MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR · Revistă de istorie şi cultură Anul VI, nr.10 (68), octombrie...

An. VI, nr. 10 (68) octombrie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 1

MEMORIA

OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Revistă de istorie şi cultură Anul VI, nr.10 (68), octombrie 2017

Editată de Asociaţia Culturală

MEMORIA OLTULUI

Director: Ion D. Tîlvănoiu

Comitetul de redacţie: Dr. Aurelia Grosu, Mircea Şerbu, dr. Nicolae

Scurtu, Ion Andreiţă, Dumitru Botar, dr.

Jeana Pătru, Cornel Manolescu, Floriana

Tîlvănoiu, Costel Vasilescu, Vasile Radian.

Planşele noastre

1. Două imagini din Caracalul de altădată

Sus: Canalizarea pârâului ce traversa oraşul a fost considerată la

începutul secolului al XX-lea o mare realizare edilitară;

Jos: Vechea clădire a Gimnaziului Ioniţă Asan din Caracal

2. Revista Universul Literar (An. XLII, nr. 7/17 februarie 1926) cu coperta şi

numeroase desene executate de pictorul caracalean Marius Bunescu.

3. Două imagini vechi din Caracal

Sus: Hala centrală

Jos: Sediul primăriei oraşului şi clădirea prefecturii judeţului

Romanaţi.

4. Monumentul eroilor din comuna Dioşti. Comuna Dioşti a făcut parte din

judeţul Romanaţi până la ,,reforma” administrativă din 1950 care a

desfiinţat judeţele istorice.

ISSN 2284 – 7766

Tiparul executat la Editura Hoffman

www.EdituraHoffman.com

Tel./fax: 0249 460 218; 0740 984 910



Cuprins

1. Din manuscrisele lui Demetru Iordana................................................................./3

2. Ion Lazu- Amintirile unui scriitor slătinean (XV)................................................/9

3. Ileana Monica Barbu, Mihai Barbu- Vechii proprietari ai moşiei Tâmpeni.../16

4. Dumitru Botar- Prin Balşul de altădată............................................................./21

5. Ilie Dumitru- Făuritori ai istoriei......................................................................./24

6. Cornel Manolescu- Prefecţii judeţului Romanaţi (VI)....................................../28

7. Ion D. Tîlvănoiu- Raportul lui Pamfil Polonic asupra săpăturilor de la Romula

din vara anului 1900............................................................................................/43

8. Jean Lupu- Traian Biju- un corifeu al şcolii şi culturii slătinene...................../52

9. Ion D. Tîlvănoiu- Răsfoind ziarul Fapta (iunie 1947-martie 1948)................../54

10. Floriana Tîlvănoiu- Mărturii despre pictorul Marius Bunescu (IV)................/63

11. Aurel Oprişan, Constantin Stancu- Jurnalul de front al lui Ion C. Preda

(V)........................................................................................................................../70

12. Petran Marin-Vlădila- Bulgarii şi sârbii din Vlădila......................................../80

13. Veselina Urucu-Groşanii sau Gropşanii şi Ciocăneştii romanaţeni................./89

14. Col. (r.) Dumitru Matei- Memorii de război. Însemnări din carnetul de amintiri

al sergentului artilerist Ilie Spirescu- (I)…..………………………….………../90

15. Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor- octombrie................................/102

16. Nicolae Scurtu- Inscripţii. Întregiri la biografia lui Demetru Iordana........../105

17. Valentin-Marian Tuţuleasa- Monumentul eroilor din Dioşti........................./117

18. Dialog cu cititorii................................................................................................/119

19. Apelul Asociaţiei Culturale Memoria Oltului.................................................../120



Din manuscrisele lui Demetru Iordana (IV)

Scriitorul slătinean Demetru Iordana (n. 20 martie 1918- m. 15 martie 1979),

victimă a securităţii regimului comunist, căruia revista noastră i-a dedicat atenţia

cuvenită (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 20/2013; 44-46/2015; 47-51, 58/2016) , a

lăsat mai multe manuscrise valoroase. Unele dintre ele i-au fost confiscate de

securitate şi aşteaptă şi acum în arhivele C.N.S.A.S. un cercetător atent care să le

restituie posterităţii. Regretăm că factorii de decizie din domeniul culturii judeţului

Olt nu găsesc de cuviinţă să aloce din fondurile destinate culturii o sumă oarecare

(mai mică poate decât aceea

cheltuită cu un spectacol în aer

liber al unor ,,vedete”) pentru

recuperarea şi publicarea

manuscriselor scriitorilor olteni,

confiscate de fosta securitate. Este

trist, este nedrept, este regretabil

că la atâta timp de la căderea

comunismului, intelectualii

condamnaţi de acest regim rămân

tot condamnaţi, opera lor rămâne

mai departe necunoscută,

suferinţele lor neştiute. Dacă

lucrurile vor rămâne aşa în

continuare, înseamnă că de fapt

securitatea i-a învins. Nădăjduim

însă că nu va fi aşa şi la fel cred şi

alţii ca noi. Este şi cazul unor

distinşi intelectuali slătineni

precum dl. Mircea Şerbu- primul

care ne-a atras atenţia asupra

acestui valoros scriitor şi dl. Vlad

Iovu care a păstrat în arhiva

familiei un manuscris al

prietenului său Demetru Iordana,

manuscris pe care l-a încredinţat spre publicare revistei noastre, împreună cu mai

multe scrisori de la Perpessicius, Arghezi, documente şi desene ale scriitorului.

Manuscrisul din care prezentăm aceste fragmente este de fapt un caiet

studenţesc de 89 de pagini scrise citeţ cu cerneală albastră doar pe pagina din

dreapta, având corecturile autorului făcute cu aceeaşi cerneală şi la final nota:

,,Slatina, 1976.”

Alte corecturi şi adăugiri făcute cu creionul de o persoană neidentificată ar

face manuscrisul de neutilizat şi de aceea am decis să nu ţinem seama de ele. De la

sfârşitul caietului, Iordana a scris în 1979 (anul morţii sale), pe 20 de pagini din

Demetru Iordana



stânga, un fragment de roman intitulat ,,Cutremur”.

Dacă în Fata doctorului Ambrozie, singurul roman publicat de Demetru

Iordana în 1943, Perpessicius vedea un ,,preţios debut epic”, în aceste poeme-proză

din ultimii ani ai vieţii, păstrate în manuscris, descoperim un autor reflexiv,

preocupat de filosofie, artă şi destinul omului şi creatorului într-un regim

concentraţionar, consideraţii pe care le împleteşte cu detalii biografice esenţiale.

Aducem mulţumiri sincere d-lui Vlad Iovu care ne-a încredinţat manuscrisul

şi d-lui Nicu Petria care a trudit la tehnoredactarea lui.

CUVINTE PENTRU ȚARĂ ȘI NEAM

Locul de taină

Căutam mereu, pretutindeni, prin păduri pline de pilaștri împietriți, prin văi sub

răcoare, prin poeni nebătute, pe guri de rai pitulate, dar nu găseam, nu găseam locul. Știam

ce caut, dar nu știam unde să caut. Căutam locul de taină, unde el fusese silit să se

nuntească în voie cu a lumii mireasă, având ca nuntași brazii și păltinașii, încununat de

soare și de lună, sub făcliile stelelor prietenoase, sub fâlfâirile miilor de păsări. Căutam

locul acela de taină. Trebuia să fie pe undeva. Dar pe unde? Pe ce tărâm singuratic sau

adumbrit de vreun copac crescut din inima lui? De multe ori a răsărit soarele și a apus, fără

ca pașii mei să se oprească undeva. Și totuși se înrădăcina în mine credința că voi găsi

locul tăinuit; din el trebuia să iasă o lumină, cum ies flăcările deasupra comorilor. Și

într-o zi, l-am găsit la noroc. Era în marginea unei guri de rai părăsit. Lumina o răspândea

un paltin țâșnit drept în sus, ca o lumânare aprinsă în vârf, dar mai luminos decât un

sfeșnic aprins în altar. Am săpat sub răgălia lui încâlcită. Și-am găsit moaștele întregi și

curate. Țeasta o avea crăpată de un baltag, iar în găvanele ochilor, mai stăruia încă tristețea

nemiloasă a unei despărțiri nevoite de tot ce-i fusese mai scump. Era și fluierul înfipt

într-un brâu putrezit, un fluier golit de doinele pe care el le cântase oior lui, ale căror

boturi cuminți păscuseră iarba din jur. Le vedeam aievea cu capul plecat la sunetele

picurate ale doinelor lui. Numai una lipsea dintre ele, n-o puteam închipui nicăieri.

Pesemne că ea se răzlețise de turmă și pierise prin pădurile pline de plâns, arsă de dorul

plecării lui prin vecii în timp ce turma neștiutoare de el, era mânată spre târgul plin de

negustori înstăriți. Și mi s-a luminat gândul să mă urc pe paltin în sus, din cracă în cracă,

ușor ca pe treptele unei scări minunate, care-mi mutau pașii spre cer. Și în vârf m-am oprit,

ca dintr-o poruncă șoptită și mi-am rotit ochii pe zările visătoare care-mi dădeau un ocol

larg – luminat pe la marginea ogoarelor, peste valuri de brazde și mi s-a părut că țara

întreagă se rotea împrejur într-o horă de holde, de sonde, de coșuri înalte ca și hora

înaltelor stele care se rotiseră la nunta lui nerotită din cer, când îmbrățișase pământul

străbun. Dar acum hora era a unei nunți cu pământul în care ciobanul odihnea liniștit.

*

Peisaj simplu

Brazdele stau culcate pe o rână în ogoarele azi fără hotare de pietre înălbite care se

întâlnesc în depărtare, cu zările, și zările le luminează îndelung, ca tot atâtea ruguri de jar.

Semințele sunt văzute doar de ochiul soarelui și al lunei și își așteaptă miraculoasa

încolțire. Dintr-un sărut pătimaș al cerului cu pământul. Dacă cerul are să plângă,

pământul are să dea roade bogate, iar oamenii vor avea soarele în dinți. Pe izlazuri, iarba

țâșnește ca niște flăcări verzi și blânde, în care se îngroapă boturile catifelate ale turmelor.

Ele pasc, neliniștite, căutând, adulmecând ceva. În nări le vine o mireasmă putredă de

moarte și iz de oseminte străvechi. Prin somnul lor de sub ierburi, străbunii le văd cum



stau cu capetele plecate și simt că turmeele pasc prin legendă și iarbă și își caută ciobanul

din veac.

*

Oița neagră

Era neagră lâna pe ea ca părul din pieptul Satanei, dar alb îi era sufletul ca laptele

supt. Știa citi gândurile omului, ca și omul slovele unei cărți și năzdrăvană fiind știa să

vorbească. Își slujea stăpânul cu credință de slugă supusă și cu o iubire de soră mai mare.

Îl iubea pentru fața lui albă ca spuma laptelui crud și pentru părul lui negru-lucios ca aripa

corbului și pentru sufletul lui gingaș ca un fir de iarbă. Glasul îi era rotund ca șoaptele

fluierului, iar mersul îi era liniștit și înalt, ca al unui prinț din povești. Oile îl ascultau toate

și-l urmau cu o smerenie ferită, căci sfântă era puterea cu care le ducea la păscut, iarna în

munți, vara în câmpiile soarelui. În cântec de fluier le ducea, pe cărările dorului viforos,

spre guri de rai cu iarba ca sârma și cu izvoare strălimpezi. Dar doi alți ciobani îi numărau

zilele în gând, cu chipuri de zgură, dar ea

le silabisea gândul, precum omul slovele

unei cărți. Și într-o zi, l-a tras la umbra

pădurii și i-a pârât că ei vor să-l cunune cu

moartea, căci averea îi râvneau, iar

nevinovăția lui îi rănea. Și el, atunci ce-a

făcut? S-a gătit ca de nuntă și și-a așteptat

mireasa să-i vină din cer și s-a cununat cu

ea la lumina de făclie a stelelor, iar soarele

și luna i-au fost nuni, iar brazi și păltinași

i-au fost nuntași pe tăcute. Și cernita

mireasă l-a luat cu ea departe, în palatul ei

din stele, țesut din raze de opal, și dus a

fost pentru totdeauna stăpânul, iar turma

lui a fost mânată la târg. Numai ea

răzlețită de turmă, a stat bine ascunsă în

umbra mâhnirii ei fără de leac, iar în

sihăstria ei abătută, doar plânsul i-a fost

frate bun și înțelept. Și-acum zace pe locul

în care stăpânul ei s-a nuntit și nu mai are

alt dor în inima ei secăuită de vise, decât să

ia parte la praznicul nunții, care se

desfășoară încă între făcliile stelelor, și între brazii și păltinașii din jur.

*

Mânăstirea

Mă apropiam și, din depărtarea înăbușită, mi s-a părut ca o arătare spoită cu ceară.

Părea o corabie împotmolită în vis, la un țărm de legendă profană. Cică o femeie fusese

zidită în trupul ei de cărămizi arse, cândva, într-una din nopțile dărâmătoare de ziduri.

Acum dormea corabia aceea închisă în ea însăși și nu izbutea să se trezească spre azi,

poate fiindcă cei trei îngeri pe care-i ținea drept catarge erau răsuciți într-o parte, a somn

fermecat. Oare cine putea s-o trezeasă din visul în care părea împotmolită pe veci? Desigur

nu bubuituri de tun, nici glasuri de trompetă, ci doar glasul de taină al străbunilor de sub

cruci. Dar se părea că în acel vis pe care-l visa, adormită, ea auzea încă obscur, un glas de

femeie țipând, când și când, dintr-un zid. O, nu murise femeia aceea zidită în trupul ei de

cărămizi arse, iar uneori îi auzea glasul țipând, ca și când ar fi voit cineva să iasă dintr-o

Demetru Iordana a fost şi un talentat

pictor. Prezentăm câteva gravuri păstrate

în colecţia d-lui Vlad Iovu din Slatina



strâmtoare. Și totuși nu putea nimeni s-o

trezească din visul, în care părea

înpotmolită pe veci. Somnul ținea corabia

în apele lui negre, iar ea visa că într-o zi

se va trezi singură din legendă și va

porni, în larg, peste apele negre ale

somnului, ca să ancorze din nou în inima

omului.

*

Ostrovul Mieilor

Locuiesc într-un ostrov al

mieilor, rotund ca o medalie de aur a

mărilor, sau ca o coroană de brazi, a

pământului. Și pasc multe turme în

Ostrovul Mieilor, mânate la pășuni înalte,

pe guri de rai, de niște ciobani ca niște

luceferi de zi. Ei ne duc la o iarbă din

jertfe și noi sorbim tărie din ele. Eu

uneori sunt un măgar dintr-o turmă și

nimeni din Ostrovul Mieilor nu mă

disprețuiește că duc samare în spinare,

încărcate până-n vârf cu de toate. Alteori

sunt un berbec, alteori un miel galeș, iar

uneori un câine de pază, care mușcă rău fără să latre. Și nimeni nu mă disprețuiește că-mi

păzesc turma mârâind și mușcând. Pot la iuțeală să iau o formă sau alta, și fiecare poate să

ia o formă sau alta, după cum ne poruncește nevoia care este însăși viața în Ostrovul

Mieilor. Noi nu râvnim să paștem în poieni străine și doar de lupi ne ferim, dar când ei vin,

fiecare miel se transformă într-un câine de pază, care mârâie și mușcă fără să latre – și

atunci se feresc lupii de noi. Și acest joc periculos se joacă, pe tăcute, de veacuri. Și totuși

sunt fericit că locuiesc în Ostrovul Mieilor, în care sunt uneori un măgar dintr-o turmă,

alteori un berbec, alteori un miel galeș, iar uneori un câine de pază și nimeni nu mă

disprețuiește că sunt toți aceștia, pe rând.

*

Cosașii

Câmpul îmi înfunda pașii în belșug. Am privit împrejur și m-am trezit ca din vis:

erau lanuri de iarbă tălăzuită spre zări. Depărtările ardeau pe jăraticul soarelui înălțat. S-au

ivit și cosașii: niște fantome în fân zvelt și în lumină moale, care curgea mereu peste ele.

Tot soarele amiezii se îngropa în spinările lor încovoiate în mers. În ritmuri împiedicate își

duceau pașii mereu poticniți spre zarea îndepărtată, străină, nepăsătoare. Pe întinderea

aceea rotită, sub cerul înalt – împietrit, talazurile de zmaragd abia unduiau sub norii

scămoși, vântul căzuse în pânzele corăbiei moarte și doar o undă din acel mister nepătruns

tremura, departe între vaze de aur. Și cum ʼnaintau în rânduri cu pași socotiți, cosașii

aveau chipuri poleite de un soare hain, care le-ar fi topit oasele mari și le-ar fi băut

măduva ca pe o lavă fierbinte. Mișcările lor încete din brațele de bronz, încordate, îmi

erau, din depărtare, ca niște blânde binecuvântări, care mă pătrundeau ca o iertare până în

rărunchi. Și stam în adierea unui vânt milostiv și-mi era de parcă mă curățasem de o tină

băloasă. Și în măreția aceea de lumină și de belșug am înclinat încet fruntea în pământ.



*

Vizitând pe Mihai Eminescu

Strălucitorul luceafăr al serii, făurit pe nicovala luminii dintâi, îmi colindă sufletul

și viața și-mi luminează genunile visului. În bătaia razelor lui călătoare, trec străluminați

Mircea și Țepeș și Decebal, ca niște icoane limpezite pe jumătate. Din brădet ridicată,

vatra de jeratec a lunii alungă toate umbrele

grele ale nopții de pe munți și din câmpiile în

floare și dă țării rotunde strălucirea unei

medalii, iar raza ei scoate, din umbra soartei,

când un rege, când un sărac, deopotrivă miruiți

de geniul înalt al morții. De departe, departe,

departe, răsună dulcele corn al străbunilor,

treziți în mormintele lor, ca să dea glas

bucuriilor, împlinirilor. Zadarnic încearcă

lespedea Timpului să le înăbușe glasul. El

răsună mai aproape, tot mai aproape, în chiar

sufletul nostru, în viața noastră de acum, pe care

strălucitorul luceafăr al serii le colindă în taină,

străluminindu-le visele.

*

Anotimpuri istorice (după un text de Mihail

Sadoveanu)

Primăverile neamului nostru căznit au

fost scurte ca niște ploi însorite. Dar iernile au

fost lungi ca niște umbre prelungi, aruncate de

un soare cu dinți printre plopi. Așa au fost anotimpurile istoriei noastre. Soarele la un

capăt, la celălalt capăt: crivățul. Bucurii scurte ca niște bucurii copilărești în nestatornicia

unor vremi crâncene. Holdele ne-au fost bogate

în aur de preț, dar peste ele au trecut grindini

vrășmașe. Credință statornică în Dumnezeu, dar

cumplită cunoaștere a nestatorniciei în lut. În

acele vremi le-a fost dat străbunilor noștri să

biruiască în veac, dar sângele lor de multe ori s-

a scurs nerăscumpărat în pământ. Totuși, din

biruinți și înfrângeri, a ieșit izbăvirea de azi. În

acele anotimpuri, deși erau cuminți și blânzi și

nu râvneau la bunuri străine, soarta le-a pus

armele în mâini, ca să-și apere ființa și țara. Și

azi, ajunși la acest popas de izbăvire, soarta

vrea ca ei să meargă tot înainte prin urmașii

prin care să ridice arcuri mari de triumf peste

neamul întreg. Să le ridice și, cu armele în

mâini, să-și apere, încă, și ființa și țara.

*

Vizitând pe Alecsandri

Bardul înalt și liniștit și senin ca un cioban,

în mijlocul turmei lui, proptit în ciomag, mi-a

Portretul prietenului (1972)

Autoportret (1970)



limpezit sufletul de neguri și de scrum cu

privirile lui calde, izvorâte dintr-un soare

lăuntric-înflăcărat. Încoronat Rege al Poeziei, la

Montpelier, avea ca Regină Latina Gintă din

veac, mândră ca și ciobănițele noastre din plai,

care zămislesc prunci cu două stele sub frunte,

mi-a vindecat sufletul de inerții și de somn

plimbându-mă prin lumea de la Mircești, unde

totul era cântec, lumină și viers legănate de

valurile verzi ale ierbii. Și mi-a vrăjit urechile

povestindu-mi sfătos despre isprăvile lui Dan,

căpitan de plai și mi-a înfiorat copilăria care mai

zburdă în mine, vorbindu-mi despre Groza

tâlharul. Și, Doamne, ce crâncen mi-era cugetul,

când îmi cânta despre isprăvile dorobanților

noștri, care-au cucerit Plevna și Grivița, în urlet

de tunuri. A fost, mi-a zis el, o încăierare

frumoasă acolo, din care până la urmă am ieșit

biruitori târându-ne vitejește pe brânci. Și ce

grav deveneam auzindu-l vorbind despre Despot,

despre Ovidiu, dar mai ales când mi-l arăta pe

Horațiu meditând melancolic, lângă Fântâna

Blanduziei, printre sclavi. Dar mă simțeam mai vindecat ca oricând de toată deșertăciunea

deșertăciunilor mele când pe Miorița mi-o arăta șoptind ciobanului ei drag, despre moarte,

și când printre brazi și păltinași neclintiți, și sub făcliile miilor de stele, alături de soare și

de lună, ca nuni, îi deveneam oaspeți la nuntă. Atunci Bardul îmi apărea un gigant, care

ridicase soarele pe un umăr și-l rostogolise prin bolgiile nopții de veci.

*

În munții aceștia

Am fost în munți cu prietenul meu cel bun, ca să ne umplem plămânii cu istoria

pământului nostru și ochii cu geografia lui pământeană. Și ne-am oprit pe o culme, de

unde ni se desfășura sub priviri toată măreția pământului și a istoriei și într-o clipă de

uimire, el s-a umplut de toată poezia locului și a’nceput a-mi șopti:

În munții aceștia ni s-a plămădit ființa.

Din duhul brazilor, al pietrei și al ierbii,

Din mersul urșilor, din zborul pasării

Și din avânturile în care aleargă cerbii.

Ca brazii suntem de înalți și drepți,

Ca pietrele suntem de tari și dârzi.

Și în vânturile care ne lovesc pieptiș,

Ca iarba suntem mlădioși și blânzi.

Ca urșii mergem prin istorie, neînvinși,

Ca zborul pasării ne fuge gândul în viitor,

Ca cerbii alergăm spre zări de rai,

În umbra unui vajnic tricolor.

Prin văile acestor munți cu frunți tăcute,

Ne-am retrăit copilăria în istorie

Și odată cu pădurile ne-am împlinit



Ciopliți din stei, născuți pentru victorie.

Aici ne-am îngropat străbunii duși

Și oasele lor sub vreme împietrite

Dau munților înalți tării de cremene,

Când peste ei bat vânturi despletite.

Apoi câmpiile ne-au rechemat în larg,

Ca să ne răsădim în ele ființa.

Și rod de pace să încolțească în lut,

Așa cum ne-au fost spusa și credința.

De ne-am bătut cu zmeii, am făcut-o

Doar fiindcă ei au năvălit la noi.

Noi ne-am văzut mereu de grâne și de stele

Și de eternele firești nevoi.

Ne-am înfrățit cu apele și codrii,

Și ne-am uitat cu ochi la frați și semeni

Și n-am plecat ureche ascultătoare

Decât la șoapta dragostei de oameni.

Când în câmpie a rodit războiul,

Au fost iar munții acei ce ne-au chemat,

Să ne redea înălțimea dreaptă a brazilor

Tăria pietrei și blândețea pietrei pe-nserat,

Să ne redea mersul ferm al urșilor măreți

Și zborul păsării în orice neted gând,

Iar către chipul păcii între neamuri,

Avântul cerbilor spre câmpuri alergând

Să ne păstreze în istoria din veac

La fel de împliniți ca și pădurile,

Care înfruntă vecinicia zi de zi,

În același ceas de răsărit cu zările.

Amintirile unui scriitor slătinean (XV)

Ion Lazu

Pornind de la ce scriam altădată, despre cei doi intelectuali ,,fii ai satului”, aşa

cum mi-i reamintesc din copilărie-adolescenţă, needificat nici până astăzi asupra

mobilurilor sufleteşti ce-i îndemnau la acest tip de inaderenţă la lumea din care proveneau

și doar printr-un noroc se desprinseseră..., după ocoluri imprevizibile, gândul s-a stabilizat

nu pe felul cum eu însumi m-am purtat cu cei din comuna mea de adopţiune - căci asta se

ştie din tot ce-am scris, nu numai din Veneticii, dar şi din alte proze ale mele - iar dacă nu

se ştie acest lucru, atunci chiar că nu are rost să insist -, ci m-am gândit la atitudinea mea

faţă de localnici, în cele 3 luni de campanie, dacă era să merg în două perimetre în acea

vară, sau în cele 6-7 luni, în cazul campaniilor întregi... Ce eram eu, în fapt? Un străin,

venit pentru nişte cercetări geologice, pe care musai să le duc la capăt, pornind zi de zi pe

traseele mele, prin păduri, râpi, pe ogaşe, prin singurătăţi uneori înspăimântătoare, unde

localnicul nu ajunge decât de nevoie, când caută vreo vită rătăcită, pierdută... Acolo, pe

viroage, prin ogaşe inaccesibile se află ,,deschiderile”, ,,aflorimentele” care te ajută să-ţi



faci o idee cât mai exactă despre structura geologică a zonei..., despre eventualele

substanţe minerale ce ar putea prezenta interes economic, despre amănunte de ordin

stratigrafic, de interes strict ştiinţific. Te întorci acasă spre seară, stors de vlagă, să

mănânci, să te refaci, să pui ordine în carnet, în probele recoltate, pe harta aflată în lucru,

pe care ai ţinut-o în mâna stângă cât a fost ziua de lungă - iar în dreapta, ciocanul,

creionul... Când să mai aibă timp de socializare bietul geolog?! Prin 1964-1965, deci după

câţiva ani de teren, am scris aceste versuri:

,,Nu m-am pierdut prin pădurile noastre nicicând,

Felul de-a fi m-a adus fără greş printre oameni.

Chiar fără hartă şi fără busolă în mâini

Ajung totdeauna cu vlaga spre seară la oameni...”

Desigur, nişte versuri care nu au văzut niciodată lumina tiparului, nici măcar în

integrala mea poetică Eu scriu la lumina mâinii mele... Totuşi, îmi dau seama, nu de aceea

le scrisesem eu, în vreo poiană din Subcarpaţii Moldovei, ci pentru ca să mă minunez eu

însumi mai întâi de cele ce mi se întâmplă..

Zice Emerson: ,,Priveşte în inima ta şi scrie. Acela care scrie pentru el însuşi scrie

pentru un public etern.” Ce-i drept, abia zilele trecute mi-au căzut sub priviri aceste

rânduri. Dar îmi dau bine seama că asta am şi făcut, instinctiv: am scris pentru mine, în

primul rând, ca să-mi fac de înţeles diferite situaţii greu de dibuit sau de explicat,

contrarietăţi ale vieţii ce-şi cereau rezolvarea în faţa coalei de hârtie, ca un prim pas,

absolut necesar în abordarea corectă a vieţii.... Te uiţi în jurul tău, îţi spui: Asta e lumea în

care trăiesc şi al cărei sens aş dori să-l prind... Ce e cu aceşti oameni, semenii mei, prinşi

în chinul fără de sfârşit al vieţii lor? De ce suferă atât de mult, de ce nu reuşesc să se ridice

deasupra nevoii, de ce îi asupresc pe cei din familie, de ce îi nedreptățesc pe vecinii lor,

care şi ei nu se lasă mai prejos...?

Cu proza nu prea reuşeşti să te sustragi vieţii din proximitate, oricât ţi-ai alege un

subiect din alte vremuri, din altă ţară, din altă limbă chiar - musai să te descurci nu cu

materialul clientului, ci cu hălci din propriul suflet... Am înţeles bine asta când a fost să

scriu Rămăşagul, o poveste de pe la 1520... Nu vei reuşi să povesteşti o înfruntare dintre

oameni, fie şi din evul mediu, decât cunoscând bine oamenii ca atare, cu tot ce e bun şi

mai puţin bun în ei, de nu cumva chiar abominabil..., cunoscându-te mai întâi pe tine

însuţi, în momente de relaxare, în situaţii limită, în iubirea fugace, în tristeţea remanentă,

în aşteptarea nedefinită, nemaisfârşită... Asta i-a fost dat prozatorului. Vai de dânsul, veţi

zice... Singur se băgă în jug, n-avem ce-i face!... Bine, dar cu poetul cum stau lucrurile, că

doar acesta se închide între patru ziduri, scrie cu ochii pe pereţi, dând să prindă în cuvinte

de înţeles visătorii de-ale sale, ,,convorbiri cu idealuri”, deci paralele cu viaţa...

9 02 013. E sigur că nu notez pentru prima oară rezultatele încercărilor mele de a plonja în

lumea copilăriei mele, spre a ,,pescui”din apele-i înceţoşate peştişorii de aur ai unor trăiri

fără seamăn. (Dar pe unde-or fi acele notări?) Mai zilele trecute notasem despre acei fii ai

satului care, într-un fel greu de explicat pentru mine, atunci, dar şi până în ziua de astăzi,

s-au desprins de rural şi au trăit în cu totul alt mediu, departe de Cireaşov şi chiar de

Slatina, ridicaţi la cine ştie ce ranguri administrative, dar mai curând cărturăreşti, cum îmi

place să-mi închipui. La cele două-trei cazuri de tineri care au propăşit în Capitală, un

tărâm învăluit pentru mine în mister total şi la care am reuşit să mă gândesc mai aplicat

abia pe vremea liceului, l-aş adăuga pe Gheorghe, fiul lui Radu Ene, familie ce locuia nu

departe de noi, chiar peste drum de alde Sorescu. Şi ca să termin cu alde Sorescu, şef-

mecanic la Şcoala de Agricultură Strehareţ, voi preciza că Ionel, aşa îl chema pe tânărul

emancipat, era cel mai mare, după care venea Marioara, personajul meu fascinant



din Veneticii şi sora lor mezină, Cati, căsătorită în Slatina, iar mai exact pe strada Oituz, la

intrarea dinspre satul Pârliţi,- însă tot în oraş, ca să ne fie clar cum se puneau pe atunci

problemele, măcar în mintea mea, deşi mi-e teamă că erau idei induse de gândirea

colectivă a cireşovenilor: te-ai procopsit la oraş, deja eşti în altă categorie...

Pe acest Ionel Sorescu, foarte prezentabil, totdeauna la costum şi cămaşă albă (de

poplin, adaug eu acum), fecior de statură medie, blondiu, delicat, îmi amintesc să-l fi văzut

multă vreme după ce ne mutasem noi înşine la Pîrliţi, prin 1958-59, când eu eram deja la

facultate. Chelise pretimpuriu, era cumva mai pieptos-prosper fiziceşte şi arăta foarte

dichisit, chiar luminos la chip, deşi în continuare nu dădea semne că ar dori să schimbe o

vorbă cu consătenii. Şi, ceea ce mi se va fi părut ciudat, iar acum mi se pare şi mai ciudat,

acest om de carieră venea pe la părinţii săi, oricât de rar, dar totdeauna singur - aşa încât

nu am ştiut niciodată dacă era căsătorit sau nu. Poate de aici impresia că, luându-şi zborul

din Cireaşov, aceşti tineri îşi asumau un destin ieşit din normalitate. Şi mai notez faptul că,

dându-mi silinţa să merg mai departe la liceul teoretic (când, cum am mai spus, toţi colegii

mei se orientaseră spre şcoli tehnice), nu m-am gândit niciodată să le semăn acestor tineri

surtucari - mă refer de data asta şi la vestimentaţie.... Aşa îmi explic, pe de altă parte,

faptul că nu m-am străduit să aflu mai multe despre dânşii, cu atât mai puţin să le fiu în

preajmă, să mă împărtăşesc din taina lor...

Deci îl adaug pe fiul lui Radu Ene, poate de aceeaşi vârstă cu Ionel Sorescu sau

mai mare cu 2-3 ani, vecin cu acesta, dar subliniez imediat că pe cei doi nu i-am văzut

niciodată împreună - nici măcar n-am observat ca junele Ene, profitând de împrejurări, să

le facă un pic de curte surorilor lui Ionel... Nu e ciudat? Să pun totul pe seama firii sale,

presupus sobră, semănând cu tatăl său, gospodar de frunte al comunei, dar pe care nu l-am

văzut niciodată tăifăsuind cu vecinii, pierzând vremea pe la cooperativă, pe la cârciumă?

Acum încep să dau importanţa cuvenită aspectelor legate de firea oamenilor, dar şi

trăsăturilor ce se transmit de la părinţi. Aşchia nu sare departe de trunchi...

Şi acum vin la povestea pe care o schiţasem, cea a lui Ungureanu, vecinul meu

mai mare din Sărăceşti, pe care l-am avut sub ochi mai ales când eram în clasa a doua - a

treia, deci pe la opt-nouă ani... Ce aflu, abia acum, după emisiunea de la Euterpe? Poeta

Adela Popescu (n.1935, soţia cercetătorului şi criticului literar George Muntean - de la

Institutul G. Călinescu - căruia i-am pus o placă memorială), invitată de mine la emisiune,

mi-a dăruit pe loc cartea ei de versuri Între noi - timpul. Nu spun acum decât că

din Autoportretul pe care autoarea şi-l schiţează (în loc de prefaţă), am aflat că intrând la

Şcoala de Literatură M. Eminescu, i-a avut colegi mai mari cu un an pe Nicolae Labiş şi

pe Nicolae Ungureanu, acesta din Slatina, mai exact din comuna Cireaşov. Păi, mi-am

spus, acesta nu poate fi decât vecinul meu din Sărăceşti! Or, colegii de la şcoala de

literatură au trecut apoi, desigur prin examene şi echivalări, la Filologia bucureşteană.

Adela P. şi George M. se căsătoriseră din 1956, au absolvit în 1959. (Deci colegi de serie

cu amicul Florin M.) Cu doi ani înaintea mea, eu la Geologie, desigur. Dintr-o altă

secţiune a cărţii ce mi-a fost dăruită cu autograf, cea privind Referinţele critice, am

aflat că F. M. a scris mai multe cronici despre cartea Adelei P., aceeaşi ca titlu, re-

publicată la intervale, cu noi poezii adăugate - în decurs de câteva decenii, de la 25 de

poeme s-a ajuns la 99!, iar numărul ediției nu mai contează.

Îi dau un telefon amicului F.M. şi-mi confirmă că Nicolae Ungureanu le-a fost

coleg la facultate şi bun prieten. Ştiam deja că N.U., a absolvit Filologia, că pe vremea

Şcolii de Literatură scria versuri, că a funcţionat apoi ca profesor la Brăila. Intru pe

Google şi mi se confirmă toate aceste date primare. Aflu în plus că N.U., a editat prin 2010

un unic volum de poezii, toate în formă fixă: Soarele nimănui, despre care recenzentul se



pronunţă fără cine ştie ce entuziasm.

Mai aflu că în Brăila (Oraşul cu

salcâmi) N.U. a făcut figură de

intelectual boem şi sarcastic...

Iată un destin cât de cât tipic

pentru poetul român din trecutele

vremuri. Mi-l închipui licean la

Radu Greceanu din Slatina. Scriind

poezii, ca mai toţi liceenii.(Mai

cunosc cazul unui licean din Pârliţi,

el nu mai trăia acolo pe când noi ne-

am mutat în noua casă, mi-l

amintesc recitând o poezie cu ocazia

unei chermeze la sediul noii

gospodării colective, deci în conacul

fostului boier Popescu,

desproprietărit, mort în închisoare,

ca orice duşman al poporului, nu?

Probabil că în cazul poetului de la Pârliţi era vorba despre singura lui poezie, căci n-am

mai auzit nici de el nici de alte producţii lirice...).

Revenind, îmi închipui că activiştii culturali de la Casa de Cultură din Slatina l-au

recomandat pe N.U. pentru şcoala de Literatură din Bucureşti. Se va fi prezentat, a trecut

un examen, cum ne asigură Adela P. că se dădeau, a intrat şi a fost unul dintre bunii

prieteni ai lui Labiş, care, împătimit de literatură adevărată, le strecura cărţi achiziţionate

de la celebrul anticar Sterescu (a făcut puşcărie politică, desigur; îl am pe listele mele

privind intelectualii încarceraţi...). Dar ce s-a ales din Ungureanu, ajuns profesor la Brăila?

Desigur, profesor de literatură, dar şi poet, nu? Implicat în mişcarea literară a urbei,

activând la cenaclul liceului, al oraşului, al Casei de cultură. Cu prestigiul filologului, cu

aplombul celui care a absolvit Şcoala de literatură, umăr la umăr cu Labiş. Şi în această

privinţă, mă gândesc, e ca şi cu profesorul de pian, care scoate interpreţi de excepţie, fără

ca el însuşi să aibă prestaţii la cel mai înalt nivel. Dar morbul poeziei, al visătoriei din

primii ani ai adolescenţei, dacă s-a

încuibat în sufletul cuiva, nu-l mai

părăseşte câtu-i viaţa... Sărăcia cea mai

crâncenă, dorinţa de altceva, care pe

atunci, prin anii 48-50 se va fi suprapus

peste poncifele comuniste privind viaţa

cea nouă şi fericită, iată contextul din care

se va fi ales destinul vecinului meu din

Sărăceşti.

Mai adaug doar atât: păstrând în

Veneticii toponimicele Sărăceşti, Coteşti,

Pârliţi, un critic de frunte al vremii a

opinat că va fi fiind vorba despre nişte

denumiri inventate de autor, ca să scoată

în evidenţă... Nicidecum! Aprigii olteni le

găsiseră ei înşişi, fără contribuţia vreunui

literat, fie acesta şi venetic...

O poezie a lui Nicolae Ungureanu

Profesorul Nicolae Ungureanu de la Liceul

,,N. Iorga” din Brăila, îndrumător pe căile

poeziei al cantautorului Nicu Alifantis



PS. Aici ar trebui să vin cu informații despre N.U.: Poet și Profesor de literatură la

liceul N. Iorga din Brăila. Autor de volume de poezii în formulă clasică; Soarele nimănui

etc. vezi Google. Deduc că cireșoveanul meu ar fi murit în ianuarie 2015. A avut un blog

pe care își posta poeziile, unele filmulețe etc.

21 02 2013. În Martie 1984, când Mama a venit pentru prima dată la noi, ca să se bucure

de Andreiu-Mic şi de ambianţa casei noastre, se împlineau exact 40 de ani de la momentul

plecării noastre în Refugiu; 13 martie 1944 - iar sosirea la destinaţie, în Slatina şi în

comuna Cireaşov, a fost pe 25 martie, ,,de Bunavestire”, cum obişnuia să-şi amintească

Mama... Atunci, la Refugiu, Vera noastră se urca în tren cu trei copii mici şi însărcinată în

luna a şasea... Acum, ţinea în braţe pe nepoţelul Andrei - Dânsa în vârstă de 77 ani,

Andreiu având 4 luni... Am povestit despre toate astea, precum m-am priceput, în capitolul

Călătoria, din partea a doua, Scribul Familiei, a romanului meu Veneticii. Unii prieteni-

cititori au ţinut să-mi spună că este cel mai frumos fragment din roman. Eu însumi cred

acelaşi lucru... Această fotografie se află în biblioteca unde lucrez acum, după ce Andrei

s-a instalat în familia sa de la Atena. Fotografia celor doi, cu lumina ei, cu amintirea

binefăcătoare a Mamei, cu speranţa în viitorul Fiului, este icoana dinspre răsăritul

sufletului meu... I.L.

20 03 013. Lăsând la o parte îndreptăţitele vituperări contra politicienilor români und UE

şi ejusdem farinae, să revenim la tema noastră, cea a toponimelor de pe arealul carpato-

dunărean-românesc. Să trecem şi de vocabula Zăpodie, considerată slavă în DEX, iar pe

mine mă dusese gândul şi la zapad, apus..., poate pornind de la constatarea că multe astfel

de locuri se dispun către soare-apune… Dar de ce n-ar înţelege vajnicii noştri lingvişti-

naţionalişti un lucru care este de ordinul evidenţei. Riscul fiind acesta: că negând

evidenţele, pe motive emoţionale, nu vom mai fi creditaţi nici când vom avea realmente

dreptate, în probleme de limbă, dar şi în general... Deci, este evident că triburile slave,

dinspre est venind şi instalându-se în centrul Europei, au adus cu ele şi s-au întemeiat aici

pe faptul că îndeletnicirea lor de bază nu era păstoritul, precum al localnicilor mioritici, ci

îndeletnicirea lor era agricultura, lucrarea pământului. E cumva ca în secvenţa biblică,

unde Dumnezeu preferă jertfele vânătorului, favorizându-l la domnie, nedreptăţindu-l pe

agricultor. Admit, într-un fel amiroase o ciosvârtă de miel şi altfel duhneşte pâinea arsă,

de-o pildă... Iar în fapt, privind evoluţia umanităţii, era trecerea de la pastoral la agricol,

ceea ce a echivalat cu stabilizarea triburilor. Din care a decurs apoi toată civilizaţia actuală

- căci altele sunt exigenţele unei comunităţi stabile, cu nevoi sporite, diversificate, în

desfăşurare, necesitând inovaţii, perfecţionări, proliferări ale experienţelor etc..., pe când

oierul e constrâns să se mulţumească cu traiul din traistă, sub vremi. Şi s-a întâmplat în

arealul dacic anume această modificare: prin venirea slavilor (mult mai puţin prin a altor

nomazi), care lucrau pământul, aproape în exclusivitate. Şi fapt este că în limba noastră

latină, de nu tracică mai degrabă, s-au impus termenii folosiţi de slavi pentru agricultură,

inclusiv pentru denumirea locurilor, care acum musai să fie f. precisă, nu vagă-generică,

orientativă, precum la oieri. Deci nu doar ,,am trecut cu turma peste Dealul Cutare...”, ci

de data asta, zeci de nume pentru fiecare loc de pe respectivul deal, unde te vei duce la

muncă, de unde vii acasă -,unde ai semănat, plivit, prăşit, copilit, etc. - pe proprietatea

mea, a ta, a lui. Separate de acum înainte prin răzoare, mejdine etc. Toponimicele sunt

deci majoritar slave. Astfel, au venit slavii din sud, pe luncile marilor râuri: Jiu, Olt,

Argeş, dar şi Prut, Siret, până sub munte, unde n-a mai fost teren arabil... cu grădinăritul

lor, în care s-au impus fără drept de apel. Mai domină încă şi astăzi în astă îndeletnicire, în

luncile marilor cursuri de apă. Dar şi numele de unelte agricole sunt slave: greblă, praşilă,

hârleţ, coasă, topor, dar şi răzor, postaţă, dar şi dijmă... S-au impus, prin împrumut,



termenii folosiţi în muncile specifice, nimic mai mult. E legea lingvistică numărul doi:

împrumuturile strict necesare... Până şi astăzi, de exemplu, lipovenii tocmiţi la lopată, la

săpat şanţuri, unde ei sunt de neegalat, nu încarcă lopata, nu se opintesc să arunce cât mai

mult, deodată, precum românaşul harnic, deh! ci iau pe lama lopeţii cât se nimereşte şi tot

aruncă, aruncă, oarecum ca nişte automate! - însă nu se opresc niciodată şi nu obosesc

neam... Asta pentru cine e atent și cată să afle, să înțeleagă, să…Lucru de mare mirare: altă

abordare, orientare din practică, nu gândire strictă. Spune toate astea un nicidecum

lingvist-filolog, ci un om care a observat cu bună-credinţă ce şi cum...

Iulie 013. Cred că deja am formulat ideea în ,,Himera literaturii pe vremea terorii”, însă nu

mai caut acolo. Zice cam aşa: scriitorul adevărat, deci cel cu bune intuiţii, iară nu vreun

filolog expert în teorii postmoderniste, simte că visul face parte din efigia sufletească a

individului, că visul care ne ridică din pat în capul oaselor, la ora indecisă a nopţii şi ne

vorbeşte apăsat, insidios, tulburător etc., este parte organică din firea noastră

necontrafăcută. În vise iese la iveală subconştientul, în sensul bun al cuvântului, adică nu

ceea ce prefăcătoria cotidiană păstrează în ascunzişuri, ci în sensul unei matrice

primordiale, proprie fiecăruia - şi care ne face inconfundabili. Prelucrezi temerea din fibra

sufletească a Verei, în momentul instalării la primele gazde (ostile la sânge!) din Cireaşov-

Olt, îi desluşeşti visul înfrigurat - dar măcar este visul ei sau de fapt este visul tău, de autor

implicat, care ai preluat toată năprazna vremurilor?! - prelucrezi acel vis /al Verei dar de

fapt al tău!, căci pe-al ei de unde să-l știi?! - şi vei avea dezlegarea unui destin desfăşurat

în timp până la capăt, până la bătrâneţe: în visul ei premonitoriu, Vera îi ,,vede” pe cei din

familie, unde şi cum au ajuns fiecare, dar simte totodată că lipsa din vis a altora are şi ea

un înţeles/ o atenţionare/o premoniţie - şi din tot coşmarul personajului, tratat cu adecvare,

se va desprinde mesajul/hotărârea: ,,O să rămânem aici!” - Când locul cu pricina era o

şandrama de-abia ţinându-se pe picioare... viaţa în insecuritate, precară, pentru care musai

te vei lupta cu ghearele şi cu dinţii. Vera adună cu ghearele paie şi frunze în jurul corpului

şi scandează: Uite aşa o să facem! (Iar în fapt visasem hardughia unei proiectate mori

săteşti, pentru care un escroc de ginere din vecini - atenţie: un alt fel de venetic! - adunase

bani de la săteni, promiţând să cumpere motoare, tot ce trebuie... și iute plecând cu banii în

lumea albă, lăsând pe socri să plătească daunele şi o încropeală de scânduri, ridicată pe

locul viran dintre Găiţoaia (unde ne aciuaserăm) şi următoarea casă din sat.... Iar acel

scriitor care în loc de fericite intuiţii, ce apar la ananghie, când izvodeşti un roman,

plăsmuieşte un text pe mai multe voci, în mai multe timpuri, persoane, locuri, ipostaze,

limbi etc... etc., el face o simplă lucrare artizanală, o păpuşă din petece, iar nu un călăreţ

pe cal, ivit ca prin minune din lutul frământat de mâinile Verei -, o femeie sub vremi, care

de altfel nu avea nimic a face cu sculptura, modelajul, etc., ci doar dădea curs unui imbold

irepresibil, unei dorinţe sincere, ardente, de a-l bucura pe Andrei... Cam asta e şi în cazul

,,Drumului spre Ombria”, cartea prietenei noastre prin cărţi, distinsa şi foarte speciala

scriitoare Elisabeta Isanos.

6 07 013.: Să mă refer întâi la personajul meu Vera Manu, în care cu tot curajul şi iubirea

implicită am descris-o pe mama mea Vera Lazu. Sunt câteva aspecte. Am scris cu atâta

implicare despre părinţii mei, astfel că în acest moment îmi sunt mai vii în minte ei ca

personaje de roman decât ceea ce mi-aş mai putea aminti, în plus despre dânşii, din

îndepărtata, ca-şi-improbabila-mi copilărie... Sunt bucuros să constat că una dintre

nepoatele mele, care a trăit împreună cu ei până la măritiş, şi-i aminteşte în continuare cu

admiraţie, cu nesfârşită dragoste, mai mult decât de propria mamă chiar. Aşa s-au aranjat

lucrurile. Îmi vorbeşte de fiecare dată cu ardoare despre bunicii ei, ca despre oamenii cei

mai importanţi, decisivi, din viaţa ei. (Și ce observ, cu mare mirare? Nepoata mea



vorbește despre bunicii ei cam în felul cum i-am ,,stilizat” eu în Veneticii și nu cum îi știu

eu în carne și oase; ce-i drept, a citit și recitit cartea, dar până acolo să meargă

influențarea? – sau doar mi se năzare?). A doua observaţie: îndeobşte, noi, care suntem nu

doar scriptori, ci mai înainte de asta am fost - şi încă suntem! - frenetici iubitori ai slovei

scrise, noi ne amintim şi avem mai aproape de suflet unele nume din cărţi decât atâtea

persoane pe care le-am întâlnit în viaţa noastră, inclusiv colegi, prieteni... Şi nu doar că

lucrurile aşa stau pentru noi, dar aceste lucruri ne şi par fireşti până la urmă... Personaje

din Dostoievski, Cehov, Tolstoi, Mann, Dickens, Flaubert etc., mai pregnante decât colegi

de clasă - asta mi se pare formidabil...

2014

Am fotografiat în repetate rânduri, cu uimire şi încântare, ca pe un mare noroc,

cicatricile unor copaci, retezături ale trunchiurilor, lichenii, mucegaiul, ciupercile care

năpădesc buturugile rămase după tăierea arborilor. De la depărtare mă încântă silueta

copacilor, cu ceea ce au ei distinct, emblematic; simt puterea lor vegetală, percep

vitalitatea lor răspândită în văzduh, semnul lor încurajator. Mă apropii, dau ocol

trunchiurilor, le privesc precum chipul oamenilor pe care vreau să-i cunosc. Şi de fiecare

dată scoarţa copacilor îmi vorbeşte cu semne desluşite, ori enigmatice, oricum neaşteptate,

fascinante. Când nu sunt copaci asupra cărora să-mi concentrez atenţia, privesc cu

deamănuntul zidurile vechi, gardurile dezafectate, tufărişurile sub rigoarea iernii, dungi

negre pe albul zăpezii ori încărcate de promoroacă, buruienele uscate, cu reţele de păianjen

încărcate de rouă, crăpăturile de pe faţa de o teribilă expresivitate a pământului... Sunt

puzderie de semne risipite, ce trebuiesc tâlcuite - ele transmit un mesaj care musai să fie

desluşit... Moşul meu din romanul Rămăşagul, (1981), a mers o zi întreagă cocârjat sub

povara unui sac plin cu ţărână, târându-se spre un final care era propria-i moarte, dar în tot

acest timp nu prididea să descifreze semnele de pe faţa pământului... gâzele, frunzele,

seminţele..., toate vorbindu-i despre Viaţă, despre permanenţa Naturii. Am făcut fotografii

cu chipuri umane, ciclul ,,Oameni pe care i-am întâlnit”, prezentate parţial în câteva

expoziţii prin ţară, niciodată editate. Am fotografiat pietrele de pe-o viroagă din nordul

judeţului Vâlcea - şi am scos un album de artă fotografică, asta în 1974, album apărut

după exact 10 ani. Nu e mult, în definitiv, căci e vorba despre viaţa pietrelor, nu? Am

fotografiat valurile, scoicile, norii... Una dintre cărţile mele se numeşte Bucuria privirii. Pe

care suntem chemaţi să o împărtăşim cu semenii noştri. Ceva de genul: Spune-mi ce vezi

ca să-ţi spun cine eşti...

*

Nu-i nici o mirare că pe vremea despre care vorovim, cea a copilăriilor noastre -, a

mea mai avansată binişor faţă de ale domniilor voastre -, nu putea fi vorba de împrejurări

paradisiace, nici de vreun ambiţ teribil al părinţilor de a ne vedea cu studii superioare.

Poate nici nu ştiau ce-i aceea. Despre liceu aflaseră, dar gândul le fugea spre şcolile de

meserii, în cel mai bun caz spre şcolile tehnice, deschise cu toptanul pentru toţi fiii clasei

muncitoare, nu? Şi de unde, socoteau ei bine, după 3-4 ani ieşeai ,,pe leafă”. Aşa se face că

din toţi colegii mei cu care am terminat 7 clase, la Şcoala Ionaşcu (vreo 15-20 la număr!)

din Slatina, doar eu am mers la liceu. Ai mei, spre lauda lor, nu mi-au făcut obiecţii,

consiliaţi şi de cei 2 unchi ai mei, care-mi cunoscuseră râvna şcolărească - ce-i drept, am

fost bursier tot timpul liceului, ca de altfel şi la facultate. Nu mai trebuie să adaug decât

faptul că pentru ceilalţi 3 fraţi ai mei s-a recurs la soluţiile mai sus pomenite, ei

neîndemnându-se musai la carte, ca mine, însetatul de slove şi învăţătură şi...

Nici nu era musai ca alde Dvs să fi prins spăimoasa foamete din anii de după

război, eu am trăit-o din plin, dimpreună cu toată suflarea consătenilor noştri olteni.



Săraci-săraci! însă chiar mai loviţi de soartă erau moldovenii, nu? Tata, printre străini, un

semizeu al negustoriilor, iar mama tartora ciorbelor cu mult zarzavat - din care împrejurare

am fost feriţi de umilinţa foamei. Dar, nu-ştiu-cum se face, am resimţit-o din plin la

colegii mei, s-a dislocat în mine o milă disproporţionată, de care nu m-au vindecat

prietenii scriitori, cu poveştile şi scrierile lor: D. Alexandru, Pan Izverna.

La Bilbioteca Academiei, poetul medic P.I. se nimerea la acelaşi pupitru cu un

domn prăpădit, pe cât de pierdut în buchiseli. L-a invitat odată la restaurant şi i-a

comandat o friptură: Ţi-e foame, l-a întrebat proaspătul medic. Da, mi-e foame. Şi, fără

să-şi comande şi pentru sine o friptură, l-a asistat pe flămând îngurgitându-şi mult

râvnita/necesara friptură...

Dar câtă sărăcie şi câtă neagră foamete au văzut ochii noştri deschişi asupra

miracolului vieţii, iar nu asupra ororilor ei!

VECHII PROPRIETARI AI MOȘIEI TÂMPENI

Ileana Monica Barbu, Mihai Barbu

Memoriei lui Iancu Stan Toma, autorul

monumentalei lucrări ,,De la Bacea la Tituleşti”

Cu privire la atestarea documentară a satelor Tâmpeni și Mierlești menționăm:

la 30 iunie 1477 (6985) Basarab cel bătrân Voevod (Laiotă) întărește la trei slugi

domnești: lui Badea, lui Ivan și lui Tâmpeanu ocine în Nănășești, Mirilești și Urși: ,,Din

mila lui Dumnezeu, Io Basarab Voevod și

domn a toată țara Ungrovlahiei. Dă

domnia mea această poruncă a domniei

mele slugilor domniei mele Badea și Ivan,

ca să le fie satul Nănășești, partea lui

Brătilă și Mirilești a lui Sprintean și din

alt Mirilești a lui Tâmpeanu, a treia

parte din Urși, partea lui Sprintean. Deci,

le-am dat domnia mea, ca să le fie ocină

și de ohabă și de nimeni neatins, după

spusa domniei mele și mi-au dat un cal,

pentru că le-au fost vechi ocine.

S-a scris la 6985 (1477) luna

iunie, zile 30, la Florești.

Io Basarab Voevod, din mila lui

Dumnezeu domn”.(D.R.H., B. Țara

Românească, Vol. I (1247-1500), volum

întocmit de P.P.Panaitescu și Damaschim

Mioc, București; Editura Academiei

R.S.R., 1966, Documentul 154, pag. 257).

Reține atenția faptul că au existat

două ocine Mirilești: una a lui Sprintean

și alta a lui Tâmpeanu.

,,În ceea ce ne privește, fiindcă ne

Iancu S. Toma, autorul lucrării ,,De la

Bacea la Tituleşti” şi al celei mai

complete monografii a liceului Radu

Greceanu din Slatina



aflăm în fața a două sate diferite denumite Mirilești, unul din ele și anume Mirilești al lui

Tâmpeanu nu poate fi decât în județul Olt, unde între Văile Vedița și Iminog, sunt de

veacuri neștiute și până azi, așezările stravechi: Mierlești și Tâmpeni (azi

Movileni)”.(Iancu Stan Toma- ,,De la Bacea la Titulești, pagini de istorie”, 1991,

manuscris, pag. 86. Iancu Stan Toma – doctor în drept, referent titular la Ministerul de

Interne, secretar de redacție al publicației ,,Revista de drept public”, organ al Institutului

Regal de Științe Administrative al României și al Institutului de filozofie a dreptului și de

sociologie juridică, membru al Institutului de Științe Administrative al României).

Prin hrisovul din 11 martie 1514 domnitorul Neagoe Basarab, ,,întărește lui

Harvat logofătul stăpânire peste satele Tâmpeni și Priseaca și Hodeateni”. (D.R.H., vol.

II, f. 245, Iancu Stan Toma, op. cit. pag. 86).

Harvat, a fost primul sfetnic al lui Neagoe Basarab; a ctitorit mânăstirea

Humorului și este trecut și în pomelnicul mânăstirii Argeș tocmai datorită relațiilor pe care

le-a avut cu domnitorul Neagoe Basarab, care i-a făcut numeroase danii.

,,După moartea lui Harvat, nepoata acestuia Calea, fiica fetei sale Neacșa se

căsătorește cu Datco, mare armaș din Brâncoveni, căsătorie în urma căreia prin hrisovul

dat la 15 iunie 1543 de Radu Paisie Voevod, fiul lui Radu cel Mare, acesta intră și în

stăpânirea moșiei Tâmpeni”. (D.I.R. II f. 302)

,,Datco armaș din Brâncoveni a fost dregător devotat lui Radu Paisie; el este

bunicul boierilor Craiovești-Brâncoveni, care au dat țării doi domni: Matei Basarab și

Constantin Brâncoveanu. (N. Stoicescu- Lista marilor dregători din Țara Românească și

Moldova în sec. XIV-XVII).

În anul 1612, satul Tâmpeni (sat de moștenire al boierilor Brâncoveni) se schimbă

de aceștia cu satul Băilești – al lui Ivan postelnicul ,,primind Ivan postelnicul satul

Tâmpeni tot cu tot hotarul și cu tot venitul și cu toti vecinii”. Ivan postelnicul este

bunicul familiei boierești Știrbei din sec. al XVII- lea. (N. Stoicescu- Dicționar al marilor

dregători din Țara Românească și Moldova). Ei stăpânesc moșia Tâmpeni până în sec. al

XVIII-lea când predau moșia boierilor Slătineni.

,,Ivan postelnicul, coborâtor din Harvat stolnicul, a avut trei fii: Tudor clucerul

Știrbei din Izvor, Ivașco slugeru și Harvat spătaru, care toți stăpânesc satul Tâmpeni”.

(Ion Ionașcu- Biserici, chipuri și documente din Olt, 1934, p. 14).

,,Tudor cluceru a avut doi fii: Ivan care s-a numit Milcoveanu – stăpânește

Drăgănești-Olt și Radul comisul Știrbei, stăpânitor la Tâmpeni; Ivasco slugeru a avut un

singur fiu (pe Preda postelnicul, copărtaș la Tâmpeni)”. (N. Stoicescu- Dicționar al

marilor dregători din Țara Românească și Moldova, p. 201).

Din partea lui Tudor clucerul ia parte la împărțirea moșiei - Șerban sin Radu

Tufeanu, nepotul Radului comisului Știrbei.

,,La 13 decembrie 1677, Duca Vodă, ginerele lui Constantin Brâncoveanu scrie

egumenului și călugărilor de la mânăstirea Glavacioc – zidită și înălțată din temelie de

Vlad voevod bătrânul – mânăstire slobodă și nesupusă, nici închinată nicăieri, și fie în

pace și fără bântuială de boieri din Izvor, care n-au avut vreodată treabă cu această

mânăstire, nici să aibă nici să se amestece cu nici un lucru”. (D.G.A.S. – Mânăstirea

Glavacioc, XXX IV/49, Ion Ionascu op. cit.)

Sub boierii din Izvor (Știrbei) are loc prima hotărnicie a moșiei Tâmpeni, precum

și împărțirea acesteia în: de sus și de jos.

La 20 aprilie 1687, Preda postelnicul Izvoranul, care și obține carte de blestem de

la Dositei, arhimandit și patriarh al Ierusalimului Palestinei, arătând că ,,are o moșie în

Tâmpeni care se hotărăște cu moșiile unor boieri și unor nepoti ai dumnealui și nefiind



alese hotarele și împresurându-se moșia lui și având ei între dânșii de bogate ori price și

gâlceavă, poftit-a dumnealui – cartea Măriei sale lui Vodă și au luat, boieri oameni buni

ca să hotărască acea moșie și pentru ca să se adeverească lucrul mai cu credință,

poftit-au și cartea patriarhiei noastre cu blăstăm, pentru cei ce vor fi boieri hotarnici și

alegători ai moșiei”. (D. G. A. S. Mânăstirea Glavacioc XXXV/55)

La 6 mai 1696 (7204), sub Vodă Constantin Brâncoveanu se realizează Hotărnicia

moșiei Tâmpeni care stă la baza tuturor hotărniciilor ulterioare acestor date, cerute de

diferiți proprietari.

Redăm în continuare conținutul hotărniciei făcută de 12 boieri hotarnici luați de

Preda postelnicul , fiul lui Ivașco slugerul ot Izvor și de Șerban, fiul lui Radu Tufeanu:

,,Noi 12 boeri carii ne vom iscăli mai jos, ce am fost luați cu porunca mării sale, domnului

nostru, Io Costandin Vodă, de Preda postelnicu sin Ivașco slugeru ot Izvor și de Șerban

sin Radul Tufeanul, nepotul Radului comisului Știrbei, ca să le alegem și să le împărțim

moșia de la Tâmpeni: deci noi din porunca mării sale lui Vodă, ne-am strâns toți la acea

moșie împreună cu sluga mării sale Loise vel spătar, și am tras moșia din hotar până în

hotar, pre la căpătâie și pre la mijloc prin siliști, prin 3 locuri precum este obiceiul și

le-am împărțit moșia pă 3 frați, anume: Tudor cluceru, tatăl Radului comisului Știrbeiu -

și a lui Arvat spătarul și a lui Ivașco slujeru, tatăl Predi postelnic. Și s-au voit ei de a lor

bună voe dinaintea noastră de au luat Preda postelnicu din jos, partea tătâne-său lui

Ivașco slugerul despre hotarul Negrenilor, ce i-am făcut a 3-a parte din tot hotarul și din

lung și din lat, însă la capul moșiei de la Rogojina, unde să lovește cu moșiile care vin de

la Vedea, din hotarul Negrenilor, din lacul Oanei în sus, până în piatra care am pus-o noi

acum în curături, făcutu-s-au partea Predi postelnic, stj. 622 - ; și la mijloc moșiei iar din

hotarul Negrenilor din lacul Zmârdioasei cei mari în sus, până în gura văii Dobrăi în

piatra din piscu prin capul Siliștei din sus, s-au ales stj. 1417 - și iar la capul moșiei

despre Greci și despre Moșani din coada Zmărdioasei cei mari din ulm în sus până în

piatra care o am pus-o noi în câmp făcutu-s-au partea Predi postelnic, stj. 507, care fac la

câte trele trăsuri, stj. 2545. Și să li să știe hotarul prin mijloc, din piatră în piatră și prin

semnele din copacul, însă din piatra din curături drept peste câmp, prin capul siliștii din

sus peste Vediță în piscul Dobrei în piatră și pă vâlceaua Dobrei prin furcituri drept la

câmp în piatra prin câmp și din piatra din câmp pân piscul Ceretului pă vâlcea la vale,

peste apa Iminogului, prin stână, până în capul moșiei în hotarul Grecilor.

Luat-au și Șerban sin Radului Tufeanu, nepot Radului comis Știrbei, moșie din

sus, partea lui Arvat spătarul toată, care o au fost cumpărat-o Radul comis Știrbeiul, de la

feciorul lui Arvat spătarul.

Și iar a mai luat Șerban sin Radul Tufeanul, partea lui Tudor cluceru, iar din sus,

dinpreună cu Preda vist. Milcoveanu; însă din partea lui Tudor cluceru, să ție Șerban 2

părți și Preda vistierul 1 parte. Care fac să ție Șerban cu partea lui Arvat și două părți ale

lui Tudor clucerul, cinci părți și Preda vist. o parte; care s-au tras și aceste 2 părți de

moșie din sus, iar pân 3 locuri ca și a Predi post., însă la capul moșii despre Rogojina în

jos până în piatra ce o am pus noi în curături, care s-au făcut la aceste 2 părți, stj. 1244;

și iar o am tras la mijloc moșiei pe Veadiță, din hotarul Mirleștilor, din calea Teiului în

jos pân piscul Dobrei în piatră și în capul siliști din sus, care fac la mijloc la aceste 2

părți stj. 2832; și iar o am tras la capul moșii despre Greci și despre Moșani, din hotaru

lui Tudor șătrariu în jos, până iar în piatra din curături, care o am pus noi. Și s-au făcut

la aceste 2 părți, stj. 5000.

Deci noi acești 12 boeri așa am adevărat cu ale noastre suflete și am împărțit și

am hotărât unul de către altul și le-am pus și pietre printre moșie, în 3 locuri ca să nu mai



fie de acum înainte nicio gâlceavă între dânșii și să-și ție cineș partea lui cu bună pace

precum i-am așezat. Și pentru adevărată credință ne-am pus și iscăliturile că să se crează.

Radu paharnic Strâmbeanu, Papa căpitan Drăgănescu, Danciul din Ungurei, eu

Nedea Iuzbașa ot Coteni (Coteana), Iane căpitan Berendeiu, Stan postelnic ot Periați,

Preda ceaușul ot Mierlești, Stroe ceaușul ot Clapcea (Plapcea), Ivan pârcalabul ot

Mirișani, eu Radoslav ot Șerbănești, Hrizea logofăt Goleșescu.” (Academia Română, ms

1449, Glavacioc fol 77)

A treia parte de moșie care revenise lui Preda postelnicul, este dăruită mânăstirii

Glavacioc de jupâneasa Despina Știrbei fiica postelnicului Preda.

Cealaltă parte de moșie trece în stăpânirea boierilor Slătineni; ultimul dintre ei

care stăpânește moșia a fost Iordache Slătineanu vornic așa cum rezultă din ,,diata

răposatului vornic Radu Slatineanu din 1816 mai 28 și adeverit de răposatul mitropolit

Nectarie, unde între altele lasă fiului său vornic Iordache Slătineanu și această moșie

Tâmpeni din jud. Olt.”(D.G.A.S. – Documente istorice: D.L. XXIV/190)

Din documentele de la 1831 rezultă că primul care a cumpărat dintre Slătineni a

fost Ianache vtori biv cămăraș. Zapisul de cumpărare s-a încheiat înainte de 1734, când

Ianache nu mai era biv (fost) cămăraș, căci ulterior e căpitan, medelnicer și altele.

Cămăraș este Iane; la 1734 e căpitan de Slatina, la 1736 medelnicer și chiar

caimacan la 1737, ,,căsătorit cu Stanca State Leurdeanu, el zidește cu fratele său Necula,

biserica Maica Domnului din Slatina.”(Iancu Stan Toma, op.cit. pag. 93)

Slătinenii, de origine albanezi, se stabilesc la Slatina de unde își iau numele; încep

cu slujbe mici dar bănoase și urcă până la marile dregătorii; se încuscresc cu familii

boierești importante și ajung să cumpere moșii în aproape toată Muntenia.

După ce moare și fiul lui Radu, vornicul și scriitorul Iordache Slatinenu, epitropii

casei, prin biv vel logofăt Pană Costescu arendează moșia pe 3 ani: de la 23 aprilie 1828 la

23 aprilie 1831 lui Nicolae Ivanovici de la Pitești cu 1600 lei/an. Acesta solicită la 26

martie 1829 desfacerea arendei fiindcă ,,nu i-au ieșit socotelile așa cum se aștepta”

nereușind să obțină nici ce datorează locuitorilor.

De la boierii Slătineni, Tâmpenii de Sus, trec la negustorul Gheorghe Opran.

,,La 15 iulie 1831, îngrijitorii însărcinați la 1827 de Vodă Grigore Ghica pentru

moștenirea răposatului Grigore vornic Iordache Slatineanu, Mihai Racoviță (cumnat) și

Pană Costescu cer să se vândă cu mezat 4 moșii pentru a se putea plăti creditorii și

drepturile soției. Printe cele 4 moșii e și Tâmpenii jud. Olt”.(D.G.A.S.- Logofeţia

dreptăţii. Nr.4426/1831; Documente istorice CDL XXIV/191,193,194, după G. Poboran,

Istoria Slatinei,1903; moşia Tâmpeni avea 9000 pogoane)

În anul 1832, 10 dec, moșia se cumpără de la mezat de către ,,chir” Gheorghe

Opran cu 32 lei și o para (1/40) stânjenul, total 85314 lei și 24 parale, prin Tribunalul

Ilfov, iar adjudecarea se aprobă de generalul Pavel Kiselef președintele plenipotent al

Divanurilor Țării Românești și Moldovei, la 19 decembrie 1832.

Gheorghe Opran stăpânește moșia între 1833-1848 și fiul său Nicolae între 1848-

1880.

Aceștia își administrau singuri moșia, fără arendași. Așa se explică starea de

liniște relativă în care s-a desfășurat viața socială a acestui sat în raport cu celelalte din jur

(Șerbănești și Greci mai ales).

Negustorul Gheorghe Opran a jucat un rol însemnat în istoria politică și culturală a

Țării Românești. În 1823 împreună cu casa sibiană Hagi Pop, ajută pe ieromonahul

Macarie să plece la Viena pentru a-și tipări cărțile, iar pe Grigore Pleșoianu să tipărească

în 1820 o carte de citire.



Pentru meritele aduse Țării, lui

Gheorghe Opran i se acordă un rang politic.

(Sfatul Administrativ al Țării îi acordă rangul

de serdar).

Gheorghe Opran a fost agentul lui

Miloş Obrenovici, fostul prinț al Serbiei,

pentru salinele Moldovei și pentru care a

cumpărat moșii în țară la noi.

În 1845, paharnicul Gheorghe

Opran era numit în comisia pentru cercetarea

abuzurilor din recrutație în capitală; în 1847 e

clucer.

A decedat la 9 iulie 1848 fiind

îngropat la Ișalnița.

A avut 2 fii: Niculae și Para ambii absolvenți de studii universitare în Franța.

Fiul lui Niculae se numea Gheorghe.

La 14 august 1864, Vodă Alexandru Cuza decretează ,,Legea pentru regularizarea

proprietății rurale”. Cetățenii împroprietăriți erau împărțiți în 4 categorii:

- categoria I – cu 11 pogoane – care aveau 4 boi și 1 vacă

- categori II – cu 7 pogoane și 19 prăjini – care aveau 2 boi

- categoria III – cu 4 pogoane și 15 prăjini – care munceau cu mâinile

- caregoria IV – nevolnici (care primeau numai loc de casă și grădină)

Din proprietatea lui Niculae Opran – moșia Tâmpeni de Sus - au fost

împroprietăriți:

- categoria I – 28 săteni

- categoria II – 95 săteni

- categoria III – 23 săteni

- categoria IV – 13 săteni

Total – 159 săteni care au primit 1100 pogoane.

Niculae Opran acuză tâmpenarii că și-au însușit din moșia lui 93 pogoane, proces

câștigat de acesta la Tribunalul Olt.

După secularizarea averilor

mânăstirești (1863) moșia Tâmpenii de Jos a

mânăstirii Glavacioc se vinde de stat lui N.

Opran în 1872, care o ceruse încă din 1857,

dar a fost refuzat de egumenul mânăstirii.

Se revinde însă în localul

Ministerului de Finanţe la 15 octombrie

1873 pentru neplata ratei de la 1 iulie 1873

de către N. Opran, luând-o Vasile Gugiu,

creditorul lui N. Opran, plătind statului

pentru 2190 pogoane, 150.000 lei. Acesta o

dă dotă fiicei sale Alexandrina căsătorită cu

Mihail Balș.

Ştampila satului Tâmpeni de Sus, plasa

Mijlocului, Judeţul Olt (1861)

Ştampila satului Tâmpeni de Jos, plasa

Mijlocu, judeţul Olt (1861)



PRIN BALŞUL DE ALTĂDATĂ

Dumitru Botar

Din ziarul VREMEA/24.06.1928, aflăm că TAŞCU RIGA, dirigintele poştei din

oraş este luat la întrebări pentru un funcţionar de-al său COSTICĂ PREOTEASA, care a

săvârşit un furt „cu chei potrivite”. Aceeaşi întrebare pentru M. POPESCU, funcţionar la

mandate cât şi pentru ION DIACONESCU şeful biroului R.M.S., iar dacă este adevărat,

de ce mai este menţinut acest funcţionar în serviciu?

Tot din Balş, reţinem şi unele plângeri împotriva poliţaiului şef din localitate, venite

din partea negustorilor; numitul ia de la aceştia diferite mărfuri ce ating sume apreciabile,

fără a plăti vreun ban. Pentru aceasta poliţaiul a fost aspru admonestat de prefect şi

subprefect, fapt salutat cu bucurie şi satisfacţie, în speranţa că asemenea fapte nu se vor

mai repeta.

Domnul N. POMPILIAN, farmacist în Balş, cetăţean onorabil al oraşului, fost

primar, care a adus această localitate într-o stare înfloritoare, prin 1905 director al

„GAZETEI BALŞULUI” sincer apărător al ţărănimii, un român adevărat, revoltat de ceea

ce fac grecii în BALŞ cu sprijinul unor locuitori, ne dă unele informaţii impresionante:

,,IUBIŢI ŞI FRAŢI CETĂŢENI BĂLŞENI În vara anului acesta (1905) pe când mă aflam la băi spre a-mi îngriji sănătatea, un

comitet compus în cap cu d-l profesor George Vasilescu, văzând că pe comuna Balş s-au

năpustit ca lăcustele, o sumă de grecotei, luându-vă din mână comerţul de cereale,

speculând populaţia într-un mod

spoliativ, acolo în depărtare, am

felicitat pe aceste persoane şi am zis:

Românul nu va pieri căci în vinele lui

nu curge decât sânge pur românesc,

ştie să lupte pentru scumpa lui patrie şi

neamul său românesc.

Astăzi aflându-mă în mijlocul

vostru, văd cu multă părere de rău, că

unii domni din comitet s-au retras,

făcând cauză comună cu aceşti greci,

se duc la cafeneaua grecească, îi

încurajează, varsă banii lor în pungile

grecilor, joacă cărţi cu ei, alţii se

pretind că sunt români, dar sunt de

origine sârbi.

Feriţi-vă fraţilor de aceste

persoane care sunt cangrena cea mai

rea a societăţii, născuţi şi făcuţi pentru

intrigi şi răzbunări, iar fraţii noştri din

Macedonia gem sub lance şi sabie, li se

iau copiii, soţiile şi tot avutul, îi omoară mai rău ca pe nişte fiare sălbatice, iar aici în

comuna noastră grecii stau veseli şi benchetuează, ne desfid ca pe cei mai de pe urmă

oameni de rând”. (GAZETA BALŞULUI – Anul I, nr. 1, 23.10.1905).

Aceste cuvinte acide la adresa grecilor şi a românilor care au pactizat cu ei, sunt

concretizate, în persoana consilierului MATEI CHIRIŢOIU, care a închiriat casele sale

Gazeta Balşului a apărut la 23 octombrie

1905 sub conducerea farmacistului N.

Pompilian



unor greci, făcând aici o băcănie iar la stradă o cafenea, dar numai cu numele căci acolo se

joacă cărţi, mulţi cetăţeni pierzându-şi banii şi avutul, acest Chiriţoiu punând mai presus

interesul său decât al ţării.

Revoltat peste măsură, N. POMPILIAN îi cheamă pe toţi locuitorii din Balş să se

ridice împotriva grecilor şi a consilierilor locali, aliaţi cu ei, iar comuna să scape „de

aceste lepre” care de un veac asupresc populaţia rurală.

Printre persoanele care vizitau această cafenea

grecească era şi medicul NENOVEANU, de la

Spitalul Rural – Balş, considerat de POMPILIAN,

cel mai mare protector al grecilor, singurul care a dat

tot concursul pentru înfiinţarea acestei cafenele.

Se aminteşte şi de avocatul NAE PETRESCU,

apărător gratuit al grecilor, dar şi de I.

LAUTERBAK, şeful oficiului poştal din Balş, un

înfocat pokerist. Mai puţin important a fost şi un

oarecare STAN, zis Pârlitul şi el prezent permanent

în mijlocul celor de la cafenea. În concluzie, după

toate aceste demascări, N. POMPILIAN, cere

autorităţilor să ia toate măsurile conform legii de a

închide aceste cafenele greceşti, focare de corupţie şi

de antiromânism. (GAZETA BALŞULUI,

30.10.1905)

Chemarea lui N. POMPILIAN, s-a finalizat

cu o cerere venită din Balş, către prefectul judeţului

Romanaţi, ION BRABEŢEANU, prin care se solictă

dizolvarea Consiliului Comunal Balş, pe motivul că

neavând „cunoştiinţă de carte nu cunosc relaţiunile

noastre diplomatice cu statul grec, iar membrii lui

prin tot ceea ce fac sunt contra intereselor

comunei şi a ţării”.

În cadrul Consiliului Comunal exista

un puternic scandal privind îndepărtarea

grecilor din Balş, dar în şedinţa din

30.10.1905 s-a decis ca ei să rămână, numai

consilierul PETRE D. ROŞCA a fost pentru

eliminarea lor, având în vedere barbariile şi

cruzimile greceşti care apasă pe fraţii noştri

români din Macedonia: La Cruşova a fost

împuşcat un bun comersant român, la

Voronisa, o bombă grecească a devastat

şcoala românească, peste tot sunt distruse

şcoli, biserici şi tot ce este românesc.

În şedinţa din 30.10.1905, PETRE

ROŞCA, de faţă fiind şi profesorul

Gheorghe Vasilescu, ne spune că acei

consilieri care au votat pentru menţinerea

grecilor în comună au fost cumpăraţi. După

Învăţătorul G. Vasilescu-Balş

ne-a lăsat câteva interesante

broşuri istorice...

...dar şi revista Vorbe Bune care a

apărut cu întreruperi între 1904-1910 şi

1919-1920



şedinţă s-au dus la o cârciumă unde au făcut

un mare chef pentru „fapta lor lăudabilă” dar

când a fost la împărţirea banilor primiţi de la

greci, a început cearta pe motiv că nu s-a făcut

în mod egal. Cel care semnează articolul în

ziarul „CARACALUL” (1905), scrie cu

amărăciune: „Consilierii fac chef şi iau

bacşişuri de la greci, iar fraţii noştri din

Macedonia gem sub foc şi sabie... Trist lucru

este că nu ne mai amintim că suntem români,

iar cu asemenea consilieri poţi vinde ţara

întreagă. Ce ziceţi d-le prefect Brabeţeanu?

Nu crede domnia ta, că e timpul să suprimi din

acest loc de onoare pe aceşti domni

consilieri?”

Tot în GAZETA BALŞULUI/

17.11.1905, ziar independent, director N.

POMPILIAN – farmacist, se găseşte pe

aceeaşi temă şi o frumoasă poezie, nesemnată:

FRAŢILOR BĂLŞENI

Fraţi, Bălşeni, Români de viţă

Îndrumaţi-vă cu toţi

Să gonim din satul nostru

Nişte strini, nişte netoţi.

Care umblă să ne râdă

Şi să-şi bată joc de voi

Căci nu putem fi în stare

Să-nfruntăm orice nevoi.

Deşteptaţi-vă cu toţii

Lăsaţi somnul vostru greu

Şi scăpaţi comuna noastră

De străini, de orice rău.

Culmea este că după toată această tevatură,

în urma căreia viaţa BALŞULUI a fost pur şi

simplu răvăşită, aflăm tot din GAZETA

BALŞULUI/Dec. 1905, dintr-o notiţă a

directorului N. POMPILIAN, că lucrurile în final

s-au liniştit, la intervenţia medicului OBREJA,

inspectorului DRĂGULESCU şi a deputatului M.

GRIGORIADI, grecii rămânând în continuare în

comună, fără să-i mai deranjeze cineva.



Făuritori al Istoriei ILIE DUMITRU

,,Viaţa unei naţiuni se desfăşoară în condiţii diferite de la secol la secol. Ea este

când în luptă cu dificultăţile materiale, când în luptă cu dificultăţile morale. Odată este în

război cu duşmanii din afară, altă dată sfâşiată de duşmănii interne”.1

De justeţea afirmaţiilor acestui filosof nu se poate îndoi nimeni: noi, ca popor,

ne-am aflat, ca şi alte popoare în luptă cu

duşmanii din afară, am fost în luptă cu

dificultăţile materiale şi morale. Din

această luptă ne-au ajutat să izbândim

trăsăturile psihologiei poporului nostru pe

care le-a sintetizat sociologul Dumitru

Drăghicescu - Din psihologia poporului

român: un simţ juridic foarte temeinic , o

inteligenţă ordonată, vioaie, ingenioasă, o

voinţă straşnică, neînfrânată şi adesea

neînfrântă, însă întotdeauna tenace şi

prudentă.

Am comemorat anul acesta

bătăliile de la Mărăşti şi Mărăşeşti-

Verdunul nostru. Am fost impresionat de

capacitatea de a renaşte a oştirii noastre,

renaştere care are la bază trăsăturile

psihice ale fiecărui ostaş, în parte şi ale

oştirii române în ansamblu, enumerate

mai sus.

Între ostaşii care au spus : ,,Pe

aici nu se trece” s-au aflat şi bunicul meu

matern Enache Călin şi fiul său Gheorghe Călin, de douăzeci de ani, ambii căzuţi pe

câmpul de luptă. Pe trupurile lor s-a înălţat România Mare. Ei, anonimii, sunt făuritori de

istorie. Momentul 1 Decembrie 1918 este finalul apoteotic al evenimentelor petrecute în

anii 1877-1878: declararea independenţei de stat şi înfăptuirea acesteia cu arma în mână.

Şi atunci sufletul românesc a dat dovadă de tărie morală. Gândul mă poartă spre

străbunicul meu Constantin Necşuţu Ghindeş care a luptat la Plevna, Rahova şi Smârdan.

Pentru faptele sale de ostaş, a fost decorat cu ,,Trecerea Dunării,” ,,Virtutea militară” şi

,,Steaua României,” iar în anul 1906 a participat la jubileul Regelui Carol I care i-a

conferit medalia jubiliară şi titlul de veteran.

Primele informaţii despre acest Peneş Curcanu-oltean le-am primit de la Ioana,

fiica veteranului, bunica mea paternă care ne arăta fotografia tatălui său, făcută la

1 Constantin Rădulescu Motru, Catehismul spiritualităţii noastre, Antologie de conferinţe din Arhiva Societăţii

Române de Radio, vol. I.

Constantin Ghindeş (1906)



Bucureşti de către autorităţi. Bunica îl descria pe tatăl său ca pe un băiat frumos, înalt,

robust, bun, dar să nu-i ieşi din cuvânt; era harnic, priceput, avea casă de drugani cu trei

încăperi, dam pentru bivoli, polată pentru oi; creştea păsări; era stupar renumit, avea zeci

de uleie, făcute de el din împletituri; avea brişcă şi cai cu care ducea la târg la Slatina

păsări, brânză şi lapte de bivoliţă, miere şi ceară de albine. Pe lângă casa lui, a mai

construit trei case pentru bunica, pentru doi dintre fraţi, Dumitru şi Voicu. Toţi au trăit

lângă el, la Zorleasca. În casa sa, l-a lăsat pe Grigore, fiul cel mic. De la tatăl meu ,

nepotul pe care veteranul l-a crescut cu mult drag, am aflat că pe tatăl veteranului l-a

chemat Din şi era din Mierleştii de Jos, judeţul Olt; a fost împroprietărit la Zorleasca în

anul 1864.

Investigaţiile mele s-au îndreptat spre Fondul de documente al comunei Turia

unde am descoperit Tabela A de constatarea numărului clăcaşilor a categoriilor şi a sumei

de despăgubire cuvenită, judeţul Olt, Plasa Mijlocul, comuna Turia. În tabelul cătunului

Zorleasca, la poziţia cincisprezece apare înscris Din Militaru, împroprietărit cu şapte

pogoane şi nouăsprezece prăjini pentru care a plătit suma de o sută de lei. La Zorleasca,

au fost împroprietărite încă două familii cu numele de Militaru; probabil că aceştia au

satisfăcut serviciul militar în perioada 1840-1850. Am consultat registrul de stare civilă

Turia, pentru a afla la ce vârstă s-a căsătorit străbunicul, pentru a deduce anul naşterii. Nu

am găsit certificatul de căsătorie, în

schimb am găsit actul de naştere al lui

Dumitru: ,,Act de naştere,

no. 34

Din anul una mie opt

sute şapezeci şi nouă, luna octombrie ,

ziua unsprezece actul de naştere al

domnului Dumitru de sex bărbătesc

născut alaltăieri în casa părinţilor săi

din această comună, cătunul Zorleasca,

fiu al domnului Costandin Ghindeş ,

ortodoxă, vârsta de ani treizeci şi al

doamnei Rada Costandin, ortodoxă, de

ani douăzeci şi trei, agricoli, domiciliaţi

în această comună , cătunul Zorleasca

ne (nouă) cunoscuţi după declaraţiunea

de tatăl, care ne-au înfăţişat copilul,

întâiul martor a fost Ion Măroi ortodoxă,

vârsta de ani douăzeci şi opt şi Niţu

Gordaşi ortodoxă, vârsta de patruzeci de

ani, agricoli, domiciliaţi cel dintâi în

cătunul Recea şi cel din urmă în cătunul

Zorleasca această comună care au

subscris acest act după ce ei l-au citit împreună cu noi şi cu declarantele constatat dupe

Marin Militaru (1915), nepot al lui Radu

Militaru împroprietărit în 1864



lege de noi Ioan Florea Pătrulescu primar şi ofiţer al stării civile al acestei commune.

Constantin Ghindeş – declarante

Ioan Măroi

Niţă Gordaşi-martori

Primar –Ioan Florea Pătrulescu”.

Străbunicul s-a născut în anul 1849, în satul Mierleştii de Jos. Soţia sa, Rada, provenea

din familia Dumitrescu din Bârca – singura familie cu acest nume. Marin Dumitrescu a

fost primarul comunei Turia în anul 1895. Familia Ghindeş a avut şase copii: Dumitru,

Gheorghiţa (naşa părinţilor mei), Ioana, Elena (decedată pruncă), Voicu şi Grigore. Bunica

Ioana spunea că tatăl ei a mai avut un frate, pe Ioan – Ivan – Necşuţu Ghindeş care nu s-a

supus la încorporare; s-a ascuns în hăţişurile pădurii Lupa, dar a fost prins de poteră la

Colnicul Cuţitarului. De atunci, familia nu a mai ştiut nimic despre rebelul Ivan.

Jurnalul de război al veteranului era scurt, pentru că nu-i plăcea să vorbescă despre

el; povestea cum a mărşăluit până la Dunăre unde făceau de pază să nu treacă turcii apa;

cum a trecut podul de vase de la Siliştioara; despre Plevna povestea cât de întărită era,

înconjurată de viroage şi hăţişuri; sus pe coama dealului eru şanţuri şi parapeţi; turcii

stăteau ascunşi în ele; ca să se poată apropia de redută, împleteau coşuri de nuiele, le

umpleau cu pământ şi le împingeau pe povârnişuri; se adăposteau în dosul lor şi săpau

tranşee. Cele mai grele atacuri le-au dat noaptea pe ploaie. După fiecare atac, rămâneau

prin râpe morţi şi răniţi. Povestea despre vremea rea din octombrie şi noiembrie cu ploi, cu

ninsori şi geruri cumplite; le-au degerat mâinile şi picioarele. Îşi făcea semnul crucii şi

spunea: ,,Să nu mai păţească nimeni ce am păţit noi; să nu mai vadă ce am văzut eu –

oameni schilodiţi. Eu am avut noroc, m-am întors acasă, dar alţii au putrezit acolo.”

N-a vorbit niciodată despre faptele sale de arme pentru care a fost decorat.

S-a bucurat foarte mult când a trecut Dunărea spre casă. Nu a fost lăsat la vatră

imediat, a rămas concentrat; mai era nevoie să vegheze ca lucrurile să se limpezească.

Spre toamna lui 1878, a

fost deconcentrat, s-a

întors în Zorleasca şi şi-

a întemeiat familie; a

muncit, şi-a crescut

copiii, i-a aşezat la

casele lor. Adică a trăit

ca un ţăran adevărat.

Obştescul sfârşit a venit

în ziua de 12 octombrie

1932 la vârsta de 83 de

ani. Vasile Găină,

reprezentantul Unităţii

administrative Recea-

Zorleasca a declarat la Casa lui Constantin Necşuţu Ghindeş



primărie că

defunctul a avut

vârsta de o sută

de ani. Într-

adevăr, spunea

tatăl meu,

veteranul arăta ca

un bătrân uscăţiv,

cu barbă mare,

albă, adus de

spate, nu mai

vedea bine şi se

mişca greu.

Pleşuv, cu plete

albe, arăta ca un

apostol. A fost înmormântat în cimitirul Zorleasca, în partea dreaptă a bisericii. Decoraţiile

sale şi livretul de veteran au fost depuse în biserică, în naos, pe peretele de nord unde le-

am văzut şi eu prin 1950.

În slujba ţării l-au urmat cei doi fii, Voicu şi Grigore care au luptat

în Primul Război Mondial şi nepoţii săi Gheorghe Necşuţu, Constantin Necşuţu, Florea

Necşuţu, Nicolae Dumitru, Ion Dumitru care au luptat în cel de-al Doilea Război Mondial.

Din comuna Turia, alături de străbunicul meu, au luptat alţi opt ostaşi: Dumitru Gârdoc,

(născut în anul 1854, în satul Valea Mare), Marin Militaru (n. 1852, Valea Mare), Grigore

Nicolescu (n. 1850, Valea Mare, a fost preşedinte al Băncii Populare Sf. Gheorghe, 1907,

a decedat în anul 1916), Ion Scarlat (născut la Bârca), Ion

(Nica) Popescu (n. 1832, Bârca), Tudor Sandu (n. 1853,

Turia), Marin Mitroi (n.1853, Turia; a fost primar al

comunei). I-am rugat pe primari să adauge numele lor pe

monumentele din Valea Mare şi Turia. Până acum nu au

făcut-o. Pe crucea din cimitirul Zorleasca, ridicată de

primărie în anul 2014, în memoria eroilor satelor Recea şi

Zorleasca, eu am înscris numele lui Constantin Necşuţu

Ghindeş urmat de numele celor căzuţi în cele două războaie

mondiale. Primăria a mai acceptat să dea numele lor unor

uliţe din sate, ca semn de preţuire şi recunoştinţă. Ei toţi

merită recunoştinţă veşnică. Ei nu sunt mit, ei sunt o

realitate care ne obligă pe noi foarte mult. Ei sunt rădăcinile

noastre în acest pământ care se cheamă România.

Primarul Gheorghe Ristea şi prof. Ilie Dumitru la crucea eroilor din

Recea şi Zorleasca (sfinţită la 21 septembrie 2014)

Ziarul local Gazeta Oltului din 30 mai 1925 vorbeşte despre

vizita Reginei Maria la Slatina unde se inaugura monumentul

Ecaterinei Teodoroiu. O ştire din pagina a doua informa despre

inaugurarea monumentului eroilor din Valea Mare- Olt.



Prefecţii judeţului Romanaţi (VI)

Cornel Manolescu

ANGHEL, CONSTANTIN D. *1918, octombrie 27 – decembrie 5, prefect de Romanați.

S-a născut pe 4 decembrie 1867, la Iași. Primul dintre cei 4 copii ai grecoaicei

Erifilia Leatris și a lui Dimitrie Anghel, arendaș și proprietar de moșii, urmaș al unei

familii de aromâni, stabilită în Iași.

Frate cu poetul Dimitrie Anghel.2 A învățat carte în casa părinților, sub

îndrumarea francezului Fleury, apoi la Institutele Unite, unde absolvă cursurile liceale în

anul școlar 1884 - 18853.

După terminarea liceului pleacă la Paris (1885), unde va frecventa cursurile

Facultății de drept și de științe politice, fără să-și poată susține licența, pentru că în anul

1888 dificultățile bănești îl aduc pe tatăl său în pragul falimentului, îl îmbolnăvesc și îi

provoacă moartea.

C.D.Anghel fiind cel mai mare dintre copii,

avea 21 de ani, trebuie să se întoarcă în țară, pentru a

încerca să salveze ce se mai putea din avere.

În ianuarie 1889, el adresează o cerere

decanului Facultății juridice din Iași, solicitând

înscrierea în rândul studenților, pe baza actelor din

care rezulta că a trecut la Paris ,,examenele complete

a doi ani de drept.’’4

Un an mat târziu, în iunie 1890, printr-o

nouă cerere, ruga decanul să-i hotărască un subiect

pentru teza de licență, pe care o susține, după câteva

luni, în decembrie 1890.

Tot în 1890 se căsătorește cu Elena Popovici,

viitoare profesoară de canto la Conservatorul din

București (1901-1935) și, probabil, împreună pleacă

din nou la Paris, unde avea intenția să-și dea și poate

chiar și-a dat doctoratul în drept.

Revine în țară trei ani mai târziu, la sfârșitul

anului 1892, sau mai curând la începutul lui 1893,

când va fi pentru puțin timp, avocat la Iași.

Debutează în cariera de ziarist la ,,Adevărul’’, ,,Lumea Nouă”, ,, Adevărul

literar” , ,,Dreptatea’’ și alte ziare.

Adept al ideilor socialiste, studiile și articolele lui social-economice și juridice

sunt publicate în revistele franceze ,,Ere Nouvelle’’, ,,Revue de sociologie’’ , ,,Nouvelle

Revue’’, ,,Revue economique’’, etc. De la Paris trimite ziarului socialist ,,Munca’’,mai

multe corespondențe politice. Continuă această colaborare și în țară, până în iunie 1893.

Congresul P.S.D.M.R. , din aprilie același an, îl desemneză să reprezinte, alături

de Anton Bacalbașa, Dimtrie Voinov ș.a., mișcarea muncitorească din România, la

2 Dimitrie Anghel ( n. 16 iulie 1872, Cornești, Iași – ϯ 13 noiembrie 1914, Iași ), a fost prozator

reprezentant al simbolismului român. 3 www.alil.ro

4 Ibidem.

Constantin Anghel

http://www.alil.ro/



Congresul socialist organizat la Zὕrich. Intră în

magistratură ( 1895 ), ca supleant, apoi

judecător de instrucție.5

Numirea sa ca subdirector al vămilor și

Timbrului în Ministerul de Finanțe (1897) și

apoi director al acestui departament a însemnat

sfârșitul carierei de magistrat. Din 1903, a

ocupat funcția de Avocat al Poporului.

A activat și în sfera politică, inițial ca

susținător al ideilor socialiste, mai târziu ca

membru al Partidului Liberal calitate în care a

fost numit prefect de Olt ( 10 febr-1907- 1

iulie 1908), tocmai în perioada răscoalelor

ţărăneşti. De la Prefectura Olt, trece în 1908, la

Prahova:

,,CAROL I.

Prin grația lui Dumnezeu și voința

națională, Rege al României,

La toți de față și viitori, sănătate:

Asupra raportului ministrului Nostru

secretar de Stat la departamentul de interne sub

No.29.969,

Am decretat și decretăm:

Art.I.-Sunt numiți și transferați în funcțiunile de prefecți d-nii:

-C. D. Anghel, actualul prefect al județului Olt, în aceeași calitate la județul

Prahova, în locul vacant

Art.II.-Ministrul Nostru secretar de Stat la departamentul de interne este

însărcinat cu executarea acestui decret.

Dat în Castelul Peleș, la 30 Iunie 1908’’.6

Prin D.R., nr. 47 bis, dat în Iași, la 13 mai 1917 ,,D. C. D. Anghel, fost prefect de

județ, advocat al ministerului de interne este autorizat să îndeplinească temporar, funcția

de inspector general administrativ, în locul vacant.’’7

În 27 octombrie 1918, prin D.R., nr. 3173, C. D. Anghel este numit prefect cu

delegație la județul Romanați.

,, FERDINAND I

Prin grația lui Dumnezeu și Voința națională, Rege al României:

La toți de față și viitori sănătate,

Asupra raportului ministrului Nostru secretar de Stat, la departamentul de interne,

No 63469 / 1918,

În virtutea dispozițiunilor art. 1 din legea asupra unor măsuri excepționale relativ

la funcțiuni publice și la consilii județene și comunale,


Art.I.-Se deleagă de Noi a îndeplini funcțiunile de prefecți de județe d-nii:

5 Ibidem.

6 Monitorul Oficial al României, No. 74 / 3 iulie 1908.

7 Ibidem, No. 65 / 17 iunie 1917.

În 1912, C. Anghel şi-a publicat

amintirile din vremea când fusese

prefect de Olt (vezi Memoria Oltului

nr. 8, 9, 10/2012)



-C. D. Anghel, advocat la ministerul de interne, cu delegație de inspector

general administrativ la județul Romanați, în locul d-lui Ștefan Bibianu.

Art. II.-Ministrul Nostru secretar de Stat la departamentul de interne este

însărcinat cu executarea prezentului decret.

Dat în Iași, la 27 octombrie 1918’’.8

FERDINAND.

Ministrul de interne

General de corp de armată

Văitoianu. No.3173”.

A funcționat ca prefect al județului Romanați, până la data de 5 decembrie 1918,

când i-a încetat delegația și în locul său a fost numit avocatul Andrei Grigorescu.

Ca cercetător, a participat la lucrările de elaborare a noului cod de procedură

penală. De asemenea a făcut parte, în calitate de consilier al Consiliului Legislativ, sub

președinția lui George Nedelcu, din subcomisia pentru elaborarea unui proiect de lege

privind tribunalele de minori și adolescenți.

Dintre lucrările publicate amintim următoarele:

~Despre absență în dreptul roman și român. Teza pentru licență susținută

la...Dec.1890 de C.D.Anghel.Iași ( Tipo.Lit.H.Goldner ). 1890 ( 22x14,5 ), XXIV, 45p.

( Fac.Juridică din Iași ). II.412284

~Dare de seamă prezentată Consiliului județean ( Ploiești-1908 )

~Amintirile unui fost prefect din timpul răscoalelor, de C.D.Anghel, București.

(Tip.Profesională, Dimitrie C. Ionescu ).1912 ( 17,5x11,5 ). 139 [-144 ],p.60 bani (

Biblioteca Flacăra nr.7 ). I. 28098.

În ultima parte a vieții, activitatea sa s-a centrat pe cercetările biografice, finalizate

printr-o valoroasă serie de monografii: Gr.Păucescu ( 1922); G.Diamandi ( 1933 );

Gh.Panu ( 1933 ).

Constantin D.Anghel a decedat,în București, la 25 martie 1935.

GRIGORESCU, ANDREI *1918, decembrie 5 – 1919, august 29, prefect de Romanați

S-a născut în anul 1885 ( Listele electorale 1926 ).

Prin decretul regal nr. 3564, dat în București la 5 decembrie 1918:

Art.I.-,,Se numesc de Noi, în funcțiunile de prefect de județe, d-nii.

-Andrei Grigorescu, doctor în drept, la județul Romanați, în locul d-lui C. D.

Anghel, a cărui delegațiune încetează.’’9

A funcționat ca prefect al județului Romanați până în 29 august 1919, când a

demisionat.

MUSTAȚĂ, CONSTANTIN *1919, august 30 – septembrie 9, prefect de Romanați

S-a născut în comuna Osica, județul Romanați ( azi-Olt ), în anul 1881.

Licențiat al Facultății de drept din București cu teza: ,,Riscurile în materia

contractelor sinalgmatice-Tesă pentru licență susținută de Constantin Mustață. București

( Tipografia Universitară), 1903 (24,5x16,5 ), 79 p. ( Facultatea de drept din Bucuresci )

(II.422671 ).

8 Ibidem, No. 176, din 28 octombrie 1918

9 Ibidem, No.219, din 9 ( 22) Decemvrie 1918.



Avocat. Înscris în Barou în anul

1903. În mai 1907, îl găsim director al

Prefecturii Romanați.10

În ședința Consiliului comunal, din

28 martie 1914 este ales primar al orașului

Caracal, iar prin D.R., nr.1310, din 1 aprilie

1914, este confirmat în această funcție,11

decret pe care îl prezentăm în totalitate:

,,CAROL I,


națională, Rege al României,


Asupra raportului ministrului Nostru

secretar de Stat la departamentul de interne

sub No. 10.681 din 1 Aprilie 1914,

Pe baza art.12 din legea pentru

organizarea comunelor urbane,


Art.I-Se confirmă de Noi d.

Constantin Mustață în funcțiunea de primar,

iar d. Marin Voiculescu în aceea de ajutor de

primar la comuna urbană Caracal, funcțiuni în care au fost aleși de Consiliul numitei

comune, în ședința de la 28 Martie a.c.



Dat în București, la 1 Aprilie 1914.

CAROL


V.G.Morțun

No.1310’’.

În sesiunea extraordinară, ședința de la 5

decembrie 1918 a Comisiei Interimare a comunei

Caracal, fostului primar C. Mustață i se

reproșează nereguli financiare și faptul că, fiind

refugiat în Moldova cu caii și furgoanele

primăriei, le-a folosit în interes personal la moșia

HOCENI, din jud.Fălciu a prietenului său politic

D.Șuculescu unde s-a stabilit.

Redăm în continuare dezbaterile care au

avut loc în această sesiune extraordinară, sub

președinția lui Sebastian Radovici,președinte al

Comisiei Interimare Caracal.

,,D-L Președinte al Comisiunii luând

cuvântul aduce la cunoștință Comisiunii

Interimare următoarele constatări privitoare la

10

,,Voința Romanaților’’, din 21 mai 1907. 11

Monitorul Oficial al României, No.6, din 10 aprilie 1914

C. Mustaţă (S.J.A.N. Olt)

Sebastian Radovici



gestiunea Administrației Comunale din 1916.

1.Domnul Constantin Mustață fiind primar al acestui oraș a întreprins în anul

1916 pavarea Stradei Decebal, pentru care s’a plătit de comună lei 30.000, cu propriile

fonduri și prin persoane interpuse.

Lucrarea s’a executat prin interpusul Wilhelm Antal, pictor de firme care a figurat

ca antreprenor și fiind internat, în Septembrie 1916, a cedat de formă contractul unui

oare care D. Popescu cârciumar din Vlăduleni pe care pavatorii ne-au declarat că nu’l

cunosc și nici nu l’au văzut veri-odată la lucrarea de mai sus și la care D-l Mustață a

întrebuințat pietrarii și salahorii Primăriei.

Aceste fapte ne au fost denunțate prin declarații scrise și subscrise de Inginerul

Primăriei M. Holenda, rudă de aproape a D-lui Mustață, de D-na Alina W. Antal și de

pavatorul Hristea Toma, declarații pe care D-l Președinte le prezintă în original.

2.D-l Primar C. Mustață contrariu dispozițiunilor legei comptabilității publice și

legei comunale, obișnuia a ridica de la Casierul Comunal sume însemnate cu chitanță

pentru a cumpăra diferite alimente ca: zahăr, porumb, pește etc.

Despre operațiunea vânzărei în detaliu, beneficii și spese nu există nici un fel de

scripte în arhiva primăriei, D-l Mustață mărginindu-se a restitui casieriei sumele cu care

se împrumuta, afară de lei 32.000 pe care a neglijat până în prezent a-i restitui sau a

justifica întrebuințarea lor pretinzând că acte justificate-a lăsat în Moldova .

3.În luna Noembrie 1916 pe când panica produsă de invazia armatelor inamice

coprinsese populația, D-l Constantin Mustață mobilizat pe loc în această calitate de

Primar a găsit cu cale ca fără veri-un ordin al autorităților superioare civile sau militare

și contrariu îndatorirei ce i’o impunea funcțiunea sa de a rămâne în mijlocul populației,

să plece în grabă, încărcându-și în trăsurile și furgonul primăriei familia și bagajele sale,

fără a spune un cuvânt de orientare sau încurajare orășenilor, așa cum au făcut

administrațiile comunale din alte orașe.

Dar nu în dezerțiunea sa dela post stă gravitatea faptului fiind-că instinctul de

conservare poate învinge la anumite persoane sentimentul datoriei.

Faptul grav este că D-l C.Mustață fugind a luat cu sine întreg personalul, caii,

furgoanele, trăsurile serviciului pompei, pe de o parte lipsind comuna de animalele și

vehiculele absolut necesare diferitelor servicii municipale, iar pe de altă expunându-le

pieirii printr’un marș forțat de mai multe sute de kilometri și în condițiunile știute de toți.

Ajuns în Moldova D-l Mustață în loc de a preda vitele, furgoanele și trăsurile

veri-unui serviciu municipal din Moldova le-a oprit în satul Hoceni din județul Fălciu, la

moșia patronului său politic D. Șuculescu, unde caii, boii, furgoanele și oamenii de

serviciu ai pompei au fost întrebuințați timp de aproape doui ani numai în exploatarea

acestei moșii fără a fi plătiți de proprietarul moșiei întrebuințarea vitelor și furgoanelor.

Asupra tratamentului vitelor ne mărginim a reproduce câte-va rânduri din raportul D-lui

Câmpeanu comandantul pompei la 1 iulie a.c. din comuna Hoceni.

,,Starea cailor în general este foarte rea din cauza muncei nemiloase la care au

fost puși, a neîngrijirii și insuficienței de hrană. Rog respectuos să bine voiți a interveni ca

D-na proprietară Victoria D.Șuculescu să înlocuiască perderea celor mai buni cai ai

Primăriei, Bravul și Oltul, cari au murit din cauza răului tratament, muncei peste puterile

lor și insuficient hrăniți’’ ( înregistrat la Primăria Caracal sub No.283 / 1918 ).

Din cauza acestui tratament au perit la Hoceni o parte din vite, iar din cele

pornite spre Caracal acum câte-va săptămâni cele bune au fost luate de Germani în

retragerea lor.



Toate furgoanele și trăsurile sunt ruinate cu desăvârșire și până în prezent nu au

sosit în oraș nici aceste triste rămășițe din serviciul pompei, care a costat pe comună zece

mii de lei.

În Moldova D-l C. Mustață fără a îndeplini veri-o funcțiune publică a încasat

regulat leafa de șase sute lei lunar în contul Primăriei, până în luna Maiu a.c. (n.n.1918 ),

deși funcțiunea de primar, fiind legată de teritorialitate nu-i da drept la leafă de cât atâta

timp cât a exercitat-o până la părăsirea orașului, după care D-l Mustață a devenit un

simplu particular fără drept la leafă în Moldova fiind-că nici nu avusese ordin de

evacuare, nici n’a fost mobilizat în Moldova .

4.D-l Marin Iliescu consilier comunal a condus această primărie după plecarea

D-lui Mustață și în această calitate a suferit un arest preventiv de două luni din partea

autorităților militare de ocupație care au anchetat următoarele fapte grave în sarcina sa:

D-l Marin Iliescu a vândut făina primăriei, iar banii încasați nu i-a vărsat; a

încasat de la brutari costul pâinei vândută în oraș și nici aceste sume nu le-a vărsat

primăriei; a vândut lemnele depozitate la Regimentul 2 Călărași în cantitate de câteva

zeci decasteri la diferiți particulari din oraș, însușindu-și și aceste sume de bani.

5.D-l C. Mustață cu ocazia refugierii sale în Moldova a luat asupra sa prin abuz

de autoritate asupra subalternului său Casierul I. Cilianu întreg numerarul ce se afla în

casa Comunei contrariu dispozițiunilor art.80 din legea comunală, după care numai

Casierul comunal este păstrătorul și mânuitorul banilor comunei.

Această procedură departe de a fi fost o măsură de prevedere, a produs o

însemnată pagubă comunei fiind-că pentru a face față cheltuielilor primăriei s’a

împrumutat la particulari și a plătit căte-va mii de lei dobânzi.

6. În executarea budgetului comunei pe anul 1915-1916, avem onoarea a vă

semnala următoarele nereguli care dovedesc disprețul D-lui C.Mustață față de banul și

interesele comunei; la art.13 diurna consilierilor însărcinați cu diferite misiuni, creditul

de 2000 lei sporit cu încă 1000 lei a fost distribuit la patru consilieri a câte 15 lei pe zi

pentru misiuni ca acestea:

D-lui Consilier I. Voiculescu,diurna pe zilele 27 Aprilie, 4,18 și 25 Mai când a

asistat la vânzarea cu licitație a mai multor obiecte degradate și scoase din uz de la

pompă, lei 80. D-lui I.Voiculescu diurna pe zilele 8,15 și 22 Iunie când a vândut cu

licitație publică în târgul săptămânal doiu cai ai comunei scoși din Serviciul pompei lei

45.

D-lor G. Bălăcescu și I. Voiculescu diurna pe 11 zile din luna Iulie 1915 când au

asistat și condus seceratul, căratul și treeratul ovăzului de pe domeniul Comunei pentru

hrana cailor și boilor comunei lei 330 ( acești consilieri au profesiuni cu totul streine de

agricultură ).

D-lor P. Marinescu și I. Jianu diurna pe zilele 17-25 Iulie când au luat parte în

Comisia pentru primirea și înmagazinarea făinei sosite de la București, lei 234.

D-lui I.Voiculescu, diurna pe zilele 14,15 și 16 ianuarie 1916 când a luat parte în

Comisia de recepţie a paelor furnizate de Preotul Toma Popescu necesare pentru hrana

boilor comunei, lei 30.

D-lui I.Voiculescu, diurna pe zilele de 26 Octombrie și 2 Noiembrie când a

asistat la vânzarea a patru boi și cumpărarea altora în locul celor vânduți, lei 30.

Aceluiași consilier lei 355 în două rânduri pentru că a supravegheat în târgul

săptămânal ca încasările veniturilor comunale să se facă regulat.

La art.40 din creditul de 600 lei sporit de trei ori în cursul anului până la suma de

lei 2200, s’au acordat pretinse ajutoare la elevi ce deja erau întreținuți de stat în școli.



Astfel elevului Mihăilescu P. Marcel nepotul consilierului Marin Iliescu i s’a dat

în trei rânduri 500 lei, pe când acesta era bursier al Statului la Mânăstirea Dealul

întreținut cu tot ce-i trebuia.

La art.74, diferite misiuni. Credit bugetar 1000 lei sporit în cursul anului până la

4600 lei. Din acest fond, pentru o singură deplasare la București, primarul C.Mustață a

luat 400 lei deși avea permis pe C.F.R. plătit de Comună.

Fără prevedere budgetară primarul C. Mustață a numit supraveghetori de lucru

pe cumnatul său C. Mateescu, pe care l-a plătit cu 150 lei pe lună.

Dar acelaș Mateescu a fost în acelaș timp antreprenor de aprovizionări de pietriș

și bolovani pentru Comună cum se constată din foile de plată atașate la raportul

Inginerului Comunei înreg. la No.5625, 5774 etc.

Aceste cazuri vi-le semnalăm exempli gratia 12

ele fiind foarte numeroase în

scriptele privitoare la executarea bugetului.

COMISIUNEA

Luând act de interesanta comunicare a D-lui Președinte și găsind că e în interesul

comunei ca aceste constatări să fie cunoscute de Instanțele administrative Superioare,

autoriză pe D’l Președinte a le comunica prin raport înscris Ministerului de Interne.

Președinte-Sebastian Radovici

Vicepreședinte-Dem.Șerbănescu

Membri-

s.s. indescifrabil”.13

Nu cunoaștem dacă Sebastian Radovici, președintele Comisiei Interimare a

comunicat în scris prin raport, neregulile săvârșite de către primarul Constantin Mustață,

în timpul mandatului său ( 1914,martie 28-1916 ) și dacă l-a trimis, ce măsuri punitive

s-au luat împotriva lui.

Cert este, că la câteva zile de la ședința extraordinară a Comisiei Interimare din 5

decembrie 1918, prin D.R.,Constantin Mustață este numit președintele unei Comisii

Interimare.

,,Prin D.R. No. 3628, dat la București la 11 Decembrie 1918.

Art.I.-Se aprobă de Noi instituirea unor noui Comisiuni Interimare la comunele

urbane Caracal și Corabia , compuse din D-nii :

La comuna Caracal

C. Mustață – președinte; Șt. Mardaloescu-vicepreședinte; M.T. Voiculescu,

Chiriac Mihăilescu și maior Al.Theodorian’’.14

Prin D.R. 3700, din 1919, august 30 este numit prefect al județului Romanați:

,,FERDINAND I

Prin grația lui Dumnezeu și voința națională, Rege al României ,


Asupra raportului ministrului Nostru secretar de Stat la departamentul de interne

sub No. 35.972 / 919,


12

Exempli gratia, în traducere din limba latină, ,,după cum arată exemplele, de exemplu,’’ 13

S.J.A.N.Olt.Fond Primăria Caracal, dos.1 / 1918, pag. 13-15. 14

Monitorul Oficial al României /12 dec. 1918



Art.I.-D.C. Mustață, licențiat în drept, se numește de Noi, pe ziua de 27 August

1919, în funcțiunea de prefect al județului Romanați, în locul d-lui Andrei Grigorescu,

demisionat.



Dat în București, la 30 August 1919.15

FERDINAND.


G.G.Mârzescu No.3700”.

Ziarul ,,Romanațul’’, în numărul său din 3 iulie 1927, prezenta lista candidaților

pentru Senat. Iată cum era apreciat C.Mustață: ,,Prietenul tuturor, avocatul încercat și

priceput ce din dragostea lui nesăvârșită pentru opinca din care s-a născut ca și Jean

Popescu și Ionel Veleanu, a apărat în nenumărate rânduri cauza țăranilor nedreptățiți în

expropriere redându-le dreptul ce li se cuvenea.’’

Redăm conținutul unui document de arhivă, care prezenta rezultatul alegerilor

pentru Senat, din 10 iulie 1927, în urma cărora C.Mustață este ales senator.

,,PRIMĂRIA ORAȘULUI CARACAL

PUBLICAȚIUNE în 50 exemplare afișate în oraș la toate autoritățile și

localurile publice.

Nr. 6923, 1927 iulie 13

Conform adresei Prefecturei locale Nr. 11403 / 927, se publică spre cunoștință

generală că rezultatul alegerilor de Senat din acest județ care a avut loc în ziua de 10 Iulie

1927 este următorul:

Lista Nr.1 semnul o linie verticală Partidul Național Liberal candidat C.Mustață a

obținut voturi 20.586.

Lista Nr.2 semnul circonferința Partidul Național Țărănesc candidat Dumitrescu

Ștefan a obținut voturi 817.

Voturi nule la despuerea scrutinului au fost 179.

Voturi nule la prezentarea buletinelor de către alegători 7.

Alegători înscriși au fost 25.008.

Alegători votanți au fost 21.589. S’a declarat ales Senator al județului Romanați

D-l C. Mustață care a obținut majoritatea relativă de voturi’’.16

PRIMAR

SECRETAR”

În numărul din prima zi a anului 1930, ziarul ,,Vremea’’, publica sub titlul ,,Bilete

de plăcintă’’, catrene vesele pentru personalitățile politice caracalene.

Iată ,,biletul’’, dedicat lui C.Mustață:

D-lui C.Mustață

Când ți-oi răsuci,,Mustața’’

De boldeni înconjurat,

Cei din Primărie-or crede

Că, nefripți i-ai și mâncat.

15

Ibidem, nr.108 / 2 septembrie 1919, pag.6984. 16

S.J.A.N.Olt, Fond Primăria oraș Caracal, dos. , nr.6 / 1927, pag.177



Același ziar, în numărul 35-36, din 1

ianuarie 1932, ca și în anii trecuți publica

,,Bilete de plăcintă’’.

D-lui C.Mustață

Ai văzut, nene Costică,

Dacă te-ai purtat cuminte?

Domnul Jean te-a avansat

June ,,vicepreședinte.’’

Constantin Mustață a decedat, la 1 octombrie

1950

ȘERBĂNESCU, VIRGILIU (,,

VERGIL’’) I. *1919, octombrie 6 –

decembrie 31, prefect-delegat .

Născut la Pitești la 1876, septembrie

17. Licențiat al Facultății de Drept din

București. Teza de licență ( 1899 ): ,,Despre

contractele în general și despre depozit și

commodat în special în dreptul roman și

român.Teză pentru licență de Virgiliu I. Șerbănescu, București ( Tip. Dreptatea ), 1899

(23,5x15.5 ),64 p. ( Facultatea de Drept din București ) ( II.409138)’’.

Funcții:

-S.Lt. regim. Constanța 34.

-10 ian.1896 cop. Min. Domenii.

- 1 dec.1896 impieg. cls. III, același Minist., până la 10 Mai 1901.

-21 Mart. 1902 port. Trib. Romanați până la 1 Mai 1903.

- 5 iunie 1904 insp.com. jud. Dâmbovița.

- 15 Ian. 1905 aj. jud. oc. Dâmbovița, apoi Voinești ( Dâmbovița ), și ocolul

Moinești ( Bacău ), din 8 decembrie 1906

- Februarie 1907 cap portărel trib. Tecuci, apoi Vlașca.17

-1 Mai 1908, jud. prov. oc. Cujmiru ( Mehedinți ).

- 14 Iunie 1908 jud. def. același ocol, apoi Ghimpați (Vlașca).

- 7 Iul.1910, permutat Oc. Sinaia (Prahova).

,,Prin D.R. No. 2256 din 7 iulie a.c. ( 1910 ) Virgiliu I. Șerbănescu, actual

judecător cu titlul definitiv la ocolul Ghimpați, din jud.Vlașca ,se permută în aceeași

calitate la ocolul Sinaia din județul Prahova, în locul d-lui Cincinat Pavelescu,

permutat’’.18

Prin D.R.nr.4232, dat la Sinaia , la 6 octombrie 1919, este delegat prefect al

județului Romanați:

,, MINISTERUL DE INTERNE

FERDINAND I Prin grația lui Dumnezeu și voința națională, Rege al României,

La toți de față și viitori sănătate:

17

,, Anuarul Magistraturii’’,1 ian.1904-1906, București, 1904 18

Monitorul Oficial al României, nr.79, din 11 iulie 1910, pag.3394.

Locul de veci al avocatului Constantin

Mustaţă din cimitirul oraşului Caracal



Asupra raportului președintelui Consiliului Nostru de interne sub No.43.118 din

1919.

În virtutea legei asupra unor măsuri excepționale relative la funcțiuni publice și la

consilii județene și comunale


Art.I.-Se deleagă de noi, potrivit dispozițiunilor art.I.din sus citata lege, a

îndeplini temporar funcțiunile de prefecți de județe d-nii:

-Virgiliu Șerbănescu, președintele secției a II-a a tribunalului Romanați, la

județul Romanați, în locul vacant.

Art.II.-Președintele consiliului Nostru de miniștri și ministru secretar de Stat la

departamentul de interne este însărcinat cu executarea acestui decret.

Dat în Sinaia, la 6 Octombrie 1919.19

FERDINAND

Președintele consiliului de miniștri

și ministru de interne

General de corp de armată

Artur Văitoianu No.4232’’

BREAZU, DIMITRIE I *1919, decembrie 31 – 1920, martie 20, prefect de Romanați.

Profesor definitiv la Liceul din Caracal. Licențiat în matematici.

Întemeietorul partidului țărănesc din Romanați. Vicepreședintele Comitetului

executiv al partidului Național-Țărănesc din județul Romanați.

Prin D.R. 5464, din 1919, decembrie 31, este numit prefect al județului Romanați.

A demisionat din această funcție în 20 martie 1920.

,,Duminecă 10 Noembrie, a.c., partidul dela guvern și-a sărbătorit aniversarea de un an

dela venirea la putere, prin manifestațiuni în tot cuprinsul țării, pe capitale de județ.

D. D-tru Breazu, deputat, enumărând actele de guvernământ ale partidului naț.-

țărănesc, critică guvernările liberale și averescane și desprinde trei opere de căpetenie:

controlul impus în legea contabilității publice, ceia ce

pe viitor va împiedicὰ risipa banului public,

alimentarea populației basarabene cu 16 mii de

vagoane de porumb și legea pescăriilor, ale căror

roade se vor culege mai târziu, prin eftinirea

peștelui.20

Ziarul ,,Vremea’’, Anul III-No. 52/ 26 Aprilie

1931, pag.3, în articolul:

Succesul deputatului și cooperatorului Breazu, îl

ataca foarte dur, afirmând următoarele:

,,Dom.’ Mitică Breazu zis Limbălată, ales

deputat prin prostia celor care l-au votat, ca să-și facă

rost să se mute cu catedra la București, de unde are de

gând să ție prelegeri matematice la ,,radio” , pentru

toată țara, dar după ce se va vindeca de scrinteala

limbii, s’a pomenit și cooperator , pe când era deputat,

făcându-și , rost de încă 1000 lei diurnă, ca ,,cenzor’’

în consiliul Băncii Centrale și… câteva miișoare pe

19

Ibidem, nr. 137, din 7 Octomvrie 1919, pag. 7846. 20

,,Vremea, Anul II, nr.30, 17 nov.1929, Caracal.

D. Breazu



lună, ca membru al

Uniunii dela Craiova;

asta bașca de diurna

parlamentară și

celelalte.

Dedulcit la

halvița

guvernamentală,

deputatul țărănist s’a

prezentat din nou la

recentele alegeri ale

adunării g-rale, cari au

avut loc la Banca

Centrală.

A întrunit însă

deabia 130 de voturi

adică nici a zecea parte

din cele circa 1500 de voturi, cu care a fost ales cel din urmă candidat.

Dom. Mitică o dă curând iarăși pe pâine cu masline, vechiul d-lui regim’’.

A decedat la începutul lunii decembrie 1938.

Ziarul ,,Romanațul”, nr.42, din 25 decembrie 1938, publica un necrolog al prof.

Dimitrie Breazu, sub semnătura prof.Constantin Predețeanu:

,,DUMITRU BREAZU

Acum trei săptămâni, s’a stins din viață în București, încă unul din profesorii cari

au făcut cinste liceului din Caracal și învățământului Românesc.

În patru zile l-a răpus pe Mitică Breazu o angină streptococică, tocmai în lipsa din

București a Doctorului Antonescu, elevul și prietenul lui drag.

Cine l-a cunoscut îndeaproape pe Mitică Breazu, știe că sub aspectul lui rigid se

ascundea un suflet bun și mai ales drept. Spiritul lui de dreptate mergea așa de departe,

încât, dacă era forțat de prea desele și insistentele intervenții ale vreunui prieten, să treacă

vreunul din elevii slabi, atunci Breazu îi trecea pe toți elevii cu situație egală, fiindcă nu

voia să nedreptățească pe nimeni. Același respect pentru dreptate l-a avut atât ca prefect

cât și ca parlamentar al Romanațiului.

Ca răsplată a muncii sale în școală, fusese

propus anul trecut de Consiliul Inspectorilor

Generali, pentru gradația de merit, gradație de care

n’a avut parte să se bucure. După faptele și munca

sa în școală, se poate spune într’adevăr că pentru

el, catedra a fost un amvon și un altar, fiindcă a

respectat-o cu sfințenie.

Într-o după amiază de zi mohorâtă și tristă,

ca și sufletul lui, Mitică Breazu a fost condus la

locul de veci de către foștii și actualii lui elevi,

colegi și prieteni.

Fie-i țărâna ușoară și Dumnezeu să’l aibă

în paza sa’’.

Absolvenţi ai Liceului Ioniţă Asan din Caracal (iunie 1921)

împreună cu profesorii lor. Primul din dreapta, D. Breazu



MARIAN, IOAN (,, IONEL’’) I. *1920, martie

20 – noiembrie 13, prefect de Romanați.

S-a născut în 7 ianuarie 1883, la Calafat-

Dolj. Fiul lui Ilariu Marian ( n. com.Leu-Romanați)

și al Elenei Marincu. Mari moșieri, aveau 3000 ha

și 2 case în Craiova.

I. Marian, începe liceul la Iași, dar îl

termină la liceul Carol I, din Craiova, iar studiile

universitare le-a urmat în Germania, cu teza: ,,Ein

beitrag zur untersuchung der Grundren tennatur.

Darstellunng und Kritik der Rod-bertusschen

Theorie der Grundrente. Inaugural Dissertation

zur Erlangung der Doktor wὕrde genehmigt von

der Philosophischen Facultἄt zu Berlin, von Joan

Marian aus Calafat in Rumἄnien [ Pe cop.

Borna- Leipzig ] (Buchdruck.Robert Noske ),

1907. ( 22x15,5 ). 95 p. ( II 253267 ).’’21

Participă la cel de-al II-lea război balcanic

(1913) și la Primul Război Mondial. A fost căsătorit cu Elisabeta, o nemțoaică din Köln,

care i-a dăruit două fete: Elena ( Ena ) și Ilse. A fost frate cu dr. Emil Marian (n.1880),

prefect al jud.Romanați (1917, aprilie 27 - ??? ).22

Prin D.R., nr.1192, dat în București, la 20 Martie 1920, contrasemnat de

Președintele consiliului de miniștri și ministru de interne, general Alexandru Averescu, Ion

Marian este numit în ,, funcția de prefect al județului Romanați, în locul d-lui Dimitrie

Breazu demisionat. Până la prezentarea la post a d-lui Ion Marian se autoriză d.Constantin

Serafim, directorul prefecturii județului Romanați, a gera afacerile administrative și pe

cele special județene , ale acelei prefecturi.’’23

,,După moartea tatălui lor,

Ilariu ( 1924 ), cei doi frați,

împreună cu mama lor, Elena,

au rămas să administreze

împreună proprietățile

familiei, fără a face ieșirea din

indiviziune. Nu au mai

construit, ci doar au întreținut

clădirile moștenite de la tatăl

lor, cu o excepție: Ionel

Marian a construit, în 1929, la

Piatra-Olt, o casă pe o terasă

care domina lunca Oltului.’’24

În 1929 se stabilește la

Piatra-Olt (Romanați),

ridicând aici un conac,

21

www.biblacad.ro 22

Prof. Pătru Jeana, ,,Familia Ion Marian, Piatra-Olt’’, articol în revista ,,Memoria Oltului și Romanaților”, nr. 6 , iunie 2015.

23 Monitorul Oficial , nr.265, din 21 martie 1920.

24 Prof. Pătru Jeana, op.cit.

Conacul Marian de la Piatra-Olt (după Dumitru

Botar- ,,Conace din Romanaţi”)



practicând agricultura ca autodidact, dar cu

rezultate notabile, fiind membru al Camerei

Agricole a jud. Romanați, apreciat drept cel mai

priceput și distins fermier din județ.

Avea pepinieră de pomi, crescătorie de

animale, iar în perioada interbelică ferma lui era

renumită în Oltenia: vaci Pinzgau, porci

Mangalița, taurine pentru export, cai, heleștee

mari, populate cu crapi, vie, grădini de legume

pe care le vindea și pe piața Bucureștilor,

măcelărie, produsele acestea fiind

comercializate la un magazin din Slatina.25

În anul 1943, a fost vizitat la Piatra-Olt

de regele Mihai și de mareșalul Antonescu aflați

întâmplător la Ipotești. Impresionați de cele

văzute, este invitat să devină ministrul

agriculturii. S-a hotărât greu, dar în final a

primit, devenind ministru (iulie 1943 – aprilie

1944 ) în guvernul Antonescu ( 3 ).26

Pe 24 august 1944 a fost arestat

împreună cu alți membri ai guvernului Antonescu. A fost trimis în judecată pentru

dezastrul țării, prin actul de acuzare din 24.09.1946 și condamnat la 10 ani de temniță grea

și degradare civică pe același termen cu

confiscarea averii în folosul statului, cu titlu de

despăgubiri civile. Avea pe atunci 65 de ani, iar

condamnarea sa s-a dat în ședință publică în

ziua de 06.02.1948.27

A decedat, în detenție, la

Aiud, pe 30.01 1954.28

NICIU, VINTILĂ-VICTOR-PETRE EM.

*1920, noiembrie 13 – 1921, decembrie

21, prefect de Romanați

S-a născut în Craiova , la 12 iunie

1883. Redăm, din actul de naștere: ,,1883,luna

iunie treispreȡece ora două post-meridian.

Actu de nascere copilului Vintilă Victor

Petre născut eri douăspre-ȡece curentu la ora

patru dimineața în orașul Crajova la Casa

părinților sei-nr. n’are din strada și suburbia

Sfinți Apostoli fiu alu Domnului Emanuelu

Niciu ( n.n. foto ), de ani treizeci și șase

advocat și al Dόmnei Ana Em.Niciu de ani

două ȡeci și Șapte, menajeră, domiciliați în

25

Botar, Dumitru, Conace din Romanați, Editura Hoffman,2015. 26

Neagoe, Stelian-,,Istoria guvernelor României de la începuturi -1859, până în zilele noastre-1995”, Ed.Machiavelli, București, 1995.

27 Botar, Dumitru, Op.cit., pag. 159-160.

28 Fișa matricolă penală

Fişa matricolă penală a lui Ion

Marian



Craiova.

După declarația făcută de tatăl care ne-au

înfățișat copilul [... ].29

Niciu Vintilă-Victor- Petre a fost licențiat

în drept al facultății din București

A început ca magistrat:

-3 mai 1907, procuror secție tribunalul Dolj.

-1 iunie 1909, înaintat procuror secție același

tribunal.

-13 iulie 1911, procuror tribunalul Romanați.

-În 29 aprilie 1915 este mutat ca procuror de

secție de la tribunalul Romanați, la tribunalul

Covurlui.

,,FERDINAND I

Prin grația lui Dumnezeu și voința națională,

Rege al României,

La toți de față și viitori sănătate:

Văzând raportul ministrului nostru secretar

de Stat la departamentul de justiție sub No.18.18.069

/ 915.


Art.I.-D.Mihail R. Porumbaru, actual procuror de secțiune la tribunalul Covurlui

se permute în aceeași calitate la tribunalul

Romanați în locul d-lui Vintilă Em. Niciu,

care trece în postul ocupat de d. Mihail

Porumbaru.30

Dat în București, la 29 Aprilie 1915.

FERDINAND

Ministru de justiție

Victor Antonescu

No.1207’’.

În 1916 se înscrie în Baroul Romanați

și începe să practice avocatura. Din 28

februarie 1919, este ales președintele

Societății Mărăști –Mărășești.31

Este numit prefect al județului

Romanați, prin D.R. 4869, din 1920,

noiembrie 13.

Iată decretul de numire, publicat în

Monitorul Oficial al României, nr.178 din

14 noiembrie 1920:

29

S.J.A.N. Dolj, Col.Registre de Stare Civilă, reg.3 / 1883, pag.84. 30

Monitorul Oficial al României, nr.25, din 30 aprilie 1915. 31

Societatea Mărăști-Mărășești, s-a constituit în anul 1919, din inițiativa,, demobilizaților’’,din războiul pentru întregirea neamului, avându-l ca președinte pe Vintilă-Victor-Petre Niciu.



,,MINISTERUL DE INTERNE

FERDINAND I


națională, Rege al României

La toți de față și viitori

sănătate:

Asupra raportului ministrului

Nostru secretar de Stat la departamentul

de interne sub No.64.386 / 920


Art.I.-D.Vintilă Niciu deputat,

se numește de Noi în funcțiunea de

prefect al județului Romanați, în locul d-

lui Ioan Marian, demisionat.

Art.II.-Ministrul Nostru secretar

de Stat la departamentul de interne este


Dat în Sinaia, la 13 Noemvrie

1920.

FERDINAND

Ministru de interne

C. Argetoianu No. 4869’’.

În nr.36-37, apărut la 1 ianuarie 1930, ziarul ,,Vremea’’, publica , în pag.3 ,,Bilete

de plăcintă’’, catrene vesele adresate politicienilor caracaleni și romanațeni.

Iată-l pe cel dedicat lui V.Niciu:

D-lui Vintilică Niciu

În sănătatea ta închin

În viață să n’ai niciun chin

Ci doar să guști câte –un pelin

Și câte un păhărel de vin.

În urma dizolvării Comisiei Interimare a

orașului Caracal, condusă de M. C. Chintescu, a fost

instituită, prin decizia ministerială nr.12.742, din 24

iulie 1931, o nouă C.I., avându-l ca președinte pe

Vintilă-Victor- Petre Niciu, iar membri erau

următorii: Gheorghe Teodorescu-avocat, Pr.Ion

Gh.Popa, Ștefan Ricman, căpitan Horațiu Cernăianu,

Marin V.Rădulescu și Petre Vasilescu.32

Ștefan Ricman a demisionat pe 14 august

1931, pentru că nu a depus jurământul.

Ziarul ,,Vremea’’, în numărul 35-36, din 1

ianuarie 1932, îi dedica un catren vesel (o epigramă),

32

S.J.A.N.Olt, Fond Primăria oraș Caracal, dos.7 / 1931, pag.222

Adresa Prefecturii Romanaţi din 25 iulie

1931 prin care anunţa instituirea unei noi

comisii interimare



primarului V.V.P.Niciu.

D-lui V. Niciu.

,, Pentru sonda dela gară

Te văicărești că n’ai bani...

Ai găsi pe dată însă

Pentru o sondă’n...Drăgășani’’

Fiul său, Vintilă-Constantin Niciu, s-a născut în Craiova la 30 aprilie 1911.

Mama sa, s-a numit Demetriana. În perioada 1941, decembrie 14 – 1944, octombrie 25,

acesta a fost primar al orașului Caracal. A fost căsătorit cu Valeria (,,Puia’’) Petrescu.

Cununia religioasă a celor doi a avut loc pe 21 noiembrie 1943.

În anul 1950, Vintilă- Constantin Niciu a fost propus, de către Direcția Regională

a Securității Poporului (D.R.S.P.), Craiova să fie încadrat într-o Unitate de Muncă pe timp

de 18 luni.

Revenind la fostul prefect Niciu Vintilă-Victor-Petre, fiul lui Emanuel Niciu și

tatăl primarului Niciu Vintilă-Constantin, precizăm că pe actul său de naștere, este înscrisă

o notă: ,,Intrarea No.9209 / 936. Decedat la 4 Septembrie 1936 actul de deces No.322 în

Caracal jud. Romanați.’’

Raportul lui Pamfil Polonic asupra săpăturilor de la Reşca din vara anului 1900

Ion Tîlvănoiu

Am publicat în nr. 66 din august 2017 al revistei noastre mai multe scrisori şi

mărturii ale inginerului Pamfil Polonic din timpul săpăturilor arheologice din vara anului

1900 de la Romula, coordonate de Gr. Tocilescu. Aceste documente se păstrează la

Cabinetul de Manuscrise al Bibliotecii Academiei Române din Bucureşti (mss. 5133, donat

de Gr. Tocilescu) şi sunt menţionate de profesorul Dumitru Tudor, care le-a cercetat atunci

când a întocmit valoroasa lui lucrare Oltenia Romană. În continuarea acestor documente

deja prezentate, în acelaşi dosar se păstrează şi raportul amănunţit asupra săpăturilor de

la Romula, întocmit de Pamfil Polonic, raport însoţit de numeroase schiţe şi desene.

Totodată există şi o scrisoare semnată de Al. T. Dumitrescu în 1909 (anul morţii lui

Tocilescu), tot în legătură cu descoperiri făcute la Romula. Redăm în totalitate aceste

documente importante pentru trecutul fostei capitale a Daciei Malvensis.

Raportul general asupra săpăturilor de la Reşca, oraşul antic Romula. Executate de la 17

iunie până la 8 septembrie 190033

Ruinele oraşului antic Romula sunt situate chiar în raionul comunei Reşca, jud.

Romanaţi, pe ambele maluri ale râului Teslui, la ieşirea lui din platoul câmpiei

Romanaţiului, în terenul de inundaţie al Oltului şi Olteţului. Aşezată sus pe marginea

platoului, această cetate dominează spre nord Olteţul până la vărsarea lui în Olt, care

totodată face o barieră naturală întărită contra unui duşman care ar veni dinspre nord şi

est.

33

Marginal, Pamfil Polonic făcea însemnarea: ,,Descrierea topografică, rezumatul aflărilor de până acum, Cetatea lui Ler împărat, din istoricul cetăţii, starea ruinelor, vandalismul”:



Poziţia aceasta, la confluenţa a două râuri principale (Olteţ şi Teslui) în Olt este din

punct de vedere strategic cea mai favorabilă poziţie ce se află pe marginea Oltului, şi în

adevăr, găsim aci cele mai întinse urme ale unui oraş roman cum altul nu se găseşte în

România. Chiar numele lui de

Romula (Roma Mică) ne arată

că a fost o localitate însemnată

în Imperiul Roman.

Locul acesta care a fost

în vechime un oraş foarte mare

care se numea ,,Antina”, a fost

bătut de vrăşmaşi 7 ani de zile

şi apoi dărâmat cu desăvârşire.

Ruinele oraşului se

găsesc pe ambele maluri ale

Tesluiului pe o întindere de

aproape 1 km. pătrat; el este

înconjurat cu şanţ şi val

puternic şi arată o formă

aproape triunghiulară. În

partea dinspre nord oraşul se

mărgineşte pe malul abrupt al platoului , valul înconjurător în această parte a dispărut

dărâmându-se malul prin carierele de prundiş ce s-au făcut la construirea drumului de

fier Piatra-Corabia.

În partea despre nord-vest

este împrejmuit cu un val înalt şi

şanţ adânc aşezat sus pe platou cu

un front deschis înaintea sa; face

apoi un unghi de 120 grade

(interior) şi se scoboară pe lângă

gura unei vâlcele care vine despre

apus, în satul Reşca. Coteşte apoi

într-un unghi drept spre răsărit şi

merge bine pronunţat prin grădinile

locuitorilor. La scoborâşul lui în

valea Tesluiului coteşte puţin spre

nord, trece peste râu şi suindu-se pe

malul lui drept duce în linie dreaptă

pe marginea Ridanului [râului ?]

Planul termelor de la Romula descoperite de Pamfil

Polonic în anul 1900 (după D. Tudor- Oltenia Romană)

Aspect de pe Limes Transalutanus

(reconstituire Tocilescu-Polonic)

Prima pagină a raportului lui Pamfil Polonic



prin satul Reşcuţa până ce se termină în dreptul podului drumului de fier la râul numit.

Controlând terenul înconjurător am dat în partea de sud, pe malul drept al

Tesluiului la o distanţă de ½ km. de oraş de un alt val care are aceeaşi formă şi

dimensiuni. El începe pe marginea Ridanului [râului ?] de pe malul drept al Tesluiului,

merge pe 70 m. lungime în direcţiunea spre sud-est, aici este la mijloc lăsat prin drumul

Roman care vine de la Celei; coteşte apoi brusc spre nord-est şi merge în linie dreaptă

până în apropierea drumului de fier şi această latură este tăiată mai spre sud de colţul

sud-estic prin un drum Roman care vine de la Islaz; coteşte apoi drept spre nord, intră în

satul Reşcuţa şi se leagă aproape de podul drumului de fier cu valul oraşului.

Vedem dar că oraşul a fost în partea de sud întărit prin un adaos de fortificaţie;

cauza a fost că în această parte terenul înălţându-se din ce în ce spre sud, permite o

dominare a oraşului ce se înlătură prin aşezarea unei a doua linii înaintate de apărare.

Cred însă că adaus de cetate a fost întărit şi pe marginea Tesluiului unde pe coastă se

cunoaşte urma unui şanţ, încât putem zice că oraşul era întărit în partea de sud prin o

cetate deosebită care arată o formă pătrată.

Toate profilele luate pe acest val arată în mijlociu: o lăţime de 20-30 m. şi o

înălţime de 2-3 m. ; şanţul o lungime de 20-30 m. şi o adâncime de 1-1 ½ m. În vale nu se

găseşte nici o urmă de zid, cred că a fost întărit numai cu palisade. Curios este că găsim

în partea de nord-vest,

afară din circonvolaţiune

urme de numeroase

clădiri, ce ne arată că

oraşul a fost înainte

deschis şi că mai târziu i

s-a făcut acest val,

lăsând o parte de oraş în

afară, nefiind poziţia ei

proprie pentru apărare.

Cercetând mai cu de-

amănuntul centrul

oraşului de pe malul stâng al Tesluiului, mi s-a părut că aş vedea aci urmele unui lagăr

mai mic, pătrat, al cărui val şi şanţ se pronunţa din când în când în teren, le-am notat pe

hartă, poate că sunt urmele primului lagăr roman ce s-a construit aci, ce rămâne de

controlat prin săpături.

În partea de sud a oraşului, sus pe ridan, pe malul drept al Tesluiului, se vede cum

ieşea prin val un drum antic şoseluit. La 200 m. mai spre sud, el se bifurca în două

ramuri: unul numit ,,Drumul D-lui de Rouă” duce prin câmpie în linie dreaptă spre sud,

trece la răsărit pe lângă Caracal şi se fineşte în satul Celei, unde se găsesc iarăşi ruinele

unui însemnat oraş roman iar la marginea Dunării urmele unui pod stătător care avea

picioare de piatră (,,Podul de aramă”, numit de locuitori). Celălalt drum, tot şoseluit,

coteşte spre răsărit, trece pe lângă satul [H]Oterani şi duce pe malul drept al Oltului, pe

lângă satul Slăveni- unde este un castru roman la gura Oltului, unde cred că se lega prin

o trecătoare cu Nicopolis. Acest drum se cunoaşte foarte bine de la Reşca şi până la

Scărişoara, de aci înainte el este rupt de Olt.

În partea despre apus iese din oraş un drum antic care poartă numirea de

,,Drumul Muierii”, el duce pe culmea dealurilor dintre Teslui şi Olteţ, până la ,,Cetatea

Muierii” care se află lângă satul Grădiştea din judeţul Vâlcea- se zice că el continuă

înainte pe malul drept al Olteţului şi se suie în munţi între satele Băile de Fier şi

Reconstituirea unei coloane de la

Romula (Muzeul Romanaţilor din

Caracal)



Polovragi şi că duce în Transilvania. Acest drum se cunoaşte bine în teren, nu este însă

şoseluit.

În partea dinspre nord-vest vedem cum iese prin valul oraşului, aproape de

marginea ridanului de nord, un drum vechi pe care locuitorii asemenea îl numesc

,,Drumul Domnului de Rouă”; el duce pe malul stâng34

al Oltului, trece prin Drăgăşani şi

Râmnic; la sud de Călimăneşti el traversează Oltul şi merge pe malul stâng până la satul

Boiţa unde iarăşi trece peste râu şi duce drept spre Sibiu. Acest drum este continuarea

drumului care vine de la Celei şi face legătura cea mai dreaptă şi mai importantă între

provincia Dacia şi Imperiul Roman, dovadă construcţia unui pod stătător peste Dunăre

(la Celei) şi aşezarea a o mulţime de cetăţi şi oraşe pe lângă el. Este aproape sigur că şi

spre răsărit ducea de aci un drum peste Olt spre a se lega cu lagărele valului ale cărui

urme se găsesc încă bine păstrate de la marginea Dunării la satul Flămânda de lângă T.

Măgurele până la Câmpulung şi care servea ca frontieră răsăriteană a Daciei.

În interiorul oraşului se

văd la suprafaţă o mulţime de

cioburi de cărămizi şi de vase

antice, mai ales pe malul

Tesluiului, unde prin scursuri de

apă tot terenul este acoperit cu

asemenea fragmente. Prin

grădinile şi curţile oamenilor ai

satului Reşca se văd dărâmături

şi aproape toate casele

locuitorilor sunt construite numai

cu cărămidă romană care au

scos-o din grădinile antice. Unde

şi unde se văd chiar temelii de

ziduri ieşind la suprafaţă, mai

ales acolo unde s-au făcut tăieturi

pentru şosele.

În centrul oraşului antic

unde s-au lăsat un izlaz pentru

vite, la locul numit ,,La groapă”

se văd mulţime de şanţuri şi

scobituri care s-au făcut de

locuitori pentru exploatarea cărămizii antice. Mai ales în linia sau grădina văduvei Anica

State se văd cele mai multe, fragmentele obişnuite, o mulţime de marmură, multă

tencuială şi bucăţi mari de mortar roşiu făcut din var şi cărămidă pisată, care semne

m-au îndemnat să fac în anul acesta săpături.

Mai spre nord-est,pe coama dealului dintre Teslui şi pârâul Potopinului, aproape

de şoseaua care duce la gară, se găseşte în porumbişte un loc pe care locuitorii îl numesc

,,La biserica veche”- ei spun că aci s-au făcut în mai multe rânduri săpături şi că s-au dat

de ziduri foarte groase de cărămidă dar pe care nu le-au putut sparge şi că aci, acum

vreo 10 ani a făcut un locuitor săpături că se scobora cu scara în jos dar că n-a putut

dărâma zidul însă ar fi găsit o mulţime de bucăţi de bronz aurit, unele cu desenuri pe ele,

probabil fragmente de statui, cred că aci a fost în vechime un templu.

34

Trebuie să fie o eroare a autorului, drumul trece pe malul drept al Oltului până la Călimăneşti, altfel nu ar trece prin Drăgăşani şi Râmnic;

Planul oraşului Romula (după D. Tudor)



Mai spre sud-est, în islazul satului, spun locuitorii că au dat de un canal zidit care

merge paralel cu Drumul lui Traian, prin care curge încă apa, şi în adevăr găsim în

prelungirea lui în malul Tesluiului un izvor puternic, probabil urma unui apeduct roman.

În fundul grădinii lui Moş Strechie stau descoperite la o adâncime de aproape 3

m. două ziduri puternice ce au grosimea de 1,50 m. Tot în aceeaşi groapă, mai sus,

aproape de suprafaţă, se vede un strat de ciment roşu pe care se cunoaşte bine un pavaj

făcut în mozaic, pe care descoperindu-l am găsit desenul: cercuri, cercuri care se

întretataie. Moş Strechie, cel mai vestit devastator al zidurilor antice ne spune că oriunde

ai săpa în interiorul oraşului dai peste ziduri şi că sunt două rânduri de temelii suprapuse,

încât chiar el e convins că aci avem două epoci de construcţiuni de distins. Tot în aceeaşi

grădină şi mai spre nord pe islaz, se văd urmele mai multor ziduri paralele care au

direcţiunea spre nord-est (D în plan).

În grădina lui Stan Baron, deasupra malului Tesluiului s-au găsit un bazin pătrat

cu apă 5:10 m. care era de jur împrejur zidit cu cărămidă mare romană. Aci (V în plan) s-

au găsit o mulţime de lucruri antice şi fragmente de pietre cu inscripţie (Templul Dianei).

La Z în plan, se găseşte în Teslui un zid de cărămidă care este aşezat în

prelungirea valului înconjurător al oraşului ce ne arată că valea era închisă cu zid care

cred că pentru curgerea apei avea găuri boltite şi închise cu grătare de fier.

Afară din oraş, mai ales în partea dinspre sud, între şi pe lângă drumurile antice

se găsesc o mulţime de movili de la 1-5 m. înalte în care locuitorii au găsit sarcofage de

piatră sau cărămidă. Mai ales pe drumul roman care duce la Islaz, în dosul satului

[H]Oterani se văd în partea dinspre răsărit a drumului vreo 20 de movili aşezate una

lângă alta în care s-au găsit cele mai multe sarcofage.

Între Drumul Roman de la [H]Oterani şi Drumul D-lui de Rouă se văd nişte gropi

mari naturale, unele până la 10 m. adâncime, numite Vârtoape şi despre care locuitorii

spun că au fost făcute în timpurile vechi spre a adăposti armata. Pe malul Vârtopului

mare s-au găsit o mulţime de cărămizi lipite laolaltă. Printre vârtoape se văd o mulţime

de movile în care s-au găsit sarcofage de piatră (de var cum le zic locuitorii). Tot terenul

până la 2 km. spre sud de oraş în ambele părţi ale Drumului Domnului de Rouă este

acoperit cu movile. Cred că aci a fost partea principală a cimitirului antic iar locuitorii

desfac mereu pe ascuns aceste morminte pe care le jefuiesc de conţinutul lor: ornamente

de aur, inele, cercei, monede etc. şi le vând la trecători sau în Caracal. De remarcat este

că aproape toţi locuitorii sunt prevăzuţi cu fiare pentru sondat terenul după morminte.

Un locuitor mi-a povestit următoarele: acum 4 ani s-au dat în apropiere de satul

[H]Oterani cu sonde de un sarcofag de piatră care era numai la 1 m. adâncime.

Descoperindu-l l-au găsit bine legat cu două cercuri de fier pe la capete. După ce au

luat jos capacul de piatră, au găsit înlăuntru sarcofagului nişte scânduri de nuc jumătate

putrede dar care erau pe o faţă frumos lustruite, resturile unui cosciug de lemn; în el au

găsit un sicriu de plumb bine închis iar în acesta un schelet de om la care se cunoştea încă

bine încheieturile oaselor şi fălcile capului; pe corp se vedeau fire de aur de la haina cu

care a fost îmbrăcat, la cap s-a găsit o coroană de frunze subţiri de aur care avea culoare

verzuie (coroană de lauri) şi 2 cercei de aur; la grumaz un lanţ de aur ( de la ceas, cum

zic locuitorii) cu un medalion, iar la degete 2 inele de aur şi mai multe monede. N-am

putut afla numele locuitorilor care au făcut această descoperire nici ce s-a făcut cu acele

lucruri găsite.

Când te gândeşti că până acum s-au scos la Reşca,după cum am calculat cu

locuitorii, peste 40 de sarcofage, şi că chiar după ce s-a făcut o lege a monumentelor, tot



se profanează mormintele antice, atunci vezi cât de puţină atenţie se dă pentru păstrarea

monumentelor ţării.

În partea de nord a oraşului se găsesc asemenea pe lângă Drumul Domnului de

Rouă movile unde s-au descoperit sarcofage; chiar pe malul înalt al Olteţului în dreptul

podului drumului de fier s-a găsit într-o movilă un sarcofag de piatră. În planul de situaţii

sunt notate locurile unde s-au găsit sarcofage.

Afară de aceste morminte, se găsesc în josul oraşului- mai ales însă în partea

despre nord şi chiar în pădurea din vale- urme de locuinţe antice, cred că sunt urmele

vilelor ce au fost construite în jurul oraşului.

În anul 1864 dl. C. Bolliac a făcut în interiorul oraşului antic cu 200(?) de oameni

de prestaţie un şanţ de control (MN în plan). Nu cunosc rezultatul săpăturilor; locuitorii

însă care au fost atunci de faţă [spun] că au găsit mai multe ziduri transversale şi unele

camere mai mici dar că n-au găsit nimic important; că într-o cameră ar fi găsit o mulţime

de măsele de om, vreo două fragmente de pietre cu inscripţii, 2 antici (camee) şi mai

multe monede, dar că zidurile descoperite lăsate în părăsire au fost dărâmate de locuitori

care le-au întrebuinţat pentru construcţia caselor lor.

Anul acesta am făcut săpături în interiorul oraşului spre a vedea cam ce fel de

construcţiuni găsim aici. Mai întâi am încercat în fundul grădinii locuitorului Marin Petru

cu un şanţ de control de 10 m. lung, de 1,50 m. lat şi 2 m. adânc şi am dat de un zid de

piatră de1,20 m. gros care merge de-a lungul şanţului şi face colţ cu un zid care merge

spre sud; aci am remarcat construcţia lui până la fundament: zidul este jos pe pământ,

construit dintr-un strat 30 cm. gros, de bolovani de Olt legaţi între olaltă cu var alb şi

nisip fără nici o amestecătură de cărămidă pisată, apoi un strat de 50 cm. înalt de piatră

brută legat cu mortar de var mestecat cu cărămidă pisată, nisip şi pietricele mici;

deasupra a fost un zid de cărămidă care însă s-a scos de locuitori.

În interiorul camerei nu se vede până aproape de suprafaţă nici o urmă de

dărâmături ci straturi de pământ amestecat cu pietriş iar mai sus straturi de pământ

negru prepus cu puţine dărâmături în el ce ne-ar dovedi că aceste ziduri sunt de la epoca

întâi şi că peste ele au fost -după cum am şi găsit mai spre sud- alte construcţiuni din o

epocă mai posterioară, care însă fiind la suprafaţă s-au scos de locuitori şi au rămas

numai resturi de la un strat de cement pe care uneori se găseşte un pavaj lucrat în mozaic.

Văzând la 50 m. mai spre nord-est o mulţime de gropi în care se găseşte foarte

mult var şi tencuială şi unde locuitorii spuneau că s-au găsit ziduri foarte groase şi o

mulţime de lucruri: pietre cu inscripţiuni etc, am făcut şi aci un şanţ de control şi în

adevăr chiar în ziua dintâi am dat la adâncimea de 2 m. (camera X) de un pavaj de

cement roşu pe care se găsesc încă în unele locuri cărămizi aşternute. În peretele şanţului

se vedeau o mulţime de dărâmături des grămădite una peste alta- totodată am dat şi de o

mulţime de fragmente de table de marmură ce m-a convins că avem aci o clădire

importantă şi m-a făcut să schimb aci locul săpăturilor.

Spre a lămuri mai bine acest edificiu am început săpăturile de la şoseaua (linia)

satului, de lângă casa văduvei Anica State care este şi proprietara locului unde s-au făcut

anul acesta săpăturile. Mai întâi am făcut în coasta Ridoului [?] un şanţ adânc (2 m/3

m.) şi lat ca să ajung la nivel cu şoseaua spre a putea transporta pământul spre malul

Tesluiului. Chiar a doua zi am dat la I de un pavaj făcut din var şi cărămidă pisată care

are o grosime de 10 cm. şi este aşezat pe fragmente de cărămizi puse în dungă şi bolovani

mari de Olt legate între olaltă uşor cu var şi nisip; sub ele se găseşte aşternut prundiş

mărunt cu nisip iar mai dedesubt pământ cleios adus de pe malul Tesluiului şi bine bătut

cu maiul. S-a păstrat numai un fragment al acestui pavaj cu o suprafaţă de 4 m pătraţi şi



săpând spre dreapta şi stânga n-am putut da de zidul camerei, se vede că a fost scos cu

desăvârşire de locuitori care au dărâmat şi partea cea mai mare a pavajului.

La III n-am dat de nici o urmă de construcţiuni. La IV se găseşte numai o mulţime

de cenuşă şi prin ea cioburi de oale rău sfărâmate. La II am dat de un pavaj de cement

roşu iar pe dânsul de mai mulţi stâlpi de calorifere; dând de marginea pavajului care

merge în linie dreaptă şi presupunând că aci a fost zidul camerei, am săpat mai adânc şi

am dat în adevăr la adâncimea de 1 m. de baza unui zid făcut de prundiş de Olt legat cu

mortar alb; această temelie arată o grosime de 1,10 m., se vede că aci a fost un zid de

cărămidă dar că a fost scos de locuitori. Totodată am dat de colţul M al unui zid splid de

piatră brută care arată o grosime de 110 cm. ; acest zid iese spre nord cu 1,19 m. spre

înafară.

Continuând am descoperit: Camera mare (V) ce arată o lungime de 8,45 m. şi o

lăţime de 5,60 m. Pe jos se găseşte un pavaj bine păstrat de cement roşu pe care se văd

bine urmele cărămizilor de la pardoseala din care mai există încă un strat sub zidul N

care este aşezat chiar în interiorul camerei. Pe lângă peretele camerei din interior se

găseşte un canal de 30/30 cm care nu este altceva dacât locul unde au fost cărămizile

zidului care s-au [luat] de locuitori, căci sub zidul N le-am găsit la locul lor. Zidul N are

o grosime de 60 cm. şi arată straturi groase de mortar; asemenea urme de ziduri în

interiorul camerei se găsesc şi la P şi Q, scopul acestor ziduri nu se cunoaşte.

Spre sud am dat de o altă cameră alăturată, VI cu măsura 560/520 [cm], are

asemenea pardoseala de cement care însă este cu 30 cm. mai jos aşezată decât al camerei

V; în ea se găseşte cenuşă şi stâlpi de calorifere. Săpând spre vest, am dat de camera VII,

pavată jos cu cement şi cu urme de calorifere, zidul ei este de cu 2,10 m. mai spre sud

aşezat dar se leagă cu zidul de vest al camerei V. Trecând peste acest zid, am dat la

înălţimea de 0,50 m. deasupra pavajului camerei de un alt pavaj de cement al camerei

VIII. Ea are o lungime de 11,25 m. şi o lăţime numai de 2,30 m., cred că este un gang

lung pentru comunicaţie printre odăi. Aci se cunoaşte sub pavajul de sus un alt pavaj mai

vechi cu cărămizi de pardoseală pe el ce ne arată o reparaţie sau o reconstrucţie mai

posterioară.

Mai spre vest am dat de o sală mare IX ce are lungime de la este spre vest de

17,50 m. şi o lăţime de 5,50 m. este pavată pe jos cu cement roşu, prin interior se găsesc o

mulţime de stâlpi de calorifere iar prin mijlocul sălii duce de la est spre vest un zid dintr-o

cărămidă (60/40) care este legat cu lut galben, ce ne arată că era construit ca să reziste

focului printre stâlpi de calorifere şi spre a da pardoselei odăii un sprijin mai bun.

La C, în zid, am dat de gura unui canal care cred că a fost construit pentru

comunicarea căldurii din camera VII în camera IX; acest canal era la gură astupat [...];

pardoseala lui este cu 0, 30 [m] mai joasă decât pavajul odăii, ce ne arată o

reconstrucţie, dovadă astuparea canalului. Prin dărâmături se găsesc fragmente de table

de marmoră subţiri din care unul l-am găsit chiar lipit de tencuială.ce ne-a [făcut] a

crede că o parte a pereţilor odăii au fost împodobite cu marmură. Iar într-un bloc de

ciment am găsit o scoabă de aramă înfiptă perpendicular care cred că servea pentru o

mai bună legătură a plăcilor de marmură cu zidul. Tot printre dărâmături se găseşte

tencuială albă şi roşie iar în unele locuri pe tencuială o coajă albă şi lucie ca sticla şi

care seamănă cu smalţul de astăzi.

Mai spre sud am dat de camera X ce are o lăţime de 5,20 m. iar lungimea ei nu se

cunoaşte; are pe jos un pavaj de cement roşu şi tare iar pe el am găsit în unele locuri

cărămizile pardoselei (0,45/0,45/9 cm. groase). Într-un loc pavajul fiind spart am intrat cu

săpătura în adânc şi am constatat sub el un strat de 1 m. gros de dărâmături care servea



ca umplutură şi care cred că sunt de la epoca mai anterioară. Trecând cu un şanţ de

control din camera IX spre apus am dat de o cameră mică, nr. XI care are o lungime

numai de 3,0 m. ce este pavată pe jos. Traversând apoi peste un zid de 1,0 m. gros am dat

de o cameră care are o lungime de 5 m. dar o lăţime numai de 2,0, camera nr. XIII. Deci

trecând peste un zid de 1,0 m. gros am ieşit din sfera dărâmăturilor mai sus descrise şi am

dat de pământ prepus. Jos, la adâncimea de 1,50 m. am dat de un strat de prundiş care

ne-ar arăta că pe aici a fost o stradă care avea 5 m. lăţime (nr. XIX). Dincolo de ea am

dat de urmele unui zid care este foarte rău stricat iar în interiorul camerei nu se găsesc

multe dărâmături, ce ne arată că aci avem nişte construcţiuni mai sărace.

Văzând că zidul RS este spatele construcţiunii noastre, am făcut pe lângă dânsul

spre sud şi nord un şanţ de control. Spre nord, zidul RS nu continuă însă am dat în

interiorul unei camere cu calorifere XII care are o lăţime de aproape 20 m. Dând peste

zid la K, spre nord nu am găsit mai mult urme de camere, ce mă fac să bănuiesc că aci

avem marginea sau fundul dinspre nord al edificiului. Spre sud mergând, am intrat în

camera XIV care are o lungime de 7,50 m., pardoseală pe jos şi stâlpi de calorifere. De la

G şi până la H, zidul este bine păstrat şi este vopsit cu o culoare roşie cărămizie. Din

această cameră am intrat în altă sală XV care are o lungime de 7,30 m. şi o lăţime de

6,70 m., jos fiind pardosită cu cement, are urme de calorifere. La S am dat de colţul de

vest al edificiului.

Mergând cu săpătura spre est, pe lângă zidul ST, am intrat în camera XIV al

cărei pavaj este cu ½ m. mai jos. Aci am găsit nişte stâlpi de calorifere de 1,10 m. înalţi,

care stau unul de altul la distanţă de 0,40 m. depărtaţi. Aci am avut norocul a găsi şi o

cărămidă care era aşezată peste calorifer; ea măsura 0,60/0,60 m şi are o grosime de

0,09 m. Pe această cărămidă se vede încă urma mortarului roşu (10 cm. înalt) de la

stratul de cement care acoperea pavajul peste calorifere. La distanţă de 10,0 m. mai spre

răsărit am dat peste o altă cameră nr. XVII, unde asemenea se găsesc stâlpi de calorifere

.În aceste două camere XVI şi XVII am găsit o mulţime de fragmente de la tabla de

marmură care arată diferite grosimi, de la 0,08 m până la 0,01. Pe unele din aceste

fragmente se găsesc sculptate în relief flori şi frunze de iederă. Afară de acelea, se găsesc

cioburi de marmură care cred că încadra marmura care împodobea pereţii. Deci s-au

scos aproape 2 m. cubi de marmură care am dat-o în păstrarea locuitorului Marin Petru.

Lăţimea acestor camere nu am putut-o constata căci ar fi trebuit să intru cu săpăturile în

altă grădină de alături, ce ar fi complicat mersul lucrărilor.

S-au găsit următoarele lucruri: 1. În cimitirul de la [H]Oterani, cărămizi cu

ştampila CREC; 2. În Reşca se găsesc o mulţime de cărămizi cu ştampila TQP; 3. În

spatele grădinii lui Marin Petru,cărămida cu ştampila GXICPF; 4. Un picior de marmură

de la o statuetă (amoraş); 5. Un idol de cărămidă cu două feţe; 6. Fragment piatră

morm[ântală] KAR; 7. Cărămidă cu ştampila NS; 8. Fragment de marmură IC; 9. La

sarcofagul din vii o monedă de aramă cu AVR....CATS, revers TRPOTXICOSX-SC; 10.

Un cap mic de femeie de cărămidă; 11. O farfurie practislavică [?]; 12. În construcţia

mare 3 scoabe de aramă, una încă înfiptă în tencuială; 13. Un fragment de marmură; 14 o

piatră de inel roşie foarte bine păstrată cu un Pegasus pe ea; 15. Un fragment de

marmură; 16. Un fragment de statuie de marmură, umărul drept; 17. Un picior stâng de

la o statuie; 18. Un cap de statuie, nasul stricat, morm[înt]; 19. Un faun de bronz (mic);

20. Sculptură pe piatră calcar; 21. Piciorul (drept) de la o statuie (măr[ime] nat[urală]);

22. O piatră marmură CAE; 23. Un os cu forma35

; 24. O piatră marmură cu inscripţia:

35

Desen;



LCM ...LD...; 25. Pietre calcar cu inscripţie: IM...AN...IV; 26. Marmură; 27. Marmură;

28. Cărămidă cu ştampila LP; 29. Piatră de marmură cu NVS...URA...30. SBC...D; 31.

Mai multe monede Antoniu, 16 monede Gordian şi Filip; 32. Monede cu revers şi

provincia Dacia; 33. Monede de aramă CONSTANTINVS AVGG rev[ers]

PROVIDENTIA AUGG; 34. Un fragment de marmură; 35. Umărul stâng de la o statuie

de piatră urât lucrat; 36. Cărămidă cu ştampila NS şi N36

.

Giurgiu în 15 septembrie 1900.

Polonic, dirigintele săpăturilor

[În acelaşi dosar se păstrează o scrisoare din 1909 a lui Al. T. Dumitrescu către Gr.

Tocilescu, care având legătură cu descoperirile de la Romula o reproducem integral]:

Domnule profesor

După o lipsă îndelungată şi supărătoare, în care timp am îndurat multe greutăţi familiare,

întorcându-mă de la Olt, vă aduc veşti bune din Romula.

1. Dumitru Ilie Stan Florea a găsit un fragment de armură (aramă) pentru care cere

10 lei; un mic relief pe o placă de marmură (10 lei); un fragment dintr-un

basorelief; frânturi de coloane şi nişte capiteluri foarte frumos cioplite. Mi-a

şoptit că în grădină are încă ceva de săpat. Nu vom izbuti să-l determinăm a

arăta locul fără bani. Cu o sumă de bani se pot strânge comori pe care sătenii le

ascund până li se prezintă ocazia ca să ia ceva, nu degeaba, zic ei.

2. Ilie Constantin Cârjan are o frumoasă inscripţie cu dedicaţia unui ostaş din

corpul sirienilor (K. S.) către zeul Mithra. Pretinde 40 de lei.

3. Nicolae Stan Grecu, un calcar cu inscripţie (fragment) 10 lei.

4. Firiţă Mărin Truică: un fragment de inscripţie; nu l-am găsit pe om acasă.

5. Petrache Radu Toma, un fragment de inscripţie.

6. Matei Pescaru a vrut să-mi vândă un sarsailă mic de bronz cu 10 lei; am ajuns la

5 lei. În grabă n-am putut distinge dacă e Cupido sau un satir dansând. Destul că

el provoacă râsul tuturor femeilor (era gol, lăsând să se vadă toate părţile).

Obiectul fiind mic, se poate lua de orice amator.

7. La Vasile Guran, ciceronele meu de vreo câţiva ani se află câteva obiecte de

teracotă cumpărate de mine pentru muzeu. Fiind acest Vasile Guran om de

ispravă şi multă vreme delegat al satului, vă dau indicaţii unde stă: de la Gara

Romula în sat, trecând podul Tesluiului, al doilea bordei.

Plecând din Romula noaptea şi neajungându-mi banii pentru tren, am fost nevoit

să mă scobor la Ciocăneşti ca să viu pe jos. La Chitila am întâlnit un căruţaş din

Bucureşti care m-a luat pe capră. Arătându-i un Traian de la Romula, mi-a arătat şi el o

minunată antică, pe care spune că a găsit-o în drum. I-am luat adresa şi alăturata copie

de pe antica lui de provenienţă egipteană (zei egipteni, ieroglife). La Bucureştii Noi,

întâmplător m-a întâlnit dl. Protopopescu, care m-a luat în automobil din camion, spre a

intra triumfător în Bucureşti, deşi eram flămând şi plin de praf.

Cu devotament Al. T. Dumitrescu, 8 iulie 1909

P.S. După ce termin corectura,voi veni la d-voastră.

36

Toate descrierile sunt însoţite de desene;



TRAIAN BIJU - CORIFEU AL ȘCOLII ȘI CULTURII SLĂTINENE

Jean Lupu

Am avut onoarea de a-l cunoaște personal pe profesorul și marele om de cultură

Traian Biju. Mai mult chiar, i-am cunoscut familia, am fost chiar în casa domniei sale.

Prilejul? Ca director al Școlii de Muzică din Slatina, am avut privilegiul de a coordona un

colectiv deosebit de cadre didactice; între cei 5-6 profesori care se distingeau, la loc de

cinste era doamna profesoară de pian, Ileana Corilă, fiica domnului Traian Biju. Așa s-a

făcut că pe fiica mea, Olguța Lupu, actualmente decan al Facultății de Compoziție și

Muzicologie a U.N.M. București, ce începuse, în

particular, studiul pianului, la vârsta de patru ani,

cu doamna Pricopescu, am transferat-o la vârsta de

cinci ani, tot în particular, la doamna Ileana Corilă.

În această calitate, de profesoară a copilului meu, i-

am descoperit multe carate doamnei Corilă, carate

moștenite și cultivate în această familie de vechi

intelectuali aristocrați. Domnul Traian Biju, chiar

dacă era trecut de 80 de ani, avea o energie

contaminantă, ochii mici și o privire pătrunzătoare.

Mic de statură, cu fruntea lată și cu o mustăcioară

care îi contura și mai bine firea energică, domnul

Biju era mereu interesat de viața cultural-artistică a

orașului. Îi plăcea să înșiruie acorduri la pian și

vorbea germana din copilărie, ca mulți români-

bănățeni. Soția își amintește că, odată, a dus-o pe

Olguța la ora de pian la doamna Corilă și, sustrasă

de atâtea alte probleme, a uitat să o mai ia. După

circa o oră, a realizat această scăpare și, mergând

să o recupereze, a găsit-o pe Olguța întreținându-

se cu marele Traian Biju.

Crezul vieții domnului Traian Biju a fost

un adevăr axiomatic, cum că numai prin știință și

cultură se poate ridica și poate dăinui un popor.

Acestui crez i-a închinat întreaga sa viață, și cu

acest crez și-a crescut și propriii copii; în familia

Biju se vorbeau limbi străine, se cânta la pian, iar

cultura generală plutea în atmosferă și se inspira

prin toți porii. O societate progresează numai dacă

generația care vine va fi superioară actualei

generații, numai dacă fiii își depășesc părinții.

L-am cunoscut și pe domnul Mircea Biju, unul

dintre fiii celui omagiat. Prilejul? Timp de doi ani

am întreținut o corespondență substanțială cu

doamna Anna Lipatti din Geneva, mama lui Dinu

Lipatti, cu scopul de a deschide în Slatina un

muzeu închinat acestui mare pianist, profesor și

Traian Biju

O carte excepţională....



compozitor român (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr.

61/2017). Era încă „în picioare” casa lui Ion Racoviceanu,

fratele mamei pianistului, în care Dinu Lipatti, copil fiind,

și-a petrecut multe vacanțe. Într-unul dintre colete am primit

și cartea „La vie du pianiste Dinu Lipatti”, scrisă în limba

franceză de către mama sa, Anna Lipatti. Este așa de

copleșitor de frumos scrisă această carte, încât, pentru a o

face cunoscută masei largi de cititori, m-am hotărât să o

traduc în limba română. Eu cunosc limba franceză, însă nu

la nivelul substraturilor, al metaforelor, al finețurilor

literare, astfel că am apelat la doamna Ileana Corilă, pe care

o cunoscusem ca pe o bună vorbitoare de limbă franceză.

Când cartea a fost tradusă, eu i-am scris o prefață

cuprinzătoare și am plecat cu amândouă la București, la

domnul Mircea Biju, fratele doamnei Ileana Corilă, mare

umanist și erudit, pentru o

supervizare. Avea domnia

sa pe atunci circa 62 de

ani și era mai înalt decât

tatăl său, Traian Biju.

Câtă distincție, câtă

modestie totodată, câtă

amabilitate și cât de

îndatoritor era acest fiu

mai mare al familiei Biju.

Cu această ocazie mi-am

zis: copiii își definesc

părinții. De atunci am

parafrazat proverbul

românesc „spune-mi cu

cine te împrietenești ca să

îți spun cine ești”, astfel:

„spune-mi ce fac copiii tăi

ca să-ți spun cine ești tu”.

Revin la omul, profesorul, animatorul cultural și enciclopedistul Traian Biju și mai

fac câteva mențiuni. Deși viața sa a avut multe și întortochiate meandre, știa să înlăture

zgura trecutului, iar înțelepciunea vârstei și experiența de viață îl făceau să fie totuși

luminos la față. Un singur fapt îl întrista; domnia sa, liberal convins, fusese înghesuit

într-un apartament de bloc, în baza principiului egalitarismului impus de comuniști.

Mă leagă multe de profesorul Traian Biju. Și eu am făcut Liceul Radu Greceanu,

ce-i drept, prin examene de diferență de la seminar la liceu. Și eu am fost profesor la

Liceul „Radu Greceanu”. Și eu am militat pentru propășirea prin artă și cultură a Slatinei.

Sunt mândru că am avut așa predecesori și că am avut ocazia să cunosc oameni atât de

deosebiți într-un asemenea oraș ca Slatina.

...tradusă în limba

română de intelectuali

slătineni excepţionali

Profesori ai Liceului Radu Greceanu din Slatina în 1935

(rândul de jos): G. Geib, pr. N. Ionescu, Traian Biju

(director), N. Diaconescu (preşedintele comitetului), D.

Mirodot



Răsfoind ziarul Fapta (iunie 1947-martie 1948)

Ion Tîlvănoiu

Din pagina a doua a ziarului reţin atenţia contribuţiile pe teme literare ale lui

Teodor Scarlat37

. Apar cronici literare datorate lui Ieronim Şerbu38

şi Ion Negoiţescu39

.

O interesantă încercare de a publica un roman în episoade fac C. Panaitescu şi

Valeriu Popovici40

, dovedind reale calităţi literare.

Cronica muzicală este semnată în continuare de Scarlat Răutu41

iar cronicile

dramatice sunt semnate ,,Interim”42

. La 24 iulie 1946, C. Panaitescu dă detalii în rubrica

,,Bloc notes” despre sinuciderea actorului N. Vlădoianu de la Teatrul Alhambra în urma

unui turneu în Egipt. În semn de omagiu, actorii de la Gioconda, la iniţiativa lui N.

Gărdescu au păstrat un moment de reculegere. Peste două zile, C. Panaitescu revine asupra

subiectului. Ne reţin atenţia şi interviurile din lumea scenei43

ori literaturii44

.

37

În cadrul rubricii ,,Profiluri din literatura română” scrie despre: ,,Ilarie Voronca” (An. V, nr. 814/1 iunie 1947; ,,Stoian Gh. Tudor” (An. V, nr. 816/5 iunie 1947); ,,Carol Ardeleanu” (An. V, nr. 835/27 iunie 1947); ,,Cincinat Pavelescu” (An. V, nr. 852/17 iulie 1947); alteori rubrica se numeşte ,,Profiluri din literatura universală” şi aici se ocupă de Francois Villon (An. V, nr. 856/21 iunie 1947);

38 La volumul ,,Timpuri împlinite” de Dan Petraşincu (An. V, nr. 817/6 iunie 1947, carte care depăşeşte

tot ce a scris până acum, un ,,strălucit examen de maturitate”. Cu un portret al autorului); 39

La volumele: ,,Sfârşit de veac în Bucureşti”, de Ion Marin Sadoveanu (An. V, nr. 819/8 iunie 1947); cronica apărută incomplet, este reprodusă în totalitate la 9 iunie 1947; ,,Nopţile Şeherezadei”, de Eusebiu Camilar (An. V, nr. 826/17 iunie 1947); ,,Euridice”, de Petru Dimitriu (An. V, nr. 832/23 iunie 1947); ,,Decor penitent”, de Mihai Crama (An. V, nr. 838/1 iulie 1947); ,,Timpuri împlinite”, de Dan Petraşincu (An. V, nr. 844/7 iulie 1947); ,,Întoarcerea fiului risipitor”, de Radu Tudoran (An. V, nr. 849/13 iulie 1947); ,,Teatru”, de Mihail Sebastian (An. V, nr. 856/21 iulie 1947); ,,Libertatea de a trage cu puşca”, de Geo Dumitrescu (An. V, nr. 861/27 iulie 1947); ,,Trubendal”, de Virgiliu Monda (An. V, nr. 868/4 august 1947); ,,Enigma Otiliei”, de G. Călinescu (An. V, nr. 874/12 august 1947); ,,Patul lui Procust”, de Camil Petrescu (An. V, nr. 882/21 august 1947); ,,Ora 25”, de Al.Lungu (An. V, nr. 897/8 sept. 1947);

40 ,,Paşaport pentru Brazilia. Mare roman de actualitate” (An. V, nr. 838/1 iulie 1947 şi următoarele);

lui C. Panaitescu îi trimite o scrisoare din Brăila la 19 iulie 1947 poetul Marcel Gafton (,,Bloc notes”, An. V, nr. 854/19 iulie 1947); aceluiaşi C. Panaitescu i se datorează evocarea ,,George Mihail Zamfirescu” din 7 octombrie 1947;

41 ,,Concertele vocale” (An. V, nr. 816/5 iunie 1947, despre solista Valentina Creţoi Tassian); ,,Maurice

Ravel” (An. V, nr. 832/23 iunie 1947); ,,Robert Wolf” (An. V, nr. 849/13 iulie 1947); ,,Succesele violonistului Mihai Constantinescu” (An. V, nr. 859/25 iulie 1947);

42 La piesele: ,,Arsenic şi dantelă veche”, de Ioseph Kesselring, traducere Alf. Adania, la Teatrul

Comedia (An. V, nr. 829/20 iunie 1947, cu Lucia Sturdza Bulandra în rolul titular); ,,Şi greierele cânta pe bani”, de Mircea Ştefănescu, la Teatrul Nostru (An. V, nr. 830/21 iunie 1947); ,,Omul cu mârţoaga”, de G. Ciprian, la Teatrul Mogador şi ,,Mama”, de Karel Capek, traducere de Fory Eterle şi Ion Şahighian, la Teatrul Nostru (An. V, nr. 907/20 sept. 1947); ,,Insula”, de Mihail Sebastian, la Teatrul Municipal (An. V, nr. 908/21 sept. 1947); ,,Clasa a 8-a B”, de Roger Ferdinand, traducere Ionel Ţăranu, la Teatrul Ateneului (An. V, nr. 909/22 sept. 1947); ,,Tartuffe”, de Moliere, traducere în versuri de A. Toma, la Teatrul Naţional (An. V, nr. 910/24 sept. 1947); ,,Nopţile mâniei”, de Armand Solacrou, traducere de Horia Liman şi Magda Cosaşu, la Teatrul Naţional Studio (An. V, nr. 911/25 sept. 1947); ,,Coloniale şi delicatese”, de Maurice Ordonneau şi Octav Vallabregue, trad. N. Kiriţescu, la Teatrul Ateneului (An. V, nr. 958/19 nov. 1947); ,,Farmecul unui vals”, operetă de Oscar Straus, versiune românească de Tudor Muşatescu, V. Timuş şi Kack Fulda, la Teatrul Savoy (An. V, nr. 964/26 nov. 1947); ,,Domnişoara”, de Jaques Deval, traducere de Aurel Baranga, la Teatrul Naţional, sala Modern (An. VI, nr. 992/1 ian. 1948); ,,Paganini”, operetă de Lehar, la Teatrul Alhambra şi ,,Ion Anapoda”, de G. M. Zamfirescu, la Teatrul Nostru (An. VI, nr. 1018/3-4 martie 1948, ultimul în regia lui Mihai Zirra, cu Dina Cocea, Jenică Constantinescu şi Maria Filotti);

43 ,,D. Grigore Vasiliu-Birlic pune la punct câteva chestiuni” (An. V, nr. 889/30 august 1947, semnat

D.S.; ); ,,Cu d. V. Valentineanu despre câteva probleme de actualitate” (An. V, nr. 872/3 sept. 1947); ,,Cu d-na Elvira Godeanu despre vizita la Karlsbad, teatru şi, fireşte... stabilizare” (An. V, nr. 894/7 sept. 1947); la 1 ianuarie 1948 găsim un interviu cu actorul N. Stroe

44 ,,Cinci minute cu părintele Gala Galaction”(An. V, nr. 916/1 oct.1947, nesemnat);



Foarte activi se arată Eugen Pârâianu45

, Constantin Mihail46

, Emil Manu47

, Al.

Mironescu, Joachim Botez iar din octombrie 1947 Petru Dumitriu48

care face şi cronică

dramatică49

.

Colaborează sporadic: Ştefan Dragu50

, Jac Zaharia, Ion Cociu51

, Rene Theo52

,

Al. Cornea53

, Eugen Todie54

, Bob Bulgaru55

, Ion Panait56

, Iv Martinovici57

, Andrei

Pietraru58

, Balcica Moşescu59

, Ion Gorun60

, Ion Th. Ilea61

, Ion Munteanu62

, Octav

Sargeţiu63

. Sunt prezentate cărţile apărute recent64

şi apar medalioane închinate unor

creatori de valoare65

.

45

,,Pe marginea unei cărţi: În apărarea lui Casanova” (An. V, nr. 816/5 iunie 1947, despre o carte recent apărută, a lui Francois Laya); ,,Emanuel Kant” (An. V, nr. 817/6 iunie 1947); ,,Pe marginea unei cărţi: Titanul” (An. V, nr. 819/8 iunie 1947, analizează cartea elveţianului Ferdinand Rahden despre Beethoven); ,,Figuri din literatura franceză: Gustave Flaubert” (An. V, nr. 821/11 iunie 1947); ,,Arta pentru alte popoare” (An. V, nr. 822/12 iunie 1947; o convorbire cu Paul Teodorescu, directorul Teatrului Muncitoresc C.F.R. , cu portretul său); ,,Învingătorul” (An. V, nr. 825/16 iunie 1947, despre Michelangelo şi cartea închinată lui de Romain Rolland apărută la noi în traducerea Miei Constantinescu-Iaşi ); ,,Teatrul spectaculos” (An. V, nr. 861/27 iulie 1947);

46 ,,O precizare” (An. V, nr. 815/2 iunie 1947, polemizează cu Oscar Lemnaru, vorbind despre

Spinoza); ,,Antologia Faptei. Când Ion Minulescu face pe reporterul... între Cincinat Pavelescu şi Ovidiu. O epigramă care face minuni” (An. V, nr. 882/21 august 1947, cu amintiri ale poetului romanţelor, din 1911, când avea dueluri epigramistice cu Cincinat- exilat apoi la Constanţa- şi cu Corneliu Moldoveanu); ,,La Mirăslău... cu Victor Ion Popa în amintire” (An. V, nr. 883/22 august 1947); ,,Amintiri despre Petre Liciu. O scrisoare a lui Const. Banu contra lui Arghezi. De vorbă cu N. Iorga despre N. Iorga” (An. V, nr. 886/27 august 1947, cu amintirile lui P.Locusteanu şi ale actorului Al. Mihalescu despre ultimul an din viaţa artistului, despre polemica dintre C. Banu şi Arghezi în Facla din 1911 şi despre o scrisoare a lui Iorga către P. Locusteanu, directorul revistei Flacăra );

47 ,,O colecţie de artă şi de literatură” (An. V, nr. 828/16 iunie 1947, prezintă publicaţia ,,Caietele

Agora” ilustrată de G. Tomaziu, Valentina Bardu şi Mac Constantinescu la care colaborează Ion Caraion, Radu Boureanu, Mihai Beniuc, Paul Celan ş.a.);

48 ,,Ofensiva egoismelor” (An. V, nr. 934/22 oct. 1947); ,,Arta la răscrucea destinelor” (An. V, nr.

935/23-24 oct. 1947); ,,În pragul zăpezilor” (An. V, nr. 937/25-26 oct. 1947); ,,Situaţii limpezi” (An. V, nr. 947/6-7 nov. 1947); ,,Pâinea noastră” (An. V, nr. 948/7 nov. 1947); ,,Adevărata lume nouă” (An. V, nr. 949/8 nov. 1947); ,,O problemă vitală” (An. V, nr. 952/12-13 nov. 1947); ,,Drumul spre unitate” (An. V, nr. 955/15 nov. 1947); ,,Premierea fiului risipitor” (An. V, nr. 956/16 nov. 1947, despre Premiul Nobel acordat lui Andre Gide); ,,Măturoiul” (An. V, nr. 958/19 nov. 1947); ,,În ultimul minut” (An. V, nr. 961/22 nov. 1947); ,,Ocrotiţi-i” (An. V, nr. 963/25 nov. 1947); ,,Revista revistelor” (An.V, nr. 964/26 nov. 1947); ,,Rădăcini uitate” (An. V, nr. 968/30 nov. 1947); ,,Constituţia stalinistă” (An. V, nr. 973/6 dec. 1947); ,,Reflexiuni. Literatura trebuie să fie optimistă? Pe marginea unui articol de Julien Benda” (An. V, nr. 975/8 dec. 1947); ,,Un căpitan invalid” (An. V, nr. 977/11 dec. 1947); ,,13 decembrie 1918” şi ,,Pentru sănătate şi cultură” (An. V, nr. 980/14 dec. 1947); ,,Resurse necesare” (An. V, nr. 982/17 dec. 1947); ,,În sud este prietenie şi pace ” ( An. V, nr. 986/21 dec. 1947); ,,La aniversarea lui Stalin” (An. V, nr. 987/23 dec. 1947);

Se pare că tot ale lui Petru Dumitriu sunt şi alte contribuţii semnate Satyricon şi Necrofor, căci stilul este al său.

49 ,,Tânăra gardă”, de A. Fadeev, la Teatrul Naţional Sf. Sava (An. V, nr. 959/20 nov. 1947);

50 ,,George Topârceanu” (An. V, nr. 833/26 iunie 1947); ,,Cum au muncit şi s-au distrat artiştii de

sărbători” (An. VI, nr. 999/11 ian. 1948, interviuri cu Mircea Crişan, Ion Dacian şi Eminee Eminovici); ,,Din cariera lui N.Leonard. Cu prilejul împlinirii a 19 ani de la moartea celebrului tenor” (An. V, nr. 989/24 dec. 1947);

51 ,,Modernizarea Capitalei” (An. V, nr. 855/20 iulie 1947); ,,Braşovul în plin sezon” (An. V, nr. 859/25

iulie 1947); 52

,,O mare anchetă în lumea pensionarilor” (An. V, nr. 872/9 august 1947); 53

,,S-a împlinit un vis” (An. V, nr. 872/9 august 1947, despre Universitatea din Craiova); 54

,,Nu va fi război” (An. V, nr. 873/10 august 1947); 55

An. V, nr. 902/14 sept. 1947; 56

,,Valurile Dunării” (An. V, nr. 903/15 sept. 1947); ,,Congresul C.G.M.” (An. V, nr. 951/11 nov. 1947); 57

,,Şcoli româneşti de dans. Elena Penescu-Liciu” (An. V, nr. 933/20-21 oct. 1947); 58

În cadrul rubricii Marginalii , vorbeşte la 26 septembrie 1947 despre volumele Români şi unguri, de Victor Cheresteşiu şi Focul Negru, de Laurenţiu Fulga. La 28 septembrie îl evocă pe scriitorul Pavel Dan.

59 ,,La umbra lui Ovidiu: Gala Galaction” (An. V, nr. 971/4 dec. 1947);

60 Cu schiţa ,,Un vis neîmplinit” (An. V, nr. 977/11 dec. 1947);

61 ,,Democraţia în mers”, poezie (An. V, ne. 989/24 dec. 1947);

62 Cu schiţa ,,Canibalii” (An. V, nr. 988/24 dec. 1947);

63 ,,Cântec pentru Serghei Esenin” (An-VI, nr. 993/2 ian. 1948, poezie);

64 ,,Oameni din dosare”, de Aurel Ispir (An. V, nr. 837/29 iunie 1947); ,,Ion poartă pacea-n desagă”, de

George Demetru Pan (An. V, nr. 843/6 iulie 1947, nesemnat); ,,Orientări în higiena mentală”, de I. Rofe (An. V,



În rubrica Marginalii se trec în revistă articolele culturale apărute în presă şi

acţiunile culturale desfăşurate recent66

. În cadrul rubricii Culise, reflectoare, foaiere sunt

semnalate expoziţii şi spectacole recente67

.

Scriitorul Camil Petrescu îşi continua colaborarea68

la Fapta iar la 6 iunie 1947, la

finalul editorialului său ne informează despre boala lui Mircea Damian: ,,Pentru că

nr. 858/24 iulie 1947); la 4 august 1947, în cadrul rubricii Carnet literar se vorbeşte despre Oameni la pândă, noua carte a lui Aurel Ispir, Abecedarul dragostei, de I. Berg, Romanul lui Jules Verne de Dinu Moroianu, Ion şi Salomeea, de Ion Călugăru şi se dau detalii despre moartea gazetarului şi scriitorului A. Nora; ,,Marele ospăţ”, de Sanda Movilă (An. V, nr. 914/28 sept. 1947); ,,Povara recunoştinţei”, de C. Manolache (An.V, nr. 915/29 sept. 19479;

65 ,,Bob Bulgaru” (An. V, nr. 902/14 sept. 1947); ,,A murit Ion Sava” (An. V, nr. 940/29 oct. 1947,

născut la Iaşi în 1900, poet, caricaturist şi regizor); ,,Înmormântarea ziaristului Jean Sejanu” (An. V, nr. 988%24 dec. 1947); ,,La moartea unui confrate: B. Brănişteanu” (An. V, nr. 991/31 dec. 1947, un elogiu al fostului gazetar adus de C. Mille de la Berlin în redacţia Adevărului, înmormântat la cimitirul Filantropia la 30 dec. 1947; imaginea defunctului);

66 La 1 iunie 1947 este semnalat articolul lui Marin Dima din ziarul Naţiunea despre Luchian. Sâmbăta

viitoare va avea loc în amfiteatrul Odobescu de la Facultatea de litere din Capitală un festival literar cu participarea lui T. Arghezi, Ion Larian Postolache, Vasile Negre, N. Tăutu. La 16 octombrie aflăm că în Revista Literară publică: Ion Potopin, Agatha Grigorescu Bacovia, Verona Brateş. La 28 octombrie aflăm despre expoziţia maestrului Lucian Grigorescu de la sala Arcadia din str. Biserica Enei; la 4 decembrie, V. Popovici vorbeşte despre expoziţia pictorului I. Papazoglu de la Sala Universul; la 1 ianuarie 1948 citim: ,,Blocada de Pavel Chihaia este ultima noutate a vitrinelor bucureştene”, romanul ,,d-nei Sorana Gurian Zilele nu se întorc niciodată mobilează încă vitrinele librăriilor”, a doua ediţie a romanului d-nei Henriette Yvonne Stahl intitulat Marea bucurie ,,a apărut în vitrine” iar d. Zaharia Stancu este noul preşedinte al S.S.R. în urma demisiei d-lui Victor Eftimiu.

67 Despre expoziţia pictoului Ghimpaţi de la Ateneu din 22 iunie 1947 citim la 6 iunie 1947; la 13

ianuarie aflăm că Sandu Eliad a fost numit director al teatrul C.G. M.; Ileana Sima, prima balerină a Operei de Stat a suferit un accident de automobil la Paris; la Teatrul Giuleşti se va reprezenta piesa lui Marcel Breslaşu Joia roşie; săptămâna viitoare intră în repetiţie la Teatrul Naţional piesele Michelangelo de Al. Kiriţescu şi Pensiunea doamnei Stamate, de Al. Şahighian; Ioan Massoff lucrează la ultimul act al piesei sociale Cuza Vodă; Teatrul Naţional din Cluj va reprezenta comedia Azi înfloresc anemonele, de Tudor Şoimaru; regizorul Mihai Raicu a fost numit director general al Teatrului Armatei;

68 ,,Scriitorii şi partidele istorice” (An. V, nr. 815/2 iunie 1947); ,,Greşelile de tipar” (An. V, nr. 816/5

iunie 1947); ,,Între două trenuri: Timişoara” (An.V. nr. 817/6 iunie 1947; evocând anii în care a activat la Timişoara unde a scos Banatul Românesc, apoi Ţara şi revista Limba Română. Într-o săptămână a scris Versurile de război şi apoi într-un an întreg Suflete Tari. Evocă ziarişti de ieri şi de azi, pe Zoltan Franyo şi Ion Conciatu); ,,Nu e la fel pentru toată lumea” (An. V, nr. 818/7 iunie 1947); ,,Domnul X a murit” (An. V. nr. 820/9 iunie 1947); ,,Milă pentru comerţ” (An. V, nr. 821/11 iunie 1947); ,,Tragedia comerţului” (An. V, nr. 823/13 iunie 1947); ,,Dopul de la armă” (An. V, nr. 824/14 iunie 1947); ,,Promovarea muncii intelectuale” (An. V, nr. 827/16 iunie 1947); ,,Ziaristul” (An. V, nr. 829/20 iunie 1947, despre ziaristul Al. Graur la 7 ani de la moartea sa); ,,Preţurile... medicamentele...” (An. V, nr. 833/26 iunie 1947); ,,Tichia de mărgăritar” (An. V, nr. 835/27 iunie 1947); ,,Randez vous cu apecialiştii economici” (An. V,nr. 837/29 iunie 1947); ,,Scrisul cotidian nu este o plăcere” (An. V, nr. 838/1 iulie 1947); ,,Abatele prieten” (An. V, nr. 840/3 iulie 1947, despre Abatele Zavoral de la m-rea Strahov-Praga); ,,Institutul de credit pentru munca în artă” (An. V, nr. 841/5 iulie 1947); ,,Academia regală de muzică şi artă dramatică” (An. V, nr. 842/6 iunie 1947); ,,Sunt eu un om liber?” (An. V, nr. 844/7 iulie 1947; răspunzând ziarului Dreptatea, face o trecere în revistă a activităţii sale de gazetar); ,,Întrebam dacă sunt eu sau nu un om liber” (An. V, nr. 846/10 iulie 1947); ,,Sensuri întoarse” (An. V, nr. 847/10 iulie 1947, răspunde lui N. Carandino de la Dreptatea care îl acuza că a fost pro-hitlerist); ,,Obiectivitate cu sens unic” (An. V, nr. 848/12 iulie 1947); ,,Marea revoluţie” (An. V, nr. 850/14 iulie 1947, despre Revoluţia franceză); ,,Arta şi tentaculele capitaliste” (An. V, nr. 851/15 iulie 1947); ,,Tot arta şi tenataculele capitaliste” (An. V, nr. 852/17 iulie 1947); ,,Invalizii de război” (An. V, nr. 854/19 iulie 1947); ,,Mihail Săulescu” (An. V, nr. 855/20 iulie 1947, cu amintiri despre cum l-a cunoscut prin clasa a IV-a de liceu la biblioteca Secec pe poetul-erou, al cărui volum se reedita. Mai târziu, prin 1915 au fost colegi de redacţie la o revistă socialistă unde a plasat acţiunea din Jocul Ielelor. Poetul- ale cărui calităţi le-a împrumutat unui personaj- era ,,înalt, violent, boem, sarcastic şi protestatar”. Camil Petrescu a fost prezent la inaugurarea monumentului poetului Săulescu de la Predeal, prin 1933-1934 împreună cu Ion Minulescu, Cincinat Pavelescu, Liviu Rebreanu şi Caton Teodorian.); ,,Mie nu mi se poate întâmpla” (An. V, nr. 856/21 iulie 1947); ,,Perpetuum mobile” (An. V, nr. 858/24 iulie 1947); ,,Legea Teatrelor” (An. V, nr. 860/26 iulie 1947); ,,Specula pe litoral” (An. V, nr. 861/27 iulie 1947); ,,Momentul culminant al criticii” (An. V, nr. 863/29 iulie 1947); ,,Despre cinematograf” (An. V, nr. 866/2 august 1947); ,,Scriitori între scriitori” (An. V, nr. 868/4 august 1947); ,,Capitalismul în româneşte” (An. V, nr. 869/6 august 1947); ,,Gajurile” (An. V, nr. 871/8 august 1947); ,,Sânge românesc” (An. V, nr. 874/12 august 1947); ,,Pâinea cea de toate zilele” (An. V, nr. 876/14 august 1947); ,,Sfârşitul unui coşmar” (An. V, nr. 878/16 august 1947); ,,Leul a murit... trăiască leul” (An. V, nr.



Mircea Damian nu a fost cuminte şi s-a

încăpăţânat să scrie ani de zile câte un articol pe

zi, acum medicii i-au interzis să scrie cu totul şi îi

vor permite să revină numai dacă va asculta de

sfaturile lor şi va face să-i fie de folos o lună

petrecută într-o staţie de munte. Osânda scrisului

e grea nu numai în celulele de la Jilava dar şi pe

masa de redacţie când meşteşugul e făcut cu

uitare de sine”. Dealtfel, Camil Petrescu va scrie

editorialul Faptei pe toată durata bolii lui Mircea

Damian, despre care ne informează o notă din 9

iulie 1947: ,,Directorul ziarului nostru a suferit o

intervenţie chirurgicală. În ziua de 2 iulie a.c.,

directorul ziarului nostru, d. Mircea Damian a

fost supus unei grele intervenţii chirurgicale

într-un sanatoriu din capitală. Intervenţia

chirurgicală care a reuşit complet a fost efectuată

de d. dr. Cărpineşeanu asistat de d-nii dr.

Bibicescu, Gruenspan şi Sculie. Starea

directorului nostru este satisfăcătoare69

”. O altă

ştire, peste o săptămână, informează că ,,D.

Mircea Damian, directorul ziarului nostru care a

suferit o gravă operaţie chirurgicală a intrat în

convalescenţă. Peste câteva zile, d. Mircea

Damian îşi va relua seria articolelor editoriale în Fapta”70

. După operaţie, Mircea

Damian a stat până pe la mijlocul lunii august în convalescenţă la Breaza71

. Detalii despre

operaţia sa dă chiar Mircea Damian la 15 august 194772

.

Editorialele lui Mircea Damian sunt pe teme ale actualităţii73

şi critică birocraţia74

.

880/18 august 1947, despre stabilizarea monetară); ,,Au reapărut... n-o să credeţi, vitrinele” (An. V, nr. 883/22 aug. 1947); ,,Tramvaiele” (An. V, nr. 886/17 august 1947); ,,A murit un mare artist” (An. V, nr. 893/4 sept. 1947, despre moartea actorului Ion Sârbu care debutase în mai 1922 în piesa Suflete tari); ,,Subiect de Crăciun” (An. V, nr. 989/25 dec. 1947); colaborarea lui Camil Petrescu nu s-a limitat cum s-ar putea crede doar la trimiterea materialelor către redacţie. Al. Raicu şi-l amintea în această perioadă ,,suind sprinten scările la redacţie, aducându-ne cu punctualitate articolul, strângând mâinile prietenos celor pe care-i întâlnea, afişând mina lui veselă sau iritată, după împrejurări” (Al. Raicu- ,,Luminile oglinzilor”, Ed. Minerva, 1974, pp. 134-147);

69 ,,Directorul nostru a suferit o intervenţie chirurgicală” (An. V, nr. 846/10 iulie 1947);

70 An. V, nr. 850/14 iulie 1947;

71 Vezi nota din 13 august 1947, p. 4;

72 ,,O chestiune personală” (An. V, nr. 877/15 august 1947, autorul povesteşte cum, după ce

consultase mai mulţi medici, Camil Petrescu a venit la redacţie cu medicul Michael Gruenspan, care i-a recomandat imediat operaţia);

73 ,,Între cafenea şi viaţă” (An. V, nr. 834/27 iunie 1947); ,,Despre băieţii frumoşi” (An. V, nr. 875/13

august 1947, atacă pe consilierul de Legaţie al României la Washington, Pamfil Ripoşanu); ,,Preţuri şi năravuri” (An. V, nr. 28 august 1947); ,,Trecutul unui democrat” (An. 917/2-3 oct. 1947, cu atacuri contra lui D. R. Ioaniţescu. Revine şi la 28 oct. cu articolul ,,Revizuiri politice”. Urmare a atacurilor, D.R. Ioaniţescu va fi exclus din P. Ţărănesc-Democrat, la fel şi Ion Costian, Victor Ojog, Mircea Damian nu se arată mulţumit, cerând pentru D. R. Ioaniţescu excluderea din învăţământul superior şi controlul averii acestuia); ,,U.R.S.S. şi pacea” (An. V, nr. 949/8 nov. 1947); ,,Document” (An. V, nr. 953/14 nov. 1947, cu o amintire despre un primar de pe litoral, Dumitru Serea, care intenţionase în urmă cu 10 ani împroprietărirea scriitorilor cu terenuri pentru vile pe litoral); ,,Despre lichele” (An. V, nr. 978/12-13 dec. 1947, ia atitudine împotriva gazetarilor care sub dictatură îl acuzau că e democrat sau comunist iar acum că e reactionar concluzionând: ,,Democraţia e ceva cu care te naşti. Ca s-o înveţi, este o lecţie foarte grea. Dacă totuşi unii izbutesc s-o pătrundă, aşa cum spuneam mai înainte, lichelele nu vor izbuti decât s-o speculeze în interes propriu sau pentru a face rău altora. Pentru a face rău tocmai celor ce s-au născut democraţi, aşa cum ei s-au născut lichele”; ,,Republica” (An. VI, nr. 993/2 ian. 1948); ,,Armata”

Scriitorul Mircea Damian văzut de

sculptorul Oscar Han



O atenţie deosebită îi acordă

fostului ministru al propagandei din timpul

regimului Antonescu, Nichifor Crainic75

, cu

care avusese conflictul din mai 1941,

generat de suspendarea ziarului Bucureşti,

incident în urma căruia Damian fusese

arestat. La această dată, fostul ministru era

dispărut, ascunzându-se spre a se sustrage

pedepsei însă Mircea Damian în ziarul său

va ţine trează atenţia asupra acestui

subiect76

. Mircea Damian semnează şi

cronici dramatice77

în care îşi dovedeşte cu

prisosinţă talentul său de pamfletar iar la

finalul anului 1947 face o analiză a stării

teatrului românesc78

.

O notă apărută la 13 iunie

menţionează că ,,Premiile literare

Sburătorul (ale Asociaţiei Prietenii lui E.

Lovinescu) pe anul 1947 au fost acordate d-

şoarelor Irina Hanciu şi Ada Orleanu

pentru roman şi nuvelă, precum şi d-lor

Ştefan Aug. Doinaş, Radu Stanca şi Horia

Tăutu pentru poezie, teatru şi eseu critic.

Comisiunea de premii a fost compusă din: Felix Aderca, Şerban Cioculescu, I.

Negoiţescu, Perpessicius, Camil Petrescu, Ioana Postelnicu şi Vladimir Streinu”. Dintr-o

altă notă apărută la 16 iunie 1947, aflăm despre comemorarea lui Duiliu Zamfirescu de la

Ministerul Artelor.

(An. VI, nr. 994/4 ian. 1948); ,,Familia de aur” (An. VI, nr. 1000/13 ian. 1948; după abdicarea regelui, Mircea Damian readuce în actualitate conflictul său cu regentul Nicolae din 1931, scrisorile deschise publicate atunci în Cronica politică şi parlamentară soldate cu 75 de nopţi la Văcăreşti şi prezintă într-un serial intitulat ,,Familia de aur” opiniile sale despre familia regală, insistând pe imoralitatea lui Carol II care s-a înconjurat de camarilă şi pe faptul că Nicolae era agresiv şi alcoolic); ,,Sanatorii pentru muncitori” (An. VI, nr. 1017/25 febr. 1948, ultimul articol scris de Mircea Damian, sugestiv pentru severitatea cenzurii şi a imposibilităţii de a mai publica. În fapt, nu se mai putea scrie acum decât despre Stalin şi U.R.S.S.)

74 ,,Formalităţile” (An. V, nr. 910/24 sept. 1947, descrie greutăţile întâmpinate pentru a aduce nişte

vagoane cu lemn la Piatra-Olt); 75

,,Nichifor Crainic” (An. V, nr. 814/1 iunie 1947); 76

O notă apărută la 6 iunie 1947 în pagina a treia informa: ,,Voluminosul dosar care cuprinde fărădelegile lui Crainic este aproape încheiat”.

77 La piesele: ,,Banchet în familie”, de Bernard Luc, traducere de N. D. Cocea, la Teatrul Nostru ( An.

V, nr. 951/11 nov. 1947, cu Marioara Voiculescu şi Dina Cocea); ,,Chestiunea rusă” , traducere de A. Pavel, la Teatrul Naţional (An. V, nr. 952/12-13 nov. 1947); ,,Inspectorul de poliţie”, de J. V.Priestley, traducere de Petru Comarnescu şi Mircea Văleanu, la Teatrul Naţional (An. V, nr.956/16 nov. 1947); ,,Îmi amintesc de mama”, de John van Druten, traducere Alf. Adania, la Teatrul Odeon (An. V, nr. 957/18 nov. 1947 regia Marieta Sadova, ,,Un triumf, un spectacol strălucit din toate punctele de vedere. [...] Spectacolul acesta ar trebui văzut de cât mai mulţi actori şi regizori, căci omul învaţă până moare, şi cine e deştept nu se supără când vede că altul face odată mai bine decât el.” Remarcă pe G. Calboreanu, Dan Nasta, Clody Bertola şi Liviu Ciuley); ,,George Washington a dormit aici”, de Moss Hart şi George Kaufman, traducere de Alf. Adania, la Teatrul Mic; ,,Casa Bernardei Alba”, de Federico Garcia Lorca, traducere de Cicerone Teodorescu, la Teatrul Naţional Studio (An. VI, nr. 1014/3 febr. 1948, o remarcă pe Elena Galaction); ,,Guvernatorul provinciei”, de fraţii Şeinin, la Teatrul Armatei şi ,,Râs şi lacrimi”,de Serghei Mihalcov, la Teatrul Municipal (An. VI, nr. 1016/18-19 febr. 1948);

78 ,,Arta fără compromisuri” (An. V, nr. 990/30 dec. 1947, se arată nemulţumit fiindcă mulţi actori fac

compromisuri iar ,,arta dramatică este subordonată banului”);

Un colaborator al Faptei: Eugen

Pârâianu



Emoţionantă ne apare astăzi campania începută de ziarul Fapta pentru ajutorarea

lui George Demetru Pan, internat la spitalul Colţea, începută la 16 iunie 1947. Acesta,

aflat într-un sanatoriu şi lipsit de orice mijloace a trimis o scrisoare lui C. Panaitescu,

responsabilul paginii culturale a ziarului Fapta. Demetru Pan, în această scrisoare cu

accente tragice (,,Acum strig: ajutaţi-mă! E ultimul ceas când mai puteţi face ceva pentru

mine. Vreme de 15 ani am avut în scrisul meu o atitudine care m-a făcut să sufăr

privaţiuni. În 15 ani de regim oligarhic n-am

mâncat decât rareori de două ori pe zi”) îşi

prezintă situaţia. C. Panaitescu considerând că

tragedia sa ,,poate pândi pe fiecare dintre noi”

afirmă că Demetru Pan este trădat de colegi,

de caracterul său demn şi intransigent, de o

proastă organizare oligarhică. Atrage atenţia

S.S.R. că ajutorul de 300000 acordat

scriitorului o dată la trei luni este insuficient şi

adaugă : ,,Astăzi, Demetru Pan aşteaptă într-

un sanatoriu un ajutor care să-l menţină în

viaţă , un sprijin care nu vine de nicăieri;

aşteaptă zadarnic şi modest o mână

binevoitoare, una dintre acele mâini pe care

le-a stâns amical cândva. [...] Socotesc că

trebuie făcut ceva repede, neîntârziat- trebuie

s-o spunem deschis- iniţierea unei liste de

subscripţie. [...] Ajutaţi pe scriitorul, pe

ziaristul, pe visătorul George Demetru Pan,

care după 15 ani de activitate aşteaptă pe un

pat de sanatoriu întrunirea în şedinţă solemnă

a S.S.R.- ului în care să i se aprobe 300 de mii

de lei. În capul listei de subscripţie, redacţia

ziarului Fapta se înscrie cu 1 000 000 lei.

Ajutoarele se primesc la redacţie, în str.

Academiei, nr. 17, etaj 4”. În numărul

următor al ziarului, într-un ,,Bloc-notes”,

acelaşi C. Panaitescu reia apelul,

recomandându-l pe Demetru Pan ministrului

Artelor, Ion Pas, şi directorului editurii

Fundaţiilor Regale, Al. Rosetti. Se aminteşte

despre drama similară a lui Al. Sahia, Bogdan

Amaru care au murit prematur nefiind ajutaţi

la vreme şi spune: ,,Găsim însă că seria

acestor morţi premature trebuie să ia sfârşit

iar confraţii noştri să pună mâna pe condeie

şi să dezbată pe larg o problemă care ar

putea fi mâine- poimâine a noastră a tuturor. [...] În biata noastră ţară analfabetă,

profesiunea de scriitor şi gazetar n-a fost niciodată prea remuneratorie. Obişnuit,

scriitorul sau gazetarul român trebuie să se mărginească la o viaţă plină de privaţiuni

atunci când- bineînţeles- vrea să fie demn şi să nu ciubucărească pe la uşi. Din categoria

Anunţ despre boala lui Mircea Damian,

cu o caricatură de Sell



aceasta face parte şi George Demetru Pan. O demnitate care s-a manifestat nu numai în

ce priveşte latura materială, ci şi cea morală”. Un ajutor de 1 000 000 lei vine de la

Zambaccian. După cum aflăm din numerele viitoare ale ziarului79

, apelul a avut ecou,

strângându-se în prima zi 16 800 000 lei, remarcânduse printre donatori: ziarul Fapta,

Mircea Damian, H. Păunescu, Teatrul Naţional (1 000 000 lei fiecare), C. Panaitescu (500

000 lei). Mai donează: Zaharia Stancu, Dan Petraşincu, Perahim, Sică Alexandrescu,

Virgiliu Monda, T. T. Branişte, Al. Rosetti, Camil Petrescu, Jurnalul de dimineaţă, I.

Cociu, Al. Mironescu, Teodor Scarlat, Ion Minteanu, Alfons Adania şi mulţi alţii. Lista

este completată în zilele următoare de Mihail Sadoveanu (2 000 000 lei), Ed. Naţionala

Mecu, Virgil Montaureanu, Ed. Socec, Perpessicius, Ovidiu Constantinescu, Ury Benador,

strângându-se în total 26 800 000 lei.80

În paralel, apar în pagina a doua a ziarului poezii

ale lui Demetru Pan. Încurajându-l pe scriitorul aflat în suferinţe, Valeriu Popovici

relatează cum în faţa cafenelei Capşa, un anonim a donat o sumă oarecare auzind că este

vorba despre un scriitor: ,,Şi n-a vrut să-mi spună numele. Ştii tu ce înseamnă asta,

George Demetru Pan? Că nu eşti singur!”81

.În zilele următoare mai fac donaţii: Editura

Cugetarea, Librăria Hachette, Editura Cartea Românească, Eugen Pârâianu şi diferiţi

particulari, suma crescând la 29 800 000 lei, apoi la 31 700 000, apoi la 40 700 000.

După însănătoşire, Demetru Pan şi-a reluat colaborarea la Fapta, rubrica ,,Marginalii”

fiind semnată cu iniţialele ,,G.D.P.82

” iar

dacă aveam unele îndoieli că despre el ar fi

vorba, ele ne sunt spulberate de afirmaţia

sa când, vorbind despre manifestările

artistice de la Piatra Neamţ, se numeşte pe

sine ,,fiu al acestor meleaguri”, evocând

figuri locale: Ion Dragon, V. Dorneanu,

Hor. Mihăilescu. În septembrie 1947

apărea aici publicaţia Caiete de poezie

scoasă de Gruparea Profesorilor

Secundari, în care semnau: D. Almaş (să

renunţe la poezie, are talent ca prozator),

V. Atomulesei, I. Cazimir, C. Gavriliu,

Victor Nămolaru, I. I. Tomescu ş.a. Din

luna septembrie 1947, George Demetru

Pan semnează rubrica Marginalii,

prezentând proiectele scriitorilor83

.

79

,,Bloc notes” (An. V, nr. 828/18 iunie 1947); 80

,,Seismograf” (An. V, nr. 831/22 iunie 1947); 81

,,Au răspuns intelectualii” (An. V, nr. 829/20 iunie 1947); 82

Foarte interesante amintirile sale despre Stoian G. Tudor din 1935 ca şi despre sfârşitul său în războiul din Rusia când, în timpul retragerii ,,agăţându-se de un tren nemţesc, ca să scape cu viaţă, nemţii i-au tăiat degetele cu baionetele desprinzându-l de trenul care până şi în tragedia retragerii trebuia să fie rasist, trebuia să fie numai al lor” (An. V, nr. 895/6 sept. 1947); la 1 ianuarie 1948 apare în pagina a II-a poezia Revelaţia din volumul Umanitas;

83 Cezar Petrescu a tradus romanul Pe Donul liniştit de Şolohov şi a scris în colaborare cu Vintilă

Rusu Şirianu romanul Mânzul nebun. Zaharia Stancu va preda editurii Forum romanul Desculţ din care au apărut fragmente în Contemporanul. Cicerone Theodorescu a tradus Viaţa lui Maiakowski de A. Kalima iar Petru Vintilă în Salamandra descrie viaţa minerilor din Anina şi s-a prezentat în redacţie cu volumul de versuri Cinci dioptrii. La 19 septembrie aflăm că Mihail Şerban a scos zilele acestea volumul de nuvele Furtuna şi a predat editurii Forum romanul Pâinea inimii. Între alte cărţi de poeme ale editurii Fundaţia pentru Literatură şi Artă ce urmau a fi lansate, era şi volumul lui George Demetru Pan Umanitas (a apărut în 1962). Avea pregătite încă două volume sociale: Un strigăt străbate lumea şi Băieţii cântau de-a mai mare dragul.

Mircea Damian văzut de Neagu Rădulescu



Acelaşi84

semnează şi câteva valoroase cronici

literare.

În vara anului 1947 are loc

destructurarea Partidului Naţional Ţărănesc în

urma înscenării de la Tămădău. Ziarul Fapta

va relata de pe poziţii neutre aceste

evenimente85

.

În 17 octombrie 1947 găsim publicată

lista manualelor şcolare aprobate de Minister

pentru anul şcolar 1947-1948. Manualul de

istorie avea ca autori pe Gh. I. Georgescu, D.

Tudor, Vasile Maciu şi Mihai Roller.

Debutul absolut al scriitorului Eugen

Barbu are loc la 17 decembrie 1947. Acesta va

publica în ziarul Fapta în cadrul rubricii Faptă

şi răsplată o tabletă86

urmată de alte

fragmente87

ce vor forma substanţa viitorului

său roman Groapa. Prozatorul va rememora aceste lucruri în Jurnalul său apărut în 1966,

unde scrie: ,,Încep să scriu câte un articol zilnic, un fel de tabletă la Fapta. E pentru

prima oară când pătrund într-o gazetă” (p. 189) şi urmează ,,Am primit primii bani

câştigaţi de pe urma scrisului. Sunt trist şi nu ştiu de ce. O mie de lei pentru cinci articole.

Mi se pare enorm” (p. 191)

Intrând în anul al VI-lea de apariţie, la 1 ianuarie 1948 ziarul Fapta relatează pe

spaţii largi despre abdicarea regelui Mihai şi proclamarea Republicii Populare Române.

La 13 ianuarie 1948, apare numărul 1000 al Faptei. Cu acest prilej adresează urări:

Zaharia Stancu, Cezar Petrescu88

,Victor Eftimiu89

, Camil Petrescu90

, George Călinescu91

,

84

la 7 octombrie prezintă volumul lui Geo Bogza Oameni şi cărbuni în Valea Jiului, la 26 septembrie volumul Flăcări pe culmi, de A. Toma, la 28 septembrie Culegere din lirica maghiară, de Emil Giurgiuca iar la 16 octombrie Ave Maria, de Dinu Bondi (frecventase cenaclul lui Lovinescu). Acelaşi, prezintă volumul lui Emil Dorian Otrava, la 14 decembrie 1947, la 23 decembrie Oameni de lut al lui Demostene Botez, la 2 ian. 1948 Serile oraşului, de Virgiliu Monda, la 4 ian. 1948 face un portret scriitorului Eusebiu Camilar,

85 ,,Arestarea lui Ion Mihalache” (An. V, nr. 852/17 iulie 1947); ,,Înfierarea fugarilor manişti” (An. V, nr.

854/19 iulie 1947); ,,Dizolvarea Partidului Naţional Ţărănesc. Textul Jurnalului Consiliului de miniştri” (An. V, nr. 864/1 august 1947); vezi şi ,,Procesul P.N.Ţ” (An. V, nr. 945/4 nov. 1947);

86 ,,Criticii” (An. V, nr. 582/17 dec. 1947, fără a-l numi, este un pamflet la adresa literaturii promovate

de cenaclul lui E. Lovinescu, socotit pe nedrept ,,vinovat de lipsa tot mai acută a valorilor culturale” ); 87

,,Lăutarii” (An. V, nr. 986/21 dec. 1947, despre lăutarii ţigani din Dămăroaia); ,,Mizerie” (An. V, nr. 987/23 dec. 1947); ,,Poştaşul” (An. V, nr. 988/24 dec. 1947); ,,La Triumf” (An. V, nr. 990/30 dec. 1947, comportamentul golanilor la cinema); ,,Vocaţii” (An. V, nr. 991/31 dec. 1947, pamflet adresat scriitorilor, vizat şi Camil Petrescu, deşi nenominalizat, ca ,,tânărul care şi-a depus cele 23 de piese în safeul unei bănci, să nu se fure ideile”); ,,Profesori” (An. VI, nr. 994/4 ian. 1948); ,,Înmormântare” (An. VI, nr. 995/6 ian. 1948); ,,Cămila” (An. VI, nr. 998/7 ian. 1948, portret caricatural al unei scriitoare din cenaclul din Câmpineanu); ,,Scaiul” (An. VI, nr. 999/11 ian. 1948); ,,Plugari la radio” (An. VI, nr. 1001/14 ian. 1948; ,,Proprietarul” (An. VI, nr. 1004/17 ian. 1948); ,,Călători” (An. VI, nr. 1007/21 ian. 1948); ,,Nuanţe” (An. VI, nr. 1009/23 ian. 1948);

88 ,,Ca unul dintre primii colaboratori ai Faptei am fost alături de Mircea Damian de multe ori, preţuindu-

l ca om, ca scriitor şi ca incorigibil luptător pentru dreptate. Urez Faptei viaţă lungă” 89

,,Sunt fericit de succesul Faptei care prin atâtea greutăţi a ajuns la o mie de numere. Mircea Damian, vechi coleg cu care am lucrat de atâtea ori, este un om dârz, un luptător pasionat, care nu se lasă la jumătatea drumului. A ştiut să se înconjoare de colaboratori tineri şi talentaţi care l-au ajutat să facă din Fapta o publicaţie vie, interesantă, închinată mulţimilor,nădejdilor şi suferinţelor lor. Aş fi fericit să ajungem cu toţii şi la a doua mie într-o epocă de pace şi prosperitate generală”.

90 ,,Am colaborat totdeauna cu plăcere la Fapta, căci este gazeta la care am avut libertatea să scriu ce

gândesc, fără condiţii redacţionale, fără menajamente pentru culise, deoarece la Fapta s-a respectat totdeauna convingerea fiecărui colaborator al ei”.

Ziarul Fapta (1 ianuarie 1948) despre

abdicarea regelui Mihai



Tudor Muşatescu92

, Cicerone Theodorescu, Sergiu Milorian93

, Al. Valjean94

, Lucia

Sturdza Bulandra95

, George Vraca96

, Ionel Ţăranu97

, V. Valentineanu, Nataşa Alexandra,

Maria Mohor, G. Ciprian98

, Beate Fredanov, Ion Manu, N. Kanner, Ion Aurel Manolescu,

N. Stroe, Ion Dacian99

, George Croner100

, Dina Mihalcea, N. Gărdescu101

, Elly Roman, H.

Nicolaide102

.

Un anunţ apărut la 15 ianuarie 1948 anunţa începerea conferinţelor Ateneului

Român la 18 ianuarie. Între conferenţiari erau: Zaharia Stancu, Iorgu Iordan, Barbu

Lăzăreanu şi Gala Galaction.

Dificultăţile tot mai mari103

fac ca de la 18 februarie 1948 ziarul să-şi anunţe

apariţia săptămânală- lunea. Mai apar însă doar două numere, ultimul fiind cel cu nr. 1018

din 3-4 martie 1948.

Cu acest episod încheiem prezentarea întregii colecţii a ziarului Fapta, ziar care a

apărut între 1943-1948 în total 1018 numere. Credem că a meritat efortul pentru că

numeroase au fost aspectele culturale semnalate mai ales în pagina a doua, ştirile despre

viaţa şi activitatea scriitorului Mircea Damian, ,,scriitor inclasabil” după cum socotea

istoricul literar Nicolae Scurtu. Apoi au prezentat interes ştirile despre cenaclul Faptei,

despre colaboratori, atitudinea în faţa instaurării comunismului, prezentarea apariţiilor

editoriale ş.a. Credem că ar fi util să avem în viitor asemenea cercetări care să prezinte

întreaga colecţie a unor ziare şi reviste, măcar a acelora scoase de autori din Olt şi

Romanaţi, şi ne gândim la P. S. Aurelian (Drapelul-1897), Al. Bogdan-Piteşti (Ileana-1900,

Seara-1910), P. Brătăşanu (La Roumanie-1918), Badea Cireşeanu (Vocea Bisericii-1894),

Nifon Criveanu (Cronica Huşilor- 1934), Mircea Damian (Zări Senine-1925, Vitrina Literară-

1928, Pumnul-1932, Bucureşti-1941), N. B. Locusteanu (Conservatorul-1856), Marin Mincu

(Paradigma-1993), Ion Minulescu (Revista celorlalţi-1908, Insula-1912, Citiţi-mă-1921), N. T.

Orăşanu (Nichipercea-1859), col. Al. Petrescu (Gând tineresc-1944), D. Popovici (Studii

literare-1942), C. Şaban Făgeţel (Ramuri- 1905, Secolul-1932, Vatra-1929) ş.a.

Ce frumos ar fi!

91

,,Trimit un salut cordial şi frăţesc ziarului Fapta ajuns într-a mia sa zi de existenţă prin silinţa şi talentul redactorilor săi în frunte cu sriitorul Mircea Damian care şi-a făcut din articolul zilnic un gen literar”;

92 ,,O mie de numere, o mie de Fapta, mulţi ani şi Dami-ani”.

93 ,,Am citit Fapta şi am scris în Fapta, totdeauna cu sentimentul de preţuire literară pentru Mircea

Damian, pentru curajul lui civic şi pentru că totdeauna Fapta s-a făcut ecoul celor mâhniţi şi apăsaţi de nedreptate [...]”

94 ,,Gazetele tari sunt cele pe care le verifică timpul. Dacă se menţin, înseamnă că răspund unei nevoi

sociale”. 95

,,Un ziar care împlineşte 1000 de numere înseamnă că este un ziar care a pătruns în gustul publicului şi a interesat pe cititori, fiindcă altfel n-ar fi putut să atingă acest număr respectabil”.

96 ,,Fapta este un ziar scris cu talent şi pus în slujba ideilor progresiste, căruia îi urez pe acestă linie o

viaţă lungă”. 97

,,Să fii bun şi filantrop/ E o datină străbună/ D’aia amicul Damian/ A făcut o Faptă bună!” 98

,,[...] M-am înfruptat cu folos din articolele pe care le-am citit în acest distins ziar şi urez gazetei dar şi colaboratorilor săi un jubileu de multe alte mii de numere”.

99 ,,Fapta este un ziar care prin faptul că dă o atenţie specială vieţii actoriceşti, ne-a câştigat pe toţi

slujitorii Thaliei. E un ziar viu, de ţinută, interesant şi bine scris”. 100

,,Când eram cercetaş în timpul celuilalt război, trebuia să fac zilnic câte o faptă bună. Astăzi e mai simplu: pot să cumpăr zilnic câte o faptă bună!”

101 ,,Una mie zile/Una mie file/Pârguite, coapte/ Una mie Fapte”.

102 ,,Doresc Faptei pe care o citesc încă de la apariţie, să-şi continuie lupta pentru dreptate şi adevăr”.

103 Eugen Barbu aminteşte în jurnalul său despre o şedinţă la redacţie cu puţin înainte de sfârşitul

anului 1947 (Eugen Barbu- Jurnal, 1966, pp. 192-193, 195). Atunci Mircea Damian ar fi concediat un redactor şi l-a suspendat din funcţie pe secretarul de redacţie (Toma Alexandrescu ?). Din amintirile lui Jane Răduţ din Izvoru, nepot de soră al gazetarului, ştiu că Mircea Damian era atent urmărit de Iosif Chişinevschi, responsabilul comunist cu propaganda şi cultura din acea epocă. A urmat o înscenare prin care s-a pretins că Mircea Damian s-a făcut vinovat de şantaj, pentru care motiv a fost arestat. Eugen Barbu îl vizitează în arest (op. cit. pp. 206-207) unde scriitorul păzit de jandarm şi cu temperatură de 40 grade are încă puterea să glumească cu vocea stinsă, încercând să-şi convingă vizitatorul ,,că afacerea lui cu mita este numai o înscenare”, cum şi era de fapt.



Mărturii despre pictorul Marius Bunescu (IV)

Ne-a parvenit printr-o fericită întâmplare un document excepţional. Este vorba

despre un manuscris de 8 pagini intitulat

,,Marius Bunescu. Bibliografie. Expoziţii

personale”. Documentul este scris de mâna

pictorului, fiecare pagină poartă semnătura sa în

partea de jos şi a aparţinut profesorului

slătinean Gheorghe Mihai, fost director al

Arhivelor Statului din Slatina şi un împătimit al

istoriei locale. Bănuim că documentul i-a

parvenit de la profesorul caracalean Crăciun

Pătru care, probabil, îl avea de la pictor cu care

s-a aflat în raporturi prieteneşti. În această listă,

Marius Bunescu face o trecere în revistă a

tuturor cronicilor plastice din presa anilor 1919-

1966 care fac referire la expoziţiile sale. Cu alte

cuvinte, pictorul ne indică peste timp în ce

direcţie va trebui să căutăm mărturii ale

activităţii sale artistice. Pornind pe acest drum,

am căutat la Biblioteca Academiei Române din

Bucureşti publicaţiile indicate de artist,

descoperind o parte din cronicile plastice

menţionate în document. În numerele 60, 62 şi

65 ale Memoriei Oltului şi Romanaţilor am

prezentat cronicile plastice referitoare la anii

1919, 1922 şi 1925. În documentul citat, pictorul

nu menţionează pentru anii 1923-1924 nici o cronică iar pentru anul 1926 semnalează

următoarele cronici plastice, autorii, ziarele şi data publicării:

1. N. N. Tonitza, Universul Literar, 14 febr. 1926

2. V. B. Bilciurescu, Universul, 20 febr. 1926

3. Şt. I. Neniţescu, Adevărul, 23 febr. 1926

4. D. Karnabat, Rampa, 24 febr. 1926

5. Anonim, Adevărul Literar şi Artistic, 28 febr. 1926

6. Fulmen, Dimineaţa, 4 aprilie 1926

7. L. , Lupta, 5 martie 1926

8. Cezar Petrescu, Cuvântul, 11 martie 1926

9. N., Îndreptarea, 18 martie 1926

10. O. W. Cisek, Die Schonen Kunste, 1926

11. O. W. Cisek, Artele plastice în România, 1926

12. ....., Prager Presse, 14 martie 1926

13. O. W. Cisek, Gândirea, nr. 2/1926

14. G. Nichita, Viaţa Literară, nr. 18/19 iunie 1926

15. ...., Rampa /6 octombrie 1926 (,,Pe jos Caracal-Roma”)

Sperând ca în viitor să le identificăm pe toate, prezentăm în acest număr al

revistei patru dintre cronicile plastice dedicate pictorului romanaţean Marius Bunescu,

apărute în presa anului 1926.

Floriana Tîlvănoiu

Marius Bunescu- ,,Autoportret”



O cronică plastică interesantă, cu aprecieri asupra personalităţii pictorului,

semnează N. N. Tonitza în Universul Literar/14 februarie 1926:

,,Nu mi-a fost hărăzit niciodată să întâlnesc o atât de neașteptată contrazicere

între înfățișarea fizică a unui artist și ceea ce se ascunde, ca mișcare sufletească, sub

această înfățișare. Cu trupul său de gospodar voinic, pe care stă, altoit cu străşnicie, un

cap rural cu chelie și, în vârful nasului cărnos, o alunică, în echilibru, ca un bob de năut,

Marius Bunescu îți face, la prima vedere, impresiunea unui om cumsecade, adică a unui

domn grav, care îndeobște, e cuprins de o subită nedumerire, de o inexplicabilă teamă, de

o doborâtoare superstiție, în fața unui element neprevăzut și cu totul străin de

preocupările imediate ale vieții, cum, de pildă, un tablou, o conferință, un sonet, o

mlădiere, vaporoasă, de balerină. Fără să vrei îi întinzi mâna cu solemnitate și, din

condescendență, aștepți, respectuos , să fii interogat. Dar Bunescu tace.

Dacă potrivit politeții comune, îl stârnești la vorbă, el îți răspunde cu o cumpătată

distrare, monosilabic. Pricepi de la un timp că ai de-a face cu un timid. Apoi, fără multe

eforturi, descoperi la el o modestie care te descumpănește. Când aduci vorba, pe departe,

de tablourile lui, Bunescu se îmbujorează ca un copil, în fața unui dascăl aprig,… dar pe

dată , masca i se topește, ca la miresele curate pășind peste pragul primului iatac, într-o

paloare impresionantă. Nu-ți vorbește niciodată rău de alții și nici bine despre el. Fuge de

ispita bătăliilor verbale, și are, pentru comploturile de cafenea, o oroare organică. E, în

relațiile lui cu camarazii și cu toată lumea, de o punctualitate și de o corectitudine, care,

pentru corciturile balcanice,devine jignitoare.

Astfel, ți-ai putea închipui arta lui meticuloasă și ireproșabilă, dar dezbrăcată de

o înaltă sensibilitate și de un tâlc adânc și tulburător. La cel dintâi contact cu opera

omului acestuia, dezmințirea vine repede și definitivă. Pornit din țară cu nostalgia albelor

alge marine și cu suvenirul de argint al bălților dunărene, Bunescu a zăbovit vreme

îndelungată în atelierele germane, unde, odată cu abecedarul meșteșugului pictoricesc, a

învățat respectul pentru artă și stima pentru amatorul de frumos. Germania însă, cu

ucenicia ei aspră, cu tehnica ei calculată, cu concepția ei plastică, din care fantezia

cromatică este, dacă nu alungată, în cazul cel mai fericit abia suportată, n-a putut decât

întârzia desăvârșirea lui Bunescu.

Dar arta lui Marius Bunescu a fost de mult curățată de zgura tedescă, grație unei

fericite întâlniri cu luminozitatea și sprinteneala impresionismului francez, în special cu

acela al lui Sisley104

, cu care Bunescu are o netăgăduită afinitate sufletească. Am avut

multă vreme convingerea că Bunescu, va rămâne în faza impresionismului, de acum 4-5

ani. Timpul însă, dar mai vârtos activitatea concentrată a artistului și înclinarea lui

pentru meditațiune, ne-a adus tuturora o surpriză vie.

De la reproducerea, subtilă, firește, a unui joc optic provocat din afară și fixat pe

retină și până la exprimarea unui tumult lăuntric, a unei concepții plastice îndelung

elaborate, este o cale lungă și accidentată, pe care Bunescu a parcurs-o încet, prudent și

statornic. El și-a cucerit, în pictura românească, o culme luminoasă și proprie, grație unei

viziuni și unei sensibilități deosebite. Ajuns de la obiectivismul impresionist, la

subiectivismul lui de astăzi, care nu exclude natura cu legile ei nestrămutate și clare-

Bunescu, pictor eminamente modern, nu înțelege să facă din arta lui un rebus, nici să

104

Alfred Sisley (1839-1899), pictor impresionist englez, a trăit în Franţa



epateze, sub pretextul noutății, printr-o fantezie voit dezechilibrată. El se rezumă să

rămână un emotiv, unul din rarii noștri emotivi, de o emotivitate foarte feminină, fără să fi

pierdut prea mult din nativa senzualitate picturală, care imprimă unui tablou o frescheță

nealterabilă, în nerv și fugă. Dar, mai presus de toate aceste considerațiuni, Bunescu

pasionează pentru înclinările lui către pitorescul urban, către poesia discretă și

dezolantă a centrelor orășenești, către acel ,,spleen” nedefinit pe care Baudelaire l-ar fi

voit în plastica romantică a vremii lui, dar pe care nu l-a aflat decât rar și imperfect.

...Et sur ces mouvautes merveilles, planait- terrible nouveautee!... tout pour l’oeil,

rien pour les oreilles...!- un silence d’eternite...”105

*******

În Universul Literar, an XLII, nr. 20, din 16 mai 1926, la rubrica dedicată

expozițiilor, se face o succintă prezentare, sub ochiul sever al criticilor de artă, a

tablourilor expuse la salonul oficial (Sala Theodor Pallady) de o serie de pictori, mulți

dintre ei pe drumul afirmării, printre care și pictorul Marius Bunescu.106

******

În ziarul Cuvântul, scriitorul Cezar Petrescu scrie:

,,Cincizeci de pânze, dintre care trei portrete, restul peisaje și mi se pare o

singură cadră cu flori. Niciodată Marius Bunescu n-a fost atât de unitar; chiar portretele

respiră în aceeași atmosferă. După succesele începuturilor, Marius Bunescu părea că

ezită într-o criză, ispitit

de răscrucea mai multor

drumuri. Ceea ce se

înfățișa ca o nehotărâre,

era însă numai o

căutare. Astăzi paleta

s-a lămurit. Drumul e

neted. De la expoziția

din anul trecut, pânzele

de astăzi marchează o

statornicie. Fie că e

decorul urban al

Capitalei sau peisagiile

din Hârșova, Sulina, Sf.

Gheorghe, Tulcea ori

Insula Șerpilor, culoarea mată cedează atmosferei redată cu o emoție și o căldură

amintind că Bunescu rămâne totuși un succesor al impresionismului. Chiar căutarea

aceasta necontenită a apei în peisagiu, dovedește o temă scumpă impresionismului,

105

Articol semnat N.N. Tonitza 106

,,…Bunescu, aceeași claritate, același stimmung și aceleași înalte calități vizuale, pe care le cunoaștem din recenta d-sale expoziție personală.”



trecută și asupra celor ce-au reacționat împotrivă-i, ca de o pildă un Vlaminck107

, din

gruparea les Fauves, când părăsind împrejurimile Parisului și Sena, la Rouen, la Havre,

în Sud la Marsilia, nu s-a despărțit niciodată de țărmul apei. Dunărea la Tulcea, la

Galați, la Brăila, la Sulina și în Brațul Sfântul Gheorghe, marea la Constanța și în Insula

Șerpilor, sub zidurile cetății la Brașov încă gâlgâie o șuviță de apă; după cum în

București, palatul justiției apare peste arcada unui pod și aiurea, sub podul Senatului,

Dâmbovița apare într-un efect de iarnă. Bunescu n-a urmărit unduirile apei cu jocurile

nestatornice de lumini pentru echilibristică de culoare, ci fiindcă instinctul îl apropia de

atmosfera exterioară care corespunde atmosferei sale lăuntrice. Tot pentru atmosferă îl

ispitește decorul urban, cu zidurile verzui ori gălbui, mâncate de exema mucezelei, fără a

căuta contraste de culori vii; un roșu, un verde ori un galben, cu pitoresc ieftin și

superficial.

Șovăiala expozițiilor trecute, unde tablourile se învecinau lucrate adesea ca din

două palete streine, a făcut loc acestei unități care nu înseamnă monotonie monocromă.

Peisagiile sale au un suflet- nu sunt imagini exterioare, se prelungesc în noi, ne înfășură

în atmosfera lor. Dacă aspectele variază, firul lăuntric e același fiindcă același e ochiul

care le-a văzut. Tabloul e unitar, închegat, masele nu se risipesc spre golurile laterale, o

preocupare de compoziție indică întoarcerea de la impresionism spre învățătura clasică

îmbogățită doar cu o experiență și o calitate mai mult.

Case și corăbii la Sulina, cu liniile verticale ale zidurilor și cu liniile oblice ale

pânzelor strânse, evocă ritmul teoriilor de pe vasele antice. Biserica Sfântul Gheorghe din

Capitală cu limpeziciunea arhitectonică în atmosfera de iarnă, e un tablou pe care mulți

nu-l așteptau de la Bunescu de acum câțiva ani. Scara teatrului amintește pe Vlaminck,

Utrillo108

sau Vuillard109

de care prin temperament și concepție artistică se află destul de

îndepărtat. Sentimentul e personal și autohton, imprecizia formei odinioară covârșită de

culoare și vibrație a dispărut lăsând loc maselor bine fixate pe scoarța planetei: pictura

sa dacă se poate spune, a prins sub culoare coloana vertebrală care susține pe arhitectura

osoasă, ceea ce până ieri era fluid și inconturat. Portretele dovedesc aceeași limpezire în

sobrietatea de culoare și precizia de linie. Stâncile din Insula Șerpilor sau malul

bolovănos al Dunării la Hârșova, cu vigoare evocă ciolanele planetei, scoase apocaliptic

la lumină din convulsiile geologice ale scoarței. Că Marius Bunescu e atras astăzi de

aceste peisagii aspre, e încă o indicație a drumului parcurs de la impresionism la

preocupările formei și ale materiei. De altfel expoziția de la Muzeul Simu înseamnă

desigur numai primul popas, într-un drum găsit, care se deschide mult înainte, și drept,

107

Maurice de Vlaminck (1876-1958), pictor şi publicist francez. Reprezentant principal- alături de H. Matisse, A. Derain şi Raoul Dufy- al fauvismului, mişcare artistică din anii 1904-1908, care punea accentul pe intensitatea culorilor în pictură.

108 Maurice Utrillo (n. 26 decembrie 1883 – d. 5 noiembrie 1955)- pictor francez cu stil artistic greu de

încadrat. În tablourile sale a preferat îndeosebi peisajul citadin.



fără sinuozitățile de până acum. Căci Marius Bunescu nu este numai un valoros pictor, ci

și un prob artist, ceea ce se întâmplă mai rar.”110

******

Şi în ziarul LUPTA, de vineri 5 martie,1926, se scrie despre expoziția din

atelierul propriu al pictorului Marius Bunescu:

,,Se cuvine a sublinia cu oarecare uimire și cu multă plăcere manifestarea

impresionantă din acest an a pictorilor care, având de luptat cu vitregia împrejurărilor și

mai ales cu indiferența publicului, au expus totuși, relevând calități personale și

oglindind în ansamblu progresele realizate de arta plastică. Un bilanț e încă prematur,

căci sezonul expozițiilor continuă. Bilanțul acesta se va putea face abia peste vreo lună și

jumătate, după ce mânuitorii penelului care încă n-au expus și care totuși au anunțat că

vor expune, au să arate rezultatele strădaniei din timpul anului.

Am putea să așternem în cadrul acestei rubrici câteva juste deziderate, absolut

necesare pentru ajutorarea și stimularea în a lucra și a se manifesta a pictorilor noștri.

Posibilități de odihnă pentru artist; posibilități de a călători cât mai mult în căutarea

locurilor și tipurilor noi, expresive; o sală, două, trei, în care artistul să poată expune

fără ca lucrările lui

să aibă a lupta cu

lumina neprielnică și

cu igrasia pereților și

care mai cu seamă să

nu ia, drept chirie,

zece piei din spinarea

expozantului – iată ce

ar trebui să facă

oficialitatea, ce ar

putea face și nu face.

D[omnul] Marius Bunescu face parte din categoria acestor mânuitori ai

penelului- din nefericire foarte puțini la număr- care au norocul să scape de jecmăneala

antreprenorilor de săli, expunând într-un atelier al lor.

În atelier propriu expune și d[omnia]sa pânze cu un desen precis și cu un colorit

discret și fraged. Personalitate cu loc proeminent în pictura noastră, d[omnul] Bunescu

face parte din categoria artiștilor de rasă care nu trag în jurul activității lor zidul

chinezesc al suficienței și al rutinei. D[omnia]sa e în linia firească a unei evoluții care

marchează și râvnă și marile posibilități de realizare ce i-au asigurat de multă vreme un

loc de frunte și care, cu fiecare manifestare îl consolidează și mai mult. Așa cum e cazul

cu expoziția deschisă acum și ale cărei pânze mărturisesc un talent în frumoasă

maturitate.”111

*****

110

CUVÂNTUL, joi, 11 martie 1926, articol semnat de Cezar Petrescu. 111

LUPTA, vineri 5 martie 1926



Ștefan Nenițescu asigură cronica artistică în numărul de marți, 23 februarie 1926

al ziarului ADEVĂRUL112

.Printre altele, autorul articolului face referiri și la pictorul

Marius Bunescu, în urma expoziției pictorului din atelierul propriu, de la Muzeul Simu.

Reproducem, mai jos, aceste referiri :

,,Oricum ar fi fost până acum, cu expoziția de astăzi, deschisă ca de obicei în

atelierul său de la Muzeul Simu, Bucureștii se ridică la un nivel, de care nu se poate să nu

se țină seama. Începuturile sale au fost ca acele ale pictorilor ce simt că în ei se trezește

culoarea. Se trezește dar fără să se cunoască într-adevăr, cum nici pictorul nu cunoaște

aproape nimic din sine, afară de o oarecare aplicare spontană către ceea ce bănuie că ar

vrea să facă. Este

epoca de tinerețe,

la unii mai

exuberantă, la alții

chinuită, până la

nimicire de sine. La

cei mai mulți însă

apare atunci o

bucurie de

prestidigitator, o

lesnicioasă și indiferentă

măiestrie, care le aduce succese

rapide, și destul de amețitoare

ca să-i secătuiască adesea

pentru toată viața. Publicul se

încântă, pictorul și el, și din

încântare în încântare merg

amândoi până când pictorii

îmbătrânesc, iar publicul

rămâne tânăr, și unul de altul se

scârbesc, luând atitudini

diferite, însă din aceeași

pricină. Fără adâncire din nicio

parte, dulceața succesului

pentru amândoi se schimbă în

sărbezenie.

Cazul Bunescu este cu

totul altul. Bunescu nu a fost

dăruit cu facilitate excesivă, și

de aceea având el piedici în chiar firea sa, nu le-a ocolit nici pe cele care îi veniră prin

evoluție, ci, dimpotrivă, când și când și-a mai scornit și el piedici noi. Așa nu s-a putut

112

ADEVĂRUL, anul 39, număr 12942, marți 23 februarie 1926, fondatori- Al. V. Beldiman, Constantin Mille.

Articol însoţit de reproduceri închinat pictorului

Marius Bunescu în revista Reporter din 7 februarie

1937



odihni în impresionismul unui Sisley care l-a înrâurit mult la începuturile sale. Nu s-a

oprit totuși și a învățat fiindcă depărtarea i-a fost înceată, la un moment dat aproape

dezamăgitor de înceată. Poate însă tocmai de aceea mai sigură și mai sinceră. De la

transparența de pastă a aceluia el a pornit treptat, căutând mai multă soliditate. A ajuns

la culori reci, uscate oarecum și fluiditatea nu a mai păstrat-o decât în felul așezării, al

compoziției voit liberă, numai aceasta se păstra și se mai putea ghici un crâmpei din

adevăratul suflet al lui Bunescu : Ceva cu tendințe rafinate și totuși copilăresc, ceva

imediat și totuși cu înțelepciunea bunătății, ceva strâns și totuși înnoitor de sine.

Astăzi, după ani de muncă, Bunescu se întregește. Și întregirea sa este cu atât mai

convingătoare cu cât mersul său parcă se închide într-un cerc. Insensibil, mulțumită

stăruinței, care nu este rodnică decât dacă se reazemă pe un temei adevărat, el începe, și

în destul de multe pânze izbutește să realizeze dorul său dintâi: soliditate și fluiditate,

împreună. Însă altminteri decât credea acum câțiva ani se realizează aceasta. Și, totuși,

deși altminteri, realizarea este în evoluția sa cu atât mai logică, cu cât astăzi în culoare

lipsește sensibilitatea, iar în desen trăinicia. Fără să fie compoziția mai rigidă, desenul

obiectelor, fiecare în parte este mai vertebrat ca înainte, pe când culoarea, ca pastă și ca

nuanță nu mai are nimic uscat, e mai deasă decât la primii impresioniști, este tot atât de

sensibilă și de bogată în discreția ei. Este într-adevăr mare sensibilitate de pastă.

Astfel Bunescu urmărind cu propriile sale puteri drumul cel mai firesc al

impresionismului își rămâne credincios și din nemărginirea și nefalsificarea de sine se

desfășoară firesc și liniștit. Liniștită,

liniștitoare este și expoziția sa, din

dragostea sârguinței sale se desface

plutitor pretutindeni și un aer de

bunătate omenesc de neprețioasă. Iar

fiindcă acestea au fost câștigate prin

mersul încet și adâncirea pe nesimțite,

pânzele sale câștigă văzute de mai

multe ori, în mai multe lumini și la mai

multe ceasuri ale zilei. Ici-colo

naivitatea și libertatea așezată burghez

în sine se mai arată și dânsa. Pânzele

înfășurate de corăbii ritmează parcă

malul caselor roșii de care se sprijină

parcă, tremurând parcă mai departe în

cerul alb vioi și totuși pretutindeni

aerul este răcoare și despoaie a

melancolie oarecum indiferentă

peisajul.”

Biserica Sf. Gheorghe, de Marius Bunescu



Jurnalul de front al lui Ion C. Preda (V)

Aurel Oprişan, Constantin Stancu

Pe ziua de 10 mai [1945], am plecat iar în marş 40 de kilometri, de unde am

plecat, am dat o pereche de pâslari la un cetăţean, îi luasem de la un lagăr de prizonieri

nemţi care fugiseră şi lăsaseră tot acolo; după 12 am intrat iar prin munţi. La o vale, un

şofer rus a răsturnat maşina şi a omorât un soldat român, un rus şi un cehoslovac, se făcuse

sângele, se închegase, parcă era bulion; din această pădure am dat în satul Sfânta

Katerina, seara am dormit într-un sat dincolo de Sfânta Katerina, în acest sat oamenii erau

foarte răi, au sărit cu cuţitele la noi, dar unde am carteruit eu cu alt soldat s-a înemerit

neşte oameni buni, erau doi oameni, două femei şi doi copii.

Cum am intrat în casă ne-a pus apă să se încălzească să ne spălăm şi când ne-a

văzut aşa au început să plângă, eu aveam o cămaşă ruptă nu se mai ţinea în aţă, celălalt

avea bocancii rupţi, nu mai aveau tălpi, mie mi-au dat o cămaşă nouă şi la celălalt o

pereche de bocanci noi.

După ce ne-am spălat ne-a dat câte

două prăjituri că era pe seară, seara ne-a dat

mâncare de cartofi şi câte o cană de cafea

cu lapte. Această comună se numea Şebrov.

Pe 11 mai am mers 50 de kilometri, cât am

mers erau pe şosele numai cai morţi

împuşcaţi de nemţi, efecte date foc şi fel şi

fel de obiecte; seara am dormit la un moş şi

o babă, mi-au dat şi ei o cafea cu lapte,

dimineaţa a copt neşte turte în cuptor şi

cafea cu lapte.

Pe 12 mai am mers 20 de kilometri,

până la 12 în această zi, a trecut numai

nemţi şi unguri prizonieri, după 12 am mers

până la divizie, seara am dormit în neşte

barăci, 2 kilometri aproape de divizie, unde era şi 2 Călăraşi.

Pe ziua de 13 mai m-am prezentat la regimentul 4 Roşiori şi m-a dat la escadronul

2, plotonul 2 şi mi-a dat şi efecte în primire. Pe ziua de 14 am plecat din bivuac într-o

pădure, am stat de am făcut corturile şi corvoadă toată ziua.

Pe ziua de 15 am plecat iar , la ora 12 ziua la 20 de kilometri miază-noapte tot

într-o pădure. Pe ziua de 16 am făcut baie într-o baltă în pădure. Pe ziua de 17, a venit d-l

general în inspecţie, după masă instrucţie şi baie. Pe ziua de 18, până la 12 am avut temă

prin pădure, grupa în atac, după 12 am făcut mese şi ne-am pregătit pentru inspecţia

generalului de brigadă. Pe 19 tot pentru inspecţie, că pe 18 nu a venit că a plouat. Pe ziua

de 20 a plouat toată ziua am lucrat la făcutul cancelariei.

Din carnetul de front al lui Ion C. Preda



Pe ziua de 21 mai 1945, Sfântul Constantin şi Elena, a fost brumă, a îngheţat, a

bătut şi vântul, am avut o serbare, a venit şi generalul şi preotul. Pe ziua de 22 mai 1945 a

plouat, am avut iar o serbare dată de artişti de la Bucureşti (Cărăbuşul113

), tot pe 22 au

venit neşte ofiţeri din armata lui Tudor Vladimirescu114

.

Pe ziua de 23 am făcut curăţirea unei păduri de partizani, până la 12 şi după 12

am făcut inoculările. Pe 24 a plouat, am făcut instrucţie. Pe ziua de 25 am făcut teme,

grupa în apărare, am făcut adăposturi, pe ziua de 26 am executat teme, pe ziua de 27 a fost

vreme bună, am avut o serbare dată de ostaşi şi tot odată ne-a dat şi cadouri venite din ţară,

cu maşina care le-a adus d-l Popa şi d-na Eugenia ne-a dat câte o batistă şi un pachet de

ţigări, trei biscuiţi, o carte poştală şi la câţiva, cămăşi, ciorapi şi ştergare.

Pe ziua de 28 am făcut instrucţie până la 12, după 12 am fost la infermelie şi am

stat până pe 29 la 12 ziua şi am plecat că mă îmbolnăveam mai rău de mirosu care era

acolo că zicea să stau că vine o comisie din ţară. După 12 m-am dus iar înapoi şi mi-a dat

puşca mitralieră în primire.

Pe ziua de 30 am fost la instrucţie până la 12 şi după 12 am făcut inoculările. Pe

31 mai am plecat cu maşina din Trustin în oraşu Novo-Mesto seara am dormit la 60 de

kilometri de Brno, după masă a plouat până în ziua cealaltă la 12.

LUNA IUNIE 1945

La 1 iunie, vineri la ora 12

am ajuns la Nucleul Diviziei 300 de

kilometri de unde fusesem la hotarul

dintre Morava şi Cehoslovacia în

satul în care am stat prima zi de

Sfintele Paşti. Pe ziua de 2 ne-a dat în

primire la acei care veniseră din ţară.

Pe ziua de 3 au plecat aceiea

care veniseră din ţară în locul nostru

şi pe noi ne-a repartizat în locul lor.

Eu am căzut la escadronul 1, plotonu

3, grup 3 . Ne-a dat într-un

cantonament 7 inşi la un loc, era o

femeie foarte rea nu ne da nici un vas să luăm mâncarea de la cazan.

Pe ziua de 4 am fost la instrucţie , ne-a dat câte o jumătate de pâine pe zi. În zilele

de 5, 6, şi 7 tot la instrucţie. Pe ziua de 8 am fost într-o pădure în partea de miază-noapte

la instrucţie şi a venit şi d-l colonel de a ţinut raportul.

Pe ziua de 9 am fost de serviciu, santinelă, ne-a dat mălai în loc de pâine. Pe 10

iunie repaus. Pe 11 la instrucţie. Pe ziua de 12 iunie am dat în primire pătura, masca,

casca, lopata cu portu. Pe ziua de 13 iunie 1945 a fost dată serbare în numele eroilor.

Pe ziua de 14 iunie 1945 am plecat din Morava, din comuna Strani la ora 4

dimineaţa în spre ţară. Toate şoselele pe unde am trecut era şi pe o parte şi pe cealaltă

parte numai cireşi cu cireşe coapte, la ora 2 după masă am ajuns în comuna Branaki, la un

castel, la oara 12 am trecut prin Nove-Mesta şi seara am dormit în castel.

113

Trupa lui Constantin Tănase 114

Divizia Tudor Vladimirescu, formată din foştii prizonieri români de pe frontul de Est



Pe ziua de 15 am trecut

prin oraşul Piestoni (Piştani), cel

mai renumit oraş din Europa pentru

băi de reumatism, la ora trei am fost

în oraşul Hlohavek şi la un sat în

apropierea oraşului am cartiruit .

Pe ziua de 16 ne-a dat iar la partea

operativă şi pe seară ne-a înapoiat

iar în oraşul Hlohavek lângă un

pârâu şi noaptea a plouat.

Pe ziua de 17 iunie au jucat

ai noştri fotbal cu Cehoslovacii, ei

au băgat 2 goluri şi ai noştri 1, am avut noroc cu

portaru că era foarte bun, era băiatul lui Tănase

artistul , după joc a cântat muzica şi au jucat

hore ai noştri cu Cehoslovacii.

Pe ziua de 18 iunie am stat în repaus şi

am făcut ora ostaşului cu Panduri, căci în fiecare

zi făceam câte o oră de educare cu Panduri, se

înscriau şi ai noştri la cuvânt punându-le mai

multe întrebări. De exemplu : după ce s-a

terminat războiul s-a zvonit că ne ţine o lună

trupe de ocupaţie, Pandurii au zis că nu există să

ne ţină, dar trebuie să plece întâi ruşii că sunt

mai departe şi a fost tot cum se zvonea, am stat

o lună.

Al doilea se auzea că ne duce pe jos

până în ţară, ei spuneau că nu este adevărat, mai

mergem până îmbarcă pe ruşi, că e imposibil să

mergem pe jos, că nu ţin nici caii. Plecam de la

ora 2 noaptea şi ajungeam la 2 ziua după masă,

plecam noaptea să nu plece ruşii înaintea

noastră, că era coloană lungă şi nu mai puteam

merge. Pe ziua de 19 iunie s-a dat serbare şi au

jucat şi fotbal ai noştri.

Pe ziua de 20 la ora 2 noaptea am

plecat din oraşul Hlohavek , la ora 2 după masă

am trecut prin oraşul Nistra, seara am dormit într-o comună lângă Moravec şi pe 21 am

plecat iar în marş, am mers 40 de kilometri, la ora 10 am trecut prin oraşul Morava, am

defilat în oraş, căci prin toate oraşele care treceam era muzica regimentului în centru şi

generalul şi coloneii ne aşteptau şi noi treceam defilând prin faţa lor, erau şi civili adunaţi,

de abia ne făceau loc să trecem, aruncând flori pe noi, seara am dormit în marginea unui

sat şi tot pe 21 ni s-a mai mărit şi pâinea.

Pe ziua de 22 am mers 40 de kilometri, la ora 9 ne-a dat câte un ceai şi seara am

dormit în marginea unei păduri. Pe ziua de 23 iunie am mers 42 de kilometri, am trecut

prin partea de nord a oraşului Krupina la 6 kilometri depărtare de oraş, seara am dormit în

marginea unei păduri lângă un pârâu , în această zi a plouat, ai noştri căutau să oprească

Carte poştală trimisă celor dragi...

...din Timişoara, în 1942



lângă ape ca să avem de unde bea apă şi să ne spălăm că fântânile şi le aveau oamenii în

curţi.

Pe ziua de 24 iunie 1945 în ziua de Rusalii am stat în bivuac în repaus în

Cehoslovacia aproape de graniţa Ungurilor, la 15 kilometri, după aceea ne punea să facem

alei înaintea corturilor, luam nuiele le jupuiam de coajă şi le puneam pe alei să fie frumos,

ca să nu stăm degeaba ne puneau să facem fel şi fel de corvezi mai rău ca în rigiment.

Pe ziua de 25 iunie , Sfânta Treime , la ora şapte şi jumătate am trecut graniţa din

Cehoslovacia în Ungaria prin oraşul Germes, la ora două am rămas în bivuac aproape de

oraşul Losavne. Cum am trecut graniţa în Ungaria, s-a schimbat cu totul, şoselele erau mai

largi, în Cehoslovacia toate erau asfaltate dar erau numai prin munţi ei nu aveau şesuri

deloc.

Dar în Ungaria era ca la noi şesuri, recolta ca la noi la şes, femeile torceau la

cânepă ca la noi, meliţau cânepe lucrau în câmp, în Cehoslovacia numai în fabrici lucrau

chiar dacă aveau un petic de pământ, aveau câte o săpăligă mică, o punea omu pe bicicletă

se ducea, săpa până la 11 după aceea venea la masă, că femeile erau cu gospodăria, mânca,

se culca până la ora 2 după masă şi după aceea pleca iar la câmp. În Ungaria aveau fiecare

şopronuri mari, fiecare aveau boi, cai, de plug, cinci – şase vaci şi oi.

Cei bătrâni îngrijeau

de gospodărie acasă , fiecare

avea câte o lulea legată la

piept câte un lănţişor de fuma

din ea. Vacile le mulgeau

fără viţei în şiştare, dacă te

duceai peste el în grajd când

le mulgeau, începeau să te

înjure şi vărsau laptele,

spuneau că îl deochi.

Pe ziua de 26 la ora 2

noaptea am plecat iar la marş

şi la ora 1 după masă am

ajuns în marginea unei

păduri, am stat în bivuac, am

mers 42 de kilometri, acolo era o fabrică de sticlă şi sondă de cărbuni. Pe 27 am stat în

repaus, în această zi a plouat, o ploaie foarte mare. Pe ziua de 28 am plecat iar la marş, la

ora 12 am ajuns la Petreskovo, am trecut şi prin satul Nemţi, în această zi am trecut numai

prin munţi.

Pe ziua de 29 iunie, Sfântul Petru, la ora 12 am ajuns în oraşul Eger, am trecut tot

prin munţi, aici un kilogram de ţuică era 1000 de pfeningi = 30.000 de lei; pe seară am

jucat jocuri şi dansuri cu ungurii şi cu unguroaicele.

Pe ziua de 30 am plecat iar la marş şi la ora 11 am ajuns în marginea unui sat , pe

unde am trecut erau grânele, oarzele şi ovezele cam mărunte, porumbii atunci prăşeau la

ei, pe seară am avut vizita medicală.

LUNA IULIE 1945

Pe ziua de 1 iulie la ora 9 am avut slujba religioasă până la ora 11, după care am

avut ora ostaşului pe divizion, după 12, la ora 3 până la ora 6 a jucat fotbal ai noştri cu

ungurii, au băgat 4 goluri şi ungurii 2 , dar numai în ceartă au stat că ungurii erau foarte

ambiţioşi; seara au dat bal în sat.

Ion C. Preda în sânul familiei, la vârsta amintirilor...



Pe 2 iulie iar ora ostaşului pe divizion, după aceea la instrucţie, în această zi am

primit 90 de pesmeţi şi 3 tutunuri care le-am vândut cu 250 de lei tutunul, noaptea a

plouat.

Pe ziua de 3, la ora 2 am plecat şi la ora 12 am trecut Tisa pe la podul Aroker, am

mers în această zi 50 de kilometri până la ora 3 după masă, în această zi a plouat toată

ziua, ne-a băgat în cantonamente, ne-au spus civilii că de 10 zile de când plouă mereu.

Pe ziua de 4 la ora 2 am plecat din Egvek am trecut şi prin Tiszaburder, seara am

dormit în neşte grajduri. Pe ziua de 5 la ora 2 am plecat iar la marş şi la ora 1 după masă

am ajuns în satul Kenderes în această zi m-am întâlnit cu Gheorghe al lui Dină al lui

Tărpan.

Pe ziua de 6 am stat în repaus, am primit săpun de am spălat, de la 9 la 10 ora

ostaşului pe divizion, noaptea a plouat. Pe ziua de 7 tot în repaus, am băgat efectele la

etuvă şi de la 9 la 10 ora ostaşului pe

divizion, am primit pezmeţi, 5 soldaţi pe 2

cutii, după 12 am plecat într-o comună la 8

kilometri de au dat meci ai noştri 4 Roşiori

cu 3 Roşiori, ai noştri au băgat 3 goluri şi ei

nici unul.

După terminarea meciului a cântat

muzica, au jucat d-l general şi d-l colonel.

D-l general Eftimiu, comandantul diviziei,

pe urmă au făcut fetele din sat câteva

exporturi.

Pe ziua de 8 am plecat iar la marş,

la ora 6 am trecut prin Kisniszalbk, la ora 1

după masă am trecut prin oraşul Devaval

unde am defilat prin faţa d-lui general, la

ora 1 şi jumătate am ieşit din oraş şi am

rămas pe o poiană în bivuac şi de la 6 la 7

am avut ora ostaşului.

Pe ziua de 9 am plecat iar la marş,

la ora 12 am luat masa într-un oraş, am

cumpărat caise cu 1 pfening caisa = 30 de

lei, la ora 3 şi jumătate am plecat iar, şi la

ora 6 am ajuns în bivuac lângă oraşul

Bekes, tot pe ziua de 9 a fost eclipsă de

soare, s-a văzut soarele decât jumătate, ca luna .

Pe ziua de 10 IULIE 1945 am ajuns la graniţa ţării , la ora 5 după masă , ne-a

lăsat să ne curăţăm efectele, să ne spălăm şi să ne pregătim că a doua zi să trecem graniţa.

Ofiţerii s-au dus la graniţă să ia legătura cu ai noştri să vadă ce zic, dar nu au

venit repede înapoi şi au dat ordin să ne echipăm şi să ne pregătim de plecare că trecem în

ţară şi ne aşteptau ai noştri de trei zile şi se strică mâncarea.

Noi ne-am adunat cam anevoie, că plecasem prin sat să schimbăm banii din

pfeningi în lei. Pe unde am trecut treceam peste un pod pe unde trecea trenul, când am

trecut dincolo la noi, era lume cât vedeai cu ochii adunată din 3-4 sate, adunaţi fete şi

băieţi în costume naţionale, lumea îmbrăcată ca de sărbătoare, copii de la cei mai mici

până la cei mai mari cu steguleţe în mâini strigând cu toţii : ,, Vin vitejii, vin românii, ura,

trăiască armata română!” Copiii fâlfâiau drapelele şi mergeau în fuga după noi

Ion C. Preda tânăr, împreună cu soţia



răguşiseră strigând ura , trăiască armata română. A ţinut acest convoi peste un kilometru,

dar copiii se ţineau mereu după noi, femeile se mirau ce să ne dea, ouă, pui fripţi, pachete

de prăjituri, nu mai aveam unde le pune.

Am mers până în centrul satului pe o poiană mare, aici erau căruţe ca la bâlci, cu

pâine, ouă, cozonaci şi alte mâncăruri. Prin sat era la fiecare poartă drapel românesc pus şi

la fiecare par de telegraf pus drapel românesc.

În centrul satului treceam pe un rând pe lângă căruţe şi ne dau pâine, ouă,

cozonaci, şuncă. Pe de-a rândul era scris: ,,Bine aţi venit Biruitorilor”. În această zi

defilam prin oraşul Bekeş , Bekessd şi Ghiula. Seara am dormit în Vărşand şi aici ne-au

dat civilii: pâine, şuncă, cozonac, ouă, brânză şi ţigări. Cea mai mare bucurie am avut-o

când am intrat în ţară, de primirea care am avut-o, în special de copii când îi vedeam aşa

de mici, unii desculţi numai în cămăşi, cu capetele goale strigând cât puteau, îţi venea să

plângi de bucurie şi de mila lor.

Căci mă gândeam că mulţi din

aceşti copii vor aştepta cu nerăbdare să-şi

vadă părinţii şi în schimb aşteptarea va fi în

zadar căci părinţii lor cine ştie pe unde le

putrezesc oasele şi în ce chip şi chin şi-or fi

dat viaţa. Pe ziua de 11 la ora 6 am plecat

din Vărşand, am trecut prin Pilut Socodor şi

am rămas în Chişinău-Criş,unde am făcut

baie şi deparazitare.

Tot în Chişinău-Criş am fost

primiţi foarte bine, puhoi de lume, cu

pachete în mâini, când treceai pe lângă ei îţi

da pachetul în mână, eu am primit un

pachet cu un pui fript, o bucată de pâine cu

magion şi două ouă, erau trei preoţi cu

crucile în mână, la ora 6 după masă – ora

ostaşului.

Pe ziua de 12 am fost la infirmerie,

m-a scutit două zile, nu aveam poftă de

mâncare, după doisprezece, la ora trei şi

jumătate am plecat spre Oradea Mare, am

trecut prin Zărand, după aceea am trecut în

judeţul Bihor, Plasa Crişu-Negru. Regina

Maria era o biserică foarte frumoasă, în această zi am mers 35 de kilometri.

Pe ziua de 13 am plecat iar la marş şi am mers 45 de kilometri în oraşul Salonta,

aici m-am întâlnit cu Fane al lui Pican şi cu Oprea lui Costea, ne-am întâlnit cu divizia 1

Călăreaţă şi a 18-a, mergeau spre Arad, seara am dormit într-un conac în bivuac.

Pe ziua de 14 noaptea la ora 12 au plecat căruţele, noi am rămas pentru defilare,

căci prin toate oraşele defilam. Pe ziua de 15 am mers 10 kilometri pe jos până aproape de

Oradea Mare, acolo ne aşteptau maşinile diviziei, până la 12 am făcut exerciţii de defilare

cu maşinile, câte 20 de soldaţi în maşină, după 12 am plecat la Oradea Mare şi la ora 5

după masă am defilat prin faţa generalului al armatei a 4-a, după defilare ne-a dus în

partea de M-N a Oradiei într-o comună, pe aici recolta era foarte bună, porumbii le

deteseră mătăsurile.

Împreună cu soţia şi copiii



Pe ziua de 16 am avut repaus, după

12 am fost de am făcut baie la Băile Felix

Episcopeşti, a fost foarte bune, era şi

restaurant, am luat un ţap de bere cu 220 de

lei.

Pe ziua de 17 am făcut instrucţie o

oră după aceea ora ostaşului pe divizion. Pe

ziua de 18 la instrucţie două ore, după 12

ora ostaşului pe divizion. Aici era

kilogramul de ţuică 3500-4000 de lei. După

12 la baie şi ora ostaşului.

Pe ziua de 19 de la 7 la 8 ora

ostaşului, de la 8 la 10 instrucţie, eu am fost

la vizita medicală la ambulanţa 44, după 12

la baie şi serbare.

Pe ziua de 20 iulie Sfântul Ilie ora

ostaşului, la ora 12 am intrat în gardă la

rigiment până la ora 12 pe 21 şi pe 21 după

ce am venit din gardă, ora ostaşului. Pe 22

am avut o serbare dată de regiment la Băile

Episcopeşti.

Pe ziua de 23 am făcut alei la

corturi că ne-a pus d-l colonel, după 12 ora

ostaşului. Pe 24 la ora 10 a venit d-l general Eftimiu în inspecţie, pe 25 s-a dat un

exerciţiu pentru defilare cu maşinile, eu am fost la baie, eu am fost mereu la baie, în

fiecare zi făceam băi de romatizm, pe 26 baie şi ora ostaşului. Pe 27 la baie, după masă la

defilare în Oradea Mare că a venit ministru Vasiliu Răşcanu, tot în această zi divizia 6-a,

16 artilerie a dat o serbare unde a luat parte şi ministru Vasiliu Răşcanu, după serbare a

trecut la Oradea de a primit defilarea.

Pe ziua de 28 de la ora 7 la ora 8 a fost ora ostaşului, de la ora 8 la 12 am fost la

baie, după masă iar la baie. Pe ziua de 29 am fost la biserică, după masă la baie şi ora

ostaşului.

Pe ziua de 30 am fost la 2 Călăraşi la serbare, s-a dat o serbare de artişti şi artiste

de la Bucureşti, a cântat Fănică Luca din nai, a cântat şi Lătăreaţa şi alţii, a fost şi Tănase

artistul, care a făcut multe figuri. Pe 31 ora educativă şi instrucţie după masă de la 1 la 6

am fost cu căruţele la Oradea. Am fost şi la film în Oradea, s-a filmat o defilare în

Moscova şi luptele de la Prusia Orientală.

LUNA AUGUST 1945

Pe ziua de 1 aug. a venit d-l general Vladimir Constantin în inspecţie, după masă

la baie. Pe ziua de 2 eu am fost la baie, restul la cinema şi deparazitare, seara a venit ordin

să plecăm. Pe ziua de trei a plecat plotonu 1, dar noi plotonu 2 am rămas la divizie să ne

ducă cu maşinile că eram un ploton de oameni mai bătrâni şi s-a rugat colonelu Hodoş de

frate-său care era şi acela tot colonel la divizie, să ne ia şi pe noi cu maşinile şi ne-a trecut

sub rezistenţa lui.

Pe ziua de 4 am plecat cu maşinile, la ora 12 am luat masa în Cluj, am trecut prin

Turda şi după masă am fost la Aiud şi am cantonat într-o şcoală. În marş s-au tamponat

două maşini şi a murit un căpitan de la Panduri, un sublocotenent, un subofiţer şi 6 soldaţi

răniţi.

La infirmerie...



Noi mergeam cu maşinile înainte,

dar în fiecare oraş aşteptam trupa şi defilam

prin oraş cu ea, căci în fiecare oraş ne

aşteptau ţivilii în centru oraşului. În Cluj şi

Aiud ungurii nu ne priveau bine, ziceau că

suntem ruşi îmbrăcaţi în haine româneşti.

Chiar în Cluj şi Aiud au tras cu armele în

noi când am trecut. În Aiud un ungur a

început să înjure armata noastră, însă au ieşit

3-4 caporali şi soldaţi şi l-au luat la bătaie, el

a fugit la Primărie, care avea două etaje, s-

au suit sus şi au venit cu acest ungur târâş

pe scări şi l-au dus la comandamentul

nostru.

Pe ziua de 5 august am fost la

biserică în oraşul Aiud, la biserica catolică şi

ortodoxă. Cei de la biserica ortodoxă făceau

slujba într-o cameră unde era şcoală, căci ei

aveau o biserică foarte mare în centrul

oraşului dar nu era terminată, tot în această

zi am fost şi la cinema, s-a jucat Luptele frontului doi şi trei Ucrainean din Polonia şi

Luptele de la Iaşi şi Chişinău, pe seară am fost iar la biserică fiindcă s-au cununat doi

tineri.

Tot pe ziua de 5 am primit 5 pachete de tutun, le-am dat cu 200 de lei pachetul. Pe

ziua de 6 m-am întâlnit cu Mitrică al lui Ghiţă al lui Iancu Surdu de la Obârşia, venise în

Aiud că avusese un frate Vasile, plotoner la unitatea de aici şi locuia chiar în Aiud. După

masă la film.

Pe ziua de 7, de la 8 la 9 ora educativă, după masă la cinema, s-a jucat filmul

american Edison inventator de patefoane, becuri şi mai multe maşinării. Pe ziua de 8 a

trecut divizionul 8 prin Aiud, am vorbit cu băiatul lui Lisandru Păduraru din Obârşia,

Oprea învăţătorul, era locotenent.

Pe ziua de 9 a trecut un regiment de artilerie obuzieri de munte, a defilat prin Aiud

iar un ţivil a strigat să trăiască armata maghiară şi jos armata română, a fugit la poliţie, a

fost luat şi dus la

comandamentul român.

Prin Ardeal pe

unde treceam şi erau sate

ungureşti, erau scoase

numai drapele de ale

ungurilor şi la orice oră

educativă ai noştri aveau

pretenţia că de ce scot

numai drapelele lor; dacă

stam mai mult în comună,

se duceau Pandurii şi

interveneau şi le dau jos şi

puneau de ale noastre.

Pe uliţa satului....

Înconjurat de nepoţi



Pe ziua de 10 a venit benzină pentru maşini că nu mai aveam. Pe ziua de 11 la ora

4 dimineaţa am plecat din Aiud, am trecut prin Teiuş, Alba-Iulia, Sebeş-Alba, Sibiu, Avrig

şi la ora două după masă am fost în Făgăraş, la ora 12 am luat masa în Sibiu.

În Făgăraş, am stat tot în şcoala primară de lângă mănăstire. Pe ziua de 12 am fost

la mănăstire, s-a făcut slujbă Latino-Catolică şi ungurească. Pe ziua de 13 la ora 4 am

plecat din Făgăraş, am mers până în comuna Codlea judeţul Braşov, era o comună numai

de saşi, foarte bogată, erau şi ruşi foarte mulţi acolo. Era dat ocol de munţi, munţii Măgura

şi Breasta.

Pe ziua de 14 am plecat din Codlea, am trecut prin Braşov, Predeal, Azuga unde

era fabrica de postav, la ora 12 am luat masa în Buşteni, unde se ridica muntele Caraiman,

în vârful muntelui se afla o cruce de 50 de metri lungime (înaltă), sub cruce se afla un

restaurant. Crucea lumina noaptea de se vedea de la mare depărtare, că avea becuri

colorate , dincolo se afla muntele Omul şi în urmare cu Caraiman începeau munţii

Bucegi, la Buşteni era fabrica de hârtie.

Pe ziua de 15 august Sfânta Maria, la ora 5 dimineaţa am plecat din Buşteni

judeţul Prahova, am trecut prin Poiana-Ţapului, Sinaia, Breaza, Valea-Prahovei, Câmpina

şi la ora 9 am fost la Ploieşti.

Pe ziua de 16 am plecat din Ploieşti, am mers în comuna Măgurele lângă râul

Teleajen. Pe ziua de 17 am spălat şi am făcut baie în Teleajen. Pe ziua de 18 august ne-a

luat gara unde ne dăm jos judeţul şi comuna ca să ne dea drumul la contingentul 31 şi 32,

însă mie nu vrea să-mi dea drumul majuru’ că mă alesese pentru defilare la 23 august în

Bucureşti. Majuru’ trimisese pe mai mulţi din cei tineri acasă să-i ducă ce capturase,

trimisese oamenii lui. Eu eram vărsat de la 12 Roşiori, el la 4 Roşiori şi nici nu apucasem

să îl cunosc bine. Eu i-am spus să îmi dea drumu’ că eu nu stau la defilare că am

romatizm la picioare.Când a venit locotenentu’ să ne scoată la defilare, că făceam în

fiecare zi exerciţii, eram într-o poiană unde erau trase şi căruţele, eu am stat pe oiştea

căruţăi şi i-am spus locotenentului că nu pot să defilez că sunt bătrân, să aducă pe ăia tineri

care i-a trimes acasă. Locotenentul fusese rănit şi fusese plecat în ţară mai de mult, acum

ne ţinuse calea aici şi luase comanda. A zis că el e venit acum şi nu cunoaşte situaţia,

majuru’ răspunde. Majuru’ a început să mă înjure zicând că are să mă mai ţie încă doi ani

în urmă şi a plecat în comună.

Eu m-am dus la căpitanul poliţiei de panduri şi l-am raportat. M-a trimes să îl

caut, de-abia l-am găsit, bea cu ţivilii. Până la unitate a mers numai înjurându-mă. Când a

mers la căpitan, căpitanu’ i-a spus să îmi dea drumu’ imediat. M-a chemat la magazie, a

chemat şi pe ăi de la căruţă că era oamenii lui şi-i oprise să nu plece. Aceia de la căruţă mă

mustrau că de ce m-am apucat cu majuru’ , că ne da el drumu’. Când am intrat înăuntru la

el pe mine m-a trimes în gară să schimb neşte bani, să fac mărunt să ne dea solda. Când

am venit înapoi, ceilalţi deteseră în primire tot, mi-a zis şi mie să dau, am dat ce am avut,

afară de îmbrăcăminte, i-am spus că eu nu plec despuiat acasă şi ni se spusese când s-a

terminat frontu de d-l general că avem dreptu’ de un rând de efecte noi şi dumneata îmi iei

şi pe ăstea rupte. A început să mă înjure şi le-a dat şi la ceilalţi efectele înapoi, ne-a dat

solda şi eu eram decorat de pe front, trebuia să-mi dea decoraţia, nu mi-a dat-o a zis că o

trimite prin poştă. Cât am făcut concentrările, războiul din Rusia, din Ungaria şi

Cehoslovacia eu m-am avut foarte rău cu majurii că vedeam nedreptăţile care le făceau.

Pe ziua de 19 am plecat cu trenu’ până la Ploieşti, acolo nu avem tren, aveam

tocmai de dimineaţă, am găsit o maşină, am mers 30 de kilometri şi după aceea pe jos până

la Otopeni. La Otopeni făcea control la maşini, a trecut o maşină rusească şi i-a oprit, noi

pe la spate ne-am urcat în ea fără să ştie ruşii, am mers până la Bucureşti, cum au oprit



maşina noi am şi sărit jos că am fost trei inşi de la Ploieşti până la Otopeni, erau şi ruşi

care mergeau pe jos, ei opreau maşinile care treceau ca să îi ia însă şoferii se făceau că

opresc până se dau la o parte din faţa maşinii şi imediat dau drumu maşinii şi nu-i lua, ei

dau cu pietroaie şi araci din vii după ei, le spărgeau şi geamurile la care vedea că nu

opreşte. La Bucureşti am luat tramvaiul 3 până în parcul Victoria, la 12 noaptea am fost în

Gara de Nord, de la parcul Victoria şi până la gară ne-am dus pe jos că de la 12 noaptea nu

mai circulau tramvaiele, am avut noroc că unul era din Bucureşti şi cunoştea foarte bine,

că dacă nu era acela nu scăpam buni din Bucureşti că ne ţineau calea mulţi bagabonţi şi ne

întrebau unde mergem şi ziceau să o luăm după ei că ieşim mai repede la gară.

Dar bucureşteanu’ ne spunea să nu stăm cu ei de vorbă că sunt bandiţi ce nu

aveam încredere în ei. Luându-mă după acest camarad am ajuns în gară, el a plecat acasă

şi ne-a spus să avem grijă că sunt mulţi bagabonţi în gară. Lumea era dată ocol pe lângă

gară, ei aveau 9-10 inşi jucau rişca mai alături ca să se ducă şi alţii din gară, cum îl vedea

că are bani îi lua şi fugeau, se înşirau toţi după acela care îi lua banii după ce se depărta îl

luau la bătaie pe păgubaş de nu mai ştia încotro să o ia.

Alţii veneau şi unde vedeau câte o valiză mai mare se făceau că se culcă şi el şi

cum vedea că l-a furat somnul pe cel cu valiza i-o şterpelea şi fugea. Când se deştepta

păgubaşu’ începea să se vaiete aşa că de noi doi nu s-a lipit somnu’ toată noaptea până la

ziuă când a plecat trenu’.

În tren când am plecat acasă în apropierea gărilor sau la plecare odată se stingeau

luminile din vagon şi apăreau 3-4 inşi, cel dinainte striga: ,,Feriţi buzunarele!” , omul care

ştia unde are banii, punea mâna, cei din urmă cu o iuţeală îi trăgeau banii şi fugeau

strigând tot ei: ,,Păziţi hoţu’! , s-a dus”, şi săreau din tren.

Pe ziua de 21 august 1945 la ora trei după masă am ajuns acasă .

Noi românii am rămas să dăm ruşilor trei sute de mii de dolari !!!

[ O notare suplimentară, găsită pe o filă separată:]

Cum am murit în Ungaria le-a spus 3 soldaţi: unul Sabin, Costică al Bălii, unul din

Vădastra, caporal Gheorghe al Tranpei, şi unul din Vădăstriţa.

Eu am murit în Ungaria la Mişcolţ dar n-am ştiut când am murit, am aflat când am

venit în ţară, în Bucureşti m-am întâlnit cu ordonanţa locotenentului şi când m-a văzut s-a

speriat şi m-a întrebat cine sunt şi eu i-am spus: ce nu mă cunoşti, nu sunt Dumitru C .

Ion? El a spus: păi n-ai fost mort, nu te-a dus la Mişcolţ? (că pe el îl trimetea d-l

locotenent cu o farfurie cu o cană de cafea cu lapte şi prăjituri, dar eu nu beam decât

cafeaua cu lapte şi spunea să plece şi prăjiturile le dam la alţi soldaţi).

Am ţinut minte trei zile că mi-a adus şi tot aşa mi-a spus şi el că a patra zi când

mi-a adus am fost mort, m-au ţinut 3-4 zile acolo şi la urmă m-au trimes cu unu’ cu căruţa,

mai era unu’ Gherasim, mort. Eu ştiu când am fost aproape de Mişcolţ, cam 100 de metri,

parcă mă da cu capu’ de căruţă, am săltat capu’ în sus şi am strigat să nu mâie tare că mă

omoară el, s-a uitat speriat şi n-a zis nimic, a mers până în centru’ oraşului , s-a dat jos şi

a venit un sergent cu un soldat m-au luat şi m-au dus înăuntru, mai erau doi soldaţi, m-au

dezbrăcat, mi-au băgat ţoalele la etuvă şi m-au dus la spital şi m-a întrebat cine sunt şi le-

am spus că sunt Dumitru C. Ion, ei au spus: ,,Păi tu nu eşti mort , te-a îngropat la Mişcolţ

pe tine un sergent şi nu a dat voie să intrăm şi m-a trimes în casa [ceva indescifrabil] când

am intrat […] s-a speriat , a pus mâinile pe ochi şi a pus capu pe masă; eu i-am zis:

domnule major de ce te sperii aş? A săltat capul în sus, a scos din plic extrasul de moarte

şi mi-a zis: ,,Tu eşti mort, nu te-au îngropat la Mişcolţ?” Eu i-am zis să nu trimeată acasă

că nu sunt mort.



Bulgarii şi Sârbii din Vlădila

Petran Marin - Vlădila

Bulgarii, un subiect în paginile încurcate ale istoriei locale. Într-adevăr, Peninsula

Balcanică era în antichitate o peninsulă tracică. Este ştiut faptul că dacii erau de neam

tracic şi că trecuseră Dunărea cu două sute de ani înaintea vremii lui Traian. În tot cursul

secolului XVIII, mai ales după 1750, sporirea populaţiei în ţările de răsărit a fost una

dintre cele mai importante griji ale guvernului de la Viena. În Oltenia, administraţia îşi da

toată silinţa de a spori populaţia cu colonişti bulgari, sârbi şi munteni. Bulgarii fac parte

din marea familie a neamurilor de limbă slavă şi cuprind treptat teritoriul dinspre Dunăre,

Marea Neagră şi Balcani. După năvălirile lor în Bizanţ, sub formă de ,,prădăciuni’’,

reuşesc să se stabilească la Sud de Dunăre formând un regat al lor. Apoi secole de-a rândul

au fost supuşi de otomani. Din cauza asupririi turce, cu timpul au trecut Dunărea, o parte

din această populaţie aşezându-se în diferite localităţi Romanaţene ; Stoeneşti, Corlăteşti

şi Vlădila. Din documentele consultate şi după faptele istorice credem că ar fi venit în

Vlădila începând cu sfârşitul secolului al-XVIII-lea.

Care au fost primii veniţi, nu ştim; ştim doar că au migrat la noi bulgari şi sârbi.

Comuna era formată din satele Vlădila Veche, Frăsinet şi Sârbi, la 1814. Ocârmuirea

Judeţului Romanaţi menţionează alcătuirea satului în luna ianuarie 1852, români,

bulgari şi sârbi: Barbu Fotescu, Dumitru Moraru, Iova Enache, Pătru sin Ivan, Ioan

Ţone, Andrei Gh., Iancu Ciobanu, Ivan Ţone, Oprea Mocea, Naidin, Alecsie, Cârstea

Cheno, Pârvan Asene, Sfetcu Doncu, Ghene Pelea, Simeon Ghene, Ştefen Gheneci,

Pârvan Leşcu, Pârvan Reoziz, Ninu Grădinar, Certeşu Anghel, Dimitrie Pecea, Naidin

Gane, Perşu Main, Petacu Banaciu, David pescar, Pârvan Pate, Precup Schena, Lencu

Chinciu, Nicolae Sârbu ş.a.

De reţinut este faptul că până la această dată erau veniţi familia Rusan, Anghel

etc., şi nu erau denumiţi ,,impropriu sârbi’’ ci erau veniţi chiar din Serbia, cazul familiei

Gaidarov, care va purta numele de Pârvan. Unii s-au ocupat cu munca pământului, cu

grădinaritul şi cu negoţul. Alţii au fost în fruntea comunei, primari, notari. Dintre familiile

cel mai des pomenite în documente amintim familia Russan. Au fost mai multe familii

din acest neam, unii simpli plugari alţii implicaţi în administraţia comunei. Credem că

Rusanii ar fi venit la începutul secolului XIX. Sârbii şi bulgarii au fost aşezaţi în vatra

satului de la Biserica cu hramul Sf. Nicolae până la Ionică Ţambur. Aşezaţi în grupuri, pe

familii, pe strada Ion Creangă purtau numele de: Nine, Pârvan, Mladenov Vene, Procop,

Paţa, Gaidarov iar pe str. Cozia erau familiile Mândreanu, Toceanu (Gologanu), Rusan,

(mai multe familii cu acest nume) Anghel, Vârban ….

Mâncarea, îmbrăcămintea şi multe dintre obiceiurile lor şi le-au păstrat multă

vreme, până după al II-lea război mondial. La hora satului veneau îmbrăcaţi în straiele lor,

jucau după muzica lor (cimpoi, fluier). Mâncarea preferată era ,,moare de usturoi, iuţică

de platagele’’, ciorbă de ,,raci’’. Cu timpul s-au căsătorit cu românce, şi-au pierdut din

obiceiurile lor. În familie se vorbea bulgăreşte. La şcoală când mergeau, copiii nu ştiau

româneşte, fapt pentru care mulţi erau respinşi pe acest motiv. La şezători (clăci), bătrânii

bulgari erau bineveniţi , cu ghicitori, cântece, jocuri şi tot felul de glume făceau ca acestea

să se desfăşoare într-un mod plăcut. Sărbătorile şi duminicile se adunau la porţi, sub

umbra nucului: Nicola Petre, Tocea Florea, Sfetan Dumitru, Paţa Costică, Vârban D. Ion,

Petran Ilie, Paţa Ghica, Rusan Petrache ,Simion (Pârvan) Elisaveta, şi povesteau din

război, din viaţa de zi cu zi.Unul dintre ei, Petrache Enache, mai plin de umor le spune:



,, - Bă, voi ştiţi că la noi într-un an a căzut

Crăciun în ziua de Paşti ?” ,,-Cum să

cadă ? Nu să poate !” ,,- Ba da, s-a

îmbătat şi-a căzut în ziua de Paşti”. (Îl

chema Crăciun). Astăzi mai sunt

foarte puţini bulgari in Vlădila, tinerii nu

le cunosc obiceiurile nu le ştiu ,,graiul’’.

Încet, încet se pierde, rămân doar

amintirile. Parcă a dispărut şi întrebarea:

,,-Tu unde stai, în Sârbi ?”

Note: Dosar 33/1861, Dosar 35/1864,

Dosar 26/1852, Stare Civilă Vlădila-

S.J.A.N.-Olt,

Dosar 2/1850, fond Ocârmuirea

Romanaţi, S.J.A.N.-Olt.

GROŞANII SAU GROPŞANII ŞI CIOCĂNEŞTII ROMANAŢENI

Veselina Urucu

Ciocăneştii, comună alcătuită la începutul

secolului al XIX-lea din satele Ciocăneştii de Sus

şi Ciocăneştii de Jos, este, din 1950, sat

component al comunei Dioşti, din judeţul Dolj.

Prezent rareori în documente istorice sau în

alte scrieri în cursul secolelor trecute, Ciocăneştii

rămâne încă unul dintre satele româneşti despre a

cărui istorie şi dezvoltare ca aşezare rurală

cunoaştem prea puţin.

Unele referiri la istoria acestui sat, arătând

că Ciocăneştii de astăzi sunt vechii Gropşani, au

fost făcute în 1998 de către Mihai Bălăianu115

în

ampla monografie dedicată satului Dioşti, iar în

2008 profesorul Puiu Georgescu116

i-a dedicat

chiar o frumoasă prezentare monografică.

Referindu-se la istoria satului natal, Puiu

115

Mihai Bălăianu (1923-2007)- inginer, colonel (r), pasionat colecţionar de documente istorice, autor al unei importante monografii a satului Dioşti şi coautor al unei lucrări de cântece bătrâneşti şi doine.

116 Puiu Georgescu (1941- 2000)- născut în satul Ciocăneşti, profesor universitar, doctor în economie,

autor a numeroase studii de specialitate.

Familia Rusan. Sus: Costică Rusan, Economu, Monica, Gică

Dobruneanu, Gheorghe Rusan. La mijloc: Constanţa Degeratu,

Sabina Rusan, Varvara (în braţe cu Mihail), Alexe Rusan, Zoe

Rusan, Angela Săvulescu. Jos: Apostol, Florica şi Vladimir

Ştampila satului Ciocăneşti de Sus

şi de Jos, judeţul Romanaţi, plasa

Ocolul, la 1874



Georgescu nu face, însă, vreo legătură între Groşanii/Gropşanii de altădată şi Ciocăneştii

de astăzi, deşi consideră ca prime documente de atestare a vechimii localităţii tocmai

hrisoave în care este vorba de Groşanii/Gropşanii din locurile acestea. Rămân, astfel, încă

în discuţie aspecte referitoare la evoluţia aşezării în secolele trecute, cea mai interesantă şi

discutată fiind continuitatea între vechiul Groşanii (sau Gropşanii) şi Ciocăneştii de astăzi.

Istoricii nu s-au pronunţat, mai degrabă ocolind acest subiect, iar ciocăneştenii de

astăzi nu mai sunt preocupaţi să cunoască ce a fost pe aceste locuri cu trei-patru secole în

urmă.

În textul de faţă folosim pentru perioada anterioară secolului XX forma articulată,

pluralul, denumirilor de aşezări, în veacurile trecute acestea semnificând la începuturi, în

multe cazuri, mai ales gruparea de neamuri şi de bordeie şi nu pe aceea de loc sau vatră de

aşezare.

Denumirea de Gropşanii, devenită prin simplificare în vorbirea locală Groşanii, nu

este totuşi un caz singular în sudul ţării.

Pe harta României şi chiar în fostul judeţ Romanaţi există şi în prezent un sat

Gropşani. Se află însă la 15 km nord/vest de oraşul Balş, ca sat component al comunei

Vulpeni. Există şi două localităţi cu numele Groşani, una în judeţul Argeş, sat component

al comunei Poenarii de Muscel şi alta în judeţul Prahova, localitate componentă a oraşului

Slănic.

Din cuprinsul documentelor istorice, atâtea cât ne sunt cunoscute şi în care se găsesc

informaţii despre Gropşanii (Groşanii), putem localiza cu siguranţă această veche aşezare

în valea, numită astăzi pe hărţi, Valea Ruiului117

, ce străbate moşia cu acelaşi nume,

Gropşanii, moşie învecinată cu moşiile celorlalte două sate alăturate, Radomiru şi Dioştii,

şi a căror localizare şi delimitare este consemnată în acte vechi cadastrale, întocmite la

vremea respectivă cu mare grijă.

Primele menţiuni în documente istorice scrise, pe care le cunoaştem, se referă la

Groşanii. Se găsesc în hrisovul din octombrie 1571-august 1572, prin care Alexandru

MirceaVoevod dă poruncă mânăstirii Boanta, „ca să-i fie ocină în Boanta şi în Groşanii şi

în Ustav, partea lui Dumitru şi a frăţâne-său, din trei părţi jumătate, precum au cumpărat

aceste trei părţi de moşie la mânăstire pentru a lui suflet, de la popa Dragul... [..] şi am

dat şi adaos şi Armanca dieconeasa la sfânta mânăstire şi am dat părţile de moşie din

Groşani, toate şi din Boanta partea ei, toată ....”118

(sublinierea noastră).

Însemnările respective confirmă existenţa unei aşezări cu numele Groşanii şi ai cărei

locuitori, cel puţin o parte, erau proprietari de pământ, putând să-l vândă sau să-l dăruiască

unei mânăstiri pentru pomenirea numelui lor.

Deşi nu acceptă denumirea, Puiu Georgescu, consideră, în schimb, că documentul

citat, din ctombrie 1571, se referă la Ciocăneştii de Sus119

, parte componentă a comunei

Ciocăneştii în secolele următoare.

O altă menţiune din aceeaşi perioadă găsim în hrisovul din 6 ianuarie 1580, care se

referă la satul Rumânii120

. În documentul respectiv se arată că sătenii s-au vândut lui Mihai

Voevod, dar care a dat satul popei Stepcea, care achitase deja datoria ce revenea sătenilor

către Domnie.

117

Denumirea de Valea Ruiului se referă în prezent la toată valea de la nordul satului Ciocăneşti, numită de către localnici Valea Moşilor (Moşului).

118 D.I.R. Veac XVI. Ţara Românească, vol.IV, 1571-1580, pp.47-48.

119 Puiu Georgescu, Ciocăneştii din Romanaţi, Craiova, Editura Printxpert, 2008, p.12.

120 Ion Donat, Domeniul domnesc în Ţara Românească (sec.XIV-XVI), Bucureşti, Editura

Enciclopedică, 1996, p.232.



Istoricul Ion Donat, care citează documentul respectiv, consideră că ar fi vorba, mai

degrabă, de satul Româna de lângă Balş, în timp ce Puiu Georgescu îl consideră că ar fi

Ciocăneştii de Jos121

.

Am mai putea considera şi că Rumânii ar fi satul Româna de astăzi, dar nu cel de

lângă Balş, ci mai degrabă Româna, component al comunei actuale Cezieni (sat situat doar

la câţiva km mai la nord de Ciocăneşti, pe Valea Tesluiului). Nu avem dovezi certe pentru

nici una din variante, deşi pe harta austriacă de la 1790 este marcată o selişte122

pe Valea

Lungenilor, ceea ce nu exclude posibilitatea, după cum presupune şi Puiu Georgescu, ca

Rumânii din documentul de la 1580 să fie într-adevăr Ciocăneştii de Jos de mai târziu.

Un moment foarte important pentru istoria Ciocăneştilor şi a moşiei aparţinătoare

este aservirea satului şi a moşiei Gropşanii în timpul domniei lui Mihai Viteazul, fapt ce

s-ar fi putut petrece în ultimul deceniu al secolului al XVI-lea. Este vremea când Mihai

Viteazul a cumpărat doar în judeţul Romanaţi, de-a lungul Oltului, 23 sate între care cele

mai multe erau sate de moşneni. Între acestea s-a aflat şi Gropşanii.

Nu avem în documente nici o menţiune, în afara numelui, pentru a localiza geografic

satul şi moşia respectivă. Astfel, în 1960, Ion Donat situează Gropşanii în fostul raion

Balş123

, ceea ce trimite la satul cu acest nume existent pe harta fostului judeţ Romanaţi, la

data când istoricul a întocmit lucrarea respectivă. Mihai Bălăianu, dar şi Puiu Georgescu,

se referă, însă, la Gropşanii de pe Valea Ruiului, care, prin poziţia geografică, ca şi toate

celelalte sate învecinate sau apropiate, a intrat în gruparea aşezărilor din câmpul

romanaţean ce a devenit la sfârşitul secolului al XVI-lea domeniu domnesc al lui Mihai

Viteazul sau proprietate a cunoscuţilor boieri craioveşti.

În documentul prezentat de Ion Donat în lucrarea asupra domeniului domnesc în

Ţara Românească se arată că : „jumătate din sat a fost cumpărat de Preda Buzescu de la

megiaşi, iar cealaltă jumătate n-a vrut să se vândă acestuia, ci s-au vândut răposatului

Mihai voievod pentru 24 000 aspri gata. Şi au fost în acea jumătate de sat cinci biruri, iar

[..] Mihai voievod a scos patru biruri, fac cisla lor 150.000 aspri şi fără de alte dări şi

mâncături”. Mihai a schimbat partea sa cu Preda ban, pentru parte în Vlădeni. Apoi

„această jumătate de sat ... ei s-au ridicat şi au plecat .... până în Ardeal, ca să nu fie

vecini lui jupan Preda Ban”, dar Mihai n-a vrut să se lepede de tocmeala cu acesta, „ci

încă i-a întărit cărţile”. Deoarece actele de stăpânire au fost pierdute de Preda ban ,,în

răutăţi”, Radu Şerban i le înnoieşte la 1605124

.

Deci, cumpărat în perioada în care Mihai Viteazul era Domn, putem considera anii

1595-1597 ca începutul perioadei de aservire a aceastei aşezări, stare întărită şi de către

Radu Şerban Vodă în anul 1605.

Chiar şi fără a face trimitere la acest document, considerăm ca fiind foarte posibil ca

Gropşanii să fi fost aserviţi în această perioadă, satul şi moşia rămânând în stăpânire

boierească şi în secolele următoare. De altfel, puţinele informaţii ce le găsim în documente

istorice în secolele următoare se referă cu precădere la felul în care moşia a trecut de la un

stăpân la altul, s-a întregit ori fărâmiţat prin moşteniri sau vânzări repetate.

Următorul document, abia după un secol, din 1693, deşi nu se referă special la satul

şi moşia Gropşanilor, este deosebit de important, căci, la un secol de la aservirea din

121

Puiu Georgescu, op.cit., p.12. 122

seilişte (silişte, sălişte)- vatră unde a existat un sat, un grup de gospodării. 123

Ion Donat, Satele lui Mihai Vitezul, în Studii şi materiale de Istorie Medie, vol.IV, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1960, p.455.

124 Ion Donat, Domeniul domnesc în Ţara Românească (sec.XIV-XVI), Bucureşti, 1996, p.226.



vremea lui Mihai Viteazul, apar menţionate atât Gropşanii, cât şi, pentru prima dată,

Ciocăneştii.

Documentul din 5 martie 1693, prin care se delimitează moşia Radomiru faţă de

moşiile alăturate, este „cartea” prin care Constantin Brâncoveanu Voevod întăreşte lui

Gheorghe Vornicul de la Fălcoi stăpânirea peste ocinele sale de la Radomiru şi Dioşti125

.

În textul documentului găsim următoarele precizări: „au tras moşia Radomirul prin

4 locuri şi s-au aflat la capul moşiei den sus, despre Ciocăneşti la piatra cea bătrână care

să împreună cu hotarul Ciocăneştilor şi cu al Gropşanilor şi cu al Deoştilor şi au tras

moşia den piatra cea bătrână până în hotarul Lăngenilor în cale, şi s-a aflat toată moşia

satului Radomirul priste tot stănjeni 1301”.

Deducem că la 1693 denumirea de Ciocăneşti exista pentru localitate, dar că la

piatra bătrână, cu sensul de veche, de demult, pusă acolo ca reper major în delimitarea

moşiilor, se întâlneau, de acolo se desfăceau moşiile Radomirului, Deoştilor, Gropşanilor

şi Ciocăneştilor. De asemenea, putem deduce că existau, alături, moşia Ciocăneştii şi

Gropşanii, dar şi cătunele respective, care nu constituiau un singur sat.

Tot în acest document, arătând limita părţii de moşie luată de la moşnenii dioşteni

se spune: „Şi iar să fie [..] ocină iar acolo însă den moşia satului Deoştii stănjăni 246

[...] şi o au lipit lângă moşia dela satul Radomirul, moşie lângă moşie după obiceiu şi au

pus pietre şi semne de către moşnenii dela Deoşti însă: în capul moşiei den jos despre

Ghizdăveşti în capul Tălciunului au pus piatră şi de acolo direptu în sus în piatră la

Ulmuleţi, şi de acolo iar direptu în sus în coasta Dărjanului iar în piatră şi de acolo iar în

sus păn Dumbravă în capul moşii, unde se hotărăşte cu Groşanii la Mlăci126

iar au pus

piatră, şi de acolo în sus pe la capul moşii pe Padina Mlăcilor păn iar în piatra cea

bătrână, unde se împreună hotarele.”

Acest document înlătură orice dubiu privind poziţionarea geografică a moşiei şi

aşezării Gropşanii, ce corespunde cu ce se va numi peste decenii Ciocăneştii de Sus.

În numai un secol dispare însă din documente istorice aşezarea Rumânii, dar apare

Ciocăneştii. Relatările bătrânilor despre mutarea strămoşilor din Valea Moşilor (Moşului)

pe câmpul mai înalt, mai sus, confirmă constituirea unei noi vetre de sat, în apropriere de

Gropşanii, probabil mai convenabilă boierului proprietar. Acest lucru se poate să fi avut

loc chiar în prima parte sau la jumătatea secolului XVII, prin hotărârea unuia din

proprietarii de după Preda Buzescu.

Treptat, denumirea de Ciocăneştii începe să se impună pentru întreaga localitate.

Cert este că pe harta austriacă din 1722, cunoscută şi ca harta Schwantz după numele

ofiţerului austriac care a realizat-o, apare menţionat doar Ciocăneşti. Deşi conţine mai

puţine date privind aşezările omeneşti din Câmpia Romanaţilor, această hartă evidenţiază,

însă, drumurile ce străbat fostul judeţ Romanaţi. Deosebit de important apare drumul ce

lega Craiova de Caracal, pe al cărui traseu sunt marcate două staţii de poştă, Leu şi

Ciocăneşti (Csokanest).

Pe harta din 1790, hartă militară a Olteniei şi Munteniei, realizată în 1790-1791 sub

comanda generalului Friederich Specht şi care va servi ca bază de lucru pentru hărţile din

secolul XIX, se găsesc bogate informaţii privind peisajul geografic al regiunii la sfârşitul

secolului al XVIII-lea. Este remarcabilă întinderea mare a pădurii în împrejurimile

Ciocăneştilor şi desimea reţelei de drumuri.

125

Mihai Bălăianu, Dioştii, pagini de istorie, Bucureşti, Editura A.P.P., 1998, pp.56-57. 126

Mlăci-loc mlăştinos, numit mai târziu Lăculeţe.



În 1755, când se face hotărnicia moşiei Dioştii, denumirea de Gropşanii este încă în

uz. Astfel, din textul acestei hotărnicii, efectuată în 1755, publicată de către Ilie

Constantinescu127

în 1924 şi într-o ediţie comentată în 1940, aflăm că „la capu despre

miază noapte, unde să loveşte în cap cu hotaru Gropşani, iar din hotaru Grozăveşti, pe

Padina Largă în sus, pe lângă Lăcşoare păn în Piatra cea mare, ce se chiamă Măgăreaţa,

iar în hotaru boiarilor Fălcoianu stănjăni 710 ..128

”.

Din acest document cadastral aflăm că boierii Fălcoieni sunt proprietarii moşiei,

situaţie confirmată şi printr-un zapis din 1782 (12 iunie 1782), prin care Iordache

Fălcoianu dă moşia la schimb lui Cornea Brăiloiu (nepotul cu acelaşi nume cu al banului

Cornea Brăiloiu, de pe vremea lui Constantin Brâncoveanu, al cărui om de mare încredere

a fost).

Nu cunoaştem textul zapisului respectiv pentru a vedea cum este numită moşia la

sfârşitul secolului al XVIII-lea, dar într-un alt document129

din 3 mai 1780 se numeşte

moşia Gropşanii. Documentul respectiv se referă la cearta între urmaşii unor moşi dioşteni

pentru stăpânirea de pământ în Gropşanii, susţinând că au avut documente vechi de

stăpânire, pe care însă le-au pierdut în timpul războiul ruso-turc din 1768-1773.

Se pare că denumirea de Gropşanii (mai rar, Groşanii) apare în documentele de la

sfârşitul secolului XVI ca referindu-se la o singură aşezare. Tot astfel apare şi Rumânii. În

următoarele două secole termenul Gropşanii denumeşte mai ales moşia. Denumirea de

Gropşanii pentru localitate s-a păstrat până la sfârşitul secolului XVIII, când se

generalizează cea de Ciocăneştii, trecând ca denumire şi asupra moşiei.

În ceea ce priveşte satul actual Ciocăneştii, evoluţia lui de la începuturi rămâne încă

insuficient lămurită prin documentele cunoscute în prezent.

Au fost înainte de Mihai Viteazul două vetre, Gropşanii, sat de moşneni şi Rumânii,

sat de clăcaşi? Au fost mutate amândouă vetrele pe locul actual ori au existat ca două

cătune, Ciocăneştii de Sus şi Ciocăneştii de Jos, aşa cum sunt prezente în statistica de la

începutul secolului al XIX-lea?

În noua hotărnicie din anii 1864-1872 a moşiei Dioştii, efectuată de către inginerul

hotarnic N.B. Locusteanu, găsim deosebit de importantă precizarea referitoare la limita de

nord a moşiei: „... la III trăsură a capului nord unde se lovesce cu hotarul Gropşanilor

(astăzi numit Ciocâneşci), iar din hotarul Grozăvescilor pâno în hotarul boierilor

Fălcoieni în pétra quea mare, stj.710.[...]. Despre moşia Ciocănescii (mai-nainte numită

Gropşanii) a d-lui Achil Theochari ...”130

.

Precizarea, în acest document, a hotarului moşiei Dioştii dinspre moşia Ciocăneştii,

anterior numită Gropşanii, înlătură orice îndoială asupra faptului că Ciocăneştii de astăzi

continuă într-o largă măsură Gropşanii din secolele trecute.

Înregistrările statistice ale administraţiei austriece de la începutul secolului al XVIII-

lea impun numele localităţii Ciocăneştii. După un secol, catagrafiile din 1831 şi 1837

deosebesc Ciocăneştii de Sus şi Ciocăneştii de Jos. În aceeaşi perioadă, harta rusă din

1835 se referă la o singură localitate, Ciocăneştii, al cărui număr de gospodării (115)

reprezintă suma celor două cătune menţionate separat în catagrafii. Astfel, în Obşteasca

Catagrafie din 1838 Ciocăneştii de Jos apare cu 49 familii iar Ciocăneştii de Sus cu 66

127

Ilie Constantinescu (1874-1960), născut în Dioşti, profesor şi director al liceului „Ioniţă Asan” din Caracal, senator, renumit colecţionar de documente şi obiecte istorice.

128 Ilie Constantinescu, Hotărnicia moşiei Dioşti din judeţul Romanaţi, 1755, cu o schiţă istorică a

moşiei şi a satului, Caracal, Tipogafia „Unirea”, 1940, p.5. 129

Mihai Bălăianu, Dioştii, pagini de istorie, p.74-75. 130

Locusteanu N.B., Alegerea moşiei Dioşti din districtul Romanaţilor, despărţirea Ocolul, a d-lor moştenilor Dioşteni, Leu de Sus, 1872, pp.1.



familii131

. La sfârşitul secolului XIX, Marele Dicţionar Geografic, publicat în 1898,

prezintă însă Ciocăneştii ca o singură localitate şi nu se mai face nici o referire la cătunele

Ciocăneştii de Sus şi de Jos.

Analiza documentelor istorice, atâtea câte sunt cunoscute în prezent, a hărţilor vechi

şi confruntarea informaţiilor culese astfel cu particularităţile geografice ale locurilor şi cu

cele ce memoria ciocăneştenilor a mai păstrat, ne permit câteva considerţii preliminare

asupra aşezărilor mai vechi şi mai noi din cuprinsul moşiei istorice a Gropşanilor.

Într-adevăr, satul Ciocăneştii de astăzi, situat în câmpul de la sud de Valea Ruiului,

nu este satul Gropşanii de pe vremea lui Mihai Viteazul, dar îl continuă.

Geografii, şi probabil, şi istoricii consideră că, dacă în cuprinsul aceleiaşi moşii

(proprietăţi), locuitorii îşi mută vatra (bordeiele, în secolele trecute) pe un alt loc mai

prielnic, din diferite motive, nu este vorba de un sat nou, ci doar de o mobilitate a vetrei

satului, de o continuitate în alt loc a aceeaşi aşezări. De obicei aşezarea respectivă nu îşi

schimbă numele. În cazul în discuţie avem o continuare a două elemente esenţiale: moşia

şi oamenii. Este, deci, o mutare doar a unei părţi a vetrei satului, din vale pe câmpul mai

înalt, căruia i se mai adaugă treptat şi alţi locuitori din alte aşezări apropiate. Cei rămaşi în

vechea vatră îşi păstrează numele de Gropşanii, cei din noua vatră devin Ciocăneştii.

Denumirea de Gropşanii, cu forma de Groşanii, exprimă particularităţile locului în

care se afla aşezarea respectivă, relaţie surprinsă şi în alte cazuri. Astfel, referindu-se la

toponimul Gropşani, în monografia satului Gropşanii (comuna Vulpeni), întocmită de

învăţătorul Nicolae Geapana132

în 1940 şi prezentată în Memoria Oltului şi Romanaţilor în

numărul 2(36), Anul IV din 2015, de către profesoarele Simona Daniela Tîrcomnicu şi

Valentina Arvătescu, acesta considera în istoricul comunei: „După mine, se vede că satul

Gropşani trebuie să fi fost aşezat într-un loc cu gropi sau într-o vale adâncă, căci nu se

ştie de nimeni ca acest nume să fi fost împrumutat dela vre-un boier sau bogătaş, care să

se fi chemat Gropşanu sau Gropşănarul. În adevăr, se zice că acum 200-300 ani – nimeni

nu poate preciza timpul – satul să fi fost întemeiat ceva mai spre miază-zi, numită şi acum

Valea Bisericii, cuprinsă între dealurile Greerul, Săcelele şi Strâmba. În această vale,

înconjurată de păduri seculare, îşi duceau o viaţă patriarhală strămoşii satului nostru de

astăzi. [...] Din vechiul sat, multă vreme de la această tristă întâmplare, s-au păstrat

ruinele bisericuţei de lemn şi de aceea a rămas de atunci numele Valea Bisericii, cu tei

mulţi, ulmi şi o frumoasă pajişte....”133

.

Şi în cazul Ciocăneştilor, vechea vatră a fost pe Valea Moşilor (Moşului), între codri

seculari, o vale cu gropi, unele pline cu apă, în care se topea inul şi cânepa, chiar şi celor

din satele alăturate. Situaţia este asemănătoare şi greu de contestat, chiar dacă astăzi

peisajul geografic din jurul Ciocăneştilor s-a schimbat radical prin tăierea pădurii şi prin

unele lucrări, din a doua jumătate a secolului trecut, de desecări şi amenajare a văilor

afluente Oltului.

Semnificaţia denumirii satului actual Ciocăneştii s-ar lega, după unii localnici, care

îşi spun ciocănari, de o presupusă activitate a locuitorilor, aceea de tăietori de lemne, de

cioplitori de buşteni. Nu excludem, totuşi, nici opinia că Ciocăneştii ar aminti de cei ai lui

Ciocan, care, probabil, au mutat bordeiele din vale în noua aşezare din câmp.

131

Paul-Emanoil Barbu, Revoluţia de la 1848 în judeţul Romanaţi, Editura Hoffman, Craiova, 2016, p.294.

132 Nicolae Geapana, Gropşani-pagini de monografie, manuscris, Arhivele Naţionale din Bucureşti,

Inv.196/1940, mapa 24, fasc.23,pp.56-73. 133

Idem, p.69.



Vatra veche a Gropşanilor este considerată a fi fost la circa 2 km spre răsărit de

Ciocăneştii de astăzi, pe valea numită de localnici Valea Moşului (Moşilor) şi Valea

Ruiului pe hărţile actuale. În amintirea bătrânilor, după cum relatează preotul Bibian

Bălan134

şi menţionează şi Puiu Georgescu135

la mijlocul secolului trecut, locul era încă

indicat de o fântână cu cumpănă.

Această ipoteză este prezentată de către Puiu Georgescu în lucrarea sa din 2008,

dedicată satului Ciocăneşti:

„Este posibil, notează Puiu Georgescu136

, ca în cele mai vechi timpuri vatra satului

să fi fost undeva pe Valea moşilor, cunoscută şi nouă azi. După cum auziseră bunicii şi

străbunicii noştri, după ce boierii au luat în stăpânire moşia de azi a Ciocăneştiului,

aveau nevoie de braţe de muncă pentru a lucra pământul. Se spune că i-au adus pe moşie

pe cei din Valea moşilor. Aceştia s-au aşezat, o parte pe deal, în partea de miazăzi, spre

Dealul viilor (Ciocăneştii de Sus) şi o parte pe coastă, în partea de miazănoapte, spre

lacul din vale (Ciocăneştii de Jos).

Cum se întâmplă în viaţă, unii locuitori, cei mai bătrâni, moşii, nu s-au despărţit de

locul de baştină, de vechea vatră a satului. Aceste locuri au fost botezate Valea moşilor,

nume ce s-a transmis din generaţie în generaţie până în zilele noastre. Acest nume nu

putea avea o altă legendă în afara faptului că în acea vale, cu condiţii de viaţă mai

blânde, au trăit cândva oameni, nişte moşi. Apa era la foarte mică adâncime. Am văzut şi

eu fântâna cu cumpănă care cred că se păstrează şi azi ...”

În secolele trecute, mutarea unui sat dintr-o vatră în alta din diverse motive, uneori

la dorinţa boierului care i-a aservit sau cumpărat, cu voia sau fără voia lor, ori pentru a

avea o vatră mai bine situată geografic, este un fapt frecvent, întâlnit şi în cazul altor sate

vecine satului Ciocăneştii, între care menţionăm pe cele mai apropiate, Grozăveştii, Dioştii

şi Liiceni.

Vatra actuală a satului Ciocăneşti este, fără îndoială, rezultatul unei mutări dintr-o

vale largă, cu bălţi, pe un câmp înalt (140 m altitudine). Este însă greu de precizat când a

avut loc şi din ce cauză.

Înclinăm să credem că noua aşezare, Ciocăneştii, s-a realizat, cel mai probabil, spre

mijlocul secolului al XVII-lea, deoarece apare deja în documentul din 1693. În acelaşi

document este menţionat atât Ciocăneştii, cât şi Gropşanii, ceea ce arată că o perioadă de

timp au existat amândouă aşezările, fiecare cu partea de moşie aferentă, aşa cum putem

deduce din documente ulterioare, între care cităm hotărnicia moşiei Dioştii din 1755 şi

cearta unor dioşteni ca urmaşi ai moşilor ce stăpâneau parte din moşia Gropşanii,

documente în care se face referire separată la moşia Gropşanii şi la moşia boierilor

Fălcoieni, aceasta, moşia boierilor Fălcoieni, ca fiind moşia Ciocăneştii.

Treptat, Ciocăneştii au preluat toţi locuitorii vechii vetre, devenind aşezarea

principală de pe vechea moşie a Gropşanilor, situaţie evidenţiată şi de hărţile austriece de

după 1700.

O analiză mult mai amănunţită din partea istoricilor necesită aşezarea Rumânii de la

1580, ce nu mai apare în documente cu acest nume în secolele următoare.

Semnalăm, însă, după cum este reprezentată pe harta de la 1790, prezenţa unei

selişti la doar câţiva kilometri nord de Ciocăneşti, pe coasta sudică a Văii Lungenilor şi pe

care ciocăneştenii o numesc şi astăzi sălişte (conform şi afirmaţiilor preotului Bibian).

Este, deci, o veche vatră de sat, dar legată de cei care locuiesc astăzi în Ciocăneştii de Sus.

134

Bibian Bălan, preot de 43 de ani în satul Ciocăneşti, în care s-a şi născut. 135

Puiu Georgescu, Ciocăneştii de Romanaţi, 2008, pp.12. 136

Idem, pp.12-16.



Trebuie să fi fost o aşezare importantă, după cum sunt marcate drumurile pe hartă.

Să fi fost aici Rumânii, localitatea despre care nu se mai fac referiri în documentele de

după secolul al XVI-lea sub acest nume, dar mai târziu numită Ciocăneştii de Jos, adică

din vale?

Reţeaua de drumuri consemnată pe această hartă arată că vechiul drum de la Caracal

la Craiova era peste câmpul de la nord de Valea Aleşteului şi traversa Valea Bratei,

bifurcându-se spre Ciocăneşti şi spre această selişte de mai la nord, de pe Valea

Lungenilor, de unde se îndrepta spre Craiova. Tot în această selişte ajungea şi drumul ce

lega, de la nord la sud, Dioştii şi Radomiru cu Ciocăneştii şi cu satele de pe Valea

Tesluiului. Seliştea respectivă, după cum este consemnată pe hartă, apare ca un loc ce a

avut un rol în drumul vechi al Craiovei. La rândul lui, Ciocăneştii de Sus, devenit

Ciocăneştii de astăzi, încă nu era loc de popas al olacului pe drumul de poştă.

Harta Szathmary, ce redă situaţia de la 1864, ea fiind publicată în deceniile

următoare, arată deplasarea drumului de poştă spre sud, de data aceasta prin Ciocăneşti,

care devine staţie de poştă. Nu ştim dacă drumul se mută spre sud, cauzând părăsirea

vetrei din seliştea nordică sau tocmai regresul

acestei aşezări obligă mutarea drumului de poştă pe

un traseu mai la sud, prin Ciocăneştii de Sus.

Mutarea vetrei satului pe locul actual trebuie

să fie anterioară, chiar cu mult înainte de 1790,

după cum se pot interpreta cele două hărţi. Mutarea

satului poate fi urmarea dorinţei unui nou proprietar

al moşiei, probabil cel dinainte de Iordache

Fălcoianu, cel care o vinde lui Brăiloiu, în 1782. La

rândul ei, noua vatră atrage spre sud drumul de

poştă, drumul ce se va numi de străbunicii noştri ca

„vechiul drum al Craiovei” sau drumul de poştă.

Cumpărarea moşiei Radomiru în 1782 de

către Stoian Hagi Ţolea şi dezvoltarea satului

Radomiru în deceniile următoare duce la o nouă

mutare a drumului de poştă şi mai la sud, staţia de

poştă mutându-se în Vijuleşti, cătun al satului

Radomiru. Este traseul care va fi ales în jurul anului

1870 pentru a deveni drum naţional, actualul DN6

şi drum european DE7.

Până la construcţia căii ferate între Craiova şi Caracal la mijlocul secolului XX, ce

va prelua traseul vechiului drum de poştă prin Ciocăneşti, această aşezare rămâne destul

de izolată.

Între alte particularităţi ale Ciocăneştilor remarcăm textura vetrei actuale a satului,

alcătuită din 4 linii paralele de case, tăiate de drumul ce vine de la sud la nord, legând

satele din câmpul de la sud cu cele de pe Valea Tesluiului. Vatra este situată pe câmpul de

pe aşa-zisul „deal al viilor”, despărţită de biserică şi cimitir, situate la nord, pe celălalt mal

al Văii Moşilor, acum numită pe hărţi Valea Ruiului.

Este evidentă o anumită modernizare a vetrei la începutul secolului al XX-lea, prin

grija proprietarului de atunci al moşiei. În acest scop, doctorul Hanibal Theohari se

îngrijeşte de construcţia unei noi biserici în anii 1908-1910, cea construită în 1804 la

dorinţa Smarandei Brăiloiu fiind ruinată, dar şi a unei şcoli şi a unui local nou pentru

primăria comunei.

Hanibal Teohari (1873-1933)



Anumite dificultăţi în urmărirea evoluţiei Ciocăneştilor sunt cauzate şi de

transcrierea greşită pe hărţi sau în alte documente a unor denumiri de văi şi de diverse

repere, cum ar fi măgurile, hotare de moşii. Astfel valea pe care era situat Gropşanii şi la

răsărit de care se află în prezent Ciocăneştii, apare notată greşit pe hărţi cu numele Valea

Moreli sau Morii, localnicii numind-o, de fapt, Valea Moşilor sau Valea Moşului. Mai

spre răsărit, aceasta mai este numită de către cartografi Valea Câlţei şi apoi Valea Ruiului,

înainte de a se uni cu Valea Lungenilor şi a forma Valea Frăsinetului, afluentă a

Tesluiului. În prezent, pe hărţi cu numele Valea Ruiului până la unirea cu Valea

Lungenilor, deşi prin modificările aduse prin lucrări de desecări şi irigaţii, această vale a

devenit un simplu canal, fără apă, iar bălţile de pe vremea bunicilor şi a părinţilor au

dispărut.

În concluzie, considerăm că Groşanii/Gropşanii este satul de la sfârşitul secolului al

XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea din Valea Moşilor (Ruiului), ai cărui locuitori,

cei mai mulţi, s-au mutat pe la mijlocul secolului XVII pe o nouă vatră, la circa 2 km spre

apus, pe câmpul de la nord de această vale, numit „dealul viilor”. Această ipoteză se

bazează pe însemnări în documente istorice şi cadastrale, cât şi pe cele păstrate de

memoria localnicilor.

Rumânii, menţionat în documentul din 1580, ar putea să fie seliştea de pe Valea

Lungenilor, trecută pe harta de la 1790, devenită Ciocăneştii de Jos din prima jumătate a

secolului al XIX-lea şi staţie de poştă înainte ca drumul de poştă să se mute prin

Ciocăneştii de Sus.

Mutarea traseului drumului de poştă mai la sud ar fi putut duce la regresul

Ciocăneştilor de Jos şi la constituirea pe la mijlocul secolului XIX a unei singure

localităţi, comuna Ciocăneştii.

În cazul acestei aşezări cunoaştem cu certitudine doar o însemnare cu acest nume

într-un document istoric vechi, din 1580, pe care o considerăm ca referindu-se destul de

probabil la aşezarea respectivă. Ipoteza noastră porneşte de la informaţii din hărţi vechi,

ale secolului XVIII –XIX, ipoteză interesantă, dar care necesită încă cercetări din partea

istoricilor.

Ciocăneştii de astăzi continuă, deci, pe o vatră nouă, pe câmpul mai înalt faţă de

lunca largă şi cu bălţi a Văii Moşilor, Groşanii/Gropşanii vechi, care s-au menţinut ca

aşezare încă atâta timp cât au trăit moşii cei mai ataşaţi de vechea vatră din vale. Existenţa,

alăturată, a Gropşanilor şi a Ciocăneştilor în cursul secolului al XVII-lea şi al XVIII-lea ar

putea fi legată şi de faptul că o parte din gropşăneni să-şi fi păstrat sau să-şi fi răscumpărat

stăpânirea asupra unei părţi din pământul lor. Astfel s-ar explica menţionarea în 1755 şi

1780 atât a moşiei Gropşanii, cât şi a moşiei Ciocăneştii a boierilor Fălcoieni, moşii ce se

învecinau în acelaşi loc cu cele ale Dioştilor şi Radomirului. Este posibil şi, ca la mijlocul

secolului al XIX-lea, cel puţin o

parte din locuitorii şi ai aşezării de

mai la nord, de pe Valea

Lungenilor, să se fi mutat în

Ciocăneştii de Sus, acesta devenind

astfel comuna Ciocăneştii, în

prezent sat component al comunei

Dioşti.

Profesorul Ilie Constantinescu s-a preocupat de

trecutul satului natal Dioşti, după cum

demonstrează şi acest text apărut în ziarul

Făclia din 1 septembrie 1940



Memorii de război

Însemnări din carnetul de amintiri al sergentului artilerist Ilie Spirescu- (I)

Colonel (r.) Dumitru Matei

Distinsa doamnă Elena Antonescu-Turbatu137

din Drăgăneşti-Olt mi-a oferit

carnetul de notiţe scrise de sergentul Ilie Spirescu138

şi lăsat de acesta urmaşilor săi pentru

a cunoaşte cum a trăit el inainte de război şi cum a participat, ca sergent artilerist din

Regimentul 13 Artilerie la război, din anul 1916 până în anul 1921, când a fost lăsat la

vatră.

Informaţiile autorului ne oferă tabloul veridic al vieţii sociale la începutul

secolului precedent şi date despre revoluţia139

din 1907, văzută cu ochii ageri ai copilului

de 11 ani crescut la ţară, dar scrise după demobilizarea sa din armată, la 1 aprilie 1921,

fără a privi din unghiul intereselor politice ale vreunui grup social140

, fapt ce poate

constitui o noutate pentru cititorii care au avut alte informaţii decât cele oferite de autor.

Cauza care a declanşat înfricoşătoarea revoluţie, a fost după opinia autorului,

seceta care înainte de anul 1907 s-a instalat în întreaga ţară. ... Au murit oameni şi

animale, iar arendaşii de moşii şi speculanţii erau în stare să ia şi sufletul celor săraci. Au

început hărţuieli, bătăi şi crime. Foamea îi aducea pe oameni la disperare,

transformându-i în fiare. Se zvonea că în cutare sat sărăcimea a intrat în curtea boierului

si au spart pătulele cu grâu şi porumb.

La 110 ani de la răscoală prea puţini au evocat evenimentele tragice de atunci.

Până în 1989 în cărţile de istorie n-am găsit date despre seceta care explică de ce

răscoala a început în primăvara anului 1907, prin luna februarie, atât la munte, cât şi la

Dunăre, în Oltenia şi în Moldova (sublinierea noastră, M.D.), iar după această dată alţi

autori s-au străduit să ne convingă că dracul n-a fost aşa de negru cum a fost zugrăvit până

atunci, că n-ar fi murit atâţia oameni, că răscoala s-ar fi datorat influenţei revoluţiei ruse

din 1905, etc.

*

Însemnările sergentului artilerist Spirescu constituie un document inedit, care

prezintă realitatea crudă a frontului văzută de un militar artilerist, care are menirea de a

ucide cât mai mulţi duşmani pe care nu i-a văzut şi nu-i poate vedea nici după ce i-a ucis,

astfel că îşi face conştiincios meseria de casap, fără a avea părerea de rău sau milă pentru

victimele sale.

Multe pagini sunt scrise chiar în timpul războiului, când Spirescu Ilie era sergent

comandant de tun şi a notat în carnet componenţa echipei de servanţi a tunului 4141

din

137 Venerabila doamnă Elena Turbatu-Antonescu din Drăgăneşti Olt (născută la 3 ianuarie 1932) a lansat la 11 iulie a.c.

romanul JOC DE NOŢIUNI. MEMORII, în două volume (1166 pagini), publicat de editura Granada din Bucureşti şi tot la

Drăgăneşti-Olt a lansat, ca lector al cărţii, la 24 mai 2017, cele două volume ale cărţii EROI ŞI VICTIME a lui Vichente M.

Comşulea, veteran al celui de Al II-lea Război Mondial, iar la 29 septembrie 2017 alte două volume: un volum în proză al

Elenei Dendea, intitulat LINA ŞI ANII EI DE CĂSNICIE, altul de versuri intitulat AMINTIRI DIN COPILĂRIE, toate la aceeaşi

editură. 138 Născut în amul 1896, în comuna Copăcenii de Sus, plasa Sabarul, judeţul Ilfov, în ziua de 14 iulie, ora 9 dimineaţa, din părinţii Zamfira şi Nicolae Spirescu, plugari de naţionalitate română. Cf. certificatului de naştere citat de autor. 139Am păstrat denumirea dată de autor evenimentelor din 1907, cunoscute în istorie ca răscoala din 1907. 140În finalul însemnărilor sale Nicolae Spirescu scrie: ... mărturisesc că nu am făcut nici un fel de politică, ... 141 Tunul 4 1. Spirescu Ilie, sergent; 2. Cozma Ion, caporal; 3. Ştefănuţ Vasile, soldat [servant] nr. 1; 4. Tudor Nicolae soldat

[servant] nr. 2, ; 5. Staiu Mihai, soldat [servant] nr. 3; 6. Oprişor Constantin, soldat [servant] nr. 4; 7. Hofman Francisc, soldat

[servant] nr. 5; 8. Răducu Nicolae, soldat [servant] nr. 6; 9. Bălan Dumitru, soldat [servant] nr. 7; 10. Oancă Vasile, soldat

[servant] nr. 8; 11. Chira Gheorghe, fruntaş, şofer; Rezerve: 12. Burcea Chirilă; 13. Lisandru Constantin, sergent.



bateria a doua a Regimentului 13 Artilerie, alături de alte informaţii preţioase pe care le

nota sub Cântece şi poezii auzite în mersul meu prin Moldova în războiul crâncen din anii

1916-1917-1918.

În descrierea luptelor de la Mărăşeşti, găsim următorul text: E ziuă la orele 12,

când scriu aici e întuneric ca noaptea din cauza fumului în perdele groase. Alt text afirmă

că: Fabrica de zahăr cu coşurile găurite. Chiar acum arde, iar noi privim la ea.

Sub un Cântec având 4 strofe al căror text integral este greu de reconstituit, se

poate citi: Scris la Bălţi, 20 septembrie 1918, iar după acest text urmează semnătura

sergentului.

Sub un alt cântec intitulat Pe bulevard, citim: Cântec din Chişinău, 3 decembrie

1918.

Unele texte par să fie încercări proprii, concluzie la care ajungem datorită

subiectului şi stângăciei cu care a fost redat: 16 ani, ochi negrişori. Era tânără, frumoasă/

Avea şaisprezece ani/ Eram tânăr [...]/ Aveam douăzeci de ani/ ... 16 ani, ochii negri/ I-am

văzut acum 2 ani/ ...

Sau: Un tunar cu sânge rece/ Regimentul treisprezece142

/ A luptat la Mărăşeşti./

De dorul moşiei se luptă vitejeşte/ Un tânăr băiat trăgând cu tunul [...].

Alte texte sunt ale cântecelor care ajungeau la ostaşi prin publicaţiile distribuite

până la cele mai mici subunităţi (la fiecare tun şi secţie de infanterie) pentru a îmbărbăta

ostaşii de pe front. Remarcăm titlurile La Oituz, Mărăşeşti, Patriei mele, regretând că nu

putem descifra textul în întregime, fiind scrise, desigur, pe filele cele mai citite de urmaşii

destoinicului sergent, astfel că unele sunt pătate cu cerneală (pe care autorul n-a folosit-o)

sau cu diferite impurităţi.

Iată câteva fragmente descifrate: La Oituz: În lupta de la Oituz,/ Sub ploaia aspră

de obuz/ ... E pe-nserat şi plouă/ Obuze şi grenade/ Se-ncepe luptă nouă/ Şi straşnic tunul

bate [....] Iar mai dinspre ziuă/ La răsărit de zori/ tu vezi cum curge sânge/ Pe brazdele de

flori.

Despre poezia Mama în rugăciune publicată în prima pagină a ziarului România

... cu litere roşii ca de foc, spune: Am citit-o şi am recitit-o şi am plâns cu toţi soldaţii de la

tun.

Această fiţuică,

uneori dintr-o singură foaie

din hârtie foarte proastă

avea, totuşi, efect asupra

ostaşilor: parcă ne picura

balsam în suflet această

fiţuică, aşa cum era făcută,

din lipsă şi sărăcie, că război

cu belşug nu se poate.

Nu tot ce se scria în

presa care ajungea la soldaţi

era pe placul lor: articolul de

fond era cu laude pentru aliaţi, iar comunicatele despre luptele de la munte sau de la

câmpie vorbeau despre replieri, înaintări şi niciodată despre prizonieri sau despre morţii

de la noi. Avansări în grade, pe care le citeam în scârbă, pentru că era vorba numai de

coconaşi sau despre soţiile şi amantele lor.

142Regimentul din care făcea parte autorul însemnărilor

La ziarul România a colaborat intens şi Ion Minulescu



Este de admirat stilul de povestitor al ţăranului soldat, absolvent al şcolii generale

de 5 clase: simplu, concis, sincer, fără înflorituri de intelectual cu pregătire în şcoli

superioare. Iată o metaforă inspirată care descrie momentul atacului: Tunurile tuşesc,

mitralierele cântă cântecul lor sinistru ...

Noutatea comunicării constă în faptul că războiul este privit dintr-un alt unghi

decât al celorlalţi memorialişti, fie grade mari, care văd evenimentele la scară întinsă, fie

participanţi cu grade mai mici, care au trăit evenimentele alături de alţi camarazi cu care

au înfruntat duşmanul în faţă.

Autorii volumelor de memorii cu valoare incontestabilă prezintă acţiunile militare

ca fiind rezultatul luptelor între marile unităţi ale infanteriei proprii cu inamicul, la

eşaloanele armată, corp de armată, divizie, uneori cu detalii despre regimente sau chiar

batalioane, adesea ilustrate cu hărţi din care, de cele mai multe ori lipsesc datele

referiritoare la artilerie, lăsând impresia că victoriile strălucite s-au datorat marilor unităţi

de infanterie conduse cu competenţă de comandanţi destoinici, iar în cazuri nefericite,

înfrângerile dureroase s-ar datora unor comandanţi lipsiţi de experienţă, competenţă, etc.

De-a lungul secolelor, marii comandanţi de oşti au evidenţiat importanţa deosebită

a artileriei în obţinerea victoriei şi este de mirare că puţini memorialişti ai noştri au dat

atenţia cuvenită aportului artileriei la obţinerea marilor victorii din campania anului 1917.

Generalul Eremia Grigorescu, unul dintre artizanii acestor victorii, autorul

celebrei devize Pe aici nu se trece, artilerist de mare valoare, a ştiut să folosească eficient

artileria cu care a oprit valurile succesive ale atacurilor Spărgătorului de fronturi.

Dovada faptului că artileria a contribuit decisiv la victoriile noastre în marile

bătălii de la Mărăşeşti şi Oituz, oprind prin focuri de baraj valurile atacatorilor sau

sprijinind cu foc atacurile infanteriei, se află şi în carnetul sergentului Spirescu, care

notează că la 8 iulie, pe sub seară de tot, ieşiră şi ai noştri la atacuri date cu furie, ajutaţi

fiind de artilerie. Atunci am tras cu tunul, măiculiţăăăăă, că l-am roşit. Am copt porumb

la ţeava lui. .... Nu mai venea ţeava în baterie. O răceam cu apă adusă cu marmitele ...

şi trăgeam până la 4000 metri cu tunurile noi, căci până atunci bătuseră şrapnele la 1200

şi chiar 1800. [ ...] de atâta tras ni s-au spart tunurile şi trebuie să stăm. ... Tunul 4 a

crăpat şi el. ... Am stat în repaus 4 zile până ne-au sosit alte tunuri de la arsenal, apoi am

intrat iarăşi în luptă.

Sergentul face pronosticuri care sunt confirmate de istorie: Mărăşeştii, micul şi

liniştitul orăşel de pe Siret, a devenit loc istoric şi va rămâne neşters din istoria românilor.

Cine credea că pe această liniştită luncă se vor jertfi atâtea vieţi omeneşti, că aici va fi

centrul războiului, că aici va fi iadul pe pământ? O, ce lupte au fost! Ce chinuri! Ce

zvârcoliri! Bombardamentul a fost teribil ... . Orăşelul Mărăşeşti e distrus în întregime.

Artileristul execută comenzi care nu-i spun că va lua viaţa inamicilor sau o va

apăra pe a camarazilor săi: Înălţător ..., derivă ..., proiectile explozive, încărcaţi, foc!

Proiectilul opreşte valul inamicului care atacă ori cade între atacatori şi-i face una cu

pământul. Alteori proiectilul este trimis cu precizie asupra mitralierelor nimicitoare ale

inamicului, fie ele în câmp liber ori în cazemate, şi astfel este salvată viaţa multor

camarazi infanterişti din regimentul pe care artileria îl sprijină în luptă.

Rar se întâmplă ca artileristul să-i vadă pe cei cu care luptă şi-i vor fi victime, fiind

la mare distanţă de ei. Este şi motivul pentru care mulţi artilerişti ajung la vatră, după anii

de război. Între aceşti fericiţi este şi sergentul Spirescu, comandant de tun din Regimentul

13 Artilerie, care prezintă urmaşilor câteva evenimente care l-au impresionat în mod

deosebit în război.

Citind însemnările lui Spirescu Ilie vedem războiul cu ochii civilului ajuns sergent



adaptat la rigorile vieţii aspre din poziţia de tragere a tunurilor care trag din lunca Siretului

pentru a opri valurile atacatorilor până se înroşeşte ţeava tunului, apoi, din terenul muntos

de la Muncelu, unde tunurile sunt urcate cu mare dificultate, având înhămaţi câte 8 cai la

un tun, apoi cu aceeaşi hotărâre asupra inamicului, zădărnicind şi ultima încercare de

ofensivă a Spărgătorului de fronturi.

Aflăm cum asigurau artileriştii români serviciul permanent la posturile de luptă în

timpul iernii, pe zăpadă şi ger aspru, mergând cu schimbul la tun din adăpostul săpat în

piatra muntelui, unde focul ardea neîncetat; se odihneau pe grămezile de cetină încălzită

ziua la foc pentru a le asigura odihna de noapte. Alături de ei erau ofiţerii artilerişti,

comandanţi şi prieteni apropiaţi, care le menţineau moralul şi speranţa că la terminarea

războiului viaţa lor va fi mai bună decât inainte.

În partea finală a notiţelor de pe front sunt texte ale cântecelor despre Patrie,

Mărăşeşti şi Oituz, care vor fi fost pe buzele tuturor ostaşilor români în acei ani, însă

frunzărite de urmaşi, de-a lungul timpului, unele au devenit ilizibile.

Sergentul Spirescu a fost decorat cu Medalia comemorativă a războiului 1916-

1918 cu baretele Mărăşeşti, având brevetul 1373 din 6 octombrie 1922 şi cu Medalia

Victoria a marelui război pentru civilizaţie 1916-1921, conferită cu brevetul nr. 1245 din

25 aprilie 1925, pe care citim: Ministerul de războiu. Brevet. Din Înalt Ordin al Majestăţii

sale regelui Ferdinand I, s-a conferit sergentului Spirescu Ilie, contingentul 1918, din

Regimentul 13 Artilerie Medalia „Victoria” a marelui război pentru civilizaţie 1916-1921.

În numele ministrului de război. Nr. 1245 din 1925, aprilie, 25. Brevetul are aplicată

ştampila regimentului 13 Artilerie.

Ajuns acasă, se hotărăşte să completeze notiţele de pe front cu date din biografia

sa pentru ca urmaşii să-i cunoască pe înaintaşii lor.

Despre evenimentele petrecute de la demobilizarea de la 1 aprilie 1921 până în

1939 sunt puţine însemnări143

. Ne reţine atenţia textul intitulat Bine faci, bine găseşti, în

care autorul scrie că prin anii 1927 (sic) erau mari lupte politice în ţară. [...] Mulţi dintre

lingăi şi trepăduşi au sărit ca lăcustele din partid în partid. [...] Vardistul nostru din

timpul războiului 1916-1921, codoşul nemţilor, dezertorul rămas în Bucureşti când i-a

plecat unitatea în retragere în Moldova, el şi poate alţii la fel ca el au rămas lipiţi cu clei

de partidul [...].

Acest ins, ajuns la putere odată cu partidul său l-a traumatizat într-atât pe

binefăcătorul său, încât acesta se întreabă dacă este bine să faci bine, ori să-ţi vezi de

treaba ta. Această însemnare, făcută în anul 1939, demască purtarea inumană a celui care

l-a escrocat, jefuit şi umilit.

*

Mare bucurie a fost în casa părinţilor mei naşterea mea, la 4 ani după căsătoria

lor, căci le era teamă că nu vor avea copii şi se simţeau că nu erau la fel cu cei de-o

vârstă cu ei.

Tata era fiul lui Spirea Stănescu, adus pe aceste meleaguri de către Mazar-Paşa,

de la grecul Vanghele Pofidis, arendaşul hanului de la Sfântul Anton (unde este astăzi hala

de flori din Bucureşti).

143

Multe file sunt desprinse din carnet, nu mai sunt în ordinea firească, astfel că textul va fi redat

în ordinea cronologică a evenimentelor, începând cu biografia autorului, deşi aceasta a fost scrisă

după mai mulţi ani de la terminarea războiului. În locul cuvintelor sau frazelor ilizibile am pus

paranteze drepte; puţinele cuvinte descifrate din paginile ilizibile sunt, totuşi, în măsură să sugereze

cititorului ceea ce voia autorul să spună.



Vanghele Pofidis era patronul unei renumite cârciumi, unde pentru servirea feţelor

mai simandicoase ce poposeau aici, avea şi camere de închiriat, îl folosea pe Spirea,

oltean în vârstă de 27-28 de ani, din Pleniţa, judeţul Dolj.

Mazar-Paşa convingând patronul, îl aduce pe Spirea de la Bucureşti, îi dă un

local de cârciumă şi îl cunună cu Marioara, o olteancă foarte frumoasă.

Era Spirea băiat cu carte bună. Potrivit timpului, cunoştea scrisul şi vorbitul în

trei limbi: turceşte, greceşte şi ruso-bulgara. La el veneau mulţi locuitori de cereau povaţă

şi le făcea jalbe pentru pricini diferite, chitanţe pentru închirierea de pământ sau pentru

împrumuturi de bani.

Mama era fiica lui Tudor Barbu, femeie liniştită, muncitoare, căsătorită la vârsta

de 16 ani, cam fără voia ei, fiindcă era cu 10 ani mai tânără decât tata. Povesteau chiar ei

că o furase tata, că ea nici nu vorbea cu el, zicând că este bătrân. În cele din urmă s-au

împăcat bine şi au trăit în linişte în casa lor, fiind şi ea bună gospodină, ascultătoare,

dornică să facă orice lucru cu spor.

Era tare iubitoare de copii, căci după naşterea mea a bucurat-o Dumnezeu cu

încă doi băieţi şi o fată. Eram 4 copii născuţi succesiv, la 4 ani unul după altul. Mare

dragoste avea mama şi mare grijă să fim curaţi şi bine hrăniţi.

Aveam două vaci şi mă duceam cu ele la păscut, timp în care mă jucam cu cei de-o

seamă cu mine, spunând poezii şi rugăciuni. Erau băieţi şi fete cu vitele la păscut, mai

mari ca mine cu 2-3 şi chiar 5-6 ani, care, ascultându-mă cum număram şi făceam

socoteli, rămâneau uimiţi şi mă întrebau de unde ştiu atâtea la anii mei, cine mă învaţă,

iar eu le răspundeam cu fudulie că tata ştie multe.

Când m-am ridicat copil de şcoală la etatea de 7 ani, în anul 1903, tata şi mama

erau tare fericiţi că aveau şi ei băiat de dat la şcoală, mai cu seamă mama era bucuroasă

că mă vedea sănătos, voinic şi dornic de şcoală. Mă învăţase tata de mic câteva poezii,

ştiam să fac mici socoteli, să număr peste 100, scriind numerele pe ţărână.

La 1 septembrie 1903 am început să merg la şcoală cu băieţi şi fete de-o seamă cu

mine. Eram în clasa I-a 26 băieţi şi 17 fete. Şcoala era compusă din două săli de clasă. În

cea dinspre apus învăţam noi, cei începători, 43 de boboci şi bobocele, cam înghesuiţi,

sala fiind mai mică. Atâţia eram prezenţi la început, căci pe cei mai mulţi îi trimiteau

părinţii de frica amenzii şcolare, care era foarte riguros aplicată.

Mulţi copii au pierdut şcoala din cauza sărăciei, că nu aveau părinţii lor

posibilitatea să-i întreţină cu îmbrăcăminte, având mai mulţi copii, chiar 7-8. [Părinţii

lor] erau lipsiţi de pământ şi munceau în dijmă, dar mulţi erau şi lăsători pe tânjală.

Am terminat cursul primar având ca învăţător pe Gheorghe Rădulescu, urmaş

demn al învăţătorului său Nicolae Constantinescu.

Învăţătorul meu era aproape un enciclopedist ambulant: priceput, didactic şi

educativ, bun cuvântător, cu temeinice cunoştinţe de matematică, economie, contabilitate,

muzică laică şi bisericească. Preda muzica la Institutul Otetelişanu (Şcoala normală de

fete de la Măgurele, Ilfov).

Ne-a înarmat pe noi, copiii, cu trainice cunoştinţe la toate obiectele de

învăţământ, fapt pentru care zic şi astăzi „să-i fie ţărâna uşoară”.

Apoi cum să uit pe blânda mea bunică Lixandra, care ne-a învăţat pe noi, nepoţii

ei, să-i spunem băbica. Rămânând văduvă de tânără, nu s-a mai măritat şi trăia singură

în casa făcută cu bărbatul ei Dobre Barbu, după ce prin muncă şi vrednicie, că era femeie

capănă, cum spunea ea – şi aşa a fost – şi-a crescut copiii, două fete şi un băiat, i-a



căpătuit măritând fetele, pe cea mai mare cu un preot, iar cea mai mică a fugit144

cu un

băiat din sat; băiatul fiind silitor, l-a făcut învăţător.

Era femeie ţanţoşă băbica noastră la o vârstă trecută de 80 de ani, prin 1908-

1909. Noi eram nepoţii ei după mama, care era fata lui Tudor Barbu, fratele lui Dobre

Barbu, bărbatul băbicăi. Curţile noastre erau vecine, despărţite de un gard care avea un

pârleaz peste care treceam noi la ea şi ea la noi în fiecare zi, mai ales dimineaţa devreme.

În zilele de iarnă trecea pârleazul şi când se urca în prispă îşi scutura încălţămintea de

zăpadă şi striga la uşă:

-Măi! Dormiţi voi, ori v-aţi sculat?

Atât mama, cât şi tata, într-un glas răspundeau:

-Ne-am sculat, băbico, haide, vino în casă că uşa nu este încuiată.

Ea intra în casă pe întuneric, că lampa nu era aprinsă, iar noi, precum şi tata şi

mama, eram în aşternut. Dacă se scula mama să aprindă lampa, ea zicea să n-o aprindă,

că nu o să băgăm aţă în ac şi nici nu o să ţesem în argea145

.

Stătea pe marginea patului lângă sobă, unde dormeam noi, copiii, şi începea să se

joace cu noi, ciupindu-ne şi gâdilându-ne, noi prăpădindu-ne de râs, iar ea începea să

spună părinţilor veşti de prin sat: cine e bolnav, cine a murit, cine cu cine s-a căsătorit,

care s-au certat ori s-au bătut.

De unde şi cum le ştia ea pe toate, cu drept adevăr de parcă ar fi fost de faţă la

toate întâmplările ce le povestea de-a fir a păr? Cu toate că era trecută de 80 de ani, se

interesa de toate întâmplările din sat.

Avea ochi vii

băbica şi o ţinere de

minte extraordionară.

Ea era fata lui Ştefan

Neguţ, fiul lui Neguţ, de

neamul lui din satul

Frasinul din Vlaşca de

Jos, aproape de

Dunăre. Aşa ne

povestea ea. După

spusele ei Neguţ şi soţia

sa Voica, împreună cu

Sandu Ilie, Radu Roşca,

Iancu Ghiţă şi Ghiţă

Belibou erau clăcaşi pe

moşia boierului grec Mavromalu, care moşie mai târziu a ajuns a boierilor Cantacuzini.

Pe lângă amintirile frumoase din copilărie sunt şi unele triste.

Amintesc astfel de seceta care înainte de anul 1907 s-a instalat în întreaga ţară.

Au murit oameni şi animale, iar arendaşii de moşii şi speculanţii erau în stare să ia şi

sufletul celor săraci. Au început hărţuieli, bătăi şi crime. Foamea îi aducea pe oameni la

disperare, transformându-i în fiare. Se zvonea că în cutare sat sărăcimea a intrat în curtea

boierului si au spart pătulele cu grâu şi porumb.

În primăvara anului 1907, prin luna februarie, atât la munte, cât şi la Dunăre, în

Oltenia şi în Moldova a început înfricoşătoarea revoluţie. Ziarele anunţau primejdii mari

şi pârjol în conacele boiereşti. Moşierii, arendaşii şi slugile lor devotate erau schingiuiţi şi

144S-a căsătorit fără a respecta tradiţia, neavând încuviinţarea părinţilor. 145Război

Autorul acestor însemnări împreună cu familia



omorâţi în chinuri

groaznice.

În cartea lui Liviu

Rebreanu Răscoala, sunt

descrise sălbăticiile din acel

timp de tristă amintire.

Eram copil în clasa

a IV-a primară şi când

veneam acasă de la şcoală

găseam pe tata şi mama

plângând. Se zvonea că

răsculaţii înarmaţi cu

topoare, coase şi ciomege

intră în sat, umblă din casă

în casă şi-l ia pe om cu forţa

în rândurile lor ameninţând cu moartea, iar cel ce nu se supunea era pedepsit cu moartea.

Mare groază şi spaimă de nedescris. Aproape toţi bărbaţii tineri şi vârstnici fugeau

de-acasă în păduri şi pe malul Argeşului, în zăvoaie.

Judeţul Vlaşca era cuprins de revoluţie în întregime. Noaptea licăreau flăcări pe

dealul de peste Argeş. Ardeau conacele boiereşti.

Într-o dimineaţă, mergând la şcoală şi ajungând în centrul satului, în faţa şcolii,

în răspântie şi în tot lungul drumului spre şoseaua Giurgiului, erau soldaţi mulţi, precum

şi tunuri în faţa şcolii. Erau două tunuri la poarta curţii boiereşti, încă două pe locul liber

de lângă şcoală, precum şi piramide de arme în număr mare. În acea zi nu s-au ţinut

lecţii. Preoţii erau la şcoală într-o clasă şi vorbeau cu învăţătorii. Preotul cel bătrân

zicea:

-Bine că a dat Milostivul Dumnezeu de a sosit armata, că satul nostru şi noi nu

vom avea neplăceri. Bine că am scăpat. Vine armată multă. Ieri s-a decretat mobilizare,

s-a făcut cordon de armată în jurul Bucureştilor. Pe şoseaua Alexandriei şi pe a Giurgiului

trece armată spre Vlaşca. Tot Corpul de Armată sub comanda generalului Averescu va

înăbuşi în sânge Vlaşca şi Teleormanul.

Aici, la noi în sat, precum şi la Copăcenii de Jos, era un divizion de artilerie din

Regimentul 2 din Bucureşti. Acest regiment era aşezat pe cursul Argeşului, de la

Mihăileşti până la Valea Dragului, sub comanda colonelului Vartiadi, care era

proprietarul moşiei Călugăreni, om rău, crunt şi fără milă.

Era pornit pe răzbunare, fiindcă răsculaţii puseseră foc celor două conace ale

lui, prefăcându-le în cenuşă.

Slugile care nu au vrut să meargă cu răsculaţii, au fost ucise, tăiate cu topoarele.

Pe logofeţi i-au omorât în chinuri groaznice, iar pe unii i-au aruncat chiar de vii în puţuri.

În mare parte slugile erau ardeleni, că mai toţi boierii aduceau ardeleni. În multe

cazuri, mulţi dintre aceştia plecau de la curţile boiereşti bătuţi crunt şi daţi afară pe

poartă fără nici o simbrie.

Colonelul, cum sosi în sat, dădu ordin primarului să strângă toţi sătenii la

primărie şi să-i arate în scris pe care din locuitori îi bănuieşte el, ca primar, că ar avea

gânduri de revoltă.

Primarul şi cei doi preoţi care se aflau şi ei acolo, au spus sus şi tare că „în

comuna noastră nu s-a simţit nici un fel de revoltă, că este un sat cu oameni liniştiţi”.

„Nu se poate! Nu e de crezut! Cum adică, nici contra partidului? Nu se poate,

Sergentul Spirescu şi tunul său



asta nu e de crezut! Cum în toate satele am găsit şi aici nu? Gândeşte-te bine, primarule,

şi voi, popilor! Mie îmi trebuiesc cel puţin 3 oameni ticăloşi cu care să dau exemplu

celorlalţi”.

Preoţii au susţinut că nu au pe cine să jertfească, oamenii fiind cuminţi. Atunci

colonelul, căruia îi scăpărau ochii şi îşi mângâia mânerul săbiei, chemă afară din

primărie pe notar şi pe jandarm şi merse cu ei în spatele primăriei. După un sfert de oră

intră iar în primărie şi zise radios:

„Dacă voi vă apăraţi neamurile ca nişte tâlhari ce sunteţi, iacă eu am dibuit 3

ticăloşi care bagă zâzanie în locuitori pe timpul alegerilor şi umblă cu fel de fel de fapte

contra partidului şi nu se poate să nu aibă cât de cât legături cu tâlharii din Vlaşca, adică

cu cei din Adunaţi şi Călugăreni. Asta precis şi fără doar şi poate, veţi vedea acum.

Chemaţi acum, aici, în faţa mea, pe Petre David, Constantin Radu şi Petre Năstase. Primii

doi sunt împotriva partidului, al treilea este

hoţ de cai, puşcăriaş, toţi tâlharii având

legături cu tâlharii din Vlaşca şi

Teleorman”.

Ce mai puteau să facă primarul şi

preoţii în faţa acestui cerber, diavol cu chip

de om?

I-a chemat în primărie şi cum au

intrat i-a luat la palme scrâşnind din dinţi

şi înjurând, zbierând ca o fiară şi

pomenind jafurile de la cele două conace

ale lui, care de fapt nu aveau legătură cu

aceşti nenorociţi oameni cuminţi.

Petre David, om cu carte, fost

primar cu albii, curajos, după ce primi

palmele zise cuviincios:

-Domnule colonel, vrem să ştim şi

noi, pentru ce ne înjuri şi ne baţi? Care

este vina noastră, ce am făcut?

Crudul tiran cu glas răguşit, plin

de turbare, dădu ordin să iasă toţi afară

din primărie. Cum ajunseră afară se treziră

în faţa unui plutonier şi unui grup de

soldaţi cu săbiile scoase în gardă.

-Ostaşi! Luaţi pe aceşti 3 tâlhari şi urmaţi exemplul din alte comune!

Artileriştii băgară săbiile în teacă şi înşfăcară pe cei 3 nevinovaţi să meargă cu ei

în careul soldaţilor. În răspântie, la Ciufu, în faţa primăriei, osândiţii plângeau, jelindu-se

ca femeile:

-Aoleu, copilaşii noştri! Aoleu, viaţa noastră!

Petre David plângând mai domol decât ceilalţi doi, zicea:

-Mamă, Doamne! Mamă, Doamne, ce mai e şi asta pe capul nostru? Mamă,

Doamne, mamă Doamne!

De atunci i-a rămas lui Petre David porecla Mamă Doamne.

Oamenii din sat, bărbaţi, femei şi copii, plângeau în hohote, jelind pe cei 3

nevinovaţi, întrebându-se de ce aşa o pacoste a căzut pe capul lor.

Preotul bătrân, Radu Dumitrescu, se prezentă în faţa răului colonel implorându-l



şi zicând că oamenii sunt nevinovaţi. Atunci colonelul strigă:

-Soldaţi! Jos la pământ cu ei! Sergent! Câte 50 de trăgători la partea moale!

Mama voastră de tâlhari!

Urmează o serie de înjurături adresate tuturor, inclusiv preoţilor, învăţătorilor şi

primarului. A ameninţat toată gloata că dacă mai strigă, îi împuşcă pe toţi.

Femeile şi copiii celor 3, îngroziţi, s-au repezit printre soldaţi ţipând. Atunci

colonelul a scos pistolul şi a tras în sus toată încărcătura din pistol, 6 pocnituri groaznice,

care au făcut să încremenească toată lumea.

Soldaţii i-au lungit la pământ şi au început să-i bată. La răcnetele şi ţipetele celor

bătuţi, toată lumea a căzut în genunchi plângând. Atunci preotul bătrân, trecut de 70 de

ani, a mers în faţa colonelului, plângând şi cu mâinile ridicate i-a cerut milă şi îndurare

pentru numele Lui Dumnezeu şi al Sfintei Fecioare. A dat Dumnezeu şi totul s-a terminat

doar cu această formă de pedeapsă, bătaia.

Meseria - brăţară de aur

Înconjurat de cei dragi, creşteam

sănătos, cinstit corect şi cu frica Lui Dumnezeu.

Terminând cele 5 clase primare, părinţii au găsit

de cuviinţă să mă dea în supravegherea unui

patron, spre învăţarea unei meserii, aceasta fiind

cizmăria. Deşi aveam posibilităţi intelectuale,

părinţii nu le aveau pe cele financiare. Astfel am

ajuns ucenic la un patron în Măgurele.

În anul 1913 am terminat ucenicia şi am

devenit calfă, după obiceiul cizmăresc, cu masă

şi bucurie mare. Meşterul, Dumnezeu să-l

odihnească, mă lăuda faţă de părinţii mei şi faţă

de cei invitaţi la această tocmeală, că urma să

fiu tocmit pe leafă.

Erau invitaţi preotul şi învăţătorul din sat

şi mai mulţi locuitori apropiaţi meşterului. Am

fost tocmit cu 350 lei pe an, aceasta după

intervenţia preotului şi a învăţătorului, pentru că

stăpânul nu voia să dea decât 250 de lei, un rând

de haine bune şi un ceasornic de buzunar, fiindcă

am fost băiat cuminte, vrednic şi ascultător în tot timpul celor 4 ani de ucenicie.

Între cei ce luau parte erau şi doi lucrători cizmari, buni meseriaşi. Unul, Vasile

Mihăilescu zis Cofetură şi altul Iancu lui Mărin al Marghioalei, din comuna Bragadiru.

Cofetură era de neamul lui din Ploieşti, fost mare patron, cu atelier şi magazin de

încălţăminte în oraş, dar ajunsese aici, la Măgurele-Ilfov după triste întâmplări din timpul

unor peregrinări.

De la aceşti doi lucrători am furat eu meseria, că după spusele lor, orice meserie

se fură din ochi şi se practică cu mâinile. Erau buni aceşti oameni şi eu îi pomenesc cu

evlavie, dar mă luai cu vorba şi mă îndepărtai de ceea ce începusem să povestesc despre

soarta mea de lefegiu începător. Ajuns la adolescenţă, mă consideram în rândul oamenilor

maturi.

Meşterul şi cei doi lucrători mă lăudau şi aminteau de faptele mele de copil

cuminte şi ascultător faţă de stăpân şi de oamenii mai în vârstă, numai că meşterul, adică

Brevete ale sergentului Ilie

Spirescu



stăpânul, voia să mă angajeze cu plată puţină faţă de atâta laudă:

-De, măi oameni buni. Eu zic că dau bine 250 de lei, mâncare, dormit şi haine de

flăcăiandru. Ce zici părinte, şi dumneata, domnule învăţător, nu e bine cum zic? De! L-am

învăţat meserie şi l-am făcut mare, aşa că în anul ăsta de practică să mă folosesc şi eu din

plin de munca lui. Aşa cred eu.

Atunci preotul zise:

-După cum îl lăudaşi şi după cum şi noi cunoaştem, eu zic că are şi el dreptul să

vorbească şi să spună dacă îi convine plata cu ce făgăduieşti.

Eu eram aşezat în dreapta stăpânului, iar părinţii mei mai pe la mijlocul mesei şi-i

priveam cu duioşie, văzând că amândoi plângeau. Cred că de bucurie, văzându-mă la loc

de cinste. Stăpânul zise:

-Dumneata ce părere ai, nene Nicule? Dar dumneata, lele Zamfiro, este bine cum

zic eu?

Tata mulţumi prin cuvinte frumoase stăpânului şi la toţi cei ce luau parte, zicând

şi el că dacă merită băiatul să fie întrebat şi el şi să-şi spună părerea.

Eu mă simţeam tare stingherit şi nu îndrăzneam să vorbesc, dar la zisa preotului

şi a învăţătorului, mă sculai în picioare şi zisei cu glas lămurit şi îndrăzneţ să fiu plătit cu

un leu pe zi, la fel ca muncitorii fără meserie. Atunci toţi cei de la masă au bătut din

palme, zicând: bravo! Astfel a rămas tocmeala la 350 lei pe an şi rândul de haine

făgăduit.

Prin luna octombrie, în sezonul lucrului în meseria cizmăriei, avea meşterul

comenzi multe, de diferite feluri de încălţăminte: cizme din nou, încăputări, ghete şi

bocanci bărbăteşti, pantofi pentru femei în număr mare, trecut peste 150 de perechi, care

se cerea să fie lucrate repede, deoarece veneau comenzi zilnic. Se lucrau pentru Institutul

Otetelişanu cam 160 perechi de ghete pentru iarnă şi 160 perechi de pantofi.

Meşterul era socotit de drept pantofarul Institutului de domnişoare Ioan

Otetelişanu din comuna Măgurele-Ilfov. Această şcoală era patronată de Academia

Română. Soţia meşterului era în slujbă la infirmeria şcolii şi tot personalul profesoral şi

elevele îi ziceau Măicuţa Tereza pentru bunătatea ei.

Încheindu-se anul de practică, am revenit în sat şi am început să lucrez pe cont

propriu, trăind evenimentele timpului alături de toţi sătenii. Astfel am ajuns eu să

mulţumesc şi astăzi celor care m-au ajutat în viaţă.

Ordine şi decoraţii

Timpul trece şi veni vremea să-mi fac datoria faţă de ţară şi am ajuns cătană. Am

avut noroc şi de război. În timpul războiului din 1916-1921, în timpul refugierii în

Moldova la Iaşi, erau reviste satirice şi foi de propagandă pentru ostaşii de pe front, în

care existau şi metafore: Luptaţi pentru Ţară şi Rege!

Mai era încă un motto: Cel ce moare, moare pentru Patrie şi Tron, iar cel ce va

trăi, va fi în fericire într-o ţară mare, bogată şi frumoasă. Luptaţi cu bărbăţie şi apăraţi

pământul sfânt al Ţării, că al vostru este! Nu uitaţi că Regele şi-a dat cuvântul că după

război veţi fi împroprietăriţi. Cuvântul Regelui e sfânt!

Ostaşilor fii de plugari li se făgăduia pământ şi fericire şi mergeau în ploaia de

gloanţe şi şrapnele în frunte cu ofiţerii lor, tot fii de plugari (învăţătorii de la sate).

Fiii de moşieri erau tixiţi pe la statele majore, pe la depozite şi spitale, la

manutanţe şi la popote, unde huzureau de bine, fiind apăraţi de moarte şi siguri de viaţă,

atât ei, cât şi soţiile lor, care făceau servicii în spitale având lefuri grase şi orice bunătăţi.

Mi-a picat în mână o revistă satirică, nu mai ţin minte cum se numea, cu

următoarea satiră:



Cap inteligent şi tare,

Bravul ofiţer „Halva”,

N-are caracter de aur,

Ci e chiar de tinichea.

Are, în schimb, sănătate

Şi îndeosebi, noroc,

La maşina de bucate

Comandă-n război el „foc”!

Ştiinţa lui de strategie

Ca subşef de stat major

Numai la bucătărie

Se distinge sclipitor.

Prin viteze rechiziţii

Captură cinci mii de boi

Şi alungă din poziţii

Opt divizii mari de oi.

Luptau porţii cu duşmanii,

Iar el, straşnic militar,

A ucis numai curcani,

Gâşte, raţe, la grătar.

Totuşi, mare e necazul,

Iar destinul e nedrept:

Ordinul „Mihai Vitezul”

Încă nu-l poartă pe piept.

Îl vei avea, erou de viţă,

Însă, să te resemnezi:

Un cuţit şi-o furculiţă

Va avea în loc de spezi.

Apărea pe front, chiar în tranşee şi-n adăpostul tunurilor ziarul România, uneori

chiar într-o singură foaie din hârtie foarte proastă, cu literele întinse, că nici cerneala nu

era bună. Totuşi, simţeam o mângâiere şi parcă ne picurau balsam în suflet aceste fiţuici,

aşa cum erau făcute, din lipsă şi

sărăcie, că război cu belşug nu se

poate.

Pentru fiecare secţie de

infanterie şi pentru fiecare tun în

poziţie apărea o foaie sau un ziar

întreg, dar ce să citeşti? Un articol

de fond cu laude pentru aliaţi,

comunicatul despre poziţiile noastre

cele de munte şi de câmpie, laude

deşarte, replieri, înaintări şi

niciodată despre prizonieri şi morţi

la noi. Avansări în grade şi decoraţii

pe care le citeam în scârbă, pentru

că era vorba numai de coconaşi şi

soţiile sau amantele lor.

Eram pe poziţie la Oituz, sus în munte, la cota 343, unde urcasem tunurile cu

frânghii şi de aici trăgeam cu tunurile asupra unor sate din Transilvania.

Era un ger cumplit şi o zăpadă mare. Stăteam într-un adăpost, care era săpat sub

munte, la o adâncime de 15-20 metri. La tunuri ne suiam pe o scară săpată printre lespezi.

Aveam tragere reciprocă, iar lângă tun făceam cu rândul câte două ore, apoi coboram în

adăpost, la căldură, după ce predam schimbului binoclul, cojocul, mânuşile şi pâslarii.

Sărbătorile de Crăciun şi de Anul Nou 1918 le-am făcut aici. În noaptea de Anul

Nou ofiţerii au fost consemnaţi în baterie, că altfel mai plecau prin satele de munte, cu

rândul, după distracţii. Aveau grijă, bine-nţeles, să-şi facă rost de gazde bogate şi cu

femei frumoase, însă a picat ordinul pe la orele două şi i-a prins şi fără ţigări. Erau tare

supăraţi şi înjurau, blestemându-şi soarta. Numai sublocotenentul Jipa îi mai făcea să

zâmbească, dintre toţi cei 6 ofiţeri, adică de la două baterii, a II-a şi a III-a, că la noi, la a

II-a, veneau cei de la a III-a, pentru că aveam adăpost straşnic.

Căpitanul nostru, D. Gh., era mare fumător. Noi aveam cuptor săpat în munte, cu

coş de răsuflu pentru fum, în care focul ardea fără încetare fiind nutrit cu buşteni de paltin

Carnetul cu însemnări al sergentului Spirescu



şi frasin. Făceam ceai cu apă de zăpadă şi aveam căldură potrivită.

Noi, ostaşii, dormeam pe aşternut de cetină de brad, iar ofiţerii şi plutonierii

aveau pături, dar de căldură mai bine o duceam noi, că dogorea de la foc ca în iad, o lua

de jos în sus, iar adăpostul era pardosit cu pământ. Aşternutul de cetină dimineaţa îl

făceam grămadă în dreptul gurii cuptorului, la distanţă de 3-4 metri, aşa că seara era

cald de frigea.

Soldaţii mei (sergent Spiru Ilie) făcuseră rost de la soldații ruși de săculeț de

pesmeți plin cu tutun, mahoarcă rusească şi bumaşcă, adică foiţă pentru ţigări. Fumul

acestor ţăgări era tare şi puturos, aproape că nu mirosea a tutun, însă noi, ostaşii, îl

făceam papară. Săculeţul de tutun şi bumaşca erau la mine în raniţă şi când în repaus

făceam ţigări, mergeau din mână în mână.

În această sfântă noapte de Anul Nou 1918 stăteam şi fumam în tăcere, căci erau

ofiţerii la masă şi jucau cărţi, copci şi 31. Au făcut ei ce au făcut cât au avut ţigări, dar pe

urmă au început să înjure şi să se drăcuie între ei. Într’un timp căpitanul zise către noi:

-Măi ostaşi, voi aveţi tutun?

-Avem, să trăiţi, domnule căpitan, dar e mahoarcă, zisei eu.

-Fie dracului şi popoarcă, numai tutun să fie!

Atunci, sculându-mă, m-am prezentat la masa lor cu săculeţul şi cu bumaşca.

-Bravo! Bravo! Să trăiţi mulţi ani, măi băieţi! Acum zic şi eu că e de noi!

Rupând foiţa, fiecare îşi lua în degete mahoarcă să facă ţigări, dar cum

strângeau, foaia se rupea şi tutunul fiind vânjos, curgea pe jos.

-Bine mă, dar voi cum faceţi ţigări? Veniţi unu sau doi şi făceţi-ne voi.

Atunci i-am întrebat dacă nu le este silă, că noi le lipeam cu saliva noastră, la

care căpitanul nostru zice:

-Chiar dacă le lipiţi şi cu altceva, tot bine este că se găseşte buruiana dracului.

În ziua de Anul Nou a avut loc adunarea divizionului jos, la Răzoare, unde am

primit câte o pâinică niţel mai mare ca o prescură, care fiind frământată cu şofran şi

zahăr, se numea cozonac. Am mai primit şi câte un pahar mare cu vin tare bun la timpul

acela, fiind paharul măricel. Sergenţii şefi de tunuri au primit câte un ziar ,,România” şi

,,Ostaşul” ca să le citim ostaşilor.

Ajunşi sus, în munte, în adăpost, tocmai au sosit şi bucătarii cu cazanele cu

mâncare. Ciorbă cu carne de vacă sau cal, Dumnezeu ştie ce, dar ca pentru ziua de Anul

Nou 1918, în starea în care ne găseam, a fost foarte bine venită că nu mai mâncasem

ciorbă cu carne demult şi ne miram toţi de aşa porţii mari de carne, arpacaş şi zarzavat

neobişnuit de mult. Dar, de! Aşa se cuvenea de Anul Nou!

În prima pagină a ziarului România, într-o coloană din mijloc, era scrisă cu

litere roşii, de foc, o poezie cu titlul ,,Mama în rugăciune”. Iat-o, aşa cum nu pot s-o uit:

Cântecul de jale îngânat de-o mamă

Ce toarce lângă vatră lungul fir de dor,

Când suntem departe. Patria ne cheamă

Cu acelaşi tainic glas alintător.

Din bătrâne turle, clopote când sună

În cadenţe rare, cu adânci vibrări,

Parcă sună-n slavă inima străbună,

Rugăciunea sfântă, repetată-n zări

Şi din lanuri coapte, legănate-n soare,

Din păduri bătrâne ce ascund comori,

Patria vorbeşte. Mamă iubitoare,

Celor vii dă pâine şi morţilor flori.

Am citit-o şi am recitit-o şi am plâns cu toţi soldaţii de la tun.



Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor – Octombrie • oct. 1590, m. Radu Buzea vel armaş, tatăl celor trei fraţi Buzeşti. Înmormântat la Călui.

• 2 oct. 1602, moare Stroe Buzescu în urma rănii din lupta de la Teiuşani cu nepotul

hanului tătar. Este înmormântat la biserica din Stăneşti Vâlcea.

• 25 oct. 1632, în urma luptei de la Plumbuita, Matei Basarab ocupă tronul Ţării

Româneşti.

• 28 oct. 1688, începe domnia lui C-tin Brâncoveanu.

• 1 oct. 1711, Domnitorul Constantin Brâncoveanu termină podul peste Dâmboviţa de la

Podul Dâmboviţei şi pune în acel loc o cruce de piatră care s-a păstrat până azi.

• 5 oct. 1781, Ilinca Dobrosloveanca termină zidirea bisericii din Reşca.

• Toamna 1817, Iancu Jianu se căsătoreşte cu Sultana Gălăşescu.

• 27 oct. 1819, m. Mariţa Pârşcoveanu, fiica vornicului Ştefan Pârşcoveanu şi soţia lui

Iordache Cantacuzino.

• 5 oct. 1830, m. Dinicu Golescu. Fusese căsătorit cu Zoe, fata Dumitranei Pârşcoveanu.

•12 oct. 1835, m. la Slatina dascălul Gheorghe Ardeleanu, tatăl lui P. S. Aurelian.

• 5 oct. 1860, n. la Caracal Dimitrie Petrescu, inginer agronom, tatăl scriitorului Cezar

Petrescu.

• 10 oct. 1864, n. I. S. Floru, istoric, autor de manuale şcolare (Floru-Olt, Memoria Oltului

şi Romanaţilor nr. 18, 19, 22/2013; 40, 41, 42/2015; 51, 53/2016, 62/2017).

• 27 oct. 1874, n. la Dioşti R-ţi profesorul şi colecţionarul Ilie Constantinescu, fost director

al Liceului „Ioniţă Asan” din Caracal (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr.16/2013;

32/2014; 38-42/2015; 49, 56/2016, 67/2017).

• 1 oct. 1880, n. la Zvorsca-Romanaţi amiral Petre Bărbuneanu (Memoria Oltului şi

Romanaţilor , nr. 5/2012).

• 2 oct. 1880, n. Craiova g-ralul scriitor N. M. Condiescu, fost preşedinte al Societăţii

Scriitorilor Români, înmormântat la moşia sa Grozăveşti-Romanaţi la 15 iunie 1939.

• 22 oct. 1880, m. Şt. Protopopescu, om politic liberal, fondatorul Şcolii nr. 2 Slatina.

•17 oct. 1881, n. liderul ţărănist C.G. Căpăţineanu (Memoria Oltului şi Romanaţilor

25/2014).

• 21 oct. 1881, n. la Slatina Demetru D. Stoenescu, jurist.

• 15 oct. 1883, inaugurarea Şcolii de Agricultură de la Strehareţi lânga Slatina.

• 26 oct. 1884, n. C. Şaban Făgeţel, gazetar, animator al vieţii culturale din Craiova

(Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 13/2013; 54/2016).

• 1 oct. 1885, apare la Slatina prima revistă pentru copii din România -„Amicul Copiilor”.

• 10 oct. 1888, apare la Slatina ziarul „Oltul”.

• 10 oct. 1888, ia fiinţa gimnaziul „Ioniţă Asan” din Caracal, un rol important având D.

Cezianu.

• 14 oct. 1888, n. g-ralul Aurel Aldea la Slatina.

•Ante 1 oct. 1889, apare ,,Dicţionarul Geografic al judeţului Romanaţi” de C. Locusteanu.

•4 oct. 1891, n. g-ral Ion Mihăescu la Amărăştii de Jos- Romanaţi.

•14 oct. 1894, n. Ilie Popescu Spineni, jurist , romanist, istoric (Memoria Oltului şi

Romanaţilor nr. 67/2017).

•17 oct. 1895, G. Poboran devine director al Şcolii Ionaşcu din Slatina.

• 28 oct.1897 , m. la Mirila- Romanaţi Gheorghe Chiţu, om politic, fost primar al Craiovei.

• 30 oct. 1899, apare la Caracal ziarul „Caracalul” .

•2 oct.1900, n. la Strejeşti prozatorul şi gazetarul Dumitru Diaconeasa.

•14 oct. 1900, n. pictorul Lazăr Zarea (Zoller) la Slatina.

• 21 oct. 1900, n. Neda Marinescu, fizician la Grădinile-Romanaţi.



• 25 oct. 1902, n. Dăneasa cărturarul Dumitru Popovici.

• 29 oct. 1902, m. Ioan N. Guran, fost deputat de Romanaţi, fost primar al Caracalului.

• 14 oct. 1903, n. la Caracal pictorul Ion Musceleanu.

• 23 oct. 1903, n. la Enoşeşti actorul şi regizorul C-tin Ţăpârdea.

• 23 oct. 1905, apare „Gazeta Balşului”.

• 25 oct. 1906, C-tin Dissescu devine ministru al Cultelor după retragerea lui M. Vlădescu.

• oct. 1907, apare la Caracal „Viaţa şcolară”.

• oct. 1907, C-tin Dissescu devine decan al Baroului Ilfov.

• 4 oct. 1908, n. N. Popescu Optaşi, istoric şi profesor al liceului „Radu Greceanu”

(Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 55/2016, 64, 66/2017).

• 21 oct. 1909, m. la Bucureşti Rola Piekarski, fost profesor de desen la gimnaziul ,,Radu

Greceanu” din Slatina.

• 16 oct. 1911, N. Iorga susţine la Caracal conferinţa „Presa română şi menirea ei”.

• 12 oct. 1912, inaugurarea monumentului eroilor de la Cezieni (Memoria Oltului şi


• 16 oct. 1912, se formeaza noul guvern condus de Titu Maiorescu. C-tin Dissescu (n.

Slatina) este Ministrul Instrucţiunii Publice.

• 25 oct. 1915, ia fiinţă la Caracal „Federala Dacia”.

• 10 oct. 1916, m. pe front în Valea Jiului Tiberiu Popescu, fost profesor la Gimnaziul

„Radu Greceanu” din Slatina (Memoria Oltului şi Romanaţilor 16/2013).

• 24 oct. 1916 n. juristul Mihai T. Oroveanu, reputat specialist în drept administrativ.

• 25 oct. 1920, Balşul devine oraş.

•14 oct. 1921, este inaugurat monumentul eroilor din Bălteni-Olt (Memoria Oltului şi


• 16 oct. 1921, apare la Caracal ziarul „Viitorul Romanaţului”.

• 1 oct. 1922, apare ziarul „Olteanul”, organul Partidului Poporului din judeţul Romanaţi

(Memoria Oltului şi Romanaţilor nr.17/2013).

• 1 oct. 1922, dezvelirea monumentului eroilor din Crăciunei de Jos.

•4 oct. 1922, se pune piatra fundamentală la clădirea liceului ,,Ioniţă Asan” din Caracal.

• 18 oct. 1923, apare la Caracal „Gazeta Romanaţilor”.

• 26 oct. 1923, dezvelirea monumentului eroilor din Ştirbei-Iancu Jianu.

• 7 oct. 1924, m. C. Ştefănescu Zănoagă, fost prefect de Olt, lider P. Naţionalist Olt.

• 12 oct. 1925, m. institutorul slătinean G. Poboran, autorul „Istoriei oraşului Slatina”

(Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 10/2012, 11, 12, 16/2013; 41/2015).

• 10 oct. 1926, congresul prin care din fuziunea P. Ţărănesc cu P. N. Român ia fiinţă P. N.

Ţărănesc. Pavel Brătăşanu devine vicepreşedinte al formaţiunii.

• oct. 1928, inaugurarea monumentului eroilor din Doba.

• oct. 1928, în parcul oraşului Caracal este instalat bustul lui C-tin Poroineanu .

• 8 oct. 1928, m. poeta Ada Umbră la Ianca-Romanaţi (Memoria Oltului şi Romanaţilor

nr. 35/2015; 54/2016).

• 26 oct. 1928, are loc la Recea un cumplit accident feroviar (Memoria Oltului şi


• 1 oct. 1929, I. Ionaşcu devine directorul Şcolii Normale „Preda Buzescu” din Slatina.

• 21 oct. 1929, Mircea Damian scoate la Bucureşti revista „Vitrina Literară” (Memoria

Oltului şi Romanaţilor nr. 13/2013).

• oct. 1931, se înfiinţează prima bibliotecă publică din Slatina în casa donată de profesorul

M. S. Andreian.

• 10 oct. 1931, m. profesorul Aurel Cetăţeanu care funcţionase la Liceul „Radu Greceanu”



din Slatina, profesorul de limba română al scriitorului Mircea Damian.

• 25 oct. 1931, moare într-un accident de avion Octav Oculeanu (n. Brastavăţu, Memoria

Oltului şi Romanaţilor nr. 5/2012; 51/2016).

• 5 oct. 1932, n. poetul Ion Precupeţu la Boşoteni-Romanaţi.

• 11 oct. 1932 n. la Topana Vasile Smărăndescu, poet, prozator şi gazetar.

• 17 oct. 1932, m. dr. Titu Oroveanu (n. Caracal), fost deputat de Buzău.

• 15 oct. 1933, este inaugurat bustul lui H. G. Lecca la Caracal, opera lui Dimitriu-Bârlad .

•19 oct. 1933, Nifon Criveanu (n. Slătioara-Romanaţi) devine episcop de Huşi (Memoria

Oltului şi Romanaţilor nr. 52/2016).

•19 oct. 1935, m. scriitorul Gib Mihăescu (n. la Drăgăşani la 23 apr. 1894). A studiat la

liceul ,,Radu Greceanu” din Slatina.

• oct. 1936, apare „Şcoala Noastră”, revista Asociaţiei Învăţătorilor din judeţul Olt.

• 10 oct. 1937, inaugurarea monumentului eroilor din Gropşani (Memoria Oltului şi


•13 oct. 1937, n. la Stoeneşti Stelian Niculescu, dr. în matematică.

• 15 oct. 1938, apare la Caracal revista „Făclia” (Memoria Oltului şi Romanaţilor, nr. 7

/2012)

• 21 oct. 1940, n. la Coteana gazetarul Dumitru Tinu, preşedintele Clubului Român de

Presă, directorul ziarului ,,Adevărul” (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 8/2012).

• 5 oct. 1941, n. la Caracal Gh. Dincă, dr. în matematică.

• 14 oct. 1941, apare la Slatina „Gazeta Oltului” (Memoria Oltului şi Romanaţilor

10/2012).

•1 oct. 1942 se deschide la Slatina tipografia ,,Tiparul Oltului” a Constanţei Noale.

• 10 oct. 1943, n. la Caracal prozatorul Radu Niţu.

• 5 oct. 1944, n. la Caracal istoricul şi numismatul Onoriu Stoica.

• 21 oct. 1944, apare ziarul „Libertatea Romanaţului” la Caracal.

•20 oct. 1947, n. prozatorul Aurel Antonie la Castranova- Romanaţi.

• 17 oct. 1949, m. în detenţie la Aiud g-ralul Aurel Aldea .

•1 oct. 1950, n. la Şurtuc-Sălaj profesorul Teodor Nedelea, fost director al Liceului

Agricol de la Strehareţi şi autor a numeroase lucrări în domeniul chimiei (Memoria Oltului

şi Romanaţilor, nr. 34/2014; 46/2015; 47, 54, 55/2016.

•12 oct. 1950, n. profesorul şi istoricul Ion Ivaşcu, iniţiatorul publicaţiei ,,Studii

Slătinene”.

• 29 oct. 1950, n. scriitorul disident Viorel Padina, la Gura Padinii-Romanaţi.

•6 oct. 1951, n. la Bistriţa- Piatra- Olt scriitorul Florin Chintescu.

•14 oct. 1951, n. la Caracal scenografa Iuliana Manţoc.

•1 oct. 1955, n. la Izbiceni poetul Ion Stratan.

•4 oct. 1976, n. la Osica de Jos (Dobrun) caricaturistul Gogu Neagoe.

• 28 oct. 1983, m. Ionel Marinescu, poet şi critic (n. 1909).

• 27 oct. 1985, m. prozatoarea Alice Botez.

• oct. 1994. m. actriţa Pola Illery (Paula Iliescu) în S. U. A. (n. Corabia).

•31 oct. 2000, g-ralul Mihai Popescu (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 28/2014) devine

şef al Marelui Stat Major al Armatei.

• 7 oct. 2001, s-a dezvelit monumentul eroilor din Curtişoara (Memoria Oltului şi


• 28 oct. 2001, m. pictorul I. Popescu Negreni (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr.

17/2013).



Inscripții

ÎNTREGIRI LA BIOGRAFIA LUI DEMETRU IORDANA

NICOLAE SCURTU

Biografia fizică și spirituală a poetului, prozatorului, publicistului și epistolografului

Demetru Iordana (n. 20 martie 1918, Slatina – 15 martie 1979, Slatina) nu e cunoscută

suficient întrucât, de curând, numele său și, evident, opera sa, au stimulat atenția câtorva

cercetători și istorici literari.

O sursă, credibilă și importantă, în reconstituirea itinerarului său biografic și creator, o

constituie bogata sa literatură epistolară trimisă unor intelectuali din cei mai reprezentativi

ai culturii naționale.

Lui Perpessicius, istoricul și criticul literar, care l-a încurajat și susținut să-și publice

întâia1 și ultima carte, i-a scris și trimis circa o sută de epistole, care se păstrează, în

condiții excelente, și care vor fi tipărite într-o elegantă plachetă de paraliteratură.

În aceste epistole, deloc circumstanțiale, Demetru Iordana se confesează, se destăinuie,

își expune răspicat ideile și părerile și nu lasă loc echivocurilor sau inadvertențelor.

Epistolele ce se publică, aici, sunt inedite și conțin o sumă de glosări pe teme religioase

de o mare actualitate, atunci ca și acum. Tânărul prozator era un cititor împătimit al

Vechiului și Noului Testament, precum și al unor cărți de exegeză biblică de autori cu o

mare autoritate.

Naratorul Demetru Iordana recurge, adeseori, la citate și fragmente din Biblie spre a-l

determina și, poate, și a-l convinge pe Perpessicius să empatizeze cu un nou interpret al

tainelor lumii ~ J. Krishnamurti2, aflat, cândva, în mare vogă, datorită cărților și

conferințelor sale.

Impresionează, firește, plăcut pasiunea pentru dialog, pentru aflarea adevărului și, mai

ales, pentru unele certitudini, care au fost și sunt din ce în ce mai dificil de aflat și de

evaluat.

Demetru Iordana, un creator autentic, rămâne cu câteva incertitudini la care nu găsește

nici un răspuns.

*

[1] Slatina, 27 oct[ombrie] 1951

Mult stimate domnule Perpessicius,

Pentru ziua de ieri, care a fost și a d[omniei] voastre și a fiului d[omniei] voastre, și a

mea, vă rog să primiți, chiar tardiv, toate cuvenitele urări de bine.

Păcat că n-a fost și ziua lui Churchill, căci ar fi avut o mai largă semnificație. Totuși,

fiindcă această zi, care aici a fost minunată, a coincis cu succesul lui Churchill, dacă nu cu

numele său, poate fi de bun augur pentru noi, în sensul că va fi ultima onomastică

petrecută (dacă nu cumva ați petrecut-o), în atari împrejurări vitrege.

Cine știe? Știu doar că se pun mari speranțe în unii oameni care sunt capabili să domine

o situație. Și Churchill se pare că e unul dintre aceștia.

Am primit, una după alta, cele două cărți poștale, cu egală emoție, ca tot ce vine de la

d[umnea]voastră. Dacă nu v-am răspuns imediat și dacă am lăsat să se întindă o atât de

lungă tăcere de la ultima d[omniei] voastre epistolă, este, printre altele (dar acesta e

motivul cel mai important) că nu mă pot hotărî să scriu cuiva, cu atât mai mult d[omniei]

voastre, de când am realmente ceva de spus și când, chiar având ceva de spus, o pot spune

într-un chip mai spontan, iar nu neapărat dintr-o constrângere voluntară care funcționează

la baza a tot ceea ce e convențional.



Poți face aceasta din urmă față de cineva pentru care nu ai cu adevărat afecțiune și

stimă, ceea ce nu este cazul cu d[umnea]voastră.

Vreau să fiu pe cât voi putea mai sincer în scrisorile ce vă adresez (dacă sinceritatea e

ceva ce se poate obține voluntar).

Iată de ce am să vă rog să nu-mi luați în nume de rău tăcerile ce le las să cadă uneori

între noi, în nici un caz să nu le interpretați ca o lipsă de afecțiune și stimă.

Acest din urmă lucru l-ați câștigat odată pentru totdeauna la mine, restul e în funcție de

multiplele limitări sau derogări la care ne supune viața înconjurătoare.

Îmi făgăduiți, în ultima c[arte] p[oștală], că îmi veți mai scrie. Vă rog să o faceți, și să o

faceți când veți simți nevoia de a o face, care poate fi în funcție și de timp, dar să nu uitați

să-mi transmiteți versetul din Biblie, al cărui comentar vi s-a părut dificil.

Mă interesează și pe mine, f[oarte] mult, tot ce e în legătură cu credința sau cu

d[umnea]voastră, sau cu vreo problemă importantă.

De asemenea, aș dori să știu care mai e situația cu ediția critică și cu proiectele literare

ale d[omniei] voastre. Ce se aude, de pildă, de romanul, pentru care ați făcut mai demult

contract editorial? Dar în primul rând (și asta cred că e în legătură cu toate celelalte

chestiuni de mai sus), cum stați cu sănătatea, cu ochiul, cu hipertensiunea.

Eu sunt, într-adevăr, sănătos, lucrez, iar de când l-am citit pe Krishnamurti, mă simt în

al nouălea cer.

Într-adevăr, aseară chiar am terminat de citit cuvântările pe care Krishnamurti le-a ținut

la Auckland, în Noua Zeelandă, la Ojai, în California, și la Ommen în Olanda.

Ceea ce a spus omul acesta, care a descoperit plenitudinea vieții, mi se pare de-a

dreptul formidabil. Am fost nespus de încântat să descopăr că el n-a făcut decât să

comenteze și să elucideze, pe plan filosofic, ceea ce Isus a spus simplu, adresându-se

omului de jos.

Nu știu dacă l-ați citit. Dacă nu, îmi permit să vă îndemn să o faceți cât mai curând.

A realiza această plenitudine a vieții mi se pare singurul lucru esențial ce trebuie și ce

poate să facă un om. Restul va rezulta spontan, adică firesc și inteligent, din realizarea

plenitudinii în om.

N-am spațiu suficient, și nici nu e cazul, să expun aici învățătura lui Kishnamurti, dar

vă rog să mă credeți că revelația acestei învățături n-a fost întâmplătoare și neașteptată

pentru mine, căci mai înainte de a-l fi citit, căutam sau mai bine zis bâjbâiam după

adevărurile revelate de el.

Adevăruri pe care înaintea lui le-a spus limpede și, totuși, inteligibil, fiindcă sunt prea

profunde, Isus, Krishnamurti m-a ajutat însă să le înțeleg.

Când voi mai veni la București, poate în primăvară, vreau să discut cu d[umnea]voastră

aceste lucruri, care mie mi se par formidabile.

Dacă nu mă înșel a fost și un soi de filosof, Keyserling3 (nu știu nici măcar dacă se

scrie așa!), care și el a ajuns, în felul lui, la ideea de plenitudine a vieții, căci a refuzat să se

fixeze sau să se limiteze la vreun sistem de gândire sau de viețuire.

Îl voi citi în curând și pe acesta, l-am descoperit la un prieten al meu, de care v-am mai

vorbit, un fost colaborat la Universul literar, Stelian Tecuceanu4, însă nu mă aștept la mai

mult decât au spus Isus și Krishnamurti. (Cred că alăturarea aceasta nu dezonorează pe

nici unul).

Dacă ați ști ce fericire continuă a fost pentru mine lectura lui Krishnamurti! Asemenea

emoție n-am mai avut-o atât de intensă decât când am recitit, cu pocăința celui ce a greșit

mult în viață, din respingere, Noul Testament, sau cele patru evanghelii.



Atunci m-am putut apropia de Isus, crezând că l-am înțeles. Dar nu-l înțelesesem!

L-am înțeles bine de abia acum, prin Krishnamurti. Și de când m-am convins că singurul

lucru important este această realizare în om a plenitudinii vitale, după Krishnamurti, a

sfințeniei, după Isus, mi s-a tras ca o perdea de pe ochi și acum văd viața și oamenii altfel.

Să ajungi să realizezi în tine inteligența creativă, această armonie dintre minte și inimă;

conștiința supremă, care te face responsabil de toate acțiunile tale; să descoperi în tine

adevărul, sau pe Dumnezeu, care sunt unul și același lucru, fiind conștient de toate

conflictele ce se petrec în tine pătrunzând până la cauza lor; să pui capăt procesului

conștiinței de „eu“, care se întreține prin acțiuni limitate și memoria afectivă, să fii

conștient de dorințele, pornirile, vrerile și speranțele tale, să le pătrunzi cauza și prin

aceasta să le faci să dispară în chip firesc, adică fără să le sugrumi voluntar, mi se pare

singurul lucru demn de făcut în prezent și viitor.

Și cu astea, v-am spus doar în treacăt ceva din învățătura lui Krishnamurti, implicit și a

lui Isus. Vă voi mai scrie despre aceasta. Deocamdată, atât. Încă o dată, toate urările mele

de bine, pentru d[umnea]voastră și familia d[omniei] voastre. Sănătate!

Cu aceleași simțăminte de afecțiune și stimă,

Demetru Iordana

[Domniei sale domnului Dumitru Panaitescu-Perpessicius, Strada Romană, nr. 122,

Raionul 1 Mai, București; Expeditor – Dumitru Dumitrescu, Strada Ana Ipătescu, nr. 5,

Slatina – Olt].

*

[2] Slatina, 6 noi[embrie] 1951


Am resimțit, ca întotdeauna, o vie emoție la lectura epistolei d[omniei] voastre, dar în

același timp am fost și surprins. M-am bucurat văzând, nu știu pentru a câta oară, că

d[umnea]voastră sunteți dintre acei oameni care nu găsesc că-și știrbesc ceva din prestanța

lor dacă se apleacă cu bunăvoință către un tânăr, care l-ar putea irita sau plictisi cu

nepriceperea sau stângăciile sale.

Este în această solicitudine, pe care am întâlnit-o rar în viața mea, un fond cert de

bunătate și înțelegere. Nu poate decât să mă miște gestul pe care un om de talent și de

cultură serioasă îl face acordându-mi o atenție spirituală, oricât de fugară, mie, care nici nu

știu sigur dacă am sau nu vreun merit, dacă am sau nu vreun talent, și care sigur nu am o

cultură sistematică.

Aceasta nu e falsă modestie, este ceea ce simt cu adevărat. Numai că asta nu mă mai

turbură, fiindcă știu că nu contează decât ceea ce poți realiza încercând să trăiești ca o

ființă umană.

Nu trebuie, așadar, să luați ca o încercare de a vă stingheri cu complimente dacă vă voi

mărturisi că în existența mea, întâlnirea cu d[umnea]voastră, a însemnat un eveniment

important.

Aveam nevoie de un om, care nu neapărat să mă învețe ceva, sau să mă ajute în vreun

fel, ci de un om care să mă vadă. Iar d[umnea]voastră m-ați văzut.

Și pentru acest simplu fapt, v-ați câștigat afecțiunea și recunoștința mea. Și spun că

m-ați văzut în sensul că n-ați trecut cu privirea peste mine și, odată răsărit în drumul

d[omniei] voastre, nu m-ați ignorat din indiferență, din acea crudă indiferență cu care

majoritatea oamenilor continuă a se ignora unul pe altul.



Această bunăvoință de a vedea pe cineva, e un lucru mare, pe care nu-l poate face decât

un om de o certă superioritate morală și spirituală.

Dar, pe de altă parte, am fost surprins. Poate e și din vina mea, fiindcă am vorbit doar

în treacăt despre ceea ce în clipa de față pentru mine constituie o revelație, o bucurie, un

entuziasm, fie ele copilărești.

Iată de pildă acest Krishnamurti. Drept să vă spun m-a surprins felul în care, poate fără

să vreți, mi-ați vorbit despre el, ca despre cineva despre care ați auzit câteva păreri și pe

care, cu toate acestea, îl credeți un vulgarizator al unor celebre locuri comune.

Ce înseamnă, în definitiv, un vulgarizator de celebre locuri comune? Înseamnă oare

ceva, în genul lui Flammarion, care a vulgarizat niște date ale științei, pe care nu el le-a

găsit, ci alții? Atunci lucrurile nu stau așa în ceea ce-l privește pe Krishnamurti. El n-a fost

un astfel de vulgarizator. Adică el nu a spus în termeni „pe înțelesul tuturor“ niște date ale

științei, ale moralei, sau ale religiei, descoperite de alții.

El a creat o adâncă filosofie a vieții. Dar să ne înțelegem! În această filosofie a vieții se

regăsesc toate celebrele locuri comune, de care vorbiți, așa cum și în profunda învățătură a

lui Isus se regăsesc toate celebrele locuri comune ale timpului său (și sunt mulți care-l

învinuise pe Isus că a... plagiat, ba pe Hilel, ba pe Samai, ba pe Budha, ba pe Confucius,

numai fiindcă în învățătura sa se cuprind și adevăruri recunoscute de toată lumea).

În acest sens, și Isus a fost un vulgarizator. El a vorbit doar omului de jos în cuvinte

simple despre niște lucruri pe care parțial le cunoștea toată lumea, așa cum parțial toată

lumea științifică cunoaște adevărurile din învățătura lui Krishnamurti.

Și cu toate acestea, nici Isus, nici Krishnamurti nu sunt vulgarizatori. Fiindcă valoarea

învățăturii lor nu stă în adevărurile parțiale, care sunt într-adevăr locuri comune, ci în

sinteza lor.

În sinteza acestor adevăruri comune, Isus e unic, și Krishnamurti e unic. Mai mult, pot

să afirm că Krishnamurti n-a spus nimic altceva și nimic mai mult, ba poate chiar mai

puțin, decât a spus Isus, dar el a spus altfel.

Le-a spus în așa fel, încât eu m-am convins că nu l-aș fi înțeles pe Isus dacă nu l-aș fi

citit pe Krishnamurti. Isus a vorbit într-un limbaj așa de simplu, prin pilde așa de poetice,

încât este ermetic tocmai din cauza acestei simplicități.

Am să vă dau un exemplu. Luând un copil în brațe, Isus a spus că cel ce vrea să intre în

împărăția cerurilor trebuie să fie asemenea copilului acesta.

Foarte simplu, nu-i așa? Dar de ce trebuie să fii ca un copil, ca să poți intra în acea

împărăție cerească? Și în ce fel să fii ca un copil? Asta Isus nu ne-a spus-o.

Și atunci, noi raționăm astfel – copilul are inima curată, este nevinovat, și ca atare, este

plăcut lui Dumnezeu; să devenim, deci, și noi curați la inimă și nevinovați ca niște copii și

vom intra în acea împărăție.

Las la o parte faptul că nu se poate vorbi de nevinovăția unui copil, ci doar de

candoarea lui firească, noțiunea de nevinovăție ca și cea de vinovăție fiind legate de o

conștiință morală, pe care copilul nu o are.

Las la o parte și faptul că în afară de candoare, copilul este un mic barbar, un mănunchi

de instincte în continuă manifestare, care e drept că nu ne jignesc tocmai fiindcă se

manifestă fără intenții conștiente.

Luat, astfel, copilul nu poate constitui o pildă, un model, de cum trebuie să fim ca să ne

putem apropia de Divinitate.

Iată, însă, cum se pot explica lucrurile după învățătura lui Krishnamurti. El susține că

suferințele noastre provin din neînțelegerea mediului în care trăim, mediu care poate fi

exterior sau interior. Neînțelegerea mediului (care se compune din tradiții, credințe, religii,



situație economică, oameni, etc.) provoacă conflict, suferință, iar omul caută o evadare sau

un remediu.

Adică omul, în loc să rămână în conflictul său, ca să-i pătrundă cauzele și, prin

înțelegerea acestor cauze, să se elibereze de limitările la care îl constrânge mediul, caută o

evadare, refugiindu-se în vreo credință oarecare, prin vreun mijloc oarecare de distrugere

de la conflict.

Acest fapt produce în el memorie, aducerea aminte a conflictului trăit, aduceri aminte

care împovărează mintea și-l împiedică pe om să înțeleagă prezentul ca ființă liberă de

orice limitare.

Aceste aduceri aminte, prin acumulare, produc ceea ce el numește conștiința de „eu“,

sau autoconștiință, și atâta timp cât aceasta există, omul nu poate trăi în plin, nu poate

cunoaște plenitudinea vieții, fiindcă această conștiință de „eu“ este ea însăși o limitare,

fiind un produs fals al unui mediu fals, și ca atare e în vecinic conflict cu mediul, fiindcă

conflict nu există decât între fals și fals, nu între adevăr și fals.

Tot din această cauză ne limitează credințele, idealurile, scopurile urmărite, tocmai

pentru că generează și întrețin această conștiință de „eu“.

Această conștiință a „eu“-lui, centrată spre sine, nu are început, dar i se poate pune un

sfârșit.

Dacă în clipa în care se produce în noi un conflict, devenim intens conștienți de el și, în

loc să evadăm din el, într-un fel oarecare, rămânem în el și-l pătrundem până la cauzele

lui, atunci se deșteaptă în noi inteligența, care după Krishnamurti este armonia dintre

minte și inimă, dintre gândire și simțire, și în acel moment, de intensă luciditate, acționăm

spontan și în plin, și în acțiunea aceea, este bucuria vieții, extazul, plenitudinea.

El numește inteligență creativă această inteligență care se deșteaptă din gândire și

simțire simultan. Dar ca aceasta să poată funcționa, trebuie mai întâi oprit procesul de

„eu“ (oprire care e echivalentă cu lepădarea de sine, sau uitarea de sine a creștinilor), și

atunci, nemaiavând aduceri aminte care să ne împovăreze, trăim intens acum, în prezent,

în plin, eliberați de orice frică și orice limitare.

Nu știu dacă am fost clar, de altfel e și greu, căci chestiunile se leagă una de alta și ar

trebui o mai amplă explicație pentru fiecare în parte, dar am ajuns la punctul voit – copilul.

În copil nu există conștiința de „eu“, copilul nu are memorie (memorie afectivă,

bineînțeles). El uită repede o durere ce i s-a cauzat. El trăiește numai în prezent, fiindcă el

nu-și recheamă trecutul, neavând memorie afectivă; și nu-și face nici reprezentări de sine

în viitor neurmărind nici un scop, neavând nici un ideal.

De aceea el este fericit, de aceea ne dă copilăria sentimentul paradisiac că trăim vecinic

o viață fericită. Dacă, deci, și noi am fi ca niște copii, adică n-am avea egoista conștiință

de „eu“ și nici nu ne-am lăsa limitați de dorințele și speranțele noastre, de scopuri sau

idealuri proiectate în viitor, atunci inteligența creativă s-ar deștepta, gândirea s-ar pune în

armonie cu simțirea, acțiunea noastră ar fi spontană și justă, căci ar izvorî din iubire și

înțelegere, și am trăi fericiți în vecinicia prezentului.

Atunci am descoperi adevărul, sau pe Dumnezeu, sau cum vrem să-i spunem, care

rezidă în această plenitudine, l-am realiza continuu prin activitatea noastră și nu l-am mai

situa undeva în afară de noi, ca un punct în spațiu, către care să ne sforțăm mereu să

ajungem.

Tot așa se pot explica multe învățături ale lui Isus, lucru pe care chiar intenționez să-l

fac într-un eseu.

Mă surprinde, apoi, că v-a frapat modernitatea lui Krishnamurti și eleganța lui

exterioară. Această eleganță, adică această curățenie estetică a corpului a avut-o și Isus,



care a fost totdeauna curat și îngrijit îmbrăcat. Numiți oare modern faptul de a fi în contact

cu tot soiul de oameni, printre care, din întâmplare, se află mai mulți din așa zisa „lume

bună“? El vorbește oricui și frecventează pe oricine, fiindcă nu are a se teme de nimeni.

Asta nu poate afecta ceea ce este el, ca și Isus, simplicitate și omenie în purtări. Să nu

uitați că el a renunțat la orice posesie fiind convins că instinctul de posesiune exercită cea

mai teribilă limitare în viața unui om.

El, ca să trăiască, lucrează adesea la grădină, iar banii câștigați cu opera sa tipărită sunt

administrați de o societate alcătuită din prietenii săi, care-i folosește numai pentru

creșterea operei. Apoi, el este cast în chipul cel mai firesc, ca om care, realizând în sine

plenitudinea vieții, nu mai are dorințe, nici pofte, nici speranțe, ci numai extaz, bucurii,

fericire că a ajuns să se comporte ca o adevărată ființă umană.

De ce găsiți scandaloasă apropierea lui Krishnamurti de Isus? Isus este atât de perfect,

încât tocmai din pricina aceasta nu-l poate dezonora nici apropierea, nici a unei păcătoase

ca Maria Magdalena, nici a unui om excepțional ca Krishnamurti, care, în definitiv n-a

făcut decât să spună aceleași lucruri ca și el, însă în felul său unic, într-o sinteză nouă, în

termeni filosofici care, tocmai fiindcă sunt abstracți, mai speciali, sunt mai ușor de înțeles.

Este adevărat că Isus are pe lângă divina lui învățătură și jertfa supremă de sine, cu care

a consacrat-o și care l-a înconjurat de o aureolă maiestoasă, are imensul rol social pe care

l-a jucat împărțind istoria în două, da, dar nu la acestea m-am referit eu, căci din acest

punct de vedere, Isus este incomparabil, ci m-am referit numai la învățăturile lor, care

plutesc la aceeași înălțime spirituală, însă fiecare în felul ei unic, una explicându-se prin

alta, în termenii potriviți epocii fiecăruia.

D[umnea]voastră, care știu că aveți repulsie pentru ceea ce e dogmatic, sau categoric

formulat și afirmat, îl veți înțelege bine pe Krishnamurti, dacă veți decide să-l citiți fără

vreo părere preconcepută, căci prima lui învățătură este că nimeni nu are nevoie de dogme,

de reguli de conduită, de maeștri care să te învețe cum să „ajungi“ la adevăr, fiindcă la

adevăr, la Dumnezeu, la viață, nu se ajunge prin nici o regulă, prin nici o dogmă, prin nici

un efort de voință; adevărul sau Dumnezeu se descoperă individual, de fiecare om, prin

propriile sale acțiuni.

Toate celelalte, principiile, doctrinele, maeștrii te pot numai ajuta să-l descoperi, însă

descoperirea o faci absolut singur.

Adevărul sau Dumnezeu, atât după Krishnamurti, cât și după Isus, se află în fiecare din

noi, și pentru a-l descoperi ne trebuie nu neapărat cultură, nici sisteme, nici doctrine, ci un

singur lucru – iubire.

Asta e ce a spus Isus. Krishnamurti a explicat numai că această iubire este inteligență

creativă, adică armonia dintre gândire și simțire.

Când ai gândit și în același timp ai și simțit, înseamnă că ai iubit. Asta e toată filosofia.

Cu oamenii de cultură sistematică se petrece un lucru curios. Ei cred în rațiune și mai

cred că prin rațiune pot ajunge la cunoașterea adevărului. Mai mult! Cred că deducția la

care îi duce în mod stringent, logic, rațiunea, este însuși adevărul. Ce eroare!

Adevărul nu se află cu rațiunea, ci cu intuiția (= cu iubirea, cu inteligența creativă) și

abia, apoi, te servești de rațiune și raționamente, ca să te explici.

Adevărul nu se poate demonstra niciodată, ci numai explica. Adevărul îl trăiești, îl

descoperi spontan, și abia apoi cauți să ți-l explici: și atunci ai nevoie de rațiune.

De aceea toate sistemele, toate metodele, nu fac în fond două parale. Principalul este să

descoperi singur adevărul și, la aceasta, în ce privește existența, te poate cel mult ajuta un

Isus, un Krishnamurti, și încă vreo doi sau trei, dintre toți, însă, unul este de ajuns.



Isus ar fi de ajuns dacă l-am putea pricepe. Dar m-am convins că e foarte greu de

priceput. De pildă, ce a voit să spună când a zis: „Nu vă îngrijiți de ce veți mânca și de ce

veți bea; faceți faptele plăcute lui Dumnezeu și voi avea această grijă de ce veți mânca și

de ce veți bea“.

Reflectați, dacă doriți, și comunicați-mi răspunsul. După aceea vă voi comunica și eu

cum înțeleg această învățătură, cu ajutorul lui Krishnamurti.

V-a impresionat, se pare, faptul că am vorbit în epistola trecută de Keyserling și de

concepția acestuia de a nu te fixa niciodată în vreun sistem, credință sau principii.

Îmi pomeniți de poetesa Rusu5, care înainte de 23 August a scris un soi de poezii, iar

după această dată a cârmit-o spre alt soi de exprimare literară.

De asemenea, despre un fost legionar, care acum e comunist, crezând poate că eu în

felul acesta am înțeles prin a nu te fixa în ceva.

Ceea ce-mi spuneți denotă o lipsă de caracter și de inteligență din partea celor de mai

sus, căci ceea ce au făcut ei, au făcut din oportunism.

Înțeleg prin a nu te fixa în ceva, nu apucătura de a-ți schimba mereu cămașa, ca să fii în

ton cu mediul înconjurător, ci a nu-ți lăsa mintea prinsă de o dogmă, de o credință, de un

sistem, care o pot, prin faptul că mai îngăduie, îmbrățișa realitatea ca întreg, ci o

determină să o considere parțial.

Krishnamurti nu învață să treci, din oportunism (de orice fel ar fi), de la un lucru la

altul, căci aceasta ar fi o teribilă limitare, întrucât alergi mereu la acel lucru care răspunde

interesului tău imediat, or, noi nu trebuie să avem interese particulare, căci acestea ne

limitează.

El învață să ai mintea pururi deschisă și proaspătă, în așa fel încât să întâmpini orice

lucru ca pe ceva nou, care acum ți se prezintă spre cercetare, fără a rechema, pentru a-l

înțelege, vreo aducere aminte din trecut și fără a-l proiecta în viitor, la gândul de vreo

speranță.

În ce privește versetul din Biblie, ce mi-ați trimis, am să încerc să vă comunic

interpretarea la care am ajuns împreună cu un bun și inteligent prieten al meu.

Iată cum o interpretăm noi dând la o parte învelișul metaforic al cuvintelor din verset:

Hanul, în care a dat Domnul peste Moise, este lumea, care într-adevăr e ca un han, unde

întâlnești fel și fel de oameni, și buni și răi, și săraci și bogați. Și Domnul a căutat să-l

omoare pe Moise, adică Domnul a căutat să nimicească învățătura lui Moise, lucru care s-a

și întâmplat în parte, prin venirea lui Isus, a cărui învățătură a nimicit în parte mozaismul.

Isus trece chiar, la evrei, ca cel mai mare destructor al mozaismului și a unității lor

naționale.

Și este logic să fie așa, căci nimic nou nu se naște sub soare până nu se distruge un

lucru vechi. Nici un adevăr nu se descopere până nu se distruge o eroare, sau mai bine zis

– adevărul odată descoperit, distruge de la sine eroarea.

Așa și cu Moise, pe care Domnul, întâlnindu-l în hanul lumii, a căutat să-l omoare,

adică să-i nimicească învățătura, care se învechise prin alta nouă.

Bineînțeles, rămâne ca și d[umnea]voastră, reflectând, să admiteți sau nu această

interpretare.

Sunt curios să aflu, însă, cum veți interpreta versetul ce vi l-am citat, din memorie, mai

sus.

În așteptarea răspunsului, vă rog să primiți cordialele salutări de la mine, care a rămas

sufletește același, cu aceleași devotate simțăminte de prietenie,

Demetru Iordana



[Domniei sale domnului Dumitru Panaitescu-Perpessicius, Strada Romană, nr. 122,

Raion 1 Mai, București; Expeditor: Dumitru Dumitrescu, Strada Ana Ipătescu, nr. 5,

Slatina – Olt].

[3] Slatina, 14 noi[embrie] 1951


Epistola d[omniei] voastre plină de erudiție și de râvnă m-a emoționat deosebit, măcar

că adâncește divergența de păreri cu încă o treaptă. Dar cred că și d[umnea]voastră veți

admite că frumusețea unei atari corespondențe nu stă în acordul dintre părerile

partenerilor, ci tocmai în conflictul lor dialectic.

Suntem, poate, amândoi niște incorigibili subiectivi în materie de credințe și de

convingeri, nici unul nevoind să cedeze unei rațiuni comune și comode.

Și este așa, chiar atunci când s-ar părea că ne apropiem, cum a fost cazul cu primul

emistih al propozițiunii ce ați analizat: „Nu pot să accept decât ceea ce simt anticipat că

este adevărat“.

Din păcate, cred că nici prin prima jumătate a propozițiunii nu ne putem apropia,

fiindcă, separată de cealaltă jumătate, ea are alt înțeles decât acela pe care am voit să i-l

dau (în cazul că nu e cumva o neînțelegere din partea mea). „Nu pot să accept decât ceea

ce simt“, bine; dar ceea ce simt, prin ce? Prin cele cinci simțuri comune? Prin afectivitate?

Prin intuiție? Or, eu nu pot să accept, hotărât, ceea ce simt prin simțurile comune, acestea

fiind înșelătoare; așa că, măcar că aș vedea cu ochii mei, aș pipăi cu mâna mea și aș auzi

cu urechile mele, eu tot n-aș crede cu certitudine, fiindcă s-ar putea ca ceea ce văd cu ochii

mei neexperimentați, să văd prost; ceea ce pipăi cu mâna mea nepricepută să pipăi ceva

părut, iar ceea ce aud cu urechile mele, cam „tari“, să aud greșit, și atunci?

De asemenea, nu pot să accept ceea ce simt cu afectivitatea (cu inima, dacă vreți),

fiindcă s-ar putea ca tocmai ceea ce-mi face mie plăcere, să fie un lucru rău, și dimpotrivă,

ceea ce-mi provoacă neplăcere, să fie un bun, pe care însă eu nu l-am putut pricepe că e

bun (presupunând că reduc totul la afectivitate).

Cunoașterea adevărului nu poate dar să-mi vină pe căile acestea, care sunt nesigure și

vagi și care-mi dau senzația subiectivă a ceva ce rămâne neînțeles.

Și atunci? Nu pot să accept decât ceea ce simt prin intuiție că este adevărat („ceea ce

simt“ e un fel de a vorbi deci).

Acum se pune o altă întrebare. Dar bine, ești sigur că intuiția ta poate coopta adevărul?

Este ea atât de justă și de puternică, încât să sesizeze imediat ceea ce este adevărat? Aici e

aici. Chestiunea aceasta este o chestiune de calitate și asupra calității puterii mele de

intuiție eu nu mă pot pronunța.

Ea urmează a fi verificată prin confruntarea cu alte puteri intuitive. Dar acest lucru nu

mă face deloc să cred că aș putea cunoaște adevărul altfel decât prin intuiția mea.

Poate nu-l cunosc în prezent, intuiția mea fiind slabă, dar îl voi cunoaște mai târziu,

când ea se va întări îndeajuns, asta e o chestiune de timp și de pregătire.

Dar că numai prin această intuiție voi ajunge la adevăr, asta rămâne indiscutabil pentru

mine.

Admit că rațiunea mă poate ajuta venind în sprijinul intuiției. În ce fel? În două feluri:

1. sau va găsi argumente valabile pentru adevăr, după ce intuiția mea l-a sesizat, sau, 2.

mai înainte de a sesiza intuitiv adevărul, îmi va oferi o serie de argumente logice, pentru și



contra chestiunii în cauză, rămânând ca intuiția mea să aleagă pe acelea pe care le crede

conforme adevărului.

Fiindcă, mult stimate domnule Perpessicius, să fim sinceri și să cercetăm – poate fi

rațiunea un instrument infailibil de cunoaștere a adevărului? Rațiunea e curioasă – ea poate

găsi aranjamente foarte serioase, adică f[oarte] logice, pentru a susține un anume „adevăr“,

dar tot așa de bine poate găsi argumente, la fel de serioase, și pentru a susține exact

contrariul pretinsului „adevăr“.

Și atunci, cine decide să alegem o serie de argumente, în locul alteia?

Căci dacă pornesc cu mintea pe una din seriile de argumente, ajung, la capătul ei, la un

anumit „adevăr“, iar dacă pornesc cu mintea pe cealaltă serie de argumente, ajung, la

capătul ei, la un „adevăr“ contrariu celuilalt.

Ce mă face să aleg o serie în loc de alta? Nu acel simț intern, care e intuiția? Ea îmi

spune pe care serie de argumente să pornesc, ca să ajung la adevăr; și tot ea îmi poate

spune să nu pornesc pe nici una dintre seriile de argumente, fiindcă nici una nu duce la un

adevăr. Nu știu dacă am fost destul de clar, dar sper că ați înțeles ce-am voit să spun.

Ceea ce d[umnea]voastră voiți să spuneți prin epigraful din Chartier, că nu acceptați

decât ceea ce simțiți, poate fi valabil, după convingerea mea, numai în literatură, în artă.

Acolo, de – nu pot scrie, nu pot picta, sculpta, etc... decât ceea ce, în prealabil, am

simțit, adică, cu alte cuvinte, ceea ce, în prealabil, am trăit, indiferent acum dacă ceea ce

am simțit eu (ceea ce am trăit) este valabil sau nu din punct de vedere al adevărului.

Pot, adică, să simt (să trăiesc) lucruri neadevărate, false. Simțirea, sau trăirea mea, este

adevărată, este reală, da, dar materia ei, poate fi falsă.

Pot, de pildă, să trăiesc un sentiment de gelozie. Sentimentul în sine este real, trăirea lui

adevărată, și totuși gelozia este ceva fals, ceva neconform adevărului, că e o aberație a

sentimentului de iubire (iubirea fiind ceva adevărat, nu numai ca sentiment, dar și ca

substrat spiritual al vieții). Așadar, e clar – eu am voit să spun că accept ca adevărat (în

sine), nu ceea ce simt (ceea ce trăiesc), ci ceea ce intuiesc că e adevărat (rămânând desigur

ca ori eu, ori timpul, să-mi verifice calitatea intuiției).

Un lucru e sigur – că oameni de geniu (Isus, Budha, Krishnamurti) pot descoperi

adevărul numai prin puternica lor intuiţie, iar nu prin rațiune.

Iar dacă, după aceea, vin și eu, omul comun, și simt intuitiv că ceea ce au spus ei este

adevărat, intuiția mea este suficientă pentru convingerea mea.

Eu nu pretind că am o atât de puternică intuiție, încât aș putea să sesizez eu, cel dintâi,

un mare adevăr. Pot, însă, să redescopăr adevărul descoperit de oamenii geniali, atâta

putere cred că are și intuiția mea! Iar eu n-am pretins mai mult decât atât.

Acum, în legătură cu versetele din Matei, referitoare la mâncare și băutură.

Interpretarea pe care mi-o dați și pe care ați extras-o din Renan ca și din bunul simț al

d[omniei] voastre este exact aceea la care mă așteptam, dar care e nesatisfăcătoare (și asta

dintr-o vină a mea, fiindcă nu v-am precizat natura interpretării).

Eu nu doream interpretarea sensului literal al versetelor (această interpretare fiind la

îndemâna tuturor popilor), ci o interpretare a substratului spiritual al acestor versete.

Fiindcă în sensul lor literal versetele N[oului] T[estament] nu sunt greu de înțeles, dar

în substratul lor spiritual, sunt enorm de dificile la interpretare.

Că Isus a voit să spună că nu trebuie să te străduiești după cele pământești, asta este

înțelesul literal, cu alte cuvinte însă, a versetelor în cauză.

Dar pentru ce nu trebuie să te străduiești după cele pământești (închipuite aici prin

mâncare și băutură), care sunt motivele divine, nu omenești, care trebuie să te determine a

nu te strădui după cele pământești?



Care este, dacă voiți, rațiunea divină pentru care nu trebuie să ai grijă de ceea ce vei

mânca și vei bea?

Fiindcă, dacă nu vom înțelege această rațiune divină a motivelor, atunci îndemnul lui

Isus este doar o poruncă, la care trebuie să te supui orbește, adică tocmai așa cum nu

trebuie.

Acest îndemn nu trebuie să fie o constrângere, nici din afară, nici din noi înșine, ci

trebuie să fie spontan în sufletul nostru; dar pentru asta, trebuie să-l înțelegi și,

înțelegându-l, să-l realizezi ca ființă liberă, voluntar, iar nu din constrângerea autorității

îndemnului, chiar dacă acest îndemn vine de la Isus.

Căci eu (după învățătura lui Krishnamurti) înțeleg moralitatea ca o trăire spontană și

voluntară, iar nu ca o conformare la anumite principii morale, fie ele oricât de superioare,

și fie ele date de Dumnezeu însuși.

Dacă eu nu reușesc să înțeleg acele principii și, înțelegându-le, să le realizez armonios

printr-o trăire spontană, făcând din ele nu un calapod, după care să mă comport, ci o

creație a vieții mele sufletești, atunci nu mă voi comporta ca o ființă liberă, deci ca o ființă

cu adevărat morală.

De aceea îl recitesc mereu pe Isus, ca să-l înțeleg. Și să-l înțeleg, cum am spus, nu în

sensul literal al versetelor, ci în substratul lor spiritual.

La acest substrat spiritual, Renan nu a ajuns, oricât de frumoasă ar fi cartea sa, oricât de

plină de slavă pentru Isus și de pagini de antologie, lucru care, dacă din punct de vedere

estetic mă mișcă, din punct de vedere al adevărului, mă lasă indiferent.

Căci nu de cineva care să-mi vorbească frumos de Isus, am nevoie, ci de cineva care

să-mi spună adevărul, să mă ajute să-l înțeleg pe el și învățătura sa.

Iată acum interpretarea după citatul din Krishnamurti (care nu s-a referit special la

aceste versete, dar care, răspunzând unei întrebări din public, a dat un răspuns care atinge

chestiunea pusă de Isus).

Pentru a-l face mai pe înțeles (întrucât, ca fragment, rupt dintr-un context, e mai

dificil), voi adăuga, în paranteze, câteva adnotări ale mele, făcute în spiritul învățăturii lui

Krishnamurti.

Ținând o cuvântare, la Ommen, Krishnamurti a fost întrerupt la un moment dat de

cineva din public, care l-a întrebat dacă n-ar face mai bine ca, în loc să vorbească

oamenilor, să caute a le da pâine. Iată ce a răspuns Krishnamurti: „Pentru ce dați atâta

importanță pâinii? (Pentru că, adică, vă preocupați de ceea ce veți mânca și ce veți bea?

adnotarea mea). Pâinea este un lucru esențial, dar accentuând numai importanța pâinii,

veți lipsi omenirea de ea.

Accentuând importanța oricărei necesități, care este indivizibilă, îl veți lipsi de însuși

acel lucru căruia îi dați importanță. Frica este aceea care duce la acțiune neinteligentă și

prin urmare la suferință și deoarece individul e stăpânit de frică, eu încerc să deștept în el

facultatea de a percepe bariera de ignoranță și de prejudecăți ce și-a creat el singur.

Cum fiecare individ caută în fel și chip numai siguranța persoanei sale (într-un fel,

deci, și preocuparea de ceea ce va mânca și va bea) el nu poate coopera în mod inteligent

cu mediul său, și de aceea rezultă atâtea probleme, care nu pot fi rezolvate superficial.

Dacă fiecare om ar fi fără frică și nu ar căuta siguranță sub nici o formă (deci nici

îngrijindu-se de ceea ce va mânca și va bea), nici aici, nici pe lumea cealaltă, atunci în

acea stare fără teamă, inteligența ar putea funcționa și ar produce „ordine și fericire“.

(Sublinierea mea).

Până aici ar fi de ajuns. Vă voi mai cita însă, în continuare, încă câteva propoziții

substanțiale: „Examinând numai o parte, o diviziune artificială a individului, care este



indivizibil, nu putem înțelege omul în întregime, partea nu poate fi înțeleasă decât

înțelegând întregul. „În toate timpurile oamenii și-au pus problema cărui lucru să dea mai

multă atenție – pâinii, mediului sau minții și inimii.

A existat și în trecut această diviziune, acest dualism de suflet și trup, la om; fiecare

parte afirmă importanța valorilor proprii; s-a cauzat astfel multă confuzie și mizerie.

Iar noi continuăm să perpetuăm, poate în forme noi, această artificială și falsă diviziune

în om. Unii văd numai importanța pâinii, iar alții dau atenție sufletului.

Această divizare a omului este cu totul falsă și trebuie neapărat să ducă la acțiune

neinteligentă. Acțiunea inteligentă rezultă din înțelegerea omului ca ființă completă“.

Acesta este citatul. Din prima parte reiese rațiunea divină, motivele superioare pentru

care omul nu trebuie a se îngriji de ceea ce va mânca și ceea ce va bea.

Pentru că, prin aceasta, el caută securitate proprie, și căutând securitate, trăiește într-o

stare de teamă (teama de a nu pierde ceea ce a câștigat, teama de a nu-și vedea

compromisă securitatea).Iar această stare de teamă împiedică inteligența de a produce ord

ine și fericire în viață. (Ar trebui aici să expun mai pe larg ce înțelege el prin inteligență,

anume armonia dintre minte și inimă. De aceea și numește creativă, această inteligență).

Îmi pare rău că spațiul nu-mi permite să analizez și mai aprofundat sensurile spirituale

ale pasagiului citat, în deplină concordanță cu versetele din N[oul] T[estament] ale

învățăturii lui Isus. (Este, poate, locul să spun că pregătesc o lucrare în acest sens, care se

va numi – Isus reactualizat de Krishnamurti).

Dar dacă aveți ceva nelămurit, vă rog să-mi spuneți. Vă voi răspunde pe larg.

Acum, aș vrea să vă scriu în legătură cu o altă chestiune, ridicată de d[umnea]voastră,

urmând ca abia într-o epistolă viitoare să vă scriu despre versetul din V[echiul]

T[estament], cel cu Moise, asupra căruia v-am pregătit un răspuns mult mai substanțial

decât cele de rândul trecut.

Acest răspuns e pregătit, de fapt, în colaborare cu unul din cei mai buni și mai intimi

prieteni ai mei, care se ocupă, de asemenea, cu interpretarea Bibliei. Chestiunea la care mă

refer acum este aceea cu Renan.

Mă învinuiți că acord prea puțin credit acestui celebru autor, pe care, ca literat, și în

parte ca gânditor îl prețuiesc f[oarte] mult.

Acolo unde eu îl găsesc superficial (oricât ar suna aceasta de prezumțios sub pana

mea), este când el explică, atât de copilărește, minunile și învierea lui Isus, prin simple

halucinații ale credincioșilor ucenici.

Aici, d[umnea]voastră, se vede, nu credeți în minunile și în învierea lui Isus, dovadă

propoziția aceasta: „Minunile le fac... credincioșii“.

Nu, minunile le-a făcut Isus. Și Isus a înviat. Sf[ântul] Apostol Pavel a spus în mod

hotărât și cu o logică implacabilă (asupra căreia Renan trebuia să cugete, iar nu să treacă

peste ea cu ușurința aceluia care crede că poate explica totul după niște biete date ale

științei materialiste).

Iată versetele din I Epist[olă] către Corinteni (XV, 14-22): „Și dacă n-a înviat Hristos,

atunci propovăduirea noastră este zadarnică și zadarnică este și credința voastră. Ba încă

noi suntem descoperiți și ca martori mincinoși ai lui Dumnezeu – fiindcă am mărturisit

despre Dumnezeu că El a înviat pe Hristos, când nu l-a înviat, dacă este adevărat că morții

nu înviază. Căci, dacă nu înviază morții, nici Hristos n-a înviat. Și dacă n-a înviat Hristos,

credința voastră este zadarnică, voi sunteți încă în păcatele voastre și prin urmare și cei ce

au adormit în Hristos sunt pierduți.

Dacă numai pentru viața aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci suntem cei mai

nenorociți dintre toți oamenii! Dar acum, Hristos a înviat din morți, pânza celor adormiți.



Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit și învierea morților. Și după cum

toți urmăm lui Adam, tot așa, toți vor învia în Hristos“.

Cred că logica acestor versete este absolută, iar Pavel, acest fost fariseu învățat, a fost

poate singurul dintre apostoli, care s-a apropiat mai mult, prin înțelegere, de Isus.

Însuși Renan, care a scris special pentru el o carte de câteva sute de pagini, recunoaște

cât de mult datorește creștinismul lui lui Pavel.

Este într-adevăr f[oarte] profund acest apostol, care a scris celebrele versete despre

iubirea ce trebuie să stea la baza faptelor noastre. Și totuși, Renan trece peste aceste

adevăruri mărturisite cu o claritate ce te înspăimântă.

Această dilemă, mie mi se pare fundamentală pentru înțelegerea și admiterea

creștinismului și a lui Isus însuși.

Căci sau Hristos a înviat, și atunci creștinismul își află justificarea și garantarea

credințelor lui în acest fapt, sau n-a înviat, și atunci tot creștinismul este o minciună

formidabilă, ale cărui credințe, oricât de frumoase și de înalte ar fi, nu-și mai pot găsi

temei în realitatea vieții și a morții.

Deci, nu poți să admiți creștinismul (adică învățătura lui Hristos) fără să admiți învierea

(și admițând învierea, să admiți și minunile); și iar, nu poți să respingi învierea și minunile

și să admiți creștinismul. Căci sau sunt amândouă adevărate, sau nu e nici unul! Altă

posibilitate, după credința mea, nu există.

Aș dori mult (fiindcă am vorbit despre înviere și minuni) să vă decideți odată să citiți

masivul și bine documentatul, în spirit strict științific, tratat de metapsihică, al lui Charles

Richet. Atunci, chiar dacă nu veți căpăta convingerea, veți avea totuși material vast de

reflexiune asupra unor probleme de extremă importanță.

Știința a arătat posibilitatea acestor fenomene paranormale. Când se va face pace sunt

sigur că ele vor reapare la ordinea zilei.

Atât deocamdată. În epistola viitoare, vă voi răspunde pe larg în legătură cu versetul

din V[echiul] T[estament]. Până atunci, reamintind pe Voltaire, vă cer scuze că n-am avut

timp să vă scriu o scrisoare mai scurtă și vă rog să primiți și să transmiteți și familiei,

cordialele mele urări de bine.

Demetru Iordana

Note

Originalele acestor epistole, necunoscute, se află la Biblioteca Academiei Române.

Cota 21(30 32) .MXXXVI

1. Demetru Iordana ~ Fata doctorului Ambrozie. Roman. [București], Editura

Naționala Gh. Mecu, 1943, 448 pagini.

2. Jiddu Krishnamurti (1895–1986), filosof indian. A susținut că se ajunge la o

existență adevărată prin iubire.

3. Hermann Keyserling (1880–1946), filosof și moralist german. Ne-a vizitat țara și a

scris despre noi în cartea sa, Analiza spectrală a Europei. S-a întâlnit cu poetul și filosoful

Lucian Blaga.

4. Stelian Tecuceanu, poet și publicist. A colaborat la revista Universul literar şi a

întemeiat la Slatina revista Semne (februarie 1937-mai 1938).

5. Ștefania Zottoviceanu-Rusu (1898–1953), poetă, autoare dramatică și publicistă. A

publicat cartea Krishnamurti în cadrul poporului românesc (1930).



MONUMENTUL EROILOR DIN DIOŞTI

Prof. Tuțuleasa Valentin-Marian

În timpul Primului Război Mondial, 87 de fii ai comunei Dioști au murit pe front,

66 din satul Dioști si 21 din Radomir. În memoria celor căzuți pentru patrie, în localitatea

Dioști a fost ridicat un monument omagial din

piatră de 3,30 m înălțime. A fost realizat de către

pietrarul Iancu Ştefănescu din Corabia. Baza

monumentului este un soclu de 80 /110 cm peste

care se ridică două corpuri sculptate ce au

înscrise pe fața nordică numele eroilor. Deasupra

acestora se înalță un alt corp de aproape 2 m pe

fața căruia, sus este marcată o cruce sub ea fiind

scris cu litere mari, aurite ,,ÎN MEMORIA

CELOR MORȚI PENTRU PATRIE,,

În centrul monumentului se află modelată

o cunună de lauri iar sub aceasta armele

specifice: sabia și pușca, grenada şi glonț.

Deasupra monumentului străjuiește simbolic un

vultur.

Inițiativa realizării monumentului a fost

luată încă din 1920, prin deschiderea unei liste de

subscripție.

Monumentul a fost amplasat în fața școlii,

devenind un reper al satului.

După demolarea școlii vechi în anii 70 ai

secolului trecut, monumentul a fost mutat in

centrul satului, în fața noii şcoli și a Căminului

Cultural, după 1989 recăpătând înfățișarea inițială

prin adăugarea vulturului și refacerea inscripțiilor

si a însemnelor care cinstesc eroii.

În 1930, în noua școală construită de către

,,Fundațiile Regale” s-a amplasat în holul mare al

acesteia, o placă memorială albă, pe care sunt

scrise cu litere de aur următoarele:

1916-1918

FII SATULUI DIOŞTI, care și-au dat

viața pentru ca toți Românii să se unească într-o

singură țară și stau de-a pururi pilde de vitejie şi

jertfă urmașilor lor:

Locot. Dumitru Voiculescu



Locot. Dumitru Voiculescu

Sublocot. Cristofor Enculescu Caporal Ion Goagă

Sublocot. Mihail Eliescu Caporal Marin I.Stroe

Plut. Paraschiv Olteanu Caporal Gheorghe Nițu

Plut. Marin I. Radu Caporal Ivan Cristea

Serg. Gheorghe Ștefan Caporal Mihaiu Sârbu

Serg. Ilie Scarlat Caporal Dumitru Andreiu

Serg. Ion Șt. Diaconu Caporal Nicolae Păun

Serg. Dumitru Gavrilă Caporal Radu Ștefan

Caporal Ștefan Voiculescu Caporal Nicolae Enăchescu

Soldaţi

Constantin Șt. Ilie Ștefan I. Popa

Gheorghe Șt. Ilie Gheorghe I.Popa

Nicolae Radu Iancu Comănceanu

Ștefan Niţu Dumitru V. Mitru

Ioan Stănescu Dumitru Bogdan

Gheorghe Neacșu Dan Coadă

Costache Gruia Zaharia Gh. Ghiță

Tudor Olteanu Ierusalim Iancu

Pavel Șt. Diaconu Riță Dumitru

Ștefan Șt. Diaconu Mihail Boșneag

Ștefan Păun Dumitru Matei

Pantelie Păun Ion Mitrache

Constantin Văsuică Ștefan Mitrache

Vasile Pătru Radu I. Ion

Ioan D. Popa Dumitru Vasile

Gheorghe Costescu Ion Datcu

Gheorghe Rădulescu Marin Florea

Nicolae Dincă Ion Tatomir

Niță Mitru Gheorghe I. Popa

Mihail Olteanu Iancu Ilie

Mihail Nițu Ștefan Băzăvan

Ștefan Diaconu Fană Brozban

Petre Diaconu Marin Biră

Mihail Diaconu

În satul Radomir s-au jertfit pentru patrie:

EROI IN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL 1916-1919

Recunoștință Maior Turbețeanu Nicolae

Plut. Ionescu Ghe. Soldat Părvu Badea

S.Maj. Trancă Ion Soldat Popescu Ion

Serg. Găină Ștefan Soldat Popescu Nicolaie

Soldat Amza Mihalache Soldat Părvuleț Barbu

Soldat Dumitrescu Dumitru Soldat Stoica Constantin

Soldat Melencu Constantin Soldat Ștefan Petre

Soldat Mîrloi Ilie Soldat Trancă Constantin

Soldat Mîrloi Marin Soldat Trancă Ilie



Soldat Mitru Dobre Soldat Trancă Dumitru

Soldat Onea Dumitru Soldat Țanea Gheorghe

În fața monumentului eroilor din războiul din 1916-1918 din satul Dioști, în anul

2015 a fost așezată o nouă placă memorială pe care sunt înscrise numele eroilor din

ultimul război mondial.

Placa, din marmură albă, de 2,5 m lungime/1,4 m înălțime, încadrată de două

lumânări simbolice din aceeași marmură, este înglobată într-o ramă suport de beton.

Pe placă este scris: ,, În memoria fiilor satului Dioști, care au murit în Al Doilea

Război Mondial, în perioada 1941-1945. Ei stau pildă generațiilor prezente și viitoare

jertfindu-și viața și tinerețea pentru apărarea integrității României în hotarele ei create de

făuritorii Marii Uniri din anul 1918,, Sub această inscripție sunt încrustate numele celor

53 eroi, ofițeri, subofițeri si soldați.

SOLDAȚI SOLDAȚI

Marin Ion Dincă Constantin – maior Biră Ștefan

Mihai Ion Pătru Gheorghe – căpitan Buică Ion

Mitrache Nicolae Neferu Ștefan – locotenent Chițu Mihail

Nicolae Constantin Nițu Iancu Florea- sublocotenent Ciocănescu Ion

Oprea Bălă Apolodor Tatomir Dumitru –

sublocotenent

Diaconu Dumitru

Pătru Dumitru Munteanu Iosif – plutonier Dincă Mihail

Pătru Ion Coandă Nicolae – sergent

major

Draghici Nicolae

Popescu Alexandru Pătru Nicolae – sergent major Ghiță Eugen

Popescu Constantin Bălăianu Romulus – sergent Enache Sofronie

Preda Ion Dugăiașu Dumitru – sergent Enăchescu Aurel

Pretorian Toma Florea Gheorghe – sergent Florea Ion

Radu Ion Măjină Mihai – sergent Ghiță Constantin

Stan Tudor Stroescu Ion – caporal Ghiță Pavel

Stancu Constantin Șerbănescu Ion – caporal Ghițulescu Ion

Stancu Ștefan Măjină Ion – caporal Ionescu Constantin

Stănescu Ion Ivan Gheorghe

Stroescu Victor Ivan Ștefan

Voiculescu Constantin Marin Constantin

Voiculescu Dumitru Marin Gheorghe

Dialog cu cititorii

Ocoleanu Ionuţ, Popeşti- Leordeni. Am văzut apelul dvs din revista lunii august 2017 . Eu

deţin şi vă pot ajuta cu fotografii ale monumentelor din localităţile Cruşovu şi Brastavăţu din fostul

judeţ Romanaţi. Pe lângă acestea mai am fotografii din cimitirul din Brastavăţu, parcela eroilor şi

cu parcela eroilor din Cruşovu. Deţin de asemenea listele cu cei decedaţi , dispăruţi din Brastavăţu

(sunt afişate în interiorul bisericii şi le-am făcut fotografii). Mai am poze şi cu parcela eroilor

români din Caracal (cimitirul eroilor). În cel mai scurt timp posibil vă trimit email.

Ca şi rugăminte ce o am la dvs acum. Am văzut în revista dvs, la final, unde publicaţi

listele celor căzuţi şi monumentele închinate lor. Probabil aşa va fi şi în carte. Dar eu cred ca ar fi

minunat dacă aţi publica în cartea ce urmează să apară şi poze cu parcelele închinate acestora în

cimitirele civile sau în curtea bisericii (depinde de fiecare localitate în parte unde au fost ridicate

aceste cruci).



După cum v-am spus, cu cele din Brastavăţu şi Cruşovu vă pot ajuta.

De câteva luni am început un proces greu şi anevoios de studiere a Arhivelor Militare din

Piteşti, despre Regimentul 19 Infanterie Caracal -Romanaţi. Este un proces greu, deoarece mă

,,omoară” drumul şi timpul. Adică, dacă vreau să studiez ceva merg 250 km până la Piteşti dus

întors, fac cerere şi aştept. Aştept 30-60 zile să desecretizeze dosarele. Aceasta deoarece aceste

dosare nu au mai fost studiate de NIMENI în aceşti 75 ani. Apoi merg iarăşi la Piteşti. Fac cerere

pt. ce documente doresc din dosare copiate pe cd. Şi iarăşi aştept 60 zile până primesc

documentele. Am inceput în 02 mai 2017 şi până azi 14 septembrie încă nu am primit documentele

solicitate în copie…

În cimitirul satului din localitatea Brastavăţu judetul Olt a fost amenajată o parcelă

închinată eroilor neamului din cele doua războaie mondiale. Aici sunt amplasate însemne de

căpătâi (cruci) în memoria celor căzuţi pe frontul de la Odessa , din Basarabia, de la Cotul Donului,

Ardeal, Ungaria, Cehoslovacia etc.

Printre aceste cruci, am descoperit una care mi-a atras atenţia. Este crucea sergentului Gălan

D. Ion mort pentru patrie la 6 sept. 1941 în localitatea Mihailofca, regiunea Odessa (actual în

Ucraina). Scrisoarea de pe front, care apare pe crucea eroului, are în conţinutul ei câteva cuvinte

lipsă (nu că au fost omise de autor ci au fost şterse de pe cruce: bolşevism, bolşevici, germani sau

nemţi). Deci comuniştii au ,,acţionat” chiar şi asupra însemnelor de căpătâi din ţara noastră! La ei

în ţară au trecut însă cu tancurile peste crucile eroilor români!!!

Astfel, multe cimitire româneşti din fosta URSS au fost şterse de pe faţa pământului în regiunea

Odessa –Ucraina , la Cotul Donului , azi regiunea Volgograd, în Basarabia (azi Republica Moldova

şi Transnistria)!

Mai jos redau scrisoarea, exact aşa cum apare ea sculptată pe cruce:

SCRISOARE DE PE FRONT

Iubiţii mei fraţi, părinţi, soţie şi dragi copilaşi. Aflaţi despre mine că sunt sănătos şi cu

serviciul militar o duc foarte bine. Dragii mei. Bunul Dumnezeu care ne-a pornit la războiul sfânt

contra ...................ce luptă contra Crucii, ne-a ajutat ca prin lupte grele foarte grele ostaşii

români alături de ostaşii .............să-i lovim greu pe ..............şi să-i ............peste ............

urmărindu-i mereu.Vom muri până la unul şi nu ne vom lăsa până nu vom duce

.................deplină asupra .............Cât despre mine nu duceţi inimă rea. De o fi să mor în luptele

contra .....................sunt fericit că mor apărând cauza pentru apărarea Bisericii lui Hristos. Mor

pentru Patria unde m-am născut şi unde ştiu că are să traiască în pace şi fericire copiii, părinţii şi

familia mea. Deci eu toată mângâierea ce v-o pot trimite de aici de pe front este să mă rog la

Bunul Dumnezeu ca pe noi să ne ducă la biruinţă ,iar pe voi cei de acasă să vă aibă în paza Lui .

(I.GĂLAN)

Apelul Asociaţiei Culturale ,,Memoria Oltului”

La împlinirea a 100 de ani de la Marea Unire, Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului” intenţionează

publicarea unui volum intitulat ,,Eroi şi monumente din Olt şi Romanaţi” care să cuprindă numele eroilor

căzuţi în cele două războaie mondiale din toate localităţile acestor două judeţe şi descrierea monumentelor

eroilor. De aceea, facem un călduros apel către parohii, primării, profesori, instituţii sau persoane particulare

care deţin date în acest sens să le pună la dispoziţia redacţiei cât mai urgent. De asemenea, dat fiind volumul

de muncă, ne adresăm tuturor acelora care doresc să participe la tehnoredactarea lucrării să ne contacteze. Fie

ca la 1 Decembrie 2018, numele eroilor din Olt şi Romanaţi să fie în acest fel cinstit cum se cuvine!

Puteţi redirecţiona 2% din impozitul anual către Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului’’, cont

RO02CECEOT0130RON0581998, sucursala C.E.C. Slatina, C.I.F. 28429585. Detalii pe

www.memoriaoltului.ro, secţiunea 2%. Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului’’, loc. Izvoru, com.

Găneasa, jud. Olt, str. Libertăţii nr. 96, tel. 0724219925; e-mail [email protected]

MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR · Revistă de istorie şi cultură Anul VI, nr.10 (68), octombrie...

Documents

Transcript of MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR · Revistă de istorie şi cultură Anul VI, nr.10 (68), octombrie...