D E V A.

2012DEVA

ISTORICUL LOCALITĂŢII ILIA ŞI A

ÎMPREJURIMILORLUCRARE METODICO-ŞTIINŢIFICĂ

ANUCUȚA MIRELA-SIMONA

I S B N - 9 7 8 - 9 7 3 - 0 - 1 3 6 2 5 - 8

UNIVERSITATEA DE VEST TIMIŞOARA

COLEGIUL DE INSTITUTORI DEVA

ISTORICUL LOCALITĂŢII ILIA ŞI A

ÎMPREJURIMILOR

PROIECT DE CURS OPŢIONAL DE ISTORIE LOCALĂ

ÎN CADRUL ARIEI CURRICULARE

OM ŞI SOCIETATE

LUCRARE METODICO-ŞTIINŢIFICĂ

PENTRU OBŢINEREA

GRADULUI DIDACTIC I

COORDONATOR: AUTOR:

PROF. DR. LAZĂR LIVIU ANUCUŢASIMONA MIRELA

DEVA

2003

INTRODUCERE

Orice om are dreptul de a-şi cunoaşte trecutul ca şi dreptul de a-l respinge. Istoria

constituie unul din mijloacele de reconstituire a trecutului şi de făurire a identităţii culturale. Ea

reprezintă, de asemenea, o cale de acces către experienţa şi bogăţia trecutului şi a altor culturi,

istoria este o disciplină interesantă în dezvoltarea unei concepţii critice cu privire la informaţia şi

de imaginea controlată.

Istoria are de jucat un rol politic cheie în Europa zilelor noastre. Ea poate contribui la o

mai bună înţelegere, toleranţă şi încredere între indivizi şi popoarele Europei sau poate deveni o

forţă a diviziunii, violenţei sau intoleranţei.

Istoria este un mijloc puternic de a reuni sau a separa popoarele şi naţionalităţile, de a

face sau a desface prietenii, de a promova coeziunea socială sau contrariul ei. Conflictele inter-

etnice se alimentează adesea din istoria confruntărilor dintre diferitele grupuri de populaţie.

Studiul istoriei trebuie să ţină seama că minorităţile naţionale, prin identitatea lor proprie, duc la

îmbogăţirea culturii majoritare. Trebuie combătute prejudecăţile, discriminarea şi promovată

toleranţa şi respectul mutual între grupuri şi comunităţi cu moduri de viaţă diferite.

Studiul istoriei naţionale, trebuie să furnizeze cunoştinţe vaste asupra coerenţei şi

legăturilor marilor ansambluri ale naturii asupra interacţiunilor dintre om şi mediu de-a lungul

timpului.

Elevii trebuie să cunoască şi să cultive patrimoniul naţional şi tradiţiile locale pentru a

conserva identitatea proprie şi caracterul ei original, dar şi să fie deschişi spre ale culturi la

modul de a înţelege multitudinea de mijloace ale expresiei umane şi să înveţe din contrastele în

care se manifestă. Foarte important este faptul de aduce la cunoştinţa elevilor din clasa a IV-a că

epoca din zilele noastre şi viaţa ei cotidiană sunt rezultatele evoluţiei ei anterioare şi a

activităţilor generaţiilor care au trăit înaintea noastră. Prin aceasta, elevii îşi vor da seama că prin

istorie se pun jaloanele pentru generaţiile viitoare.

Axarea pe elev a predării istoriei şi geografiei exprimă tipul de relaţie care leagă cele

două discipline care au ca bază psihologică faptul că în mediul de viaţă există determinări

istorice şi geografice. Elevul de clasa a IV-a nu are nevoie în principiu, să recurgă la lecturi

savante pentru a căuta date istorice şi geografice, deoarece acestea fac parte din mediul său

imediat sau, mai bine zis, sunt modalităţi de interpretare a mediului respectiv. În cazul

geografiei, lucrul este lesne de înţeles. Râurile, munţii, peşterile, fenomenele naturii,

îndeletnicirile omului sunt evidente, iar elevul le are în faţa sa permanent. Pe când în cazul

istoriei, lucrurile sunt puţin diferite. Istoria reprezintă trecutul şi de aceea ea nu poate fi întâlnită

direct, în mediul imediat. Este adevărat că există izvoare istorice(monumente, situri arheologice,

monede, inscripţii, etc.), dar elevul nu simte spontan caracterul lor istoric, ci doar le intuieşte ca

pe nişte realităţi actuale. Pentru a-l face pe elevul de clasa a IV- a să înţeleagă istoria, trebuie să

pornim de la prezent, pentru că elevul trăieşte în prezent. Unii cercetători susţin că istoria se

adaugă prezentului dintr-o necesitate strict culturală, dar analiza prezentului ne dezvăluie

structura sa istorică. La elev, interesul pentru istorie nu acţionează singular, ci împreună cu alte

intere intelectuale, practice, afective, etc. Copilul care învaţă istorie nu este un istoric în

miniatură, ci o fiinţă care îşi dezvoltă adaptarea sa activă. Aceeaşi perspectivă socială este

prezentă şi în cazul geografiei. Faptele geografice, în ansamblu, constituie condiţiile de mediu în

care trăieşte elevul, îi pun probleme de adaptare, îi oferă mijloace de a-şi satisface trebuinţele.

Legătura dintre istorie şi geografie trebuie văzută în raport cu interesele şi capacităţile elevilor,

căci tocmai aceste interese şi capacităţi pretind o acţiune întemeiată pe un criteriu unitar.

Studiul istoriei nu are rost dacă nu ne ajută să explicăm prezentul, adică să adoptăm o

atitudine oarecare faţă de fenomenele sociale ale vieţii contemporane. Dictonul „Prezentul se

explică prin trecut” este cunoscut. Prin urmare, nu are rost să cercetăm dacă începem cu

prezentul sau cu trecutul, pentru că ceea ce contează în studiul istoriei este tocmai raportul dintre

cei doi termeni. Şcoala trebuie să se folosească de studierea istoriei pentru o iniţiere mai

conştientă în adevăratele valori ale democraţiei. Toleranţa şi respectul faţă de opiniile altora,

auto-conducerea şi autocontrolul, învingerea prejudecăţilor rasiale, religioase, naţionalist-

extremiste, indiferent de convingerile politice personale sau idealurile pe care orice educator

trebuie să le încurajeze dacă nu vrea să se abată de la sarcina sa.

Aşadar, istoria constituie unul din mijloacele de constituire a trecutului şi făurire a

identităţii naţionale şi culturale. Ea reprezintă de asemenea o cale de acces către experienţa şi

bogăţia trecutului şi patrimoniului naţional. Astfel, orice om are dreptul de a-şi cunoaşte trecutul

precum şi dreptul de a-l respinge.

Cunoaşterea istoriei este importantă pentru societatea civilă. Fără aceasta, individul este

mai vulnerabil la manipularea politică sau de orice fel. Cunoaşterea istoriei începe din şcoală.

Încă din clasa I elevul începe să cunoască trecutul istoric al localităţii sau al neamului său prin

intermediul legendelor şi textelor cu caracter istoric. Ştim cu toţii că mijlocul şi scopul educaţiei

este formarea personalităţii şi de surse de exemplaritate. Dacă şcoala ignoră aceste înclinaţii ale

elevului pentru eroi, el şi le va satisface pe alte căi.

Nu e de mirare că, în comparaţie cu eroii filmelor, personalităţile istorice aşa cum le

prezintă şcoala sunt puse în inferioritate.

O altă tratare a personalităţilor, din alt unghi fascinează elevul, îl exaltă. El vine în

contact nu cu virtutea, cu bunătatea, cu genialitatea, cu abnegaţia şi curajul, ci cu oamenii care au

fost în mod concret virtuoşi, curajoşi, buni, geniali. Contactul cu măreţia autentică este un

indiscutabil stimulent, în sensul că trebuie să prezentăm elevilor biografii ale unor persoane care

au avut o contribuţie deosebită la progresul patriei în care au trăit şi al umanităţii în general. În

acest sens, investigarea istoriei locale, a istoriei neamului nu trebuie să recurgă la o simplă

memorare a faptelor istorice, ci ea trebuie să devină o iniţiere în modul în care se poate ajunge la

cunoaşterea faptelor şi fenomenelor istorice, o modalitate de dezvoltare a gândirii critice şi a unei

atitudini civice democratice, tolerante, responsabile.

Aşadar, istoria nu trebuie să le arate copiilor numai modul cum trăiau oamenii în trecut, ci

şi idealurile care însufleţeau acţiunile lor, pentru că opera marilor personalităţi face mai evidente

tocmai valorile comune, adică existenţa patrimoniului naţional. Istoria noastră naţională oferă

exemple de numeroase personalităţi, pe care trebuie să le cunoască, să le cinstească şi să le

urmeze actualii elevi, viitorii cetăţeni şi personalităţi ale României.

În cadrul orelor de istorie la clasa a IV-a elementele de istorie locală trebuie să fie demne

de luat în considerare pentru exemplificarea, lărgirea şi adâncirea procesului de învăţământ,

adică pentru creşterea eficacităţii muncii didactice şi a calităţii pregătirii elevilor. Prin elementele

istoriei locale se înţeleg locuri spirituale, care evocă evenimentele social – politice în legătură cu

trecutul şi prezentul localităţii şi împrejurimilor ei, în care se desfăşoară activitatea didactică.

Elementele de istorie locală se referă la dezvoltarea societăţii omeneşti pe un teritoriu determinat

începând cu cele mai îndepărtate timpuri şi până în prezent. De o mare importanţă este faptul că

predarea elementelor de cultură locală să nu fie izolate de faptele şi evenimentele istorice care

fac obiectul istoriei naţionale.

Materialul istoric local satisface cerinţele exprimate de noul curriculum, îl pune pe elev în

contact nemijlocit cu izvorul cunoştinţelor, îl conduce de la apropiat la depărtat. În felul acesta,

el înţelege mai profund ţi-şi poate fixa mai temeinic cunoştinţele.

Dezvoltarea sentimentului identităţii naţionale se realizează cu foarte bune rezultate la

elevii de clasa a IV-a prin intermediul cursurilor opţionale care au ca tematică, istoria locală.

Datorită particularităţilor de vârstă, elevii acestei clase fac trecerea de la gândirea concret –

senzorială la cea abstractă, iar învăţarea istoriei naţionale se realizează cu mai bune rezultate prin

evidenţierea elementelor de istorie locală, mult mai apropiate ca spaţiu şi timp.

Cultura populară reprezintă un domeniu vast, cu un conţinut deosebit de bogat şi variat,

care cuprinde creaţia literară şi muzicală a poporului, dansurile, obiceiurile lui tradiţionale,

înţelepciunea exprimată prin proverbe şi zicători, dar şi felul în care, din cele mai vechi timpuri,

oamenii îşi aşezau satele, îşi construiau locuinţele sau îşi confecţionau uneltele de muncă. În

aceste forme de cultură poporul a îmbinat întotdeauna utilul cu frumosul. Doina, balada sau

basmul sunt opere literare de mare frumuseţe, dar şi expresii ale suptei pentru dreptate, libertate,

pentru triumful binelui asupra răului.

Obiectele folosite în vechea gospodărie ţărănească, cu vase de lut, linguri de lemn şi

altele, erau puse şi pe pereţi ca podoabă pe lângă hainele obişnuite, de multe ori sărăcăcioase,

purtate zi de zi, există şi pitoreştile costume populare îmbrăcate duminica sau în alte zile de

sărbătoare.

Ca toate fenomenele socio–economice, cultura populară este şi va fi supusă unei

continue transformări care astăzi, ca niciodată , ar putea chiar şterge acele trăsături care sunt

specifice poporului nostru. S-ar putea vinde valori materiale şi spirituale care dovedesc fondul

unitar, firul neîntrerupt al existenţei poporului român în spaţiul carpato–danubiano–pontic.

Cercetarea etnografică locală scoate la lumină aspectele culturii materiale şi spirituale a

aşezării cercetate, a acelor aspecte care intră sau nu intră în domeniul altor discipline şi care pot

răspunde la multe probleme ale etnogenezei permanenţei aşezării, dezvoltării culturii spirituale.

Cunoaşterea acestui domeniu va contribui în mod eficient la educarea estetică şi

patriotică a copiilor noştri, legătura cu pământul pe care trăiesc, cu poporul, cu istoria şi arta

acestuia fiind un principiu fundamental al oricărei culturi naţionale.

Alegerea acestei teme spre cercetare a fost determinată de necesitatea aprofundării

cunoaşterii mai în profunzime a elementelor de istorie locală.

Această lucrare ne este deosebit de utilă în desfăşurarea lecţiilor de istorie, ea poate fi un

ghid în scopul sentimentelor de dragoste pentru locurile natale, locul unde munceşti şi trăieşti.

Lucrarea va fi posibil folosită pentru realizarea unei monografii mai de mare întindere a

localităţii sau comunei.

De asemenea, lucrarea este necesară şi la inventarul lucrărilor punctelor de documentare

de pe raza comunei, referitoare la comuna Ilia.

Valoarea ei constă în faptul că referitor la această perioadă din istoria locală există foarte

puţine surse de informaţie şi care sunt, fac o analiză generală a diferitelor aspecte istorice din

Transilvania, fără referiri speciale la Ilia, sau dacă sunt, ele sunt foarte puţine, referindu-se doar

la un singur eveniment istoric.

Istoria seculară a Transilvaniei este istoria oamenilor care în urmă cu milenii, au dat viaţă

acestui teritoriu, l-au populat, a celor care au dat naştere mai târziu poporului român, istoria celor

care, înfruntând ţi învingând vitregiile trecutelor orânduiri ne-au transmis mesajul permanenţei,

continuităţii harnicului nostru popor de pe aceste meleaguri.

Acesta este cadrul istoric în care a luat fiinţă şi s-a dezvoltat localitatea Ilia, de pe

malurile Mureşului, cu harnicii ei locuitori.

Dovezi care să ateste existenţa localităţii Ilia din epoca străveche, sau dacă a existat sau

nu în vremea romanizării, ori în interesul acestora nu avem.

Dar sigur, că încă din vremea romanilor, acest loc, unde astăzi e Ilia, pe malul drept al

Mureşului, la poalele ultimelor terminaţii nordice ale munţilor Poiana Ruscă, a fost circulat, pe

aici trecând unul dintre drumurile romane pe uscat, iar luntrile urcau pe Mureş până la Uioara,

unde erau încărcate cu bulgări de sare, ca apoi să coboare îndreptându-se spre Iliricum Roman.

Localitatea Ilia apare în documente la început în cursul secolului al XIII – XIV- lea, în

calitate de sat: „terra Elye, villaElye, possesia Hylla”

Pentru prima dată Ilia este pomenită în documentele maghiare sub numele de Villa Helya,

la 1226. La 1292 este pomenită sub numele de terra Elye, la 1350 Elya, 1363 Ilye, 1506 Hyle,

1750 Ilia, la 1760 – 1762 sub denumirea de Maroş Ilye, la 1805 Ilya Armalistarum, iar la 1839 –

1850 sub denumirea Ilia.

Deci acest teritoriu a fost sub stăpânire maghiară, pustiit de invazia tătară, teritoriu pe

care o aşezare denumită „Iles” denumire foarte apropiată de numele actual al localităţii

CAPITOLUL I

REPERE GEOGRAFICE

1.a.Poziţia geografică; limite, vecinătăţi

A) Aşezare geografică şi limite

Localitatea Ilia este aşezată în partea de nord-vest a judeţului, pe cursul mijlociu al

Mureşului, la confluenţa acestuia cu pârâul Sârbi (Valea Bătrână). Ea se află la o distanţă

de 25 de km de municipiul Deva, reşedinţa judeţului.

Ilia ocupă o parte din depresiunea cu acelaşi nume, mărginită la nord şi la sud de

munţii Metaliferi, şi respectiv ale munţilor Poiana Rusca.

Accesul în localitate se face pe DN 70, ce leagă partea de vest a ţării de centrul ţării,

precum şi pe magistrala 200 a căii ferate electrificate Bucureşti – Arad.

Din Ilia, atât drumul naţional, cât şi calea ferată se ramifică:

- pe malul drept al Mureşului îşi continuă drumul spre Arad;

- pe malul stâng se îndreaptă spre Lugoj şi Timişoara.

Limitele administrative ale comunei în relieful accidentat urmează cumpăna

apelor. În partea de nord se învecinează cu comuna Vorţa, la est cu comunele Brănişca şi Veţel,

la sud cu Dobra şi Veţel, iar la vest, cu comunele Dobra şi Gurasada.

B. Relieful – factor coordonator al peisajului

1. Aşezat în partea central – vestică a României, între 450 161 (Munţii Vâlcan) şi 460

211 (Munţii Parâng), longitudine estică, învecinându-se cu judeţele: Arad, în nord şi nord

– est, Gorj în sud, Timiş în vest, Caraş – Severin în sud – vest, Alba în est şi nord – est şi

Vâlcea în sud – est, judeţul Hunedoara, cu o suprafaţă de 7016 km2 (locul 9 între judeţele

ţării şi 29% din teritoriul României) constituie o entitate geografică diversă şi

armonioasă.

Cadrul natural predominant muntos, cu munţi înalţi şi mijlocii care îl înconjoară din

toate părţile, poate fi asemuit cu o cetate de piatră ce închide între zidurile sale valea

Mureşului şi depresiunile Petroşani, Haţeg şi Brad.

Culoarul Mureşului (în sectorul Deva – Zam) constituie o zonă morfo-structurală şi

peisagistică distinctă, care însă reprezintă anumite particularităţi. Astfel, evoluţia

paleogeografică, care la rândul ei a fost condiţionată de factori tehnici, litologici,

aerohidrici, a determinat conturarea unor subunităţi geomorfologice care îşi pun amprenta

decisiv în structura dinamică şi funcţionalitatea peisajului geografic.

Teritoriul comunei Ilia ocupă o suprafaţă de 9138 ha şi este situat în partea central –

vestică a judeţului Hunedoara, în zona de culoar a Mureşului şi a Munţilor Poiana Ruscă.

2.Se învecinează cu teritoriile administrative ale comunelor:

N: Vorţa

E: Brănişca

S-E: Veţel

S-V: Dobra

V: Gurasada

În componenţa comunei Ilia intră satele:

- Bretea Mureşană

- Sârbi

- Valea Lungă

- Brâznic

- Săcămaş

- Cuieş

- Bacea

- Dumbrăviţa

3. Depresiunea Ilia, cea mai extinsă dintre bazinele depresionare din lungul întregului

culoar al Mureşului (Deva – Lipova) ocupă partea centrală a culoarului, fiind închisă la ambele

capete de porţi – defileu: în amonte – poarta cristalină de la Brănişca, în aval – defileul Tătărăşti

– Zam, având o lungime de circa 22 km şi o lăţime variabilă între 4 şi 8 km.

Caracteristica principală a depresiunii este dată de prezenţa a două etaje evidente: etajul

inferior sub 300 m, inclus la suprafaţa de 350 – 380 m.

Lunca Mureşului, cu o lăţime de 3 – 5 km, foarte larg extinsă, se prezintă ca un şes

aluvionar, în care râul formează ample meandre, dezvoltarea lor fiind facilitată de panta slabă a

talvegului, mai mică de 0,05%.

În afară de lunca actuală, cu altitudine relativă de 3 – 5 km, se mai întâlnesc şase nivele

de terase cu altitudini relative între 3 m (lunca înaltă) şi 110 m (terasa a şasea). Dintre acestea,

primele două nivele sunt aproape complet glacizate încât la prima vedere depresiunea pare

lipsită de terase.

Un alt aspect actual al teraselor, frecvent întâlnite, în special în terasele înalte, este

reprezenta prin partea superioară a măgurilor, terasa retezând măgura respectivă (E.

Vesporemeanu, 1998).

4.Astfel, prin adâncimea reţelei hidrografice în podul terasei au rezultat măgurile

respective, care se impun pregnant în peisajul geografic al teritoriului.

Dintre nivelele de terasă o extindere mai mare o au: terasa a patra (60 – 70 m) şi terasa a

cincea (85 – 90 m), care este cea mai extinsă terasă din cadrul depresiunii Ilia.

C. Geologia

Pe teritoriul comunei, cu toate că ocupă o suprafaţă redusă, întâlni o varietate mare a

constituţiei rocilor. Pe dealurile Brâznicului, Dumbrăviţei şi Săcămaşului întâlnim roci

sedimentare din care au luat naştere, conglomeratele, gresiile şi argilele, formate la sfârşitul

perioadei cretacice.

Tot în jurasic şi în cretacic apar scurgeri submarine de lavă, întâlnite în partea de nord a

comunei. De aceeaşi vârstă sunt şi calcarele din nordul comunei, de la Valea Lungă.

În neogen, blocul cristalin suferă o uşoară mişcare de ridicare, cu unele rupturi pe

margini, (la nord de Mureş) unde au loc puternice erupţii vulcanice ce au generat rocile

andezitice din măgura Bretii şi Măgura Sârbi, apărute pe o falie cu orientarea nord-vest spre sud-

est, cu mineralizare neferoasă mai pronunţată pe teritoriul satului Valea Lungă.

Dealurile rămase în urma izbucnirii acestor vulcani reprezintă doar umplerea canalului

vulcanic. Alternarea cenuşilor vulcanice a dus la formarea unor argile speciale numite bentonite,

întâlnite în partea de nord a comunei lângă satul Sârbi şi continuate în comuna Gurasada.

Procesul de formare a depresiunii Ilia s-a desfăşurat într-o perioadă îndelungată de timp,

începând cu helveţianul superior şi până la tortonianul superior.

În ansamblu, masivul Poiana Ruscă rămâne rigid, cu pantele scăldate de apa mării ce se

întindea până la masivele Gilăului, Bihariei şi Codrul Moma. În această regiune au avut loc

scurgeri de lavă bazică de vârstă jurasică şi cretacică.

Regimul retragerii Mării panonice a avut mare importanţă în formarea depresiunii.

Specialiştii au ajuns la concluzia că retragerea a avut 6 stadii de scădere lentă şi 5 stadii de

stagnare. Aceste retrageri întrerupte ale nivelului apei au dus la formarea traseelor în depresiunea

Ilia şi la stabilirea actualului curs al Mureşului. Terasele au vârste diferite, de la levantinul

superior la holocen.

D. Clima şi rolul ei în definirea potenţialului ecologic

A geneza climatului unei regiuni geografice participă în mod diferenţiat din punct de

vedere cantitativ şi calitativ, o serie de factori genetici ai climei şi toponimiei, grupaţi în trei

categorii: factori radiativi şi astro-economici; factori dinamici şi factori fizico – geografici, foarte

diversificaţi, se identifică cu suprafaţa subiacent – activă.

Culoarul Mureşului situat în apropierea paralelei de 45% latitudine nordică, deci în plină

zonă temperată, ceea ce determină o anumită cantitate de radiaţie solară, o circulaţie generală a

atmosferei predominant vestică, la cele de mai sus adăugându-se şi o mare varietate a însuşirilor

suprafeţei terestre active.

Radiaţia solară globală în culoarul Mureşului este de aproximativ 118 kcal/cm2 în

evoluţie anuală, ca şi la radiaţia directă şi difuză, cele mai scăzute valori (272 kcal/cm2) se

înregistrează în luna decembrie, când unghiul de incidenţă are valorile cele mai mici, iar

nebulozitatea prezintă valorile cele mai mari, valorile maxime (689 kcal/cm2) se înregistrează în

luna iulie, aceasta datorându-se numărului mai mare de zile încălzite puternic de Soare.

Sub aspect termic anotimpual culoarul Mureşului se caracterizează prin veri cu

temperaturi moderate (190C), primăveri şi toamne cu temperaturi apropiate de media anuală

(10,30C – 9,90C) ierni blânde (-0,90C).

În localitatea Ilia temperatura medie anuală este de 9 – 100C; în lunile de vară este de

220C, iar în lunile de iarnă este de –20C.

Precipitaţiile medii anuale sunt de 540mm – 600mm în luna februarie a fost de 30mm, iar

în luna iulie de 60 mm la deal şi 80 mm la vale (an 2000).

În lunca Mureşului, cantitatea medie de precipitaţii este de cca 650 – 700 mm, ia în zona

dealurilor şi de peste 800 mm. Cea mai bogată în precipitaţii este luna iulie şi cea mai

Scăzută este luna februarie.

Sursa principală a precipitaţiilor o constituie masele de aer atlantic, din care cauză, cele

mai multe precipitaţii cad pe pantele vestice ale dealurilor

Primul îngheţ s-a produs cel mai timpuriu la 23 septembrie, iar cel mai târziu, la 17

decembrie, iar ultimul îngheţ s-a produs cel mai timpuriu la 23 aprilie, iar cel mai târziu, la 24

mai.

În localitatea Ilia bat de obicei vânturile din partea de vest; nebulozitatea fiind sub 120

zile înnorate, cam 100 de zile senine dintre care cam 2000 ore străluceşte soarele.

Aşezarea comunei într-o zonă depresionară face ca în climatul local să existe anumite

elemente caracteristice, mai puţin obişnuite. Astfel, s-a constatat că în lunca Mureşului prezenţe

inversiunilor de temperatură care determină stabilirea pe fundul văii Mureşului a unui strat de aer

mai rece decât pe înălţimile dealurilor din jur.

E. Apele şi integrarea lor în peisaj

Din analiză făcută asupra fântânilor din zonă reiese că pânza de apă subterană se află la

adâncimi diferite. Adâncimea nivelului hidrostatic creşte de la 2 metri în lunca Mureşului la

peste 8 metri în regiunea dealurilor premontane.

Ca urmare a etajării reliefului, reţeua hidrografică de suprafaţă a comunei este destul de

bogată, densitatea ei variind de la 0,7 la 0,9 km/km2.

Mureşul izvorăşte de la altitudinea de 850 m, din sudul Depresiunii Giurgeului. De la

obârşie până la vărsare cursul Mureşului este împărţit în patru sectoare caracteristice (I. Vivarie,

1972).

Alături de Mureş se disting râuri autohtone, coborâte din spaţiile montane limitrofe şi

râuri autohtone, cu izvoarele în dealurile premontane sau a teraselor superioare.

Mureşul, principala arteră hidrografică a regiunii are un regim hidrologic, la intrarea în

culoar, aproape identic celui din zona de vărsare. Aceasta se datorează faptului că la suprafaţa

bazinului hidrografic al Mureşului, creşte relativ puţin (cu aproximativ 6-7%) afluenţii

Mureşului din această zonă fiind relativ mici, cu bazine hidrografice reduse:

Afluenţii din partea de nord izvorăsc din Munţii Metaliferi, sunt: Valea Bătrână şi Valea

Bacii, iar din partea de sud, care izvorăsc din Munţii Poiana Ruscă sunt: Valea Dumbrăviţei,

Valea Săcămaş şi Valea Brâznic.

Râul Sârbi, râu autohton – cu o lungime de 24 km şi o suprafaţă de 115 m2 are un caracter

cu bazin hidrografic mai mare, cu obârşiile în zonele montane, cu debite mai ridicate, cu caracter

permanent faţă de cele autohtone, cu un caracter semi-permanent (Bacea sau intermitent Valea

Mureşului în depresiunea Ilia prezintă o lărgire relativ extinsă.

În depresiunea Ilia, care se extinde între Brănişca şi Burjuc pe o distanţă de 25 km,

culoarul se lărgeşte considerabil la circa 10 – 12 km, având o luncă netedă, bine dezvoltată (4 –

6km) şi însoţită de terase pe ambele maluri. Panta slabă a talvegului, mai mică de 0,5m/km, a

determina formarea unor meandre ample (2,08 – 2,10 coeficientul de sinuozitate).

Râul Mureş, în acest curs mijlociu are un debit de apă mijlociu (mai mare primăvara).

F. Solurile şi resursele subsolului

Datorită varietăţii şi aşezării reliefului, a complexităţii petrografice şi a nivelului pânzei

freatice, în comuna Ilia întâlnim mai multe tipuri de soluri.

În zona dealurilor din partea de nord a comunei, pe o fâşie îngustă întâlnim soluri

litomorfe (pseudorendzine şi pseudorendzine derivate)sub formă de „petece”, pe teritoriul satelor

Sârbi şi Bretea Mureşană şi pe teritoriul satului Săcămaş de pe malul stâng al Mureşului, în

partea de nord a comunei, mari suprafeţe de tern sunt ocupate cu soluri brune şi brune-gălbui cu

diferite grade de podzolire.

În lungul văii Mureşului şi pe cursul inferior al Văii Bătrâne întâlnim soluri aluviale, slab

dezvoltate, unele dintre el cu profilul abia schiţat iar altele mai dezvoltate, formate pe argile şi pe

loessuri. Acestea ocupă mari suprafeţe în comună şi sunt cultivate în special cu cereale.

În zonele depresionare cu nivelul ridicat al stratului acvifer s-au format soluri hidromorfe,

înmlăştinite, cu grad ridicat de sărăturare şi gleizare.

Urmare a faptului că relieful şi structura geologică a depresiunii Ilia sunt variate, subsolul

comunei oferă o gamă largă de resurse ca :nisip, pietriş argilă, bentonită, piatră de construcţie şi

diferite minereuri neferoase.

Nisipul şi pietrişul se exploatează din albia Mureşului, în apropierea de satul Brâznic.

Aici se află o mare balastieră dotată cu utilaje de spălare şi sortare a nisipului şi pietrişului.

În partea de nord a comunei, în zona satului Valea Lungă, acolo unde predomină rocile

vulcanice, s-au descoperit zăcăminte auro – argentifere, iar în apropierea satului Sârbi, mari

depozite de bentonită. Nici zăcămintele auro-argentifere, nici cele de bentonită nu sunt puse în

valoare până în prezent.

În arealul satelor Bretea şi Sârbi se găsesc mari rezerve de andezite bazaltice care se exploatează

în cariera de la Sârbi. Andezitele de aici se folosesc în construcţiile civile, la pietruirea

drumurilor şi la amenajarea albiei râurilor.

G. Vegetaţia şi fauna

Relieful judeţului Hunedoara, fiind predominant muntos favorizează o largă dezvoltare a

vegetaţiei naturale, terenurile arabile reprezentând doar 13% din suprafaţă.

În comuna Ilia, suprafaţa terenului agricol este de 5091ha din care peste 2626ha este teren

arabil.

Zonele forestiere ocupă 44,23% din teritoriu, judeţul ocupând locul III pe ţară, cu

312382ha, cele mai întinse suprafeţe găsindu-se în zonele de munte şi de deal, în comuna Ilia

ocupă o suprafaţă de 3396ha pădurea, 224ha ape şi stuf.

Din punct de vedere al speciilor, făgetele ocupă 49,49%, răşinoasele 21%, stejăretele

13%, esenţele tari (salcâmi, mesteceni, carpeni, etc) – 14,9%, esenţele moi (tei, plop, arin, etc) –

0,9%.

Păşunile şi fâneţele naturale reprezintă 35,76% din suprafaţă, cele mai întinse suprafeţe

desfăşurându-se în ariile montane.

În comuna Ilia, păşunile reprezintă 1814ha, iar fâneţele 645ha.

Terenurile ocupate de stâncării şi grohotişuri ocupă circa 2400ha, fiind mai dezvoltate în

zona montană înaltă, în comuna Ilia terenurile neproductive reprezintă 32ha.

Vegetaţia naturală este dispusă sub forma unor etaje altitudinale, fiecare etaj având

implicaţii în dezvoltarea unui anumit tip de turism.

Pădurile de fag reprezintă circa 50% din suprafaţa pădurii, întâlnindu-se de asemenea şi

carpen, stejar, tei, mesteacăn, etc.

Pe dealurile comunei Ilia se întind pe o suprafaţă de 6ha vii şi livezi _(de pruni, de meri,

de peri, de cireşi, etc).

În lungul Mureşului se află o subunitate de pajişti alcătuită în special din pir, iarba

vîntului şi coada calului.

Stratul de arbuşti este bine dezvoltat şi este reprezentat prin păducel, sânger, corn, lemnul

câinelui, măceş, porumbar etc.

Atât vegetaţia, cât şi fauna se înscriu în cadrul climei temperat continentale de tranziţie.

Pădurile de foioase şi de conifere adăpostesc o serie de animale, dintre care unele

constituie obiect al turismului cinegetic: ursul (Ursus arctos), lupul (Canis lupus), vulpea (Vulpes

vulpes), viezurerle (Meles meles), jderul (Martes martes), mistreţul (Sus scrofa), iepurele (lupus

elaphus), veveriţa (Sciurus vulgaris fuscva ater), etc. uneori pot fi văzute exemplare de cerbi

lopătari ce au migrat din arealul pădurilor Săvârşinului şi Lipovei, unde au fost colonizaţi cu

mulţi ani în urmă.

Dintre păsările caracteristice pădurilor amintim: cucul (Cuculus canorus), ciocănitoarea

(Dinarocopos), gaiţa (Gavulus glandarius), citeza (Fringilla coelbs), fazanul (Phaseanus

colchinus), etc.

În lunca Mureşului ţi în bălţile din preajmă pot fi întâlnite colonii de raţe şi gâşte

sălbatice care cuibăresc în stufărişurile de aici.

Fauna ihtiologică este destul de bogătaşi cuprinde numeroase specii de peşti ce trăiesc în

Mureş. Dintre speciile mai importante amintim: cleanul, scobarul, mreana, porcuşorul, carasul,

crapul, somnul, ştiuca, plătica şi şalăul.

Pădurile şi vânatul din comuna Ilia sunt administrate de Ocolul Silvic, fiind împărţite în

mai multe fonduri de vânătoare. Turiştii pot practica vânătoarea sportivă, cu plata taxelor

aferente şi cu respectarea legislaţiei româneşti în domeniu.

Valorificarea potenţialului turistic cinegetic şi piscicol întregeşte în mod armonios

tezaurul de valori pe care îl oferă natura.

CAPITOLUL AL II-LEA

VECHI URME DE LOCUIRE

Actuala împărţire administrativă a judeţului Hunedoara, corespunde cerinţelor economice

ale populaţiei; ea cuprinde atât marile centre industriale, cât şi terenuri agricole, pentru a înlesni

astfel schimbul între oraş şi sat.

În decursul veacurilor, judeţul Hunedoara s-a format şi dezvoltat din vechile districte ale

comitatului. Aceste districte derivă din primele organizaţii sociale de la începutul evului mediu şi

anume din vechile obşti cneziale, pe care documentele vremii le amintesc în părţile Haţegului,

Devei şi Hunedoarei încă din veacul al XIII – XIV-lea.

Sub regatul feudal maghiar, aceste teritorii, ocupate într-o fază ulterioară cuceririi altor

teritorii din Transilvania, au constituit comitatul Hunedoara, care în secolele XIV – XV

cuprindea şapte cetăţi, douăsprezece oraşe şi târguri, 481 de sate. În anul 1784 Zărandul fiind

alipit comitatului Hunedoara.

În veacul al XVIII- lea, comitatul era împărţit în mai multe districte: al haţegului cu 80 de

localităţi; al Mureşului cu 92 localităţi şi valea Mureşului cu 125 de localităţi.

La începutul secolului al XIX-lea, judeţul Hunedoara era împărţit în 18 cercuri (plăşi).

Prin delimitarea comitatelor la 1876 – 1877, comitatul Hunedoarei s-a format din

comitatul de mai înainte la care s-au mai adăugat: scaunul Orăştiei, 65 de comune din comitatul

Zarandului, oraşul Hunedoara şi oraşul Haţeg. Capitala era la Deva.

Vechea împărţire a judeţului era arbitrară, bazată numai pe considerente de ordin istoric.

Ea nu corespunde necesităţilor şi perspectivelor de dezvoltare a unei regiuni, în care

alături de o industrie puternică trebuie să existe şi o temeinică bază agricolă pentru

aprovizionarea poporului.

Regiunea Hunedoara, prin bogăţiile sale şi datorită poziţiei geografice minunate, a oferit

un bun adăpost omului încă din timpuri străvechi.

Ţinutul hunedorean este un punct de întâlnire a principalelor linii de comunicaţie pe uscat

ca şi pe apă. Prin Valea Mureşului trece drumul cel mai scurt care leagă ţinutul Carpaţilor cu

Valea Tisei. Din inima regiunii se desprind apoi căile de trecere prin sudul ţării sau Banat spre

Dunăre sau Peninsula Balcanică.

De-a lungul veacurilor, regiunea Hunedoara a fost intens locuită. Începând cu epoca

străveche, fiecare epocă a lăsat urmele sale materiale ca dovadă a existenţei societăţii omeneşti în

acest ţinut.

Primele urme ale vieţii omeneşti, aici ne conduc, cu multe milenii înaintea erei noastre, în

epoca paleolitică, epoca pietrei cioplite. Existenţe omului paleolitic, locuitor al peşterilor este

atestată prin urmele aflate în peşteri sau pe terase. În peşterile de la Ohaba – Ponor, Cioclovina,

Nandru, Crăciuneşti s-au găsit produsele materiale caracteristice paleoliticului, constatatoare de

unelte de piatră ale omului primitiv, ca: răzuitoare, vârfuri de lance ca şi urmele unor vetre de

foc. Alături de acestea au fost date la iveală fosile ale animalelor acelei epoci: urs de peşteră, cal

sălbatic, bou sălbatic, hienă, etc. Paleoliticul din peşterile hunedorene este cel mai bine

reprezentat din toată ţara..

De la paleolitic se face trecerea la ginta matriarhală din neolitic. În unele aşezări, cum

este cea de la Ohaba – ponor sau Crăciuneşti, s-au găsit, deasupra straturilor culturale paleolitice,

urme ale culturii materiale neolitice. Omul neolitic este locuitor al teraselor aşezate lângă ape, iar

locuinţa şi-o face la suprafaţă; el apare în forma lui desăvârşită. Practică agricultura primitivă,

domesticeşte primele animale, e crescător de vite, practică olăritul. Uneltele de care se foloseşte,

din piatră sau os, pe lângă că sunt mai numeroase decât în epoca anterioară, sunt perfecţionate.

În aşezările neolitice de la Valea Nandrului şi Deva, pe lângă o ceramică foarte bună şi o

ceramică îngrijită, fină. Aşezarea neolitică de la Turdaş, pe Mureş, este una dintre cele mai

reprezentative de la noi. În această aşezare s-au aflat trei straturi culturale, datorită unei

dezvoltări succesive.

Urmează comunitatea gentilică patriarhală, epoca metalelor: arama şi bronzul. Apariţia

toporului de metal şi a sabiei de luptă înlesneşte progresul agriculturii, creşterea animalelor în

turme şi apariţia războiului între triburi. Urmele acestei epoci s-au aflat pe aproape întreg

cuprinsul regiunii. Unele din produsele găsite sunt de fabricaţie locală, altele sunt obiecte venite

din alte teritorii. Mai multe culturi aparţinătoare epocii bronzului au fost sesizate în aşezările

regiuni Hunedoara („Coţofeni” – Godineşti, Bretea Mureşană, Alma Sălişte – „Wienteberg”)

Ca centru al stăpânirii dacilor şi romanilor, teritoriul Hunedoarei trece, pe drept cuvânt,

ca fiind cel mai însemnat loc al ţării sub glia căruia s-au păstrat urmele cele mai importante ale

acestor popoare (ca şi capitalele lor).

Dealurile Munţilor Orăştiei, cu posibilităţile de existenţă şi bogăţiile lor pe care le

prezintă au fost, pe cât de potrivite pentru forma de trai şi apărare a dacilor, pe atât de preţuite de

ei. Urmele statului sclavagist dac din timpul lui Burebista şi până la Decebal, în nici o altă parte

a întinderii sale nu sunt atât de bine documentate ca prin urmele cetăţilor dacice de la Costeşti,

Piatra Roşie, Blidaru, Grădiştea Muncelului. Toate aceste aşezări, împreună cu altele, ne fac

dovada locuirii în secolul I, î.Hr. şi în secolul I, d. Hr a populaţiei dacice, populaţie de

agricultori, păstori şi buni meşteşugari, pe aceste meleaguri.

Bogăţiile locului, păduri, terenuri de păşunat şi agricultură la şes, bogăţiile minerale, etc.,

situaţia geografică şi legăturile cu ţinuturile vecine au permis închegarea unei stăpâniri puternice

în secolele amintite, de când se păstrează cele mai monumentale urme materiale ale societăţii

dacice din Munţii Orăştiei.

Tot din acea epocă dacică predomină descoperirile arheologice, vestigii la Bretea

Mureşană, Câmpuri Surduc, etc, tezaure: Răduleşti.

Cu cel de-al doilea război al lui Traian, terminat cu supunerea statului dac, Dacia trece

sub stăpânirea romană. Urmele materiale ale culturii romane sunt şi ele deosebit de bogat

reprezentate pe teritoriul regiunii Hunedoara. În afară de Sarmizegetusa, capitala provinciei

romane, cu toate vestigiile rămase – zidurile oraşului, forul, clădirea augustalilor, amfiteatrul –

păstrat atât de bine, care pot fi văzute şi astăzi în toată splendoarea lor, mai amintim urmele

aşezării romane de la Apulum (Alba Iulia), Ampelum (Zlatna), Micie (Veţel), Germisara

(Gurasada) – biserica ortodoxă din piatră, Aquae (Călan).

Aceste localităţi, împreună cu toate descoperirile legate de ele, c şi alte urme aduse la

suprafaţă, ne dau o imagine clară asupra vieţii romane de aici. Drumurile antice, monumente de

tot felul, castre militare, explorări miniere, toate constituie bogate urme din perioada de stăpânire

romană în Dacia.

După părăsirea Daciei de către romani, ţinutul hunedorean a devenit un loc de trecere a

popoarelor migratoare, care nu ne-au lăsat urme prea evidente, cu excepţia slavilor care s-au

contopit cu populaţia autohtonă. Câteva morminte, obiecte de podoabă şi ceramică de factură

slavă sunt dovezi (pe lângă cele de toponimice ale existenţei populaţiei româno – slave din

perioada feudalismului timpuriu (Gurasada, Roşcani), castre militare, cetăţi de graniţă: 1226 –

Ilia, 1387 – Dobra.

La venirea ungurilor, aceştia au găsit unele formaţiuni sociale, obşti cnezale – prin părţile

Haţegului şi Hunedoarei, Gurasada, Roşcani, care au opus o dârză rezistenţă feudalismului.

Aceste cnezate erau constituite din populaţie liberă, condusă de juzi şi cnezi. Ei se

judecau după vechiul obicei al pământului. Această situaţie privilegiată s-a păstrat mult timp,

până la sfârşitul veacului al XV-lea, mai ales la românii din ţara Haţegului. Aceste teritorii au

avut strânse legături cu românii de dincolo de munţi. Ţara Haţegului aparţinea voievodatului lui

Litovoi. Se ducea o luptă între feudalismul apusean maghiar puternic cristalizat şi feudalismul

răsăritean slav, mai puţin evoluat, în care exploatarea nu era accentuată şi nu se dezvoltau încă

contradicţii esenţiale între forţele de producţie şi relaţiile de producţie. În această luptă biruie

feudalismul maghiar, element mai puternic. Mulţi români din ţara Haţegului trec munţii dincolo,

într-o societate ca cea a lor pe care o părăsiseră. În urma acestor transformări, regatul maghiar

organizează comitatul Hunedoarei pe care îl înglobează în voievodatul Transilvaniei, supus

regatului feudal maghiar. El se va dezvolta pe linia evoluţiei modului de producţie feudal.

Domenii feudale în secolul al XVI – lea la Ilia – unde în 1580 s-a născut principele

Transilvaniei Gabriel Bethlen – la Dobra, la Zam, etc. În secolele următoare alte centre

secundare la : Brâznic, Tisa, Almaş – Sălişte, Lăpugiu, Lăpuşnic, Răduleşti.

Un episod de grea încercare pentru populaţia hunedoreană îl constituie năvălirea tătatrilor

care jefuiesc ţinutul şi oraşele Alba Iulia şi Deva.

În evul mediu, întregul ţinut al Hunedoarei aparţinea nobililor ce aveau în stăpânire

cetăţile Deva, Hunedoara şi Haţeg, împreună cu iobagii de pe moşii. Viaţa iobagului era

insuportabilă. Sarcini multiple apăsau pe umerii ţăranilor. De aceea nu rare sunt episoadele de

luptă ale ţărănimii hunedorene de-a lungul evului mediu. Uneori, ele se împletesc cu lupta

populaţiei orăşeneşti. Astfel, la răscoala din 1290 iau parte şi orăşenii de la Alba Iulia. Răscoala

de la Bobâlna, 1437, a izbucnit în satele din jurul Devei. Pământul hunedorean a fost străbătut

apoi de răscoala din 1526, condusă de Iovan Ţarul, care se întinde din Banat până la Orăştie.

În veacul al XVIII-lea, în afară de marea răscoală condusă de Francisc Rakoczi al II-lea,

se înregistrează răscoala din 1721 a ţăranilor din Dobra împotriva stăpânirii habsburgice, care se

instalase în Transilvania după perioada suveranităţii turceşti. Toate mişcările sociale din veacul

al XVIII-lea se îndreaptă împotriva habsburgilor, care au supus acest teritoriu unei exploatări

intense.

Premergătoare marii răscoale a ţăranilor din 1784 – 1785, condusă de Horea, sunt:

răscoala din 1735 condusă de Visarion şi cea din 1759 – 1761 a lui Sofronie din Cioara.

Răscoala ţăranilor din 1784 s-a desfăşurat în mare parte pe pământul hunedorean,

cuprinzând satele din munţii Apuseni, din jurul Devei, Albei, Haţegului, Hunedoarei, etc

În data de 2.XI.1784, coloanele de răsculaţi trec în comitatul Hunedoara, unde devastează

curţile nobililor din districtul Ilia. Despre locuitorii din districtul Ilia se menţionează că au

pregătit atacul asupra Devei (Circulo Illyesi cujus incolas in oppidum Deva irruptionem

paravisse).

CAPITOLUL AL III-LEA

EVOLUŢIA ISTORICĂ A SATELOR DIN COMUNA ILIA

ILIA şi comitatul Hunedoara

- Atestări documentare -

Diferenţa de două secole între atestarea documentară a primului comitat din

Transilvania (Bihor 1111) şi Hunedoara printre cele din urmă (1276) se explică prin faptul că

teritoriul Hunedoara îngloba vechi districte româneşti ce vor fi opus rezistenţă uneori armată, la

încercările de organizare ale regalităţii maghiare în comitate. Comitatul Hunedoara cu centrul la

Deva, menţionat documentar la 1276, se numea aşa după cetatea Hunedoara şi nu după cetatea

Deva care, fiind district românesc, nu se încadra în comitatul înfiinţat de regalitatea maghiară. Se

poate argumenta prin situaţia din 1371 a cetăţii Deva, când se cerea ca cei vinovaţi să fie judecaţi

după legea românilor. În comitatul Hunedoara erau pomenite documentar următoarele districte

româneşti ale cetăţilor Haţeg (1360), Deva (1377), Dobra (1387), Hunedoara (sec. XV),

bucurându-se de o relativă autonomie teritorială. Districtele îşi aveau instanţele proprii de

judecată, scaunele districtuale formate din cnezi (12), preoţi (6) şi oameni de rând (6) ca juraţi

asesori care judecau toate pricinile dintre locuitorii districtelor. În sec al XIV-lea, localitatea şi

cetatea Deva aveau patru scaune: Deva, Ilia, Şoimuş, Brad. În documentele secolului al XIV-lea,

apar patru districte româneşti ale cetăţii Deva: Deva, Ilia, Şoimuş, Dobra, numite districte valahe

care aveau îndatoriri militare şi de altă natură: construirea şi repararea fortificaţiilor, apărarea

acestora şi în acelaşi timp se bucurau de unele avantaje fiscale şi judiciare. Cetatea Devei a fost

atsetată documentar la 1269, dar este mult mai veche, a fost cetate regală, voievodală, din nou

regală, nobiliară. În documentele medievale Ilia este menţionată astfel: 1266 villa Helya, 12292

terra Elye, 1350 – târg Elya, 1363 Illye, 1377 Ellye, 1395 Ille, 1750 ILIA, 1760 – 1762 Maros

Illye, 1805 Ilye armalistarum. În 1441, regele Vladislav I donează lui Iancu de Hunedoara târgul

Dobra cu districtul său, rupându-l din domeniul cetăţii Deva. În 1441 însăşi cetatea Deva,

împreună 56 de sate care îi aparţineau sunt dăruite lui Iancu şi alipile domeniului Hunedoarei.

Cnezii români se împărţeau în trei categorii:

1. Cnezi nobili – cu drept de cnezat prin donaţie regală, având statut nobiliar.

2. Cnezi ai castrelor ( ai cetăţilor de apărare);

3. Cnezi comuni (juzii satelor).

Un strălucit exemplu în această privinţă îl constituie însuşi Iancu de Hunedoara, ridicat

din mijlocul cnezilor hunedoreni din ţara Hsaţegului şi ajuns până la cele mai înalte demnităţi

prin meritele sale politice şi militare. Un element interesant îl constituie prezenţa unor familii

întregi de cnezi în luptele antiotomane: tată, fiu, fraţi, veri, cumnaţi. De exemplu, dintre familiile

hunedorene din zona Ilia s-au remarcat cele din : Ilia, Dobra, Lăpuşnic, Roşcani, Răduleşti,

Dănuleşti, etc. Cnezi locali au fost înregistraţi pentru prima dată în 1446. În secolul al XVI-lea se

simte de o parte tendinţa îngrădirii atribuţiilor cneazului, pe de o parte se constată o creştere a

obligaţiilor. Pentru merite deosebite, în lupta antiotomană însă mulţi cneji au beneficiat de

anumite privilegii, acordându-li-se chiar un blazon. Date complete despre cnezii români - care au

fost numeroşi în se. XIV – XVI, se găsesc în cele 50000 de volume ale bibliotecii corviniene

„Domeniul de bază al lui Iancu de Hunedoara a fost unul din cele mai mari domenii LE

Transilvaniei medievale, iar în 1510 domeniul Hunedoarei avea şase târguri şi 121 de sate. După

moartea lui Iancu, domeniul a fost stăpânit de Matei Corvin (fiul său), Ioan Corvinul, văduva lui

Matei Corvinul, Beatrice, recăsătorită cu Gheorghe Brandenburg. La 11 decembrie 1515,

Gheorghe Brandenburg obţine permisiunea regelui Vladislav al doilea de a vinde domeniul

Hunedoarei la suma de 50000 de florini de aur. La 1536 – domeniul Hunedoarei ajunge la

stăpânirea lui Valentin Toroc, ca urmare a donaţiei din partea lui Ioan Zapolya ca răsplată a

trecerii de partea lui. Apoi noul stăpân va fi familia Bethlen şi după 1618. Gabriel Bethlen,

principele Transilvaniei, născut la Ilia în 1580. Date complete despre Ilia se regăsesc în arhiva şi

biblioteca familiei Bethlen, în fondurile bibliotecii Bathyaneum din Alba Iulia, la Arhivele

Statului din Deva şi Cluj – Napoca, în foto-arhiva institutului de Istorie şi Arheologie Cluj –

Napoca, la Arhivele Statului din Sibiu, în colecţiile documentare ale unor istorici din sec. XVIII

(Daniel Cornis, Ştefan Katona) şi în celebra bibliotecă Corviniană.

Istoricul localităţii Ilia

Atestări documentare

Localitatea Ilia este o aşezare milenară cu urme dacice şi daco – romane ce ne-a transmis

mesajul permanentei continuităţi a poporului român pe aceste meleaguri. Ilia este de aşezată pe

malul drept al Mureşului, la poalele munţilor Poiana Ruscă.

Este o aşezare strategică deoarece pe Mureş (Maris), urcau luntrele până la salinele de la

Uioara, apoi, încărcate cu aur pentru romani încă au adus pentru întărirea pazei Munţilor

Apuseni, Legiunea a V-a Macedonica cu sediul principal la Potaisa (Turda). De aceea, o tradiţie

locală spunea că numele localităţii Ilia provine de la un macedonean „Ilea” aşezat aici de romani

pentru paza bunei circulaţii pe apă şi pe uscat.

Altă legendă – Ilia , aşezare sacră a dacilor lui Zamolxis identitificat cu Helios (Soarele)

la greci sau că romanii au adus pe Valea Mureşului colonişti din provincia romană Iliricum şi ei

au întemeiat localitatea Ilia. În evul mediu exista o altă variantă, numele localităţii provenea de la

un refugiat „Ilea”din calea invaziei otomane, localitatea apare în documente în 1266 când este

prima dată atestată documentar. În secolul al XIII-lea, sub forma de Terra Elya, apoi, Villa

Hellya (Hylla). Un document aminteşte de „Iles – Sades – Fenes” din vremea regelui ungar Bela

al IV-lea, care a dat prin decret legal unei familii de nobili pentru fapte de vitejie şi arme în lupta

cu tătarii, în urma marii invazii tătaro – mongole din 1241.

Ţinutul Iliei, Gurasada până la Zam, pădurile dintre Mureş şi Criş şi satele până la satul

Feneş din Munţii Apuseni pe Criş au aparţinut ereditar unor nobili medievali. În a doua jumătate

a secolului al XVI-lea, din cauza pericolului otoman, principii Transilvaniei au pus problema

construirii unei cetăţi de apărare la Ilia, problema pusă în dietele ţinute în iulie – decembrie

1574, care au hotărât şi înzestrarea ei cu o gardă de 30 de persoane în frunte cu un căpitan şi un

pârcălab. Urmele cetăţii se pot vedea în grădina Spitalului, iar altele au fost distruse în urma

inundaţiei din 1970. În mijlocul fostei cetăţi, prevăzut cu turnuri de observaţie şi creneluri

fortificate, mai dăinuie şi azi castelul construit de Ştefan Bathory care, la 1 februarie 1574,

înainte de a pleca pentru a lua în primire tronul Poloniei (rege al Poloniei ), a făcut o vizită la Ilia

şi a donat castelul lui Farcas Bethlen tatăl lui Gabriel Bethlen cel care va ajunge principele

Transilvaniei (1613 – 1629). Tatăl lui Gabriel Bethlen (al cărui fiu s-a născut în acest castel din

Ilia în 1580), continuă lucrările de construcţie care se vor încheia în 1582 cum arată inscripţia

castelului. Acest castel era centrul unui vast domeniu feudal care cuprindea satele: Bretea

Mureşană, Bacea, Săcămaş, Certej, Cuieş, Gothatea, Vorţa, Visca, Băgara (Valea Poienii). Ca

monument de arhitectură în comparaţie cu „Magna Curia” de la Deva, actualul Muzeu Judeţean

de Istorie numit „Castelul Bethlen”, castelul de Ilia reprezintă o fază mai veche a arhitecturii

renaşterii în Transilvania, continuând mai puţine elemente ale stilului baroc.

La Ilia s-a dezvoltat un meşteşug azi dispărut: de a face luntrii, poduri plutitoare – dovada

în acest sens este piatra funerară de la muzeul în aer liber de pietre funerare din cimitirul bisericii

ortodoxe din Ilia pe care scrie: George Iacob, mare meşter în corăbii. Biserica ortodoxă din Ilia a

fost construită în 1792 după cum arată „pisania” bisericii cu cheltuiala oraşului lucrător. Oraş

atestat sub numele de Ilia în 1750, populaţia Iliei, a fost şi este majoritatea românească- În evul

mediu Ştefan Bathory a adus în Ilia secui polonezi cu scopul de a apăra domeniul feudal

împotriva invaziei turceşti. Familii secuieşti cunoscute au fost: Koras (Crişan), Balint, Colibaş,

Negrilă. În Ilia mai există o veche biserică catolică şi una reformată, se ştie că Gabriel Bethlen a

fost un principe protestant care avea o valoroasă bibliotecă. Dintre actele emise de Gabriel

Bethen la Ilia, cele mai importante sunt cele din 25 iunie 1614 şi 18 septembrie 1624 prin care

scuteşte pe preoţii români de sarcini iobăgeşti: dijma grâului, secarei, orzului, ovăzului şi dijma

de vite şi produse, dar în schimb sunt obligaţia să răspândească calvinismul. Presiunea calvinistă

la Ilia a fost aşa de mare încât chiar şi biserica romano – catolică a fost confiscată de calvini şi

mai bine de 100 de ani transformată în biserică reformată. Dacă este analizată cu atenţie pisania

bisericii ortodoxe şi se înţelege cât de mare a fost presiunea calvinistă, se va ajunge la concluzia

că actuală biserică ortodoxă a fost zidită pe malul a două biserici de lemn, una veche, confiscată

şi trecută în legea calvină, şi una românească, construită ceva mai târziu pentru românii

ortodocşi, de exemplu, biserica fiind din lemn au fost demontate şi una din ele (lemnul ei) se află

în satul Bacea, lângă Ilia, pe care scrie „această biserică s-a ridicat pe vremea măriei sale Mihai

Apati, Craiul Ardealului în anul 1600”. După dezastrul din 1700, când turcii, trecând prin Ilia, i-

au dat foc, arzând complet biserica românească. Imperiul austriac a dus o politică de

deznaţionalizare, de mărire a sarcinilor populaţiei româneşti, situaţia românilor din Ilia, deşi

majoritatea s-a înrăutăţit şi mai mult. Calvinismul cade şi catolicismul prinde putere. Drept

consecinţă, catolicii din Ilia îşi primesc înapoi biserica după 100 de ani, iar românii ortodocşi

sunt mai oropsiţi. A apărut atunci o rază de speranţă datorită patentei imperiale a lui Iosif al II-

lea, care a dat un ordin de a se face noi înrolări în regimentele grănicereşti (31 ianuarie 1784), iar

cei înrolaţi vor fi eliberaţi de iobăgie, scutiţi de dări şi dijme, rezultatul a fost răscoala de la 1784

condusă de Horea, Cloşca şi Crişan. Şi în Ilia, ţăranii români şi secui s-au răsculat, conduşi de

Iosif Buda şi preotul Ioan Floarea şi au participat la atacul cetăţii Deva, unde s-a ascuns

nobilimea. Răscoala a fost înfrântă , dar situaţia ţăranilor s-a îmbunătăţit. Aşa se explică faptul că

la 1792 baronul Iosif Bornemisa, stăpânul moşiilor din Ilia şi a pădurilor dintre Mureş şi Criş a

donat o grădină intravilan de ½ ha românilor de religie ortodoxă pentru a-şi ridica o biserică de

zid în 1792. În acelaşi timp a fost construită şi actuala biserică romano – catolică. În

documentele vremii, localitatea Ilia apare sub denumirea de oraşul Ilia în 1750 (Conscriptia

Aron), iar în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, începutul secolului al XIX-lea, apare sub

denumirea de „Ilia Oppidu” în ierarhia situaţiei juridice a oraşelor Transilvaniei făcând parte din

categoria celor privilegiate. În documentele secolului al XIX-lea începând din 1808, Ilia este

centru de plasă, iar legile din 1814 şi 1816 o menţin în această stare până în 1818. Prin legea din

1825, Ilia rămâne un centru de plasă până în 1849. Dacă Ilia a fost declarat oraş în documentele

medievale ale vremii (1750) ar trebui să aibă şi astăzi acelaşi statut, mai ales că a avut istoric

furtunos, presărat cu suferinţele şi jertfele românilor din localitate care au demonstrat că

muncesc şi îşi apără localitatea.

Semnificaţia numelui localităţii ILIA

Numele localităţii ILIA este foarte vechi, din epoca dacică şi simbolizează locul unde

curgea apa zeului Zamolxis. Mureşul (Moris în limba dacică)era considerat apa zeului Zamolxis.

Aşezarea dacică de pe Valea Mureşului avea forma iniţiala Helias, care însemna aşezarea zeului

Zamolxis, zeu carpatic al nemuririi, zeu subpământean al vegetaţiei şi fertilităţii, care renaşte

primăvara, similar cu zeul Helios, al grecilor. Puţini ştiu că Zamolxis a fost zeul naturii şi al

soarelui de primăvară. Cultul lui Zamolxis este dovedit în zona localităţii Ilia de existenţa unor

grote rituale (peştera de lângă Săcămaş, 1 km de Ilia), amenajări subterane (reţeaua de tuneluri),

ofrande de aur şi de argint, cultul vetrei şi al focului, practicat şi astăzi în peşteri , de Paşti şi

Crăciun, când se aprind focuri pe dealuri şi roţi de foc sunt rostogolite la vale. Ideea nemuririi

zamolxienea fost reflectată în etica tinerilor războinici (lupii daci), uniţi printr-un tradiţional

ritual antic, păstrat şi astăzi la Ilia, în jocul dubaşilor de Crăciun. Tradiţia locală şi dovezile

arheologice arată că Ilia a fost într-adevăr locul sacru unde curgea apa zeului prin mormintele

dacice de la Săcămaş, tunelele Ilia – cetatea Devei – masivul Şureanu. S-a păstrat legenda că

atunci când Zamolxis revenea la viaţă, trebuia ajutat cu focuri rituale. Castelul din Ilia a fost

construit deasupra unui tunel vechi care avea ieşirea la Sarmizegetusa. Castelul a fost construit

de Ştefan Bathory şi nu întâmplător, aici s-a născut Gabriel Bethlen renumit prin valoroasa lui

bibliotecă, care conţinea şi cărţi cu referire la etnogeneza românească. În documentele timpului,

se menţionează că Ilia, în epoca romanică, era o „villa rustica”, în secolele IV – V, era amintit

misionarul Ilie, pentru răspândirea creştinismului pe valea Mureşului, iar din 1266 Ilia este

atestată documentară în documentele medievale sub numele de „villa heya” în traducere „oraşul

Ilia” şi din 1350 apare sub denumirea actuală: ILIA. Bătrânii spun şi acum că cine bea apa

zeului, apa din Ilia nu mai pleacă din zonă, sau se reîntoarce la fel ca şi Zamolxis.

Legenda celui de al doilea castel din Ilia

Ilia este atestată documentar din anul 1266 sub denumirea de Villa Helya, iar din 1750

apare în documentele vremii sub denumirea de Ilia. În evul mediu a fost un vechi castru

militarcare, împreună cu cel de la Dobra avea rol să apere Valea Mureşului împotriva invaziei

turceşti. Dacă primul castel în care s-a născut principele Transilvaniei , Gabriel Bethlen (1613 –

1629)este mai cunoscut, despre al doilea castel se cunosc puţine. În tradiţia locală i-a rămas

numele de Castelul Rappaport. În anul 1878 trăia în Ilia o familie de evrei foarte avuţi, Datorită

bogăţiei lor, şi-au construit un castru situat pe strada Traian. Familia se ocupa cu comerţul şi mai

avea în Ilia o cafenea, un restaurant şi o popicărie lângă actuala Casă de Cultură. Castelul a fost

declarat monument istoric încă din secolul al XIX-lea. Actualmente este renovat şi este

proprietatea unei firme româno – italiene unde vin diferiţi turişti. Este amenajat luxos, în stil

Ludovic al XIV-lea şi este deosebit de frumos. Puţini ştiu însă că în Ilia au fost mulţi evrei,

dovezile existenţei lor în Ilia au rămas doar: castelul, cimitirul şi câteva inscripţii pe clădirile

vechi. Toţi evreii aveau magazine şi se ocupau cu comerţul. Şi acum se mai vorbeşte despre

comorile evreilor din Ilia, îngropate în pivniţele caselor lor.

În prezent nu mai este nici un evreu în Ilia, 97% fiind români. Istoricul Iliei este puţin

cercetat şi cunoscut, unele străzi au denumiri din evul mediu: Strada Brodurilor, pentru că

locuitorii Iliei erau vestiţi constructori de plute şi vâsle, de pe Mureş; Strada Secui, pentru că era

locuită de urmaşii secuilor aduşi din Polonia de voievodul Transilvaniei, Ştefan Bathory pentru

apărarea cetăţii, Strada Evreiască unde este şi cimitirul numai de evrei. Ilia îşi aşteaptă vizitatorii

şi specialiştii în documentare istorică.

Istoria Castelului din Ilia – judeţul Hunedoara

Ilia – cheia Mureşului

Localitatea Ilia este una dintre cele mai vechi de pe valea Mureşului, situată la 23 km de

municipiul Deva şi cu un trecut istoric impresionant care nu a fost publicat. În anul 1350 apare în

documente sub denumirea de târgul Ilia.

Are un trecut istoric enigmatic şi puţin cunoscut. În evul mediu au fost vechi construcţii

militare cu rolul de a apăra valea Mureşului de invazia turcească. În secolul al XV-lea, Ştefan

Bathory, ajuns rege al Poloniei a construit castelul medieval în stil renascentist, unde s-a născut,

în 1580 Gabriel Bethlen, principe al Transilvaniei (1613 – 1629). În curtea Spitalului din Ilia se

găseşte acest castel renascentist uitat şi necercetat, cu tunelele sale secrete. În evul mediu, orice

castel important avea tunele, folosite pentru evacuarea în caz de pericol. Legenda spune că

existau numeroase tunele care fixau legătura cu alte castele din Hunedoara, sau ieşeau în munţi.

Se pot observa în castel uşi tainice zidite, care încă mai păstrează secretele stăpânilor

castelului. Tăcerea trecutului care s-a aşternut, arată că istoricul castelului nu poate fi cunoscut

decât prin tradiţia locală sau prin recuperarea parţială a preţioasei biblioteci cu cărţi valoroase

aduse din Italia, Polonia, Ungaria sau scrise de notarii cancelariei voievodale a Transilvaniei. În

1618 – Gabriel Bethlen a ajuns şi stăpân al Castelului Corvineştilor din Hunedoara căruia i-a

adus unele modificări şi amenajări,. În documentele vremii a rămas înscris că existau tunele între

castelul Hunedoara – castelul Ilia – castelul Zam – cetatea Devei . Mai existau ramificări şi ieşiri

secrete în ţara Haţegului , în Săcămaş în curtea Bisericii, în cimitir, în partea stângă, lângă gard.

Aceste tunele treceau pe sub Mureş, şi au fost folosite şi mai târziu de baronul Napcea de

la Zam, care ziua era subprefect al comitatului Hunedoara, iar noaptea, tâlhar la drumul mare. Se

bănuieşte că o parte a averilor principelui Bethlen, bijuteriile de familie se găsesc la loc sigur în

aceste tunele, precum şi o parte din aurul lui Napcea.

Actualul proprietar al castelului din Ilia continuă tradiţia prin uitare şi tăcere. Totuşi

castelul are ceva aparte, diferit de tot ce s-a văzut, impresionează prin simplitate şi sobrietate,

acceptând uitarea oamenilor şi a istoriei. Interesant că la UNESCO – castelul din Ilia apare

omologat drept „Turnul cu bufniţe”. Poate va avea cineva înţelepciunea să-i descifreze enigmele

cu sprijinul autorităţilor.

Peştera lui Iancu

Dacă circuli pe DN 7, cu aproximativ 300 de metri înainte de intrarea în satul Săcămaş,

treci pe la locul numit Peştera lui Iancu. Şoseaua trece la contactul dealului cu lunca şi nu printr-

o zonă calcaroasă ca de obicei. La poalele dealului, în apropierea şoselei, greu observabilă pe

timpul verii din cauza vegetaţiei abundente şi a lăstărişului vegetal, este o grotă care pătrunde în

deal. La intrare în grotă te aştepţi să vezi stalactite, stalagmite – fenomene carstice deci. Dar în

loc de acestea se află o boltă zidită din piatră şi cărămidă (formă antropică). Se pune întrebarea:

ce reprezintă această grotă?

Pe deasupra grotei, prin pădure trece vechiul drum de legătură, pe valea Mureşului. Grota

nu este altceva decât o parte din locul de popas de la Ilia, unde existau grajduri pentru schimbatul

cailor, ateliere de reparaţii pentru trăsuri şi potcovitul cailor, camere pentru dormit, magazii

pentru păstrarea hranei şi împrospătarea ei. Peştera nu este altceva decât o parte din beciul

acestui popas (numit şi Făgădău).

Pe acest drum a trecut şi domnitorul Alexandru Ioan Cuza în 1866, atunci când a fost

nevoit să abdice.

Istoria seculară a Transilvaniei este istoria oamenilor care în urmă cu milenii au dat viaţă

acestui teritoriu, l-au populat, a celor care au dat naştere mai târziu poporului român, istoria celor

care, înfruntând şi învingând vitregiile trecutelor orânduiri ne-au transmis mesajul permanenţei,

continuităţii harnicului nostru popor de pe aceste meleaguri.

Acesta este cadrul istoric în care a luat fiinţă şi s-a dezvoltat localitatea Ilia, de pe

malurile Mureşului, cu harnicii ei locuitori.

Dovezi care să întărească existenţa Iliei din epoca veche, ori dacă a existat sau nu în

vremea romanizării, sau în interesul acestora – nu avem.

Dar, sigur, că încă din vremea romanilor, acest loc unde astăzi e Ilia, pe malul drept al

Mureşului, la poalele ultimelor terminaţii nordice ale Munţilor Poiana Ruscă, a fost circulat, pe

aici trecând unul din drumurile romane de uscat, iar luntrile urcau pe Mureş, până la Uioara,

unde erau încărcate cu bulgări de sare, ca apoi să coboare, îndreptându-se spre Iliricum Roman.

Localitatea Ilia apare în documente la început în secolele XIII – XV, în calitate de sat

„terra Elye, villa Elye, possesio Hilla”.

Pentru prima dată Ilia este pomenită în documentele maghiare sub numele de vila Helya

la 1266. La 1292 este pomenită sub numele de terra Elye, la 1350 Elya, 1363 Ilye, 1506 Hilye,

1760 – 1762 sub denumirea de Maroş Ilye, la 1805 Iliya Armalistarum, iar la 1839 şi 1850 sub

denumirea de Illia.

Un document mai vechi scris, aminteşte de „Ilies – Sades – Fenes” ce datează din vremea

regelui ungar Bella al IV-lea, care , în 12… a dat prin decret regal unei familii de nobili cavaleri

aceste moşii, pentru fapte de vitejie şi arme în luptele cu tătarii şi pentru a umple golul provocat

de pustiirea tătarilor de la 1243.

Din anul 1468 sunt amintite satele:

- Valea Lungă (pass Waylalang – Csanki v 145), 1599 Valielung, 1773 Valye

Lungă, 1854 Valva Lungă, Valea lungă, (105);

- Vorţa (pass Warcza);

- Coaja (pass Kasa – csanki v 103);

- Cuieş (pass Kennesthe), 523 ha;

- Bacea (Barhafolva), 862 ha;

- Bretea , 1056 ha;

- Dumbrăviţa (2140 ha);

- Săcămaş, 915 ha.

Deci acest teritoriu a fost sub stăpânire maghiară, pustiit de invazia tătară, teritoriu pe

care era o aşezare denumită „Iles” denumire foarte apropiată de numele actual al localităţii .

Ţinutul Iliei, Gurasadei, până la Zam, pădurile dintre Mureş şi Criş şi până la satul Fenes din

Munţii Apuseni, pe Criş, au aparţinut, ereditar unor nobili medievali.

În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în condiţiile creşterii neîncetate a pericolului

otoman, principii Transilvaniei iau măsuri de întărire a cetăţilor existente şi ridică noi cetăţi, în

special la graniţa vestică, învecinată direct cu paşalâcurile turceşti. Problema construirii unei

cetăţi la Ilia s-a pus în dietele ţinute în iulie şi decembrie 1574, prevăzându-se înzestrarea cu o

gardă de 30 de persoane în frunte cu un căpitan.

Urmele fortăreţei se mai puteau vedea până în 1970, încadrate în zidul din grădina

Spitalului din Ilia. Această fortăreaţă, împreună cu fortăreaţa de peste Mureş din Gura Dobrii

păzeau şi apărau defileul de la Zam.

În mijlocul fortăreţei vechi, ce era prevăzută cu turnuri şi creneluri de observaţie

fortificate mai dăinuie şi azi castelul construit sub egida lui Ştefan Bathory*, cu ocazia vizitei

făcute la Ilia la 1 februarie 1574, înainte de a pleca pentru a lua în primire tronul Poloniei, îi

donează lui Farcaş Bethlem castelul. Noul proprietar continuă lucrările de construcţie, care se

vor încheia probabil definitiv în 1582, cum arată inscripţia de pe ancadramentul faţadei.

În acest castel se va naşte Gabriel Bethlen, care ulterior va întări castelul şi pe vremea

căruia cetatea de la Ilia a devenit cea mai importantă cetate din vestul principatului Transilvaniei.

Pe vremea aceea cetatea era în centrul unui domeniu feudal care cuprindea satele: Bretea

Mureşană, Bacea, Săcămaş, Cuieş, Nandru, Gothatea, Vorţa, Visca, Valea Poienii (Băgara),

Certej.

Terenurile mănoase din apropierea acestei fortăreţe aparţineau feudalului, iar obştea

sătească, în care trăia o numeroasă ţărănime liberă, au ajuns sub dependenţă, având îndatoriri în

muncă şi produse.

În Ilia se aflau în primele secole ale orânduirii feudale, diferite categorii de ţărani: Ţărani

liberi, iobagi, slugi de curte. Iobagii de curte, deosebiţi ca stare economică şi juridică, erau secuii

aşezaţi în apropiere de castel, spre Gurasada, unde există şi astăzi trei străzi pe care localnicii le

numesc simplu „în secui”. Aceşti secui vorbeau limba maghiară, aveau obligaţii faţă de nobil,

atât de ordin economic, cât şi de apărare a cetăţii. Aceşti secui vor fi transformaţi în iobagi, odată

cu consolidarea puterii maghiare în Transilvania.

Valoarea economică a iobagilor pentru stăpânii de moşii şi pentru stat ca producători de

bunuri materiale, contribuabili şi ostaşi – fiind tot mai mare, lupta celor puternici pentru a avea

cât mai mulţi iobagi pe moşiile lor sau pentru a-i scoate de sub jurisdicţie dregătorilor regali

devine un fenomen obişnuit, mai ales din a doua jumătate a secolului al XIII-lea. De aceea

clasele dominante reuşesc să obţină imunităţi pentru moşiile lor, aspectul cel mai important al

acestora era tocmai dreptul feudalilor de a strânge pe seama lor toate dijmele de la ţăranii iobagi.

Astfel de imunităţi privind dările iobagilor obţin la 1238 cavalerii ospitalieri din Ungaria.

În actul de danie al regelui Bella al IV-lea se specifică faptul că de la iobagii (ioba

giones) casei ospitalierilor sau de la oamenii acestora nimeni să nu îndrăznească a lua darea sau

dijmele (tributum vel decimos) din porci, ci ospitalierii să primească de la iobagii lor dijmele sau

dările din porci (ipsa domus recipiat decimas vel tributa porcorum a iobagioribus suis) şi să le

trimită peste mare, în folosul săracilor.

* Documente privind istoria României: 1350 iulie 23, Deva

Ştefan, voievodul Transilvaniei, întăreşte înţelegerea dintre fiii magistratului Andrei pentru împărţirea moşiilor ungureşti şi româneşti de la Ilia

Pentru valoarea lor economică, feudalii căutau să-şi populeze moşiile cu cât mai mulţi

iobagi, fie prin colonizare, fie prin atragerea lor de pe moşiile altor feudali. Astfel, în 1292 regele

Andrei al III-lea îngăduie nobilului Alexandru din neamul Akus, să aşeze pe moşiile sale din Ilia

români (Olachos) luând toate dările şi dijmele (collecta ac debitum) de la acei români.

Deci se pare că şi la Ilia situaţia a fost la fel ca în restul Transilvaniei, oamenii de aici şi-

au apărat cu curaj vechile instituţii. Pentru învingerea acestora s-a recurs la diferite măsuri şi

anume: câştigarea elementelor băştinaşe, aşezarea şi colonizarea secuilor.

Aşa se explică la Ilia, existenţa unor nume româneşti maghiarizate, care, în parte din ei au

suferit influenţa conlocuitorilor secui.

Sub aspect economic, în evul mediu, Ilia a avut un caracter agrar. Lunca roditoare a

Mureşului, a constituit un îndemn pentru populaţia acestei localităţi, cu toate neajunsurile

revărsărilor de mari proporţii, foarte rare de altfel.

În afară de cultura plantelor, locuitorii se ocupau şi cu creşterea animalelor de tracţiune:

vite, cai chiar oi.

La mijlocul evului mediu, Ilia începe să se dezvolte ca centru meşteşugăresc, această

latură luând amploare la sfârşitul evului mediu, determinat de necesitatea satisfacerii cererilor

locale şi a celor străini aflaţi în trecere spre Ungaria, sau spre centrul Transilvaniei pe uscat sau

pe apă.

Datorită intensificării comerţului pe apă, pe Mureş era o largă circulaţie de luntrii, plute

care duceau sare, lemne, cereale, minereuri, care luau drumul Ungariei sau ţărilor balcanice în

legătură comercială cu Ungaria şi mai târziu cu habsburgii.

În Ilia era dezvoltat un meşteşug dispărut azi şi anume de a face luntrii, mici corăbii şi

repararea lor. Întăritoare dovadă în acest sens este piatra funerară de la muzeul în aer liber de

pietre funerare din cimitirul bisericii ortodoxe din Ilia, pe care scrie cu litere chirilice de tranziţie

„…George Iacob, mare meşter în corăbii” O altă piatră funerară aminteşte de Nicolaus Dictus

Negus – şelar.

La dezvoltarea comerţului au contribuit şi târgurile periodice anuale, deşi rare, care se

ţineau şi se ţin la Ilia. La aceste târguri veneau şi ţăranii din jur.

Dovadă că Ilia a fost o localitate mai dezvoltată este şi faptul că preoţii din satele

învecinate locuiau la Ilia. Această ştire o avem de la pisania bisericii ortodoxe din localitate,

unde sunt însemnaţi toţi preoţii care au contribuit cu bani la construcţia ei „încă şi pe popa RAŢ

l-am însemnat că o sută de florini a dat, cu alţii şi popa Dumitru s-a îndemnat…”. De asemenea

au contribuit „toţi bătrânii oraşului…”. Şi în prezent, deşi Ilia figurează ca sat, locuitorii băştinaşi

au obiceiul să spună „mergem în oraş” , ci nu „mergem în sat”, obicei preluat de la bunici,

străbunici, obicei care nu îl folosesc cei recent veniţi şi aşezaţi în Ilia.

Din această pisanie reiese că anumite categorii sociale au o stare înfloritoare la sfârşitul

evului mediu, în contrast cu situaţia deosebit de grea a iobagilor români, care erau umiliţi de

autorităţi, ducând o politică intensă de deznaţionalizare, spre deosebire de secui care erau

privilegiaţi la început, dar odată cu consolidarea autorităţii maghiare, au avut aceeaşi soartă cu

românii. În acest sens, dovadă concludentă este faptul că membri unei familii secuieşti cunoscută

pentru starea ei materială înfloritoare au ajuns în aceeaşi situaţie grea ca majoritatea românilor

din Ilia. Amintim astfel membrii familiei secuieşti Korasi (Crişan), Oandy (Oancea), Balint,

Colibaşi, Negrilă, ş.a.

La începutul secolului al XVII-lea, în Transilvania, facţiunile nobiliare au dus o luptă

continuă folosind toate mijloacele pentru a acapara puterea în stat şi a se substitui autorităţii

princiare. Au socotit că este momentul potrivit pentru punerea în aplicare a planurilor lor. În

acest sens, a fost ales principe al Transilvaniei Gabriel Bethlen (1613 – 1629) care va dovedi că

va fi o perioadă a autorităţii princiare.

Politica sa cu caracter protestant s-a răsfrânt şi asupra Iliei, prin răspândirea confesiunii

calvine, care avea drept scop, în primul rând mărirea taberei antihabsburgice.

Ilia cu împrejurimile, adăugându-se cetatea Devei şi cea din Hunedoara – au aparţinut

familiei sale şi deci, la această politică Ilia nu putea să aibă împotrivire.

Celor trecuţi la religia reformată, drept recompensă, Gabriel Bethlen, la 25 iunie 1614 şi

18 septembrie 1624 scuteşte pe preoţii români de servicii iobăgeşti „adeca de dijma grâului,

secarei, orzului, ovăzului, meiului, lintei, mazărei, bobului, fasolei, cânepei, inului, stupilor,

mieilor, mieluşelelor şi a altor vite şi marhe, …”, adică de dijma obişnuită de vite şi produse.

În schimb preoţii sunt obligaţi „să răspândească catehismul calvin…să părăsească

boscoanele de botez…să citească Testamentul Nou…”

În decretul de întărire a mitropolitului Simeon Ştefan din 10 octombrie 1643 se specifica

faptul că, în afară de bisericile din Orăştie, Haţeg, Indioara, Ilia,…,care va avea numai atâta drept

cât îi va lăsa episcopul calvin maghiar.

Această presiune calvină la Ilia a fost aşa de mare, încât chiar şi biserica romano –

catolică din Ilia a fost confiscată de calvini şi transformată mai bine de o sută de ani în biserică

reformată.

Dacă se analizează mai bine pisania de pe biserica ortodoxă, despre presiunea calvină,

înţelegem că actuala biserică a fost zidită pe locul a două biserici din lemn, una „ veche”, adică

ortodoxă confiscată şi trecută în legea calvină şi „una românească” construită ceva mai târziu

pentru românii ortodocşi.

În urma victoriei de la Zenta, 11 septembrie 1697 a habsburgilor împotriva turcilor,

Transilvania trece sub autoritatea cancelariei aulice de la Viena. Datorită obligaţiilor foarte grele

ce le aveau românii din Transilvania faţă de austrieci pe timp de război, pentru uşurarea unor

obligaţii, clerul din Ilia şi jurul ei participă la sinodul unionist din 1698, sinod la care este

amintit şi protopopul Dănilă al Iliei, care, prin semnătură şi punerea pecetei personale, primeşte

şi el, cât şi ceilalţi preoţi din jurul Iliei, Unirea. Unirea a fost făcută fireşte pentru îmbunătăţirea

stării materiale a clerului cu condiţia ca „…în toată legea şi rânduielile să stea pe loc…”, adică să

fie aceleaşi drepturi şi pentru ei.

Deşi se prevedea şi pentru fiii lor să fie primiţi la şcolile „latino – catolice şi la fundaţii

scolastice fără distingere”. Aceasta nu a fost o cale spre libertate, ci un mijloc de emancipare a

clerului ortodox, un mijloc de dezbinare pentru a-i domina şi a-i deznaţionaliza pe români.

După dezastrul din 1700 din Ilia, când turcii trecând prin Ilia, i-au dat foc arzând aproape

în întregime, biserica românească a fost transformată în moschee, imperiul austriac, fără

menajamente duce o politică de deznaţionalizare, de aplicare a unui regim de război deci şi de

mărire a obligaţiilor populaţiei româneşti, ceea ce a înrăutăţit şi mai mult situaţia ţăranilor

români din Ilia.

Calvinismul decade şi catolicismul prinde putere. Drept consecinţă, catolicii din Ilia îşi

primesc înapoi biserica după mai bine de o sută de ani.

Alături de cei doi exploratori neobosiţi interni, nobilii şi biserica catolică, mai era şi

dominaţia austriacă. Dar cu toate aceste la un loc, Ilia apare în documente la mijlocul secolului al

XVIII-lea, la 1750, fiind denumită „Ilia oppidu”, ceea ce în ierarhia aşezărilor Transilvaniei, era

considerată ca făcând parte din categoria celor privilegiate.

În viaţa deznădăjduită a iobagilor din Ilia şi din întreaga Transilvanie, îşi face loc, în vara

anului 1784 o rază de nădejde. Se răspândeşte vorba că împăratul Iosif al II-lea a dat ordin a se

face noi înrolări de iobagi în regimentele grănicereşti, pentru întărire graniţei. Ţăranii ştiau că

viaţa soldaţilor din aceste regimente este mai uşoară decât a iobagilor.

Înrolarea la grăniceri în vara anului 1784 s-a transformat într-o puternică frământare ce s-

a resimţit în multe păţi ale Transilvaniei, printre care şi în Ilia. Circulau tot felul de veşti

dătătoare de nădejde. Iobagii încep să creadă că de acum „ei vor fi stăpâni pe ţară” sau că nu vor

mai fi slugi la domni, iar „moşiile pe care stau vor fi ale lor şi chiar pământurile, fâneţele şi

pădurile domneşti se vor împărţi între ei”.

Ei declară că mai bine vor putea sluji împăratul decât pe domni, că nu mai pot birui cu

slujbele domnilor şi cu bătaia dregătorilor.

Iobagii încep să-şi potolească setea de libertate înainte de 14 – 15 zile fixate de

autorităţile militare, în aşteptarea aprobării împăratului.

Odată înscrişi şa Alba – Iulia, ei s-au considerat liberi de iobăgie şi au început să refuze a

îndeplini obligaţiile faţă de nobili.

Mai mult chiar, sperau că pământurile iobăgeşti vor fi împărţite între ei la Ilia „că nu vor

mai domni nobilii peste dânşii, ci dânşii peste nobili” şi că vor putea extermina nobilimea odată

ce vor căpăta arme în mână. De acest entuziasm de răzbunare au fost cuprinşi iobagii români şi

secui din Ilia, faţă de nobili, încât Iosif Buda din Ilia s-a exprimat faţă de nobili: „Acum aţi gătat-

o… vi se iau moşiile şi ni se dau nouă, iar peste 15 zile căpătăm arme şi atunci vă tăiem pe

toţi…”

Ca urmare a insistenţelor nobililor, s-a anulat înrolarea ţăranilor iobagi din Transilvania

în regimentele grănicereşti. Ţăranii au ales calea răscoalei. Cetatea Devei a fost atacată, atac la

care au participat şi iobagi din Ilia. În interesul luptei preotul Ion Horea din Ilia a susţinut cu

dârzenie şi fermitate lozinca răscoalei.

Răscoala lui Horea

Ridicarea de la 1784 a iobagilor români din Transilvania, intrată în istorie sub numele de

Răscoala lui Horea, e prima zguduire puternică a orânduirii feudale din cuprinsul ţării noastre.

Ea deschide procesul revoluţionar, de răsturnare a raporturilor feudale. Dar mai e în acelaşi timp

şi prima afirmare violentă a conştiinţei de sine a poporului român din Transilvania, izbucnind

aceasta cu putere elementară acum chiar de la temeliile sale.

Plasată în cadrul larg al istoriei generale, răscoala se produc într-un răstimp de mari

eforturi de regenerare a vechiului regim, dar şi de mari răsturnări revoluţionare.

Răscoala lui Horea este reversul răscoalei din 1514; atunci s-a instaurat legal şerbia,

acum suntem la scadenţa ei.

Răscoala se petrece la un nivel istoric când noţiunea de neam românesc, de naţiune

română e activă în plenitudinea ei.

Rădăcinile adânci ale răscoalei rezidă în gravul regim al şerbiei, al iobăgiei însăşi din

Transilvania cu deosebire în agravare lui din cursul secolului al XVIII-lea.

La 31 ianuarie 1784, prin decret imperial, a apărut conscripţia în vederea întregirii

regimentelor de graniţă.

Raportul din 18 iunie al Comandamentului general vorbeşte de comisiile de conscriere.

Conscrierea va fi de probă şi va dura până la sfârşitul lui august, până când vor trebui să sosească

şi normele de evaluare croate, după care se va face evaluarea.

Vestea se răspândi ca focul. Iată o nădejde de a scăpa de iobăgie. Grănicerii nu erau

iobagi, nu aveau domni, nu erau obligaţi la prestaţii iobăgeşti. Ei erau stăpâni pe casa şi pământul

lor, făceau doar serviciul militar.

În mintea poporului rostul conscripţiei se simplifică: cine se înscrie, ţine cu împăratul,

cine nu – ţine cu domnii; cine ţine cu împăratul şi se va face ostaş nu va mai face slujbe domneşti

va fi stăpân pe casa şi pământul său, va fi scutit de darea regească şi de toate sarcinile, cine ţine

cu domnii rămâne iobag şi va trebui să le poarte pe toate mai departe. Alegerea era simplă. Şi

alegând astfel, ce rost mai avea nobilimea cu moşiile ei? Cine avea să le mai lucreze? Pământul

ei nu putea să revină decât celor care îl muncesc. Astfel nobilii vor fi ucişi.

O imagine colorată a stării de spirit ne dă, scriind din Ilia la 1 septembrie asesorul

Grigore Borsos. Pe unii din oamenii lui nu i-a mai putut lua de loc la nici o slujbă, ba unii s-au

răzvrătit, când prin slujitorii lui a încercat să-i silească şi nici azi nu slujesc. Când a fost adusă

miliţia de la Ilia, Matei Buda zicea că degeaba aduc domnii dregători asupra lor miliţie, că asta

nu-i sperie, căci nu se opresc ei aici de la ceea ce au început, vor duce-o înainte. Dacă odată

primesc arme, vor vedea ei, domnii pe cine mai mână la slujbă. La 15 august, Iosif Buda la

măcelărie, îi apostrofa pe unguri: ”aţi isprăvit-o şi voi ungurii, căci acum vă iau moşia şi ne-o

dau nouă, ne dau şi arme peste 15 zile şi tăiem toată ungurimea.”

Ca urmare a acestor represalii asupra nobilimii se trece la sistarea conscripţiei, care dă un

nou prilej de înfruntări a ţărănimii, care aduce invective la adresa împăratului.

Ţăranii nu puteau fi deloc împăcaţi cu această oprire subită a conscripţiei, de are îşi

legară atâtea speranţe. Iobagii din Ilia, neîncrezători, plecară din nou la Alba – Iulia, să ceară

arme.

Conscripţia militară prefigurează răscoala însăşi. În mişcare sunt prezente aceleaşi

gânduri de eliberare din iobăgie, de desfiinţare a nobilimii şi de împărţire a pământurilor ei,

aceleaşi porniri naţionale.

Răscoala începe din centrul Zarandului întinzându-se până în Comitatul Hunedoarei.

Răscoala şi aici s-a stârnit sub aceeaşi poruncă a împăratului sau a lui Horea de a prăda şi a ucide

pe unguri, vestită de judele satului, sub aceeaşi ameninţare: oricare român a ascuns ungur sau va

ascunde de acum încolo şi-l va hrăni cu mâncare şi cu băutură, îndată ce se va afla, va fi tras în

ţeapa care i se va ridica înaintea casei sale, iar ai casei românului vinovat împreună cu ungurul

ascuns vor fi închişi în casă, uşile şi ferestrele bătute pe dinafară cu pari, pe casă i se va pune

încă o dată atâtea paie câte sunt şi i se va da foc, ca ungurul să piară cu românii casei care i-au

fost mai credincioşi lui decât lui Horea.

Astfel, pe Petru Iacob l-au prădat pentru că a ascuns în casa sa pe nobilul Samuil Ribitzei

din Ilia, sub cuvânt că de ce s-a ţinut ungur în casă. Ei au vrut să-l omoare, ca să nu mai rămână

unguri pe lume – adevereşte Ribitzei, la 1785.

Ieşind în valea Mureşului, răsculaţii întâmpină rezistenţă la cucerirea cetăţii Deva. Ei

răspândesc însă vestea că un om pe nume Horea a adus de la împăratul poruncă să stingă toată

nobilimea, ba încă vine cu steag roşu de la Alba – Iulia, să se unească cu dânşii la Deva, ca

împreună să nimicească nobilimea adunată în cetate. La cetele de răsculaţi se alătură şi ţăranii

din Ilia, după spusele lui Petru Nicula din Herepeia.

Cu izbucnirea răscoalei, nobilimea surprinsă, îngrozită, nu avu nici timp, nici putere să

opună vreo rezistenţă.

Din comitatul Hunedoarei cei mai mulţi fugiră la Deva.

O listă, probabil din decembrie, a celor adăpostiţi în Deva, lipsiţi de orice subzistenţă şi

care trebuiau hrăniţi dă un total de 189 de suflete, dintre care 23 suflete sunt din Ilia, altele din

Bretea, Bacea, Lăpuşnic. Pe lângă aceştia, mai erau refugiaţi, mai ales nobilii din Ilia, la

grănicerii din Dobra; vameşul (tricesimator) din Dobra, un provizor din Ilia, la Timişoara.

Îmbrăcaţi la întâmplare, cu vreo zece phenici la ei, erau Carol Biaztrai proprietar din Ilia, judele

nobililor Iacob Bernat, Ştefan Szabo, în comitatul Caraş, precum şi nobili din Dobra.

Pentru ţărani era limpede acum că nu mai era altceva de făcut decât să se ridice din nou la

luptă, înfruntând la nevoie şi armata.

Circulă din nou, din sat în sat, poruncile de adunare. La Ili se adună vreo 500 de români

răsculaţi, pentru a aştepta armata . Răsculaţii ajung la un număr de 9000 de oameni, neputând fi

opriţi de armată.

Pe Mureş, ţărani se pregăteau să atace din nou Deva. Se adunară în număr mare la Ilia, la

Dobra. Sublocotenentul Teleky raportează în 29 noiembrie din Dobra căpitanului său că „azi în

Ilia s-au adunat cu mare zgomot mare mulţime de ţărani.” Ei din Dobra s-au dus acolo cu 24 de

soldaţi. Mulţime de soldaţi le-a ieşit în cale cu armele, dar nu s-a putut prinde de ei. Cere ajutor

urgent militar, căci din Deva, miliţie a plecat spre Zarand. Se teme să nu atace în această noapte.

Pe la miezul nopţii, comandamentul militar din Dobra a trimis personal pe magistratul

corăbierilor din Ilia să-l anunţe că un corifeu necunoscut a chemat la adunare toate satele

districtului Ilia, să vină înarmate luându-şi pâine, ca pentru o expediţie mai lungă. După

ameninţările lor deschise urmează să vină azi asupra oraşului.

Comitatul Hunedoarei, la 2 decembrie urgitează trupele dinspre Ilia şi Lăpuşnic spre

Hălmagiu, să aducă cu ele mai multe tunuri, căci sunt locuri ocupate de rebeli fără ajutorul

tunurilor inexpugnabile. Poporul răsculat înfruntă acum şi armata, sub cuvânt că ea n-a fost

trimisă de împăratul ci numai de unguri.

Generalul Greiss răspunde în 4 decembrie că a trimis pentru apărare două tunuri cu şase

artilerişti. Trupa maiorului Stojanich urmează să cureţe de rebeli terenul dintre Hălmagiu şi Ilia.

Răsculaţii, îndârjiţi peste măsură se încumetă la o tot mai acerbă înfruntare, nu se mai

îngrozesc de a se împotrivi nici armatelor majestăţii sale, cu bună ştiinţă le înfruntă ca pe

duşman.

Din Deva, un locotenent de husari din regimentul secuiesc (anume Teleky) cu 25 de

oameni s-a dus la Ilia. Dar şi acolo s-a lovit de o împotrivire că şi el a trebuit să se retragă şi să

ceară ajutor de la vicecolonelul Klesinczky din Deva, care nici el nu i-a putut da, socotindu-se de

asemenea prea slab împotriva atacului de care cu drept cuvânt se putea teme. Asupra târgului

Ilia, în 29 noiembrie a tăbărât o ceată de vreo 400, înarmată parte cu puşti, prădând pe cei care n-

au vrut să li se alăture, pe mulţi i-a rănit, i-a alungat şi în cele din urmă i-a ameninţat cu foc şi cu

moarte dacă nu s-ar înfăţişa pe ziua de 1 decembrie la Hălamgiu, unde se adună oastea. Pe

oamenii care le-au dus spre publicare patenta Guvernului, i-au maltratat şi i-au dat în mâinile

popii de acolo, pe care l-au făcut răspunzător cu capul de paza lor. Patru husari au fost opriţi să

meargă mai departe, spre Brad, de 12 răsculaţi înarmaţi, căci, spuneau ei, au poruncă să nu lase

pe nimeni să intre în valea Zarandului.

La 2 decembrie, vicecolonelul Kray şi maiorul Stojanick au primit poruncă să cureţe

terenul de răsculaţi de la Zlatna până la Ilia.

La 7 decembrie generalul Koppenzoller scrie că s-a străduit să pună în mişcare spre Ilia,

Lăpuşnic şi Deva detaşamentele sale postate la graniţa Transilvaniei. Dar acum, după rapoarte,

situaţia de acolo nu pare atât de periculoasă şi trupele de acolo sunt suficiente pentru a anihila

situaţia răsculaţilor, el le va retrage pe poziţiile de dinainte, pe malul drept al Mureşului.

Autorităţile civile sunt cuprinse de o frică exagerată, şi, deşi s-au luat măsurile militare,

strigă la cea mai mică ştire, văd în fiecare clipă în faţa uşii lor cete de răsculaţi, cer tunuri. Acum

câteva zile s-a răspândit ştirea că la Ilia , o nouă ceată de răsculaţi s-a ridicat, incendiază, ucid,

vreau să atace din nou Deva. Ceea ce e de necrezut, ştiind că trupele sunt în apropiere şi că la

Deva se află drept acoperire un detaşament militar. Pentru toată siguranţa a instruit pe general şi

i-a trimis două tunuri de câte trei fonţi cu artileriştii necesari. La 11 decembrie se află că Horea şi

Cloşca se ascund la Câmpeni, cu atâta vigilenţă, că abia îşi petrec două nopţi în acelaşi loc.

Episcopul, împreună cu vicecolonelul au luat dispoziţii ca prin oameni legaţi prin

jurământ să afle cât mai curând adevărata lor locuinţă. Comisarul gubernial Mihail Brukental să

rânduie pe lângă fiecare comandant militar câte un preot capabil, a trimis pe lângă comandanţii

din Ilia, Criscior şi Brad câte unul, dar le-a şi încredinţat spre publicare amnistia generală.

Răscoala reprimată, trebuie luate măsurile militare de siguranţă, prevenită posibilitatea

reaprinderii ei; regimentul Eszterhazy ocupă regiunea Dobra şi Ilia.

Comitatul Hunedoarei adresează în 30 noiembrie o întâmpinare contelui Jankovich. A

primit decretul gubernial din 27 noiembrie care sistează aplicarea statariului. Dar atunci comisia

să vină cât mai repede să revizuiască judecăţile, căci captivii se înmulţesc zi de zi, nu mai sunt

suficiente nici închisorile, nici paza.

Căci dacă sufletele românilor nu vor fi înspăimântate prin exemple deosebite, nu uşor vor

da înapoi de la omoruri, arderi, de la răzvrătirea împotriva nobilimii şi neamului unguresc. Să

accelereze şi venirea armatei regulate din Ungaria, destinată pentru Transilvania. E nevoie mai

ales în cercurile Iliei şi Lăpuşnicului să combată pe românii răsculaţi ca pe un duşman intern mai

periculos chiar decât unul din afara graniţelor.

La 16 decembrie comitatul Hunedoarei este îndrumat ca pe participanţii din 29 noiembrie

să-i lase liberi, dacă n-au fost aţâţători la răscoală şi nu au căzut într-o vină mai însemnată.

Un ordin din 27 decembrie hotărăşte ca serbările norodului, cu care prilej se adună mulţi

oameni şi „ar putea a se naşte neorânduieli” să nu se admită decât când sunt foarte de trebuinţă”.

Ţăranii se pregătesc să se ridice din nou la primăvară.

Agitat e cu deosebire cercul Iliei. Aici e un focar din care era gata să reizbucnească

răscoala. Preotul neunit Popa Ioan din Ilia a primit poruncă privind liniştirea răscoalei – scrie el

la 30 noiembrie. Singur însă nu o poate publica. Trăiesc toţi sub teama morţii. Drept conducători

ai nelegiuiţilor, din Bretea numeşte pe Popa Zaharie, Marian Crişan şi Onu Nuţ. Ieri, mai mult de

400, sub conducerea lor au năvălit în Ilia, pustiind casele lui Petru Albuţ şi Francisc Gotzman.

Lui i-au poruncit aspru ca sub pedeapsa tragerii în ţeapă să nu aibă nici o corespondenţă cu

nobilii şi nimeni să nu îndrăznească să citească ori să scrie scrisori sub pedeapsa tăierii limbii şi

mâinilor. Nu li s-au putut cu nici un chip împotrivi, căci pe lângă cei cu pistoale vreo sută erau

cu puşti, ceilalţi toţi cu lănci, cu bâte, cu securi. Pe ei au vrut să-i omoare pe toţi, i-au ameninţat

şi cu foc. Aproape în fiecare zi îi invadează cu mare mulţime şi mari daune fac. Sunt disperaţi.

Mai mult, pentru că a publicat ordinul comandantului suprem, precum şi pe magistratul

corăbierilor care a scris cartea de trecere (passuales), dacă nu vor fi renunţat, au hotărât să-i

împuşte. Ni ci clopotele pentru cuminecătură nu mai îndrăznesc să le tragă, o fac fără clopot. Ba

şi cei din Bacea şi Valea Lungă uneltesc împotriva lor sub cuvânt că ţin parte nobililor.

Obştea târgului se adresează şi ea unui „assessor et capitaneus” la1 decembrie. Târgul

suferă mult de pe urma nelegiuiţilor de horeani. De când în 29 au năvălit cu mare mulţime în

târg, mulţi sunt loviţi: Anton Sârb e prădat de bunurile sale, Toader Biboc, Petru Colibaş, Iosif

Buda şi Pavel Maieru dacă nu s-ar fi ascuns în păduri, erau căutaţi să-i jupoaie. Pe Popa Dumutru

era hotărât să-l împuşte, dacă unul din ei nu i-ar fi oprit cu sfatul său. I-au băgat în mare spaimă;

în şi mai mare azi, când conducătorul nelegiuiţilor, prin doi din Bacea le-au trimis vorbă ca

fiecare să se înfăţişeze, sub pedeapsă de moarte, la Hălmagiu, la mulţimea nelegiuiţilor.

Trimiţând ei spioni în Valea Lungă, aceştia s-au întors cu vorba că tot districtul a fost chemat la

Hălmagiu şi toţi oamenii trebuie stârniţi într-acolo, drept termen având, cum se spune, până azi

la amiază. Să insiste pe lângă oficiolat pentru ceva ajutor împotriva tâlharilor de zi şi de noapte,

astfel ei cu toţii pier.

Vicecomitele Iosif Baja relatează şi el la 9 decembrie din Ilia, Comisiei stări

asemănătoare. Nobilimea din Ilia s-a întors ca poporul Israelului din robia babilonică în umbra

miliţiei la casele sale ruinate. Ţăranilor li se citeşte patenta de liniştire de preot în biserică, le-au

sosit mustrări părinteşti şi de la episcop. Cu vorba se arată ascultători, dar cu fapta puţini au

făcut, puţine prăzi dau înapoi.

În 10 decembrie se adresează tot din Ilia Comitatului. Tare s-au bucurat ungurii din Ilia la

vestea că miliţia sosită din comitatul Caraş la Dobra va fi aşezată în ţinutul Iliei, s-au îngrijit

numai decât de încartiruiri. În 8 s-a dus şi el cu nobilii înarmaţi la Ilia, îndemnându-i pe locuitori

la aşezare şi la restituirea prăzilor, şi dacă miliţia nobiliară nu va fi revocată va fi speranţă de

restituire. Plecând această miliţie, biata ungurime va trebui din nou să pribegească, iar poporul

care e ascuns în păduri revenind, e de temut să nu prade şi ceea ce a mai rămas din Ilia. Ba după

mărturia celor din Ilia şi mulţimea din satele înconjurătoare i-a ameninţat că, pentru că au ţinut

cu ungurii, vor face cenuşă întreg satul, cu atât mai mult cu cât au înţeles ei, cei din Ilia s-au

rugat Comitatului să trimită miliţie. Atâta poate spune că, dacă poporul nu va fi înfrânt de miliţie,

aici s-a isprăvit cu orice administraţie. A vrut să trimită români în sate pentru strângerea de

naturale pentru miliţie, dar nu i-a putut nicicum îndupleca, zicând ei că dacă românii merg pe

sate le vor arunca în faţă că şi ei ţin cu ungurii şi ori îi vor omorî, ori îi vor bate de vor rămâne

schilozi pe veci. A trimis pe preotul neunit pe sate să cheme pe fiecare măcar doi, trei în Ilia să

le poată comunica porunca împăratului şi îndupleca să dea şi ei naturalele pentru armată, dar,

fugărind miliţia nobiliară, a trebuit să fugă şi ei.

Nu se prestează nici o robotă, nu se presteză nici naturale, nu se plăteşte nici contribuţie.

La Ilia sunt 500 de rebeli pregătiţi întru totul pentru luptă – scrie un corespondent. O sperietură –

socoteşte el – i-ar calma, cum s-a întâmplat la Geoagiu, unde, după un atac de noapte a unei

unităţi din regimentul Orosz, toţi au venit a doua zi promiţând să îndeplinească totul.

Temerile se adevereau. Comitatul Hunedoarei la 23 decembrie vorbeşte de noi tulburări

în cercul Iliei după ce militară cu locul de staţionare în Banat a fost revocată. Răsculaţii au pustiit

casele lui Iosif Juhasz şi Samuel Ribiczei şi au mai făcut şi alte rele.

„Locuitorii oraşului Ilia” (aşa se semnează) se tânguie comisarului regal de teama în care

se află. „E de plâns când am ajuns până acolo să fim prigoniţi şi de propria noastră naţiune numai

că n-am consimţit la furiile lor”. N-au acum nici zi, nici noapte liniştită, în fiecare clipă aşteaptă

să le cadă pe cap pustiirea cea mai de pe urmă, dacă nu le vine în vreun fel ajutor.

Sunt desigur, micii nobili ai târgului (74 de nobili), Contele Jankovich comunicând

comitatului plângerea, îi cere să ia măsuri pentru asigurarea locuitorilor din Ilia în pacea pe care

o cer, dar şi ca petiţiile înaintate Comisiei să fie semnate de cei care le întocmesc.

Nobilimea afirmă că pricinile răscoalei nu trebuie puse pe seama cruzimii domnilor

pământeşti, că acuzaţia e numai invenţie şi pretext, ci pe incorecta conscripţie militară, în

diluarea disciplinei, în înclinarea naturală spre omor şi rapt a neamului românesc, îmbibat de ură

faţă de celelalte naţiuni şi religii deosebite de a sa greco–neunită, în emisarii şi amăgitorii

principalilor săi aţâţători Horea şi Cloşca, reiese şi din cele 9 articole, dintre care articolul 7. Pe

domeniile Ilia, Gurasada, Brănişca şi Deva cea mai mare parte a coloniilor e de liberă

migraţiune, fac puţină slujbă, dacă nu ar fi putut-o purta, erau liberi să se mute în alte locuri.

În pacificarea ţăranilor, Comisia e pacificată de armată, pretutindeni prezentă acum. Ea

asigură o aparentă pace. La Ilia şi Dobra există o companie din regimentul lui Franz Gyulay.

Nobilimea este nemulţumită însă şi acum, ţăranii acuzând abuzurile dregătorilor

subalterni ai comitatelor.

Fierarul Ispas Covaci (Kovacs) din Ilia se plânse Comitatului – scrie acesta contelui

Jankovich – că arendaşul Ştefan Bosnyak, ascultat în 31 decembrie, spune că nu a luat calul,

porcul şi grâul ţiganului; de aceste el nu ştie nimic. Foalele şi alte instrumente de fierărie şi de la

el, şi de alţi ţigani din Ilia s-au luat ca să nu mai bată pe urmă lănci şi alte instrumente ucigaşe

ţăranilor, din ordinul Comitatului. Aşa cum ţiganul, confruntat cu arendaşul, a spus că nu

Bosnyak, ci Iosif Buda din Ilia le-a luat.

Din aceste şi din alte asemenea false expuneri, excelenţa sa va putea vedea cum se

străduiesc românii să-şi micşoreze, prin false delaţiuni, fărădelegile – insinuează Comitatul.

După reprimarea răscoalei, s-a făcut un bilanţ sumar în cifre; în Ilia, cifra s-a ridicat la 18

(10 membri fiind doar ai familiei Krajnik) cele mai mari pagube la Ilia le-a avut baronul Ioan

Bornemisza – fiind evaluate la 14773,10 florini, ale vicecontelui Iosif Blaja, în Ilia şi Brad, la

3450,48 florini, ale lui Iacob Bernad – la 2422,03 florini, ale lui Petru Sawa – la la 1347,50

florini. Lui Petru Kadar , căruia i-au pustiit curţile din Ilia şi Lăpuşnic, crâşma din Abucea –

numai în Ilia i-au făcut pagube de 1861,45 florini. Cele mai mari sunt înscrise însă în dreptul

arendaşului Ştefan Bosnyak – 38856,01 florini. Cei patru libertini prădaţi , sunt înscrişi cu sume

mici, între 10 – 38 florini.

Răscoala a fost înfrântă, osânda cruntă a şefilor răscoalei a fost făcută cu scop de

intimidare, pe de o parte, iar pe de altă parte nobilii au încercat să îmblânzească oarecum ura

seculară a iobagului supra - exploatat.

Aşa se explică faptul că baronul Iosif Bornemisa, stăpânul moşiilor din Ilia şi din jur şi a

pădurilor dintre Mureş şi Criş, donează o grădină intravilan de ½ ha românilor de religie

ortodoxă, pentru a ridica o biserică de zid la 1792, deci după 7 ani de la zguduitoarele frământări

sociale (1784 – 1785) în acelaşi timp a fost construită oarecum compensator şi actuala biserică

romano – catolică.

Odată cu edictul de desfiinţare a iobăgiei, a lui Iosif al II-lea, a crescut şi la Ilia o

funcţionărime românească, meseriaşi, negustorime sporită ca număr, situaţie relevată de altfel

încă de la 1750 din Conscripţia Aron.

Faptul că era cunoscută ca o localitate mai răsărită şi mai dezvoltată din punct de vedere

economic, rezultă şi din aceea că din 1808 şi 1875, deşi fac anumite modificări în ceea ce

priveşte administraţia Comitatului Hunedoarei. O menţin. Prin legea din 1825 Ilia va rămâne

centru de plasă până în 1949.

În contrast cu dezvoltarea meşteşugarilor şi comerţului, majoritatea ţăranilor români

sărăcesc, sporeşte numărul celor nevoiţi să-şi pună în vânzare singura lor marfă „forţa de

muncă”. Unii îşi dau copiii slugi la nobilii maghiari.

În 1821, în acele momente grele pentru autorităţile din Transilvania, care, deşi au luat

măsuri, vestea despre „Toderuţ” a ajuns şi pe aceste meleaguri.

În urma cercetărilor făcute de autorităţi la Sulighete şi la moara de la Iudişoara, în actele

de cercetare o găsim şi pe Călăruţa Călăpari, o tânără fată din Ilia, ca slujnică la un mic nobil

maghiar Fekete. Ea a auzit întâmplător la moara de la Iudişoara, pe ţăranul Adam Bedia „citind

scrisoarea de la Toderuţ”, care va veni cât de curând spre ei, după ce va termina acolo”. Aceste

ştiri despre „Toderuţ” au circulat şi la Ilia, locuitorii fiind animaţi de speranţa lor pentru o viaţă

mai bună. Se pare că cercetările nu au ajuns la nici un rezultat, asupra lui Adam Bedia

negăsindu-se nici o scrisoare şi depoziţia fetei fiind neconvingătoare, aceasta fiind dispusă a da

amănunte.

Din analiza datelor istorice referitoare la Ilia în evul mediu, reiese clar că Ilia a fost din

cele mai vechi timpuri, pe tot parcursul evului mediu şi până în prezent, nu numai un centru de

polarizare economică, politică şi administrativă pentru localităţile din jur, ci şi un factor de

răspândire a ştiinţei şi culturii în rândul maselor, jucând un rol important în cultivarea tradiţiilor

şi a limbii române, la ridicarea nivelului de cultură şi emancipare socială şi naţionalizare a

românilor de pe aceste meleaguri hunedorene.

Ca dovadă, în acest sens este şi faptul că mai târziu Ilia se va număra printre primele

localităţi ale Transilvaniei în care s-au construit grădiniţe de copii.

Ca monumente de arhitectură se păstrează „Castelul din Ilia” în comparaţie cu „Magna

Curia” de la Deva, reprezintă o fază mai veche a arhitecturii renaşterii în Transilvania, conţinând

mai puţine elemente ale influenţei stilului baroc.

În perioada absolutismului lupta pentru libertate naţională s-a dus în părţile Hunedoarei,

îndeosebi prin cultivarea limbii române, a extinderii şi cultivarea învăţământului românesc.

La 1 martie 1853, protopopul ortodox din Dobra, Nicolae Crainic înştiinţează pe

episcopul Andrei Şaguna că învăţătorul Gheorghe Muntean din Lăpugiu a fost luat în armată, iar

învăţătorul Tudor Grecu din Răduleşti a fost alungat din post de către subcomisarul regesc

Francisc Szabo, fapt pentru care îşi exprimă îngrijorarea pentru soarta şcolii româneşti.

Starea de spirit a populaţiei româneşti era permanent supravegheată de către autorităţi,

luându-se măsuri de combatere a dezvoltării conştiinţei naţionale a acesteia.

Astfel, într-un raport din 6 martie 1853, comisarul subcercului din Ilia, Grenoy, relatează

despre confiscarea unui număr de şase exemplare din lucrarea „Istoria românilor din Dacia

Superioară”. De A. Papiu Ilarion, ce a fost tipărită la Viena.

Sus – numita lucrare a fost gpsită la judecătorul Ion Oltean şi Ion Erdely şi la protopopul

Ion Orbonaş – toţi din Ilia.

Realizarea parţială a unităţii de stat, prin unirea Moldovei şi Munteniei, în 1859, a

constituit un puternic imbold în lupta pentru emancipare naţională, chiar dacă puterile

oprimatoare încercau să oprească în loc mersul istoriei, să înăbuşe glasul şi lupta poporului

pentru scuturarea jugului social şi naţional.

După cum se ştie, monarhia habsburgică s-a aflat printre marile puteri care s-au

împotrivit unirii într-un singur stat a Principatelor Române şi apoi a recunoaşterii faptului istoric

împlinit, aceasta deoarece, cabinetul imperial de la Viena sesizează evoluţia procesului social şi

naţional a României, care atingea în mare măsură interesele monarhiei multiţionale austriece.

Actul unirii a exercitat asupra milioanelor compacte de români din Imperiul habsburgic, o

covârşitoare forţă de atracţie şi a oferit un exemplu pentru celelalte popoare subjugate de

Imperiu.*

În desfăşurarea evenimentelor politice a anilor 1860 – 1861 şi ai celor următori, punctul

de plecare l-a constituit emiterea diplomei imperiale din 20 octombrie 1860 şi a patentei din 26

februarie1861. Eforturile conjugate ale fruntaşilor politici români, a intelectualităţii – între care

un rol important l-au avut reprezentanţii clerului – sprijiniţi fiind tot mai intens de amploarea

frământărilor de masă, converg acum spre realizarea unui deziderat mai vechi al naţiunii române

– recunoaşterea oficială a limbii – şi a unui nou dar, deosebit de important, încredinţarea

treburilor administrative unor reprezentanţi aleşi în raport cu proporţionalitatea naţionalităţilor

din fiecare comitat.

Comitatul Hunedoara, comitatul cu ce mai mare populaţie românească din Transilvania,

luptele politice s-au desfăşurat îndeosebi la Deva, Haţeg şi ţinutul Dobra, socotit de oficialităţi ca

deosebit de periculos.* Documente hunedorene – 1848 - 1920

La adunările ad–hoc care au avut loc la 25 aprilie, dintre cei 160 de participanţi, a fost

prezent şi locotenentul Ioan Crainic – fiul protopopului de la Dobra – care arată că cei 80 de

participanţi români nu sunt de fapt aleşii naţiunii, fiind chemaţi de comitele suprem.

Ioan Crainic era socotit unul dintre capii „comitatului secret român” şi răspunzător de

nesupunerea românilor din acest comitat, el fiind totodată suspectat de a fi „agent de Valahia”.

Cele 80 de persoane sunt retrase din adunările ad-hoc, deoarece sunt numite persoane

instigatoare.

Ioan Crainic va refuza să primească acte oficiale de la Viena în limba maghiară, el

spunând că, în ţinutul Dobrei, neaoş românesc, această limbă nu este cunoscută. El va continua

să se amestece în treburile administrative, asupra lui trecându-se la măsuri legate de pedepsire,

fiind nevoit să părăsească ţara, regăsindu-se mai târziu. Printre locotenenţii lui Alexandru Ioan

Cuza.

Nicolae Crainic înfiinţează la Dobra o şcoală capitală în locul celei grănicereşti, şcoală ce

va contribui la instruirea şi formarea unui număr însemnat de intelectuali români.*2

Avântul patriotic a cuprins întreaga Transilvanie, s-a făcut simţit cu ocazia adunărilor în

care au fost aleşi delegaţi la Marea Adunare de la Alba – Iulia.

Alegerile au avut un profund caracter democratic şi ele au fost organizate de Consiliile

Naţionale Române locale în cadrul unor adunări populare în care obştea română îşi stabilea

delegaţii.

Deoarece nu toţi românii au putut participa la Alba – Iulia în ziua de 1 decembrie 1918,

au avut loc, în numeroase localităţi hunedorene adunări însufleţitoare în care populaţia şi-a

manifestat bucuria faţă de măreţul act al unirii, trimiţându-se totodată, telegrame de adeziune.

CAPITOLUL IV

*2 Mişcări sociale şi naţionale în comitatul Hunedoara /1860 – 1861), Sargeţia nr. 10 pag. 239,2502

Populaţia

EVOLUŢIA NUMERICĂ A POPULAŢIEI

NR. CRT 1850 1910 1930 1948 1977 1992 2002

1 ILIA 959 1440 1261 1110 1995 1800 1740

2 BACEA 381 599 591 554 471 370 213

3 BRETEA

MURESANA

593 791 777 799 868 662 526

4 BRAZNIC 691 702 611 540 394 285 244

5 CUIES 118 171 159 149 120 91 89

6DUMBRAVITA 236 342 290 265 146 66 45

7 SACAMAS 284 526 462 383 305 235 124

8 SARBI 423 815 945 892 645 503 309

9VALEA

LUNGA

239 359 364 323 229 186 154

MEMORIU PRIVIND TRECEREA COMUNEI ILIA

LA NIVEL DE ORAŞ DE CATEGORIA A II-A

1967, 21 NOIEMBRIE

Primar – Vasiu Teodor, vice-primar – Crişan Traian

Ilia este centru de raion din 1952, şi în urma memoriului, cere trecerea comunei

Ilia la nivel de oraş în categoria a II-a;

Are 10 sate – 6715 locuitori (Lăpuşnic)

Bucureşti – Arad - Ilia – Lugoj – cale ferată

4 C.A.P.: Ilia, Bretea, Sârbi, Lăpuşnic

90% lucrează în diferite întreprinderi din localitate sau regiune

250 muncitori măgura Sârbi

240 muncitori – C.L.F.

Balastiera Ilia; Coloana IRTA, Cooperativa meşteşugărească – 20

milioane lei – producţie globală;

CFR Simeria, Mintia

2000 muncitori SMT Ilia

distilerie de rachiuri cu o capacitate de 500 vagoane;

Spital – 125 paturi

Policlinică – 5 secţii

2 farmacii

9 blocuri – 77 apartamente

bibliotecă raională – 29000 de volume

AŞEZARE

Comuna Ilia este aşezată în partea central – vestică a judeţului Hunedoara pe valea

Mureşului, învecinându-se cu următoarele comune:

N – Vorţa

E – Brănişca

S-E – Veţel

S-V – Dobra

V - Gurasada

Aşezarea geo-strategică a comunei a contribuit la dezvoltarea economico – socială a

acesteia, ţinând cont de faptul să atât rutier – prin drumurile naţionale DN – 68A şi DN – 7, cât

şi feroviar – prin cale ferată dublu electrificată Ilia – Arad, Ilia – Timişoara. Comuna Ilia este un

important nod de legătură între centrul ţării şi zona de vest a acestuia cu posibilităţi de dezvoltare

continuă.

Satele aparţinătoare comunei Ilia sunt dispuse în cerc în jurul reşedinţei de comună şi

anume: Cuieş, Bacea, Valea Lungă, Sârbi şi Bretea Mureşană se află în partea de nord a râului

Mureş, iar satele Săcămaş, Brâznic şi Dumbrăviţa se află în partea de sud a râului Mureş.

Comuna Ilia se află situată la o altitudine faţă de nivelul mării cuprinsă între 170 metri (Ilia) şi

300 – 400 (Valea Lungă, Dumbrăviţa)

ADMINSTRAŢIE

Comuna Ilia este compusă din 9 sate

1. Ilia – reşedinţă de comună

2. Bretea Mureşană

3. Sârbi

4. Bacea

5. Brâznic

6. Săcămaş

7. Valea Lungă

8. Cuieş

9. Dumbrăviţa

Populaţia comunei este de 4064 de locuitori, fiind în creştere datorită migrării cetăţenilor

din comunele de munte către valea Mureşului.

Suprafaţa comunei este de 9138 ha din care 5091 ha terenuri agricole, restul fiind

reprezentate de păduri, ape şi stuf, drumuri, construcţii, etc.

În comună sunt un număr de 1585 de locuinţe, din care 1425 în gospodării şi 160 în cele

12 blocuri existente în Ilia.

Lungimea totală a străzilor din Ilia este de 50,8 km, din care 14,9 km sunt asfaltate. În

centrul comunei Ilia se află piaţa agroalimentară, ce a fost extinsă în anul 2000 şi modernizată

pentru a corespunde nevoilor cetăţenilor comunei Ilia şi comunelor învecinate. De asemenea, în

anul 2000 s-a început construcţia unui nou târg de animale pe o suprafaţă de 9000 de metri

pătraţi, ce va fi dotat cu parcare pentru autovehicule, punct de control, punct sanitar – veterinar,

magazin, rampă de încărcare, instalaţii sanitare.

AGRICULTURA

Agricultura a fost principala activitate a cetăţenilor din comună, fiind însă în ultimul timp

concurată cu succes de industria ce a început să se dezvolte în zonă. Terenul din lunca Mureşului

este propice desfăşurării unei agriculturi moderne, ce se desfăşoară cu maşini şi utilaje agricole

private ale cetăţenilor.

Suprafaţa terenului agricol este de 5091 ha din care peste 2626 ha este teren arabil, 1814

ha păşuni, 645 ha fâneţe, 6 ha vii şi livezi. Suprafaţa terenului agricol este de 4047 ha din care

păduri 3396 ha, ape şi stuf 224 ha, drumuri 179 ha, construcţii 216 ha şi neproductive 32 ha.

Producţia agricolă în zonă este bazată pe grâu şi porumb, realizându-se următoarele

cantităţi aproximative pe an (an 2001): 800 tone de grâu, şi 2850 tone de porumb. În comuna Ilia

există o circă veterinară şi două farmacii veterinare prin care se asigură tratament pentru toate

animalele din comunele învecinate.

CULTURA

Comuna Ilia are 8 cămine culturale* după cum urmează:

Ilia – Căminul Cultural cu 320 de locuri;

Bacea, Căminul Cultural cu 300 de locuri;

Bretea Mureşană – Căminul Cultural cu 300 de locuri;

Brâznic – Căminul Cultural cu 100 de locuri;

Sârbi – Căminul Cultural cu 80 de locuri;

Săcămaş Căminul Cultural cu 80 de locuri ;

Valea Lungă Căminul Cultural cu 70 de locuri ;

Dumbrăviţa Căminul Cultural cu 50 de locuri.

În centrul comunei există un cinematograf cu 300 de locuri şi o bibliotecă comunală cu

peste 16 000de volume de cărţi, ziare, reviste.

Activităţile sportive se desfăşoară pe stadionul din localitate, prevăzut cu tribune şi

vestiare, acestea fiind dotate cu instalaţii de alimentare cu apă şi canalizare.

SĂNĂTATE

În comuna Ilia funcţionează unicul Centru de Sănătate din zona de vest a judeţului

Hunedoara. Acesta deserveşte peste 20000 de locuitori ai celor nouă comune arondate acestui

centru de sănătate, ştiindu-se faptul că, de la Făget până la Deva nu mai există nici un spital.

Centrul de Sănătate este deservit şi de un serviciu de ambulanţă.

În comună există un dispensar medical uman, cabinet stomatologic, precum şi două

farmacii umane.

ÎNVĂŢĂMÂNTUL

Comuna Ilia este singura comună din zonă care are un liceu şi anume „Liceul Teoretic

SILVIU DRAGOMIR”. În subordinea acestui liceu se află patru grădiniţe, şase şcoli generale şi

unica şcoală profesională cu profil agricol (mecanici agricoli) din judeţul Hunedoara în care

învaţă 800 de elevi veniţi din toate colţurile învecinate, dar şi din oraşe precum Deva, Brad,

Haţeg, Petroşani, etc.

* an 2000

În anul 2000 s-a reuşit dotarea acestui liceu cu un număr de nouă calculatoare , pentru

clasa de informatică. Şcoala profesională deţine un camion, un autoturism Dacia, două tractoare,

utilaje şi maşini agricole care folosesc pentru instruirea elevilor.

LĂCAŞE DE CULT

În comuna Ilia există patru culte recunoscute de lege, fiecare având propriile lăcaşe de

cult, acestea fiind: ortodoxă, catolică, penticostală, reformată.

Majoritatea populaţiei este de religie ortodoxă având un număr de 11 lăcaşe de cult în

satele: Ilia – unul, Bretea Mureşană – două, Brâznic – două, Bacea – unul, Cuieş – unul,

Săcămaş – unul, Valea Lungă – unul, Dumbrăviţa – unul, Sârbi – unul. Cultul catolic, cultul

reformat şi cultul penticostal au câte o biserică numai în Ilia, reşedinţa de comună.

INDUSTRIE ŞI SERVICII

În ultima perioadă, în Ilia a luat amploare industria, concurând cu succes principala

ocupaţie de până acum, agricultura.

Numărul agenţilor economici din comună se ridică la 73, din care50 în localitatea de

reşedinţă.

În anul 2000 s-a deschis fabrica de cherestea, modernă, după standardele europene, în

care lucrează deja peste 130 de oameni. O altă fabrică de cherestea se află în construcţie în Ilia şi

una în satul Bretea Mureşană.

Resursele minerale (c.a.a. 21600 tone / an)sunt exploatate prin cariera de argint de la

Bretea Mureşană şi balastierele de pe valea Mureşului.

Comerţul este bine reprezentat la nivelul comunei prin cele 34 unităţi de profil, comerţ cu

mărfuri alimentare, 16 unităţi cu profil de mărfuri nealimentare (metalochimice. Textile,

confecţii, materiale de construcţii).

Comuna Ilia se deosebeşte de celelalte comune din zona de vest a judeţului Hunedoara,

prin multitudinea de servicii pe care le oferă populaţiei prin unităţile private sau de stat, de care

se folosesc cetăţenii din comunele limitrofe cu judeţele Arad şi Timiş, până la comunele arondate

oraşului Deva (în total, 9 comune sunt beneficiarele acestor servicii) Aceste unităţi care se găsesc

doar în comuna Ilia sunt:

Bănci: în număr de patru: Banc Post Ilia, Banca Eurocredit Ilia, Banca Concordia

Română Ilia, Cooperativa de Credit Ilia.

A.J.F.O.P. Ilia – Agenţia Judeţeană de Formare şi Ocupare Profesională preia până la o

treime din activitatea agenţiei culturale din Deva.

ROMTELECOM – s-a definitivat noul sediu al centralei automate de telefonie situat în

centrul reşedinţei de comună şi care va deservi toate comunele şi satele din împrejurimi.

TREZORERIE; PERCEPŢIE – asigură activităţile financiare din toate cele nouă comune.

O.G.A. ILIA – oficiul de gospodărire a apelor.

C.E.C. ILIA – sucursala Ilia a Casei de Economii şi Consemnaţiuni.

POMPIERII MILITARI

STAŢIA PECO

ARTA MODEI – cooperativa meşteşugărească pentru confecţii.

CENTRUL DE PROTECŢIA A PLANTELOR

S.P.G.C.L. ILIA – Serviciul Public de Gospodărire Comunală şi Locativă este serviciul

care are în întreţinere şi exploatare toate reţelele de apă şi canalizare din comună, care au o

lungime de 8,59 km pentru apă şi o lungime de3,023 km pentru canalizare. De asemenea, acest

serviciu are în întreţinere staţii de clorinare şi staţia de decantare a reziduurilor menajere.

Se estimează că numărul de salariaţi în comună este de 1104. O altă activitate a acestui

serviciu o reprezintă curăţarea spaţiilor verzi, salubrizarea comunei şi întreţinere şi repararea

drumurilor, care se execută cu utilajele din dotare: buldozer S – 650, buldo-excavator BX – 25.

POŞTA ROMÂNĂ

TELEVIZIUNE PRIN CABLU

RELIGIA ŞI COMUNITATEA LOCALĂ

Biserica ortodoxă din Ilia a fost construită în 1792 pe cheltuiala oraşului lucrător, oraş

atestat sub numele de Ilia la 1750, populaţia fiind majoritar românească.

Ştefan Bathory aduce însă în Ilia secui polonezi cu scopul apărării domeniului feudal. Ca

urmare, pe lângă biserica ortodoxă se mai găsea aici o biserică catolică şi una reformată.

Presiunea calvină – deoarece Gabriel Bethlen era un principe protestant – a durat mai

bine de 100 de ani, toate bisericile fiind transformate în biserici reformate.

Actuala biserică ortodoxă a fost zidită pe malul a două biserici de lemn: una veche,

confiscată şi trecută în legea calvină, şi una românească, construită ceva mai târziu pentru

românii ortodocşi, pe vremea măriei sale Mihai Apati, Craiul Ardealului în anul 1600.

După 1700, când turcii, trecând prin Ilia, i-au dat foc, arzând complet biserica

românească, imperiul austriac a dus o politică de deznaţionalizare, de mărire a sarcinilor

populaţiei româneşti. Ca urmare, calvinismul cade şi catolicismul prinde putere. Drept

consecinţă, catolicii îşi primesc biserica după mai bine de 100 de ani, iar românii ortodocşi sunt

mai oropsiţi.

Situaţia românilor ortodocşi se va îmbunătăţi patenta imperială a lui Iosif al II.lea din 13

ianuarie 1784.

ŞCOALA ŞI DASCĂLII

Situată pe strada Tudor Vladimirescu nr. 10, şcoala din localitatea Ilia a trecut printr-o

serie de denumiri până la denumirea ce o poartă astăzi:

1956 – ŞCOALA MEDIE MIXTĂ

1977 – LICEUL AGROINDUSTRIAL ILIA

1990 – GRUP ŞCOLAR AGRICOL

1992 – LICEUL TEORETIC

1993 – LICEUL TEORETIC SILVIU DRAGOMIR

SILVIU DRAGOMIR, PERSONALITATE A JUDEŢULUI NOSTRU

Născut la 13 martie 1888 în Gurasada (judeţul Hunedoara) Silviu Dragomir reprezintă

una dintre personalităţile de seamă ale judeţului nostru.

Urmează şcoala primară în satul natal, iar apoi cursurile liceale la Blaj şi Novisad.

Studiile superioare le face la Cernăuţi şi Viena, ajungând ca, în urma pregătirii de care beneficia,

să fie numit în anul 1919 – profesor de istorie sud-est europeană la Universitatea Daciei

Superioare din Cluj, unde va rămâne până la pensionare în anul 1947.

Silviu Dragomir a fost atât un personaj al istoriei noastre, cât şi un cercetător al acesteia

având o contribuţie deosebită la cercetarea izvoarelor istorice, mai ales a celor de istorie

modernă.

Prin tot ce a făcut Silviu Dragomir ca istoric, gazetar şi istoric, profesor a îmbinat

dragostea de popor cu idealurile sale care coincideau de fapt cu cele ale tuturor românilor din

Ardeal. Rolul jucat de el în timpul evenimentelor din 1918 când Transilvania s-a unit cu

România este însă mai presus decât scrierile sale.

Cunoscut în special pentru bogata sa activitate de istoriograf, profesorul Silviu Dragomir

şi-a adus o deosebită contribuţie la elucidare unor probleme importante ale poporului român.

Participant activ la actul Unirii de la 1 Decembrie 1918 va fi ales ca unul dintre secretarii Marii

Adunări Naţionale de la Alba – Iulia. La 30 august 1940, Silviu Dragomir va asista la Consiliu

de Coroană de la Bucureşti unde va vota împotriva Dictatului de la Viena, prin care România era

obligată să cedeze Ungariei unele dintre teritorii.

Studiile pe care le va face de-a lungul anilor sunt orientate spre cercetarea unor probleme

legate de religia românilor transilvăneni, de relaţia bisericii din Ardeal cu cea din Rusia, dar şi de

lupta pentru eliberare a românilor de sub stăpânire străină.

De-a lungul carierei sale istorice va face o serie de cercetări în arhivele din Viena,

Karlovitz, Moscova, Budapesta, Cluj şi Bucureşti, unde studiază documente inedite pe care le va

folosi în multe dintre lucrările sale.

Fiindu-i apreciată opera şi activitatea ştiinţifică, profesorul Silviu Dragomir a fost ales în

anul 1916, membru corespondent al Academiei Române, pentru ca în anul 1928 să devină

membru titular în secţia de istorie.

Dintre lucrările sale sunt de amintit: „Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal

în secolul al XVII-lea” (1920); „Nicolae Bălcescu în Ardeal” (1928); monografia „Ioan Buteanu

– prefectul Zarandului în anii 1848 – 1849”; precum şi monografia „Avram Iancu”1924 –

considerată cea mai importantă lucrare a sa.

După o viaţă dedicată în totalitate cauzei românilor, de a se uni într-un stat naţional şi

liber, profesorul Silviu Dragomir va trece în eternitate la 26 februarie 1962.

După o jumătate de veac de privaţiuni, autoprivaţiuni, tot felul de umilinţe şi vărsare de

sânge nevinovat (1939 – 1989), într-o atmosferă de LIBERTATE pe care trebuie să o învăţăm

din mers, duminică, 18 martie 1990, orele 10, va avea loc la sfânta şi de Dumnezeu păzita

Biserică din comuna Gurasada (corect Gura Sadului), judeţul Hunedoara – localitatea de obârşie

a istoriologului SILVIU DRAGOMIR – un mare parastas pentru pomenirea sufletelor unor

înaintaşi ce au trecut din viaţă în istorie, întru nădejdea celei de-a doua învieri.

Aşadar, Dumnezeul milelor – nădejdea celor deznădăjduiţi – care ne poartă de grijă de

cinci milenii (apud S. Mehedinţi, N. Iorga şi Iosif Constantin Drăgan). S-a îndurat de rugăciunile

NEAMULUI ROMÂNESC, adresate LUI prin intermediul Maicii Domnului, trimiţându-ne

LIBERTATEA de a ne ruga în mod nestingherit pentru înaintaşi.

1. MARTIRII NEAMULUI ROMÂNESC – cunoscuţi sau necunoscuţi – care au

vărsat sânge nevinovat în ultimii 50 de ani, după cum urmează:

a. Cu ocazia concentrărilor din 1939;

b. Cu prilejul amputării ţării noastre din 1940;

c. Din cauza ultimului război mondial (21.06.1941 – 09.05.1945)şi

d. Datorită diverselor tendinţe de suprimare biologică (10.05.1945 –

22.12.1989);

2. SILVIU DRAGOMIR – (13.03.1888 – 23.02 1962)un superlativ absolut al

veacului trecut din judeţul Hunedoara, justificat prin aceea că:

a. pentru munca sa deosebită privind UNIREA CEA MARE, muncă începută în

1905 împreună cu alţi intelectuali (O. Goga, N. Bălan, I. Broşu ş. a..). Mica

Românie din 1916 n-a omis să-l numească membru corespondent al

Academiei Române;

b. La 1 decembrie 1918 a îndeplinit funcţia de secretar al M.A.N., având

privilegiul să iasă primul din sala celor 1228 de delegaţi spre a vesti poporului

plebiscitar hotărârea definitivă de UNIRE A TRANSILVANIEI CU PATRIA

MAMĂ;

c. După România Mare (1918) a funcţionat la Universitatea din Cluj ca profesor

universitar pentru istoria popoarelor din sud – estul Europei;

d. La centenarul naşterii lui Avram Iancu – 1924 – sărbătorit la mormântul său

din Ţebea, judeţul Hunedoara, Silviu Dragomir scrisese prima monografie

privind pe Craiul Munţilor (a doua fiind apărută în 1965, la 3 ani după deces.

Pentru iubitorii de istorie e bine să fie procurată varianta din 1987 cu prefaţa

lui F. Păcurariu care enumeră atât notele biografice ale lui Avram Iancu, cât şi

pe cele privind pe Silviu Dragomir);

e. În 1928 – după 10 ani de strădanie – Silviu Dragomir a dat posterităţii:

„Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul al XVIII-lea”;

f. Tot în 1928, după discursul său de recepţie având ca subiect pe

Constantin Romanul – Vivu, a fost primit ca membru activ al Academiei

Române, în locul altui superlativ absolut, respectiv mult regretatul Vasile

Pârvan, cel mai mare arheolog din lume, decedat în 1927, la numai 35 de ani;

g. În deceniul IV al secolului nostru, Silviu Dagomir s-a numărat printre aceia

care au sesizat pericolul celui de-al doilea război mondial, luptând împotriva lui cu toată puterea

sa, prin grai şi slovă.

Neprihănit din punct de vedere politic, stăpânirea comuinistă a avut grijă să-i însceneze

prin anii ”48 – 50 un proces penal pentru „deturnare de fonduri”, infracţiune de drept comun pe

care – afirmativ ar fi comis-o în calitatea sa de consilier al unei bănci de credit din Cluj,

împrejurare care a dus la privarea sa de libertate, în închisoarea din Caransebeş, precum şi la

muncă forţată efectuată la nişte mine din nordul Ardealului.

Din lipsă de copii şi nepoţi, aceeaşi stăpânire comunistă a ”uitat” să aşeze pe mormântul

său din cimitirul existent în Cluj – Napoca (careul K) cuvenita CRUCE, deşi acesta nu a fost nici

păgân, nici ateu şi nici n-a decedat în condiţiile tragice în care decedase eroul său Constantin

Romanul – Vivu din revoluţia de la 1848/49, al cărui deces îl plânge Silviu Dragomir.

În fine, se precizează cu această ocazie că, la 18 martie 1990 ne aflăm în al treilea

parastas al lui Silviu Dragomir, asemenea parastase urmând a se oficia în fiecare an, în fiecare

duminică după 13 martie până va fi piatră pe piatră în bisericuţa în care s-a botezat (primul

parastas oficiindu-se exact la cumpăna dintre veacuri – 13.03.1988, iar al doilea la 12.03.1989).

3. Alexandru Mateevici (preot) – 16.03.1888 – 13.08.1917 – descălecătorul de

limbă dintre Prut şi Nistru, care a intrat în istoria literaturii române pe uşile cele mari,

pentru singura sa poezie: „Limba noastră”, scrisă între două focuri, în arşiţa tranşeelor de

la Mărăşeşti, în iulie – august 1917, puţin înaintea morţii sale.

La rostirea unor asemenea versuri – care se şi cântă – auditoriul are obligaţia să le

asculte în poziţia perfect verticală şi cu capul descoperit.

4. STERIE DIAMANDI (22.08.1898 – 12.06.1981) fost profesor de filozofie – iar înainte

de pensionare, directorul liceului „Aurel Vlaicu” din Bucureşti – care după o muncă de cercetare

de două decenii, a lăsat posterităţii o capodoperă de aproximativ 1500 de pagini intitulată: „Fiul

lui Dumnezeu – Fiul Omului” (Ed. „Cugetarea” 1942 - 43).

O asemenea activitate teologică l-a dus la superlativul absolut, în sensul că, depăşindu-l

pe Givani Papini, este considerat ca cel mai mare hristolog din lume , al veacului nostru (rog a se

vedea în acest sens pag. 2 din „Telegraful Român”, nr. 29 – 30. 1981 care apare la Sibiu de 138

de ani).

5.CONSTANTIN KIRIŢESCU (1876 – 1965) care, deşi profesor de biologie,

supravieţuind evenimentului din 1.12.1918, s-a depăşit pe sine însuşi şi pe istoriologii

contemporani (N. Iorga, Constantin C. Giurgescu) şi a scris pentru posteritate capodopera sa:

„Istoria războiului pentru întregirea României 1916 – 1920; 1925 – 1927 şi 1989 numărând peste

3700 de pagini).

Ca un fapt divers, pentru o istorie românească corectă privind jumătatea de veac la care

m-am referit la început (1939 – 1989), neamul românesc ar avea nevoie de doi istoriologi

asemănător ultimelor două persoane competente pomenite, mai ales că lui Sterie Diamandi nu i-a

scăpat nici cel mai mic amănunt în opera sa: „Galeria dictatorilor”, scrisă în 1938, în care, printre

alţii, vorbeşte şi de Hitler, care prin declanşarea ultimului război mondial a adus atâta suferinţă.

5.NICOLAE IRIMIE (1890 – 1971) profesorul – pictor care între cele două războaie

mondiale a fost profesor de desen tuturor seriilor de elevi de la liceul „Emanoil Gojdu” din

Oradea, de unde, în ianuarie 1940 a fost expediat iconostasul Bisericii ortodoxe române „Sf.

Dumitru” din New york, iconostas executat de el.

Cu toată intenţia sa de a rămâne în Oradea sub ocupaţie, la 04.10.1940 a fost expulzat din

ţară, în acelaşi vagon de marfă cu Nicolae Popovici, fostul episcop al Oradei.

La 07.10. 1940, autorităţile române din judeţul Arad – în frunte cu prefectul judeţului – au

întâmpinat pe expulzaţi în staţia Curtici.

Nicolae Irimie fiind mai puţin cunoscut distinşilor mei destinatari ai acestei invitaţii la

parastas, precizez că, după refugiu, el a rămas în Deva, de unde era de obârşie.

6.TITUS HAIDA (1899 – 1984), profesor inginer din Gurasada, care, în tinereţile sale,

trecând ca dascăl prin Vânjuleţ, judeţul Mehedinţi (prin anii ”30) şi văzând ce ctitorii a fost în

stare profesorul Theodor Costescu(1864 – 1939) – fostul director al liceului „Traian” din

Drobeta – Turnu – Severin – revenind pe meleagurile sale şi ajutat fiind de oamenii de bine, a

făcut pentru localitatea sa de obârşie un cămin cultural şi un dispensar medical.

Fiind un mare pasionat al istoriei naţionale, timp de 25 de ani după pensionare (1959 –

1984) – a citit tot ce i-a căzut în mâini, cu intenţia de a scrie monografia comunei GURASADA,

dar viaţa i-a fost curmată în primele zile ale lui noiembrie 1984, regretându-l în modul cel mai

sincer cu putinţă, sătenii şi multe generaţii de foşti elevi, azi oameni mari.

În strădania sa de a cunoaşte cât mai mult despre trecutul comunei sale, nu i-a fost străină

opera sociologului Dimitrie Gusti, care trecuse cu studenţii săi prin GURASADA.

Am rămas plăcut surprins să văd pe masa sa de lucru, capodopera lui Teodor V. Păcăţian

(1852 – 1941), respectiv „Cartea de aur sau luptele naţionale ale românilor de sub coroana

ungară” scrisă în opt volume, între 1904 – 1915.

După oficierea parastasului în biserică, s-a ieşit şi la mormântul părinţilor lui Silviu

Dragomir, existent în preajma bisericii.

Oamenii de bine au fost invitaţi să participe după parastas la căminul cultural din

localitate, unde va avea loc o adunare, cu următoarea ordine de zi:

1. Una sau mai multe conferinţe cu privire la viaţa şi activitatea unuia sau mai

multora din cei pomeniţi;

2. Alegerea unui comitet de acţiune care să înlocuiască actualul nucleu de

iniţiativă, având ca sarcini:

a. Problema dacă:

i. Vom ridica un monument funerar la mormântul lui Silviu

Dragomir din Cluj – Napoca sau

ii. Îi vom aduce osemintele la Gurasada şi în caz afirmativ, ele vor

fi depuse într-o nişă a bisericuţei – monument istoric, care se

află în reparaţie, ori se va proceda la înhumarea lor într-un

mormânt la locul cel mai potrivit în cimitirul din preajma

bisericii;

b. strângerea fondurilor necesare cheltuielilor ce se vor ocaziona cu

operaţiunile de sub punctul de mai sus;

c. reluarea demersurilor pentru reabilitarea lui Silviu Dragomir dovedită

fără eficienţă între 1968 – 1988, perioadă în care stăpânirea comunistă

s-a împotrivit tacit, precum şi ancorarea sa în istoria naţională.

Asemenea demersuri ar fi:

- toponimicul localităţii să fie înlocuit cu acela de SILVIU DRAGOMIR. În

acest context se precizează că, asemenea demersuri s-ar fi făcut afirmativ

înainte de 01.04.1989, numai că, fostul prim – secretar Popa Ioan s-ar fi

împotrivit pe considerentul că nu a cunoscut cine a fost acest SILVIU

DRAGOMIR;

- căminul cultural să-şi redobândească denumirea anterioară de „Silviu

Dragomir”, cunoscând că acest fiu al comunei a avut cea mai substanţială

contribuţie bănească la edificarea lui, donând – înainte de 1934 – suma de

36000 lei;

- sala mică a căminului cultural, amenajată în 1977 într-o expoziţie permanentă

privind pe Silviu Dragomir, cu mari sacrificii, dar transformată ulterior în

încăpere de propagandă comunistă, să-şi redobândească destinaţia firească;

- amendarea pisaniei existente pe placa comemorativă aplicată la 31.12.1988 pe

imobilul cu nr. 16 în care s-a născut Silviu Dragomir, cu ocazia centenarului

naşterii (13.03.1888 – 13.03.1988)şi a 70 de ani de la Unire, cunoscând că

suprafaţa plăcii n-a fost suficientă pentru includerea împrejurării că, în acel

imobil. Poposise în 1906 Nicolae Iorga (placa de marmură necorespunzătoare

ca suprafaţă a fost primită ocazional, Întreprinderea „Marmura” din Simeria

refuzându-ne cumpărarea suprafeţei corespunzătoare pe considerentul că, din

ordinul dictatorului, întreaga producţia avea ca destinaţie construcţiile speciale

din Bucureşti);

- liceul din ILIA – localitate în care Silviu Dragomir ar fi făcut aproximativ

două – trei clase – să poarte numele patriotului amintit.

Şi de atunci liceul din Ilia se numeşte „LICEUL TEORETIC SILVIU

DRAGOMIR ILIA”.

De la înfiinţare şi până astăzi, şcoala a suferit o serie de modificări spre modernism; la

conducerea ei au fost foarte buni dascăli, care, prin întreaga lor activitate didactică desfăşurată au

îndrumat mii de elevi, care, în timp, au devenit mari specialişti în diferite domenii şi cu care

şcoala se va mândri întotdeauna.

În subordonarea liceului se află patru grădiniţe, şase şcoli generale şi unica şcoală

profesională cu profil agricol (mecanici agricoli) din judeţ, în care învaţă 800 de elevi veniţi din

toate comunele învecinate, dar şi din oraşe precum Deva, Brad, Haţeg, Petroşani,etc.

Liceul este dotat cu săli de clasă luminoase, frumos amenajate, numeroase laboratoare

dotate cu tot ce este necesar ca procesul de învăţare să se poată desfăşura în foarte bune condiţii

(de chimie, de biologie, de matematică, de limba română, de geografie, de istorie, de informatică

care deţine calculatoare performante), ateliere pentru şcoala profesională, terenuri de sport, sală

de sport, un camion, un autoturism Dacia, două tractoare, utilaje şi maşini agricole care se

folosesc pentru instruirea elevilor.

Dascălii care luminează şi îndrumă mintea elevilor în prezents sunt:

1. Partenie Vasiu – Ananie – director, profesor de matematică, gr. I;

2. Iepure Elena – director adjunct, inginer de specialitate, gr. I;

3. Baltariu Luminiţa – profesor de limba franceză, def;

4. Băţălan Costică – profesor de limba franceză, inspector, gr. I;

5. Buda Eugenia – inginer;

6. Căceu Mihaela – profesor de biologie, def.;

7. Căceu Ana – inginer, gr. II;

8. Căta Suzana – profesor de limba română gr.I;

9. Ciurea Viorica – profesor de educaţie fizică gr.II;

10. Cociuba Eleonora – profesor de matematică;

11. Crişan Camelia – profesor de matematică, gr. I;

12. Faur Sorina – profesor de limba engleză;

13. Fusa Radu – profesor de desen, def;

14. Goro Francisc – instructor auto, gr. II;

15. Herbai Marecel – mamistru instructor, gr II;

16. Herbeiu Claudia – profesor de istorie, def;

17. Herbeiu Cosmin – profesor de geografie;

18. Idriceanu Lucian – profesor de limba română, def.;

19. Iuga Traian – maistru, def;

20. Luca Benone – maistru, gr. II;

21. Oana Elena – profesor de fizică;

22. Olari Ioan – maistru, gr. II;

23. Onişor Elena – profesor de limba franceză;

24. Partenie-Vasiu Verghelia – profesor de istorie

25. Pădureanu Constantin – maistru gr.I;

26. Popa Ana - profesor de matematică;

27. Simoc Lucian – maistru gr II;

28. Stanciu Lia – profesor de informatică, def;

29. Stănescu Ştefan Voinea – profesor de matematică;

30. Suba Alexandru – profesor de biologie, def.;

31. Szabuko Lucica – profesor de filozofie;

32. Terec Rodica – profesor de limba română;

33. Tomuţa Cornel – profesor de educaţie fizică;

…………………………………………………………………………

34. Anucuţa Simona Mirela – învăţător, gr II;

35. Căceu Teodora – învăţătoare, gr I;

36. Coste Sandală – învăţător, gr II;

37. Dura Rodica – învăţător, gr I;

38. Ebâncă Luminiţa – învăţător – educator, def;

39. Floroiu Flavia – institutor 2, def;

40. Fluieraş Călin – învăţător – educator, def;

41. Leucean Silvia – învăţător – gr I;

42. Lucaci Greti – învăţător – def;

43. Şoman Alina – învăţător, def;

44. Zăvoian Teodora – învăţător, def.

45. Ene Lucica – educatoare gr I;

46. Fărău Elena – educatoare gr.II;

47. Fruja Marinela – educatoare I;

48. Gros Daniela – învăţător – educator, def;

49. Hui Mărioara – educatoare, gr I;

50. Nistor Valeria – educatoare, def.

………………………………………………………………………….

51. Boldor Ioan – preot;

52. Bota Emil – profesor preot;

53. Bota Silviu – profesor preot.

…………………………………………………………………………..

54. Bratu Doina – bibliotecară;

55. Dumitraş Rodica – secretar-şef;

56. Marcu Liliana – secretar;

57. Iacovăţ Camelia – contabil;

58. Coste Alina – contabil II;

59. Lung Narcisa – merceolog;

60. Orşa Violeta – casier;

61. Pogan Traian – administrator;

62. Hărăguş Dorin – muncitor II;

63. Pădurean Iosif – muncitor I.

DEZVOLTAREA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI LA ILIA

Răspândirea în Transilvania şi în comitatul Hunedoarei, în sec. XIV – XVI a ideilor

reformiste, îndeosebi a celor calvineşti şi reformate pe plan religios, sunt considerate forme

protestatare împotriva feudalismului, atât cel impus pe linie de stat de către Curtea imperială de

la Viena, cât şi a dogmelor bisericii romano-catolice care deţinea în acea perioadă funcţia de

biserică oficială a principalelor state din centrul şi apusul Europei. O formă de atragere a

populaţiei româneşti spre aceste credinţe, a fost înfiinţarea de şcoli susţinute de aceste culte

religioase. Cel mai importante centre ale activităţii reformaţilor şi calvinilor le-au constituit

Orăştia, Haţegul şi Deva şi mai puţin sau aproape deloc zona Iliei sau a Dobrei.

Cu toate că nu cunoaştem anul înfiinţării şcolii din Ilia, credem că unii tineri au învăţat la

şcolile din împrejurimi. Din anul 1779 aflăm că Grigore Rain, băiatul magistrului poştei din

Ilia(se pare) a fost admis student la Cluj.

Aşezarea localităţii pe marile drumuri de legătură cu alte zone ale ţării, atestarea documentară a

localităţii ne face să credem că şcoala din Ilia exista cam din aceeaşi perioadă cu şcoala din

Dobra. Inundaţiile din anii 1932 şi 1970 au făcut ca o bună parte din bunurile şcolii şi deci din

arhivă, să fie distrusă şi ca atare, posibilitatea de documentare pentru unele perioade să fie mai

săracă.

Se cunoaşte că până în anul 1860 în comitatul Hunedoara s-a înregistrat o creştere a

reţelei de şcoli şi a numărului de învăţători. În comitat erau şcoli comunale (de stat), una la

Dobra, cu trei posturi şi şcoli populare, unde zona Ilia este prezentă cu 38 de şcoli şi 38 de

posturi de învăţători. În anul şcolar 1853 – 1854, aflăm că la Săcămaş, sat aparţinător comunei

noastre, postul de învăţător era vacant, şcoala datând cu mult înainte şi deci nu putem admite ca

în localitatea Ilia, care era mult mai mare decât satul Săcămaş, să nu fi existat şcoli.

În anul 1866 aflăm că în protopopiatul Ilia existau 29 de şcoli, frecventate de 658 băieţi şi

272 de fete, cu un număr de 29 învăţători. Era protopopiatul cu cel mai mare număr de învăţători

după cel de la Orăştie. La fel, se desprinde faptul că şcolarizarea fetelor era deficitară faţă de cea

a băieţilor.

Cu tot numărul mic de cadre didactice calificate existent în comitat, a existat preocupare

pentru ridicarea gradului de calificare, în primul rând prin forma iniţială a autorităţilor

habsburgice şi mai târziu de guvernul maghiar de la Budapesta: „Conferinţele învăţătorilor”.

Organizarea şi conducerea conferinţelor revenea Mitropolitului din Sibiu. Rolul acestora

era de a fi un bun mijloc de schimb de experienţă a cadrelor didactice din comitat.

Prin Ordonanţa nr. 48 din 1863, episcopul Andrei Şaguna, se arată concret modul în care

trebuiau conduse conferinţele din centrele: Haţeg, Deva, Dobra, Ilia şi Băiţa – pentru Ţara

Zarandului. Deci în localitatea Ilia exista şcoală, din moment ce ordonanţa respectivă se referea

la un centru unde să se desfăşoare conferinţa respectivă – Ilia.

Ordonanţa 48/1863

Art. 1. spre orientare se înfăţişează aici comisarilor şcolari înainte de toate datele care

servesc supremului inspector şcolar şi tot atâtea puncte la guvernarea treburilor şcolare şi adică:

1. Ce şcoli sunt confesionale?

2. Ce şcoli le zidesc şi le susţin comunele bisericeşti?

3. Că aceste cămine bisericeşti au dreptul de a alege şi a prezenta supremului

inspector şcolar prin scaunul protopopesc pe învăţător.

4. Că parohul local este director şi catihet al şcolii locale.

5. Că protopopul tractual (de plasă) este directorul şcolilor din protopopiat.

6. Că inspectorul suprem al şcolilor este episcopul care se alege cu cenzistoriul şi

prezintă sinodului eparhial treaba creaţiei şi culturii tineretului şi sinodul

aduce reguli generale după care şcolile au a se guverna.

În continuare se arată modul concret cum trebuie conduse aceste conferinţe, se

ocupă de probleme metodice, prelucrarea unor date statistice, modul cum învăţătorul trebuie să

lucreze în condiţii de clase simultane.

Semnificativ este faptul că aceste conferinţe aveau o durată de trei zile şi se

încheiau printr-un cuvânt al comisarului episcopiei din Sibiu. La aceste conferinţe, comisarul

episcopiei, de comun acord cu organele locale, stabilea şi anumite calificative pentru învăţătorii

din centrul respectiv.

Ca sferă de cuprindere a problemelor şi a tematicilor dezbătute la aceste conferinţe

constatăm că acestea s-au lărgit în anii următori. Din protocoalele conferinţei din opidul (târgul)

Ilia găsim şi tendinţe de a face o pregătire psihologică a învăţătorilor, s-a încercat o clasificare a

simţurilor interne şi externe.

În a patra conferinţă de la Ilia (probabil în anul 1867)învăţătorii s-au oprit asupra

scopului compunerii în şcoala elementară, s-au dezbătut teme referitoare la predarea de istorie,

naturale (zoologie, botanică, mineralogie), unele elemente de fizică, un plan din 8 puncte de

tratare (predare) a geografiei fizice. Documentul conferinţei e semnat de învăţătorul Ioan Cioran

conducător de conferinţă.

Conferinţele erau un mijloc eficace de vehiculare a experienţei înaintate de instruirea

învăţătorilor în vederea activităţii didactice pe care urmau să o desfăşoare.

În această perioadă, munca de îndrumare şi control organizată de guvernul Transilvaniei

sau de cultele religioase, era sporadică, legată de problemele de bază materială, frecvenţă şi în

unele cazuri insuficient de competentă din punct de vedere didactic.

Revista „Amicul şcoalei” pe anul 1862 analiza cauzele slabei frecvenţe, din care

amintim:

- sărăcia multor părinţi, care folosesc copiii lor la lucru;

- părinţii care privesc pe învăţător drept spaima copiilor (copii care văd în

şcoală un loc de pedeapsă pentru ei, iar învăţătorul – drept omul chemat să se

împotrivească la tot ce le place copiilor). Părinţii ameninţă copiii cu şcoala:

”iaca vine învăţătorul, vei vedea tu acu” sau „lasă că te trimit la şcoală, apoi

ştiu că ţi-or sări nebuniile”;

- nepriceperea părinţilor, iar în unele cazuri sunt de vină învăţătorii care nu ştiu

cum să se poarte cu copiii, să-i apropie, să le facă şcoala plăcută;

- preoţii, care erau directori de şcoli, trimiteau la sfârşitul anului situaţia la

învăţătură, „progresul la studii” al elevilor.

Dacă urmărim felul în care se desfăşurau cursurile aflăm că ele se desfăşurau dimineaţa

de la 8 la 11 şi după-masa de la 14 la 16, în afară de ziua de joi, care era zi liberă.

În schimb, duminica după-masa, învăţătorul lucra cu elevii care absolviseră primul ciclu

de învăţământ şi care îţi completau cunoştinţele duminica, în cursul săptămânii fiind folosiţi de

către părinţi la munci.

Legea învăţământului, nr. 38 din anul 1868 prevedea obligativitatea învăţământului

pentru toţi copiii de la 6 la 15 ani. Învăţământul avea următoarele tipuri de şcoli: învăţământul

primar cu două grade; şcoli superioare, şcoli civile (cetăţeneşti) şi prepaprandiile.

Şcoala elementară avea cursuri de zi cu şase clase, cuprinzând copii între 6 şi 12 ani şi

cursul de repetiţie de trei ani pentru copii între 13 şi 15 ani.

Dreptul de a înfiinţa şi a susţine aceste şcoli îl avea Statul, confesiunile religioase,

comunele politice, diferite asociaţii şi particularii.

Limba de instruire avea dreptul s-o stabilească însuşi susţinătorul şcolii; ea trebuie să fie

însă limba vorbită de copii şi părinţii acestora. Planul de învăţământ îl stabileau susţinătorii, cu

condiţia ca el să cuprindă şi obiectivele prevăzute de stat pentru şcolile lui. Legea prevedea ca

întreţinerea şcolilor confesionale să fie suportată prin contribuţia credincioşilor.

Prin legea din 1876 şi prin ordinul 654/1881, al ministerului Trefort, se însărcinează

inspectorii şcolari de stat să stăruiască pentru înfiinţarea grădiniţelor de copii. Legea nr. 15 din

1891 aduce şi alte precizări ca”să se înveţe şi limba maghiară”. Aflăm că în 1893 existau

grădiniţe de copii la Ilia, Haţeg, Deva şi Orăştie, de fapt în comitatul Hunedoara, în acel an,

funcţionau 25 de grădiniţe şi aziluri de copii.

În baza statutului organic al bisericii ortodoxe din Sibiu, elaborat în conformitate cu legea

38/1868, aproape în fiecare sat de credinţă greco-orientală a luat fiinţă câte o şcoală de acest rit,

dacă ea n-a existat înainte. Învăţătorii erau aleşi de sinodul parohial. Parohul era directorul şcolii.

Această lege, cu modificările aduse a rămas în vigoare până la destrămarea monarhiei austro-

ungare.

De la apariţia legii nr. 38/1868, în comitatul Hunedoara au existat două şcoli

confesionale. Majoritatea de confesiune ortodoxă. În anul şcolar 1867 – 1868 în judeţul

Hunedoara şi Zarand, în 157 de comune, au existat şcoli de confesiunea greco–orientală. În

1872, erau 174 de şcoli confesionale şi 13 şcoli elementare comunale, în 1884 erau 258 şcoli

confesionale şi 55 de şcoli elementare, în 1908 erau 257 şcoli confesionale şi 82 şcoli elementare

comunale.

În anul 1924 se votează legea învăţământului primar pe întreg cuprinsul ţării. Prin această

lege numărul anilor de şcoală ajunge la şapte, prin crearea învăţământului supra-primar.

Din cele relatate, desprindem ideea fiinţa o şcoală cu mult înainte de anul şcolar 1883 –

1884, dar probabil lipsa imprimatelor şcolare ce trebuiau completate, a inundaţiilor care s-au

produs în localitate şi în şcoală, cât şi a altor cauze, au făcut să nu dispunem de un document care

să precizeze anul înfiinţării acestei şcoli.

În arhiva şcolii se păstrează însă următorul document: „PROTOCOLUL DE

CLASIFICAŢIUNE PENTRU ŞCOALA POPULARĂ ELEMENTARĂ ORTODOCSĂ

ROMÂNĂ DIN ILIA”.

Este cel mai vechi document din arhiva şcolii, după care încercăm să prezentăm

dezvoltarea acestei şcoli.

Din acest document rezultă că anul şcolar era împărţit în două semestre.

În anul şcolar 1883 – 1884 erau înscrişi în clasa I un număr de 19 elevi, toţi domiciliaţi în

localitatea Ilia. Obiectele de învăţământ erau: religiunea – în care se făceau rugăciuni; limba

maternă (citirea); matematica (computul mintal), cântul. Mai primeau note pentru purtarea

morală, diligenţa şi atenţiunea. În loc de medie generală, era calculul general în care se treceau

calificative: foarte bine, bine, îndestulător şi neîndestulător. La rubrica „Observaţii” sunt notaţi

elevii care „n-a cercetat şcoala”. Catalogul mai cuprindea şi numărul absenţelor.

În clasa a II-a erau înscrişi 27 de elevi. Faţă de obiectele prevăzute pentru clasa I mai

făceau parte limba maghiară şi caligrafia. Din catalog nu rezultă dacă şcoala a funcţionat şi în

semestrul al II-lea. Semnează învăţător Ioan Olariu

În anul şcolar 1884 – 1885 sunt înscrişi în clasa I 18 elevi, în clasa a II-a 27 elevi, în clasa

a III-a 10 elevi. Semnează învăţător Ioan Petraşcu.

În anul şcolar 1885 – 1886, înscrişi în clasa I 18 elevi, în clasa a II-a 7 elevi, în clasa a

III-a 10 elevi. Învăţător, Teodor Isteriu.

În anul şcolar 1886 – 1887, înscrişi în clasa I 5 elevi, în clasa a II-a 11 elevi, în clasa a

III-a 8 elevi, în clasa a IV-a 5 elevi, în clasa a V-a 6 elevi, în clasa a VI-a 7 elevi.

În anul şcolar 1887 – 1888, înscrişi în clasa I 4 elevi, în clasa a II-a 11 elevi, în clasa a

III-a 9 elevi, în clasa a IV-a 4 elevi, în clasa a V-a 7 elevi, în clasa a VI-a 7 elevi.

În anul şcolar 1913 – 1914 erau înscrişi 42 de elevi cu două posturi de învăţători: Savu

Nica şi Zevedei Mureşan, elevii fiind repartizaţi astfel: 19 – clasa I, 11 – clasa a II-a, 7 clasa a

III-a, 4 clasa a IV-a şi 1 clasa a VI-a.

Perioada de care ne-am ocupat am încercat s-o redăm sub această modalitate datorită

inexistenţei unor documente pentru anumite intervale de timp, dar încercăm să argumentăm în

limita posibilului existenţa şi continuitatea şcolii româneşti din localitate. Pentru această

afirmaţie pledează şi experienţa altor documente şcolare, care, în paralel prezintă situaţia în

limba română şi limba maghiară.

Remarcăm în perioada anilor şcolari cuprinşi între anii 1921 şi 1928 că avem de a face cu

o fluctuaţie de elevi în ceea ce priveşte inconstanţa trecerii dintr-o clasă în alta. În toţi aceşti ani,

şcoala a funcţionat cu câte două posturi de învăţători, cu excepţia a patru ani şcolari restul a

funcţionat şi cu clasa a V-a.

Începând cu anul şcolar 1928 – 1929 din documentele existente se poate observa

procentul mai mare de cuprindere a elevilor în clasa a V-a, a VI-a şi a VII-a, iar numărul

posturilor de cadre didactice variază între unul – trei posturi până la reforma învăţământului din

1948. de la această dată se poate constata creşterea treptată a numărului de elevi şi cadre

didactice, precum şi a sporirii numărului de clase, astfel încât în unii ani şcolari să existe câte

patru clase paralele.

În anul şcolar 1958 – 1959 notăm apariţia primei clase de liceu, lucru care face ca în

următorii patru ani, adică în anul şcolar 1961 – 1962 să apară prima promoţie de absolvenţi ai

Şcolii Medii Mixte din Ilia, în număr de 34 de absolvenţi.

Odată cu apariţia liceului, a cursurilor de zi, paralel, încep să se înfiinţeze şi cursuri

liceale serale şi fără frecvenţă.

Obligativitatea şcolii de şapte ani constituie şi în localitatea noastră, doar o etapă de

trecere la un învăţământ general mai dezvoltat, de opt, apoi zece ani, în anul şcolar 1969 – 1970.

în anul 1969 apare şi prima promoţie de absolvenţi, în număr de 45 ai clasei a XII-a.

Dacă până în anul 1977 şcoala din Ilia a funcţionat cu clasele I – XII, aparţinând de

M.E.I:, de la această dată, clasele liceale trec la M.A.I.A., pregătind necesarul forţei de muncă

pentru agricultura judeţului Hunedoara (ţinând seama de faptul că pregăteşte mecanici agricoli).

Înfiinţarea liceului de specialitate conduce şi la apariţia în cadrul colectivului a unui

număr sporit de specialişti (ingineri, maiştrii instructori) care pregătesc tânăra generaţie pentru

muncă şi viaţă.

DEZVOLTAREA BAZEI MATERIALE

Prima problemă pe care vrem să o lămurim este aceea referitoare la localurile de şcoală în

care s-a desfăşurat procesul de învăţământ de la înfiinţarea şcolii şi până în prezent.

Despree localurile şcolii de la începuturile învăţământului în Ilia şi stabilirea locului unde

au fiinţat – nu avem documente care să vorbească despre acest lucru, fiind obligaţi să apelăm la

informaţiile ce ni le puteau furniza unii dintre cei mai vârstnici locuitori ai localităţii, printre care

se numără şi învăţătorul Orbonaş Ionel, ca sursa cea mai documentată referitoare la această

problemă. Astfel am aflat că, cel mai vechi local al şcolii se afla în apropierea bisericii ortodoxe

din localitate. Era compus dintr-o sală de clasă şi o încăpere care servea drept cancelarie. Mai

târziu, către sfârşitul secolului al IX-lea şcoala s-a mutat pe strada 23 august nr. 28, (lângă

brutăria actuală). În această clădire şi-a desfăşurat activitatea învăţământul până în prejma anului

1910 când s-a construit un local nou de învăţământ, pe strada Avram Iancu colţ cu strada Ştefan

cel Mare, unde se află astăzi casa parohială. Avea trei săli de clasă şi dependinţe, a fost mobila

corespunzător şi a rămas sediul şcolii până în anul 1953.

Pe măsură ce învăţământul din localitate s-a dezvolta, a fost nevoie de mărirea spaţiului

de şcolarizare. Din această cauză, şcoala a mai funcţionat şi într-o cădire a Spitalului din

localitate (în anumite perioade). Prin anii 1950 – 1953,şcoala cu o parte din clase funcţiona pe

strada Unirii, unde apoi a funcţionat internatul liceului, iar grădiniţa funcţiona în perioada 1953 –

1958 în casa parohială de pe strada Avram Iancu sau în localul casei parohiale a bisericii catolice

de pe strada 23 August. Începând cu anul 1953, învăţământul se desfăşoară în clădirea fostei

preturii a plasei Ilia de pe strada Tudor Vladimirescu nr. 10, iar în momentul în care localitatea

devine reşedinţa raionului Ilia, şcoala polarizând activitatea îşi măreşte spaţiul de şcolarizare

astfel că în anul 1957 simţindu-se necesitatea înfiinţării unui liceu se trece la construirea unui

local de învăţământ cu 12 săli de clasă, clădire terminată şi dată în funcţiune în anul 1959. dar

nici aceasta nu a rezolvat problema spaţiului de şcolarizare şi, ca urmare, în anul 1961 se începe

construirea a încă unei clădiri cu 8 săli de clasă şi laborator, şi a unei săli de gimnastică, iar în

perioada 1963 – 1965, se construiesc cele două ateliere necesare instruirii practice a elevilor, iar

în anul 1964 sunt ridicate dependinţele pentru gospodăria anexă. În anul 1960 se modifică localul

pentru a deveni cantină şi sală de mese, prin extindere, şi tot acum şcoala primeşte 3 ha de teren

arabil pentru desfăşurarea orelor de agricultură şi asigurarea hranei necesare elevilor de la

internat.

Nu putem omite faptul că încă din anul 1953 funcţionează şi internatul, pe lângă această

şcoală. De remarcat este faptul că în anul şcolar 1958 – 1959 internatul funcţiona cu un număr de

50 de elevi interni şi să se ajungă la o capacitate de 240 de locuri de internat, cu 180 de locuri la

cantina internatului.

CADRE DIDACTICE CARE AU PREDAT ÎN ACESTE UNITĂŢI DE

ÎNVĂŢĂMÂNT

ÎNVĂŢĂTORI: 1. NICOLAE SIMONOVICI – 1792;

2. IOAN OLARIU – 1883 – 1884;

3. IOAN PETRAŞC – 1884 – 1885;

4. TEODOR ISTERIU – 1885 – 1886;

5. EREMIE VARGA – 1903 – 1904;

6. PETRE FURDUI – 1904 – 1906;

7. SAVU NICA – 1911 – 1922;

8. ZEVEDEI MUREŞAN – 1913 – 1914;

9. ORBONAŞ IONEL – 1919 – 1948;

10. BOGDAN NICOLAE – 1923 – 1948;

11. GABOR AURELIA – 1959;

12. SOLOMON VICTORIA – 1959;

13. FODOR LIA – 1961;

14. CURETEAN FLORICA – 1961 – 1968;

15. MARCU BUJOREL – 1978 – 1994;

16. BĂLAŞ TEODOR – 1976 – 1990;

17. GREC VIORICA;

18. CRISTUŢ EMILIA;

19. CĂCEU TEODORA – în prezent;

20. LUCEAN SILVIA – în prezent;

21. ANUCUŢA MIRELA – în prezent;

22. ŞOMAN ALINA – în prezent.

PROFESORI: - STANCA IOSIF – 1922 – 1923 – PEDAGOGIE;

- MORARU IULIU – 1948 – 1954 – MATEMATICĂ

- SPINEANU ION – 1952 – 1958 – ED. FIZICĂ;

- BLENDEA VASILE – 1958 – 1965 – BIOLOGIE;

- VĂIDEANU ELISABETA – 1956 – 1965 – ISTORIE;

- SPINEANU IULIANA – 1952 – 1962 – LIMBA ROMÂNĂ;

- SANTEI LAURA – 1958 – 1965 – LIMBA RUSĂ;

- MITROFAN MARIA – 1958 – 1968 – MATEMATICĂ;

- JIPA ELVIRA – 1956 – 1960 – BIOLOGIE;

- PISOI CONSTANTIN – 1958 – 1962 – GEOGRAFIE;

- CÂNDEA GHEORGHE – 1959 – 1970 – ISTORIE;

- BUŢIU MARGARETA – 1959 – 1971 – GEOGRAFIE;

- SANTEIU LIANA – 1960 – LIMBA ROMÂNĂ;

- COSTA IOSIF – 1959 – 1971 – ED. FIZICĂ;

- BĂLEANU VLADIMIR – 1961 – 1979 – FIZICĂ;

- SOUCA AVRAM – 1960 – 1962 – BIOLOGIE;

- CHISEEV PETRU – 1961 – 1970 – MUZICĂ;

- POPA IACOB – MATEMATICĂ;

- BOGDAN ZOIŢA – 1962 – 1983 – LIMBA ROMÂNĂ;

- COSTA PETRANA – 1962 – 1974 – LIMBA ROMÂNĂ;

- GÂŢ RODICA – 1962 – 1963 – LIMBA LATINĂ – RUSĂ;

- DAMŞA IOAN – 1962 – LIMBA ROMÂNĂ;

- BARBU RAVECA – 1954 – 1971 – ISTORIE;

- ZASLOŢI VIORICA – 1964 – 1995 – CHIMIE;

- STĂNESCU ŞTEFAN – 1964 – 2000 – MATEMATICĂ;

- MĂRCĂUŢEANU MIHAI – 1964 – 1999 – FIZICĂ;

- BACIU IOAN – 1965 – 1975 – MATEMATICĂ;

- CERCEA SILVIU – 1965 – 1974 – FILOZOFIE;

- BLENDEA ADRIANA – 1964 – 1968 – LIMBA ROMÂNĂ;

- SGARBURĂ ROZALIA – 1964 – 1996 – LIMBA ROMÂNĂ;

- MĂRCĂUŢEANU MARGARETA – 1966 – 1999 – FIZICĂ;

- GUGA DOINA ELENA – 1968 – 1973 – LIMBA FRANCEZĂ;

- TOMUŢA CORNEL – 1968 – în prezent – ed. Fizică;

- PARTENIE VERGHELIA – 1968 – în prezent – ISTORIE;

- CRIŞAN TRAIAN – 1969 – BOLOGIE;

- BĂLEANU MARIA – 1966 – 1979 – BIOLOGIE;

- TEREC GHEORGHE – 1966 – 1999 – MATEMATICĂ;

- PARTENIE ANANIE – 1971 – în prezent, director – MATEMATICĂ;

- PUŞCĂU AUREL – 1972 – 1981 – LIMBA ENGLEZĂ;

PERSONALITĂŢI LOCALE

1. DRĂGAN, A. I. (n. 1923) - profesor universitar, doctor în psihologie

- născut la 21 ianuarie 1923, în comuna Bretea Mureşană;

- studii: „Şcoala Normală de Învăţători” (1937 – 1945); Liceul Teoretic

„Decebal” din Deva; Facultatea de Pedagogie şi Psihologie la Universitatea

din Cluj Napoca (1947 – 1951)

- 1973 – doctor în psihologie la Universitatea din Timişoara;

- 1975 – expert la UNESCO;

- 1994 – 1998 – profesor universitar la Universitatea „Banatul” din Timişoara;

- din 1996 este membru corespondent al Academiei Româno-Americane.

2. OLARIU, OCTAVIAN (n.1931) - sculptor

- născut la 8 aprilie 1931, la Bretea Mureşană;

- studii: Institutul „Ion Andreescu” din Cluj-Napoca,

- debutează la Bucureşti în sculptură în lemn cu tematică folclorică (1969)

- profesor în învăţământ mediu la Bucureşti.

3. POGAN, GHEORGHE (N. 1948) - pictor

- născut în anul 1948, în satul Brâznic;

- studii: „Institutul de arte plastice din Cluj-Napoca”, 1972

4. JOSAN, IULIU (1888 – 1975) – profesor, publicist

- născut în anul 1888, în satul Brâznic;

- studii: „Politehnica din Budapesta”; „Institutul Teologic din Sibiu(1912);

- preot – 1913 – 1919;

- preşedinte de Consiliu Naţional Român, în satul Brâznic;

- profesor la Liceul „Decebal” din Deva – 1920;

- secretar al Consiliului Judeţean Hunedoara, al Comisiei Naţionale din Deva;

- confesor al Regimentului de Grăniceri;

- preşedinte al despărţământului „Astra” din Deva – 1924 – 1928;

- protopop ortodox în Ilia, 1929;

- preşedinte al Despărţământului „Astra”, Ilia;

- membru în Adunarea Arhiepiscopiei Ortodoxe a Sibiului.

5. BETHLEN GABRIEL (1580 – 1629) – principe al Transilvaniei

- născut în 1580 în Ilia;

- la 22 octombrie 1613 ales de turci – principe al Transilvaniei şi de Dieta

Transilvaniei;

- a fost ales rege al Ungariei;

- a întemeiat primul gimnaziu reformat din Transilvania, la Alba-Iulia;

- a înălţat, în 1619, Turnul Alb la castelul de la Hunedoara, ridicând totodată şi

aripa de sud a castelului.

6. BOBOC NICOLAE (1920 – 1999) – compozitor, muzicolog, dirijor

- născut la 26 septembrie 1920, în comuna Ilia;

- studii: „Şcoala Normală de Învăţători” din Deva; „Conservatorul” din

Bucureşti – 1940 – 1947; licenţiat al Facultăţii de Filozofie şi Litere din

Bucureşti, 1946;

- profesor de muzică la:

o Liceul „Spiru Haret” din Bucureşti – 1945 – 1946;

o Liceul „Gheorghe Şincai” din Bucureşti – 1946 – 1947;

o Liceul „Moise Nicoară” din Arad – 1947 – 1948;

o „Şcoala Pedagogică din Arad” – 1948 - 1949

- profesor de armonie, contrapunct, forme muzicale şi istoria muzicii (1948 –

1953);

- dirijor al Filarmonicii din Arad – 1948 – 1959;

- director şi prim-dirijor al Filarmonicii din Timişoara – 1959;

- dirijor – 1959 – 1960;

- prim-dirijor şi director al Operei de Stat din Timişoara – 1963 – 1974;

- prim-dirijor şi director la Filarmonica din Arad – din 1982.

7. CRIŞAN MIRCEA (n. 1943) – profesor universitar, doctor în fizică

- născut la 13 noiembrie 1943, în comuna Ilia;

- studii: Universitatea „Babeş Bolay” din Cluj-Napoca, Facultatea de Fizică

Teoretică – 1966;

- profesor la Facultatea de Fizică din Cluj-Napoca – 1993;

- asistent la Universitatea din Genova – 1973 – 1974;

- profesor invitat la Univeersitatea din Uppsala – 1990 – 1991;

- distins cu Premiul Academiei Române pentru fizică – 1985.

8.TEODOR, POMPILIU (N. 1930) – profesor universitar, doctor în istorie, membru

corespondent al Academiei Române

- născut la 19 iulie 1930, în comuna Ilia;

- studii: absolvent al Universităţii din Cluj-Napoca; Facultatea de Istorie (1950

– 1954), specializare în Austria – 1968 – 1969; doctoratul în istorie – 1970;

- cercetător şi bibliograf principal la Biblioteca Academiei, filiala Cluj1955 –

1963;

- cercetător şi cercetător ştiinţific principal la Institutul de Istorie din Cluj –

1963 – 1966;

- lector universitar – 1963 – 1971;

- conferenţiar, din 1971;

- şeful Catedrei de Istorie, din 1973, la Facultatea de Istorie a Universităţii din

Cluj;

- membru al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România;

- membru în Senatul Universităţii „Babeş Bolyai” din Cluj-Napoca;

- consilier ştiinţific la Institutul de Iudaistică;

- Visiting Professor la University Illinois, SUA – 1972 – 1973.

9.STĂNESCU, ŞTEFAN VOINEA (n. 1941) – profesor de matematică

- născut la 7 martie 1941, în Ilia;

- studii: Universitatea „Babeş Bolyai” din Cluj-Napoca – Facultatea de

Matematică, 1964;

- profesor de matematică la Şcoala Medie Mixtă (azi Liceul teoretic „Silviu

Dragomir”) Ilia, gradul I;

- Inspector şcolar de matematică între anii 1990 – 1993;

- Director al Liceului Teoretic între anii 1993 – 2001.

13.MARCU BUJOREL (1942 – 1994)

- născut la 11 aprilie 1942;

- studii: Liceul „Decebal” 1965; Institutul Pedagogic Arad – 1968;

- învăţător, gradul I emerit, la Liceul Ilia;

- păstrător de tradiţii din zona Ilia;

- câştigător a numeroase festivaluri: „Dialog de la distanţă” cu taraf de cântece

şi dansuri; „Concursul de folclor de la Tulcea”; concursuri judeţene şi

interjudeţene.

I.

16. VASIU TEODOR (1919 – 2001)

- studii: Şcoala tehnică de Agronomie, Salonta; Şcoala Medie Mixtă Ilia;

- conducător de orchestră, înainte şi după armată (18 – 29 de ani)

- primar la Furcşoara;

- pretor la plasa Ilia;

- preşedinte de raion Deva;

- Preşedinte de raion Ilia;

- 1964 – primar raion Ilia – 1986

18. BALAJ OVIDIU PETRU – absolvent al Universităţii de Vest din Timişoara,

licenţiat în fizică, chimie şi informatică;

- profesor doctorand la Universitatea din Munhen

Germania

19. CÂNDEA GHORGHE - profesor, fost inspector general la Inspectoratul Şcolar

Judeţean Hunedoara;

20.BLENDEA VASILE – fost inspector general la Inspectoratul Şcolar al Judeţului

Hunedoara;

21. DAMŞA IOAN – profesor doctor;

- inspector în cadrul M.E.C.

22. BOGDAN ZOIŢA TRIPA – scriitoare.

CAPITOLUL V

ASPECTE ETNOGRAFICE ŞI DE FOLCLOR

a. Aşezări, tipuri de case

Necesitatea oamenilor de a se adăposti de intemperiile vremii, de a locui comod într-o

locuinţă plăcută, confortabilă, i-a determinat să-şi construiască case trainice, durabile,

dependente în evoluţia lor de condiţiile istorice, sociale, de factori economici şi geografici.

O caracteristică a evoluţiei structurii tipurilor de aşezări rurale, constă în aşezarea satelor

concentrate şi a celor aglomerate, a satelor mari.

În raport cu tipul respectiv era şi structura satelor: mai simplă a celor de-a lungul

drumului şi de vale, mai complexă a celor mai aglomerate şi concentrate, mai difuză a celor

dispersate şi disociate. Structura satului de-a lungul drumului şi de vale era raportată la drumul

care-l ocrotea şi-l mărginea dintr-o parte sau îl străbătea de-a lungul.

Ilia a fost încă din 1350 un sat de tip concentrat şi aglomerat. În cazul acesta se poate

vorbi de un fel de „urbanistică” adevărată. Acesta avea un centru al satului, o „piaţă” unde se

ţinea târgul (forum). În acest centru era biserica; aici se ţineau târgurile săptămânale, de aici

porneau uliţele în mai multe direcţii, pierzându-se în satele mai mici dispersate, sate mici

adunate. Aici se adunau oamenii duminica, în jurul horei tinerilor; tot în centru se adunau

bărbaţii satului la sfat de obşte duminica şi în alte zile, când întâmplările obişnuite sau mai puţin

obişnuite o impuneau. Pe laviţele din scândură nelucrată deseori, jiluită uneori, sprijinite pe

ţăruşi ori picioare înfipte în pământ, sau sub „arborele frunzos”, judele, înconjurat de bătrânii

satului, oameni buni şi bătrâni, judeca pricinile mai mici sau mai mari dintre oameni, făcea

dreptate potrivit cu legea nescrisă, obiceiul pământului, mai puternică şi mai respectată de cele

mai multe ori decât legea scrisă, cuprinsă în decrete şi legiuiri.

De multe ori, în noua „sistematizare” nu s-a neglijat „amenajarea” unei pieţe mai mari

sau mai mici, unde era locul de târg săptămânal (Wochnmarkt) sau anual (Jahrmarkt), de unde şi

originea iarmarocului nostru, unde se desfăceau produsele agricole şi animale.

Aşezările care iniţial au avut un plan de „sistematizare”, cu parcele pătrate, cu inter-

distanţe mici între ele, s-au dezvoltat după un plan mai regulat, prin „îndesirea” noilor gospodării

între cele preexistente.

Uliţele erau împodobite de case fie pe o singură parte, fie pe amândouă părţile.

În localitatea Ilia şi împrejurimile sale se disting trei tipuri de case de locuit: casa din

nuiele, sălaşul cu tindă şi târnaţ şi casa cu două încăperi şi târnaţ – cu arhitectura lor locală şi cu

specificul lor bine conturat care, împreună cu adăposturile pentru animale: tinda din lemn, staulul

oilor – ocolul din lese – poiata – grajdul cu şură la mijloc; din această aşezare etnografică se

încadrează ansamblul general al vechiului tip dac.

Sălaşul, aşezare temporară, construit în afara vetrei satului, folosit în timpul verii (uneori

iarna) pentru gospodărirea pământului şi păşunatul animalelor este ridicat din lemn pe un

postament din piatră (zid) acoperit cu praştilă, pânză ori tolbă.

Sălaşul cu două încăperi este compus din: tinda, unde de obicei localnicii păstrează

şelământurile de la cai (şaua, chinga, plocanul, căpăstrul), şi scrinul ornamentat, trocile şi

camera propriu-zisă (sălaşul) cu mobilier adecvat (pat, masă, măsuţă pentru canta cu apă), poliţa

pentru vase, podişul pentru vase), mobilier care corespunde necesităţilor fiziologice şi

psihologice ale gospodarilor.

Prin anul 1850 casele de locuit erau formate de obicei dintr-o cameră, cu gemuri mici şi

iluminată noaptea cu ajutorul focului din vatră şi a sciarţului (opaiţ) şi chir de lumânări. În

încăpere era camiţa, adică un şemineu primitiv: pe o latură a camerei era o vatră de pământ unde

se făcea focul care şi ilumina camera. Pe vatră se puneau caprele (un trepied din fier)pe care se

puneau oalele pentru pregătirea hranei. Tot pe vatră mai putea fi găsit şi un cuptor pentru pâine

sau un ţest (o cupolă din piatră, arsă cu lemne şi unde se cocea pâinea sau mălaiul). Peste această

vatră se afla un fel de hotă – zidită din piatră şi pământ, care colecta fumul şi-l scotea prin

acoperişul de paie, ori şindrilă şi tot mai rar din ţiglă.

După 1857, în România se produce petrolul lampant şi iluminarea cu petrol cunoaşte o

mai mare dezvoltare.

Pentru pregătirea hranei folosesc căminul în vatră sau tăpşanul zidit din piatră, unde

căldarea este atârnată de un cârlig de fier sau de lemn, atârnat de grindă, numit „cochei”, alţii

folosesc soba sau pleoatul zidit din cărămidă cu pământ şi tablă de fier deasupra.

Sălaşele cu tindă şi târnaţ, în evoluţia lor s-au transformat în case cu două încăperi: casa

mare, casa mică şi târnaţ. Ridicate în sat, din lemn sau piatră găuceată, casele cu două încăperi şi

târnaţ sunt prevăzute cu intrări separate din târnaţ.

Vechimea şi continuitatea aşezării are la bază nu numai urmele trecutului cu documentele

istorice, ci dovada vie a oamenilor cu modul lor de trai, cu viaţa lor spirituală, cu viaţa

economică, dar mai ales cu obiceiurile şi tradiţiile lor care, în ciuda vitregiilor vremii, s-au

transmis intacte ca mărturie pură a continuităţii şi perenităţii oamenilor pe aceste meleaguri din

cel mai vechi timpuri, până astăzi.

b. Ocupaţii tradiţionale

Meşteşugurile şi ocupaţiile tradiţionale sunt deosebit de diversificate, având consecinţe

asupra existenţei populaţiei de-a lungul timpului. Pin organizarea gospodăriei, prin amplasarea

funcţională în grad ridicat de economiciatate a construcţiilor, locuinţa şi adăposturile pentru vite

situate aproximativ în centrul gospodăriei a păstrat elemente de cultură materială cu trăsături

arhaice, ale căror origini pot fi găsite în îndepărtatul trecut al daco-geţilor.

AGRICULTURA – s-a dezvoltat odată cu extinderea terenurilor agricole îndeosebi prin

defrişări, oamenii ducând pe aceste meleaguri o luptă îndârjită cu pământul mai slab fertil, faţă

de pământul din preajma Mureşului care este foarte roditor.

Suprafeţele agricole ocupă pantele şi versatele văilor. Structura terenurilor agricole după

modul de folosinţă evidenţiază ponderea mare a fâneţelor. Mărimea suprafeţelor fâneţelor şi

dezvoltarea şeptelului redau un aspect al principalei ocupaţii: creşterea vitelor. Deoarece

terenurile pentru cultura plantelor sunt restrânse, în trecut s-a dezvoltat mai puternic creşterea

animalelor. Până în zilele noastre, sătenii folosesc încă obiecte şi unelte din lemn cum sunt:

doniţele pentru lapte, burdufurile pentru brânză sau furcile şi greblele pentru strânsul fânului.

Moţii şi momârlanii sunt vestiţi pentru oierit, creşterea vitelor şi a cailor.

CREŞTEREA ANIMALELOR MARI ŞI MICI este una dintre ocupaţiile de bază ale

locuitorilor. Pentru protejarea lor la pădure sau acasă, gospodarii construiesc adăposturi

sezoniere sau permanente.

Staulul oilor, adăpost sezonier, împletit din nuiele de alun, acoperit de obicei cu frunze, îl

folosesc vara. Iarna, pentru adăpostirea şi apărarea oilor împotriva fiarelor păduri, gospodarii

construiesc tinda din lemn, de formă trapezoidală pe care o acoperă cu pământ sau fân stricat.

Pentru îngrăşarea terenului cu fâneţe şi pomi fructiferi, primăvara şi toamna, gospodarii

folosesc „ocolul din lese”, adăpost sezonier, neacoperit, mobil, alcătuit din 8 – 10 – 12 lese pe

care le mută dintr-un loc într-altul la două - trei zile.

Animalele mari (vacile, caii)sunt adăpostite în poiată, poiata fiind un adăpost sezonier din

bârne, acoperit cu praştilă, pânză sau tablă. În anotimpurile reci (toamna, iarna, primăvara),

gospodarii adăpostesc animalele mari în grajd.

Cultura specifică zonei Ilia este cea a prunului, mărului, cireşului (Săcămaş), a secarei şi

orzului.

ŢESUTUL – a avut o lungă dezvoltare, folosindu-se războaie de ţesut din lemn. Sunt

renumite ţesăturile de casă din cânepă şi in: pricoviţe, covoare de pat, valuri de pânză ţesută din

cânepă, bumbac, din fuior şi din câlţi pentru lepedeie, feţe de masă şi poale, ştergare în tricolor;

covoare şi preşuri sun denumirile obiectelor care îmbracă în mod confortabil elegant şi cu mult

bun-gust casele din jurul Iliei, pe alocuri tradiţia fiind înlocuită cu modernismul.

E drept că unele, după principiul „nimic nu se pierde, ci totul se transformă” au devenit

vremelnic, din păcate, fie cârpe de spălat vase, fie prosoape pentru şters mâinile, fie acoperitori

pentru butelie sau preşuri de şters picioarele la intrarea în casă.

c. Portul popular

Costumele populare păstrate cu sfinţenie în lăzile de zestre sunt purtate de trei – patru ori

pe an cu ocazia marilor manifestări locale (nedei, sărbători de iarnă), când aproape tot satul

îmbracă „haina albă”. Atunci, pe cap, femeile poartă chistineie negre cu ciucuri. Înainte vreme

se împodobeau cu broboadă din pânză albă cu bată în faţă, coadă la spate, cusută cu pene şi cipcă

pe margini.

Peste ciupeag poartă pieptar negru din barşon cu cusături şi primuri. Mijlocul îl încing cu

brăcie lată în culori, ţesută în război. Iarna, peste ciupeag şi pieptar îmbracă şuba albă, căput

negru sau laibăr.

Tinerele poartă poalele împăturite cu ciptă cu bănuţi pe margini, peste poale încing

cătrânţă din lână cu ciptă şi ţăcăni şi opreag la spate. În picioare încalţă opinci din piele de porc

peste colţunii aleşi cu verde.

Bărbatul. Pe cap, vara, poartă pălărie românească cu veaca mică, împodobită cu lăciţar.

Pe vremuri purtau pălărie românească cu veaca mare, iar părul lung, retezat. Iarna poartă căiţă

din blană de miel. Poartă cămaşă şi poale împăturite. Cămaşa din pânză albă cu guler mic

despicat lateral, cu mâneci largi, este împodobită cu pene umplute cu verde şi galben, cusute cu

mâna, peste umăr, pe piept şi pe margini. Poalele pe margini sunt ornamentate cu pene şi ciptă.

Pe sub cămaşă poartă cameşoni, iar peste cămaşă, pieptar din piele de oaie.

Mijlocul îl încing cu brâu lat din piele, ornamentat. Peste cămaşă şi piptar îmbracă

cojocel ciobănesc scurt, din piele de miel, ori şubă. În picioare iarna poartă cioareci din stofă

groasă, strânşi pe coapse şi pe pulpe, peste care trag colţuni cu ciocate din lână până la genunchi.

Vara poartă pantaloni albi, strânşi , din pânză.

Se încalţă cu opinci sau cizme din piele.

C. Obiceiuri legate de ciclurile vieţii

Obiceiurile – baladele, dansurile populare – sunt elocvente şi originale, mărturii ale

continuităţii vieţii materiale şi spirituale a oamenilor pe aceste meleaguri. Toate la un loc, ori

luate în parte, grăiesc despre viaţa sătenilor, cu bucuriile şi necazurile lor, despre trecutul istoric

al localităţii.

Lor li s-au alăturat în timp sârbele, jocuri vechi aduse prin transhumanţă, împământenite

şi îndrăgite de localnici.

Cântecele, îndeosebi cele instrumentale, vorbesc despre viaţa grea şi plină de peripeţii,

dar frumoasă, a ciobanilor.

Fermecătoarele sunete înviorează încă plaiurile de munte, petrecerile şi nedeile. Talentul

la fluier, instrumental îl etalează la nedei şi petreceri. Majoritatea nedeilor s-au ţinut şi se mai ţin

încă pe fluier, fluiera fiind singurul instrument moştenit şi transmis în localitate.

Nedeia, cea mai importantă manifestare locală ce se ţine în prima duminică după Rusalii,

organizată de feciorii satului.

La 24 iunie muntele sărbătoreşte „Ziua florilor – Sânzâienele”. În acea zi, minunatele

creaţii ale naturii, poartă o anumită semnificaţie, una magică, de curăţenie, de frumuseţe. De

noroc. Grupuri de fete, despletite, în cămăşi de noapte, în zori de zi, prin poieni, grădini şi fâneţe,

scutură florile. Se spală cu rouă pe faţă şi din flori împletesc cununi. Cununile le pun pe cap:

„Şi pe cap poartă cunună

Ca să fie-n voie bună.

Cunună de măritat

Să aibă frumos bărbat”

Înainte de răsăritul soarelui cununile de flori împletite, le atârnă în grindă la streaşină sau

la uşa casei.

La rândul lor, bătrânele, în zori de zi, cu tănere şi ştergare curate scutură roua de pe flori, rouă

cu puteri miraculoase în vindecarea multor boli.

În luna august are loc festivalul „Mureş, pe marginea ta”, unde îşi dau întâlnire cele mai

renumite formaţii de muzică populară din zonă şi împrejurimi pentru câştigarea marelui trofeu –

festival ce se organizează de către Primărie şi Căminul Cultural al localităţii Ilia.

După o vară şi o toamnă, în prag de iarnă, la 24 decembrie are loc prima întâlnire

colectivă, care marchează începutul sărbătorilor de iarnă.

La 25 Decembrie, de Crăciun, după multe repetiţii în post, feciorii colindă satul cu dubele, obicei

extrem de bogat şi original mai ales din punct de vedere muzical, dar şi ca manieră de

interpretare (colind „rupte”) şi surprinzător de bine conservat, cu toate interdicţiile impuse în

timpul lungii perioade comuniste, fiind păstrat cu tenacitate de locutorii satului Bretea Mureşană.

Colindatul începe în seara de Ajun, de la primar, continuă apoi toată noaptea şi a două zi, până la

ultima casă din sat. Urmează „balul” care, tradiţional, durează trei zile şi se ţine la casa gazdei

colindătorilor.

Se execută prima colindă la uşă:„E făl, vesăl” – până la miezul nopţii – iar spre dimineaţă,

„Sculaţi gazde, nu dormiţi”, apoi componenţa familiei respective: „Fecioriţa” mare sau mică,

„Junele” mare sau mic, „Fericat ferişe di boier bătrân”, „Fericat ferişe di lişeferea”, „Fericum de-

aşest Domn bun”, „Buie-ş marea”, „Ceata-i jupâneasa” şi multe altele (peste 30), cântate adesea

antifonic pe ritmul estompat al unei dube. Nu este exclus ca gazada să ceară şi o „cântare”, în

afara repertoriului de colinde (foarte îndrăgit este cântecul „Pe-o cărare mărişcă”.

Se joacă fata gazdei, uneori şi găzdoaia, iar darurile primite sunt lăudate („mulţumită”) de

vătaf, de „iapă” (cel care cară darurile) sau de unul dintre dubaşi mai „bun de gură”. Muzica

intonează la sfârşit „Mulţi ani trăiască”.

Pe drum, de la o casă la alta, sunt executate patru melodii de marş, strict legată fiecare de

un alt moment al zilei, pe ritmul răsunător al dubelor şi însoţite de strigături specifice.

Când se strâng „spectatorii” din sat la câte o casă, se face şi joc general, chiar pe

parcursul colindatului, iar balul constă (pe lângă mese comune) în jocuri tradiţionale locale, de

perechi (de doi), „Sălcioara” – joc bărbătesc, bătrânesc şi altele şi toate jucate „la loitră” cu

muzicanţii din căruţă.

Repertoriul de colinde este bogat şi original, cu trăsături stilistice locale, bine fixate prin

tradiţie.

Cea mai interesantă trăsătură locală, neîntâlnită în vreo altă zonă a ţării, este modalitatea

de interpretare a colindelor „rupte”, ce presupune fie eliminarea totală a refrenului după una –

două strofe, fie eludarea a una – două silabe de la sfârşitul acesteia (ex: „Răuriţă romo” în loc de

„Râuriţă romaniţă”).

Separat de ceata de colindători cu dubele, se organizează o ceată de „Irozi” sau „Irodaşi”,

una de „Viflaem” şi o alta de „Stelaşi”, delimitate după vârstă.

Aprinderea focurilor la începutul primăverii, în apropierea satului, se practică din

vechime în săptămâna dinaintea Paştelui. Obiceiul cu vechi tradiţii este numit „Moroleucă”. În

noaptea focurilor, pe ridicăturile din apropierea satului (locul unde focul se vede bine în sat)

feciorii aprind trei focuri.

Strânşi în jurul focurilor, focuri pregătite din timp, feciorii povestesc, depănând amintiri,

spun minciuni.

La miezul nopţii are loc „strigarea peste sat”, apoi focurile ard în noapte până spre

dimineaţă, când, încet - încet, se sting.

c. Credinţe şi practici legate de anul agricol

Practicile locuitorilor comunei Ilia, sunt legate de unele credinţe şi superstiţii în rău sau

bine, reflectând imaginea bogată a omului din popor, ele au fost create, practicate de-a lungul

timpului, multe din ele pierzându-se odată cu modernizarea relaţiilor de producţie, dar multe sunt

păstrate şi practicate din vechime de gospodari, până astăzi.

La 2 februarie are loc sărbătoarea numită popular „Stretenie”. În această zi, gospodarii

pun curcubătă la coada vacilor să stea în păşune cum stau curcubetele în holdă vara. În pragul

grajdului, gospodarii pun lanţ: numai aşa vor paşte liniştite vitele vara, fără să stretie.

În ziua de 25 februarie localnicii sărbătoresc „Cornul înflorit” (prima zi de primăvară). În

această zi, Dochia pleacă cu turmele de oi la munte.

O altă sărbătoare în întâmpinarea primăverii, este ziua de 9 martie, numită popular

„Sânţi”. În această zi, cei 40 de sfinţi bat cu ciocanele în pământ să iasă căldură. Focul aprins în

gunoiul adunat în casă devine simbolul luptei împotriva şerpilor, ce ies acum din pământ.

Peste gunoi se pun surcele şi făină, să iasă fum. Toţi din casă (copii, părinţi, bătrâni)sar

de trei ori peste foc. Cu jar fumegând, gospodarii înconjoară casa şi toate adăposturile pentru

vite.

„Sân – Toaderul” este una dintre cele mai importante sărbători de primăvară. În ajunul

Sân – Toaderului, copiii şi bătrânele din sat aduc brei . Când îl scot fac linişte, ca breiul să nu

dispară. Spălarea femeilor de toate vârstele cu brei în dimineaţa de Sân – Toader are sensul

regenerării şi creşterii părului. Numai aşa femeile vor avea păr sănătos şi frumos.

În imaginaţia oamenilor, „caii lui Sân – Toader” sunt fantastici, ei cutreierând noaptea

satul şi pedepsind pe oamenii care au lucrat în săptămâna lui Sân – Toader după asfinţitul

soarelui. Oamenii spun că unul din consătenii lor s-a dus la moară într-o seară, în săptămâna lui

Sân – Toader. Când s-a întors acasă, caii lui Sân – Toader l-au călcat în picioare şi l-au omorât.

Iată de ce în săptămâna lui Sân – Toader nu se umblă noaptea. Săptămâna lui Sân – Toader este

benefică plantării şi prinderii pomilor.

La 25 martie, locuitorii sărbătoresc „Ziua cucului”, cucul fiind o pasăre solitară, mult

aşteptată de copiii satului.

În „Ziua Cucului” (dimineaţa)copiii mănâncă bine, să nu-i spurce cucul, apoi ascultă cum

cântă păsărelele.

Armindenul este sărbătorit la 1 mai. În ajun localnicii aduc mesteacăn înalt, pe care îl

aşează în poarta de la ocolul casei, mesteacăn pe care îl curăţă de crengile mari, până la vârf

unde îi lasă un smoc de lăstari verzi(mătură). El va rămâne neclintit în poartă până la venirea

primăverii următoare, când altul îi va lua locul, cel vechi fiind ars în foc. Armindenul este

semnul verdeţii, al primăverii împlinite.

Ultima parte a anului agricol va fi păstrătoarea altor credinţe şi practici cu adânci

semnificaţii pentru vechimea şi permanenţa comunei Ilia care ne duce cu gândul la credinţele şi

miturile străvechi ale geto-dacilor .

Două animale puternice, ursul şi lupul sunt sărbătorite de localnici la sfârşitul anului

agricol. În „Ziua Ursului” şi „Zilele Lupului” nu se lucrează cu lână pentru a nu periclita

securitatea animalelor vara la stâne, în munte, în faţa puternicelor animale sălbatice.

Nu se mulg vacile; de asemenea este oprit lucrul la „nutreţul animalelor” (cositul şi

adunatul fânului). Aşa că la data de 1 august, localnicii sărbătoresc „Ziua Ursului”.

Lupul (gădineţul hăl mare, mijlociu, mic) este sărbătorit în fiecare an în zilele de 12.13.14

noiembrie.

Sărbătoarea de 20 decembrie (Ignatul) încheie anul agricol. În ajunul lui Ignat, se poate

lucra în ziua lui Ignat. Tot atunci se mai taie porcul de Crăciun.

Paparudele

Paparudele reprezintă un obicei practicat în satele cu cursuri de apă(Valea Lungă, Sârbi,

Bacea), în perioada de vară, când lipsa ploilor diminuează recoltele agricole. La Paparude

participă numai fete între 8 şi 12 ani. Îmbracă o fetiţă în lăstari verzi care să acopere cât mai mult

persoana respectivă, doar mâinile şi picioarele sunt libere. Paparuda porneşte pe cursul apei(de

obicei cursul e secat, rămânând doar bălţi) de la intrarea în satul respectiv şi până la ieşire.

Celelalte fete care însoţesc paparuda poartă în mână mănunchiuri de vegetaţie (lăstari de salcie)

pe care le înmoaie în apă şi apoi stropesc împrejurul lor.

Două dinte fete ţin paparuda de mână. Aceasta, periodic, se şi roteşte. Fetele câtă pe o

melodie inventată, simplă, următoarele versuri:

„Paparudă – rudă

Întoarce-te împrejur

Ca greuţu-n ciur

Spicu’ cât cuţitu’

Rodu’, până-n podu’

Dă Doamne ploiţă,

Ploiţă curată

De la Dumnezeu lăsată”

Cununa grâului

În comuna Ilia suprafeţele de cultură sunt pe parcele care variază ca suprafaţă, dar variază

şi ca mărime. La sfârşitul secerişului (în perioada respectivă secerişul se făcea fie cu coasa, fie cu

secera, uneltele mecanizate nu erau folosite) fiecare familie, după ce termina de secerat aşeza

grâul pe pari, să se păstreze până la treierat, făceau o cunună sub formă de cruce din spice de

grâu pe care o transportau acasă şi o păstrau legată la săgeata coridorului (târnaţului) până se

treiera şi se făcea prima pâine.

În multe cazuri boabele se foloseau pentru cultura nouă.

Cununa era adusă acasă la vedere. Persoana care ducea cununa de la câmp acasă era de

obicei un copil al familiei respective sau unul dintre ceilalţi membri ai familiei. Când trecea prin

dreptul porţilor, prietenii, vecinii sau alţi oameni îi prindeau şi aruncau cu apă pe cunună şi pe

purtător cu scopul obţinerii unui an mai bogat.

Nici cei care aruncau apă pe cunună, nu o făceau din răutate, dar nici purtătorul nu se

supăra pentru udătură.

d. Legende

1-„Dealul fetei” - profesorul universitar Ion Drăgan. Cu această denumire au fost

botezate mai multe zone deluroase din judeţul Hunedoara (şi poate chiar din ţară). Desigur,

fiecare îşi are legenda sa.

În cele ce urmează ne vom ocupa de legenda unui anumit deal, cel care desparte hotarul

satului Bretea Mureşană de hotarul comunei Brănişca, şi care poartă numele de „Măgura Fetii”

sau „Dealul Fetii”.

Spune legenda, că, pe vremuri, în satul de peste Mureş, la Leşnic, s-a făcut o nedeie, la

care, cum este obiceiul, au venit şi feciori şi fete din satele din jur: de la Boz, de la Brănişca, de

la Veţel, de la Săcămaş, şi de la Bretea.

Printre cele care au dorit să meargă la nedeia de la Leşnicera şi Măria lu’ Pătru de pe

Uliţa Ogorului. Dar mamei sale nu-i convenea s-o lase să treacă Mureşul şi ca atare s-a opus

categoric: „Stai tu la casa ta, că nu-i de tine nedeia de la Leşnic!”

Fata s-a întristat şi a început să plângă cu hohote.

Văzând-o în această stare, maică-sa a capitulat, dar nu cu voie bună, ci înjurând-o:

„du-te să mă scap de tine. Lua-te-ar dracu’!”

printre suspine, fata s-a îmbrăcat de sărbătoare şi a plecat cu alte fete din vecini. Mureşul

le-a trecut un flăcău care avea luntrea (barca) şi care se pricepea la vâslit.

Ajunsă la nedeie, fata a fost „chemată la joc”(dans) când de un flăcău, când de un altul,

fiindcă era frumuşică.

Mai spre seară a chemat-o la joc un flăcău înalt şi spătos, care în timp ce o învârtea pe

sub mână a „descântat”(strigat):

„Astă fată îi a mea

Că mi-a dat-o maică-sa!”

Când a terminat această strigătură cei doi (flăcăul şi fata)au fost înconjuraţi, ca într-o

pădure, de un nor, care i-a ridicat şi s-a îndreptat cu ei spre dealul de peste Mureş, din hotarul

Bretii.

Când norul a ajuns cu ei în mijlocul dealului, acesta s-a despicat în două, ca o uşă, flăcăul

a intrat înăuntru, trăgând şi fata după el. în acest timp, brâul care învelea mijlocul fetei s-a

desprins şi a rămas afară.

Şi aşa s-a împlinit blestemul mamei, rostit cu năduf, într-un moment de supărare.

De-atunci – zice legenda – dealul care desparte Bretea de Brănişcase numeşte „Dealul

Fetii”, brâu care azi nu mai există deoarece dealul din poveste a fost transformat prin anii 1936 –

1937 în carieră de piatră, brâul fiind şi el dinamitat şi transformat prin măcinare în piatră de

andezit, cu care au fost pavate şoselele ţării.

2. Dealul Daniu

Între satele Brâznic şi Lăpuşnic se înalţă un deal numit Daniu.

Legenda spune că numele dealului vine de la un tânăr sosit de nu se ştie unde şi a intrat

argat la cel mai înstărit boier din sat.

Boierul avea o fată frumoasă, de aceeaşi vârstă cu argatul. Nu după multă vreme după

venirea lui Daniu, fata s-a îndrăgostit de acesta. La rândul său, băiatul a îndrăgit-o pe fată.

Amândoi ştiau însă că nimeni nu trebuie să afle dragostea lor, căci boierul nu şi-ar fi căsătorit

fiica, atât de înstărită , cu un băiat atât de sărac. De aceea ei şi-au tăinuit iubirea, ascunzându-se

de ochii lumii într-o pădure, la ieşirea din sat.

Celor doi nu le-a fost însă hărăzită fericirea, căci boierul a aflat de legătura lor. Orbit de

mânie, boierul şi-a omorât fiica în faţa iubitului său. Îndurerat, Daniu l-a înjunghiat pe boier şi a

fugit în pădure. Aici, în locul unde odată se întâlnise cu iubita sa, s-a spânzurat.

În amintirea tânărului, sătenii au botezat pădurea cu numele băiatului. Toate acestea s-ar

fi întâmplat cu mulţi, mulţi ani în urmă. De la numele pădurii şi-a luat numele şi dealul pe care se

află aceasta.

Legenda localităţii Ilia

Pe vremea marii invazii a tătarilor, pe valea Mureşului, sub poala de codru, trăia un

vânător iscusit, pe nume Ilie, împreună cu fiica sa rămasă orfană de mamă la naştere. Obişnuită

cu viaţa aspră, fata mânuia paloşul, arcul şi ghioaga precum un voinic. Călărea ca vântul, ba se

încumeta să înfrunte de una singură lotrii, ursul şi zimbrul.

Casa vânătorului era aşezată într-o poiană străjuită de stejari bătrâni. Părea o cetate în

care câţiva viteji ar fi putut ţine piept unor cete de năvălitori. Uneori, vânătorul cobora cu luntrea

pe Mureş pentru a face negoţ cu mure şi blănuri la târgurile din câmpia Tisei.

Dar iată că, într-un început de toamnă cei doi văzură pe dealuri şi vârfuri de munte

fumurile ce se aprindeau la vreme de primejdie. Glasul buciumelor vestea năvălirea tătarilor lui

Akon – Han.

Această veste îl întristă pe vânător. El ştia că vitejii care-i înfruntaseră pe vremuri pe

tătari pieriseră în alte lupte.

Dar fiica sa era hotărâtă să înfrunte primejdia, spunând că o să cheme sub Piscul

Şoimilor, pe românii dinspre Deva, şi Rodna, dinspre Zarand şi Germisara, pe toţi cei care pot

să-i înfrunte pe tătari.

Astfel, pe poiana vânătorului se strânse oştire straşnică, cum nu se mai văzuse de pe

vremea voievodatului lui Glad. Ei au înălţat un val de pământ acolo unde munţii se apropiau, au

săpat capcane acoperite cu răchită, iar în pomi şi-au făcut loc de vegheat.

Lupta izbucni şi se dădu pe viaţă şi pe moarte. Văzând că neînfricaţii lui luptători dau

înapoi, Akon – hanse aruncă în luptă.

Cădeau tătarii, dar cădeau şi românii. Rândurile lor începeau să se rărească. Copleşiţi de

duşman, românii prinseră a da pas înapoi. Atunci răsări fata în mijlocul lor, lovind cu ghioaga în

dreapta şi cu paloşul în stânga, fata vânătorului.

La vederea acesteia, românii prinseră curaj şi se năpustiră asupra tătarilor, învingându-i.

Văzând că pierde lupta, Akan – han îşi luă arcul şi, trăgând o săgeată, o ucise pe fată.

Oştenii români o înmormântară după datina străbună, cu brad la căpătâi. În amintirea ei.

Au hotărât să întemeieze pe acele locuri o aşezare românească, care să primească numele fetei.

Numai că nimeni nu-i ştia numele.

Atunci au hotărât să dea satului numele Ilia, după numele tatălui fetei, Ilia.*

CAPITOLUL IV

PROIECT DE PROGRAMĂ PENTRU CURSUL OPŢIONAL

Aria curriculară: Om şi societate

Disciplina: Istorie

Nivel: primar

* d. Rus, „Locuri şi legende geografice româneşti” ed. Emia, Deva, 2001

Clasa : a IV-a

Durata : 34 ore (o oră pe săptămână, pe parcursul unui an şcolar)

ARGUMENT

Acest curs opţional are ca finalitate formarea competenţelor necesare unei convieţuiri

echilibrate şi complementare cu elementele mediului înconjurător, implicit cu cele sociale. Ele

vizează responsabilitatea elevului în contextul lui de existenţă (de la particular la complex,

general).

Opţionalul propune câteva teme care însumează structuri informaţionale, aparţinând mai

multor discipline (arii curriculare)

Elevul va achiziţiona cunoştinţe preliminare minimale – urmând apoi o progresie

specifică privind elementele naturii, contactul cu acestea, echilibrarea relaţiilor cu mediul,

raportarea efectivă şi creativă la mediu, cunoaşterea mai aprofundată a istoriei comunităţii din

care face parte.

În fazele următoare, prin stabilirea obiectivelor cognitive şi afective, elevul va fi capabil

să conştientizeze necesitatea unor activităţi de protecţie a mediului.

Demersul educaţional acoperă un set metodic din care nu pot fi excluse aspectele care,

primordial, îl vor sensibiliza (poezie, cântec, naraţiune) orientându-l spre un mesaj coerent şi

raţional (conţinut în chiar temele prezentului opţional)

OBIECTIVE CADRU

1. Perceperea şi reprezentarea spaţiului istoric şi geografic precum şi a timpului

istoric;

2. Cunoaşterea şi utilizarea unor elemente de limbaj specific istoriei

3. observarea, descrierea şi relaţionarea elementelor de mediu geografic locale, pe

baza diverselor surse geografice;

4. Cunoaşterea şi folosirea surselor istorice;

5. Dezvoltarea comportamentelor favorabile ameliorării relaţiilor între om şi

mediul înconjurător;

6. Investigarea şi interpretarea faptelor şi a proceselor istorice;

7. Investigarea specificului local, geografic şi istoric, în cadrul formelor,

fenomenelor şi evenimentelor regionale (generale);

8. Realizarea corelării: spaţiu, aşezări umane, evenimente istorice, activităţi

economice

CONŢINUTURI

OBIECTIVE DE

REFERINŢĂ

ACTIVITĂŢI DE

ÎNVĂŢARE EVALUA

RE

1.MEDIUL

GEOGRAFIC

-varietatea

formelor de

relief şi influenţa

lor asupra

evenimentelor

din trecut;

-aşezarea

geografică,

vecinii, apele,

clima zonei Ilia;

-flora şi fauna

zonei Ilia.

VECHI URME

DE LOCUIRE

- Ilia şi comitatul

Hunedoara;

- Valea

Mureşului – între

legendă şi

realitate;

- o fascinantă

zonă turistică –

-Să descrie relaţia dintre

om şi spaţiul geografic

şi istoric;

-să observe, să descrie şi

să înregistreze datele

fizico-geografice

aparţinând zonei Ilia

- să consemneze pe o

axă a timpului,

evenimentele;

- să folosească corect

terminologia istorică

însuşită (document,

mărturie, comitat,

cauze, consecinţe);

- să caute şi să înţeleagă

texte istorice;

- să observe şi ă descrie

schimbările intervenite

-citirea şi comentarea unor

lecturi geografice;

-citirea şi comenta-rea unor

texte care descriu ataşamentul

omului faţă de diferite locuri;

-legende istorice şi geografice

legate de spaţiul geografic

local;

-alcătuirea unui do-sar tematic

despre geografia comunei Ilia

- ex de stabilire a unor

evenimente;

- studierea şi descrierea unor

obiecte vechi;

- stabilirea unor întrebări în

legătură cu evenimentele

studiate;

-studierea momentelor istorice

şi elaborarea unor studii de

caz, care au la bază

observaţiile elevilor, dar mai

ales documentelor istorice,

-localizarea

pe harta

fizică a

judeţului

Hunedoara

şi a

României;

-album cu

imagini;

-legende

geografice

comentarea

acestor

legende.

- ex de

încadrare

pe banda

timpului

zona Ilia

EVOLUŢIA

ISTORICĂ A

SATELOR

COMUNEI

ILIA

- primele atestări

documentare;

- semnificaţia

numelui

localităţii Ilia;

-legenda celor

două castele din

Ilia;

evoluţia

organizării

administrative;

locuitorii

comunei şi

răscoala lui

Horea;

locuitorii

comunei în

epoca modernă.

VIAŢA

MATERIALĂ

ŞI CULTURA

DIN ZONA

ILIA

într-o perioadă de timp.

-să explice asemănări si

deosebiri, schimbări

legate de perioade de

timp sau oameni;

-să studieze arhitectura

monumentelor istorice,

castele;

-să încerce să prezinte

oral sau în scris ceea ce

au observat;

să folosească corect

terminologia istorică

dobândită;

-să demonstreze prin

mijloace diferite

(povestiri, compuneri,

dramatizări) că înţeleg

probleme ale vieţii

cotidiene în epoci sau

spaţii diferite;

-să releve rolul

individual şi al

comunităţii în procesele

schimbului societăţii.

-să culeagă balade,

poezii, strigături, cu

specific local;

inscripţii.

-ex de încadrare pe o bandă a

timpului;

-studierea momentelor istorice

şi elaborarea unor studii de

caz;

-consultarea de dicţionare, a

volumelor de specialitate;

-alcătuirea unor biografii şi

portrete ale unor personalităţi

istorice locale

-vizionarea unor filme istorice

şi comentarea acestora;

-folosirea jocului de simulare

în prezentarea unor

evenimente.

-intervievarea localnicilor în

legătură cu folclorul, dansul şi

tradiţiile locale;

-studierea şi descrierea

uneltelor vechi de lucru, a

-album cu

imagini

-localizarea

pe harta

fizică a

judeţului şi

a comunei

Ilia;

-album cu

imagini;

-legende

despre

monument

ele studiate

şi vizitate;

-alcătuirea

unor studii

de caz.

-limbaj;

-folclor;

-obiceiuri;

port;

ocupaţii

tradiţionale

5.COMUNA

ILIA ÎN SEC

XX

-să descrie şi să

cunoască obiectele care

aparţin familiei şi care

se păstrează în

gospodăriile ţărăneşti

din zonă;

-să descrie portul

popular;

-să prezinte ocupaţiile

specifice oamenilor din

această parte a ţării;

-să cunoască obiceiuri

din zona Iliei şi

principalele lor

caracteristici.

-să propună explicaţii

pentru schimbările

înregistrate în viaţa

cotidiană;

-să observe dezvoltarea

oraşelor în funcţie de

dezvoltarea industriei

locale.

caselor, a limbajului;

-studierea şi descrierea

veşmintelor, dar şi a

dansurilor specifice zonei.

-vizitarea şi observarea

localităţilor din comuna Ilia;

-studierea, descrierea şi

înţelegerea evenimentelor ce

au dus la schimbări ale

aşezărilor urbane.

-culegerea

de texte

balade,

poezii,

strigături,

legende.

-banda

timpului;

-album cu

imagini din

zonă.

PROIECT DE LECŢIE

Tema: O vizită la castelul din Ilia

Scopul: Cunoaşterea trecutului istoric al patriei, a elementelor de istorie şi geografie

locală, în vederea dezvoltării dragostei faţă de ţară şi locurile natale.

Obiective:

O1 – să cunoască în mod direct locurile istorice care amintesc de trecutul îndepărtat al

istoriei noastre;

O2 – să localizeze pe hartă şi în teren castelul de la Ilia, locul de naştere a principelui

Transilvaniei, Gabriel Bethlem;

O3 – să stabilească relaţia dintre vestigiile istorice vizate şi evenimentele istorice

contemporane cu acestea;

O4 – să aprecieze valoarea acestor vestigii şi capacitatea strămoşilor noştri, creatori de

civilizaţie;

O5 – să culeagă date despre monumentele istorice vizitate şi faptele istorice

contemporane cu acestea;

O6 – să determine grosimea zidurilor şi arhitectura castelelor.

Metode didactice: explicaţia, conversaţia, demonstraţia, munca independentă,

observarea, exerciţiul.

Mijloace didactice: vestigii istorice, fişe de observare, aparat de fotografiat, hărţi,

desene, planuri.

Bibliografie: Liviu Burlec, Liviu Lazăr, Bogdan Teodorescu – Istoria românilor, manual

pentru clasa a IV-a, 1997, pag 14 – 15; Idem, Istoria românilor clasa a IV-a, ghidul

învăţătorului, 1998, pag 20 – 21; Metodica predării istoriei patriei, Bucureşti, 1998.

PREGĂTIREA EXCURSIEI

În vederea realizării acestei activităţi didactice, învăţătorul informează în prealabil din

bibliografia prezentată asupra:

- Aşezării localităţii;

- Vechimii localităţii;

- Vestigiilor istorice existente;

- Datelor despre civilizaţia locuitorilor;

- Evenimentelor istorice care au marcat evoluţia localităţii.

Învăţătorul va stabili itinerarul şi momentele de popas astfel încât, până să se ajungă la

obiectivul central, elevii să ia cunoştinţă despre alte aşezăminte întâlnite pe traseu.

Conform activităţii desfăşurate, se stabilesc sarcinile elevilor pe grupe:

Grupa 1: va identifica toate hărţile şi planurile obiectivelor vizitate, pentru a le

corela cu realitatea din teren;

Grupa 2: va pregăti aparatele de fotografiat pentru imortalizarea momentelor

semnificative din vizită;

Grupa 3: va aduna date referitoare l istoricul celor două castele.

Elevii din cele trei grupe vor fi instruiţi de învăţător cu privire la sarcinile ce le au de

îndeplinit şi de modalităţile prin care trebuie duse la bun sfârşit.

DESFĂŞURAREA VIZITEI

Învăţătorul prezintă importanţa activităţii didactice desfăşurate şi asupra disciplinei care

se impune în timpul vizitei. Apoi începe vizita propriu-zisă, iar pe parcursul ei, învăţătorul va

insista în prezentarea şi fixarea cunoştinţelor asupra obiectivelor parţiale de pe traseu: veche

biserică catolică, cu arhitectura ei, locul vechii şcoli din Ilia, azi grădiniţa. Se pregăteşte astfel

cunoaştere directă a obiectivului central, învăţătorul fiind în permanenţă ghidul „vizitatorilor”.

Elevii vor face analogii între cunoştinţele dobândite în timpul vizitei şi realitatea întâlnită pe

teren.

În timpul vizitei, elevii vor completa fişe de observaţie, după următorul model:

OBIECTIVUL

STUDIAT

LOCUL UNDE SE

GĂSEŞTE ÎN

TEREN

DE CÂND

DATEAZĂ

STAREA ÎN

CARE SE AFLĂ

1………………

2………………

1…………………

2…………………

1……………….

2……………….

1…………………

2…………………

Vizita se va încheia cu o analiză cu privire la cunoştinţele dobândite, felul în care grupele

şi-au îndeplinit sarcinile şi a disciplinei colective şi individuale (dacă este cazul)

PRELUCRAREA ŞI VALORIFICAREA

OBSERVAŢIILOR ELVILOR

În următoarele ore de istorie se va reveni asupra temei excursiei, a cunoştinţelor

dobândite şi a importanţei ştiinţifice a acestora. Vor fi completate: albumul, calendarul istoric şi

harta tematică. Totodată, elevii vor fi ajutaţi să încadreze cunoştinţele dobândite în istoria patriei.

CONCLUZII

Istoria, care prin natura sa cere respect şi ne oferă răspunsuri asupra originii şi identităţii

noastre are rolul de a elibera pe oameni, ceea ce poate duce la o imagine cu caracter constructiv

asupra devenirii noastre. Sarcina istoricului este de a explica cauzele conflictelor şi consecinţele

lor şi de a edifica, în acelaşi timp un climat de încredere între diferitele părţi, de a stabili un

dialog, în care şi unul şi celălalt să se cunoască.

Din istorie, copilul învaţă care este obârşia din care s-a născut, cum au străbătut oamenii

vremurile, învingând opreliştile, fie cu ascuţişul paloşului, fie cu iscusinţa minţii, apărându-şi

patria, libertatea.

Istoria naţională este un nesecat izvor de învăţături şi înţelepciune. Trecutul mărturiseşte

celor de azi, care duc mai departe, către cei de mâine, dragostea de neam şi ţară, pentru apărarea

fiinţei naţionale, a independenţei şi integrităţii patriei. Deoarece trecutul a fost demn şi plin de

sacrificii, datoria dascălului este de a deschide porţile sufletului celor care i-au fost daţi spre

educare, pentru a-i adăpa şi pe ei din această fântână nesecată a gloriei poporului nostru: istoria

naţională, şi pentru a le dezvolta trăsături morale esenţiale: formarea unui profil moral şi

intelectual, educarea în sprijinul datoriei sacre şi de onoare, a obligaţiilor pe care le au faţă de

societate şi viitorul ei, dezvoltarea sentimentelor de dragoste faţă de patrie, faţă de oamenii

acestei ţări, cu obiceiurile, modul de viaţă, munca lor pentru realizarea unei vieţi mai bune.

Această lucrare poate avea mai multe utilităţi: poate fi considerată un ghid turistic şi

istoric al comunei Ilia; poate fi considerată o provocare didactică pentru ca, fiecare învăţător, în

zona lui, să facă un asemenea demers, foarte util în integrarea elementelor de istorie locală în cea

naţională.

Pe elevi îi ajută în stabilirea unei strânse legături cu tradiţiile locale, ceea ce duce la

dezvoltarea caracterului patrimonial al istoriei.

Pentru părinţi este o ofertă didactică suplimentară, care contribuie la dezvoltarea

identităţii culturale şi totodată îi implică mai mult în relaţia cu şcoala.

Este o provocare prin faptul că oferă teme de studiu pentru pregătirea unei drumeţii sau

excursii.

BIBLIOGRAFIE

DIRECŢIA GENERALĂ A ARHIVELOR STATULUI DIN ROMÂNIA

– PENTRU LIBERTATE ŞI UNITATE NAŢIONALĂ – DOCUMENTE

HUNEDORENE, BUCUREŞTI, 1999;

MIŞCĂRI SOCIALE ŞI NAŢIONALE ÎN COMITATUL HUNEDOARA

(1860 – 1861) ÎN SARGETIA, X,1973;

DATINI –REVISTĂ DE CULTURĂ, EDITATĂ DE CENTRUL

NAŢIONAL AL CREŢIEI POPULARE HUNEDOARA - DEVA ŞI

FUNDAŢIA CULTURALĂ ETHOS CU SPRIJINUL MINISTERULUI

CULTURII, NR. 1, 1999, PAG. 20-21, PAG. 35;

MIORIŢA – REVISTĂ DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR, ED.

CREAŢIEI POPULARE HUNEDOARA – DEVA ŞI INSPECTORATUL

PENTRU CULTURĂ A JUDEŢULUI HUNEDOARA, NR. 4 – 5,1998,

PAG 35-37; PAG 98-99;

GHORGHE GHEORGHESCU BUZĂU – RĂSCOALA IOBAGILOR DIN

TRANSILVANIA DE LA 1874 – 1962;

DUMITRU RUS – LOCURI ŞI LEGENDE GEOGRAFICE ROMÂNEŞTI,

ED. EMIA, DEVA, 2001;

LIVU BURLEC, LIVIU LAZĂR, BOGDAN TEODORESCU – ISTORIA

ROMÂNILOR , MANUAL PENTRU CLASA A IV-A, 1997,

LIVU BURLEC, LIVIU LAZĂR, BOGDAN TEODORESCU – ISTORIA

ROMÂNILOR , CLASA A IV-A, 1998, GHIDUL ÎNVĂŢĂTORULUI;

D. PRODAN – RĂSCOALA LUI HOREA, ED. ŞTIINŢIFICĂ ŞI

ENCICLOPEDICĂ, BUCUREŞTI, 1979;

MARCEL ONCU – CULOARUL MUREŞULUI (SECTORUL DEVA –

ZAM) , STUDIU GEONCOLOGIC, ED. FOCUL VIU, CLUJ-NAPOCA,

2000;

O. FLOCA – GHID TURISTIC AL JUDEŢULUI HUNEDOARA, DEVA,

1969;

ŞTEFAN PASCU – VOIEVODATUL TRANSILVANIEI, ED. DACIA,

CLUJ-NAPOCA, 1979;

DOCUMENTE ALE BISERICII ORTODOXE DIN ILIA.