Moara cu noroc Ioan Slavici

~argumentare nuvelă psihologică~

Ioan Slavici debutează în anul 1871 , cu o comedie , “Fata de birău” , publicată în revista “Convorbiri literare” , dar vocaţia lui este de prozator care se va concretiza în anul 1881 , în volumul “Novele din popor” , moment de seamă în evoluţia nuvelei româneşti . Nuvela este specia genului epic , în proză , construită pe baza unui singur fir narativ , cu un conflict epic , unic , concentrat în jurul personajului principal , urmărit în evoluţie . Nuvela se caracterizează printr-o obiectivitate mai pronunţată , în comparaţie cu povestirea , punându-se mai mult atenţia pe personaj şi nu pe acţiune . Totodată nuvela propune un subiect concis , în care naratorul poate fi implicat în rolul de personaj . Opera aparţine genului epic deoarece gândurile şi sentimentele sunt exprimate în mod indirect . Naraţiunea realistă este obiectivă , realizată la persoana a III-a de către un narator omniscient , omniprezent şi neimplicat . Tema operei este dorinţa de înavuţire şi efectele pe care le are basmul asupra personalităţii autorului . Titlul este simbolic, ţinând cont de faptul că hanul unde călătorii se opresc pentru a se odihnii a devenit un spaţiu mercantil, unde domneşte sălbăticia, iar oamenii sunt străini şi cruzi. De altfel , de cele mai multe ori , moara este pusă în relaţie cu pustiul, cu spaţiul în care domină forţele malefice . În expoziţiune fiecare personaj vede în locaţia respectivă o sursă de venituri care să le schimbe în bine viaţa . De asemenea , moara poate să devină “cu noroc” pentru cei care vor urma . Incendiul din final , din punct de vedere simbolic , are valoare purificativă , focul distrugând urmele crimelor şi stergând păcatele personajelor . Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea drumului . Simbolistica iniţială a drumului se completează , în final , cu sugestia drumului vieţii care continuă şi după tragedia de la Moara cu noroc : “Apoi ea luă copiii şi plecă mai departe” . Acţiunea se desfaşoară pe parcursul unui an , între două repere temporale cu valoare religioasă: de la Sfântul Gheorghe până la Paşte , iar în final apa şi focul purifică locul .

Ghiţă împreună cu familia lui se mută la Moara cu noroc , unde duc o viaţă liniştită , până într-o zi când la moară îşi face apariţia Lică Sămădăul . Dornic să câştige bani , Ghiţă devine omul lui Lică , iar din această cauză se vede amestecat în câteva afaceri necurate . Soţia lui şi Pintea , un fost hoţ , îl previn pe Ghiţă de primejdia care-l pândeşte , dar lăcomia bărbatului este mai mare şi duce treptat la îndepărtarea lui Ghiţă de familie . Ghiţă are dovezi împotriva lui Lică , dar totuşi la proces el jură strâmb şi ascunde adevărul judecatorilor . Lică se teme că Ghiţă l-ar putea înfunda , fapt ce îl determină să se poarte tot mai urât cu cârciumarul . La o petrecere cu lăutari , Ghiţă o lasă pe Ana să danseze cu Lică , iar el merge să se înteleagă cu Pintea să-i întindă o cursă sămădăului . Întors la Moara cu noroc , Ghiţă îl vede pe Lică singur şi îşi dă seama că Ana l-a înşelat. Acesta îşi omoară nevasta , iar el la rândul lui este ucis de Răuţ , omul lui Lică . Sămădăul incendiază Moara cu noroc iar , pentru a nu fi prins , îşi zdrobeşte capul de un copac şi moare . Ca să nu se afle adevăratul sfârşit , Pintea îi târeşte trupul până la un râuleţ şi îl aruncă în apă. În nuvelă , accentul nu cade pe actul povestirii , ci pe complexitatea personajelor . Ghiţă este personajul principal deoarece participă la toate momentele acţiunii şi intră în interacţiune cu toate personajele participante la aceasta . Este caracterizat direct , de către autor şi de celelalte personaje , iar trăsăturile indirecte reies din fapte , întâmplări , limbaj. La început , “cârciumarul este un ins energic , cu gustul riscului şi al aventurii , şi nu o palidă umbră hamletică , pierdută într-un personaj autohton “ . Ghiţă este capul familiei , care încearcă să o conducă spre bunăstare . El , de asemenea îşi iubeşte semenii : “atunci el privea la Ana , Ana privea la el” , “amândoi priveau la cei doi copilaşi” , trudeşte pentru “fericirea familiei sale” şi îşi respectă soacra cu : “sărut mâna” . Ghiţă este un “bun meseriaş , om harnic , blând şi cumsecade” , “om de acţiune” , capabil de a conduce un han . Apariţia lui Licǎ Sămădăul la Moara cu noroc tulbură echilibrul familiei lui Ghiţă , dar şi echilibrul interior al acestuia . El îşi dă seama că Licǎ ar putea reprezenta un pericol pentru el şi familia lui , dar acest lucru nu-l împiedică să se abată de la planurile sale de a se îmbogăţi : “se gândea el la câştigul pe care l-ar putea face în tovărăşia cu Licǎ , vedea banii grămadă înaintea sa şi i se împăienjeneau ochii” . Din momentul apariţiei lui Licǎ , începe procedeul iremediabil de înstrăinare a lui Ghiţă de familie . Naratorul surprinde în mod direct transformăriile personajului : “se aprindea pentru orişice lucru de nimic” , “nu mai zâmbea ca înainte , ci râdea în hohot , încât îţi venea să te sperii de

el” , iar când se mai juca , rar , cu Ana “îşi pierdea repede cumpătul şi-i lăsa urme vinete pe braţ” . Ghiţă devine un om “mohorât” , “violent” , încep să-i placă jocurile crude , primejdioase , are gesturi de brutalitate faţă de Ana , se poartă brutal cu cei mici . La un moment dat ajunge să regrete faptul că are familie şi copii şi că nu-şi poate asuma total riscul îmbogăţirii alături de Licǎ : “prea puţin îmi pasă” . Prin intermediul monologului interior sunt redate gândurile şi sentimentele personajului , realizându-se în acest fel autocaracterizarea : “sărmanii mei copii , voi nu mai aveţi un tată om cinstit” , “tatăl vostru îi un ticalos” , “Ei ! Ce să-mi mai fac dacă în mine am ceva mai tare decât voinţa mea? Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat că are cocoaşe în spinare” . Ghiţă devine un om laş , fricos şi subordonat în totalitate sămădăului . El se îndepartează tot mai mult de Ana : “ii era parcă n-a văzut-o demult şi parcă era să se despartă de dânsa” , el aruncând-o în braţele duşmanului : “Joacă muiere , parcă are să-ţi ia ceva din frumuseţe” . Ghiţă este caracterizat în mod direct de Licǎ : “Tu eşti om , Ghiţă , om cu multă ură în sufletul tău , şi esti om cu minte , dacă te-aş avea tovaraş pe tine , aş râde şi de dracul şi de mumă-sa . Mă simt chiar eu mai vrednic când mă sţiu alăturea cu un om ca tine” . Personajul devine implicat fără voie în jefuirea arendaşului şi la omorârea unei femei. Este închis şi i se dă drumul acasă numai pe “chezăşie” . La proces jură strâmb , devenind complicele lui Licǎ . Are totuşi momente de sinceritate când cere iertare soţiei şi copiilor: “Iartă-mă Ano ! Iartă-mă cel puţin tu , căci eu n-am să-mi iert cât voi trăi pe faţa pământului . Ai avut un tată om de frunte , ai neamuri oameni de treabă şi ai ajuns să-ţi vezi bărbatul înaintea judecătorului” . În ochii Anei , Ghiţă “nu e decât muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti” . În momentul când Ghiţă îşi dă seama că Ana l-a înşelat , devine ucigaş : “ era întinsă la pământ şi cu pieptul plin de sânge cald , iar Ghiţă o ţinea sub genunchi şi apăsa cuţitul tot mai adânc spre inima sa” . Ghiţă este omorât la rândul său de Răuţ , omul lui Licǎ . Lică Sămădăul este un personaj secundar şi totodată cu o influenţă negativă asupra tuturor personajelor. Este un om aspru şi neîndurat care ştie toate înfundăturile , cunoaşte slăbiciunile oamenilor . Lică îşi impune de la început regulile şi îşi enunţă pretenţiile , în felul acesta autocaracterizându-se : “Eu sunt Lică Sămădăul … Multe se zic despre mine , multe vor fi adevarate şi multe scornite” . Bun cunoscător de oameni , Lică ştie cum să utilizeze slăbiciunile celorlalţi , cum să le transforme vulnerabilitatea într-o armă favorabilă penru el . De aceea se foloseşte de patima lui Ghiţă penru bani , pentru a-l atrage pe acesta în afacerile lui necurate . Profită , de asemenea , de fascinaţia pe care o exercită asupra Anei , determinând-o să i

se dăruiască . Lică marchează nefast destinul tuturor celor care intra în contact cu el . Astfel , el ii va aduce pe Ghiţă în situaţia de a-şi ucide soţia , el fiind omorât de Răuţ . Sămădăul se sinucide , lovindu-se cu capul de un trunchi de stejar . Moartea sa este pe masura faptelor sale . Ana este şi ea personaj secundar , ea fiind soţia lui Ghiţă . Portretul este realizat în mod direct de către autor : “Ana este fragedă şi subtirică […] era sprintenă şi mladioasă” . Dă dovadă de inteligenţă şi intuiţie , atunci când încearcă să-l apere pe Ghiţă de influenţa malefică a lui Lică . Stăpână pe sine , ii zice soţului ei clar şi răspicat : “Ghiţă ! … Nu vorbi cu mine ca şi când ai avea un copil înaintea ta […] . Fă cum ştii , dar eu îţi spun şi nu mă lasă inima să nu-ţi spun că Lică e om rău şi primejdios” . Ana este o fire naivă , inocentă , timidă , deoarece întâlnirea cu Lică o impresionează profund : “Ana rămase privind ca un copil uimit la călăreţul ce stătea în faţa ei” . Îşi iubea soţul , “nu îndrăznea să-i vorbească , se temea ca nu cumva el să se supere pe dânsa” . La un moment dat ea îşi pierde demnitatea şi-l roaga pe Lică : “Dacă te duci şi te duci ia-mă şi pe mine , nu vreau să-l mai vad” . Ana este răzbunătoare atunci când rămâne cu Lică , crezând că soţul ei nu o mai iubeste simţindu-se jignită de nepăsarea lui . Ea sfârşeşte tragic , înjunghiată de Ghiţă , cu disperare că nu vrea să moară . Modul predominant de expunere este naraţiunea . Aceasta este completată cu pasaje dialogate , care accelerează ritmul desfăşurării acţiunii şi constituie modalitatea de caracterizare indirectă a personajului şi descrierea . Naraţiunea se realizează la persoana a III-a : “ai ajuns” , “ai avut” , “îşi pierdea” , “(tu) eşti” . Naratorul cunoaşte foarte bine personalitatea fiecărui personaj şi le pedepseşte exemplar în final pentru faptele lor , din acest fapt se poate considera că textul are o valoare moralizatoare . Perspectiva narativă este “dindărăt” sau din afară . Textul are focalizare zero , adică subiectul textului prezintă o însuşire de evenimente , dar care are în centrul atenţiei personajul principal urmărit cu atenţie , pe parcursul degradării sale asupra banilor . “Slavici n-are nimic din spiritul de înfrumuseţare a vieţii rurale , atribuit mai târziu sămănătoriştilor . Ţaranii lui , observaţi fără cea mai mică părtinire , după metodul de mai târziu al lui Rebreanu , […] adică cu acel amestec de bine şi de rău ce se află la oamenii adevăraţi” ( G. Călinescu )