Proză romanticăRomuald şi moarta îndrăgostită

după Teophile Gautier

“Serapion mă îndemna cu tărie, îmi reproşa aspru moliciunea şi lipsa mea de cucernicie. Într-o zi, când fusesem mai agiatat ca de obicei, îmi spuse:

– Pentru a scăpa de obsesia asta nu există decât un singur mijloc, şi cu toate că este violent, trebuie folosit; la boli mari, leacuri mari. Ştiu unde a fost îngropată Clarimonda; trebuie s-o dezgropăm şi să vezi în ce stare este obiectul dragostei tale; N-ai să mai fii ispitit să-ţi pierzi sufletul pentru un cadavru dezgustător, mâncat de viermi şi gata să se prefacă în ţărână; asta te va face cu siguranţă să te regăseşti pe tine însuţi”

***De unde era să ştiu adevăratele gânduri care clocoteau în capul sfătuitorului meu? L-am urmat fără să mă îndoiesc de intenţiile lui salvatoare. Însă hotărârea cu care mă trăgea de mânecă şi privirea mânioasă a părintelui îmi dădură un fior nebănuit. Cu târnăcopul sprijinit pe umăr, umbra lui Serapion devenea înspăimântătoare, iar mersul lui apăsat, cu paşi mari şi hotărâţi, îmi creară impresia că avusese un plan bine ticluit.În drum spre mormânt duceam o luptă aprigă cu mine însumi, cu cele două jumătăţi care mă alcătuiau fără ca vreuna dintre ele să mă reprezinte întru totul. Remuşcarea se amesteca cu neliniştea, dorul cu oboseala şi dincolo de toate, imaginea Clarimondei din biserică, în ziua hirotonisirii mele îmi revenea în minte. Zeci de gânduri îmi retezau fruntea umezită. Pentru ce oare să renunţ la singura fiinţă dragă? Cui făceam rău pe lumea aceasta prin iubirea pe care o purtam acestei zeiţe? Îmi uitasem eu ţelul pe Pământ? Dar cine ştie cu preciziune care ne este ţelul? Nicicând nu aş mai fi putut sluji pe Dumnezeu , pentru că iubeam pe Clarimonda. Şi această dragoste era atât de adevărată şi de îndestulătoare, încât, cu toate nălucirile şi rătăcirile ei, îmi revela Frumosul, Eternul, Lumina, Bunătatea pe care nu le cunoscusem prin Sfânta Biserică. Prin Clarimonda nu renunţam la Divinitate, ci împlineam voinţa Tatălui, animat de cel mai nobil dintre sentimente: Iubirea. Dar Serapion nu avea cum să priceapă această argumentaţie. Văzând în femeie doar o ispită ce trebuia îndepărtată, un chip cioplit la care dacă mă închin sunt pierdut pe vecie, părintele mă târa spre cimitir, bolborosind nişte cuvinte ciudate şi neînţelese de mine cu toate cunoştinţele de latină adunate în anii de şcoală.Ajunşi la piatra funerară a Clarimondei, îl lăsai pe părinte şi mă aşezai pe lespedea mormântului alăturat. Serapion începu să sape cu sete, ca şi cum fiecare lovitură de târnăcop i-ar fi provocat o satisfacţie imensă. Mişcarea ritmată a braţelor şi veştmântul monahal îl făceau să semene cu un liliac uriaş care fâlfâia neobosit din aripi. Când era aproape de sfârşit, m-am ridicat şi am strigat: –Frate Serapion, opreşte-te! Nu vreau s-o văd pe Clarimonda aşa! Nu ştiu unde e logica în ceea ce mi se întâmplă, dar dacă trebuie să aleg, mă voi duce la iubita mea. De aceea, te rog să-mi iei viaţa chiar în aceste clipe, pentru a o regăsi pe Clarimonda. Preotul căzu în genunchi într-un plâns sfâşietor. În noaptea deasă, dintr-o dată, plânsul se transformă în muzică de bal, nemaiauzit de plăcută, iar cimitirul într-o sala de dans cu podea de marmură neagră. Era o lumină slabă, pâlpâitoare. Căscai nedumerit ochii să înţeleg ce se petrece. În mijlocul sălii se zăreau două siluete îmbrăţişate dintre care recunoscui pe cea a Clarimondei. Dansul lor făcea să-mi vibreze inima de gelozie amestecată cu bucuria de a-mi revedea iubita. Vrui să alerg spre ei, să văd în ale cui braţe

Radu Diana,R-F,III

se dăruia îngerul meu, dar îmi dădui apoi seama că era în zadar. Ei nu mă puteau zări, nici simţi. Nu ştiau de existenţa mea acolo. Mă simţeam neputincios, iar furia crescândă îmi spărgea pieptul. Priveam la acel dans care, dincolo de starea mea, era unul ceresc. Clarimonda ca fulgul de nea, se învârtea uşoară şi gingaşă în îmbrăţişarea bărbatului graţios al cărui chip nu reuşisem să-l pătrund. Îmbrăcat în frac negru elegant părea un prinţ desprins dintr-un tablou. Amândoi erau ireal de frumoşi şi delicaţi, împreună cu dansul pe acea muzică a sferelor auzită de mine întâia oară. Încercam sentimente noi, ce nu se pot exprima în cuvinte, fără să încetez a mă întreba mereu cine era bărbatul acela. O mână grea mă bătu pe umăr. Mă întorsei speriat şi văzui figura tristă şi îmbătrânită a părintelui Serapion. Deodată vraja se spulberă şi cimitirul reveni ca înainte în locul sălii de dans. Clarimonda, bărbatul, muzica dispăruseră ca şi când n-ar fi existat niciodată. Rămase totuşi în aer un parfum suav de trandafiri, nelipsit de pe trupul iubitei mele, cu care chiar eu îi unsesem uneori încheieturile mânilor, pieptul, gleznele. Eram buimăcit, aş fi vrut să fiu altcineva, altundeva în clipa aceea, să am o viaţă liniştită, fără fanasme şi enigme. Pentru o clipă mi-am zis că mintea mea e bolnavă şi aceste întâmplări, care nu sunt decât rodul nebuniei mele, mă vor chinui pe vecie. Am strigat deznădăjduit: – Părinte, lămureşte-mă ce se întâmplă!!! Ce este real din ce trăiesc eu? Clarimonda există? E vie? Hai să dezgropăm mormântul! – Acest lucru nu se mai poate, fiule, răspunse Serapion resemnat. Tu ai ales! Şi prin alegerea ta, m-ai condamnat pe mine. – Cum se poate una ca asta? întrebai năucit – O să îţi mărturisesc, zise părintele. Ai asistat la o scenă care s-a petrecut cu mult timp în urmă; dansul Clarimondei în seara nunţii ei cu cel pe care l-a iubit cu adevărat: contele Noircoeur. Însă acest conte nu era om, ci vampir. Iubirea atât de adâncă a Clarimondei o făcu să nu se dea înapoi de la nimic pentru a-l face fericit. I s-a oferit până când s-a ofilit. După un timp, veni vremea ca Noircoeur să îşi aleagă o altă soţie pentru a rămâne în viaţă. Clarimonda mai avea în trup atât de puţin sânge, încât abia se mai putea da jos din aşternut. Până la ea, toate nevestele contelui fugiseră, când aflară de natura lui. Clarimonda era prima care rămăsese la palat cu preţul vieţii sale. Aceasta, precum şi gingăşia, frumuseţea şi bunătatea ei îl făcură pe conte să o iubească enorm. Se legă că nu-şi va lua altă soţie şi o va cruţa pe Clarimonda. Aşadar, contele muri sub ochii singurei femei care l-a iubit şi pe care a iubit-o. Clarimonda suferi şapte ani împliniţi după soţul ei, nu renunţă la doliu, se separă de lume. Chipul ei însă rămase tânăr şi fraged. Aflase de la slujitorii castelului că Noircoeur ajunsese vampir în urma unui blestem ce căzuse asupra lui din cauza desfrânării tânărului în tinereţe. Contele îi transmisese nevoia de a bea sânge, însă Clarimonda îşi păcălea cât putea această necesitate, bând doar sânge de pasăre şi numai o singura cupă pe zi. Într-o seară o cuprinse un dor aşa mare de conte, încât se duse la un vrăjitor şi îl imploră să o înveţe cum să facă să îl readucă la viaţă pe Noircoeur. Vrăjitorul o povăţui să bea sângele a şapte suflete bărbăteşti pe care să le aleagă din rândul celor neprihăniţi şi să le iubească câte şapte ani. Fericită, Clarimonda îşi începu jocul, gândindu-se numai la dragostea ei cea mare. Prin braţele ei trecură prinţul Concini, un suflet generos şi blând, tânărul poet Marois, pictorul DeVidi, pelerinul indian Vagu, doctorul Namuldo şi…chiar eu. – Chiar tu? răspunsei uluit. Înseamnă că cel din urmă sunt…. – Da, Romuald, chiar tu! – Bine, dar tu eşti viu, cum ai scăpat să nu fii ucis?

– Acum, dragă frate, începe povestea mea, spuse părintele.Am păcătuit şi nu am rezistat ispitei unui trup desăvârşit ca acela al frumoasei Clarimonda. Când am început să pricep ce se întâmplă, m-am temut de moarte şi am făcut un pact cu ea. I-am promis că, dacă mă lasă să plec, dacă îmi permite să-mi reiau viaţa şi încetează a mă căuta, am să-i dau, în locul meu, pe cel mai bun şi chipeş elev de la seminar. Atunci, dragă Romuald, te-am vândut pe tine. Eu sunt pricina tuturor nenorocirilor tale! Şi la rândul meu sunt nenorocit, căci voi arde în flăcările Iadului din pricina egoismului şi păcatului trupesc ce l-am săvârşit. În seara aceasta urma să te provoc a comite sacrilegiul care te-ar fi făcut prada ei pe vecie. Dacă priveai trupul din acest mormânt (care nu este deloc al Clarimondei, piatra funerară cu numele ei fiind o diversiune pentru ca lumea să o dea uitării), ea ar fi putut să pună stăpânire definitivă pe sufletul tău. Ai fi fost a şaptea treaptă şi ai fi ajutat-o să îl învie pe Noircoeur. Dar tu, dragă Romuald, ai refuzat şi ne-ai nenorocit pe toţi. – Părinte, dar eu o iubesc pe Clarimonda şi aş fi gata să mor pentru a o ajuta să-şi împlinească fericirea!Toate mărturisirile mă zguduiră, nu mai ştiam ce să cred, simţeam doar că viaţa mea aici oricum nu are rost şi eram pregătit să-mi închei socotelile cu lumea aceasta după o ultimă îmbrăţişare a iubitei mele, a cărei inimă fusese dată altuia cu mult timp înainte. Închisei ochii aprinşi de lacrimi şi fui surprins când, în clipa următoare, nu-l mai văzui pe părinte. Rămăsei ghemuit în cimitir şi aţipii, când, în zori văzui o caleaşcă aurie în care Clarimonda venea încet spre mine. Se dădu jos şi, cu glasul molcom, îmi şopti: – Îţi mulţumesc, acum ştiu că ma iubeşti cu adevărat! Nu există niciun conte Noircoeur, dar trebuia să mă conving cât de mare este dragostea ta. Acum am văzut că mă iubeşti până la sacrificiu, de aceea îmi voi putea recăpăta liniştea, voi putea muri într-adevăr, căci te-am găsit! Eram blestemată să beau sânge de om. Instinctul meu era mai putermnic decât raţiunea. Nu mă puteam opri din ceea ce făceam.Iertarea şi dreptul la moarte urma să le recapăt dacă aflam pe cineva care ar fi fost gata să-şi dea viaţa pentru mine. Acum pot să mă odihnesc, căci te-am întâlnit! De altfel, am simţit din prima zi, de când te-am văzut în biserică. Serapion a fost sluga mea o vreme, dar ştiam că dragostea lui pentru mine se mărginea la trupul meu.Însă de tine m-am îndrăgostit cu adevărat… – Nu-mi mai păsa de nimic… Clarimonda continua să vorbească, să-mi explice. Vedeam buzele ei mişcându-se, dar nu mai ascultam…Cu ochii îndredeschişi o luai în braţe, gata să adorm o dată cu ea, pentru vecie…Simţeam o bucurie imensă în inimă.

*** Deodată mă trezii în chilia mea. Părintele Serapion mă privea. –Haide, Romuald, azi e ziua cea mare! E ziua hirotonisirii tale mult aşteptate.Trebuie să fii gata deîndată. Sunt mândru de tine, băiete! Eşti cel mai de seamă dintre toţi viitorii preoţi! Înţelesei…totul fusese un vis. Dar ce vis! Aş fi vrut să nu mă mai trezesc! Mă ridicai, îmi pusei straiele croite special pentru ziua cea mare. Respirai aerul curat al dimineţii şi păşii cu dreptul înainte. Mă făcui preot şi slujii cu sârguinţă.Seară de seară însă îmi aduceam aminte de Clarimonda. Am scris o carte despre visul pe care vi l-am povestit. Este despre iubire, fraţii mei! Este despre Romuald şi moarta îndrăgostită…

il pune pe serapion sa-l omoare pt a ajunge iar la clarimonda…serapion refuza si ii marturiseste scopul sau, povestea sa: numai dc urmatorul iubit ii va profana morm , lui serapion ii va fi crutat sufletul