B 1 : Obiectul de studiu al microeconomiei. Instrumente folosite în microeconomie.

Microeconomia este ştiinţa ce studiază activităţile legate de realizarea (obţinerea), veniturilor prin producerea de bunuri şi servicii, folosirea veniturilor în cadrul procesului de consum al bunurilor şi serviciilor, utilizarea veniturilor pentru formarea patrimoniului, obţinerea de venituri în procesul de acordare sau primire de credite.

Microeconomia cercetează economia axată pe:• comportamentul agenţilor economici în calitate de

consumator sau producător;• piaţa unui produs sau serviciu, studiată în mod autonom de

celelalte pieţe;• identificarea modului în care sunt satisfăcute interesele

crescânde ale individului,întreprinderii, organizaţiei.În literatura de specialitate se întâlnesc diferite definiţii ale

microeconomiei. La analiza fenomenelor economice vom opera cu următoarele definiţii:

a) Microeconomia este ştiinţa ce studiază legile economice şi mecanismul de funcţionare a agenţilor economici (consumatori individuali, întreprinderi, organizaţii);

b) Microeconomia este ştiinţa alegerilor raţionale în utilizarea resurselor economice disponibile. Alegerile raţionale se elaborează de întreprinderi, menaje, bănci, administraţii etc.;

c) Microeconomia este teoria de elaborare a deciziilor la nivelul agenţilor economici;

d) Microeconomia ca realitate economică reprezintă ansamblul proceselor, fenomenelor, actelor şi comportamentelor agenţilor economici antrenaţi în fluxurile economice din ţară şi din exteriorul ei.

Metodologia şi metodele cursuluiMicroeconomia, ca şi orice ştiinţă, îşi are principiile sale

metodologice. Iată câteva dintre ele:- Utilizând teoria economică, se pot prognoza acţiunile

oamenilor. Filozoful şi fizicianul Blaise Pascal susţinea că "arta previziunii este calea spre buna guvernare".

- La baza acţiunilor membrilor societăţii stau nevoile umane, care asigură existenţa, formarea şi manifestarea personalităţii, exprimate sub formă de interese.

- Persoanele responsabile care nu urmăresc scopuri egoiste şi nu acţionează din capriciu se vor strădui să acţioneze raţional, pornind de la valorile general-umane şi resursele economice disponibile.

- Deciziile se iau în baza utilizării valorii de alternativă (adică a posibilităţii ratate).

- Fiecare actor economic are posibilitatea de a alege.- În activitatea economică are loc materializarea avantajelor.

Realizarea avantajelor se efectuează răspunzând la următoarele 4 întrebări: Ce urmează să fie produs? Cum trebuie produs? Cine să producă? Pentru cine?

- în activitatea economică are loc coordonarea reciprocă a acţiunilor agenţilor economici conform regulilor de joc, elaborate de puterea legislativă şi aplicate cu ajutorul instituţiilor şi organelor statului.

- Primatul economicului asupra politicului şi primatul consumatorului asupra pro-ducătorului.

- Drepturile de proprietate se materializează în regulile care guvernează interacţiunile social-economice, determinând: ce este? al cui este? Drepturile de proprietate stabilesc acţiunile celor implicaţi.

- Principiul obiectivitătii, stabilit şi formulat încă din antichitate de Platon.

- Principiul antidogmatismului. Dacă ştiinţa, studiind realitatea economică, nu reuşeşte pe deplin să spună lucrurilor pe nume, nu trebuie să ne grăbim să respingem teoriile inconvenabile, trebuie doar să ne străduim să înţelegem ce pondere de adevăr conţin ele, deoarece şi în teoria respectivă se poate găsi un sâmbure de adevăr, o coerenţă internă.

Microeconomia aplică diverse metode de studiere a obiectului său. Se pot diferenţia următoarele 2 tipuri de metode:

a) Metodele generale, proprii tuturor ştiinţelor, printre care putem evidenţia: metoda abstracţiei ştiinţifice, analiza şi sinteza, inducţia şi deducţia, ipoteza, compararea, metoda grafică etc.;

b) Metodele specifice: metoda de balanţă, analiza normativă şi pozitivă, analiza marginală, analiza funcţional-valorică, metodele economico-matematice etc.

B 2 : Piaţa – concept şi premise ale reglării economice prin mecanismele acesteia

Un rol important în economia modernă îl ocupă piaţa cu mecanismele

ei, studierea cărora permite naşterea interrelaţiilor dintre producţie şi consum, strategia dezvoltării economice, relaţiile dintre agenţi economici.Piaţa a apărut cu multe secole în urmă ca punct de legătură între producţie şi consum, atunci când funcţiile acestor 2 sfere economice sau separat în timp şi spaţiu. În decursul secolelor schimbările dintre producători şi consumatori s-au extins şi s-au perfecţionat. Piaţa modernă din ţările avansate economic s-a constituit şi s-a consolidat în ultimele secole. Piaţa fiind o categorie a economiei de schimb reflectă sistemul de relaţii vânzare-cumparare între diferiţi agenţi economici şi un mecanism complex ce constă din cerere şi ofertă, concurenţă, preţuri, etc. Piaţa este locul unde sunt efectuate tranzacţiile dintre cumpărător şi vânzator. Asemenea tranzacţii sunt bursa, iarmarocul, licitaţia, târgul etc. Piaţa include nu numai schimbul, dar şi producţia, reparaţia şi consumul, adică toate fazele de reproducţie.În condiţiile pieţei cumpărătorul, procurând sau ignorând marfa, "votează" cu banii săi "pentru" sau "contra" producţia acestei mărfi. Piaţa verifică, în ultimă instanţă, concordanţa sau neconcordanţa dintre volumul, structura, calitatea producţiei (ofertei) şi nivelul, structura şi calitatea consumului (cererii). Prin informaţiile oferite de piaţă, agenţii economici pot acţiona în sensul realizării concordanţei relative dintre cerere şi ofertă.În linii generale piaţa exercită următoarele funcţii:a) Întreţine relaţia permanentă dintre producătorii de bunuri şi servicii şi consumatorii acestora, asigură alocarea şi utilizarea eficientă a resurselor materiale, umane şi funciare, determinând deciziile agenţilor economici cu privire la producţie, reparaţie, schimb şi consum.b) Economia naţională se autoreglează prin piaţa, stabileşte independent propoziţiile şi echilibrul necesar propriei producţii.c) Asigură echilibrul dintre cerere şi ofertă, realizând interesele agenţilor economici cu privire la utilizarea resurselor disponibile.Trăsăturile de bază ale pieţei sunt concurenţa liberă dintre producătorii de mărfuri şi proprietarii de resurse, migrarea liberă a capitalului între ramuri economice şi regiuni; realizarea mărfurilor la preţurile de echilibru, ce reflectă real corelaţia dintre cerere şi ofertă.În orice ţară economia naţionala trebuie să dea răspuns la 5 întrebări "fundamentale": 1. În ce limite pot fi folosite resursele disponibile? 2. Ce fel de mărfuri şi servicii trebuie produse? 3. Cum să fie produse aceste mărfuri şi servicii? 4. Cine sunt destinatarii acestor produse? 5. E capabil oare actualul sistem economic să se adapteze la schimbările de structură a necesităţilor consumatorului, la modificările din resursele şi tehnologiile de producţie? La aceste probleme fundamentale poate da răspuns numai sistemul de piaţă care asigură, în primul rând, o dezvoltare echilibrată, propoziţională a economiei naţionale, contribuie la stabilirea unei corelaţii dintre factorii de producţie (munca, acumulare, resursele naturale), între sferele şi ramurile economice, între producţie şi consum, între veniturile diferitor pături sociale ale populaţiei.În al doilea rând, în sistemul de piaţă cumpărătorii şi vânzătorii de mărfuri, aflându-se în interacţiunile de concurenţă, determină nivelul de preţuri la produsele livrate şi gradul de utilizare a resurselor existente.În al treilea rând, sistemul de piaţă e capabil să schimbe operativ volumul şi structura ofertei, adoptând-o la satisfacerea cererii. Această adaptare se face pe contul schimbării volumului de producţie, precum şi schimbării nivelului de preţuri. În sistemul de piaţă sunt fabricate numai produsele în urma vinderii cărora se obţine un venit ce acoperă în primul rând cheltuielile de producţie, ţinându-se profitul normal. Dacă produsele nu aduc producătorului de mărfuri profit normal, ele nu se fabrică.În al patrulea rând economia de piaţă presupune o suveranitate a consumatorului. Teama de a suporta pierderi sau de a da faliment impune producătorii (firma) şi furnizorii de resurse să se conducă în activitatea lor numai de cerinţele consumatorului. Totodată, sistemul de piaţă impune consumatorul să aleagă cea mai raţională structură de consum, deoarece el îl face pe consumator să sesizeze preţurile ce reiese din cheltuielile reale.În al cincilea rând, concurenţa în sistemul de piaţă impune firmele să aplice cheltuieli de producţie reduse, să aplice o tehnologie modernă pentru a obţine o productivitate înaltă, să stimuleze dezvoltarea progresului tehnico-ştiinţific.În al şaselea rând sistemul de piaţă contribuie la distribuirea resurselor de muncă şi acelor materiale, concentrându-se acolo unde e cea mai mare nevoie de ele.În al şaptelea rând, sistemul de piaţă, bazat pe concurenţă, îmbină interesele personale cu cele publice. Firmele şi furnizorii de resurse în goană după profit majorează mereu volumul de producţie, fapt ce conduce la solicitarea cerinţelor publice (asigurarea populaţiei cu mărfuri şi servicii). Trebuie să menţionăm că sistemul de piaţă nu poate, totuşi, rezolva absolut toate probleme social-economice: şomajul, declinul economic, inechitatea economică şi socială pot fi rezolvate numai prin intervenţia statului. Pieţele sunt de mai multe tipuri şi pot fi analizate prin prisma de elemente componente ale lor, deoarece în realitate acestea constituie un sistem de pieţe, dintre care se stabilisc relaţii de interacţiune reciprocă. Criteriile conform cărora se grupează pieţele sunt diverse.Dacă obiectul tranzacţiei de vânzare-cumpărare e prezent, atunci piaţa e numită reală; daca acesta lipseşte, ea e considerată fictivă.Piaţa reală exprimă cererea şi oferta de bunuri şi servicii care pot satisface imediat o anumită necesitate socială.Piaţa fictivă (bursa) presupune o confruntare dintre cererea şi oferta titlurilor de proprietate asupra unora dintre aceste bunuri, fără ca acestea să fie prezente în momentul tranzacţiei de vânzare-cumpărare.Conform naturii economice a bunurilor ce fac obiectul tranzacţiei comerciale, piaţa se împarte în piaţa bunurilor de consum personal final şi piaţa factorilor de producţie. Piaţa bunurilor de consum personal final constă din ansamblul de vânzări şi cumpărări, piaţa factorilor de producţie vine să satisfacă necesităţile personale şi cele

colective. Piaţa factorilor de producţie include piaţa resurselor naturale (inclusiv pământul), piaţa capitalului şi titlurilor de valoare, piaţa monetară, piaţa ofertei de muncă (piaţa muncii), piaţa de resurse informaţional-ştiinţifice. Piaţa bunurilor de producţie constă la rândul ei din alte pieţe, din pieţe de sector ce corespund bunurilor şi serviciilor produse şi cumpărate în societate (piaţa bunurilor de consum, piaţa mijloacelor de producţie, piaţa serviciilor, piaţa de locuinţe, piaţa de automobile etc.). Piaţa muncii, de exemplu, constă din tot atâtea pieţe câte domenii profesionale există.

B 3 : Trăsăturile agenţilor economiciExplicarea proceselor complexe ce au loc în sistemele economice presupune luarea în considerare a faptului că aceste sisteme sunt formate din agenţi economici, ale căror acţiuni şi interacţiuni dau substanţă şi sens vieţii economice. In toate procesele economice sunt implicaţi agenţi economici care îndeplinesc anumite roluri specifice în declanşarea şi întreţinerea acestora, în favorizarea sau inhibarea lor. Indiferent dacă procesele economice sunt abordate la micro-scară sau la macro-scară, determinismul lor este de natura unor comportamente proprii anumitor agenţi economici. Iată de ce înţelegerea condiţiilor de existenţă şi funcţionare a diferitelor categorii de agenţi economici stă la baza demersului cognitiv asumat de ştiinţa economică, dar şi a demersului de exercitare a gestiunii în sistemele economice reale.Agenţii economici: concept şi tipologieGeneric, prin agent economic se înţelege o persoană sau un grup de persoane îndeplinind funcţii bine determinate în viata economica.Agenţii economici sunt entităţi de natură socială, cu o existenţă recunoscută şi, eventual, oficializată ca atare, prin care anumiţi subiecţi - indivizi sau grupuri -concep şi promovează, în mod coerent, acţiuni decurgând din interesele lor. Orice agent economic poate fi identificat prin cuplul subiect - funcţie. Exercitarea, de către agenţii economici, într-un context spatio-temporal dat, a funcţiilor lor specifice, se articulează într-o viaţă economică organizată.Gama funcţiilor specifice exercitate de agenţii economici permite definirea tipologiei acestor agenţi, în prezent, pe plan mondial, cea mai largă utilizare cunoaşte tipologia ce stă la baza sistemului de evidenţă statistică a conturilor naţionale; în cadrul ei se disting1:- agenţi producători de bunuri şi servicii, de natura firmelor;- agenţi consumatori, de natura gospodăriilor (menajelor);- agenţi financiari, reprezentaţi de instituţiile financiare şi de credit;- administraţiile;- străinătatea („restul lumii"), reprezentând agenţii aparţinând altor economii naţionale.Agenţii producători, împreuna cei cei consumatori, constituie categoria agenţilor non-financiari; existenţa lor este determinată de natura economiei de piaţă, care presupune efectuarea de tranzacţii între purtătorii ofertei şi purtătorii cererii.Complementar cu această primă categorie se distinge o a doua, respectiv cea a agenţilor financiari. Existenţa lor reflectă autonomizarea relativă în condiţiile economiei de piaţă, a proceselor din sfera financiar-monetară faţă de cele din economia reală; băncile, instituţiile financiare şi de credit desfăşoară o activitate strict specializată, funcţiile lor fiind - în economia contemporană - de o importanţă decisivă pentru formarea şi utilizarea resurselor monetare, valutare şi financiare.Separat de primele trei categorii de agenţi prezentate anterior, şi care funcţionează pe baze comerciale, în economiile contemporane se manifestă necesitatea existenţei unui agent de sine stătător, respectiv administraţiile, care se ocupă cu furnizarea unor bunuri şi servicii de utilitate publică (învăţământ, ocrotirea sănătăţii etc.), prin colectare şi redistribuire de resurse de la ceilalţi agenţi şi alocarea lor conform interesului public.în sfârşit, „restul lumii" reprezintă generic corespondentul extern al agenţilor j economici naţionali implicaţi în relaţii cu străinătatea.Agenţii economici pot fi abordaţi ca agenţi elementari şi, respectiv, ca agenţi agregaţi.Agenţii economici elementari reprezintă entităţile primare autonome ale vieţii economice.Categoria agenţilor economici elementari formează obiectul de studiu ai microeconomieî. Economiile contemporane se caracterizează prin creşterea numărului şi varietăţii tipologice a agenţilor primari implicaţi în funcţionarea lor, precum şi prin multiplicarea interacţiunilor dintre aceştia. Orice agent economic elementar întruneşte o serie de trăsături distinctive:- este identificabil şi posibil de observat ca subiect distinct al vieţii economice, fie în calitate de persoană sau grup de persoane fizice, fie în calitate de persoană juridică;- este purtătorul unor interese proprii, ireductibile, pe care le converteşte în scopuri ale acţiunii sale;- are un comportament specific, constând în decizii şi acţiuni, elaborate şi îndeplinite în mod autonom de către agentul respectiv;- dispune de resurse şi capabilităţi proprii care îi permit să-şi promoveze comportamentul adoptat;- are capacitatea de a iniţia şi întreţine relaţii cu alţi agenţi economici.

Agenţii economici agregaţi reprezintă clase de agenţi economici elementari care îndeplinesc funcţii similareEste deosebit de important de subliniat faptul ca agenţii agregaţi, care formeaza obiectul de studiu al macroeconomiei, au o existenţă pur virtuală; agregarea agenţilor ementari se referă strict la o abordare tipologică bazată pe similitudinea comportamentelor unor agenţi elementari, fără a semnifica nici pierderea identităţii şi nici limitarea autonomiei acestora.Agentul agregat întreprinderi (firme) grupează toate unităţile instituţionale a căror funcţie principală constă în producerea de bunuri materiale şi servicii (nonfinanciare) destinate pieţei. Unităţile respective sunt cele care „lucrează" pentru piaţă, care produc bunuri

destinate vânzării; ele sunt de tipul societăţilor de capitaluri, cooperativelor şi asociaţiilor cu personalitate juridică, întreprinderilor individuale şi întreprinderilor publice. Veniturile acestor agenţi economici provin din vânzarea producţiei, iar scopul activităţii lor îl constituie obţinerea de profit, ceea ce face ca ei să fie încadraţi în sectorul afacerilor existent în fiecare economie naţională.Agentul agregat gospodarii (menaje) reprezintă agentul economic purtător al calităţii de consumator de bunuri personale. Acest agent cuprinde ţoale entităţile care obţin venituri şi organizează folosirea lor pentru a cumpăra şi consuma bunurile de care au nevoie, pentru a face economii etc.: familii, celibatari, diferite comunităţi consumatoare. Veniturile menajelor provin din remunerarea salariaţilor, din titluri de proprietate, precum şi din transferurile efectuate de celelalte sectoare. Din acest punct de vedere, gospodăriile se încadrează, în funcţie de activitatea capului de familie, într-o anumită categorie socio-profesională: salariaţi, liber profesionişti, proprietari de valori mobiliare şi imobiliare, fermieri, mici întreprinzători, pensionari etc.Agentul agregat 'instituţii financiare, de credit şi societăţi de asigurări reuneşte unităţile Instituţionale (private, publice şi mixte), a căror funcţie principală este cea de intermediar financiar între ceilalţi agenţi economici; ele colectează, transformă şi redistribuie disponibilităţile financiare, sau (în cazul celor de asigurare) transformă riscurile individuale în riscuri colective. Din această grupă de agenţi economici fac parte toate băncile, inclusiv instituţia de emisiune monetară, societăţile de asigurări. Resursele principale ale acestor unităţi sunt constituite din fondurile proveniteangajamente contractate (depuneri la vedere şi la termen, bonuri de casă, obligaţiuni etc.), dobânzi primite, prime de asigurare etc.Agentul agregat administraţii publice reprezintă acel agent economic care exercită funcţia de redistribuire a venitului şi avuţiei pe baza serviciilor non-rnarfare prestate, în cazurile în care întreprinderile (sectorul afacerilor) nu oferă astfel de servicii pe piaţă sau le oferă în cantităţi insuficiente. Din această categorie de agenţi economici fac parte administraţiile centrale şi tocate de stat şi toate celelalte instituţii publice care prestează servicii non-marfare pentru colectivitate, curn sunt cele prestate în sistemul învăţământului public, protecţiei sociale, în cadrul justiţiei, prin infrastructurile publice rutiere, portuare etc. Veniturile principale ale acestui sector provin din vărsămintele obligatorii efectuate de către unităţile care aparţin celorlalte sectoare.Administraţiile private grupează organismele private fără scop lucrativ (organizaţii, asociaţii, fundaţii etc.) care au ca funcţie principală prestarea de servicii non-marfare pentru diferite categorii de persoane sau colectivităţi. Resursele lor financiare provin în principal din contribuţii voluntare, cotizaţii, venituri pe proprietăţi etc.Agentul agregat străinătalea („restul lumii") desemnează generic celelalte economii naţionale şi unităţile lor autonome (nerezidente în ţara de referinţă), cu care agenţii economici interni intră în tranzacţii economice. Rezultă că exteriorul reprezintă un agent economic specific, fiind singurul care nu este caracterizat printr-o anumită funcţie intrinsecă. El grupează unităţile nerezidente, în măsura în care acestea efectuează operaţii unităţile rezidente; în această categorie intră şi cu reprezentanţele unor organizaţii străine şi internaţionale aflate pe teritoriul ţării de referinţă. Evidenţierea operaţiilor respective oferă o imagine de ansamblu a tranzacţiilor economice care leagă economia naţională cu restul lumii, şi anume: operaţii referitoare la creanţe asupra străinătăţii, la angajamentele ţării, operaţii de import şi export etc.

B 4 : Tipurile de întreprinderi în R. M.Esenţa întreprinderii industrialeAmpla şi complexa dezvoltare ce caracterizează evoluţia societăţii omeneşti în ultimul secol se reflectă şi în apariţia unui număr de întreprinderi, care prezintă o extremă varietate de însuşiri economice, tehnice, umane, juridice etc.Întreprinderea industrială se defineşte drept unitate de bază în cadrul industriei, în care personalul, prin utilizarea factorilor de producţie, obţine materii prime, produce bunuri materiale, anumite servicii, în condiţiile realizării unui anumit profit.Tipologia întreprinderilorEste deosebit de importantă cunoaşterea diferitor tipuri de întreprinderi, ale căror particularităţi reclamă abordări diferenţiate din anumite puncte de vedere.Necesitatea clasificării întreprinderilor este determinată de mai mulţi factori:l. pe această bază se pot efectua analize complexe şi aprofundate privind dezechilibrele şi disfuncţionalităţile existente la un anumit moment în economie;2. se identifică caracteristicile şi modalităţile de exercitare a conducerii în întreprindere. Din mulţimea clasificării întreprinderilor ne rezumăm la următoarele: în funcţie de forma de proprietate deosebim:• întreprinderi de stat; • întreprinderi private; • întreprinderi cu proprietate mixtă.Întreprinderile de stat au drept trăsătură definitorie posedarea întregului său patrimoniu de către statul pe teritoriul căreia se află. înfiinţarea şi funcţionarea întreprinderilor de stat depinde în exclusivitate de voinţa factorilor decizionali etatici, potrivit reglementărilor existente în fiecare ţară.Întreprinderile private se caracterizează prin faptul că patrimoniul lor aparţine unei sau unui grup de persoane. Este primul tip de întreprindere care a apărut încă din sclavagism. Numărul, diversitatea şi mărimea întreprinderilor private au crescut o dată cu dezvoltarea societăţii.Trăsăturile economice esenţiale ale întreprinderilor private: 1. iniţiativa constituirii şi funcţionării lor aparţine integral întreprinzătorului respectiv; 2. posedarea unui capital minim, este obligatoriu; 3. independenţa deplină în ceea ce priveşte direcţionarea

activităţilor întreprinderilor; 4. asumarea integrală a riscurilor economice şi sociale implicate de operaţiunile firmei etc. În funcţie de numărul posesorilor de capital , întreprinderile private pot fi individuale şi de grup. întreprinderea individuală aparţine unei singure persoane. Se foloseşte mai ales pentru întreprinderile de dimensiuni mici şi mijlocii. Întreprinderea de grup prezintă drept caracteristică posesiunea asupra patrimoniului său din partea a cel puţin două persoane. Pot fi diverse forme:a) întreprinderea familială al cărui patrimoniu se află în proprietatea membrilor unei familii. De regulă, aceste întreprinderi sînt mici, membrii familiei posedând integral competenţele privind conducerea tuturor activităţilor implicate. Cel mai adesea membrii familiei nu sunt numai proprietarii săi, ci şi lucrători efectivi în cadrul acestora.b) întreprinderea asociativă este înfiinţată prin dorinţa şi participarea în condiţii egale a mai multor persoane, ce desfăşurau înainte activităţi similare în calitate de mici producători. Specific este dreptul de proprietate asupra patrimoniului de către mai multe persoane - toţi sau o parte din cei ce lucrează efectiv, care prin actul de constituire devin, sub anumite forme, coparticipanţi la conducerea sa. Fiecare membru are dreptul pe lângă salariu şi la o parte din venitul final corespunzător cotei-părţi din capital şi muncii depuse, potrivit unor proceduri stabilite la înfiinţarea sa.c) întreprinderea cu proprietate mixtă - întreprinderea al cărei patrimoniu aparţine parţial statului, parţial persoanelor fizice sau juridice private.Un alt criteriu de clasificare impune divizarea tuturor întreprinderilor în felul următor:a) sectorul primar (întreprinderi agricole). Pentru acest sector este caracteristic nivelul mediu al progresului tehnic;b) sectorul secundar (întreprinderi industriale). In acest sector progresul tehnic este ridicat;c) sectorul terţ (întreprinderi de servicii şi de distribuţie) - se dezvoltă în strânsă legătură cu cel secundar şi atrage din ce în ce mai mulţi lucrători. 3. După natura activităţii se evidenţiază:• întreprinderi agricole;• întreprinderi industriale;• întreprinderi de servicii (bănci, asigurări, transport),• întreprinderi de distribuţie. Rolul lor este de a pune la dispoziţia consumatorilor diferite bunuri de consum.4. În funcţie de caracterul obiectului muncii supus prelucrării, întreprinderile se împart în extractive şi prelucrătoare. Cele extrac -tive se ocupă cu extracţia obiectelor muncii din natură (carbonifere, petrolifere etc.), iar cele prelucrătoare - cu transformarea materiilor prime în produs finit. Primele se caracterizează printr-o dependenţă pronunţată de factorul natură.5. În raport cu destinaţia economică şi caracterul producţiei finite:• producătoare de mijloace de producţie (grupa A);• producătoare de bunuri de consum (grupa B).6. În raport cu continuitatea procesului tehnologic:• cu procese tehnologice continue;• cu procese tehnologice discontinue.7. În funcţie de timpul de lucru în cadrul anului calendaristic:• întreprinderi ce funcţionează anul împrejur;• întreprinderi sezoniere.8. În raport cu nivelul de specializare:• specializate• universale;• mixte.9. În funcţie de tipul producţiei:• cu producţie individuală;• cu producţie de serie (mică, mijlocie, mare);• cu producţie de masă.10. În funcţie de metoda de organizare a producţiei:• întreprinderi cu producţia organizată în flux;• întreprinderi cu producţia organizată pe obiecte;• întreprinderi cu producţia organizată în unicate.11. În funcţie de numărul personalului încadrat în întreprindere (în conformitate cu legislaţia Republicii Moldova)• microîntreprinderi (cu numărul personalului de la l la 19 oameni);• întreprinderi mici (cu numărul personalului între 20 şi 75 oameni);• întreprinderi mari.12. În funcţie de forma organizatorico-juridică, acceptată de întreprindere, deosebim:• întreprindere individuală (II);• societate cu răspundere nelimitată (societate în nume colectiv) (SNC);• societate în comandită;• societate cu răspundere limitată (SRL);• societate pe acţiuni (SA);• cooperativa de producţie;• întreprinderea de arendă;• întreprinderea de stat;• întreprinderea municipală.Caracteristica întreprinderilor după forma organizatorico-juridicăÎntreprinderea individualăCaracteristicile principale ale acestei forme organizatorice pot fi următoarele:1. Persoană fizică.2. Existenţa unui singur proprietar, care deţine întregul capital şi conduce singur întreprinderea, răspunzând cu întreaga sa avere pentru obligaţiile asumate.3. Uşurinţa demarării, desfăşurării şi lichidării afacerii.4. Libertatea relativă de acţiune şi control a proprietarului.

Reieşind din caracteristicile enumerate şi altele ale întreprinderilor individuale se evidenţiază avantajele şi dezavantajele pe care le oferă aceste întreprinderi.Societăţile cu răspundere nelimitată (societate în nume colectiv)Legile existente nu-i dau acestei societăţi dreptul de persoană juridică. Poate deveni membru al acestei societăţi orice persoană juridică sau fizică. Fiecare membru introduce partea sa sub formă de bani sau bunuri materiale, sau şi una şi alta, sau propria productivitate a muncii (dacă membrul societăţii lucrează), între membrii societăţii se încheie un contract ce prevede toate laturile relaţiilor interne. Dreptul de a conduce cu această societate o are fiecare membru. Fiecare membru răspunde de datoriile societăţii nelimitat personal (cu toată averea personală).Societatea în comandităPoate deveni membru orice persoană fizică sau juridică. Ei se împart în două categorii:1. Membrii ce răspund nelimitat cu toată averea lor. Ei se numesc comanditaţi.2. Membrii societăţii ce poartă răspunderea în limitele cotei -părţi introduse. Ei se numesc comanditari. Societatea în comandită este compusă din minimum un comanditat şi un comanditar. Conduc societatea şi o reprezintă de obicei comanditaţii.Societate cu răspundere limitată (SRL)Este o persoană juridică. Membrii ei pot fi atât persoane juridice, cât şi fizice. Societatea îşi achită datoria cu toată averea, iar fiecare membru - cu cota-parte în capitalul societăţii. Membrul ce şi-a achitat pe deplin cota-parte nu mai are nici o răspundere faţă de această întreprindere.Societatea pe acţiuniParticipanţii societăţii, numiţi acţionari, poartă răspundere pentru obligaţiile societăţii în limitele costului acţiunilor ce le aparţin. S. A. este persoană juridică, iar filialele şi reprezentanţele nu sunt persoane juridice.Acţionari ai societăţii pot fi persoanele fizice şi juridice din R. Moldova, din alte state, apatrizii, precum şi organizaţiile internaţionale.S. A. poartă răspundere pentru îndeplinirea obligaţiunilor sale cu toate bunurile disponibile.S.A. poate emite două tipuri de hârtii de valoare: acţiuni şi obligaţii. Întreprinderile de arendăÎn relaţiile de arendă sunt participante 2 persoane - arendaşul şi arendatorul.Arendatorul pe baza de contract posedă şi foloseşte contra plată bunuri ce aparţin arendatorului.De dreptul de a da bunuri în arendă beneficiază proprietarii persoane fizice şi juridice din Republica Moldova şi din alte state. Documentul de bază care reglementează relaţiile dintre arendator şi arendaş este contractul de arendă. El se încheie în scris pe un termen anumit, dar nu mai mare de 99 ani.Plata pentru arendă se stabileşte în ansamblu pentru bunurile arendate sau aparte, pentru fiecare obiect, în natură, în bani sau în ambele modalităţi.Pe lângă plata de arendă, arendaşul plăteşte impozitele prevăzute de lege, dacă legislaţia sau contractul nu le atribuie arendatorului.Arendatorul are dreptul să dea în subarenda bunurile arendate sau o parte din ele (cu excepţia pământurilor şi a resurselor naturale), dar cu consimţământul persoanei care dă în arendă.Darea în arendă a bunurilor nu atrage după sine transmiterea dreptului de proprietate asupra acestor bunuri. Producţia ce s-a fabricat folosindu-se bunurile arendate şi profitul adus la ea, precum şi bunurile dobândite din contul profitului obţinut prin bunuri arendate, aparţin arendaşului, dacă contractul nu prevede altfel.După expirarea termenului de contract sau la rezilierea lui, clădirile şi instalaţiile ce nu pot fi mutate, construite pe teritoriul arendat din mijloacele arendaşului cu permisiunea persoanei care dă în arendă, trec în proprietatea persoanei care dă în arendă, dacă contractul nu prevede altfel.Întreprinderile cooperativeÎntreprinderea cooperatistă (cooperativa) este o organizaţie a cetăţenilor asociaţi benevol în calitate de membri pentru a desfăşura în comun o activitate de antreprenor sau de altă natură pe baza bunurilor, ce-i aparţin cu drept de proprietate, a bunurilor arendate sau primite în folosinţă, şi este recunoscută ca persoană juridică.Membru al cooperativei poate fi orice cetăţean capabil al Republica Moldova, care a atins vârsta de 16 ani.Persoanele juridice nu pot fi membri ai cooperativei.În cadrul sistemului cooperatist activează următoarele tipuri de cooperative: de producţie, de consum şi mixte.Cooperativele de producţie produc mărfuri, lucrări şi prestează servicii întreprinderilor, cetăţenilor.Cooperativele de consum satisfac necesităţile cetăţenilor în ceea ce priveşte deservirea comercială şi socială, precum şi ale membrilor lor privind asigurarea cu locuinţe, cu terenuri pentru grădinărit, cu garaje şi locuri de parcare a autoturismelor şi privind prestarea serviciilor de ordin social-cultural şi de altă natură.Cooperativele mixte îmbină activitatea de producţie cu cea de consum.Averea cooperativei se formează din aportul sub formă de bani şi de bunuri al membrilor ei din producţia cooperativei, provenite din vânzare acestei producţii, din credite, din veniturile provenite din alte activităţi prevăzute de statutul cooperativei.Colectivul de muncă al cooperativei este format din membrii cooperativei şi persoane angajate în cooperativă prin contract.Cooperativa se constituie de către cetăţeni (fondatori) pe principii benevole. In cooperativă nu pot fi mai puţin de 3 participanţi.Cooperativa activează în baza statului care se adoptă la adunarea generală.

Adunarea generală a cooperativei este organul ei superior de conducere şi care alege pentru dirijarea activităţii curente un preşedinte sau un comitet de conducere. Fiecare membru al cooperativei are un singur vot, indiferent de aportul lui patrimonial.Cetăţenii care sunt angajaţi la cooperativă prin contract iau parte la adunarea generală cu drept de vot consultativ.În exclusivitate în competenţa adunării generale sunt următoarele probleme:• aprobarea statutului cooperativei, modificarea şi completarea lui;• alegerea şi realegerea preşedintelui cooperativei, a comitetului de conducere şi a comisiei de cenzori;• aprobarea dărilor de seamă privind activitatea lor;• aprobarea planurilor de activitate ale cooperativei;• aprobarea modului de repartizare a veniturilor (a beneficiului);• stabilirea tipurilor, mărimilor şi direcţiilor de utilizare a fondurilor şi a mijloacelor disponibile ale cooperativei, examinarea chestiunilor privind formarea preţurilor;• soluţionarea problemelor reorganizării şi încetării activităţii cooperativei.Adunarea generală este deliberativă, dacă la ea sunt prezenţi cel puţin 2/3 din numărul total al membrilor cooperativei.Întreprinderea municipalăEa se înfiinţează şi se dotează cu bunuri de organul de autoadministrare locală. Este persoană juridică şi poartă răspundere pentru obligaţiile asumate cu întreg patrimoniul lor.Întreprinderile cu capital străinInvestiţiile străine se pot constitui sub formă de:a) valută liber convertibilă sau altă valută străină achiziţionată de către băncile din Republica Moldova;b) maşini, echipamente, inclusiv echipamente de birou;c) drepturi patrimoniale şi nepatrimoniale, inclusiv dreptul la proprietatea intelectuală.

B 5 : Teoria cererii. Definiţii, funcţiiAlocarea veniturilor băneşti limitate pentru cumpărarea diferitelor bunuri necesare satisfacerii nevoilor de consum derivă din comportamentul consumatorilor, iar structura cheltuielilor de consum reflectă acest comportament. Preferinţele, personale ale consumatorilor se concretizează în structurile cererii acestora, cerere care se manifestă pe piaţa diferitelor bunuri de consum. Teoria cererii stă la baza alocării veniturilor băneşti limitate de către consumatorii raţionali care se decid să cumpere diferite bunuri.Extinderea şi contracţia cererii. Legea cererii Cererea reprezintă cantitatea dintr-o anumită marfă dorită, care poate fi cumpărată de un individ, într-o perioadă determinată de timp, la un preţ unitar dat. Însumându-se cererea tuturor cumpărătorilor de pe piaţa unui anumit bun, rezultă cererea totală de piaţă a acelui bun.Această cerere exprimă raporturile în legătură cu:a) cantitatea maximă dintr-un anumit bun, care, la un anumit preţ, este dorită şi poate fi cumpărată;b) preţul maxim care poate fi achitat pentru cumpărarea unei anumite cantităţi din bunul dorit.În funcţie de natura bunurilor ce fac obiectul cererii, se disting: (a) cererea pentru bunuri substituibile (de exemplu, uleiul de măsline şi uleiul de floarea soarelui); (b) cererea pentru bunuri complementare (de exemplu autoturisme şi benzină); (c) cererea derivată (de exemplu, cererea pentru făină este determinată de cererea Pentru pâine).Modificarea preţului unitar în sensul reducerii sale, determină procesul de extindere a cererii, respectiv de creştere a cantităţii cerule, în timp ce creşterea preţului unitar determină contracţia, respectiv scăderea cantităţii cerute pe piaţa unui produs.Relaţia dintre evoluţia preţului unitar (variabilă independentă) şi cererea de pe unui anumit bun (variabilă dependentă) poate fi ilustrată cu ajutorul unui tabel forma unui barem), al unei funcţii sau al graficului.Raporturile de cauzalitate dintre modificarea preţului unitar al unui bun şi schimbarea cantităţii cerute constituie conţinutul legii generale a cererii.Corespunzător acestei legi: a) creşterea preţului unitar al unui bun determină reducerea cantităţii cerute din bunul respectiv;b) reducerea preţului unitar al unui bun determină creşterea cantităţii cerute din bunul respectiv.Legea generală a cererii se verifică în cazul bunurilor normale, precum şi în cazul majorităţii bunurilor inferioare. Pentru unele bunuri inferioare, creşterea preţurilor este însoţită de o extindere a cererii iar reducerea preţurilor de o contracţie a acesteia. „Paradoxul Giffen", (după numele celui ce a studiat fenomenul poate fi explicat pornind de la cele două efecte generale ale creşterii preţului unui anumit bun şi anume:a) creşterea cantităţii cerute din alte bunuri, ale căror preţuri nu au crescut (efectul de substituire);b) reducerea venitului real (efectul de venit).Pentru bunurile inferioare, între modificarea veniturilor reale şi cantitatea cerută există o relaţie inversă, negativă, în cazul în care preţul unui bun inferior creşte, iar efectul de venit este mai mare decât efectul de substituire, cantitatea cerută creşte.în cazul analizei cererii pieţei, aceste excepţii de la regula manifestării cererii nu infirmă veridicitatea legii generale a cererii, situaţiile prezente întâlnindu-se destul de rar în comportamentul consumatorilor, iar ponderea pe piaţă a bunurilor respective este nesemnificativă.Există unele situaţii care numai aparent contrazic legea generală a cererii. Astfel, există posibilitatea ca unii cumpărători să cumpere mai mult de la unele firme chiar dacă acestea practică preţuri mai înalte pe motivul unei economii de timp. Fiind mai la îndemâna cumpărătorului, acesta preferă să plătească un preţ mai mare, compensând diferenţa de

preţ prin alocarea timpului economisit altor activităţi, în această situaţie, legea cererii se verifică deoarece în preţul plătit este inclus şi costul oportun al timpului economisit. De asemenea, în situaţia în care preţul şi calitatea bunului sunt în relaţie directă, creşterea preţului poate fi însoţită de o sporire a cantităţii cerute, deoarece diferenţa de preţ va fi compensată de diferenţa de calitate câştigată.Totodată, creşterea preţului poate fi însoţită de o creştere a cantităţii cerute, deci de o extindere a cererii, în situaţia creşterii veniturilor, a numărului de cumpărători, a preferinţelor etc. Nici în astfel de situaţii, legea generală a cererii nu este contrazisă, ea exprimând relaţiile de cauzalitate dintre preţ şi cantitatea cerută, făcându-se abstracţie de ceilalţi factori care influenţează cererea, deci considerându-se ca fiind constante condiţiile cererii.Condiţiile creşterii şi reducerii cereriiîntr-o perioadă determinată de timp, cererea pentru un anumit bun poate să crească sau să se reducă, în funcţie de evoluţia unor factori care mai poartă denumirea de condiţiile cererii, considerându-se că diferitele niveluri de preţuri nu se modifică, în această situaţie se schimbă cantitatea cerută la unul şi acelaşi nivel al preţului unitar, spre deosebire de situaţia extinderii sau contracţiei cererii, când cantitatea cerută dintr-un anumit bun era diferită la niveluri de preţuri diferite.Totodată, creşterea sau reducerea cererii determină, la o anumită ofertă, o modificare a preţului unitar al unui anumit bun.Fenomenul de creştere sau reducere a cererii poate fi reprezentat prin tabel, funcţie sau grafic.Principalii factori sau condiţii ale cererii care determină creşterea sau reducerea cererii pe piaţa unui anumit bun sunt: (a) modificarea veniturilor băneşti ale consumatorilor; (b) modificarea preţurilor altor mărfuri; (c) numărul de cumpărători; (d) preferinţele cumpărătorilor; (e) previziunile privind evoluţia preţului şi a venitului.a) Modificarea veniturilor băneşti ale consumatorilor. In cazul bunurilor normale, între evoluţia veniturilor şi cererea pentru aceste bunuri există o relaţie directă (pozitivă). Creşterea veniturilor va determina o creştere a cererii iar scăderea veniturilor o reducere a cererii. In cazul bunurilor inferioare între venituri şi cerere există o relaţie negativă, deoarece majorarea veniturilor va fi însoţită de o reducere a cererii iar scăderea veniturilor, de o creştere a cererii pentru aceste bunuri.b) Modificarea preţurilor altor bunuri, în situaţia în care bunurile A şi B sunt substituibile, între modificarea preţului bunului A şi evoluţia cererii pentru bunul B există o relaţie pozitivă.în cazul în care bunurile x şi y sunt complementare, între schimbarea preţului bunului x şi evoluţia cererii pentru bunul y există o relaţie negativă.în graficul nr.4.5 se prezintă modificarea cererii pentru bunul B în funcţie de creşterea preţului bunului A, iar în graficul nr.4.6 se prezintă schimbarea cererii pentru bunul y care este complementar lui x, în funcţie de creşterea preţului acestuia.c) Numărul de cumpărători, între numărul cumpărătorilor şi cererea pentru un anumit bun există o relaţie pozitivă.d) Preferinţele cumpărătorilor. Dacă preferinţele consumatorilor pentru un anumit bun se accentuează, cererea pentru bunul respectiv va creşte şi invers, în situaţia în care se înregistrează o diminuare a preferinţelor. Un rol important în crearea preferinţelor pentru anumite bunuri de pe piaţă îl are reclama.e) Previziunile privind evoluţia preţului şi a veniturilor, în situaţia în care seprevede o creştere a preţului unui anumit bun, cererea prezentă pentru bunul respectiv creşte şi invers, cererea se reduce dacă se prevede o reducere a preţului, în cazul în care se prevede o creştere a veniturilor băneşti, cererea prezentă pentru un anumit bun creşte, iar dacă se prevede o reducere, cererea prezentă scade, presupunând cătoate celelalte condiţii nu se schimbă.Dacă se cunoaşte proporţia, fracţiunea sau procentul influenţei fiecărui factor, prin însumarea algebrică a acestora va rezulta modificarea totală a cererii la un anumit nivel al preţului.

B 6: Teoria ofertei. Definiţii, funcţii Oferta reprezintă cantitatea de bunuri sau servicii pe care

un agent economic este dispus să o ofere spre vînzare într-o anumită perioadă de timp. Oferta ca şi cererea se referă la un preţ anume, şi poate fi privită ca oferta a unui bun, a unei industrii, a unei firme şi ca oferta totală de piaţă. Desigur,în funcţie de nivelul cererii, cantitatea care se vinde efectiv poate să difere de cantitatea oferită.

Oferta, ca şi cererea, este şi ea funcţie de preţ. Ea pune în evidenţă diversele cantităţi de bunuri pe care vînzătorii sunt dispuşi să le vîndă la diverse preţuri date. Deci, între evoluţia preţului unitar al unui bun şi oferta pentru bunul respectiv există o relaţie de cauzalitate. Această relaţie este exprimată sintetic de legea ofertei, ea arată relaţia care se stabileşte între cantitatea dintr-un bun pe care un ofertant o oferă spre vînzare într-o anumită perioadă de timp şi preţul la care bunul respectiv se vinde.

Legea ofertei arată că ofertanţii sunt dispuşi să ofere o cantitate mai mare dintr-un bun oarecare, la un preţ mai mare, de cît la unul mai mic. Curba ofertei arată că nivelul de preţ este necesar pentru a-l determina pe ofertant să ofere o anumită cantitate de bun.

Grafic, relaţia dintre preţul unitar şi cantitatea oferită, este reprezentat în fig.

Aşadar, curba ofertei pune în evidenţă cantitatea de bunuri pe care un ofertant este dispus să o ofere, într-o anumită perioadă de timp, la diferite niveluri de preţuri. Altfel, se poate spune, că ea arată care este preţul la care ofertantul este dispus să ofere diferite cantităţi dintr-un bun oarecare, într-o anumită perioadă.

Forma curbei arată clar că dacă preţul bunurilor creşte, ofertanţii vor aduce mai multe bunuri pe piaţă şi invers, dacă preţul scade, ofertanţii vor aduce mai puţine bunuri pe piaţă. Creşterea preţului influenţează profitul şi ofertantul este motivat în a produce mai mult şi a oferi spre vînzare mai mult. Acesta este un motiv important care face ca inclinaţia curbei ofertei să fie în sus şi spre dreapta. Un alt motiv este faptul că de la un anumit punct, creşterea producţiei determină majorarea costului pe unitate de produs. Acest lucru se datoreşte faptului că unii factori (clădri, utilaje, maşini, etc.) nu pot să crească într-o perioadă scurtă de timp. De aceea, orice creştere a producţiei prin atragerea de mai mulţi factori variabili (muncă, materiale, etc.) suprasolicită factorii fizici (clădiri, utilaje, etc.) cauzînd congestionări şi gîtuiri ale producţiei. Productivitetea muncii se reduce şi costul pe unitate de produs adiţional creşte. Este firesc, ca preţul să fie mai mare astfel ca producătorii să fie motivaţi să producă aceste bunuri adiţionale.

Curba ofertei, ca şi curba cererii, se poate determina pentru un ofertant anume, cît şi pentru toţi ofertanţii unui anumit produs .

Oferta este adesea identificată cu producţia şi factorii care influenţează nivelul, structura şi calitatea acesteia vor influenţa nuvelul, structura şi calitatea ofertei. Oferta poate fi analizată prin caracteristici asemănătoare celor ale cererii. Ea poate fi prezentată grafic, tabelar şi cu ajutorul funcţiei. Între ofertă şi preţ există o relaţie directă în sensul că oferta creşte pe măsură ce sporeşte preţul. Deplasarea curbei ofertei spre stînga semnifică reducerea cantităţii de produse vîndute şi, invers, deplasarea curbei ofertei spre dreapta are ca rezultat reducerea preţurilor pentru cantitatea dată de bunuri.

Realizarea ofertei are loc prin confruntarea sa cu cererea în cadrul tranzacţiilor comerciale. Oferta apare sub diferite forme. Pe baza unor criterii complexe, ea poate fi de mărfuri corporale şi de servicii; fermă sau facultativă; angajament sau cu termen fix; cu grad mediu de complexitate şi de complexitate superioară; internă sau externă, etc. În funcţie de conţinutul bunurilor, oferta poate fi de: bunuri independente (confecţii), bunuri complementare (miere şi propolis), mixtă.

Oricare ar fi forma şi tipul ei, oferta se află în relaţie directă cu nivelul şi modificarea preţului. Dacă preţul unei mărfi creşte, celelalte condiţii rămînînd neschimbate, vînzătorul este dispus să cedeze cantităţi în plus pe piaţă; evident, în limitele stocului existent la bunul sau la bunurile în cauză. Dimpotrivă, în situaţia în care preţul scade, vînzătorul tinde să reducă oferta.

Creşterea ofertei o dată cu sporirea preţului are loc numai dacă vînzătorul dispune de stocuri în depozit (pe termen scurt) sau dacă el dispune de resurse cu care să suplementeze loturile de mărfuri oferite (pe termen mediu). Pe de altă parte, oferta nu poate fi redusă substanţial atunci cînd preţurile scad notabil. Aceasta mai ales dacă marfa este perisabilă sau nedepozitabilă. Comportamentul producătorului în raport de modificarea preţului nu este legat doar de posibilităţile lui de a produce, ci şi de costurile de producţie pe care acesta le are sau le poate avea.

Legea generală a ofertei exprimă acea situaţie relaţională în care,

la un anumit nivel al preţului, se oferă o anumită cantitate de bunuri.Oferta, ca şi cererea, este determinată,în dimensiunea ei, de o

serie de factori. Cei mai importanţi sînt următorii:a) preţul resurselor ( a factorilor de producţie ); b) preţul altor bunuri; c) tehnologia; d) numărul de ofertanţi; e) perspectivele pieţei; f) costul producţiei; g) taxele şi subsidiile; h) evenimente naturale şi social-politice.

a) Preţul resurselor Dacă preţul factorilor de producţie scade, ofertanţii unui anumit produs, sînt dispuşi a produce mai multe bunuri, curba ofertei pentru bunul respectiv înregistrează o deplasare spre dreapta. Invers, dacă preţul unuia sau a mai multor factori de producţie creşte, atunci va creşte costul de producţie şi ofertantul nu va fi dispus a produce o cantitate mai mare. Drept consecinţe, curba ofertei se va deplasa spre stînga.

b) Preţul altor bunuri. Factorii de producţie sînt atraşi spre acele activităţi de producţie unde ei sînt plătiţi la un preţ ridicat. Dacă preţul producţiei X creşte, este firesc ca să se înregistreze o atragere a factorilor de producţie spre acest produs, deci curba ofertei la acest produs se va deplasa spre drearta, şi invers.

c) Tehnologia. Întroducerea tehnologiei noi, are ca efect creşterea productivităţii muncii şi, implicit, reducerea costului de producţie. În acest caz, curba ofertei se va deplasa spre dreapta, deoarece producătorii sînt motivaţi a produce mai mult. Descreşterea productivităţii muncii, duce la creşterea costurilor de producţie şi evident efectul va fi negativ asupra ofertei, deci curba ofertei se va deplasa spre dreapta.

d) Numărul de ofertanţi. Curba ofertei pieţei ( a tuturor firmelor dintr-o anumită ramură care produc acelaşi produs ) se va deplasa spre dreapta, dacă în ramură vor intra noi firme şi invers.

e) Perspectivele pieţei. Dacă în perspectivă se aşteaptă, într-o anumită ramură, la scăderea sau chiar la oprirea producţiei ( o grevă ), în prezent ofertanţii vor produce mai mult pentru a contracara efectele acţiunilor viitoare. Deci, curba ofertei se va deplasa spre dreapta. Dacă ofertanţii se aşteaptă la o creştere a preţului în viitor, atunci în prezent vor reduce producţia pentru a o creşte în viitor. Deci, curba ofertei se va deplasa spre stînga.

f) Costul producţiei. Dacă costul producţiei scade, oferta pentru

200 400 600

800 1000 12000

5

4

3

2

1

O

bunurile respective va creşte şi invers, creşterea costului va aduce la scăderea ofertei. Specialiştii consideră că evoluţia costului reprezintă unul din factorii principali care acţionează asupra ofertei. Deci, curba ofertei se va deplasa spre dreapta dacă costul scade şi invers.

g) Taxele şi subsidiile. Firmele plătesc taxe asupra profitului obţinut. Dacă taxele pe profit se majorează, atunci apare tendinţa de reducere a ofertei şi deci curba ofertei se va deplasa spre stînga. Invers, dacă se înregistrează o reducere a taxelor pe profit, se va înregistra o creştere a ofertei şi deci deplasarea curbei ofertei spre dreapta. Statul poate interveni să susţină unele firme sau o industrie sau alta. Acest lucru se poate realiza cu alocaţii de la bugetul statului, respectiv cu subsidii. În această situaţie, oferta va creşte şi evident curba acesteia se va deplasa spre dreapta.

h) Condiţiile naturale reprezintă un factor important care, în multe ramuri, influenţează mărimea ofertei. De asemenea, anumite evenimente naturale întîmplătoare acţionează, de regulă, în direcţia reducerii ofertei. Condiţiile social-politice îşi pun şi ele amprenta asupra întregii activităţi economice. Dacă acestea sînt favorabile ( stabilitate politică, cadru juridic adecvat, etc.) atunci oferta va creşte, dacă nu, oferta va înregistra o reducere.

Însumarea algebrică a influenţei absolute sau relative a fiecărui factor de acţiune, în condiţiile aceluiaşi preţ, dă ca rezultat modificarea totală a ofertei.

Orice modificare de-a lungul curbei ofertei pune în evidenţă schimbarea preţului bunului respectiv, asociată cu schimbarea în cantitatea de bun oferită. Deci, schimbarea în cantitate se vede pe curba fixă. Modificările determinate de factorii amintiţi mai sus, duc la schimbarea poziţiei curbei, spre stînga sau spre dreapta. Deci, schimbarea în ofertă are ca efect modificarea poziţiei curbei.

Noţiuni despre elasticitatea ofertei. Factorii care determină elasticitatea ofertei.

Ca şi în cazul cererii, elasticitatea ofertei pune în evidenţă gradul de modificare a ofertei în condiţiile schimbării preţului, sau a oricăreia din condiţiile ofertei.

Oferta este mai elastică cu cît este mai mare modificarea în cantitatea produsă de ofertanţi. Deci, cu cît este mai mare elasticitatea ofertei, cu atît va fi mai mare răspunsul în cantitate la modificarea preţului. Oferta este elastică atunci cînd coeficientul de elasticitate (Ceo) este mai mare decît 1. Oferta este inelastică atunci cînd coeficientul de elasticitate este mai mic decît 1. Elasticitatea este unitară atunci cînd Ceo= 1.

Cunoaşterea elasticităţii ofertei prezintă interes pentru agenşii economici deoarece, pornind de la preţurile de piaţă ale bunurilor, ea reflectă posibilitatea adaptării ofertei la cerere. Factorii cei mai importanţi care determină elasticitatea sînt:

1) Gradul de substituire. Cînd preţul unui produs creşte, este profitabil a se produce o cantitate mai mare din bunul respectiv. Creşterea cantităţii oferite dintr-un bun, cînd preţul lui creşte, depinde, într-o anumită măsură, de cît de uşor se pot atrage factorii de producţie de la alte utilizări. Aceasta este în funcţie de uşurinţa adaptării factorilor de producţie respectivi la producţia bunului fără discuţie, deci de uşurinţa trecerii lor de la producerea unor bunuri anumite la producerea bunului respectiv. Cu cît este mai mare gradul de substituire a factorilor de producţie de la producţia unui bun la producţia altor bunuri, cu atît va fi mai mare elasticitatea ofertei bunului respectiv;

2) Costul producţiei. Dacă pe piaţă pentru un bun oarecare se înregistrează o creştere a cererii la acelaşi nivel de preţ, oferta va creşte numai dacă costul total mediu nu creşte. Acesta depinde de preţul factorilor de producţie. Creşterea pentru bunul respectiv a ofertei va duce inevitabil la creşterea cererii pentru factorii de producţie utilizaţi la producerea lui, ceea ce va antrena creşterea preţului la aceşti factori şi implicit creşterea costului total mediu a produsului în discuţie. În acest caz, oferta va scşdea. Deci, atunci cînd costul creşte se va înregistra o scădere a elasticităţii ofertei, iar atunci cînd costul scade se va înregistra o creştere a elasticităţii ofertei;

3) Timpul, respectiv perioada de timp de la modificarea preţului. Acest factor se află într-o relaţie strînsă cu gradul de substituire. Cu cît această perioadă de timp este mai mare, cu atît pot fi mutaţi mai mulţi factori de producţie de la o activitate productivă la alta.

În general, în economie distingem două perioade de timp, respectiv perioada scurtă şi perioada lungă. În perioada scurtă, cantităţile a cel puţin o parte din factorii de producţie utilizaţi la producerea unui bun sînt date, respectiv fixe. Deci, perioada scurtă de timp nu este suficient de mare ca să permită schimbarea cantităţii tuturor factorilor de

producţie. Perioada scurtă de timp în care nici unul din factorii de producţie nu se modifică se numeşte perioada pieţei. În această perioadă nu se poate modifica cantitatea oferită în răspuns la modificarea preţului. În consecinţă, cantitatea oferită dintr-un bun rămîne aceeaşi, deci oferta este perfect inelastică. Iar curba ofertei este sub forma unei drepte verticale ( fig.nr.14 ).

În perioada scurtă, unii dintre factorii de producţie pot fi

schimbaţi şi, prin urmare, cantitatea oferită dintr-un bun, poate spori în anumite limite, ca răspuns la modificarea preţului. Oferta este inelastică, dar nu perfect inelastică ca în perioada de piaţă ( fig.3.3).

În perioda lungă, există suficient timp pentru modificarea cantitativă a tuturor factorilor de producţie. Deci, cantitatea oferită în răspuns la modificarea preţului este mult mai mare decît în perioada scurtă. În această perioadă se asigură posibilitatea unei oferte elastice, respectiv procentul creşterii cantităţii oferite este mai mare decît cel de creştere a preţului ( fig.3.3 ).

În concluzie, dacă preţul creşte de la p0 la p1 , aşa cum se observă în graficul de la fig.3.3, cantitatea oferită dintr-un bun va rămîne la q în cazul perioadei pieţei, va creşte de la q0 la q1 în perioada scurtă şi va creşte de la q0 la q2 în perioada lungă.

4) Stocarea bunurilor. În cazul bunurilor care se pot stoca o perioadă de timp, elasticitatea ofertei acestora creşte şi invers, dacă posibilităţile de stocare sînt reduse sau lipsesc. Cheltuielile de stocare se adaogă la costul produsului, astfel încît costul total se măreşte. În acest caz elasticitatea ofertei se va reduce.

B-7: Conceptul de elasticitate a cererii. Cerere elastică şi cerere neelastică.Elasticitatea cererii exprimă sensibilitatea cererii la modificarea preţului sau a altei condiţii a cererii.Coeficientul elasticităţii cererii (Ec) arată gradul, fracţiunea sau procentul modificării cererii în funcţie de schimbarea preţului sau a altei condiţii a cererii. El se determinai pe baza raportului dintre modificarea cererii (variabilă dependentă) şi modificarea unui factor al cererii (variabilă independentă).Coeficientul elasticităţii cererii pentru bunul x în funcţie de modificarea preţului acestui bun (E cpx) se poate calcula astfel:Ecpx = -ΔC/C : ΔP/P = - C2 – C1 / C1 : P2 – P1 / P1 unde: Δ C - proporţia modificării cererii; C1 - cererea iniţială; Δ P - proporţia modificării preţului; P1 - preţul iniţial.În funcţie de mărimea acestui coeficient, cererea pentru diferite bunuri poate înregistra următoarele forme:1) cerere elastică, când E cp > 12) cerere inelastică, când Ecp < 13) cerere cu elasticitate unitară când E cp = 14) cerere perfect elastică, când Ecp = > ∞ 5) cerere perfect inelastică atunci când Ecp = OUltimele două forme au mai mult o valoare teoretică decât practică, ele întâlnindu-se foarte rar şi numai în anumite condiţii de piaţă.Coeficientul elasticităţii cererii pentru marfa X în funcţie de venit (E cvx) se calculează ca un raport între procentul modificării cantităţii cerute şi procentul modificării venitului, în condiţiile în care ceilalţi factori care determină cererea pentru marfa x, rămân neschimbaţi (Ceteris paribus).E c v x = %ΔC / %ΔVDacă :a) E cvx > 1 şi venitul creşte, ponderea cheltuielilor pentru marfa x în cheltuielile totale va creşte;b) E cvx < 1 şi venitul creşte, ponderea cheltuielilor pentru marfa x în cheltuielile totale se reduce.în general, procentul modificării ponderii cheltuielilor pentru marfa x în totalul venitului cheltuit este egal cu (Ecvx - 1) x procentul modificării venitului.Coeficientul elasticităţii cererii pentru marfa x în funcţie de modificarea preţului altor bunuri, de exemplu: y şi z, în condiţiile în care ceilalţi factori care determină cererea pentru marfa respectivă nu se modifică, se calculează astfel: Ecp x (y ) (z) = %ΔC / %ΔV,unde P reprezintă preţul bunului y sau z.Când creşte cererea pentru bunul x datorită majorării preţului la bunul y, atunci bunul y poate fi substituit cu bunul x iar E cpx(y) > 0.Când consumatorii cumpără mai puţin din bunul x datorită creşterii preţului la bunul z este complementar bunului x iar E cpx (z) < 0Importanţa şi factorii care determină elasticitatea cererii . Modificările preţului unui anumit bun sau oricăreia din condiţiile cererii determină schimbări mai mari sau mai mici, pozitive sau negative, în cererea pentru bunul respectiv. Aceste schimbări pot fi cuantificate numai dacă se cunoaşte influenţa factorilor care determină elasticitatea cererii. Dintre aceşti factori, mai importanţi sunt cei care determină elasticitatea cererii în funcţie de preţ.a. Ponderea venitului cheltuit pentru un anumit bun în bugetul total al unei familii. Cu cât ponderea respectivă este mai ridicată, cu atât coeficientul elasticităţii cererii la preţ (E cp) este mai mare, în situaţia în care celelalte condiţii rămân constante. Astfel, presupunând că bunul x are o pondere de 30%, iar preţurile celor două bunuri se majorează cu 10%, cererea pentru bunul x se va reduce cu mai mult de 10%, de exemplu cu 15%, (E cp = 1,5), în timp ce la bunul y se va reduce cu mai puţin de 10%, de exemplu cu 8%, (E Cp = 0,8).Totodată, unele categorii de bunuri au o pondere mai mare în cheltuielile totale, în timp ce altele au o pondere mai redusă. Creşterea diferenţelor dintre veniturile băneşti determină modificări în ponderile cheltuielilor pentru diferite categorii de bunuri. Astfel, pe măsură ce veniturile băneşti cresc, ponderea cheltuielilor pentru bunurile alimentare se reduce. De aceea, cheltuielile pentru alimente au o pondere mult mai mare în totalul cheltuielilor persoanelor cu venituri reduse decât la cele cu venituri mari.în această situaţie, coeficientul elasticităţii cererii pentru bunurile alimentare este mai mare pentru persoanele cu venituri mici, în comparaţie cu persoanele care au venituri mari şi foarte mari.b. Gradul de substituire a bunurilor, între gradul de substituire a unor bunuri şi elasticitatea cererii în funcţie de preţ există o relaţie pozitivă. Coeficientul elasticităţii cererii este cu atât mai mare cu cât gradul de substituire este mai mare şi invers. Astfel, dacă este foarte greu ca în consum bunul A să fie substituit cu alte bunuri, iar preţul acestuia creşte cu 50%, cererea pentru bunul A se va reduce cu mai puţin de 50%, de exemplu, cu 20%, (Ecp = 0,4). în situaţia în care bunul A poate fi cu uşurinţă substituit cu alte bunuri disponibile pe piaţă, care

au proprietăţi similare sau apropiate şi al căror preţ nu s-a modificat, cererea pentru bunul A se va reduce cu un procent mai mare de 50%, de exemplu cu 75% (ECp = 1,5).c) Gradul necesităţii în consum. Din punctul de vedere al naturii, trebuinţelor care pot fi satisfăcute, bunurile pot fi grupate în două categorii: a) bunuri normale de strictă necesitate; b) bunuri de lux.Nivelul coeficientului elasticităţii cererii pentru bunurile de lux, în funcţie de preţul acestora, este mai mare decât al celui pentru bunurile normale. De regulă bunurile care pot fi considerate de lux au o cerere elastică, iar cererea pentru bunurile vitale este inelastică. Desigur că în cadrul fiecărei categorii de bunuri există diferenţe între nivelul coeficientului elasticităţii cererii în funcţie de preţul acestora.d) Durata perioadei de timp de la modificarea preţului, între durata perioadei de timp de la schimbarea preţului unui anumit bun şi mărimea coeficientului elasticităţii cererii la preţ există o relaţie directă, pozitivă. Astfel, dacă preţul bunului A se dublează cererea pentru bunul respectiv într-o perioadă scurtă de timp, se va reduce, de exemplu cu 80% (ECp = 0,8). Pe o perioadă îndelungată de timp însă se va reduce cu un procent mult mai mare, de exemplu, cu 120% (ECp = 1,2).Cunoaşterea influenţei acestor factori asupra elasticităţii cererii m funcţie de modificarea preţului prezintă o importanţă deosebită pentru estimarea venitului total încasat care este egal cu produsul dintre cantitatea bunurilor vândute (Q) şi preţul de vânzare pe piaţă (P). Astfel că veniturile totale sunt egale cu cheltuielile totale şi cu totalul vânzărilor (VT = Q.P).În situaţia în care cererea pentru anumite bunuri este elastică în funcţie de preţul acestora, între modificarea preţului şi venitul total încasat există o relaţie inversă, negativă. In cazul în care cererea este inelastică între evoluţia preţului şi venitul total există o relaţie pozitivă. In situaţia în care există o cerere cu elasticitate unitară, venitul total încasat nu se modifică.Relaţiile dintre nivelul coeficientului elasticităţii cererii la preţ (E cp) şi venitul total încasat (VT) sunt prezentate în tabelul de mai jos.

Ecp ΔP

Ecp, >1 Ecp = 1 ECP < 1

Creşterea preţului

VT scade VT rămâne constant

VT creşte

Reducerea preţului

VT creşte VT rămâne constant

VT scade

a) Ecp > 1, între modificarea preţului şi a VT există un raport invers (o relaţie negativă);b) ECp < 1, între modificarea preţului şi a VT există un raport direct (o relaţie pozitivă);c) ECp = 1, VT nu se modifică indiferent de sensul schimbării preţului.Cunoaşterea formei de elasticitate a cererii prezintă o importanţă deosebită în procesul decizional deoarece în condiţiile practicării unor preţuri mai scăzute, maximizarea profitului este posibilă numai în situaţia unei cereri elastice. Mărimea profitului depinde de evoluţia venitului total încasat şi a costului total, în cazul în care creşterea costului total este mai mare decât creşterea venitului, profitul total se reduce, iar dacă procentul de creştere a costului total este mai redus decât cel de creştere a venitului total, profitul creşte.Totodată, mărimea profitului depinde şi de raportul dintre modificarea cantităţii cerute şi a preţului. Cu cât procentul de creştere a cantităţii cerute este mai mare decât cel al reducerii preţului, cu atât profitul este mai mare.

B-8,12: Elementele modelului comportamental ale consumatorului.

De cum ne facem apariţia în această lume materială, devenim consumatori de bunuri şi servicii. De lapte matern, dacă nu se dă, de apă, dacă e potabilă, de aer, dacă nu este poluat, etc.

Viaţa economică îmbină consumul de factori de producţie şi consumul de bunuri şi servicii, în societatea modernă consumul productiv al agenţilor economici cuprinde 1/4, iar consumul individual acoperă % din masa de bunuri şi servicii.

Prin comportamentul consumatorului se înţelege un proces logic de a lua decizii care prin utilizarea resurselor disponibile să ofere un maximum de avantaje.

Un element al comportamentului consumatorului îl constituie utilitatea. Noţiunea de utilitate caracterizează gradul de satisfacţie obţinut de consumator la utilizarea unui bun sau a combinaţiei de bunuri.

Un alt element al comportamentului consumatorului sunt preferinţele. Noţiunea de preferinţe a fost propusă de P. Samuelson în 1938. Manipularea preferinţelor consumatorilor în funcţie de utilitatea bunurilor şi serviciilor se face prin aprecierea mărimii utilităţii, în funcţie de posibilităţile de măsurare a utilităţii, deosebim: utilitate cardinală şi utilitate ordinală. Prima se determină prin măsurare directă, utilizând unităţi de măsură speciale. Drept unitate de măsură se foloseşte utils sau utility. Mărimea utilităţii unui bun poate fi exprimată prin cifre - 2, 4, 10, 17 utils. Fondatorii teoriei utilităţii cardinale au fost marginaliştii L. Walras, Jevons, C. Menger.

Adepţii utilităţii ordinale, reprezentanţii noii şcoli marginaliste, Vilfredo Pareto şi John Nicks, pornesc de la ideea că utilitatea este incomensurabilă. Ei propun stabilirea unei ierarhii între utilitatea

Cantitate

P1P0

oferta elastică

oferta inelastică

oferta perfect inelastică

q0

q1

q2

Preţ

diferitelor bunuri în baza următoarelor ipoteze:- consumatorul poate să aprecieze marfa, s-o analizeze, s-o

compare, s-o clasifice. Pentru orice cuplu din bunurile A, B, C avem sau A > B, sau B ~ A, unde semnul > înseamnă că marfa este preferată. Semnul indică indiferenta consumatorului faţă de această marfă;- consumatorul este raţional, adică alegerea se face în avantajul combinaţiilor de bunuri în cantităţi mari;- consumatorul este coerent, prin urmare, preferând combinaţia de bunuri A alteia B, nu va da preferinţă lui B în locul Iui A;- dacă consumatorul dispune de un venit limitat, va alege combinaţia care îi asigură maximizarea utilităţii totale;- axioma de tranzitivitate. Dacă marfa A este mai preferată decât (>) marfa B, iar marfa B > C, atunci marfa A > C;- axioma de insaturaţie. Toate mărfurile sunt solicitate, dar sunt şi mai bune într-o cantitate mai mare;- axioma de independenţă a consumatorului. Făcând alegerea, consumatorul ia în consideraţie numai calitatea şi cantitatea mărfurilor. Lipsesc efectele exterioare care ar influenţa alegerea consumatorului.Un alt element al comportamentului consumatorului este corelarea sistemului de preferinţe cu cantitatea de bunuri şi servicii.Această corelaţie este exprimată de funcţia utilităţii:U = f(Qx,Qy,Qz,...Qn),unde:

Qx - cantitatea procurată de marfa X; Q - cantitatea procurată de marfa Y; Qz - cantitatea procurată de marfa Z; Qn - cantitatea procurată de marfa N.

B- 9 Analiza preferintelor consumatorilor.Ordonarea preferinţelor consumatorului are n vedere construirea

unor programe de consum.Programul de consum desemnează diferite combinaţii ale bunurilor x, y, z ..w de la care consumatorul scontează să obţină o anumită utilitate (satisfacţie) agregată.Programele de consum se află sub incidenţa unei multitudini de factori de natură complexă, exprimând obiceiurile, gusturile şi preferinţele unui anumit consumator. Ele poartă, pe lângă amprenta propriei personalităţi – influenţată de status-ul socio-profesional şi de caracteristicile socio-psihologice ale individului -, şi o puternică încărcătură socială indusă, în principal prin mass media (reclame publicitare, sondaje).Preferintele consumatorului pot fi aranjate grafic cu ajutorul curbei de indiferenta.Curba care reuneşte ansamblul combinărilor din bunurile x şi y de la care consumatorul scontează şă obţină acelaşi nivel de satisfacţie desemnează curba de indiferenţă.

Def: Curba de indiferenta: reprezinta totalitatea combinatiilor a doua bunuri sau servicii pe care le alege consumatorul pastrind acelasi nivel de utilitate .

Marind bunul x el trebuie sa micsoreze consumul de bunuri y. Curba de indiferenta are urmatoarele caracteristici: 1.Unghiul de inclinatie a curbei de indiferenta este negativ, deoarece pentru a pastra

acelasi nivel de utilitate (U=const) consumatorul marind consumul unui bun trebuie concomitent sa micsoreze consumul celuilalt bun.2.Curbele de indiferenta sunt paralele, adica nu se intersecteaza.3.Cu cit este mai indepartata curba de indiferenta de origine cu atit gradul de utilitate va fi mai inalt . U 1 < U2 ... < Un ;

Reesind din caracteristicile (2 si 3) , presupunem ca curbele de indiferenta se intersecteaza:

1.Conform graficului setul B va fi mai preferabil de cit setul A, (B > A) Deoarece nivelul de utilitate al setului B este mai mare (U2 >U1) . 2.Setul C fiind situat pe ambele curbe de indiferenta ar trebui sa aiba acelasi grad de utilitate, insa reesind din caracteristica (3 )

3. Curba de indiferenta U2 este mai indepartata de origine de cit curba U1, adica un set de bunuri (in cazul dat x si y) nu poate avea 2 utilitati, se are in vedere pentru un consumator. Deci curbele de indiferenta nu se intersecteaza niciodata. 4.

Printr-un punct se poate construi o curba de indiferenta paralela cu celelalte .5. Totalitatea curbelor de indiferenta reprezinta harta curbelor de indiferenta.

B-10 Micro.Rata marginala de substitutie intre marfuri.

Efectul de substitutie.Faptul real conform caruia unitatile agregate identice se asigura prin cresterea calitatilor consummate dintr-un bun (in cazul dat X) si deducerii cantitatilor consumate din celalalt (Y) este surprins cu rata marginala de substitutie.Def : Rata marginală de substituţie consta in raportul dintre cantitatea dintr-un bun la care consumatorul este dispus sa renunte in schimbul unei cantitati suplimentare din alt bun asigurindu-si acelasi nivel de utilitate agregata.Rata marginală de substituţie desemnează cantitatea dintr-un bun economic la care un consumator este dispus să renunţe în schimbul procurării unei unităţi suplimentare dintr-u alt bun încât să fie posibilă menţinerea aceluiaşi nivel de satisfacţie (de utilitate agregată).

Se noteaza cu MRSxy unde MRSxy =

Marind consumul unui bun scade consumul celuilalt pentru ca U = constanta.

MRSxy =

Valoarea ratei marginale de substitutie se micsoreaza la trecerea in jos de-a lungul curbei de indiferenta.(MRSA>MRSB) dupa acest exemplu.

Mai exista alti indicatori in analiza comportamentului consumatorului, principalul fiind utilitatea marginala.Def : Utilitatea marginala (MU) ultima cantitate dintr-un bun care satisface nevoia cea mai putin stringenta si pe care consumatorul considera de a o achizitiona. Cu cit consumatorul consuma mai multe bunuri sau servicii cu atit utilitatea marginala se micsoreaza. In schimb se mareste utilitatea totala. (TU) – care reprezinta suma tuturor utilitatilor obtinute de consumator in urma consumului de bunuri sau servicii. Rata marginala de substitutie au o tendinta de reducere.

Cum MP2=NP3=RP4 iar P1M >P2N > P3N O asemenea tendinta decurge din faptul real ca, prin cresterea succesiva a consumului din bunul x ,se reduce intensitatea nevoii pentru acest bun, deci se reduce si utilitatea marginala pe care aduce fiecare unitate suplimentara consumata din acest bun. Din potriva, micsorarea succesiva a consumului din bunul y face ca fiecarei unitati la care se renunta sa i se acorde de catre consumator o utilitate marginala mai mare in raport cu cea precedenta.

B 11 : Factorii determinanţi ai elasticităţii cererii în raport cu preţul mărfii

Modificările preţului unui anumit bun sau oricăreia din condiţiile cererii determină schimbări mai mari sau mai mici, pozitive sau negative, în cererea pentru bunul respectiv. Aceste schimbări pot fi cuantificate numai dacă se cunoaşte influenţa factorilor care determină elasticitatea cererii. Dintre aceşti factori, mai importanţi sunt cei care determină elasticitatea cererii în funcţie de preţ.a. Ponderea venitului cheltuit pentru un anumit bun în bugetul total al unei familii. Cu cât ponderea respectivă este mai ridicată, cu atât coeficientul elasticităţii cererii la preţ (E cp) este mai mare, în situaţia în care celelalte condiţii rămân constante. Astfel, presupunând că bunul x are o pondere de 30%, iar preţurile celor două bunuri se majorează cu 10%, cererea pentru bunul x se va reduce cu mai mult de 10%, de exemplu cu 15%, (E cp = 1,5), în timp ce la bunul y se va reduce cu mai puţin de 10%, de exemplu cu 8%, (E Cp = 0,8).Totodată, unele categorii de bunuri au o pondere mai mare în cheltuielile totale, în timp ce altele au o pondere mai redusă. Creşterea diferenţelor dintre veniturile băneşti determină modificări în ponderile cheltuielilor pentru diferite categorii de bunuri. Astfel, pe măsură ce veniturile băneşti cresc, ponderea cheltuielilor pentru bunurile alimentare se reduce. De aceea, cheltuielile pentru alimente au o pondere mult mai mare în totalul cheltuielilor persoanelor cu venituri reduse decât la cele cu venituri mari.în această situaţie, coeficientul elasticităţii cererii pentru bunurile alimentare este mai mare pentru persoanele cu venituri mici, în comparaţie cu persoanele care au venituri mari şi foarte mari.b. Gradul de substituire a bunurilor, între gradul de substituire a unor bunuri şi elasticitatea cererii în funcţie de preţ există o relaţie pozitivă. Coeficientul elasticităţii cererii este cu atât mai mare cu cât gradul de substituire este mai mare şi invers. Astfel, dacă este foarte greu ca în consum bunul A să fie substituit cu alte bunuri, iar preţul acestuia creşte cu 50%, cererea pentru bunul A se va reduce cu mai puţin de 50%, de exemplu, cu 20%, (Ecp = 0,4). în situaţia în care bunul A poate fi cu uşurinţă substituit cu alte bunuri disponibile pe piaţă, care au proprietăţi similare sau apropiate şi al căror preţ nu s-a modificat, cererea pentru bunul A se va reduce cu un procent mai mare de 50%, de exemplu cu 75% (ECp = 1,5).c) Gradul necesităţii în consum. Din punctul de vedere al naturii, trebuinţelor care pot fi satisfăcute, bunurile pot fi grupate în două

categorii: a) bunuri normale de strictă necesitate; b) bunuri de lux.Nivelul coeficientului elasticităţii cererii pentru bunurile de lux, în funcţie de preţul acestora, este mai mare decât al celui pentru bunurile normale. De regulă bunurile care pot fi considerate de lux au o cerere elastică, iar cererea pentru bunurile vitale este inelastică. Desigur că în cadrul fiecărei categorii de bunuri există diferenţe între nivelul coeficientului elasticităţii cererii în funcţie de preţul acestora.d) Durata perioadei de timp de la modificarea preţului, între durata perioadei de timp de la schimbarea preţului unui anumit bun şi mărimea coeficientului elasticităţii cererii la preţ există o relaţie directă, pozitivă. Astfel, dacă preţul bunului A se dublează cererea pentru bunul respectiv într-o perioadă scurtă de timp, se va reduce, de exemplu cu 80% (ECp = 0,8). Pe o perioadă îndelungată de timp însă se va reduce cu un procent mult mai mare, de exemplu, cu 120% (ECp = 1,2).Cunoaşterea influenţei acestor factori asupra elasticităţii cererii m funcţie de modificarea preţului prezintă o importanţă deosebită pentru estimarea venitului total încasat care este egal cu produsul dintre cantitatea bunurilor vândute (Q) şi preţul de vânzare pe piaţă (P). Astfel că veniturile totale sunt egale cu cheltuielile totale şi cu totalul vânzărilor (VT = Q.P).În situaţia în care cererea pentru anumite bunuri este elastică în funcţie de preţul acestora, între modificarea preţului şi venitul total încasat există o relaţie inversă, negativă. In cazul în care cererea este inelastică între evoluţia preţului şi venitul total există o relaţie pozitivă. In situaţia în care există o cerere cu elasticitate unitară, venitul total încasat nu se modifică.

Relaţiile dintre nivelul coeficientului elasticităţii cererii la preţ (E cp) şi venitul total încasat (VT) sunt prezentate în tabelul de mai jos.

Ecp ΔP

Ecp, >1 Ecp = 1 ECP < 1

Creşterea preţului

VT scade VT rămâne constant

VT creşte

Reducerea preţului

VT creşte VT rămâne constant

VT scade

d) Ecp > 1, între modificarea preţului şi a VT există un raport invers (o relaţie negativă);e) ECp < 1, între modificarea preţului şi a VT există un raport direct (o relaţie pozitivă);f) ECp = 1, VT nu se modifică indiferent de sensul schimbării preţului.Cunoaşterea formei de elasticitate a cererii prezintă o importanţă deosebită în procesul decizional deoarece în condiţiile practicării unor preţuri mai scăzute, maximizarea profitului este posibilă numai în situaţia unei cereri elastice. Mărimea profitului depinde de evoluţia venitului total încasat şi a costului total, în cazul în care creşterea costului total este mai mare decât creşterea venitului, profitul total se reduce, iar dacă procentul de creştere a costului total este mai redus decât cel de creştere a venitului total, profitul creşte.Totodată, mărimea profitului depinde şi de raportul dintre modificarea cantităţii cerute şi a preţului. Cu cât procentul de creştere a cantităţii cerute este mai mare decât cel al reducerii preţului, cu atât profitul este mai mare.

B 13 : Elementele generale privind teoria producţiei.

Pentru a avea succes în condiţiile economiei de piaţă, agenţii economici trebuie să cunoască şi să stăpâneasca cât mai bine regulile jocului, în acest context, o deosebită însemnătate are studiul şi fundamentarea comportamentului producătorului de bunuri şi servicii.Comportamentul producătorului se reflectă atât în procesul de producţie, cât şi în procesul de desfacere a bunurilor şi prestare a serviciilor.Procesul de producţie din cadrul întreprinderii prezintă o succesiune de activităţi prin care materiile prime şi materialele trec în mod organizat pe fluxul tehnologic, pentru a fi transformate în semifabricate sau produse finite, în ansamblu, procesul de producţie poate fi caracterizat ca o corelaţie (vezi schema 6.1) între intrări (totalitate de factori de producţie: resurse umane, materiale şi monetare atrase şi incluse în activitatea economică) şi ieşiri (ansamblu de produse şi servicii propuse de firmă pe piaţă).

Intrări Firma Ieşiri Nivelul ieşirilor este condiţionat de coeficientul de transformare, valorificare a factorilor de producţie. La rândul său, gradul de valorificare a factorilor de producţie depinde de particularităţile procesului tehnologic. Ultimul caracterizează interacţiunea clementelor factorilor de producţie.Din punctul de vedere al ponderii elementelor factorilor de producţie deosebim tehnologii:a) cu capital intensiv (condiţionează un consum mai mare de capital);b) care solicită o muncă intensivă (un consum mai pronunţat de forţă de muncă). Interacţiunea factorilor de producţie din punct de vedere economic este caracterizată de funcţia de producţie:O = f (K.L,M) --------- maximum.unde:Q - volumul de producţie;K - stocul de capital (cuprinde sub aspect tehnic: clădiri, utilaje, i n s t a l a ţ i i , mijloace de transport şi comunicaţi., documentaţie tehnico-stiinţifică);M - materialele;L - capitalul uman (numărul lucratorilor u t i l i z a ţ i , activitatea fizică si intelectuala prin care oamenii, utilizând unelte şi instrumente adecvate, îşi valorifică aptitudinile, cunoştinţele pentru a produce

bunuri şi a presta serviciiFuncţia de producţie are urmatoarele particularităţi1 . In scopul marini volumului de producţie, poate fi sporit un factor de producţie (de exemplu: munca), ceilalţi factori rămânând constanţi însă factorul variabil poate fi modificat numai până la o anumită limită, depăşirea acestei limite va condiţiona micşorarea volumului de producţie2. Aceeaşi cantitate de produs sau un volum mai. mare de produse poale fi obţinut substituind factorii de producţie (de exemplu: înlocuim munca cu capitalul), insă această substituire are limită. Depăşirea acesteia va cauza micşorarea volumului de producţie.3. Modificările factorilor de producţie sunt mai elastice în perioada lungă.a) Funcţia de producţie poate fi reprezentată sub formă de tabel. Tabelul ne indică faptul că dacă mărimea capitalului rămâne neschimbată şi variază numai factorul muncă, atunci volumul de producţie sporeşte şi viceversa.b) Funcţia de producţie poate fi reprezentată grafic, în acest caz, pe grafic vom avea un set de curbe care se numesc isocuante. Fiecare isocuantă caracterizează totalitateacombinaţiilor factorilor de producţie care asigură acelaşi volum de producţie (de exemplu, Q = 50).Harta isocuantelor reprezintă totalitatea variantelor combinaţiilor factorilor de producţie care asigură diverse volume de producţie (Q,, Q2> Q3,..., Qn).Presupunem că întreprinderea utilizează combinaţia K = 3 şi L = 1. Pentru a spori volumul de producţie, întreprinderea poate modifica doar factorul muncii sau ambii factori de producţie. In continuare, vom analiza ambele căi de majorare a volumului de producţie.

B 14 : Funcţia şi variaţia producţiei pe termen lung şi termen scurt.

Interacţiunea factorilor de producţie din punct de vedere economic este caracterizată de funcţia de producţie:O = f (K.L,M) -----------:- maximum.unde:Q - volumul de producţie;K - stocul de capital (cuprinde sub aspect tehnic: clădiri, utilaje, i n s t a l a ţ i i , mijloace de transport şi comunicaţi., documentaţie tehnico-slimţifică);M - materialele;L - capitalul uman (numărul lucratorilor u t i l i z a ţ i , activitatea fiyica si intelectuala prin care oamenii, utilizând unelte şi instrumente adecvate, îşi valorifică aptitudinile, cunoştinţelepentru a produce bunuri şi a presta serviciiFuncţia de producţie are urmatoarelc particularităţi4 . In scopul marini volumului de producţie, poate fi sporit un factor de producţie(de exemplu: munca), ceilalţi factori rămânând constanţi însă factorul variabil poate li modificat numai până la o anumită limită, depăşirea acestei limite va condiţiona micşorarea volumului de producţie5. Aceeaşi cantitate de produs sau un volum mai. mare de prxluse poale fi obţinut substituind factorii de producţie (de exemplu: înlocuim munca cu capitalul), insă această substituire are limită. Depăşirea acesteia va cauza micşorarea volumului de producţie.6. Modificările factorilor de producţie sunt mai elastice în perioada lungă.a) Funcţia de producţie poate fi reprezentată sub formă de tabel. Dacă mărimea capitalului rămâne neschimbată şi variază numai factorul muncă, atunci volumul de producţie sporeşte şi viceversa.b) Funcţia de producţie poate fi reprezentată grafic, în acest caz, pe grafic vom avea un set de curbe care se numesc isocuante. Fiecare isocuantă caracterizează totalitatea combinaţiilor factorilor de producţie care asigură acelaşi volum de producţie (de exemplu, Q = 50).Harta isocuantelor reprezintă totalitatea variantelor combinaţiilor factorilor de producţie care asigură diverse volume de producţie (Q,, Q2> Q3,..., Qn).Presupunem că întreprinderea utilizează combinaţia K = 3 şi L = 1. Pentru a sporivolumul de producţie, întreprinderea poate modifica doar factorul muncii sau ambii factori de producţie. In continuare, vom analiza ambele căi de majorare a volumului de producţie.Procesul de producţie cu un factor variabilDeoarece în perioada scurtă doar factorul muncă este variabil, apare

întrebarea: Câte persoane poate şi trebuie să angajeze întreprinderea, ca procesul de producţie să decurgă normal, iar rezultatul final să fie satisfăcător pentru întreprindere?Dacă folosim drept criteriu eficacitatea, rodnicia factorului variabil, atunci putem aplica următorii indicatori economici: a) Productivitatea totală (Q) a factorului muncă relevă cantitatea totală de producţie care poate fi obţinută, modificând factorul muncă. b) Produsul mediu APL = Q / L reflectă sporul producţiei care revine în medie unui angajat.c) Produsul marginal MPL = A Q / A L, care reflectă sporul de producţie obţinut prin utilizarea unei unităţi suplimentare de muncă, în condiţiille în care folosirea celorlalţi factori de producţie rămâne neschimbată.Procesul de producţie în perioada lungăSpecificul organizării procesului de producţie în perioada lungă este condiţionat de faptul că toţi factorii de producţie sunt variabili, în acest caz, interacţiunea factorilor de poducţie este mai complexă, deoarece permite utilizarea avantajelor condiţionate de substituibilitatea, divizibilitatea, adaptabilitatea şi complementaritatea elementelor procesului de producţie.Substituibilitatea - însuşirea de a înlocui parţial sau total un factor de producţie cu o anumită cantitate din alt factor, în condiţiile menţinerii aceluiaşi nivel al producţiei.Divizibilitatea - proprietatea factorului de producţie de a fi divizat în unităţi şi subunităţi.Adaptabilitatea - capacitatea de asociere a unei unităţi dintr-un factor de producţie cu una sau mai multe unităţi dintr-un alt factor de producţie.Complementaritatea - însuşirea factorilor de producţie de a se completa unul pe celălalt.Procesul de substituire este caracterizat prin noţiunea rata marginală de substituţie tehnologică. Ea exprimă cantitatea de factor K care poate substitui cantitatea de muncă L, menţinând cantitatea de producţie fabricată neschimbată.

B 15 : Conceptul de cost de producţie. Clasificarea costului de producţie.

In procesul reproducţiei întreprinderile tind să-şi recupereze toate cheltuielile legate de producţia şi realizarea mărfurilor şi a serviciilor. Totalitatea cheltuielilor suportate de antreprenor în procesul de producţie şi desfacere a produselor (serviciilor) formează costul de producţie, ce poate fi definit ca expresie a consumului factorilor de producţie. Costul de producţie constituie o parte din preţul de vânzare, concretizată în cheltuielile efectuate de antreprenor pentru a produce şi realiza bunuri economice.Costul de producţie al întreprinderilor poate fi analizai la nivel de secţie (cost de secţie) şi include cheltuieli pentru materii prime, materiale, salarii, cheltuieli ce ţin de deservirea şi reparaţia utilajului, amortizarea capitalului fix etc.; la nivelul uzinei (cost de uzină), format din costul de secţie şi cheltuielile sumare ale întreprinderii ; la nivel de cheltuieli totale aie întreprinderii (cost comercial) ce include costul de uzină şi cheltuielile de desfacere a mărfurilor fabricate pe unitate economică. Costul de producţie poate fi analizat la nivelul unei unităţi de producţie şi la nivelul întregului volum de producţie al întreprinderii.în ţările cu economie de piaţă se calculează următoarele categorii de costuri de producţie; 1) costul global ce constituie toate cheltuielile pentru fabricarea unui anumit volum de bunuri economice şi care include costul fix, adică cheltuielile ce nu depind de volumul de producţie (dobânzile, chiriile, amortizarea clădirilor etc.); costul variabil, ce include cheltuielile ce depind de volumul bunurilor economice produse (materiile prime, combustibilul, energia, salariile directe etc.); 2) costul mediu (unitar) exprimă costul pe unitate de bun economic. Şi în acest caz se disting costul fix şi costul variabil; 3) costul marginal reprezintă mărimea sporului de cheltuieli necesare pentru a produce o unitate suplimentară de bun economic. Mărimea costului marginal se determină prin raportul dintre creşterea costului global şi creşterea producţiei. Dacă cheltuielile suplimentare asigură o rentabilitate normală, atunci antreprenorul va extinde producţia, iar dacă aceste cheltuieli fac să se micşoreze rentabilitatea, atunci antreprenorul reduce volumul producţiei. Majoritatea cheltuielilor din costul global sunt alcătuite din cheltuieli de producţie, ce includ: a) cheltuielile de fabricare, care reprezintă consumul de capital fix şi circulant destinate obţinerii produselor finite, semifabricatelor, serviciilor etc. Ele alcătuiesc cheltuielile majoritare din costul global; b) cheltuielile de desfacere care depind de realizarea producţiei finite (păstrarea, ambalarea, transportul etc.); c) amenzile şi penalizările suportate din cauza unor aspecte negative din activitatea întreprinderilor, care se plătesc din profitul întreprinderii (penalizări pentru neonorarea contractelor, dobânzii pentru împrumuturi restante, penalizări pentru nevărsarea în termen a sumelor bugetare etc.); d) cheltuieli ce nu sunt generate de producţia şi desfacerea mărfurilor (utilizarea mijloacelor materiale şi băneşti pentru prevenirea calamităţilor naturale etc.).Cheltuielile de producţie primare ale întreprinderii includ: 1) materiile

prime si materialele de bază (elemente ale capitalului circulant) procurate din afară şi care constituie temelia produselor; 2) materialele auxiliare (materiale ce nu sunt utilizate în procesul 'tehnologic, folosite pentru reparaţia maşinilor, utilajelor şi clădirilor); 3) combustibilul (combustibil în stare solidă, lichidă sau gazoasă); 4) energia (energie electrică, termică, hidraulică, aer comprimat, energie moleculară etc.); 5) amortizări (sume incluse în costul de producţie, destinate să compenseze cota parte din valoarea capitalului fix transferat în valoarea produselor finite); 6) salarii; 7) contribuţii de salarii (vărsăminte făcute de întreprindere în fondul de asigurări sociale); 8) alte cheltuieli băneşti (cheltuieli pentru chirie, impozite şi taxe, cheltuieli de întreţinere etc.). Cheltuielile pentru materii prime, materiale, combustibil, energie, amortizări luate în ansamblu formează cheltuielile pentru materialele de producţie, iar cheltuielile pentru salarii, contribuţiile la salarii şi cheltuielile de muncă vie formează cheltuielile nemateriale (pentru munca vie).Există diverse criterii de clasificare a costurilor:● cine plăteşte (private, sociale), ● corelaţia cu modificarea volumului producţiei (variabile, parţial variabile, fixe, parţial fixe), ● repartizarea pentru fiecare produs (directe, indirecte), ●luarea deciziei (de oportunitate, contabile, marginale, incrementale, relevante, discreţionare, tehnice, înglobate, ireversibile), ● după modul de evidenţă (explicit, implicit), ● gradul de omogenitate (simple, complexe), ● legătura cu procesul de producţie (operaţionale, administrativ-gospodăreşti), ● conţinutul de muncă (de muncă trecută, de muncă vie), ● posibilitatea rambursării (rabursabile, nerambursabile), ● sfera economică de activitate (de fabricaţie, de desfacere), ● momentul efectuării (curente, anticipate, preliminare), ● conţinutul economic (elemente de cheltuieli, articole de circulaţie), ● costul de desfacere (costul tranzacţiei, costul informării).

B 16 : Mărirea economică a producţiei firmei.Eficienţa combinării factorilor de producţie orientată spre obţinerea maximului de efecte utile cu minimum de resurse (costuri cât mai mici) se exprimă prin productivitatea sau randamentul factorilor de producţie.Definirea şi măsurarea productivităţii. Productivitatea se poate defini, în sens larg, ca „raport între cantitatea de bogăţie produsă şi cantitatea de resurse absorbite în cursul producerii ei" . Deci, practic, ea se determină ca raport între rezultatele obţinute (producţia) şi eforturile depuse pentru a le obţine (factorii de producţie utilizaţi).Există diferite modalităţi de abordare a productivităţii.Astfel, după maniera de măsurare a rezultatelor, consacrate sunt:- productivitatea fizică care măsoară randamentele în natură ale utilizării factorilor de producţie, fiind exprimată în unităţi fizice (naturale sau natural convenţionale);- productivitatea măsurată valoric, care permite măsurarea în termeni financiar-monetari a eficienţei. Ea este larg utilizată în gestiunea întreprinderilor moderne.O altă tipologie a productivităţii are în vedere noţiunile de:- productivitate brută, care apreciază ansamblul producţiei în raport cu factorul (factorii) care este (sunt) utilizat (i), în acest caz producţia este privită ca o „producţie finală" deci ca sumă a valorilor adăugate de diferitele activităţi de producţie;- productivitatea netă, care are în vedere eliminarea din producţia finală a valorii achiziţiilor exterioare şi a costului utilizării capitalului instalat (amortismentele) pentru a încerca să autonomizeze ceea ce este direct dependent de efortul productiv al firmei analizate.Mai mult, în conformitate cu metodologia I.N.S.E.E., pentru productivitatea muncii şi pentru cea a capitalului, se utilizează şi noţiunea de productivitate aparentă Epitetul de aparent încearcă să sublinieze că, în formulele consacrate de calcul al productivităţii muncii, provenienţa valorii adăugate a numărătorului nu este cunos-cută întotdeauna corect căci producţia nu se obţine cu echipamente identice, ci, de cele mai multe ori, solicită noi tipuri de maşini şi utilaje şi. implicit, o nouă organizare a producţiei şi a muncii.În literatura de specialitate productivitatea este abordată însă în special pe cele două tipuri consacrate şi anume:- productivitatea globală, care surprinde efectele combinării tuturor factorilor de producţie, măsurând performanţa şi eficienţa de ansamblu a acestora;- productivitatea parţială a fiecărui factor de producţie, care exprimă producţia obţinută prin utilizarea fiecărui factor de producţie consumat (muncă, capital etc.).Productivitatea (randamentul) globală a tuturor factorilor de producţie prezintă o serie de dificultăţi în planul determinării sale corecte, motiv pentru care, în general, analiza microeconomică tradiţională este focalizată pe determinarea şi urmărirea evoluţiei productivităţii (randamentului) unui singur factor de producţie.Productivitatea parţială a unui factor exprimă eficacitatea şi rodnicia cu care acesta poate fi folosit. Ea se poate prezenta sub trei forme distincte:a) productivitatea totală a unui factor de producţie oarecare (i) se defineşte ca fiind cantitatea totală de efect util (producţie) care se poate obţine folosind acel factor în condiţiile în care valorile tuturor celorlalţi factori sunt presupuse constante („caeteris paribus").

b) productivitatea medie (W 1) a unui factor este expresia raportului dintre mărimea producţiei (Y) şi cantitatea (x 1) utilizată din factorul respectiv.c) productivitatea marginală (Wmi) a unui factor oarecare i de producţie reprezintă sporul de producţie scontat care se obţine prin utilizarea unei unităţi suplimentare din factorul i, ceilalţi factori rămânând constanţi.

Importanta şi căile creşterii productivităţii. Agenţii economici urmăresc să obţină o productivitate sporită a factorilor de producţie, un rezultat mai mare cu acelaşi efort (consum de factori de producţie) sau acelaşi rezultat cu un efort mai mic. Vom analiza creşterea productivităţii pe exemplul productivităţii muncii.Creşterea productivităţii muncii reprezintă procesul prin care acelaşi volum de muncă se concretizează într-o masă mai mare de bunuri şi servicii sau invers; aceeaşi masă de bunuri se realizează cu un volum mai mic de muncă; ea are un caracter legic. Aceasta presupune o schimbare în factorii de producţie, în modul de combinare a lor şi deci în modul de desfăşurare a procesului de muncă, o cantitate dată de muncă dobândind forţa de a produce o cantitate mai mare de bunuri. Productivitatea muncii creşte şi prin obţinerea aceleaşi producţii dar de calitate superioară, în condiţiile menţinerii consumului de muncă pe unitate de produs sau chiar al scăderii lui. în condiţiile contemporane nevoia de a economisi timpul de muncă se accentuează datorită amplificării şi diversificării necesităţilor, măririi timpului destinat dezvoltării ştiinţei şi culturii, ridicării nivelului de pregătire profesională a forţei de muncă etc.Creşterea productivităţii reflectă tendinţa obiectivă de creştere a eficienţei muncii omeneşti. Evident, apar situaţii specifice în condiţiile existenţei unor disfuncţionalităţi în economie: şomaj, inflaţie, în funcţie de stadiul pe care îl parcurge evoluţia ciclică a dezvoltării economice, de efectul accentuării caracterului deficitar al unor resurse. Productivitatea este influenţată de: factori naturali ca de exemplu: condiţiile de climă, de fertilitate, adâncimea sau bogăţia unui zăcământ etc.; factori tehnici, care se referă la nivelul atins de ştiiţă şi tehnică la un moment dat, la tehnologie etc.; factori economici cum sunt: nivelul de organizare a producţiei şi a muncii, calificarea salariaţilor, cointeresarea materială; factori sociali care se referă la condiţiile de muncă şi de viaţă, responsabilitate, nivelul de cunoştinţe, justiţie, legile civile, politice; factori psihologici, care influenţează comportamentul şi rezultatele producătorilor aparţinând aceleiaşi categorii de calificare, în raport cu gradul lor de adaptabilitate la condiţiile specifice ale muncii (motivaţia în muncă şi satisfacţia pe care le-o oferă aceasta, climatul relaţiilor de muncă, a vieţii de familie, gradul şi modul în care sunt satisfăcute unele nevoi sociale etc.); factori structurali, care in-fluenţează productivitatea muncii prin modificările ce au loc fie în structura pe produse, pe sortimente a producţiei unei întreprinderi, fie în structura economiei naţionale; factori ce decurg din gradul de integrare a economiei naţionale în economia mondială.

B 17 : Natura şi importanţa preţului. Restricţii şi obiecţii în decizia de preţ.

Preţul şi teoria preţului ocupă un loc central în ştiinţa economică. De altfel, neoclasicii au considerat teoria economică (cu referire la microeconomie) ca ştiinţă a formării şi evoluţiei preţului.Privind preţul ca fenomen economic, la nivelul percepţiei noastre directe, este unanim acceptată definiţia formulată încă din antichitate de către Aristotel şi Xenofon.Preţul reprezintă cantitatea de monedă pe care cumpărătorul este dispus şi o poate oferi producătorului (vânzătorului) în schimbul bunului pe care acesta îl prezintă pe piaţă. Acesta este preţul absolut.De exemplu: ne putem imagina că preţul absolut pentru diferite bunuri se prezintă astfel: l kg pâine = 2.000 u.m.; l kg carne = 40.000 u.m.; l autoturism = 20.000.000 u.m.; l oră de muncă = 4.000 u.m.In teorie şi în analiză, se utilizează alături de preţul absolut şi preţul relativ, sau raportul de schimb, adică preţurile bunurilor a, b, c ş.a.m.d., exprimate în funcţie de cel al unui bun, considerat etalon sau element de referinţă. Se utilizează relaţia:Pri =PAi / Pe, în care: Pri = preţul relativ al bunului „i"; PAi = preţul absolut al bunului „i"; Pe = preţul absolut al bunului etalon.Preţul etalon este cel al unui bun asupra căruia se convine; de cele mai multe ori se fixează asupra salariului nominal sau asupra unor bunuri reprezentative pentru a aprecia evoluţia nivelului de trai şi a calităţii vieţii oamenilor într-o etapă istorică dată.Dacă, pe baza datelor cifrice de mai sus, se consideră preţ etalon salariul orar, se constată că preţul relativ poate fi:• l kg pâine = 0,5 salarii medii orare; • l kg de carne = 10 salarii orare; • l autoturism = 5.000 salarii orare etc.În practica statistică, se determină situaţia preţurilor relative din diferite domenii comparând dinamica preţurilor din acele domenii (ramură, zonă geografică etc.) cu indicele general al preţurilor care sintetizează evoluţia de ansamblu. Când indicele specific este mai mic decât cel general, preţurile relative scad şi invers.Din analiza dinamicii preţului relativ se obţin informaţii preţioase privind evoluţia situaţiei economice a diferiţilor producători, consumatori şi domenii de activitate. Din această perspectivă modificarea preţurilor relative este generatoare de consecinţe mult mai ample şi mai complexe decât modificarea preţurilor absolute.Realităţile ultimului secol pun în evidenţă că practic în toate ţările, preţurile relative ale bunurilor agricole au scăzut şi au crescut preţurile relative ale serviciilor şi majorităţii bunurilor prelucrate industrial.

Privit prin prisma consumului de factori, preţul exprimă interesele producătorului şi stă la baza formării ofertei; prin prisma utilităţii marginale şi a rarităţii, el exprimă interesele şi punctul de vedere al cumpărătorului şi fundamentează nivelul şi evoluţia cererii.Producătorul este agentul ofertei, iar consumatorul, al cererii, de aceea interesele lor, legătura şi confruntarea dintre ele sunt, în ultimă instanţă, expresia ofertei şi cererii.În viziunea teoriei contemporane, raporturile dintre interesele producătorului şi consumatorului, exprimate prin raportul ofertă-cerere, reprezintă substanţa şi determină nivelul şi dinamica preţului.Preţul poate fi privit sub mai multe optici, sub mai multe unghiuri şi puncte de vedere.In raport de situaţia pieţei şi scopului analizei preţul poate fi privit ca o variabilă dependentă sau independentă, în primul caz se apreciază că preţul este un rezultat al pieţei, care se impune agenţilor ei; fiecare este un „primitor de preţ", în acest caz, agenţii cererii şi ofertei influenţează piaţa, în principal prin cantităţi sintetizate în legile cererii şi ofertei - vezi capitolul 8, § 8.4. în cel de al doilea caz, un agent sau un grup de agenţi economici reuşesc, au forţă şi mijloace specifice pentru a influenţa sau determina nivelul preţului, într-o atare situaţie, preţul este cel care influenţează direct interesele vânzătorilor şi cumpărătorilor, oferta şi cererea: prima se modifică în acelaşi sens cu preţul, iar cererea, în sens contrar.Statul participă şi la procesul de formare a preţurilor, ce pot ii mai înainte sau mai scăzute decât preţurile de echilibru al pieţei. O astfel de politică statală în domeniul preţurilor presupune admiterea unor compromisuri între eficacitatea producţiei şi echitatea socială şi, ca în orice altă activitate economică, aceasta presupune şi obţinerea de venituri, şi suportarea de cheltuieli.Preturi limită. Prin intermediul organelor sale, statul poate menţine preţurile scăzute (chiar mai scăzute decât preţurile de echilibru) la mărfurile de primă necesitate şi la cele de larg consum, care pot deveni foarte uşor deficitare. Pentru a preveni majorarea preţurilor la aceste mărfuri, statul stabileşte preţurile maximale care pot funcţiona în mod legitim. Ele sunt mult mai mici decât ar fi trebuit să fie în condiţiile de echilibru al pieţei. Deşi preţurile limită menţin preţurile de consum la nivel scăzut, ele contribuie totuşi la crearea de deficit pentru că vânzătorii (producătorii) nu sunt cointeresaţi să satisfacă cererea, vânzându-şi în mod nelegitim mărfurile la preturi majorate pe «pieţele negre». Piaţa neagră constituie un mod antilegal de echilibrare a pieţei, susţinută atât de vânzători, cât şi de cumpărători:Preţuri de susţinere. Activitatea statului în domeniul reglării economice presupune si formarea preţului minim. Aceste preţuri minime legale se numesc preţuri de susţinere sau minime. Preţurile de susţinere sunt aplicate în sectorul agrar, modificându-se de la an la an, fapt ce cauzează fluctuaţia veniturilor. Intervenţia statului în această situaţie are drept scop stabilizarea veniturilor şi asigurarea unei oferte suficiente de produse alimentare de bază. In această situaţie, dacă salariile minimale nu sunt asigurate prin lege, unele categorii de muncitori ar avea un salariu sub nivelul minimal de trai. Preţurile de susţinere asigură echitaitea socială şi eficacitatea producţiei.Prin urmare, preţul maximal stabilit prin lege de către stat pentru o piaţă concretă se numeşte preţ limitat. Preţul minim stabilit de lege pentru o piaţă concretă se numeşte preţ de susţinere.Trebuie să se ţină cont de faptul că preţurile stabilite şi ţinute la control de către stat se deosebesc de cele de echilibru al pieţei şi pot avea şi unele consecinţe negative; preţul limită stabilit, dacă e sub nivelul preţului de echilibru, cauzează apariţia deficitului, iar stabilirea unui preţ de susţinere, ce întrece nivelul preţului de echi-libru, cauzează apariţia surplusului de producţie.

B 18 : Preţul: Tipul, modalităţi de stabilire.Preţul şi teoria preţului ocupă un loc central în ştiinţa economică. De altfel, neoclasicii au considerat teoria economică (cu referire la microeconomie) ca ştiinţă a formării şi evoluţiei preţului.Privind preţul ca fenomen economic, la nivelul percepţiei noastre directe, este unanim acceptată definiţia formulată încă din antichitate de către Aristotel şi Xenofon.Preţul reprezintă cantitatea de monedă pe care cumpărătorul este dispus şi o poate oferi producătorului (vânzătorului) în schimbul bunului pe care acesta îl prezintă pe piaţă. Acesta este preţul absolut.De exemplu: ne putem imagina că preţul absolut pentru diferite bunuri se prezintă astfel:l kg pâine = 2.000 u.m.; l kg carne = 40.000 u.m.; l autoturism = 20.000.000 u.m.; l oră demuncă = 4.000 u.m.In teorie şi în analiză, se utilizează alături de preţul absolut şi preţul relativ, sau raportul deschimb, adică preţurile bunurilor a, b, c ş.a.m.d., exprimate în funcţie de cel al unui bun, consideratetalon sau element de referinţă. Se utilizează relaţia:Pri =PAi / Pe, în care:Pri = preţul relativ al bunului „i"; PAi = preţul absolut al bunului „i"; Pe

= preţul absolut al bunului etalon.Preţul etalon este cel al unui bun asupra căruia se convine; de cele mai multe ori se fixează asupra salariului nominal sau asupra unor bunuri reprezentative pentru a aprecia evoluţia nivelului de trai şi a calităţii vieţii oamenilor într-o etapă istorică dată.În practica statistică, se determină situaţia preţurilor relative din diferite domenii comparând dinamica preţurilor din acele domenii (ramură, zonă geografică etc.) cu indicele general al preţurilor care sintetizează evoluţia de ansamblu. Când indicele specific este mai mic decât cel general, preţurile relative scad şi invers.Din analiza dinamicii preţului relativ se obţin informaţii preţioase privind evoluţia situaţiei economice a diferiţilor producători, consumatori şi domenii de activitate. Din această perspectivă modificarea preţurilor relative este generatoare de consecinţe mult mai

ample şi mai complexe decât modificarea preţurilor absolute.Realităţile ultimului secol pun în evidenţă că practic în toate ţările, preţurile relative ale bunurilor agricole au scăzut şi au crescut preţurile relative ale serviciilor şi majorităţii bunurilor prelucrate industrial.Privit prin prisma consumului de factori, preţul exprimă interesele producătorului şi stă la baza formării ofertei; prin prisma utilităţii marginale şi a rarităţii, el exprimă interesele şi punctul de vedere al cumpărătorului şi fundamentează nivelul şi evoluţia cererii.Producătorul este agentul ofertei, iar consumatorul, al cererii, de aceea interesele lor, legătura şi confruntarea dintre ele sunt, în ultimă instanţă, expresia ofertei şi cererii.În viziunea teoriei contemporane, raporturile dintre interesele producătorului şi consumatorului, exprimate prin raportul ofertă-cerere, reprezintă substanţa şi determină nivelul şi dinamica preţului.Preţul poate fi privit sub mai multe optici, sub mai multe unghiuri şi puncte de vedere.In raport de situaţia pieţei şi scopului analizei preţul poate fi privit ca o variabilă dependentă sau independentă, în primul caz se apreciază că preţul este un rezultat al pieţei, care se impune agenţilor ei; fiecare este un „primitor de preţ", în acest caz, agenţii cererii şi ofertei influenţează piaţa, în principal prin cantităţi sintetizate în legile cererii şi ofertei - vezi capitolul 8, § 8.4. în cel de al doilea caz, un agent sau un grup de agenţi economici reuşesc, au forţă şi mijloace specifice pentru a influenţa sau determina nivelul preţului, într-o atare situaţie, preţul este cel care influenţează direct interesele vânzătorilor şi cumpărătorilor, oferta şi cererea: prima se modifică în acelaşi sens cu preţul, iar cererea, în sens contrar.După modul în care se formează, preţurile pot fi:

a) Preţuri libere sunt acelea care se formează şi evoluează pe baza condiţiilor pieţei; teoretic, nu există voinţe şi forţe suficient de puternice pentru a-i fixa nivelul şi a-i determina evoluţia. Este situaţia ideală care se întâlneşte în modelul pieţei cu concurenţă pură şi perfectă. In economiile reale, spre asemenea preţuri se tinde pe pieţele financiare secundare, la bursele de mărfuri şi pe piaţa schimburilor valutare.

b) Preţuri administrate sunt rezultatul deciziilor şi acţiunilor statului şi ale altor centre de forţă economică (monopoluri, monopsonuri, oligopoluri etc.).

c) Preţuri mixte sunt cele care funcţionează efectiv în statele cu economie cu piaţă concurenţială şi rezultă din intersectarea mecanismului pieţei, având elemente ale „mâinii invizibile" cu meca-nisme dirijist intervenţioniste, izvorâte din reglementări legislative ale administraţiilor publice (cote de taxe şi impozite care se includ în preţuri, stabilirea de plafoane sau niveluri sub care unele preţuri nu pot coborî sau peste care nu pot creşte etc.) şi/sau din forţa de care dispun anumite centre de forţă privată.

Asemenea preţuri mixte se întâlnesc la toate categoriile de bunuri care parcurg mecanismele pieţei: salariul, rata dobânzii, tarife la servicii, preţuri en gros şi en detail pentru satisfactori şi bunuri de capital etc.Preţul are un important rol economic şi poate influenţa deciziile şi acţiunile unităţilor economice prin funcţiile sale. Prin prisma acestor funcţii, preţul este şi o pârghie economico-financiară de influenţare substanţială a vieţii economice.*Principalele funcţii îndeplinite de către preţ într-o economie concurenţială • Funcţia de calcul, de evaluare şi măsurare a cheltuielilor, rezultatelor, veniturilor, fluxurilor şi circuitului de ansamblu care se derulează la toate nivelurile şi toţi subiecţii acţiunii economice. Prin intermediul lor, marea diversitate a consumului de resurse economice, output-urilor şi tranzacţiilor sunt uniformizate sub formă monetară, fiind organic legate de rolul monedei de etalon general de măsură, calcul şi evidenţă. Cea mai generalizatoare formă de măsurare economică măsurarea monetară - se realizează prin mijlocirea preţurilor. Calitatea reflectorie a acestei măsurări este condiţionată de existenţa unor preţuri corecte, formate liber, care să ilustrele cât mai fidel posibil realitatea, starea şi sensurile de mişcare ale economiei.• Preţul informează agenţii economici asupra stării de tensiune dintre resurse şi nevoi. Creşterea preţurilor absolute şi relative semnifică creşterea tensiunii şi invers. Nivelurile de preţuri sunt în ultimă instanţă scale, trepte cu ajutorul cărora se măsoară gradul de raritate: cu cât preţul este .mai ridicat, cu atât respectivul bun este potenţial mai insuficient în raport cu nevoile.• Preţul are o puternică încărcătură informaţională, pentru elaborarea deciziilor privind alegerile producătorilor şi cumpărătorilor, pentru soluţionarea problemei fundamentale: ce? cât? cum? pentru cine? să producă, respectiv să achiziţioneze.• Pentru producător, preţul este principalul instrument prin care îşi recuperează cheltuielile, îşi asigură profitul şi creează premisele pentru continuitatea activităţii economice. Tot preţul îl determină pe producător să restrângă sau să abandoneze anumite activităţi, în felul acesta, el este cel mai autentic sistem de informaţii pentru alocarea şi realocarea resurselor pe domenii.• În anumite condiţii, în special când se practică preţuri administrate, preţul este un factor de redistribuire a veniturilor şi patrimoniului între diferite categorii de agenţi, ramuri şi sectoare de activitate. Agenţii, ramurile şi sectoarele ale căror preţuri relative scad înregistrează pierderi de venituri şi patrimoniu, situaţia este inversă pentru cei ale căror preţuri relative cresc. Aşa cum este sugerat în Fig.9.3, se produce fenomenul de „foarfecă a preţurilor", când, faţă de o situaţie de echilibru, X, preţurile relative ale bunului (sau sectorului) A scad (care pierde) şi cele ale bunului (sectorului) B cresc, redistribuirea de venit şi patrimoniu realizându-se în favoarea sectorului B.• În economia de piaţă, preţul este cel care, împreună cu venitul nominal, „arbitrează" accesul persoanelor şi categoriilor de persoane Ia bunurile economice mărfare.

B 19 : Structura pieţei. Concurenţa.Ca categorie economica piaţa reprezintă totalitatea relaţiilor, ce apar intre vânzatori si cumpărători in legătura cu realizarea bunurilor economice. Piaţa este unu! din fundamentele esenţiale ale economici de piaţa. Economia de piaţă nu poate exista fără piaţa, pe cind piaţa in diverse forme are Ioc si in cazul lipsei economici de piaţa.Piaţa este nemijlocit legata de dezvoltarea diviziunii sociale a muncii. Continutul pieţei este determinat de cele doua categorii corelative ale sale - cererea si oferta . Pe piaţa arc loc confruntarea permanenta dintre cereri si oferta pentru o anumita marfa.Din punct de vedere a ariei geografice se deosebesc pieţe locale, regionale , interne si externe .Din punct de vedere a tranzacţiilor efectuate exista pieţe a bunurilor de consum, piaţa capitalului, piaţa financiara, piaţa valutara, s.a.Structura pieţei este determinata de tipul luptei de concurenta Din acest punct de vedere exista pieţe cu concurenta perfecta si pieţe cu concurenta imperfecta. Ultimele se impart in pieţe cu concurenta monopolista, oligopolista, s.a.ConcurenţaUna din trăsăturile de bază ale economiei de piaţă este concurenţa, proces de confruntare specifică dintre agenţii economici (vânzători) în scopul atragerii de partea lor a clienţilor (cumpărătorilor).Concurenţa în economia de piaţă constă în: a) satisfacerea intereselor producătorilor si consumatorilor, deoarece concurenţa impune producătorul (în scopul obţinerii unui profit mare) să reducă cheltuielile individuale de producţie, să majoreze volumul capitalului, să aplice tehnică şi tehnologii noi, să migreze dintr-o ramură a economiei în alta, ceea ce conduce, în ultimă instanţă, la ridicarea nivelului de trai al populaţiei; b) stimularea celor care lucrează bine si excluderea celora care lucrează prost. Dacă antreprenorii ridică productivitatea individuală, lucrează cu cheltuieli de producţie mici, produc mărfuri de calitate superioară, atunci obţin şi profituri convenabile, iar dacă producătorii desfăşoară o activitate economică cu o eficienţă scăzută sau dacă suportă multe pierderi, atunci ei sunt constrânşi de concurenţă să-şi reducă sau chiar să-şi înceteze activitatea; c) reglarea producţiei de mărfuri şi servicii. Mecanismul de preţuri, legea cererii şi ofertei, concurenţa fac posibil ca în societate să se producă numai lucrări necesare (fapt dorit şi cerut de consumatori) cu cheltuieli minime şi cu eficientă maximă.Concurenta, însă, nu poate rezolva toate problemele economice existente în societate. Pe de o parte, ea favorizează extinderea producţiei, acumularea, aplicarea în producţie a descoperirilor tehnico-ştiinţifice, iar pe de altă parte, concurenţa frânează sau împiedică aceste procese, conduce la ciocniri de interese, conflicte, la risipă de muncă socială.Concurenţa conţine instrumente de luptă de natură economică (reducerea cheltuielilor de producţie sub cele ale concurenţilor, re-ducerea preţurilor de vânzare, ridicarea calităţii bunurilor materiale şi serviciilor, acordarea unor facilităţi clienţilor) şi de natură extraeconomică (furnizarea de informaţii generale pentru toţi clienţii, sponsorizarea unor acţiuni sociale de interes local sau naţional etc.).Concurenţa desemnează o anumită structură de piaţă, numită şi structură concurenţială, în funcţie de: numărul şi puterea agenţi lor economici participanţi la schimb; gradul de diferenţiere a produselor; posibilităţile de intrare într-o ramură de activitate; gradul de mobilitate a factorilor de producţie; gradul de cunoaştere a elementelor pieţei (informaţii asupra preţurilor, cererii, ofertei etc.). In dependenţă de structura concurenţială, concurenţa poate fi de două tipuri: perfectă şi imperfectă. Concurenţa perfectă (pură) presupune următoarea situaţie pe piaţă: toţi vânzătorii îşi vând toată producţia la preţul pieţei, iar toţi cumpărătorii pot cumpăra la preţul pieţei atât cât doresc, fără a influenţa piaţa. Deci, concurenţa perfectă presupune existenţa unui mare număr de cumpărători şi vânzători pe piaţă. Concurenţa perfectă are următoarele trăsături1 principale:1) apariţia pe piaţă a unui număr mare de vânzători şi cumpărători, de valoare şi putere de cumpărare aproximativ egală, nici unul dintre ei neputând influenţa în favoarea sa cantităţile de mărfuri oferite sau cerute, şi nici preţul la acestea;2) produsele să fie omogene, pentru ca cumpărătorului să-i fie indiferent de la ce producător obţine produsul;3) piaţa să fie fluidă, când cumpărătorii pot în mod liber să-şi aleagă furnizorii, iar producătorii pot în mod liber să intre sau să iasă dintr-o

piaţă anume. In acest caz nu există bariere juridice sau instituţionale ce ar dirija intrarea unor noi producători concurenţi cu un anumit produs pe piaţă;4) mobilitate perfectă a factorilor de producţie, condiţie ce presupune ca factorii de producţie (muncă şi capital) să fie orientaţi spre utilizări unde se asigură cel mai mare profit posibil. Agenţii economici producători pot părăsi pieţele în care suportă pierderi şi se pot orienta spre cele unde ar obţine profit;5) transparenţă a pieţei, când toţi agenţii economici sunt perfect informaţi cu privire la cantităţile de mărfuri oferite şi cerute, la calitatea bunurilor, la preţurile lor etc.Concurenţa e considerată perfectă numai în cazul când toţi aceşti factori sunt prezenţi în mod simultan. Dacă cel puţin unul dintre ei lipseşte, atunci concurenţa este impură sau imperfectă. În realitate concurenţă perfectă nu există, dar ea poate servi drept model teoretic de analiză a mecanismului pieţei concurenţiale.O variantă a pieţei de concurenţă pură poate fi considerată existenţa unui monopol absolut1, care presupune existenţa pe piaţă a unui singur producător ce produce şi ţine la control oferta unor valori de producţie sau de consum şi care n-au nici un substituent adecvat. Un asemenea producător este capabil să determine preţul, el fiind singurul producător din ramura dată. In realitate rolul de monopol absolut îl poate juca proprietarul unor izvoare, ape minerale de o anumită compoziţie, al unei fabrici de materiale de construcţii specifice, inventatorul unei tehnologii moderne etc.Monopolul absolut determină fixarea preţului de vânzare la un nivel mai înalt decât preţul mediu, ce include cheltuielile medii de producţie, profitul normal şi un profit suplimentar.Situaţiei de monopol absolut îi este opusă situaţia de monopson, când pe piaţa unui bun sau serviciu omogen există un număr mare de producători, puşi în faţa unui singur cumpărător, care fixează volumul de producţie şi preţul de cumpărare ,(a materiilor prime, a produselor agricole şi industriale în regiunea dată etc.). In această situaţie apare monopolul bilateral. Monopsonul se constituie din mici producători, care se asociază în cooperative de producţie, formând un producător unic. Concurenţa imperfectă desemnează acea situaţie de pe piaţă, când vânzătorii şi cumpărătorii pot influenţa raportul dintre cererea şi oferta de mărfuri, nivelurile de preţuri în intenţia de a obţine profituri mari şi stabile. Concurenţa imperfectă se manifestă în două forme principale: concurenţă monopolistă şi oligopolul. Concurenţa monopolistă presupune existenţa mai multor producători, care deţin însă o pondere mai mică pe piaţă, produsele sunt diverse, există restricţii la intrarea în ramură şi se efectuează un anumit control asupra preţurilor. Acest tip de concurenţă conţine elemente din cele două forme de piaţă analizate mai sus: concurenţa perfectă şi monopolul absolut, de aici vine şi denumirea de concurentă monopolistă.Concurenţa monopolistă are următoarele două trăsături: a) di-ferenţierea produsului provenit din interesul fiecărui producător şi imprimarea unor particularităţi individuale superioare în comparaţie cu cele ale altor producători (ambalaje speciale, calitate, originalitate, aspeot, culoare, stil etc.);b) existent? unui număr de producători, deciziile cărora nu ar influenţa asupra altor producători în luarea deciziilor; fiecare producător caută să evalueze nu numai preţul la produs, dar şi mediul social-economic de realizare a lui (nivelul veniturilor, componenţa demografică, categoriile socio-profesionale etc.). Oligopolul este o formă de concurenţă imperfectă, ce cuprinde un număr limitat de producători, care deţin o parte importantă din piaţă, dar care întâlnesc greutăţi la intrarea în ramură şi la contro lul general al preţurilor.în oligopol1, fiecare producător poate fixa cantitatea de produse puse în vânzare, dar preţul de vânzare şi, deci, şi profitul fiecăruia depind de deciziile celorlalţi producători.Oligopolul se manifestă în mai multe forme. Oligopolist poate fi considerat orice producător, produsele căruia nu sunt diferenţiate. Această categorie de oligopolişti activează în diverse ramuri de bază ale industriei, produsele căreia sunt mai mult sau mai puţin omogene, iar unităţile economice sunt gigantice (industria me-italelor feroase, aluminiului etc.). Oligopolişti pot fi consideraţi şi unii producători ce oferă produse diferenţiate, dar care domină împreună ramura respectivă (de exemplu, industria de construcţie a automobilelor).Reieşind din numărul de producători ce se află pe o anumită piaţă, putem vorbi de duopol (pe piaţă se întâlnesc doi producători şi mai mulţi consumatori), oligopson (număr restrâns de cumpărători şi mare de producători), duopson (pe piaţă există doi cumpărători şi un număr mare de producători), oligopol bilateral (pe piaţă există un număr mic de vânzători şi cumpărători) (şi Oligopolul propriu-zis (pe piaţă sunt mai mult de doi producători).Oligopolurile propriu-zise pot fi grupate în oligopoluri concentrate şi oligopoluri antagoniste. Oligopolurile concentrate sunt organizate în cartel (acordul între mai mulţi producători cu privire la nivelul de preţuri şi la redistribuirea pieţelor de desfacere), trust (mai multe capitaluri sub aceeaşi conducere, proprietarii de capital devenind acţionari cu dreptul de a încasa dividende, iar conducerea fiind exercitată de un consiliu de administraţie), concernul (o înţelegere oligopolistă ce cuprinde întreprinderi din diferite ramuri, grupate pe bază de cooperare verticală şi orizontală), conglomeratul (o înţelegere oligopolistă de diversificare a activităţii, permiţând obţinerea de profit pe mai multe pieţe simultan).Oligopolurile antagoniste se află într-o concurenţă continuă atât prin jocul de preţuri, cât şi prin schimbări de caracteristici ale produsului. Metodele de concurenţă antagonistă sunt diverse: majorarea volumului la vânzări, lansarea produselor prin publicitate; demonstrarea calităţii produselor realizate, influenţa asupra cererii prin informarea detaliată a consumatorului privind calitatea şi avantajele utilizării sau consumului unui produs, vânzarea produselor în rate pe termen lung etc.

In sistemul economiei de piaţă relaţiile dintre agenţii economici sunt determinate în mare măsură de legea concurentei, ce exprimă relaţiile dintre producători, precum" şi dintre producători şi consumatori, în vederea asigurării unor condiţii cât mai favorabile pentru producerea şi desfacerea bunurilor şi serviciilor. Lupta de concurentă este absolut necesară pentru economie, fără existenta unei concurente dintre producători ar fi imposibilă valorificarea resurselor naturale şi umane existente în lume.In condiţiile actuale se extinde sfera ale acţiune a legii concu rentei, ea cuprinzând nu numai circulaţia mărfurilor şi serviciilor pe piaţă, ci şi unele domenii noi de activitate, cum ar fi organiza rea producţiei şi a muncii, căile şi mijloacele de comunicaţie, cercetările ştiintifice, piaţa internaţională etc. Se extind şi factorii extraeconomici în lupta de concurentă: spionajul economic, şantajul, ( actele de diversiune, corupţia etc.

B 20 : Analiza pieţei cu o concurenţă imprefectă.

Concurenţa imperfectă desemnează acea situaţie de pe piaţă, când vânzătorii şi cumpărătorii pot influenţa raportul dintre cererea şi oferta de mărfuri, nivelurile de preţuri în intenţia de a obţine profituri mari şi stabile. Concurenţa imperfectă se manifestă în două forme principale: concurenţă monopolistă şi oligopolul. Concurenţa monopolistă presupune existenţa mai multor producători, care deţin însă o pondere mai mică pe piaţă, produsele sunt diverse, există restricţii la intrarea în ramură şi se efectuează un anumit control asupra preţurilor. Acest tip de concurenţă conţine elemente din cele două forme de piaţă analizate mai sus: concurenţa perfectă şi monopolul absolut, de aici vine şi denumirea de concurentă monopolistă. Concurenţa monopolistă are următoarele două trăsături: a) di-ferenţierea produsului provenit din interesul fiecărui producător şi imprimarea unor particularităţi individuale superioare în comparaţie cu cele ale altor producători (ambalaje speciale, calitate, originalitate, aspeot, culoare, stil etc.);b) existent? unui număr de producători, deciziile cărora nu ar influenţa asupra altor producători în luarea deciziilor; fiecare producător caută să evalueze nu numai preţul la produs, dar şi mediul social-economic de realizare a lui (nivelul veniturilor, componenţa demografică, categoriile socio-profesionale etc.). Oligopolul este o formă de concurenţă imperfectă, ce cuprinde un număr limitat de producători, care deţin o parte importantă din piaţă, dar care întâlnesc greutăţi la intrarea în ramură şi la contro lul general al preţurilor.în oligopol1, fiecare producător poate fixa cantitatea de produse puse în vânzare, dar preţul de vânzare şi, deci, şi profitul fiecăruia depind de deciziile celorlalţi producători.Oligopolul se manifestă în mai multe forme. Oligopolist poate fi considerat orice producător, produsele căruia nu sunt diferenţiate. Această categorie de oligopolişti activează în diverse ramuri de bază ale industriei, produsele căreia sunt mai mult sau mai puţin omogene, iar unităţile economice sunt gigantice (industria me-italelor feroase, aluminiului etc.). Oligopolişti pot fi consideraţi şi unii producători ce oferă produse diferenţiate, dar care domină împreună ramura respectivă (de exemplu, industria de construcţie a automobilelor).Reieşind din numărul de producători ce se află pe o anumită piaţă, putem vorbi de duopol (pe piaţă se întâlnesc doi producători şi mai mulţi consumatori), oligopson (număr restrâns de cumpărători şi mare de producători), duopson (pe piaţă există doi cumpărători şi un număr mare de producători), oligopol bilateral (pe piaţă există un număr mic de vânzători şi cumpărători) (şi Oligopolul propriu-zis (pe piaţă sunt mai mult de doi producători).Oligopolurile propriu-zise pot fi grupate în oligopoluri concentrate şi oligopoluri antagoniste. Oligopolurile concentrate sunt organizate în cartel (acordul între mai mulţi producători cu privire la nivelul de preţuri şi la redistribuirea pieţelor de desfacere), trust (mai multe capitaluri sub aceeaşi conducere, proprietarii de capital devenind acţionari cu dreptul de a încasa dividende, iar conducerea fiind exercitată de un consiliu de administraţie), concernul (o înţelegere oligopolistă ce cuprinde întreprinderi din diferite ramuri, grupate pe bază de cooperare verticală şi orizontală), conglomeratul (o înţelegere oligopolistă de diversificare a activităţii, permiţând obţinerea de profit pe mai multe pieţe simultan).Oligopolurile antagoniste se află într-o concurenţă continuă atât prin jocul de preţuri, cât şi prin schimbări de caracteristici ale produsului. Metodele de concurenţă antagonistă sunt diverse: majorarea volumului la vânzări, lansarea produselor prin publicitate; demonstrarea calităţii produselor realizate, influenţa asupra cererii prin informarea detaliată a consumatorului privind calitatea şi avantajele utilizării sau consumului unui produs, vânzarea produselor în rate pe termen lung etc. In sistemul economiei de piaţă relaţiile dintre agenţii economici sunt determinate în mare măsură de legea concurentei, ce exprimă relaţiile dintre producători, precum" şi dintre producători şi consumatori, în vederea asigurării unor condiţii cât mai favorabile pentru producerea şi desfacerea bunurilor şi serviciilor. Lupta de concurentă este absolut necesară pentru economie, fără existenta unei concurente dintre producători ar fi imposibilă valorificarea resurselor naturale şi umane existente în lume.In condiţiile actuale se extinde sfera ale acţiune a legii concu rentei, ea cuprinzând nu numai circulaţia mărfurilor şi serviciilor pe piaţă, ci şi unele domenii noi de activitate, cum ar fi organiza rea producţiei şi a muncii, căile şi mijloacele de comunicaţie, cercetările ştiintifice, piaţa internaţională etc. Se extind şi factorii extraeconomici în lupta de concurentă: spionajul economic, şantajul, ( actele de diversiune, corupţia etc.

B 21 : Caracteristica generală a factorilor de producţie.

Factori de producţieFactorii de producţie pot fi definiţi drept ansamblul condiţiilor necesare şi suficiente pentru ca orice proces de producţie să se poată desfăşura conform scopului său predeterminat.Factorii de producţie reprezintă, în această viziune, totalitatea elementelor de intrare în procesul de producţie, ceea ce se reflectă şi în denumirea atribuită lor în limba engleză, şi anume „input".O delimitare conceptuală necesară în acest context este cea între noţiunea de „factori de producţie" şi cea de „resurse". Aceste noţiuni desemnează două categorii de entităţi distincte din economia reală, deşi termenii, în sine, sunt utilizaţi deseori ca fiind sinonimi, în opinia noastră, noţiunea de „resurse" exprimă, în esenţă, starea de disponibilitate a unor bunuri (corporale, dar şi incorporale), fără a le asocia în mod univoc o anumită destinaţie de utilizare, cum ar fi producţia sau consumul. Ca atare, resursele, prin simpla lor existentă, au, în raport cu procesul de producţie, caracterul unui potenţial productiv.în anumite condiţii, prin decizii şi acţiuni adecvate, specifice ale agenţilor producători, resursele sunt activate prin atragerea într-o utilizare concretă, primind astfel o anumită destinaţie şi devenind factori de producţie. Deci, factorii de producţie reprezintă resurse aduse de către agentul producător într-o stare activă, proprie utilizării lor efective în procesul de producţie.Caracterizarea generala a factorilor de producţie clasici MUNCA. Funcţionarea oricărui sistem de producţie este de neconceput fără prezenţa şi intervenţia omului. Ştiinţa economică abordează omul nu numai în calitatea sa de purtător al unor nevoi de consum tot mai complexe, ci şi în calitate de posesor al unor abilităţi ce-i permit să acţioneze în scopul satisfacerii acestor nevoi.Munca - factor originar, primar, de producţie - reprezintă activitatea specific umană desfăşurată în scopul obţinerii de bunuri economiceCa factor de producţie, munca îmbracă o formă procesuală, şi nu forma unei resurse stocabile, aşa cum este cazul celorlalţi factori de producţie clasici; astfel, munca se manifestă numai ca factor de producţie în stare activă. Resursa care generează acest flux se referă la ansamblul de abilităţi fizice şi intelectuale care fac posibilă prestarea unei anumite munci.Asemenea abilităţi sunt forţa fizică şi capacitatea de efort, îndemânarea, cunoştinţele profesionale, experienţa de producţie; unele dintre aceste abilităţi se constituie prin dezvoltarea fizică şi psihică individuală, altele - prin educaţie sau exerciţiu practic. Corespunzător celor două categorii de abilităţi implicate în prestarea sa, orice muncă are o latură fizică şi una intelectuală, diferenţele specifice referindu-se doar la proporţiile de combinare între ele într-un caz concret sau altul. Pe durata vieţii active individuale, abilităţile fizice se modifică în raport cu vârsta, în timp ce abilităţile intelectuale evoluează, de regulă, cumulativ.Munca este un factor de producţie originar, în sensul că ea este intrinsec asociată personalităţii prestatorului ei, neputând fi creată sau reprodusă artificial şi nici disociată de persoana prestatorului. Acţiunea factorului „muncă" este strâns legată de dimensiunea temporală a procesului de producţie. Raportată la scara timpului, munca apare ca un factor de producţie neregenerabil; prestaţia de muncă este ireversibilă, după cum timpul de muncă neutilizat este irecuperabil.Munca reprezintă un factor de producţie activ şi dinamizator . Ea deţine în mod exclusiv capacitatea de a pune în funcţiune ceilalţi factori de producţie şi de a determina transformarea lor în bunuri economice. Dacă munca nu ar acţiona asupra lor, ceilalţi factori de producţie ar rămâne cu desăvârşire inerţi.Dimensiunea cantitativă a factorului „muncă" se referă la volumul de muncă de o anumită natură prestat într-un proces de producţie dat. Acest volum poate fi cuantificat prin numărul de unităţi de timp de muncă prestate, prin numărul de ore de muncă sau de locuri de muncă aferente unei anumite cantităţi de produse, prin numărul de lucrători sau de ore-om de muncă prestate în condiţii de producţie date.Dimensiunea calitativă a factorului „muncă", abordat la nivel individual, se referă la specializarea profesională proprie fiecărui prestator de muncă, la gradul său de calificare şi de experienţă de producţie, la nivelul său de productivitate. Pentru a ameliora anumite caracteristici ale muncii prestate de o persoană trebuie să se intervină la nivelul abilităţilor şi/sau motivaţiei în muncă ale celui vizat.Determinat de dezvoltarea generală a societăţii, progresul calitativ al factorului muncă se concretizează, în principal, în:- creşterea proporţiei în care procesele de muncă fac apel la abilităţile de ordin intelectual, care ajung să prevaleze în raport cu cele fizice;- tendinţa de ameliorare continuă a productivităţii muncii, pe baza căreia are loc reducerea treptată a timpului lucrat şi creşterea corespunzătoare a timpului liber;

- creşterea duratei de pregătire şcolară şi profesională instituţionalizată, precum şi a nivelului şi complexităţii acestei pregătiri;- amplificarea dimensiunii creative a proceselor de muncă, bazată pe dezvoltarea aptitudinilor pentru inovare, pe accentuarea laturii de concepţie a muncii în detrimentul celei de rutină, pe dezvoltarea componentei informaţionale a celor mai diverse genuri de muncă.

NATURA. Un al doilea factor de producţie originar (primar) este cel natural.Factorul natural al producţiei se referă la toate resursele brute din natură care sunt folosite la producerea bunurilor economice.Factorul natural se materializează exclusiv în acele elemente care, fiind oferite omului direct de către natură, sunt pentru prima dată atrase în circuitul economic. Din sfera sa de cuprindere fac parte solul, aerul, apa, mineralele, fondul silvic etc. Prezenţa factorului natural al producţiei este nemijlocit sesizabilă în activităţile aferente sectorului primar al economiei, specializat în desprinderea din natură a resurselor brute; asemenea activităţi sunt cele din minerit, agricultură, silvicultură, piscicultura, economia apelor etc.Factorul natural de producţie are un caracter primar, originar. Elementele sale nu sunt reproductibile în mod artificial, deşi ştiinţa contemporană oferă omului posibilitatea de a interveni în circuitul formării şi regenerării multora din resursele naturale. Odată intrate în lanţul de prelucrări succesive care le transformă potrivit diverselor necesităţi de consum, bunurile de provenienţă naturală se îndepărtează de forma lor originară. Forma de existenţă a factorului natural al producţiei este una materială, de tipul substanţei şi al energiei. Fiecare tip de resursă primară ce poate fi utilizată în scop productiv are propriul său regim de formare şi - în unele cazuri - de regenerare; ea are, la un moment dat, o anumită disponibilitate ca volum şi însuşiri specifice, iar exploatarea sa curentă se justifică numai în anumite condiţii de ordin tehnic şi economic.Dimensiunea cantitativă a factorului natural al producţiei se referă, în general, la volumul în care o resursă naturală sau alta este atrasă efectiv în circuitul economic. Modul concret de măsurare a acestui volum depinde de natura resursei respective. Astfel, de exemplu, pentru terenul agricol interesează suprafaţa cultivată, pentru fondul silvic - volumul de masă lemnoasă recoltat, pentru apă - debitul captat şi volumul acumulărilor, pentru minerale - cantităţile de substanţă utilă extrase.Dimensiunea calitativă a factorului natural vizează, la rândul ei, acele atribute intrinseci ale unei resurse primare care o fac proprie utilizării productive. De regulă, aceste atribute sunt multiple şi complex inter-corelate, rezultanta lor regăsindu-se sintetic în randamentele de utilizare obţinute în procesul productiv (de exemplu recolta la hectar, producţia pe cap de animal, puterea calorică a unei tone de combustibil etc.).Pământul, ca principală formă de factor natural, este punctul iniţial al întregii activităţi economice. Procesele de producţie, în marea lor diversitate, sunt legate într-o formă sau alta de factorul „pământ", căci el oferă atât substanţa şi condiţiile materiale primare ale producţiei, cât şi resursele primare de energie.CAPITALUL. În calitate de factor de producţie, capitalul reprezintă categoria bunurilor produse şi utilizate în scopul producerii altor bunuri economice.Categoria de bunuri astfel definită reprezintă capitalul real, denumit şi „tehnic"; în unele lucrări de teorie economică se mai folosesc, aproximativ cu aceeaşi semnificaţie, termeni ca: bunuri de capital sau bunuri-capital, bunuri instrumentale, echipament capital.în raport cu factorii primari de producţie (natura şi munca) bunurile-capital sunt; un factor derivat, dată fiind provenienţa lor din procesele de producţie anterioare. Capitalul real nu se confundă cu capitalul bănesc în formă lichidă şi nici cu capitalul fictiv, concretizat în titluri de valoare; capitalul real este procurat prin tranzacţii efectuate pe pieţele specializate de bunuri de capital, în timp ce capitalul lichid şi cel fictiv sunt obiect de tranzacţie pe pieţele financiare. Capitalul real cuprinde întreaga varietate de bunuri reproductibile, aflate la dispoziţia agenţilor economici producători şi folosite pentru producerea a noi bunuri economice; în sfera sa de cuprindere intră instalaţiile şi infrastructura firmelor din industrie, agricultură, transporturi, comunicaţii şi comerţ, precum şi stocurile de materii prime, materiale, combustibili, semifabricate, producţie neterminată, considerate normale pentru a asigura ritmicitatea necesară a producţiei.După modul specific în care se consumă şi se înlocuiesc, componentele capitalului real se grupează în: capital fix şi capital circulant.Capitalul fix reprezintă acea parte a capitalului real formată din echipamente de folosinţă îndelungată, care participă la mai multe cicluri de producţie, se depreciază treptat şi se înlocuiesc după mai mulţi ani de utilizare.In componenţa capitalului fix intră: construcţii (clădiri, hale şi alte instalaţii industriale, infrastructura din agricultură etc.); echipamente de producţie: utilaje şi maşini-unelte, calculatoare şi roboţi industriali, agregate şi instalaţii de lucru, mecanisme şi dispozitive de reglare, mijloace de transport etc. Capitalul fix se distinge prin caracterul limitativ al posibilităţilor sale de trecere de la un fel de utilizare productivă la altul. Rigiditatea utilizării lui este cu atât mai mare cu cât echipamentul tehnic de producţie este mai specializat.Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului real care se consumă în întregime în decursul unui singur ciclu de producţie şi care trebuie înlocuit cu fiecare nou ciclu.În componenţa capitalului circulant se includ: materii prime, materiale de bază şi auxiliare, energie, combustibili, semifabricate etc. Bunurile ce alcătuiesc capitalul circulant sunt susceptibile de a primi utilizări

diverse; posibilităţile de alegere a unei anumite utilizări sunt cu atât mai largi cu cât elementele de capital circulant sunt mai aproape de studiul materiei brute naturale.Încadrarea bunurilor economice în categoria capitalului real nu porneşte şi nu trebuie să pornească de la forma natural-materială a bunurilor respective; în fapt. unul şi acelaşi bun economic, având anumite proprietăţi specifice, poate primi fie destinaţia de bun de consum fie cea de bun-capital. Bunurile produse devin bunuri-capital numai atunci când sunt atrase în activitatea productivă şi îndeplinesc în mod efectiv funcţiile specifice ce le revin în calitate de capital fix sau de capital circulant.Abordat la nivelul de ansamblu al firmei, capitalul real - fix şi circulant - apare drept o parte a capitalului în funcţiune; alături de celelalte forme ale capitalului total exploatat în activitatea firmei, capitalul real participă la un circuit specific, care decurge din funcţionarea agenţilor producători într-un mediu economic de piaţă. Stadiul întâi al circuitului capitalului în funcţiune îl constituie procesul prin care capitalul lichid al firmei se transformă în capital real productiv; această transformare are loc în condiţiile în care firma se prezintă pe piaţa bunurilor de capital în calitate de cumpărător şi procedează efectiv la achiziţionarea de bunuri - capital necesare producţiei. Paralel, firma se prezintă în calitate de cumpărător şi pe piaţa muncii, atrăgându-şi resursele de muncă necesare. Stadiul al doilea al circuitului capitalului în funcţiune al firmei îl constituie utilizarea productivă a capitalului real, în combinaţie cu ceilalţi factori de producţie, pentru obţinerea de bunuri destinate vânzării ca mărfuri pe piaţă. Ultimul stadiu al circuitului capitalului în funcţiune al firmei constă în trecerea acestuia din forma marfă în forma bănească, prin vânzarea bunurilor produse.Corespunzător celor trei stadii ale fluxului circular al capitalului firmei, acesta îmbracă trei forme; bani, bunuri capital şi, respectiv, marfă. Dintre cele trei forme funcţionale ale capitalului, numai una, şi anume, bunurile capital, reprezintă capital real, care funcţionează în calitate de factor de producţie; banii cu care se iniţiază circuitul, precum şi mărfurile destinate vânzării intervin numai în roluri conexe în raport cu procesul productiv propriu-zis.Funcţionarea capitalului firmei are un caracter continuu, circuitul fiind repetitiv. Reluarea parcurgerii celor trei stadii ale circuitului reprezintă rotaţia capitalului, iar timpul necesar pentru parcurgerea unui circuit complet reprezintă viteza de rotaţie a capitalului. Asupra vitezei de rotaţie a capitalului influenţează mai mulţi factori, inclusiv structura capitalului productiv utilizat.

B 22: Piaţa muncii.

Piata muncii reprezinta spatiul economic in care tranzactioneaza in mod liber utilizatorii de munca (detinatorii de capital) in calitate de cumparatori si posesorii resursei de munca, in calitate de vanzatori, in care, prin mecanismul pretului muncii, al concurentei libere intre agentii economici, al altor mecanisme specifice, se ajusteaza cererea si oferta de munca.

Oferta de munca se delimiteaza in cadrul potentialului demografic printr-o serie de criterii, de conditii socio-demografica, de optiuni ale persoanelor cu varsta legala de munca si apte de munca.Oferta de munca constituie acele resurse de munca, acel potential de munca, care se incadreaza in categoria de oferta pe baza criteriului salarizarii.Oferta de munca se manifesta prin cerere de locuri de munca salariata, in angajarea ca salariati.Dupa cum se stie, trei sunt factorii principali care influenteaza oferta de munca la acest nivel :(a) marimea salariului (normal, real);(b) raportul dintre utilitatea si dezutilitatea muncii (respectiv, relatia dintre efortul individual si costul de oportunitate);(c) nevoia de a subzista a salariului si a familiei sale.Cererea de munca are ca punct de plecare nevoia de servicii-munca din partea utilizatorilor acesteia.Conditia generala a transformarii nevoilor de munca in cerere de munca este remunerarea sau salarizarea; aceasta se concretizeaza in oferta de locuri de munca salariate.Cererea de munca si oferta de munca sunt categorii si marimi dependente, pe de o parte, de dezvoltarea economico-sociala, de amploarea si structurile activitatilor economice si ale actiunilor sociale si, pe de alta parte, de fenomenele si procesele social-demografice.Caracterul specific al pietei de munca poate fi pus in evidenta prin urmatoarele aspecte :a) cererea de munca este,pe termen scurt, practic, invariabila; crearea de noi locuri de munca presupune dezvoltarea activitatilor existente si initierea altora noi, probleme complexe care nu se pot realiza decat in timp;b) oferta de munca, la randul ei se formeaza in decursul unui orizont de timp indelungat, timp in care noua generatie ajunge la varsta legala de munca si se instruieste;c) oferta de munca isi pune amprenta asupra modului de satisfacere a cererii de munca;d) modalitatea redusa a fortei de munca, a posesorului acestuia; oamenii sunt atasati mediului social-economic in care s-au format si unde traiesc;avantajele economice oferite de alte zone (localitati) nu isi exercita nelimitat rolul in ceea ce priveste deplasarile oamenilor spre noi locuri de munca;e) oferta de munca depinde si de alti factori decat cei economici(varsta, starea sanatatii, psihologia oamenilor );f) eterogenitatea cererii si ofertei de munca, neconcordanta dintre structurile acestora fac ca substituirea intre diferitele ei comportamente sa fie redusa.Piata muncii (cererea si oferta de munca) se desfasoara in trei trepte sau faze :

In prima faza se formeaza conditiile generale de angajare a salariatilor, se contureaza principiile care stau la baza stabilirii salariilor.Aici se manifesta tendinta generala de formare a salariilor la nivelul economiei nationale sau la nivelul unor mari segmente de piata a muncii.In cea de-a doua faza – o continuitate a primei- are loc intalnirea in termeni reali a cererii si ofertei, intalnire in baza conditiilor concrete ale firmelor si salariatiilor (potentiali).Pe piata muncii se intalnesc si se confrunta doua forte, se manifesta doua comportamente :

- vanzatorul de munca, ofertantul acestui articol specific (solicitantul de locuri de munca), care asteapta maximum de avantaj net de pe urma vanzarii, a inchirierii muncii sale (maximum de utilitati si minimum de dezutilitati);- cumparatorul de forta de munca, utilizatorul, (cel ce ofera locuri de munca), care, la randul lui, asteapta maximum de profit.Ca piata derivata, aceasta are functia majora de a asigura activitatile social-economice cu resursele de munca in cantitatea, structurile si calitatea necesara.

Daca marfa produsa cu o anumita forta de munca nu se vinde, nu-si gaseste cumparatorii, atunci nici resursa de munca folosita la producerea acelei marfi nu-si va mai gasi cerere .Anticipand, se poate spune ca specificitatea acestei piete decurge si din diferenta dintre salariu si pretul celorlalte bunuri, în sensul ca numai salariul real oscileaza (ca si preturile normale), salariul nominal inregistrand cresteri continue.

B 23: Capitalul şi dobânda.CAPITALUL. În calitate de factor de producţie, capitalul reprezintă categoria bunurilor produse şi utilizate în scopul producerii altor bunuri economice.Categoria de bunuri astfel definită reprezintă capitalul real, denumit şi „tehnic"; în unele lucrări de teorie economică se mai folosesc, aproximativ cu aceeaşi sem-nificaţie, termeni ca: bunuri de capital sau bunuri-capital, bunuri instrumentale, echipament capital.în raport cu factorii primari de producţie (natura şi munca) bunurile-capital sunt; un factor derivat, dată fiind provenienţa lor din procesele de producţie anterioare. Capitalul real nu se confundă cu capitalul bănesc în formă lichidă şi nici cu capitalul fictiv, concretizat în titluri de valoare; capitalul real este procurat prin tranzacţii efectuate pe pieţele specializate de bunuri de capital, în timp ce capitalul lichid şi cel fictiv sunt obiect de tranzacţie pe pieţele financiare. Capitalul real cuprinde întreaga varietate de bunuri reproductibile, aflate la dispoziţia agenţilor economici producători şi folosite pentru producerea a noi bunuri economice; în sfera sa de cuprindere intră instalaţiile şi infrastructura firmelor din industrie, agricultură, transporturi, comunicaţii şi comerţ, precum şi stocurile de materii prime, materiale, combustibili, semifabricate, producţie neterminată, considerate normale pentru a asigura ritmicitatea necesară a producţiei.După modul specific în care se consumă şi se înlocuiesc, componentele capitalului real se grupează în: capital fix şi capital circulant.Capitalul fix reprezintă acea parte a capitalului real formată din echipamente de folosinţă îndelungată, care participă la mai multe cicluri de producţie, se depreciază treptat şi se înlocuiesc după mai mulţi ani de utilizare.In componenţa capitalului fix intră: construcţii (clădiri, hale şi alte instalaţii in-dustriale, infrastructura din agricultură etc.); echipamente de producţie: utilaje şi maşini-unelte, calculatoare şi roboţi industriali, agregate şi instalaţii de lucru, mecanisme şi dispozitive de reglare, mijloace de transport etc. Capitalul fix se distinge prin caracterul limitativ al posibilităţilor sale de trecere de la un fel de utilizare productivă la altul. Rigiditatea utilizării lui este cu atât mai mare cu cât echipamentul tehnic de producţie este mai specializat.Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului real care se consumă în întregime în decursul unui singur ciclu de producţie şi care trebuie înlocuit cu fiecare nou ciclu.În componenţa capitalului circulant se includ: materii prime, materiale de bază şi auxiliare, energie, combustibili, semifabricate etc. Bunurile ce alcătuiesc capitalul circulant sunt susceptibile de a primi utilizări diverse; posibilităţile de alegere a unei anumite utilizări sunt cu atât mai largi cu cât elementele de capital circulant sunt mai aproape de studiul materiei brute naturale.Încadrarea bunurilor economice în categoria capitalului real nu porneşte şi nu trebuie să pornească de la forma natural-materială a bunurilor respective; în fapt. unul şi acelaşi bun economic, având anumite proprietăţi specifice, poate primi fie destinaţia de bun de consum fie cea de bun-capital. Bunurile produse devin bunuri-capital numai atunci când sunt atrase în activitatea productivă şi îndeplinesc în mod efectiv funcţiile specifice ce le revin în calitate de capital fix sau de capital circulant.Abordat la nivelul de ansamblu al firmei, capitalul real - fix şi circulant - apare drept o parte a capitalului în funcţiune; alături de celelalte forme ale capitalului total exploatat în activitatea firmei, capitalul real participă la un circuit specific, care decurge din funcţionarea agenţilor producători într-un mediu economic de piaţă. Stadiul întâi al circuitului capitalului în funcţiune îl constituie procesul prin care capitalul lichid al firmei se transformă în capital real productiv; această transformare are loc în condiţiile în care firma se prezintă pe piaţa bunurilor de capital în calitate de cumpărător şi procedează efectiv la achiziţionarea de bunuri - capital necesare producţiei. Paralel, firma se prezintă în calitate de cumpărător şi pe piaţa muncii, atrăgându-şi resursele de muncă necesare. Stadiul al doilea al circuitului capitalului în funcţiune al firmei îl constituie utilizarea productivă a capitalului real, în combinaţie cu ceilalţi factori de producţie, pentru obţinerea de bunuri destinate vânzării ca mărfuri

pe piaţă. Ultimul stadiu al circuitului capitalului în funcţiune al firmei constă în trecerea acestuia din forma marfă în forma bănească, prin vânzarea bunurilor produse.Corespunzător celor trei stadii ale fluxului circular al capitalului firmei, acesta îmbracă trei forme; bani, bunuri- capital şi, respectiv, marfă. Dintre cele trei forme funcţionale ale capitalului, numai una, şi anume, bunurile capital, reprezintă capital real, care funcţionează în calitate de factor de producţie; banii cu care se iniţiază circuitul, precum şi mărfurile destinate vânzării intervin numai în roluri conexe în raport cu procesul productiv propriu-zis.Funcţionarea capitalului firmei are un caracter continuu, circuitul fiind repetitiv. Reluarea parcurgerii celor trei stadii ale circuitului reprezintă rotaţia capitalului, iar timpul necesar pentru parcurgerea unui circuit complet reprezintă viteza de rotaţie a capitalului. Asupra vitezei de rotaţie a capitalului influenţează mai mulţi factori, inclusiv structura capitalului productiv utilizat. Modalităţi de existenţă a dobânziiDobânda este un concept care oglindeşte extrem de numeroase aspecte din activitatea economică şi de aceea i se conferă, atât în teorie cât şi în practică, o însemnătate deosebită, o foarte mare capacitate de a releva sintetic starea şi ten-dintele unei economii. Despre dobândă, Paul Samuelson spune că este „preţul specific" plătit pentru „a treia mare categorie de factori de producţie: capitalul". Dobânda reprezintă, deci, un venit însuşit de proprietarul oricărui capital antrenat într-o activitate economică oarecare sub formă de excedent, în raport cu capitalul (respectiv) avansat.Evident, dobânda este rezultatul unor relaţii complexe între diferite categorii de; agenţi economici, care au loc pe piaţă.Mărimea şi dinamica dobânzii sunt exprimate cu ajutorul a doi indicatori fundamentali:• masa sau suma absolută a dobânzii, care se notează cu D;• rata dobânzii sau venitul anual, exprimat în procente care se notează d.d = D/C * 100, în care C este capitalul avansat D = d * C/100Aceşti indicatori, reprezintă, de fapt, mărimea dobânzii simple, adică a plăţii. pentru serviciul adus de un capital în condiţiile în care dobânda nu este capitalizată. în practică, dobânda simplă este mai rar folosită, dar ea constituie punctul de pornireDobânda revine oricărui proprietar pentru serviciul obişnuit adus de capitalul său în condiţii normale. În cazul că utilizarea capitalului are loc în condiţii de risc, acesta se acoperă prin plăţi suplimentare care măresc suma încasată de proprietar. De aceea, „prin rata dobânzii trebuie să se înţeleagă venitul anual exprimat procentual, care este obţinut fie ca remunerare pentru orice împrumut bănesc în condiţii de garanţie, fie că este adus de o obligaţiune, sau orice altă valoare mobiliară cu aceleaşi garanţii, fie că reprezintă câştigul realizat cu orice element de capital real (cum ar fi maşina sau utilajul, clădirea de hotel, brevetul de invenţii) pe orice piaţă concurenţială când riscurile sunt inexistente sau când toţi factori; de risc au format deja obiectul plătii unor prime (sume) speciaie care acoperă integral riscurile respective" .Dobânda fiind un surplus plătit proprietarului, peste mărimea capitalului folosit, se desprinde concluzia că ea reprezintă o formă de veri: care se poate exprima numai într-o societate cu economie de piaţă şi numai în acele activităţi şi acţiuni din cadrulacesteia care se caracterizează prin eficienţă şi progres, în care se produce mai multdecât se cheltuieşte. Desigur, aceasta trebuie să fie starea proprie, normală oricăreieconomii moderne; altfel, dobânda îşi pierde raţiunea de a fi.

B 24 : Progresul calitativ al factorilor de producţie. Revoluţia ştiinţifico-tehnică.

Ameliorarea factorilor de producţie s-a desfăşurat ca un proces istoric continuu. Procesul s-a caracterizat prin unitatea dintre modificările cantitative, structurale şi calitative ale acestora. Legitate generală a dezvoltării societăţii, dezvoltarea factorilor de producţie a trecut în ultimele secole prin mai multe ameliorări calitative cu caracter revoluţionar universal: trecerea de la tehnica manuală şi energia animală la maşinism şi marea industrie care a reprezentat o revoluţie tehnică totală (prima revoluţie industrială); manie progrese în domeniul tehnicii şi tehnologiei de la sfârşitul secolului al XlX-lea (a doua revoluţie industrială); grandioasa revoluţie ştiinţifico-tehnică ce a început în ann '60 ai acestui secol. Începuturile primei revoluţii industriale au fost marcate în secolul al XVlIl-lea, apogeul ei fiind atins în anii '70 ai secolului al XlX-lea. Ştiinţele şi ramurile de producţie care au dat impuls procesului, care au fost poli de antrenare ai dezvoltării tuturor factorilor de producţie, au tost: extracţia cărbunelui şi energia creată pe bază de cărbune; industria siderurgică şi oţelul ca produs principal al acesteia; industria textilă şi toate acele schimbări tehnice („suveica zburătoare"); în sistemul producţiei agricole creşterea oilor a devenit preocuparea principală a agriculturii engleze; maşma cu aburi şi dezvoltarea puternică a transportului maritim, cu toate efectele lui; apariţia şi extinderea căilor ferate etc „Patria" primei revoluţii industriale a fost Anglia. Se poate spune că finalitatea acestui amplu proces a fost masinismul şi marea industrie şi fundamentarea unui nou sistem economic, capitalismulclasic.A doua revoluţie Industrială a fost declanşată în ultima treime a secolului al XlX-lea, atunci când ramurile vechi de producţie industrială au încetat să mai fie poli de atracţie pentru toate celelalte

activităţi economice. Ştiinţele şi sectoarele de activitate care au susţinut progresul calitativ al tuturor factorilor de producţie au fost- marile cuceriri în ştiinţele fizice, îndeosebi în mecanică, care au generat apariţia automobilului; aviaţia; intrarea petrolului în scena istoriei tehnologice; electricitatea şi toate ramurile din amontele şi avalul ei; sintezele chimice de rezonanţa şi extinderea industriei chimice ele.Finalitatea celei de-a doua revoluţii industriale a fost formarea, pe anumite baze, a economiei mondiale, dar şi marile convulsii planetare cunoscute, ale căror efecte sunt departe de a fi depăşite de lumea contemporană. Apogeul acestui proces complex a fost atins în anii '50-'70 ai secolului al XX-lea; ţările în care s-au manifestat pregnant efectele ei pozitive au fost: SUA, Europa Occidentală, Japonia.A treia revoluţie industriali se derulează în prezent. Ea fost declanşată în anii '70, sub denumirea de revoluţie ştiinţifico-tehncă, numită astfel de marele specialist englez în istoria tehnicii şi ştiinţei - John Bernal. Ramurile care au intrat în avanscena progresului factorilor de producţie sunt: electronica, telematica, robotica, biotehnologiile, atomul.Împrejurările care au Impulsionat şl Impulsionează ameliorarea factorilor de producţie In ultimele decenii:- tendinţa generală de scumpire a factorilor de producţie, ca urmare a menţinerii cererii de factori noi deasupra ofertei;- perspectiva evidentă de rărire şi chiar de epuizare a unor factori (resurse) naturali de producţie;- schimbări rapide în volumul, structura şi calitatea nevoilor consumatorului;- desfăşurarea crizei ecologice, poluarea şi degradarea mediului înconjurător;- apariţia unor probleme economice de mare amploare şi deosebit de controversate, legate de costuri, randament şi profit; toate corelate cu aspecte sociale presante;- aspectele politico-strategice de mare amploare, cu efecte de durată şi adesea dramatice etc.Una din trasaturile specifice ale revoluţiei ştiinţifico-tehnice este tocmai unitatea dintrerevoluţia ştiinţifica şi cea tehnologică.Revoluţia ştiinţifică, devenită posibilă în urma descoperirilor epocale în domeniile ştiinţelor, îndeosebi in cele ale naturii, care au avut loc la jumătatea sec al XX-lea, precum şi în deceniile următoare.Progresul tehnic înseamnă în genere perfecţionarea mijloacelor şi produselor, a tehnologiilor, îmbunătăţirea formelor de organizare a producţiei. Fiind o latură a progresului social, el semnifică in fond „progresul în om". Progresul tehnic, revoluţia tehnică exprimă unitatea proceselor:- de multiplicare a funcţiilor factorilor de producţie, însoţită de tehnologii adecvate, ca urmare n aplicării unor noi cuceriri ale ştiinţei în producţie (transmiterea şt potenţarea unor funcţiiumane), - mecanice, energetice, (de control, reglare - asupra diferitelor mecanisme; - de introducere în producţie a tehnicii noi, fie pe calea înzestrării întreprinderilor cu mijloace de muncă ou un niveli tehnic superior, fie pe calea modernizării celor existente; - crearea de noi resurse pe calea sintezelor chimice şi valorificarea superioara a resurselor naturale. Măsura generală a progresului tehnic constă în eficienţa economică şi socială obţinută pe seama tuturor costurilor ocazionate de promovarea şi implementarea noilor tehnici si tehnologii. Dar, aşa cum s-a arătat, revoluţia ştiinţifico-tehnică presupune unitatea inseparabilă a celor două laturi arătate. Caracteristicile (trăsăturile) revoluţiei tehnico-stiinţifice actuale sunt următoarele:- are un caracter multilateral, cuprinzând şi influenţând toate elementele factorilor de producţie;- determină schimbarea funcţiei sociale a ştiinţei; aplicarea rezultatelor cercetărilor ştiinţifice a tăcut ca ştiinţa să devină în mod nemijlocit o importantă torţă productivă;- cercetările ştiinţifice contemporane impun folosirea unor uriaşe forţe energetice şi a unor mari colective de cercetători;- micşorează tot mai mult ponderea energiei umane în totalul energiei folosite în producţie şi face să crească, totodată, energia tehnică;- scurtează considerabil perioada care desparte descoperirea stiinţifico-tehnică de aplicarea ei în practică, în producţie;- necesită, de regulă, investiţii uriaşe pentru introducerea tehnicii moderne;- determină schimbarea esenţială a locului si rolului omului în procesul de producţie;- transformă învăţământul, educaţia si cultura în factori cauzali ai dezvoltării.Criteriile de judecare a progresului calitativ al factorilor de producţie:- creşterea economică de tip intensiv;- devansarea dinamicii factorilor utilizaţi (consumaţi) de către dinamica producţiei;- accentuarea caracterului unitar interdependent al factorilor de producţie (capital uman);- aplicarea celor mai noi şi mai eficiente cuceriri ale ştiinţei în activitatea economică.Progresul calitativ actual al factorilor de producţie, desfăşurat în faza descendentă acidului lung al economiei mondiale (1971/75 - 1995/99), a pregătit faza ascendentă a acestui ciclu, care se va baza pe preponderenţa unei noi generaţii de produse înalt competitive. Se pare că în economia mondială viitoare vor fi preponderente produsele culturale-artistice intensive. Această nouă generaţie de produse le va înlocui pe cele sciento-tehnico-intensive care, la rândul lor, au împins pe planul al doilea produsele cu consum intensiv de muncă şi pe cele capital-intensive.

B 25 : Combinarea şi substituirea factorilor de producţie. Rata marginală de substituire.

Firmele producătoare sunt permanent preocupate în găsirea celor mai adecvate modalităţi de combinare a factorilor de producţie care să le permită obţinerea maximei eficiente şi profitabilităţi. Apare astfel imperios necesară punerea în evidenţă a celor mai relevante principii teoretico-metodologice legate de combinarea şi substituirea factorilor de producţie care să se constituie într-un posibil ghid pentru managerii firmelor. Aceştia vor lua decizii economice ce vizează adaptarea aparatului productiv fie ex-ante, prin anticipaţie, fie expost, prin ajustare, ceea ce implică: variaţia cantităţii de factori de producţie utilizaţi; intensificarea utilizării unuia sau altuia dintre factori; modificarea combinării factorilor de producţie.Activitatea de producţie poate fi privită, în ultimă instanţă, ca un ansamblu de operaţii de utilizare şi/sau transformare a factorilor de producţie în vederea atingerii funcţiei obiectiv a producătorului: maximizarea profitului în condiţiile minimizării eforturilor.Combinarea factorilor de producţie reprezintă un mod specific de unire a factorilor de producţie privit atât sub aspect cantitativ cât şi din perspectiva structural-calitativă.Combinarea factorilor de producţie are o determinare multiplă, ea fiind influenţată în mod semnificativ de caracterul relativ limitat al resurselor productive. Criteriul esenţial de apreciere a raţionalităţii şi eficienţei combinării este însăşi natura activităţii economice. Ca urmare, se adoptă acea combinare care asigură eficienţa economică maxim posibilă, în condiţiile date. întreprinzătorul, prin abilitatea sa, va combina factorii de producţie în aşa fel încât să se poată adapta la exigenţele pieţei şi să obţină un profit maxim.Combinarea factorilor de producţie este expresia a două laturi, proprii, oricărei activităţi, una tehnică şi alta economică.Din punctul de vedere tehnic, combinarea factorilor de producţie este specifică fiecărui proces de producţie; obţinerea oricărui bun economic presupune unirea resurselor de muncă (de o anumită structură şi calificare) cu elemente de capital tehnic (maşini, instalaţii, materii prime, materiale) specifice domeniului respectiv. Din punct de vedere economic, combinarea factorilor de producţie înseamnă, in condiţiile economiei de schimb, concretizarea ei în obiectivele minimizării costuriloi de producţie şi, respectiv, al maximizării profitului.Combinarea este posibilă ca urmare a proprietăţilor de divizibilitate şi adap-tabilitate ale factorilor de producţie.Divizibilitatea unui factor de producţie reflectă posibilitatea acestuia de a se împărţi în unităţi simple, în subunităţi omogene fără a fi afectată calitatea factorului respectiv.De exemplu, factorul muncă se poate divide în unităţi omogene de timp de muncă, în număr de salariaţi de o anumită calificare; factorul pământ se poate divide în unităţi de suprafaţă. Pentru alţi factori de producţie (o centrală electrică, de pildă) este imposibilă sau foarte dificilă divizibilitatea. Evident, problema divizibilităţii unui factor de producţie nu se pune la infinit, ci în măsura cerută de caracteristicile unui proces de producţie de anumite dimensiuni, ale unor tehnici şi tehnologii folosite.Adaptabilitatea reprezintă capacitatea de asociere a unei unităţi dintr-un factor de producţie cu mai multe unităţi din alt factor de producţie.Pe o suprafaţă de teren, de exemplu, este posibil să lucreze un număr mai mare sau mai mic de lucrători agricoli; un muncitor poate lucra la o maşină sau la mai multe maşini.Dacă factorii de producţie se caracterizează, concomitent, prin divizibilitate şi adaptabilitate, au loc două procese organic legate între ele: complementaritatea ;i substituibilitatea.Complementaritatea reprezintă procesul prin care se stabilesc raporturile cantitative ale factorilor de producţie care participă la producerea unui anumit bun economic.Astfel, la o producţie dată, o anumită cantitate dintr-un factor de producţie se asociază doar cu o cantitate determinată din ceilalţi factori de producţie. Se au in vedere atât structura şi calitatea lor, cât şi cele două laturi (tehnică şi economică) ale combinării . Complementaritatea se află sub influenţa permanentă a progresului ştiinţific şi tehnic, care determină modificări profunde în calitatea factorilor de producţie, deci, şi în procesul combinării lor.Substituibilitatea este definită ca posibilitate de a înlocui o cantitate daţi dintr-un factor de producţie printr-o cantitate dată dintr-un alt factor de producţie, în condiţiile menţinerii aceluiaşi nivel al producţiei.Substituirea este fenomenul propriu de înlocuire şi poate avea loc între factorul muncă şi factorul capital, între factorul natural şi capital, între diferitele elementecomponente ale factorilor de producţie (înlocuirea materiilor prime naturale cu cele sintetice).Managerii unei firme sunt confruntaţi permanent cu alegerea unor variante op-time de combinare a factorilor de producţie care să le asigure un anumit nivel al producţiei şi să le permită maximizarea profitului.Una dintre cele mai utilizate modalităţi de analiză este cea a funcţiilor de producţie care, în linii generale, descriu relaţia dintre intrări (factorii de producţie) şi ieşiri, respectiv, relaţia dintre producţia scontată a se obţine dintr-un bun (pentru a satisface cerinţele pieţei) şi cantităţile din diferiţii factori de producţie necesare pentru obţinerea acestuia, în microeconomia modernă se pune un accent deosebit pe asigurarea compatibilităţii între analiza comportamentului consumatorului, pe de o parte, şi cea a producătorului, pe de altă parte. Studiile de marketing şi, în special cele vizând abordările din perspectiva marketingului-mix (Borden) capătă astfel o nouă şi importantă semnificaţie în strategiile specifice întreprinderii moderne. Funcţia de producţie poate fi astfel redată prin relaţii de tipul:Q = f(a.b,c,..) unde prin a,b,c..........au fost desemnaţi diferiţii factori de producţie.În general, în analiza microeconomică, se au în vedere, de cele mai

multe ori, funcţii de producţie dependente doar de factorii de producţie muncă (L) şi capital (K). Funcţia de producţie va fi, în aceste condiţii, de tipul:Q = f(L,K)Modelul general de analiză a comportamentului producătorului presupune, analog modelului descris la analiza comportamentului con-sumatorului, recurgerea la metoda grafică prin utilizarea curbelor de isoproducţie. Curbele de isoproducţie vizează diverse combinări de factori de producţie care conduc la obţinerea aceluiaşi nivel de producţie. Ele mai sunt cunoscute şi sub denumirea de isocuante.Analiza limitei până la care substituţia factorilor este eficientă se face cu ajutorul indicatorului rata marginală de substituţie. Conţinutul acestui indicator este perfect similar cu cel folosit în analiza comportamentului consumatorului numai că datele problemei se schimbă în sensul că este vorba de substituţia factorilor de producţie şi nu a bunurilor iar clauza „caeteris paribus" are în vedere menţinerea constanta a producţiei.Rata marginală de substituţie a doi factori (RMS) reprezintă cantitatea suplimentară dintr-un anumit factor necesară pentru a compensa reducerea cu o unitate a celuilalt factor astfel încât producţia să se menţină constantă.RMS= - ΔY/ ΔX ; Q = ct. Ea reprezintă practic panta izocuantei şi poate fi exprimată, pentru intervale foarte mici prin RMS = - dy/dx (semnul minus arată că unul dintre factori creşte iar celălalt scade).Rata marginală de substituţie a factorilor de producţie este raportul invers al productivităţilor marginale ale celor doi factori de producţie. Stabilirea variantei (alternativei) optime de producţie presupune ataşarea analizei specifice restricţiilor financiare legate de preţurile factorilor de producţie. Fără a insista în această etapă a analizei - aspectele acestea urmând a fi pe larg prezentate în capitolul referitor la analiza costurilor - precizăm că, prin similitudine cu echilibrul consumatorului, varianta optimă de producţie va fi obţinută în punctul E(x,y) unde una dintre isocuante va fi tangentă la linia de isocost (CC1). Acesta este punctul unde se realizează egalitatea:Deci, combinarea optimă depinde de preţul factorilor. Mai exact putem spune că, punctul optimal va fi cel pentru care rata de substituire între capital şi muncă văii egală cu raportul preţului factorilor.

B 26 : Echilibrul pieţei

Pentru a stabili cum funcţionează piaţa, e necesar să se studieze modul de interacţiune a acestor două categorii. Interacţiunea dintre consumator şi vânzător pe piaţă este în totală concordanţă cu principiul de alegere raţională, ceea ce presupune că cumpărătorii şi vânzătorii să ia decizii în dependenţă de veniturile şi cheltuielile suplimentare. Interesele cumpărătorilor şi ale vânzătorilor se află în permanentă stare de contradicţie. Vânzătorii tind să obţină preţul maxim posibil pentru marfă, iar cumpărătorii tind să plătească pentru aceeaşi marfă preţul minim posibil. Rezolvarea acestei contradicţii echilibrează piaţa şi în acest caz cantitatea cererii e foarte apropiată de cantitatea corespunzătoare de oferte. Reprezentarea grafică a acestei situaţii este exprimată de punctul de intersecţie al curbelor de cerere şi ofertă. Echilibrul pieţei înseamnă că toate mărfurile pe care le oferă vânzătorii sunt cumpărate, şi invers, itoate mărfurile pe care ar dori să le procure cumpărătorii sunt oferite de vânzători.

Prin urmare, echilibrul pieţei are loc atunci când nici cumpără-torii şi nici vânzătorii nu au motive să-şi modifice cantitatea cererii sau a ofertei. Şi în al doilea rând, piaţa în stare de echilibru prevede o egalitate a cantităţilor de cereri şi oferte în condiţiile când acţionează preţul în vigoare.

In cazul când piaţa iese din starea de echilibru, ea tinde în mod automat spre această stare de echilibru.

Când cantitatea cererii depăşeşte cantitatea ofertei, apare defi-citul, care reprezintă cererea excendentară. în toate cazurile când preţul curent este mai mic decât preţul de echilibru al pieţei, cantitatea cererii înaintate va întrece oferta prezentată, dând naştere deficitului. Când apare deficitul, se poate prezice că preţurile curente de piaţă se vor majora, atingând preţurile de echilibru, de aceea în aceste cazuri vânzătorii au posibilitatea să vândă cantităţi mai mari de mărfuri la preţuri majorate. Presiunea exercitată atât de cumpărători cât şi de vânzători conduce la această majorare a preţurilor. Pe parcursul majorării preţurilor cantitatea ofertei se măreşte, iar cantitatea cererii se micşorează. Reprezentând grafic acest proces, curbele cererii şi ale ofertei se vor deplasa concomitent spre punctul de intersecţie al lor, adică spre punctul de echilibru al pieţei.

Surplusul denotă oferta excedentară. In toate cazurile când preţul curent de piaţă depăşeşte preţul de echilibru al pieţei, canti tatea ofertei va prevala asupra cantităţii de cerere, ceea ce va crea un surplus sau o suprasaturare a pieţei. De obicei surplusul conduce la micşorarea preţului de echilibru pe piaţă. Suprasaturarea pieţei oferă cantităţi mai mari de mărfuri la preţuri reduse. Presiunea cererii şi a ofertei conduce la reducerea preţurilor, deci şi la micşorarea ofertei (deplasarea pe curba ofertei) şi la creşterea cantităţii cererii (deplasarea pe curba cererii). Ambele deplasări se efectuează în direcţia punctului de intersecţie al 'curbelor, astfel au-toreglându-se şi revenind la starea 'de echilibru.

Modificările stării de echilibru a pieţei (a cererii şi ofertei). Tendinţa pieţei de a se autoregla, cu oscilaţii spre punctul de echili-bru, permite precizarea modului de reacţie a pieţei la diverse modi-ficări ale cererii şi ale ofertei. Se poate aştepta că anume preţurile vor regla piaţa, înlăturând orice deficit sau surplus de mărfuri.

Să examinăm cum acţionează asupra pieţei modificările cererii. Dacă creşte cererea, atunci apare deficitul, fapt ce generează majorarea preţului, iar reducerea cererii conduce la apariţia surplusului de mărfuri, fapt ce provoacă şi reducerea preţului. Astfel, atât timp cât piaţa se autoreglează, reacţia ei la diverse modificări poate fi prezisă:

sporirea cererii va conduce inevitabil la majorarea preţului şi a cantităţii mărfii vândute, iar micşorarea cererii va conduce inevitabil la micşorarea preţului şi a cantităţii de mărfuri vândute.

Oferta se modifică tot de atâtea ori de câte ori se modifică unul din determinanţi.

Reglarea pieţei de către ofertă este o reacţie promptă la schim-bările situaţiei în piaţă. Creşterea ofertei generează apariţia surplusului şi conduce la majorarea preţului. Micşorarea ofertei conduce la apariţia de deficit şi la exercitarea presiunii asupra preţu'lui în direcţia micşorării lui.

Deci şi în cazul ofertei, atâta timp cât piaţa îşi exercită funcţia de autoreglare, reacţia ei poate fi prevăzută. Astfel, se pot face următoarele concluzii:

— pieţele se află în stare de echilibru în cazul când în condiţii le acţionării preţurilor curente cantitatea cererii este egală cu cantitatea ofertei prezentate;

— reprezentarea grafică a acestei stări a pieţei este punctul de intersecţie a curbelor de cerere şi ofertă;

— creşterea cererii poate fi reprezentată în mod grafic prin deplasarea curbei de cerere spre dreapta, ceea ce conduce la majorarea atât a preţului nou de echilibru cât şi a cantităţii noi de echi libru (în măsura deplasării punctului de echilibru spre dreapta pe curba ofertei);

— creşterea ofertei poate fi reprezentată în mod grafic şi prin deplasarea curbei de ofertă spre dreapta, fapt ce conduce la o nouă creştere a cantităţii noi de echilibru şi la micşorarea noului preţ de echilibru (în măsura în care punctul de echilibru se deplasează spre dreapta pe curba cererii);

— micşorarea cererii (deplasarea curbei cererii spre stânga) conduce atât la micşorarea preţului nou de echilibru cât şi a can tităţii noi de echilibru;

— micşorarea ofertei (deplasarea curbei ofertei spre stânga) conduce la creşterea preţului nou de echilibru şi la micşorarea can-tităţii noi de echilibru.

Prin urmare, în economia liberă modificarea preţului poate fi cauzată numai de modificările cererii şi ofertei.

Precum s-a mai menţionat, mecanismul de bază al pieţei este preţul Funcţiile lui sunt diverse, însă una din ele (cea mai com-plicată .şi contradictorie) contribuie la formarea echilibrului infern al pieţei.

Preţul este un factor al echilibrului pieţei, echilibrul asigurat de concordanţa dintre cererea solvabilă de mărfuri şi oferta acestora. în linii mari acest raport exprimă relaţia dintre producţie şi consum şi a fost exprimată pentru prima dată prin formula "M—M" (marfă—marfă), în economia pecuniară, adică în condiţiile circulaţiei monetare «M—M», relaţia dintre producţie şi consum se prezintă în felul următor: «M—B—M» (marfă—bani—marfă). Astfel, apare un factor nou de echilibru — preţul ca expresie bănească a costului mărfii, formându-se o serie de mărimi reciproc dependente, între care trebuie să existe o corelaţie interioară. Din aceasta face parte si starea de echilibru, factorii de bază ai căreia sunt: cererea., oferta şi preţul mărfii. Orice modificare a unuia din aceşti factori violează echilibrul economic şi poate conduce la consecinţe nedorite si imprevizibile.

În condiţiile producţiei de mărfuri nu este vorba de necesităţi absolute ale societăţii, ci numai de necesităţi care îşi află expresia în piaţă în formă de cerere solvabilă. Preţul devine un factor capabil să mărească sau să diminueze cererea solvabilă la anumite mărfuri şi să exercite o influenţă asupra producătorilor, stimulând producţia şi, corespunzător, consumul.

E necesar să menţionăm că statul participă activ la dezvoltarea proceselor economice ale societăţii contemporane, în baza metodelor economice statul tinde să regleze cererea solvabilă şi oferta la diferite mărfuri printr-o balanţă total pozitivă.

În acest scop statul trebuie să asigure: stimularea producţiei; majorarea veniturilor; preîntâmpinarea exploatării consumatorilor; recompensarea lacunelor sistemului economiei de piaţă etc.

B 27 : Antreprenorul şi întreprinderea

Antreprenoriatul reprezintă o activitate de căutare şi descoperire a noilor perspective de dezvoltare şi folosire eficientă a resurselor existente pentru organizarea unor noi afaceri. Această noţiune de antreprenoriat a apărut încă în sec. XVIII.

Antreprenorii erau consideraţi persoanele care tindeau să obţină un profit maxim investind capitalurile lor în noi activităţi asumându-şi anumite riscuri.

De obicei, antreprenorii prin activitatea lor realizau noi idei economice însoţite de un mare risc. Pe parcurs antreprenoriatul a cunoscut o dezvoltare rapidă încât astăzi se vorbeşte de o instaurare a unei culturi şi a unui cult antreprenorial.

În prezent prin antreprenor se înţelege persoana care permanent manifestă spirit întreprinzător, este gata de a lua decizii desinestătător, îşi asumă răspunderea şi riscul pentru aceste decizii.

În prezent s-au schimbat atât dimensiunile cât şi caracterul activităţii de antreprenoriat. Este vorba de faptul că antreprenoriatul cuprinde astăzi nu numai sfera productivă, dar şi cea intelectuală caracterizându-se tot mai mult prin inovaţie şi invenţie. Activitatea de antreprenoriat este considerată astăzi şi o activitatea antibirocratică, adică o activitate orientată mereu spre căutarea şi elaborarea formelor şi metodelor progresive de organizare a producţiei, schimbului, repartiţiei. Activitatea de antreprenoriat se bucură astăzi de un puternic sprijin din partea stataului.

Antreprenoriatul are drept principală formă organizatorică întreprinderea. Aceasta reprezintă unitatea de bază a economiei naţionale. Întreprinderea este sediul unde are loc combinarea şi unirea factorilor de producţie în scopul producerii bunurilor de consum. Întreprinderea se caracterizează printr-un tip specific de activitate, organizare tehnologică, conducere şi gestiune unică prin unitate financiară. Întreprinderea este totodată şi o entitate socială, adică reprezintă un colectiv de oameni uniţi în scopul realizării unei sarcini comune. La fel întreprinderea este un subiect de drept, adică o unitate juridică dotată cu un anumit patrimoniu pentru care poartă întreaga răspundere.

Caracteristicile de bază a întreprinderii sunt : 1) Existenţa patrimoniului care reprezintă totalitatea bunurilor

aflate în proprietatea întreprinderii şi care pot fi utilizate pentru a realiza obiectivele de bază ale întreprinderii. Datorită patrimoniului întreprinderea îşi poate asuma anumite riscuri legate de activitatea sa.

2) Întreprinderea se caracterizează prin atragerea şi utilizarea factorilor de producţie. Întreprinzătorul trebuie să combine în proporţii optime factorii de producţie astfel încât să obţină maximizarea rezultatelor pe baza mărimii date a factorilor.

3) Întreprinderea este şi piaţa bunurilor de consum.4) Activitatea întreprinderii este orientată spre piaţă, astfel ea

participă nemijlocit la satisfacerea necesităţilor populaţiei, prin urmare întreprinderea trebuie să-şi organizeze activitatea anticipând cererea de piaţă orientându-se după preţurile existente, nivelul cheltuielilor de producţie şi alţi indicatori.

5) Scopul final al activităţii întreprinderii este obţinerea şi maximizarea profitului. Acesta este o motivare directă pentru desfăşurarea activităţii economiei, este o remunerare pentru iniţiativă, asumarea riscului ş.a.

Funcţiile principale ale întreprinderii:1) cercetare-dezvoltare2) de producţie3) comercială4) de personal5) financiar-contabilă

B 28 : Formele activităţii de antreprenoriat.

În economia de piaţă există mai multe forme de antreprenoriat, ce pol fi divizate în patru grupe: prima grupă cuprinde întreprinderile în dependentă de forma de proprietate (întreprinderi private, de stat, mixte); a doua grupă cuprinde întreprinderile în dependentă de ramura economiei naţionale în care activează (întreprinderi industriale, agricole, comerciale, de transport etc.); a treia grupă uneşte întreprinderile în dependentă de nivelul de responsabilitate si gradul de asociere (întreprinderi cu răspundere limitată, asociaţii pe acţiuni, întreprinderi comandite etc.); a patra grupă include întreprinderile în dependenţă de volumul de capital, de produsele fabricate, profil, de numărul de lucrători în întreprindere (întreprinderi mici, medii şi mari).In Republica Moldova în conformitate cu Legea «Cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi», activitatea de antreprenoriat poate fi practicată sub următoarele forme organizatorice şi juridice: în-treprindere individuală, societate in nume colectiv, societate in co-mandită, societate pe acţiuni, societate cu răspundere limitată, coo-perativă de producţie, întreprindere pe arendă, "întreprindere colec-tivă, întreprindere de stat si întreprindere municipală. Să procedăm la examinarea acestor forme ale activităţii de antreprenoriat.1. Intreprindere individuală este aceea care aparţine cetăţeanului, cu drept de proprietate privată sau membrilor familiei acestuia, cu drept de proprietate comună. Patrimoniul întreprinderii individuale se formează pe baza bunurilor cetăţeanului (familiei) şi din alte surse care nu sunt interzise de legislaţie, întreprinderea individuală nu este persoană juridică şi are drept de persoană fizică. Patrimoniul întreprinderii individuale este inseparabil de bunurile personale ale antreprenorului, posesor al întreprinderii, individuale ce poartă răspundere nelimitată pentru obligaţiile acesteia, egală cu întreg patrimoniul acesteia. Membrii familiei sunt posesori ai întreprinderii individuale şi poartă răspundere nelimitată şi solidară pentru obligaţiile acesteia cu întreg patrimoniul lor.2. Societate în nume colectiv, este o întreprindere, aflată în posesiunea a două sau mai multe persoane juridice şi (sau) persoane fizice care şi-au asociat bunurile în scopul desfăşurării în comun a unei activităţi de antreprenoriat, sub aceeaşi firmă, în baza contractului de constituire încheiat între acestea. Societatea în nume colectiv nu este persoană juridică şi se încadrează juridic ca persoană fizică. Toţi asociaţii poartă răspundere solidară nelimitată cu întreg patrimoniul lor pentru respectarea obligaţiilor societăţii.

3. Societate în comandită, este o întreprindere ce se află în posesiunea a două şi mai multe persoane juridice sau persoane fizice care şi-au asociat bunurile în scopul desfăşurării în comun a unei activităţi de antreprenoriat, sub aceeaşi firmă, în baza contractului de constituire, încheiat între acestea. Societatea în comandită constă cel puţin dintr-un comanditat şi un comanditar. Societatea în comandită nu este persoană juridică şi se prezintă în cadrul raporturilor de drept ca persoană fizică. Comanditatii poartă răspundere solidară nelimitată pentru obligaţiile societăţii cu întreg patrimoniul lor.Societăţile în comandită pot fi divizate în societăţi simple şi societăţi pe acţiuni. Cele simple sunt considerate acelea pentru obligaţiile cărora răspund solidar şi nelimitat o parte din membri, co-manditaţii, în timp ce cealaltă parte, comanditarii, răspund numai în limitele sumei pe care au depus-o la fondarea capitalului. Societăţi în comandită pe acţiuni sunt considerate acele societăţi în care capitalul comanditarilor este împărţit pe acţiuni.4. Societate pe acţiuni, este o întreprindere aflată în posesiunea a două şi mai multe persoane juridice sau persoane fizice, întemeiată pe capital statutar divizat pe acţiuni, în scopul desfăşurării comune a activităţii de antreprenoriat, în baza contractului de consti tuire si a statutului. Fondatorii societăţii pe acţiuni — acţionarii — poartă răspundere pentru angajamentele societăţii în limitele valorii acţiunilor de care dispun. Societatea pe acţiuni este persoană juridică cu independentă financiară, organizatorică şi de gospodărire şi se conduce în activitatea sa de actele legislative şi de documentele de constituire (acordul de constituire, statutul societăţii).Societatea pe acţiuni emite acţiuni şi obligaţii. Acţiunea este o hârtie de valoare ce confirmă ponderea acţionarului în capitalul statutar şi dreptul lui de a participa la dirijarea societăţii, la repartiţia profitului şi a patrimoniului societăţii în urma lichidării ei. în unele cazuri, acţionarii în loc de acţiuni pot primi certificate, care desemnează exact volumul valorii nominale a acţiunilor lor.Societatea pe acţiuni poate elabora diverse forme de acţiuni: a) simple, ce confirmă dreptul deţinătorului ei la un vot în adunarea acţionarilor, la participarea lui în redistribuirea profitului societăţii, inclusiv la primirea dividendelor; b) acţiuni privilegiate, ce asigură acţionarului anumite privilegii în obţinerea dividendelor stabile;c) acţiuni nominale (numele posesorului sau al firmei este fixat pe ac'iune), pentru cumpărarea cărora a fost depus terenul de pământ sau titlul de posesiune asupra lui; d) acţiuni la purtător care cir-culă liber s1! pot fi cedate sau transmise oricărei persoane. Afară de acţiuni societatea înfăptuieşte emisia şi distribuirea obligaţiilor lor între persoanele fizice şi juridice. Obligaţia este o creanţă a societăţii pe acţiuni, devenind hârtie de valoare, acordând drept posesorului ci de a recupera valoarea ei nominală în termenul stabilit (de regulă, până la 20 de ani) şi de a obţine o anumită dobândă fixă.5. Societatea cu răspundere limitată întruneşte mai multe persoane care si-au asociat bunurile în scopul desfăşurării în comun a unei activităţi de antreprenoriat sau aceeaşi firmă, în baza contractului de constituire. Capitalul statutar subscris al societăţii este di-vizat în cote (părţi) ale asociaţilor în formă de adeverinţă a cotei de participare. Societatea cu răspundere limitată este persoană ju-ridică şi poartă răspundere cu întreg patrimoniul lor pentru obligaţiile asumate. Asociaţii societăţii cu răspundere limitată poartă răspundere pentru obligaţiile întreprinderii numai în limitele de valoare a cotelor care le aparţin. Societăţi cu răspundere limitată au apărut în 1892 în Germania, în 1925 în Franţa, iar în prezent există în majoritatea ţărilor. Participanţii societăţii cu răspundere limitată au dreptul să participe la dirijarea societăţii; să-şi însuşească o parte din profilul societăţii; să aibă acces la .informaţia cu privire la activitatea societăţii; să procure în mod privilegiat mărfuri şi servicii prestate de societate. Totodată ei sunt obligaţi să facă depuneri în conformitate cu statutul societăţii: să nu divulge secretul comercial; să introducă cotizaţii suplimentare în corespundere cu deciziile adunării generale.6. Cooperativă de producţie. Cooperativă de producţie este o în-treprindere aflată în posesia a trei şi mai mulţi cetăţeni care şi-au asociat bunurile în scopul desfăşurării în comun a unei activităţi de antreprenoriat, sub aceeaşi firmă, în baza statutului semnat de aceştia. Cooperativa de producţie este persoană juridică şi poartă răspundere pentru obligaţiile asumate cu patrimoniul întreprinderii. Cooperatorii poartă răspundere pentru obligaţiile cooperativei de producţie cu patrimoniul cooperativei, în limitele cotelor ce le aparţin, iar dacă aportul respectiv este insuficient, poartă răspundere suplimentară cu averea lor personală. Cooperativele, în dependenţă de modul de activitate, se împart în: a) cooperative de producţie de mărfuri, ce îndeplinesc diferite lucrări şi prestează servicii întreprinderilor şi cetăţenilor; b) cooperative de consum, ce satisfac necesităţile cetăţenilor în ceea ce priveşte deservirea comercială şi socială, precum şi asigurarea membrilor lor cu locuinţe, cu terenuri pentru grădinărit, cu garaje etc.; c) cooperative mixte, ce îmbină activitatea de producţie cu cea de consum. Cooperative pot fi create practic în toate domeniile economiei naţionale. Nu se admite crearea cooperativelor pe lângă întreprinderile şi organizaţiile de stat.7. Întreprindere pe arendă, întreprinderea pe arendă este o unitate economică bazată pe arenda mijloacelor de producţie şi a altor bunuri de la întreprinderile de stat, municipale şi private. Arendaşi pot deveni persoanele fizice şi juridice din republică şi din alte state, întreprinderi si organizaţii mixte, organizaţii internaţionale. Arenda poate fi practicată în toate ramurile economiei naţionale. Pot fi date în arendă pământul şi alte resurse naturale, întreprinderi, organizaţii, unităţi ale întreprinderilor şi organizaţiilor, clădiri, instalaţii, utilaj, mijloace de transport şi alte valori materiale. Documentele de bază ce reglementează relaţiile dintre persoana care dă în arendă şi arendaş este contractul pe arendă. El se încheie în scris pe un termen anumit, dar care să nu depăşească 99 ani.Plata pe arendă se stabileşte în ansamblu pentru bunurile arendate, sau aparte, pentru fiecare obiect, în natură, în bani, sau se practică ambele modalităţi. Arendaşul, cu consimţământul proprietarului, poate răscumpăra total sau parţial bunurile arendate. întreprinderea pe arendă este persoană juridică şi poartă răspundere pentru obligaţiile

asumate cu patrimoniul întreprinderii. Membrii întreprinderii poartă răspundere cu patrimoniul întreprinderii pentru obligaţiile lor în limitele cotelor de participare.8. întreprindere colectivă, întreprinderea colectivă este unitatea înfiinţată de membrii colectivelor de. muncă ale întreprinderilor de stat (municipale) sau ale subdiviziunilor lor structurale ce se re-organizează în scopul desfăşurării în comun a unei activităţi de antreprenoriat, sub aceeaşi flirmă, în baza statutului şi contractului de răscumpărare (transmitere) a bunurilor statului (municipiului). Toţi lucrătorii întreprinderii colective dispun de patrimoniul acesteia cu drept de proprietate în diviziune, întreprinderea colectivă este persoană juridică şi poartă răspundere pentru obligaţiile asumate cu patrimoniul întreprinderii.9. întreprindere de stat si întreprindere municipală, întreprinderea de stat şi întreprinderea municipală sunt persoane juridice care poartă răspundere pentru obligaţiile asumate cu întreg, patrimoniul lor. Organele administraţiei de stat şi organele de autoadministra-re locală nu poartă răspundere pentru obligaţiile întreprinderii de stat şi ale întreprinderii municipale. Aceste întreprinderi municipale şi de stat nu poartă răspundere pentru obligaţiile organelor administrative de stat şi ale organizaţiilor de autoadministrare locală.întreprinderea are dreptul de a constitui filiale şi reprezentanţe cu dreptul de deschidere a subconturilor. Filială se consideră sub-diviziunea separată a întreprinderii care este situată în altă parte şi care exercită unele din atribuţiile acesteia. Reprezentanţă se consideră subdiviziunea separată a întreprinderii care este situată în altă parte şi care apără şi reprezintă interesele întreprinderii, încheie, în numele acesteia, tranzacţii şi înfăptuieşte alte acţiuni de drept. Filialele şi reprezentanţele nu sunt persoane juridice. Acestora li se atribuie bunuri din patrimoniul întreprinderii şi activează în baza regulamentului aprobat de întreprindere.întreprinderile independente din punct de vedere juridic sunt considerate conexe în cazul în care: a) una dintre întreprinderi par-ticipă la completarea capitalului social sau a patrimoniului altei întreprinderi; b) întreprinderile au obligaţii reciproce legalizate prin contractul de antreprenoriat comun, ce conduc la stabilirea unor relaţii financiar-economice, de producţie şi comerciale stabile; c) întreprinderile se subordonează organelor comune de administrare, special create. Toate întreprinderile conexe sunt uniuni, ce se sub-împart în concerne, asociaţii, consorţii, în funcţie de caracterul de-pendentei reciproce a întreprinderilor conexe. Uniunea de întreprin-deri nu este agent economic independent, spre deosebire de între-prinderile ce fac parte din componenta acesteia; nu este persoană juridică; nu intră în relaţii cu bugetul, întreprinderile ce fac parte din uniune îşi îndeplinesc obligaţiile faţă de buget în mod indepen-deni. întreprinderea în care mai mult de 50%, însă mai puţin de 100% din capitalul social, sau din patrimoniu, aparţine altei întreprinderi, se consideră în raport cu ultima întreprindere-fiică.Orice întreprindere, indiferent de forma de organizare juridică şi de tipul de proprietate, poate da faliment, întreprinderea ca persoană juridică sau persoană fizică, care nu este în stare să-şi achite creanţele în urma activităţii economice şi administrative nereuşite şi termenul cărora a expirat, se declară falită. Procesul de declarare falită a persoanelor juridice se intentează de Arbitrajul de Stat, iar a persoanelor fizice — de către instanţa de judecată din regiunea de activitate a acestora, întreprinderea falită poate fi vândută, reorganizată sau unită cu alte întreprinderi, ce desfăşoară o activitate eficientă.

B 30 : Costul: Tipuri, funcţii. Mărimea, structura şi dinamica costurilor

În procesul reproducţiei întreprinderile tind să-şi recupereze toate cheltuielile legate de producţia şi realizarea mărfurilor şi a serviciilor. Totalitatea cheltuielilor suportate de antreprenor în procesul de producţie şi desfacere a produselor (serviciilor) formează costul de producţie, ce poate fi definit ca expresie a consumului factorilor de producţie. Costul de producţie constituie o parte din preţul de vânzare, concretizată în cheltuielile efectuate de antreprenor pentru a produce şi realiza bunuri economice.Costul de producţie este un indicator economic cu o mare forţă de oglindire a calităţii activităţii. Costul serveşte drept criteriu de fundamentarea opţiunilor şi deciziilor fiecărui producător; în cazul în care efectele sau rezultatele variantelor de proiect sunt identice, criteriul de alegere a variantei optime îl reprezintă nivelul mai scăzut al costului.Mărimea şi tipologia costurilor Adesea, se face distincţie între costul contabil şi cel economic. Costul contabil reprezintă cheltuială măsurabilă în bani, efectiv suportată de către agentul economic respectiv pentru plata materiilor prime,

materialelor, combustibilului, energiei, salariilor, transporturilor, ca şi, pentru amortizarea capitalului fix, precum şi pentru prevenirea sau înlăturarea poluării mediului natural etc. Din punctul de vedere ai economiştilor teoreticieni, însă, pe lângă aceste elemente, costul include şi acele cheltuieli care nu presupun plăţi către terţi (consumul de muncă al proprietarului firmei, dobânzile cuvenite capitalului propriu). Deci, costul economic este mai mare decât costul contabil, incluzând în structura sa şi ceea ce constituie profit normal.În raport de nivelul la care se face analiza costului acesta poate fi global şi unitar. Există o tipologie, care cuprinde mai multe tipuri de cost.A. COSTUL GLOBAL cuprinde ansamblul costurilor corespunzătoare unui volum de producţie dat. în cadrul acestuia, în mod tradiţional, se disting, ca elemente structurale, costurile: fix, variabil, total,1. Costul fix(Cf) desemnează acele cheltuieli care, privite în totalitatea lor, suni independente de volumul producţiei (chirii, asigurări, dobânzi, amortizarea capitalului fix, cheltuieli de întreţinere, salariile personalului administrativ etc.).2. Costul variabil(Cv) reprezintă acele cheltuieli care, privite în totalitatea lor, sunt variabile, în funcţie de cantitatea de produse obţinute. Costul variabil este o funcţie crescătoare a volumului producţiei: Cv = Cv(Q). Unele cheltuieli variabile se schimbă strict proporţional o dată cu producţia (cheltuielile cu materiile prime, cu salariile directe etc.). Alte cheltuieli variabile nu se modifică strict proporţional cu modificarea producţiei.3. Costul total (Ct) reprezintă suma costurilor fixe şi variabile. Deci, Ct = Cf + Cv. Modificarea costului total este determinată numai de schimbările costului variabil Presupunem că o firmă, pentru a fabrica produsul „Q", utilizează doi factori variabili - A şi B - şi un factor fix (f). Notăm cu pa preţul unitar al factorului A (de ex., preţul unei ore de muncă) şi pb preţul unitar al factorului B, (de ex., preţul unei tone de materie primă). Mai presupunem că din factorul de producţie A se consumă cantitatea „a" iar din factorul„B" se consumă cantitatea „b". Costul factorului fix este simboliza! prin „f". Costul de producţie total, ca suma a costului fix şi variabil, are următoarea ecuaţie:Ct = p a.„a" + p b.„b" + fB. COSTUL MARGINAL(Cmg) reprezintă sporul de cost necesar pentru obţinerea unei unităţi suplimentare de produs; el măsoară, deci, variaţia costului total pentru o variaţie infinit de mică a cantităţii de produse. Costul marginal se determină raportând creşterea costului total la creşterea producţiei. Costul marginal are o mare importanţă în luarea deciziilor privind mărirea ofertei de bunuri; maximizarea profitului presupune ca realizarea fiecărei unităţi suplimentare de producţie să necesite un spor de cost cât mai mic. In caz contrar, are loc creşterea costului marginal, adică a sporului de cost pe care-l reclamă sporirea producţiei (producţia adiţională) şi se diminuează eficienţa. Venitul suplimentar ce se poate obţine prin vânzarea sporului de producţie respectiv, trebuie să fie mai mare decât costul suplimentar.C. COSTUL MEDIU (UNITAR) reprezintă costul pe unitatea de produs sau pe unitatea de efect util. Costul mediu poate fi, de asemenea, fix, variabil, total. Atunci când este vorba de costul mediu, costul fix devine, şi el, variabil; acesta scade pe măsura creşterii cantităţii de produse, şi, respectiv, sporeşte atunci când producţia obţinută se micşorează.Costurile medii (fix, variabil, total) se calculează prin raportarea costurilor globale respective la cantitatea de bunuri produse. Invers, mărimea costului pentru întreaga producţie (Ct), dintr-un domeniu sau altul, este în dependenţă de cantitatea de produse obţinute (Q) şi de costul unitar sau mediu (CM). Deci Ct = f(Q,CM). Funcţia de cost leagă costul de producţie de cantităţile produse în condiţii optimale.Mărimea costului este determinată de totalitatea cheltuielilor efectuate pentru producerea şi desfacerea de bunuri economice, la un moment dat.Mărimea costului mediu sau pe unitatea de produs este diferită în timp şi spaţiu:(a) de la un produs la altul, în funcţie de specificul fiecăruia, de factori consumaţi;(b)în cazul unuia şi aceluiaşi bun, de la un producător la altul; (c) la unul şi acelaşi producător de la o perioadă la alta, în dependenţă de modificările în dotarea tehnică, în nivelul de calificare a lucrătorilor, în organizare şi conducere etc.Tipurile de costuri, menţionate mai sus, au un comportament diferit în funcţie de mărimea volumului producţiei. Astfel, în cazul creşterii volumului producţiei, se pot înregistra următoarele evoluţii: a) costul fix global rămâne constant, în timp ce costul lix mediu se micşorează; b) costul global variabil creşte, în timp ce costul mediu variabil se poate reduce; costul global total se măreşte, iar costul mediu total se poate micşora.Tendinţe pe care le au tipurile de costuri se poate realiza într-o formă mai expresivă prin prezentare grafică a evoluţiei lor. Astfel, trasând axele coordonatelor, vom nota pe abscisă cantitatea de produse (Q), iar pe ordonată costurile. În condiţiile măririi volumului producţiei, costul fix (C i) apare ca o dreaptă paralelă la axa cantităţilor, rămânând, deci, neschimbat, în timp ce costul variabil global şi costul global total înregistrează creşteri. Mărirea volumului producţiei dă naştere la modificarea tuturor costurilor medii, inclusiv a costului fix mediu. Costul fix mediu se micşorează, deoarece volumul global (constant) al costului fix se raportează lacantitate crescândă a producţiei obţinute. Curbele costului variabil mediu, costului total mediu şi a costului marginal încep prin descreştere, trecând printr-un minim, după care, cunosc, şi ele, tendinţa de creştere; o asemenea evoluţie a acestora se datorează faptului că, în ultimii ani, mărirea producţiei a fost devansată de creşterea costului variabil, respectiv, a costului total. Curba costului marginal trece prin punctul minim al curbei costului mediu total.

în general, curbele costurilor nu sunt identice, deoarece există condiţii de cost diferenţiate, atât de la o întreprindere la alta, cât şi de la o perioadă la alta. Condiţiile de cost diferenţiate sunt reprezentate de înzestrarea cu factori a întreprinderilor şi de eficienţă diferită în utilizarea lor. Relaţiile economice internaţionale pot, la rândul lor, să exercite anumite influenţe asupra costurilor. Există părerea că mişcările libere de mână de lucru şi de capitaluri între diferite ţări generează tendinţa de egalizare a costurilor.Factori de care depinde evoluţia costului mediu: a) consumul de factori de producţie pe unitatea de produs; b) nivelul productivităţii; c) preţul factorilor de producţie utilizaţi, care se formează pe piaţă, adică preţul la care se achiziţionează materii prime, materiale, maşini, combustibili, utilaje, salariile ce trebuie plătite lucrătorilor etc.La un nivel dat al consumului de factori pe unitatea de produs (sau pe unitatea de rezultat), scăderea preţului de achiziţie al factorilor duce la micşorarea costului mediu şi invers. Atunci când preţul factorilor rămâne constant, iar consumul acestora pe unitate de produs se micşorează, are loc, de asemenea, micşorarea costului mediu. Mărimea costului pe unitatea de produs este influenţată şi de schimbarea caracteristicilor şi a calităţii produsului etc.