Adunarea Nationala. Aripa "dreapta" a Adunarii o alcatuiau girondinii, aripa "stanga" – iacobinii cu reprezentantii Robespiere, Marat, Danton ce aveau o mare influenta in popor. In Adunare se desfasura lupta dintre ei. Avand cateva interese comune ei au primit unanim doua decrete :

-

despre inviolabilitatea proprietatii;

-

despre desfiintarea monarhiei si instalarea republicii.

O mai mare parte a Adunarii a votat executarea regelului. Procesul asupra regelui a inceput la 11 decembrie 1792 si in ianuarie 1793 i s-a taiat capul. Executia lui Ludovic a dat motiv tarilor europene de a forma o noua coalitie impotriva Frantei. Langa tarile coalite Austria si Prusia s-au alaturat Anglia cu Spania. La sfirtitul anului 1972 a inceput plecarea in masa a voluntarilor. In primavara anului 1793 trupele austriece au trecut in ofensiva si au adus o infrangere trupelor franceze. Infrangerea trupelor franceze in Belgia si pe Rein a subminat tare Gironda, care cel mai mult facea zgomot despre lupta revolutionara, iar in realitate s-a ivit ca nu poate sa o duca. Situatia in tara se inrautatea din cauza ca cresteau preturile la paine si alimente, nu era infaptuita reforma agrara. Astfel la vestul Frantei a izbucnit rascoala royalistilor, principala forta a careia erau taranii. In martie in Vendeea a izbucnit o rebeliune a fortelor ostile revolutiei. In aceeasi luna situatia pe fronturi era amenintatoare. Girondinii nu posedau de o putere in tara. In Paris se pregatea rascoala impotriva Girondei. Insa ea nu era pregatita de iacobini sau de comuna Parisului, ci de activisti formati din iacobini si agitatorii nationali, la care mai apoi s-au adaugat iacobinii si Comuna Parisului. Astfel manifestarile au inceput pe 31 mai 1793 si noaptea pe 2 iunie detasamentele revolutionare ale garzii au inconjurat Adunarea. Aflandu-se sub pericol cea mai mare parte a Adunarii a hotarat indepartarea girondinilor. Rascoala populara de la 31 mai – 2 iunie 1793 a fost inceputul celei de-a treia perioade a revolutiei. La putere au venit iacobinii. Dictatura iacobina s-a instaurat cand Franta era in mare pericol, flota Angliei a cucerit portul Toulon si insula Corsica. Din 83 de departamente ale Frantei 60 s-au ridicat la rascoala. Vara anului 1793 Sharlotta Corday, o tanara nobila, l-a ucis pe Marat. In iunie 1793 Conventia iacobina a adoptat noua Constitutie, care facea oamenii egali in drepturi, proclama Franta republica unica si indivizibila. Era lichidat cenzul de avere. Dreptul de a alege a primit orice barbat ce a impinit 21 de ani. Insa pentru normalizarea situatiei in tara trebuia o putere tare si nelimitata. Iacobinii au proclamat instalarea conducerii revolutionare, cu scopul – salvarea revolutiei. Principalul organ legislativ a ramas Adunarea. Ei i se supuneau 11 oameni din guvern – Comitetul Salvarii Publice, capul caruia era Robespiere. Dictatura iacobina incerca sa atraga poporul prin diferite metode. Pe 17 iulie Adunarea a adoptat renumitul decret despre lichidarea definitiva a dreputilor feudale. Era admisa vanzarea pamanturilor emigrantilor la tarani in loturi pe cat posibil de mici, cu plata in rate, in decurs de 10 ani. Era adoptat decretul despre intoarcerea pamanturilor obstei in ajunul revolutiei. Pe 5 septembrie 1793 o delegatie a iacobinilor a cerut Adunarii sa introduca "terrorul" in regimul zilei, ce a fost facut. Pe 17 septembrie 1793 Adunarea a adoptat legea despre "suspecti". Ea prevedea arestarea si inchiderea in inchisoare a celor care erau declarati "suspecti". Pe baza acestei legi a fost judecata(14 octombrie) si executata(16 octombrie) fosta regina. Apoi erau executati conducatorii girondinilor. Apoi era adoptat decretul despre recrutarea in masa. Astfel s-a organizat o armata puternica si bine inarmata ce cuprindea peste 600 de mii de oameni. Taranii, ce alcatuiau cea mai mare parte a armatei, intelegeau ca numai victoria asupra coalitiei antifranceze va ajuta la consolidarea eliberarii de la prestatiile feudale. Lozinca lor era : "Victorie sau moarte". Astfel la inceputul anului 1794 razboiul era trecut pe teritoriul dusmanului. Pana atunci erau inabusite toate rascoalele. S-a eliberat Toulonul. In septembrie 1793 in armata ce

Page 35: Monarhie Franta Sec. XVIII

asedia Toulonul facea slujba tanarul capitan artillerist Napoleon Bonapart. La 9 octombrie a fost luat Lionul. Dupa Victoria pe fronturi poporul cerea aprofundarea reformelor, in Adunare au sosit multe cerinte de a termina cu tirania "clasei bogate". Dupa slabirea Comunei Parisului, Comitetul Salvarii Publice in frunte cu Robespiere a inceput sa se teama de intarirea influentei "moderatilor in Adunare in frunte cu Jorj Jac Danton. Din toamna anului 1793 Danton si adeptii lui au inceput sa ceara reintoarcerea la oranduirea constitutionala, refuzul politicii de teroare, libertatea presei s.a. Practic aceasta era tendinta spre democratie. Robespiere a hotarat sa termine cu dantonistii. Danton macar ca a fost prevenit nu a fugit din tara, ci a spus : " Nu vor indrazni" si a adaugat " Oare se poate sa iei cu tine Patria pe pingelele pantofilor?". Dar dimineata, pe 30 martie, el si partasii lui au fost arestati, judecati si executati. Ultimele cuvinte ale lui Danton, adresate calaului erau : "Tu vei arata capul meu poporului, el merita asta". Din cauza acestor executii, impotriva robespieristilor s-au ridicat "bogatasii noi". De la iacobini s-au indepartat si taranii, neidumeriti de legea despre recvizitia grauntelor recoltei intregi. Toate acestea au provocat unirea dutmanilor iacobinilor intr-un bloc unitar. In adancurile Adunarii s-a alcatuit un complot impotriva lui Robespiere si adeptii lui. Robespiere vedea pericolul situatiei sale, insa nu putea sa faca nimic. Astfel pe 27 iulie(9 termidor) 1794 el era arestat. Seara Adunarea l-a declarat pe Robespiere si adeptii lui in afara legii, ce insemna – executia fara judecata. Lovitura de stat de la 9 termidor a intors revolutia in albia burgheziei, din care a iesit in timpul dictaturei iacobine. Toata puterea a tercut la "bogatasii noi"(thermodorienii), care pentru a fi populari au inceput sa aresteze pe cei legati cu terorul (care nu a disparut ci a luat o alta forma). "Suspectii" erau eliberati, sute de iacobini au fost pusi in inchisoare sau executati. In Adunare s-au intors girondinii supravietuiti, Comuna Parisului a fost dezmembrata. Din aceasta cauza cresteau nemultumirile. Rascoala a izbucnit pe 1 aprilie 1795. In aceasta zi Adunarea era inconjurata de 10000 de oameni neinarmati. Inspre seara a sosit Garda Nationala, poporul era alungat. Dar in mai evenimentele s-au repetat, numai ca acum populatia era inarmata. Rascoala a durat doua zile.

In ianuarie anul 1795 armata franceza a cucerit Olanda si a transformat-o in Republica Batava. Prusia recunoaste Rinul ca hotar cu Franta. La 22 iulie Spania cedeaza Frantei partea ei din insula Saint- Domingo , care devine in intregime franceza. In august 1795 Adunarea a adoptat noua Constitutie, care fixa in Franta oranduirea republicana, dar lichida votul universal, restabilea sistemul de a alege pe doua trepte si cenzul de avere. Conform constitutiei puterea legislativa ii apartinea Corpului Legislativ, format din doua camere : Sfatul Cincisute si Sfatul celor Mari. Puterea executiva o avea Directoratul formata din 5 persoane in varsta de nu mai putin de 40 de ani, numiti de Sfatul celor Mari. Royalistii nu au primit noua Constitutie si au incercat sa dezmembreze Adunarea in septembrie 1795, insa din cauza lui Napoleon Bonapart, aceasta nu i-a reusit. Dupa fapta eroica el a fost avansat in rangul de "comandant al fortelor armate Frantei interne". Dupa caderea dictaturei iacobine razboiul s-a schimbat in partea acapararii teritoriilor noi. In cursul luptei s-a intensificat influenta generalilor si a armatei pe Directorat, indeosebi cea a lui Napoleon Bonapart. El a prefacut armata in partea cea buna. Pentru campania in Italia a fost ales Napoleon Bonapart. El a indreptat poporul Italian spre sine. Primele lupte i-au adus victorii (in lupta sub Lodi), dupa care el a fost avansat in rangul de capral. El a cucerit Piemontul, a intrat in Milan. Patru armate au fost distruse si in 1797 Bonapart a silit Austria sa semneze pacea si sa recunoasca cuceririle Frantei. In continuare in Italia s-au format cateva republici dependente de Franta. Aceeasi soarta a avut si Elvetia. Dupa insistarea sa Napoleon a pornit campania in Egipt, luand cu el peste o suta de savanti pentru studierea vestului. El a cucerit Alexandria, apoi sus pe Nil a cucerit Cairul. Cand Napoleon sarbatorea aceasta victorie, amiralul englez – Nelson a distrut flota franceza in golful Abuchir. Astfel drumul lui Napoleon in Franta era taiat. Dar si acest timp era folosit pentru formarea unui sistem civilizat de conducere a tarii, iar savantii au compus descrierea Egiptului in 24 volume. Stiind taria pozitiei in Egipt, Napoleon s-a pornit mai departe la est in Siria. Langa Jafta si Haifa turcii au incercat sa-l opreasca, dar nu au reusit. In frunte cu o armata de 10 mii de soldati el a ajuns la cetatea Acco, pe care atacand-o zi de zi, totusi, nu au reusit sa o cucereasca. Vazand situatia, armata a fost nevoita sa se reintoarca in Cair. Apoi a fost stralucita cucerire a Abuchirului. Astfel tot Egiptul era cucerit. Si iata

Page 36: Monarhie Franta Sec. XVIII

reintoarcerea imediata in Franta. Cu 500 de soldati cei mai buni el se reintoarce in Franta. De ce? Ipoteza cea mai probabila este ca Napoleon, primind reviste proaspete a aflat despre noua coalitie antifranceza si despre victoriile armatei ruse sub comandamentul lui A.V. Suvorov in Italia de Nord. Era luna august a anului 1799. Armata franceza se retragea de pe toate fronturile, Italia era pierduta. De demult se cerea revederea Constitutiei din 1795. Insa revederea Constitutiei se putea intinde pe 9 ani, iesirea era lovitura de stat. Lovitura de stat a inceput la 9 noiembrie(18 brumar). In aceasta zi a fost rasturnat Directoratul. Ziua urmatoare au fost dezmembrate Sfaturile Cincisute si Celor Mari. Cu aceasta lovitura de stat s-a incheiat Marea Revolutie Franceza.

Revolutia s-a terminat, ea a lichidat oranduirea feudala si absolutismul. Puterea politica si economica a trecut in mainile burgheziei. Ea a distrus impartirea societatii pe stari. Oamenii erau egali in fata legii

Istoria dezvoltării politice a Franței, monarhia absolută, perioada revoluționară 1789-1799, regimul consular și

imperial, monarhiile censitare, al doilea imperiu, a treia republică

SISTEMUL POLITIC FRANCEZIstoria dezvoltarii politice a Frantei prezinta un deosebit interes deoarece in

sistemul politic francez s-au perindat succesiv aproape toate formele de guvernamant. Dupa cum se stie Franta a cunoscut in decursul indelungatei sale istorii atat monarhia absoluta, monarhia constitutionala, imperiul, dar si republica parlamentara, iar in prezent ea este o republica semi-prezidentiala.

Istoria dezvoltarii politice a Frantei demonstreaza o preocupare permanenta pentru gasirea celor mai adecvate forme juridice de exprimare a unor principii constitutionale.

In continuare voi incerca sa infatisez sistemul politic francez intr-o viziune istorica, analizand apoi, in mod succesiv, principalele institutii consacrate de actualul aparat de guvernare.

MONARHIA ABSOLUTAFranța a cunoscut, odată cu centralizarea statală, un regim de monarhie absolută

exprimat în cunoscutele formule „L’etat c’est moi” și „Apres moi le deluge”. Aceste maxime înfățișau într-o formă concentrată întreaga viziune a monarhiei absolute despre personificarea puterii statului în persoana regelui și despre paseismul concepției politice care călăuzea monarhia franceză. În pofida luărilor de atitudine ale unor gânditori, ale unor oameni de înaltă cultura care atrăgeau atenția monarhiei asupra necesității de a se reorienta în concordanță cu noile schimbări intervenite în viața socială, puterea absolutistă monarhică venea tot mai des în conflict cu realitățile sociale, cu cele economice, promovând totodată un sistem care se caracteriza prin abuzuri și încălcarea oricăror libertăți cetățenești.

Page 37: Monarhie Franta Sec. XVIII

Deși un gânditor francez atrăgea atenția monarhiei că „Nu există monarhie fără Parlament”, Statele Generale - acele forme de convocare a poporului, în special pentru plata impozitelor - nu fuseseră reunite după anul 1614.

Ideile revoluționare promovate de iluminiști, de teoreticieni care promovau schimbări politice nu aveau să rămână fără ecou. Jean Jacques Rousseau, exprimând un punct de vedere comun gânditorilor timpului său, declara: „A renunța la libertatea ta înseamnă a renunța la calitatea ta de om, la drepturile umane, ba chiar și la datoriile tale”.

Sub influența ideilor înaintate, poporul, dar și o parte a clerului și chiar a nobililor, vedea cu urgență necesitatea unor schimbări. Revoluția franceză a inspirat remarcabile documente de gândire politică și juridică, printre care cunoscuta Declarație a drepturilor omului și cetățeanului din 1789.

 PERIODA REVOLUȚIONARĂ 1789-1799Perioada revolutiei franceze a fost o perioada extrem de dinamica si complexa

caracterizata prin numeroase deplasari ale fortelor politice; ea s-a axat, in esenta, in jurul a trei structuri: a) Adunarea Constituanta, b) Conventia si c) Directoratul, fiecare din aceste structuri reprezentand un anumit moment de echilibru al fortelor politice revolutionare si reflectand chiar unele conceptii diferite despre drept si valorile umane.

a) Constituanta a reprezentat, de fapt, adunarea care refuzase să se supună somației regelui și care și-a propus să elaboreze o nouă constituție pentru Franța. Acele cunoscute cuvinte ale lui Mirabeau: „Suntem aici prin forța poporului și nu vom pleca decât prin forța baionetelor” reflectau, de fapt, mentalitatea unor gânditori, a unor oameni de elită care vedeau în emanciparea Franței nu numai propria lor emancipare, dar și edificarea unui stat nou, întemeiat în mod ferm pe principiile libertății. Prima Constituție franceză a fost Constituția din 3 septembrie 1791, constituție care mai marca încă menținerea monarhiei, dar fundamenta așezarea acesteia pe baze democratice și constituționale.

Refuzul regelui ludovic al XVI-lea de a intelege procesul de schimbari, incercarea acestuia de a fugi peste hotare, complicitatea cu fortele straine care doreau sa intervina in treburile Frantei au dus in final la judecarea si condamnarea sa. Din acest moment, Franta a inceput o epoca noua in care violenta revolutionara era considerata mijlocul cel mai eficace pentru a garanta institutiile unui autentic stat de drept.

Robespierre, unul dintre cunoscutii conducatori ai revolutiei franceze, enunta ideea conform careia „ Guvernul revolutiei este despotismul libertatii contra tiraniei”. Incercand sa fundamenteze ideea violentei revolutionare, acelasi ganditor si om politic declara „ Acela care nu uraste crima nu poate sa iubeasca virtutea”.

b) Convenția. Perioada Conventiei s-a reflectat in adoptarea Constitutiei din 24 iunie 1793, care nu a mai fost insa aplicata in conditiile confruntarilor pe care le cunostea viata politica revolutionara franceza. Efervescenta procesului de schimbari marca aparitia unor numeroase cluburi si organizatii revolutionare, dar si cristalizarea unor cai privind mersul mai departe al transformarilor: calea iacobina, exprimata de Robespirre si adeptii sai, calea care preconiza intransigenta si fermitatea fata de adversarii revolutiei, si calea girondina, vizand efectuarea unor transformari pasnice, democratice.

c) Directoratul a reprezentat o noua forma de organizare politica; ea dorea sa ia locul Conventiei revolutionare, pastrand cuceririle revolutiei, dar instituind o mai mare garantie a libertatii impotriva arbitrarului si eliminand definitiv violenta din arsenalul metodelor politice.

Directoratul s-a dovedit, prin intregul sau sistem de organizare, un regim politic tranzitoriu care cauta, pe de o parte, sa elimine abuzurile savarsite in numele revolutiei, iar pe de alta parte, sa mentina valoarea principiilor revolutiei.

 REGIMUL CONSULAR SI IMPERIALRegimul consular si imperial marcheaza trecerea centralizarea puterii si

subordonarea rolului adunarilor. Beneficiind de un urias prestigiu, primul consul – Napoleon Bonaparte – avea sa-si intareasca puterea in stat, sfarsind prin a se proclama „imparat al tuturor francezilor”.

Page 38: Monarhie Franta Sec. XVIII

Infrangerea lui Napoleon si restabilirea monarhiei avea sa duca pentru o scurta perioada, la revitalizarea practicilor „fostului regim”. Cu toate acestea monarhia franceza restaurata prin Carta din 4 iunie 1814 avea sa pastreze, totusi, o anumita imagine a fostelor libertati care nu mai puteau fi ignorate de poporul francez.

 MONARHIILE CENSITARECa urmare a miscarilor politice in Franta, in 1830 monarhia accepta principiul „Regele

domneste, dar nu guverneaza”. Este vorba de o trecere de la regimul absolutist la un regim democratic, dar bazat pe recunoasterea censului ce fusese deja stabilit ca principiu de vot in 1814.

Sufragiul universal, cucerire a revolutiei franceze, era inlocuit tot mai mult de un sufragiu censitar ce dorea sa asigure sprijinul institutiilor politice de catre o clasa puternica de proprietari.

Daca in 1814 incepeau sa se intrevada potentialitatile edificarii unui regim parlamentar, acesta in 1830 devenea realitate.

A doua revolutie franceza, determinata de evenimentele revolutionare din 1848, avea sa restabileasca sufragiul universal care in 1850 urma sa fie redus datorita inscrierii conditiei domiciliului, pentru ca in 1852 sa fie reintrodus. Regimul politic instaurat in 1848 avea sa fie un regim democratic apropiat de regimul prezidential.

 AL DOILEA IMPERIUAl doilea imperiu, proclamat de Ludovic Bonaparte, dupa ce efectuase o masiva

concentrare a puterilor in mainile executivului, avea sa reprezinte o reluare in forme noi, parlamentare, a sistemului monarhic. Imparatul pastra importante prerogative politice si in sistemul de organizare a statului, respectand totusi institutiile democratice ale statului.

Regimul lui Ludovic Bonaparte se deosebea fundamental de cel al predecesorului sau, deoarece legislativul isi mentinea prerogativele sale, puterile imparatului nefiind aceleasi cu cele pe care, la timpul sau, Napoleon I le concentrase in mainile sale.

Regimul-desi autocrat-permitea totusi o marja de libertate politica, iar angajarea tot mai puternica pe plan extern a dus la prabusirea sa ca o consecinta a razboiului franco-german.

Comuna din Paris din 1870 a fost o incercare efemera de a edifica un nou tip de stat proletar, pe ruinele fostului imperiu.

 A TREIA REPUBLICAA treia republica a fost precedata de evenimentele deja amintite ale razboiului franco-

prusac care au facut ca imperiul sa nu poata supravietui dezastrului de la Sedan. Un guvern de salvare nationala a fost investit de catre Corpul legislativ pentru a semna armistitiul si a organiza, la 8 februarie 1871, alegerea unei Adunari Nationale. Aceasta adunare, ce avea drept scop sa restabileasca in mod primordial pacea cu Germania, avea sa se consacre in acelasi timp elaborarii unei noi Constitutii. Ea era dominata de figura lui Thiers, cunoscut om politic care avea sa declare ca „ Republica este forma de guvernamant care ne dezbina cel mai putin”.

Institutiile statului definite de Constitutia din 1875 erau: Parlamentul bicameral, compus din Camera Deputatilor, aleasa pe 4 ani, si Senatul alcatuit din senatori numiti pe viata sau recrutati prin scrutin indirect. Spre deosebire de Camera Deputatilor, al carei mandat era de 4 ani, mandatul senatorilor era de 9 ani, o reinnoire a mandatelor efectuandu-se o data la trei ani. Varsta pentru a fi ales deputat era de 25 de ani, iar varsta ceruta pentru ca o persoana sa fie aleasa senator era stabilita la 40 de ani.

Camerele aveau in principal atributia de a vota legile; reunite, ele puteau pune in discutie responsabilitatea guvernului.

Presedintele republicii era ales pe termen de 7 ani, prin scrutin secret, cu majoritatea absoluta a voturilor de catre Camera Deputatilor si Senat, reunite la Versailles ca Adunare Nationala. Presedintele era sef al statului si sef al executivului, dispunand de largi atributii de a desemna ministrii, de a avea initiative legislative, de a opune un veto provizoriu, avand in acelasi timp statutul unui sef de stat parlamentar, nefiind raspunzator pentru actele sale (de care raspundeau ministrii).

Ministrii erau numiti de presedinte, fiecare avand conducerea unui departament.Ca o consecinta a numeroaselor crize si framantari politice pe care le-a cunoscut in acea

perioada viata politica franceza, se produce o trecere de la primatul adunarilor la intarirea executivului. Totodata, are loc si un proces de modernizare a Constitutiei, in 1884 renuntandu-se la institutia senatorilor pe viata si modificandu-se regulile de desemnare a senatorilor.

Cea de-a treia republica a durat pana in 1940, cand prabusirea Frantei in fata atacului german a suprimat institutiile celei de-a treia republici iar maresalul Petain a convocat Adunarea Nationala la Vichy pentru a-l investi cu largi atributii de sef al statului.

Prin legea din 10 iulie 1940, maresalul Petain a dobandit atributii foarte largi, in Franta fiind instituit un regim autocrat apropiat de Germania, care nu exercita decat o autoritate limitata

Page 39: Monarhie Franta Sec. XVIII

asupra teritoriului sau si care a sfarsit prin a fi, cu timpul, subordonat in intregime autoritatilor germane.

 A PATRA REPUBLICACea de-a patra republica franceza isi gaseste originea in institutiile revolutionare create de

generalul De Gaulle in timpul luptei de eliberare a tarii. In aprilie 1944 se angajase sa reuneasca o adunare constituanta, cel mai tarziu in anul intregii eliberari a teritoriului, pentru a pune bazele unei edificari noi, democratice, a statului.

Printr-un referendum organizat la 21 octombrie 1945, francezii au fost intrebati daca doreau ca adunarea ce va fi aleasa de ei sa fie si adunare constituanta, si daca apreciau oportun ca o noua Constitutie sa organizeze intr-un mod nou puterile statului.

Organizarea puterilor in sistemul Constitutiei din 1946 consacra Parlamentul bicameral, compus din Adunarea Nationala aleasa prin sufragiu universal direct, pe baza reprezentarii proportionale, si Consiliul Republicii, cea de-a doua Camera, ales prin scrutin indirect, departamental.

Presedintele republicii era ales pe sapte ani. El avea atributii importante, printre care numirea Consiliului de ministrii, promulgarea legilor si desfasurarea raporturilor internationale. Cu toate acestea, in sistemul acestei constitutii presedintele pierdea multe dintre prerogativele esentiale din 1875: dreptul de dizolvare a Parlamentului, initiativa legislativa, responsabilitatea executarii legilor.

Guvernul era format din presedintele de consiliu, care avea importante atributii ce apartinusera anterior presedintelui republicii.

Noul sistem consacra un regim parlamentar, inscriind reguli cu privire la raspunderea politica a guvernului. Dizolvarea Adunarii era mentinuta, dar existau conditii dificile pentru ca ea sa se produca.

Cea de a patra republica avea sa dureze 12 ani si 5 luni; neputinta sa de a face fata problemelor Frantei a dus la discreditarea si la inlocuirea ei cu o alta forma de guvernamant in care presedintele dispune de atributii importante.

  SISTEMUL POLITIC FRANCEZ CONTEMPORANDupa insurectia din 13 mai 1958 din Algeria, care pe atunci era colonie franceza, generalul

De Gaulle a fost solicitat sa formeze un guvern. La 1 iunie 1958, cu 329 voturi contra 224, generalul De Gaulle a fost investit in calitate de prim ministru al unui guvern care avea sa fie cel din urma al celei de a patra republici. La 2 iunie acelasi an, generalul De Gaulle a obtinut depline puteri, in aceasta privinta Adunarea Nationala dand satisfactie solicitarii sale de a detine puteri depline spre a putea face fata situatiei nou create. Recurgand la aceasta masura, Parlamentul a efectuat o derogare de la prevederile art. 90 din Constitutia din 1946 cu privire la revizuirea Constitutiei, acceptand o procedura de revizuire pentru a transfera puterile constituante generalului De Gaulle, sau mai curand Guvernului.

Ca urmare a masurilor ce au fost adoptate, s-a trecut la elaborarea unei noi Constitutii, care diferea – sub o serie de aspecte – in mod fundamental de Constitutia din 1946.

1.Parlamentul Constitutia din 1958 a pastrat regimul parlamentar, dar a intarit foarte mult puterile

prezidentiale. Adunarea Nationala, prima dintre cele doua Camere ale Parlamentului francez, se compune din 277 de deputati. Ea se constituie prin sufragiu universal direct, pe durata unui mandat de 5 ani. Senatul cuprinde 321 senatori, care sunt alesi pe timp de 9 ani, de catre un colegiu electoral compus in principal din consilierii alesi in fiecare departament. Cea de „a treia Camera” a Parlamentului, cum este ea numita in literatura de specialitate, Consiliul Economic si Social, cuprinde 230 de reprezentanti ai unor variate grupuri, sindicate, uniuni ale muncitorilor, ale fermierilor exercitand un rol consultativ pentru programele pe termen lung, in deosebi.

Bicameralismul francez este inegalitar, Adunarea dispunand de prerogative de care nu dispune Senatul. Acesta se gaseste totusi intr-o pozitie mult mai buna decat Consiliul republicii, organism similar existent anterior constituirii Senatului, dar are o pozitie mai putin importanta decat Senatul din 1875.

Senatul are o situatie cu totul speciala, prin aceea ca nu poate fi dizolvat; mandatul membrilor sai este de 9 ani, pe baza unei reinnoiri la fiecare trei ani; el poate bloca, insa, o propunere de revizuire constitutionala, ceea ce face din el unul din garantii Constitutiei.

In ceea ce priveste cele doua Camere ale parlamentului francez, ele prezinta o serie de reguli comune. Astfel in randul acestor reguli o pozitie dintre cele mai importante o ocupa acelea care se refera la statutul parlamentarului.

Parlamentul lucreaza in sesiuni, care pot fi ordinare sau extraordinare. Initiativa convocarii unei sesiuni extraordinare a Parlamentului apartine primului ministru sau Adunarii Nationale, dar nu Senatului. In cazul in care initiativa apartine primului ministru durata sesiunii nu este limitata. In cazul initiativei Adunarii, masura este adoptata de majoritate, iar sesiunea nu poate dura mai mult de 12 zile, urmand sa fie incheiata inainte de acest termen daca ordinea de zi este epuizata.

Page 40: Monarhie Franta Sec. XVIII

Cele doua Camere au regulamentele lor, care stabilesc regimul organizarii interne si desfasurarea activitatii lor.

Activitatea parlamentara se desfasoara sub conducerea presedintilor celor doua Adunari, avand ca forma de organizare birourile, grupurile parlamentare, alaturi de care mai exista un alt organ de lucru – Conferinta presedintilor-, o reuniune a presedintilor si a vicepresedintilor celor doua Adunari, precum si a presedintilor comisiilor permanente. Aceasta conferinta decide in legatura cu ordinea de zi. Ordinea de zi este prioritara si cuprinde in special proiectele de legi a caror urgenta este stabilita de guvern si o ordine complementara, care este aprobata de conferinta presedintilor, iar apoi de Camera.

Atributiile Parlamentului constau, in primul rand, in elaborarea legilor, existand domenii in care legislatorul determina principiile fundamentale, domenii in care acesta fixeaza regulile si domenii nu exista o asemenea prevedere.

In ceea ce priveste initiativa legislativa aceasta poate apartine primului ministru sau parlamentarilor, dar exista unele limitari cu privire la domeniile in care pot fi intreprinse initiative parlamentare. Astfel, initiativa parlamentara nu se poate referi decat la acele domenii care sunt rezervate legiuitorului de catre Constitutie. De asemenea, initiativa deputatilor nu poate fi exercitata in materie de cheltuieli, iar in Franta, inca din 1981, urmandu-se practica britanica, a fost acceptata o asemenea masura.

Exista si posibilitatea ca Parlamentul sa refuze dezbaterea unei initiative care s-ar referi la probleme de cheltuieli prin care s-ar mari sau s-ar diminua sarcinile financiare ce revin statului.

Discutarea legilor este precedata de o dezbatere in cadrul comisiilor. Acestea functioneaza pe baza unor regulamente sau pe baza principiilor generale.

Proiectele odata adoptate de una din Camere sunt trimise celeilalte Camere.Anumite probleme de ordin juridic se ridica in legatura cu „naveta” si comisia mixta

paritara. In principiu, cele doua Camere se gasesc la egalitate si o naveta fara sfarsit ar putea afecta desavarsirea procesului legislativ, dar se admite principiul ca nici o Camera nu poate sa faca sa prevaleze punctul sau de vedere. Constitutia a permis totusi o anumita procedura care permite Guvernului sa scoata din impas probleme de genul celei mentionate. Astfel, Guvernul poate-dupa doua lecturi ale proiectului de catre fiecare adunare, sau numai dupa o singura lectura-cand considera ca este o problema de urgenta, sa recurga la o comisie mixta paritara formata din 7 deputati si 7 senatori, al carei rol este de a cauta un compromis intre dispozitiile in suspensie.. Aceasta prevedere reprezinta insa o facultate, iar nu o obligatie.

Exista si proceduri exceptionale in sistemul parlamentar francez, ca de pilda procedura de urgenta, procedura bugetara (care implica un termen de 70 de zile, din care 40 sunt rezervate primei lecturi) si problema promulgarii legilor.

Controlul Parlamentului asupra Guvernului se face pe mai multe cai, asigurarea posibilitatii de informare fiind o conditie esentiala a controlului. Astfel, trebuie mentionate aici, ca si in alte parlamente intrebarile si interpelarile adresate Guvernului; de asemenea declaratiile asupra unor subiecte de actualitate; comisiile de ancheta infiintate de Parlament, precum si controlul efectuat de parlamentari asupra infaptuirii politicii europene.

In ce priveste „cea de-a treia Camera „ –Consiliul Economic si Social- despre care am aratat ca se compune din 230 de membrii, ea a fost constituita datorita intentiei de a asocia la elaborarea anumitor decizii nu numai reprezentantii unor cetateni „abstracti”, dar si oamenii angajati in viata economica si sociala.

In ceea ce priveste avizele pe care aceasta le emite, la solicitarea Guvernului, ele sunt obligatorii pe plan economic si social, ca si legile program. Ele sunt insa facultative cand privesc proiecte, propuneri, decrete, unde se considera ca opinia sa ar putea fi utila.

Spre deosebire de statutul acestui organism in timpul celei de a patra Republici, in prezent Consiliul nu poate emite avize la solicitarea Camerei.

2.Presedintele RepubliciiInstitutia prezidentiala ocupa un loc important in sistemul institutiilor politice ale Frantei.Cu privire la desemnarea presedintelui republicii, dupa modificarea constitutionala din

1962 aceasta se face in mod direct de catre intreaga populatie. Reforma din 1962 a dat un surplus de autoritate institutiei prezidentiale, stabilind ca presedintele republicii este ales pe o perioada de 7 ani prin sufragiu universal direct.

Presedintele este ales cu majoritatea absoluta din sufragiile exprimate. Daca o asemenea majoritate nu este obtinuta la primul tur de scrutin, se procedeaza la al doilea, in a doua duminica. La acest al doilea tur de scrutin se pot prezenta numai cei doi candidati care au obtinut cel mai mare numar de voturi dupa primul tur de scrutin.

Scrutinul este deschis la convocarea Guvernului, iar alegerea noului presedinte are loc la cel putin 20 si cel mult 30 de zile inainte de expirarea mandatului presedintelui in exercitiu.

In caz de vacanta a presedintiei, indiferent de cauza, sau in cazul unei incapacitati constatate de Consiliul Constitutional, sesizata de Guvern si hotarata cu majoritatea absoluta a membrilor sai, functiile presedintelui republicii sunt exercitate provizoriu de presedintele Senatului, iar daca acesta nu are capacitatea de a exercita aceste functii, de catre Guvern.

Page 41: Monarhie Franta Sec. XVIII

In caz de vacanta sau de incapacitate definitiva, declarata de catre Consiliul Constitutional, scrutinul pentru alegerea unui nou presedinte are loc, cu exceptia unor situatii de forta majora constatate de catre Consiliul Constitutional, la cel putin 20 de zile si la cel mult 35 de zile de la declararea vacantei.

Presedintele este responsabil politic in fata poporului, iar mijlocul cel mai clar prin care poporul isi exprima dezaprobarea este nerealegerea unei persoane in functia de presedinte al statului; dar responsabilitatea presedintelui poate sa intervina tn anumite momente, cum este cazul raspunderii pentru inalta tradare, cand presedintele este judecat de o Inalta Curte de Justitie. In principiu presedintele nu este responsabil nici penal, nici civil pentru actele comise in timpul exercitiului functiilor sale. Raspunderea presedintelui pentru inalta tradare este de competenta unei Inalte Curti, care se compune din 12 persoane. Procedura in fata Inaltei Curti este declansata printr-o sesizare, printr-o rezolutie care este votata de fiecare Camera cu majoritate absoluta.

Inalta Curte este asistata de o comisie de instructie compusa din 5 membrii ai Curtii de Casatie, care procedeaza la un prim examen al dosarului. Faptul ca instructia este incredintata unei asemenea comisii demonstreaza dorinta de a jurisdictionaliza procedura.

In ceea ce priveste puterile presedintelui, acestea sunt: numirea primului ministru, dreptul de a se adresa Parlamentului cu mesaje, numirea presedintelui si a membrilor Consiliului Constitutional, sesizarea Consiliului Constitutional.

Exista un numar de puteri ale presedintelui care sunt impartite cu alte organe, situatie in care este necesara contrasemnarea de catre parlament a unor acte ale presedintelui.

Cu privire la atributiile pe care presedintele le exercita fata de natiune, la loc de frunte se inscrie, desigur, conducerea relatiilor internationale, calitatea sa de comandant al armatei si recurgerea la prevederile art. 16 din Constitutie.

Printre atributiile presedintelui in raporturile acestuia cu Guvernul se numara si semnarea ordonantelor si decretelor acestuia, precum si numirea unor inalti functionari.

Fata de Parlament, atributiile presedintelui privesc interventia in procedura legislativa, presedintele putand sa intervina in ceea ce priveste retragerea de pe ordinea de zi a unui proiect de catre Consiliul de ministrii. De asemenea, in relatiile cu puterea legislativa, presedintele poate dizolva Adunarea Nationala, ceea ce constituie una din atributiile sale cele mai importante, pe care o poate realiza fara contrasemnarea primului ministru; exista insa si situatii cand dizolvarea este imposibila, de pilda atunci cand se aplica art.16.

Tot privitor la relatiile presedintelui cu puterea legislativa putem mentiona dreptul acestuia de a adresa mesaje, de a cere a doua dezbatere a unei legi( asa numitul „drept de veto suspensiv”), dar aceasta atributie este supusa contrasemnarii; reunirea Congresului in cadrul procedurii de revizuire; deschiderea si inchiderea sesiunilor extraordinare ale Parlamentului.

In sfarsit, in ce priveste justitia, presedintele dispune de dreptul de gratiere si este presedintele Consiliului Superior al Magistraturii.

In afara atributiilor mentionate, mai pot fi citate : initiativa revizuirii Constitutiei, sesizarea Consiliului Constitutional si exercitarea unor inalte functii onorifice, ca protector al Academiei Franceze sau Mare Maestru al Ordinului Legiunii de Onoare.

3.Guvernul Asa cum s-a aratat al punctul precedent, puterea executiva in Franta apartine

Presedintelui Republicii si Guvernului, ceea ce a determinat o serie de comentatori politici sa considere executivul francez ca fiind un executiv „bicefal”.

In ceea ce priveste numirea primului ministru, aceasta reprezinta o atributie proprie a presedintelui republicii. Decretul presedintelui republicii, in acest caz, nu are nevoie sa fie contrasemnat de primul ministru care iese din activitate. Pe de alta parte, presedintele este liber sa desemneze pe cine doreste pentru functia de prim ministru si nu este obligat sa procedeze ca in timpul celei de-a patra Republici la o consultare cu grupurile politice parlamentare. Cu toate acestea, el trebuie sa tina seama de cerinta ca persoana ce va fi desemnata sa se bucure de increderea majoritatii parlamentare.

In ceea ce priveste desemnarea ministrilor, acestia sunt numiti de presedinte la propunerea primului ministru. Tot presedintele este cel care are dreptul sa accepte revocarea pe care o face Adunarea Nationala.

Referitor la statutul membrilor Guvernului, trebuie precizat ca exista diferite categorii de membrii ai Guvernului. Faptul ca in sistemul francez presedintele republicii prezideaza deliberarile Consiliului de ministrii nu-l transforma pe presedinte in membru al Guvernului. Pe de alta parte, alaturi de prim ministru, in Cabinet mai exista ministrii de stat, titlu care este dat de autoritati in considerarea unor personalitati pe care le au in cadrul partidelor din care fac parte; de asemenea Guvernul cuprinde uneori ministrii delegati pe langa primul ministru, dar categoria cea mai larga o reprezinta ministrii detinatori ai unor portofolii-26 in prezent in Cabinetul francez. Mai exista, in sistemul guvernamental francez, ministrii delegati pe langa ministrii; ministrii delegati care nu sunt arondati pe langa un minister si secretari de stat, autonomi sau desemnati pe langa un anumit ministru.

Page 42: Monarhie Franta Sec. XVIII

In principiu, secretarii de stat nu participa la sedintele guvernului, ei sunt invitati atunci cand se dezbat probleme care-i intereseaza in mod direct.

Functiile ministeriale sunt incompatibile cu functiile profesionale private, dar si cu functiile publice.

In ceea ce priveste responsabilitatea civila si penala a ministrilor s-au confruntat mai multe puncte de vedere. Au existat puncte de vedere potrivit carora ministrii trebuie sa fie supusi jurisdictiei civile si penale la fel ca oricare alti functionari de stat, puncte de vedere care mergeau pe linia scoaterii ministrilor de sub regulile responsabilitatii obisnuite, si puncte de vedere care se pronuntau in sensul constituirii unor instante speciale.

Competenta de a judeca actele indeplinite de ministrii in exercitiul functiunii revine Curtii de Justitie a Republicii, compusa din 12 parlamentari desemnati de Camera si Senat si 3 magistrati de la Curtea de Casatie.

Procedura privind sesizarea Curtii apartine oricarei persoane, existand, privitor la aceasta, un dublu filtru: o Comisie de examinare a plangerilor si o Comisie de instructie. Dupa ce acestea ajung la anumite concluzii, Curtea examineaza cauza si pronunta solutiile pe care le considera necesare.

Fata de Parlament, primul ministru apare ca un reprezentant al majoritatii. El are totodata si dreptul de a participa la procedura legislativa, semnand si depunand pe masa Parlamentului proiectele de legi in numele Guvernului.

Un aspect asupra caruia trebuie sa ne oprim il reprezinta puterile exceptionale ale Guvernului. Acestea apar, in mod firesc, in cazul starii de asediu sau al starii de urgenta. Dar exista, de asemenea, si sistemul ordonantelor, care permite Parlamentului sa abiliteze Guvernul pentru a emite anumite reglementari cu caracter normativ. Aceste ordonante sunt subordonate unor reguli de fond si anume: sa aiba in vedere executarea programului guvernamental; sa nu aiba o durata nelimitata si sa nu aduca atingere valorilor constitutionale. Totodata, ordonantele sunt subordonate unor reguli de control, in sensul ca va exista un control efectuat de Consiliul Constitutional asupra legii de abilitare, precum si de Consiliul de Stat caruia ordonantele, ca acte administrative, ii pot fi deferite in timp de doua luni de la publicarea lor, cu exceptia cazului in care Parlamentul le-a ratificat. Ordonantele intra in vigoare imediat, dar Guvernul trebuie-sub sanctiunea caducitatii- sa ceara ratificarea lor de catre Parlament intr-un termen fixat de legea de abilitare.

In ceea ce priveste puterea ministrilor, acestia sunt sefi ai administratiilor supuse autoritatii lor. Ei dispun de o putere limitata: pot sa dea anumite ordine, dar sa si numeasca in functiile publice care sunt de competenta lor; contrasemneaza hotararile presedintelui republicii sau ale primului ministru in problemele care se refera la departamentul lor si sunt ordinatorii de credite ai ministerelor respective.

 Gandirea si practica politica franceza au exercitat si exercita o influenta dintre

cele mai importante asupra dezvoltarii democratiei. Istoricele principii inscrise in Declaratia drepturilor omului si cetateanului au fost incorporate in legile fundamentale ale unor state ce si-au dobandit independenta. Valoarea morala, politica si juridica a marilor principii stabilite de Revolutia franceza a depasit momentul epocii respective, proiectandu-se ca adevarate comandamente ale infaptuirii unei societati democratice intr-o lume bazata pe respectul regulilor de drept.

In lumina Declaratiei si a jusnaturalismului francez, sunt considerate astazi drepturi absolut personale, de care indivizii trebuie sa se bucure in calitatea lor de persoane, libertatea, egalitatea, proprietatea (considerata sacra si inviolabila), siguranta si rezistenta impotriva asupririi. Principiile mentionate sau afirmat incontestabil ca reprezentand drepturi fundamentale cetatenesti, intrucat oamenii revendicand posibilitati egale de a fi admisi in toate demnitatile, posturile si serviciile publice, se prezinta ca membrii ai unei societati ce trebuie sa le recunoasca aceleasi drepturi si indatoriri. Orice cetatean are dreptul sa vorbeasca, sa scrie, sa-si tipareasca, sa-si exprime ideile si sa raspunda la folosirea abuziva a acestei libertati. Cetatenii au, totodata, dreptul sa constate necesitatea contributiei publice, sa o consimta in mod liber, sa-i urmareasca intrebuintarea, sa-i fixeze volumul, modul de impunere, de incasare si de durata. Nici un om nu poate fi acuzat, arestat sau detinut decat in cazurile prevazute de lege si potrivit formelor pe care legea le prescrie.

Deci marile principii pe care Declaratia drepturilor omului si cetateanului le-a fundamentat constituie astazi idei extraordinare, a caror importanta se proiecteaza peste veacuri ca elemente indispensabile oricarei societati.; ideea ca oamenii se nasc si raman liberi, ca scopul oricarei asociatii politice este apararea drepturilor naturale si

Page 43: Monarhie Franta Sec. XVIII

imprescriptibile ale omului rezista, dincolo de vicisitudinile timpului, ca idei esentiale pe care trebuie sa se intemeieze orice societate politica.