OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR - memoriaoltului.ro · În monumentala sa lucrare, „Istoria Românilor...

An. V, nr. 7 (53) IULIE 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 1

MEMORIA

OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Revistă de istorie şi cultură Anul V, nr. 7 (53), iulie 2016

Editată de Asociaţia Culturală

MEMORIA OLTULUI

Director: Ion D. Tîlvănoiu

Comitetul de redacţie: Dr. Aurelia Grosu, dr. Mircea Şerbu, dr.

Nicolae Scurtu, Ion Andreiţă, Jean Lupu,

Dumitru Botar, dr. Jeana Pătru, Cornel

Manolescu, Floriana Tîlvănoiu, Costel

Vasilescu, Vasile Radian.

Judeţul Romanaţi în heraldică: 1722; ante 1831, 1831; 1853; 1865; 1870.



Planşele noastre

1. Stema judeţului Romanaţi, atestat documentar la 1 august 1496.

2. Sus: Conacul Demetrienilor de la Caracal (după Monografia judeţului Romanaţi de

Ilie Constantinescu).

Jos: Statuia Ecaterinei Teodoroiu de la Slatina, inaugurată în mai 1925, pe vechiul

amplasament.

3. Sus: Expoziţie de lucrări manuale executate de elevele Şcolii Primare nr. 2 de Fete

din Corabia-Romanaţi (1942).

Jos: Cantina Şcolii Primare nr. 2 de Fete din Corabia (1942).

4. Harta judeţului Romanaţi (după Monografia Judeţului Romanaţi de Ilie

Constantinescu)

Cuprins

1. Dumitru Botar- Romanaţi- o lacrimă pe obrazul istoriei noastre................./3

2. Ion Andreiţă- Sărutând inelul Papei............................................................../5

3. Ion Lazu- Scriitori olteni. Note despre Damian Stănoiu (n.3 aprilie 1893- d.

8 iulie 1956).................................................................................................../7

4. Cornel Manolescu- Primarii oraşului Caracal (IV)......................................../9

5. Col. (r.) Marin Ghinoiu- Afacerea Skoda şi tragedia generalului artilerist

Dimitrie (Sică) Popescu............................................................................../19

6. Ilie Dumitru- Din hidronimia Oltului şi Romanaţilor.................................../29

7. Toma Rădulescu- Preot profesor dr. Ion Popescu-Cilieni (1906-1956) la 110

ani de la naştere şi 60 de ani de la trecerea la cele veşnice (II)............../35

8. Vasile Radian- Date noi despre moşia Seaca-Belciugata, judeţul Olt......./49

9. Sabin Popovici- Culturile Dudeşti şi Vădastra din zona Oltului şi

Romanaţilor (I) .........................................................................................../55

10. Dumitru Nica- LUMINIŢA-prima revistă a elevilor Liceului ,,Radu

Greceanu” din Slatina................................................................................./61

11. Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu, Dumitru Botar- Teatrul Nostru.

Contribuţii la istoricul Teatrului Naţional din Caracal (II)........................./65

12. Veselina Urucu- Posibile argumente pentru Romanaţi............................../82

13. Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor – Iulie..................................../88

14. Simina Andreea Barbu, Claudia Theodora Truţă- Note de lectură: ,,Un

copil, un sat...” de Ion S. Floru.................................................................../90

15. Marius Bunescu- Însemnările unui pictor (VII).........................................../93

16. Nicu Vintilă- Sigibida- Şcoala din Grojdibodu. Începuturile învăţământului

local............................................................................................................./99

17. Nicolae Scurtu- Inscripţii. Câteva epistole necunoscute ale lui Damian

Stănoiu....................................................................................................../106

18. Vasile Radian, Ion Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu- Monumentul eroilor din

comuna Urzica (II)...................................................................................../111



ROMANAŢI- O LACRIMĂ PE OBRAZUL ISTORIEI NOASTRE

Dumitru Botar

Judeţ cu vechi şi adânci rădăcini în pământul nostru românesc, poate singurul care

prin denumirea sa aminteşte de originea noastră, Romanaţiul a fost eliminat de pe harta

ţării în februarie 1968, cu prilejul noii împărţiri administrativ-teritoriale care trebuia să

corecteze erorile celei din 1950, când România fusese împărţită în regiuni şi raioane,

situaţie ce nu corespundea cu specificul şi tradiţia noastră.

Având o suprafaţă de 3500km2, era aşezat în colţul de sud-est al Olteniei, între Olt şi

Dunăre, şi era unul din marile grânare ale ţării. Chiar stema lui avea în prim plan un snop

de grâu ce simboliza bogăţia de grâne din Câmpia Romanaţiului şi a Olteţului, de mare

fertilitate, propice culturii cerealelor. Incontestabil, desfiinţarea acestui judeţ a însemnat în

primul rând scoaterea din limbajul administrativ-geografic, economic, dar mai ales din

vorbirea curentă a unui toponim cu o valoare deosebită pentru istoria noastră prin

semnificaţia lui semantică. Aşa cum spunea Nicolae Iorga, importanţa numelui Romanaţi

constă în faptul că el a fost „un teritoriu locuit de români în mijlocul pădurii cumane şi în

faţa pătrunderii slave a vechilor sârbi”, ceea ce constituie un autentic document de intensă

şi permanentă locuire a românilor în stânga Dunării.

După numele ţării, Romanaţi este una dintre puţinele denumiri geografice care

include denumirea poporului nostru, toponim ce defineşte în acelaşi timp şi o unitate

administrativ-teritorială de ordinul I – judeţul.

Dar referitor la etimologia judeţulului Romanaţi, s-au emis mai multe ipoteze, unele

fiind departe de adevăr, plasate poate cu intenţia de a scoate Romanaţiul din „matca” lui şi

a-l aşeza acolo unde nu a fost şi nu va fi niciodată. Se ştie că acest judeţ a fost printre

puţinele care a păstrat şi conservat urme şi vestigii romane şi, desigur nu întâmplător, Al.

Odobescu, cunoscător al antichităţilor acestui judeţ, spunea că Romanaţiul „a fost însemnat

pentru eternitate cu ştampila colonilor romani din Dacia”.

Din acest punct de vedere, dar şi din altele pe care le vom semnala mai jos, credem

că rădăcina „Roman” este cu siguranţă un nume etnic (etnonim) şi în nici un caz unul

calendaristic (antroponim).

În monumentala sa lucrare, „Istoria Românilor din Dacia Traiana” vol. I – 1914

pag. 300, istoricul A.D. Xenopol scrie: „Nu numai numele capitalei, dar şi cel al întregului

judeţ este roman, anume Romanaţi, care nu vine de la Româ-naţi cum credea istoriografia

noastră mai veche ci de la vechiul nume al satului numit astăzi Recica şi care se cheamă la

Romani, Romula sau Romuna, de unde Romonaţi ca în vechile documente sau Romanaţi

astăzi prin adăugirea sufixului „atis” alipit pe lângă nume”.

Cu câteva rânduri mai jos, Xenopol face precizarea că acest judeţ este „cel mai

bogat în păstrarea de vechi denumiri”.

Răsfoind „Dicţionarul istoric, arheologic şi geografic al României” 1938, alcătuit

de O.G. Lecca, găsim la pagina 445-446 următoarele: „Judeţul Romanaţi este unul din cele

mai bogate în rămăşiţe romane, pe teritoriul lui trecând drumul cel mare de la Dunăre spre

munte. Numele care apare în documente în sec. XV vine poate de la Romula-Romuna sau

de la un nume personal, Roman-Romanaţi...”.

Citind cu atenţie scrisoarea pe care revoluţionarii de la Islaz o adresează

caracalenilor la 10 iunie 1848, găsim şi aici câteva precizări care trebuiesc reţinute: „Primii

coloni care au venit din Roma spre a popula Dacia, fură stabiliţi în acest district, care



conserva numele Romanaţi (născuţi la Roma)... Pământul acestui judeţ, închide în sânul

său o mulţime de suveniri şi de monumente care atestă glorioasa origine a noastră.

Mişcarea ce s-a pornit în judeţul nostru va regenera patria noastră şi istoria va ilustra

paginile sale cu devotamentul acestor demni descendenţi ai Romanilor”.

Deci într-un judeţ unde romanitatea a fost puternică, lăsând urme adânci, unde

vestigiile romane au trezit interesul arheologilor de ieri şi de azi, este greu de crezut că

numele de Romanaţi nu ar avea legătură cu originea noastră, iar rădăcina „Roman” nu ar fi

un etnonim.

Şi în situaţia că am admite ipoteza potrivit căreia a existat un conducător, un voevod,

un cneaz cu numele de Roman, de la care judeţul şi-ar fi luat denumirea, cred că nu

întâmplător şi-a luat acest nume „într-o zonă de puternică influenţă romană cu nume care

nici astăzi nu s-au şters” (Romula-Malva şi Sucidava-Celei).

De fapt, numele de Romanaţi îl găsim consemnat pentru prima dată într-un

document din 1 august 1496 din timpul lui Radu cel Mare, dar acest judeţ este puternic

legat de numele unificatorului de ţară Mihai Viteazul care avea la Caracal curte

domnească. Pe multe din hrisoavele şi scrisorile emise de el se poate citi „Din curţile

noastre de la Caracal”, iar în Romanaţi, unde în toamna lui 1598 îşi stabileşte tabăra

(Caracal), avea 23 de sate, proprietatea sa, aşa cum reiese din hrisovul emis la Târgovişte

la data de 6 septembrie 1598. Câţiva ani mai târziu, un alt domnitor, Grigore Ghica va

folosi curtea domnească de la Caracal, unde va ierna în 1667 pentru că, cele din Bucureşti

şi Târgovişte nu erau pregătite de iarnă.

Romanaţenii au avut marea bucurie să-l primească în calitate de deputat în anul

1912 pe Nicolae Titulescu care debuta astfel în viaţa politică. Mişcat de onoarea ce i s-a

făcut, el le spune romanaţenilor că va transforma această alegere „într-o adopţie politică pe

viaţă”.

Cu aceeaşi dragoste l-au ales romanaţenii deputat şi pe O. Goga în 1916,

reprezentantul „Federaţiei Unioniste”, dar interese superioare au făcut să nu fie validat. Cu

prilejul candidaturii sale a fost editat ziarul „Ardealul”, organ al „Federaţiei Unioniste” din

Romanaţi, în care poetul pătimirii noastre scria că vede în alegerea sa „un certificat de

logodnă cu Ardealul însângerat”.

Tot din Romanaţi (Şopârliţa) a plecat un om deosebit, căruia România Mare îi

datorează mult: Pavlică Brătăşanu, şeful conservatorilor democraţi din Romanaţi, omul

care l-a lansat pe Nicolae Titulescu în viaţa politică, recomandându-l lui Take Ionescu, pe

listele partidului căruia a fost ales deputat. Mai puţin se cunoaşte faptul că aflat la Paris,

alături de alţi patrioţi care militau pentru cauza naţională, în calitate de director al ziarului

„La Roumanie” (Memoria Oltului nr. 6/2012) care făcea cunoscută Franţei şi altor ţări

justeţea cauzei româneşti, atunci când s-au terminat banii necesari tipăririi ziarului,

broşurilor sau hărţilor, acest distins fiu al Romanaţiului a vândut blănurile şi bijuteriile

soţiei, asigurând astfel continuitatea propagandei pentru unitatea naţională.

Un gest la fel de tulburător îl făcuse mai înainte preotul Radu Şapcă din Celei. Când

era administrator al mânăstirii Cozia şi avea un salariu de 1000 lei, el adresa la 1 august

1864 un raport Ministerului Cultelor în care spunea că-i sunt de ajuns 500 lei, pe restul „îi

ofer scumpei şi iubitei mele patrii române”.

Să nu uităm că tot din Romanaţi a plecat poetul şi dramaturgul H.G. Lecca, ale cărui

poezii erau reproduse şi în manualele şcolare, dintre care o strofă merită consemnată:

„Scumpă Ţară Românească Cuib în care m-am născut



Câmp pe care ţi-am văzut

Vitejia strămoşească

Scumpă Ţară Românească

Te salut.”

Pământul Romanaţilor peste care a străfulgerat sabia popii Stoica din Fărcaş,

strigătul de dreptate al Jianului, spiritul răscolitor al lui Radu Şapcă din Celei, paşii

dorobanţilor de la 1877 şi glasurile de tunet ale bravilor roşiori de la Robăneşti, trăieşte,

vibrează şi renaşte odată cu ţara la sânul căreia vrea să se reîntoarcă. Ne este dor de

Romanaţi şi trebuie să ne aducem judeţul acasă, pentru că graniţele sufleteşti nu pot fi

distruse, iar o cenzură a sentimentelor nu poate fi impusă.

Sărutând inelul Papei…

Ion Andreiţă

Era 1 septembrie 2004 – ziua în care am avut rara şansă de a participa la una din

Audienţele colective (dacă nu chiar ultima, având în vedere starea de sănătate a Sfântului

Părinte) oferite din când în când de către Papa Ioan Paul II grupurilor de pelerini anume

veniţi. În Marea Aulă a Vaticanului – cu o scenă imensă, pe fundalul căreia tronează o

impresionantă lucrare de artă plastică de inspiraţie religioasă – ne aflam câteva mii de

credincioşi, sosiţi din toate colţurile lumii (după ce, în prealabil, la mai multe porţi severe

ni se verificase invitaţia specială şi trecusem printre nişte aparate sofisticate menite să

depisteze orice… inadvertenţă). Fiecare grup de pelerini ocupa o anumită parte a sălii,

fiind recunoscut după pancartele însoţitoare. Se înălţau, fără stridenţe, imnuri religioase în

mai toate limbile pământului. O fanfară (a pelerinilor croaţi) lansa triluri desprinse parcă

dintr-un psalm biblic.

Deodată, tăcere. Liniştea cristalizează aerul. Un minut, două, trei… Dintr-o latură

a scenei, însoţit de prelaţi şi halebardieri elveţieni, lunecă într-o măreţie umilă Sfântul

Părinte, în binecunoscutul scaun cu rotile. Este înveşmântat în alb, iar auriul de pe mitra

conică rezemată pe frunte îi conferă o aură cerească. Binecuvântează mulţimea cu gesturi

largi, domoale. Ovaţii, urări de sănătate, exuberanţă. Şi din nou linişte. Este momentul în

care purtătorii de cuvânt ai grupurilor de pelerini – de regulă, prelaţi; dar şi slujitori

mărunţi cu credinţă mare în Dumnezeu – rostesc cuvinte de omagiere, în numele

credincioşilor din ţările pe care le reprezintă. Notez, în memorie: reprezentanţii francezilor,

englezilor, nemţilor, spaniolilor, cehilor, croaţilor. Papa răspunde fiecăruia în limba sa, cu

un cuvânt de mulţumire şi o binecuvântare.

După omagiul reprezentantului polonez, urmează grupul de pelerini români,

recunoscuţi în sală după sutane şi tricolorul ridicat deasupra capului. Sfântul Părinte

rosteşte în româneşte pontificala binecuvântare. Un puternic cântec de slavă izbucneşte

din piepturile îmbrăcate în straie preoţeşti.

Papa salută, în continuare, alte şi alte grupuri. Un salut special este adresat

tinerilor, „viitorul mai bun al planetei”. Un cuvânt de sprijin către Dumnezeu este înălţat

pentru cei doi ziarişti francezi luaţi ostateci în Irak. Se ovaţionează pentru pace.

…În ceea ce-i priveşte pe români la Vatican, povestea este puţin mai lungă – şi o

descifrez cu ajutorul Prea Sfinţitului Ioachim Băcăuanu, Episcop Vicar de Roman, prezent

la eveniment. Aflu astfel că totul se datorează unui om de mare evlavie – pe care l-am

cunoscut, fiind alături de români, în pelerinaj – Padre Mario, călugăr franciscan născut la



Roma, crescut în Ordinul

Capucinilor, la Conventul

San Lorenzo. După 1990,

Padre Mario – o personalitate

în Statul Vatican – a fost

trimis în misiune capucină în

România, unde a organizat

mai multe congregaţii. Cea

mai efervescentă, la Oneşti,

în care se şi nevoieşte bravul

capucin, în vârstă de peste 70

de ani.

Prea Sfinţitul

Ioachim îmi spune că în

Eparhia Romanului (de care

aparţine şi oraşul Oneşti)

15% din credincioşi sunt romano-catolici, între ei şi ortodocşi existând o fertilă conlucrare;

un, cum îl numeşte Prea Sfinţitul, „ecumenism practic local”. Astfel, în pelerinaj se aflau

32 de preoţi din Protopopiatul Oneşti, conduşi de protoiereul Constantin Alupei, care

alcătuiesc Corala „Ierotheos” („Preoţii lui Dumnezeu”) dirijată de preotul Adrian Ţopa.

Datorită excelentelor relaţii ale lui Padre Mario, grupul de pelerini români,

avându-l în frunte pe P. S. Ioachim Băcăuanu, a fost primit de Cardinalul Casper,

reprezentantul Vaticanului pentru relaţiile interecumenice. Tot Excelenţei Sale se

datorează aprobarea ca preoţii români să oficieze o Liturghie la mormântul Sfântului Petru,

aflat în subsolul Catedralei ce-i poartă numele. Celor care au oficiat Sfânta Liturghie li s-a

alăturat şi Prea Cucernicul Părinte Nicolae State-Burluşi, din Episcopia Râmnicului, aflat

la Roma într-o misiune culturală.

În acest context, invitarea la Audienţa Papală devine cât se poate de firească. Iar

cântarea de omagiere a Papei – un fragment dintr-un imn bisericesc bizantin – s-a

constituit într-un glas de rugă şi înţelegere izvorât din „Grădina Maicii Domnului”, după

cum a numit Sfântul Părinte, România, când a vizitat pentru prima oară o ţară majoritar

ortodoxă, aceasta fiind însăşi ţara noastră.

Puţini din cei prezenţi – câteva zeci, din cele câteva mii – au avut posibilitatea să

treacă prin faţa Sfântului Părinte şi să-i sărute mâna. Alături de grupul de preoţi români nu

mi s-a dat voie şi mie de către „cerberii” de la grilajul de pătrundere în scenă; nu eram

îmbrăcat în straie preoţeşti. Dar am văzut, din „stal”, cum Papa s-a bucurat de darurile

oferite: o icoană cu Maica Domnului şi un covor (reprezentând „Grădina Maicii

Domnului”) – ambele executate manual de măicuţele de la Mânăstirea Văratec.

Personal, m-am strecurat ceva mai târziu, printre nişte „laici” (după îmbrăcăminte)

polonezi, faţă de care nu se manifesta o atât de dură verificare. În faţa Sfântului Părinte am

îngenuncheat şi am lăcrimat, cum o mai făcusem o dată, cu nişte sute de ani în urmă, când,

conform zicerii, aici şezum şi plânsum.

I-am sărutat dreapta – şi am simţit o adiere prin rarele mele fire de păr; era aceeaşi

mână sfântă, care îmi binecuvânta creştetul.

La ieşirea din imensul aşezământ papal, păşeam luminat de aureola sfintei mâini,

ce-o simţeam încă în jurul capului meu.

Cu Ion Andreiţă la Slatina, iunie 2016



Scriitori olteni

Note despre Damian Stănoiu (n. 3 aprilie 1893 - d. 8 iulie 1956)

Ion Lazu

Fiu de ţărani din satul Dobrotinet, pe malul drept al Oltului, la câţiva km de

Slatina, şi-a făcut clasele primare în satul natal, apoi şcoala de cântăreţi bisericeşti din

Slatina. Dar deja făcuse proba firii sale nealiniate,

întreprinzătoare, dornică de aventură: fusese

cântăreţ la biserica sătească, secretar la primărie,

poştaş. Va încerca să se îmbarce clandestin, în

portul german Hamburg, pentru o traversare a

Atlanticului. Nici Gorki, nici Panait Istrati, nici

Jack London, după ştiinţa mea, n-au avut o

tinereţe mai plină de neprevăzut. Acest adolescent

a fost pe rând sau simultan: vânzător la Craiova,

paracliser la Biserica Amzei, muncitor la fabrica

de ciment din Sinaia, la fabrica de hârtie Letea-

Bacău; o improvizaţie la Iaşi, expeditor la ziarele

Dimineaţa şi Universul, hamal la Constanţa,

muncitor în fabrica de mobilă, infirmier la spitalul

Pantelimon - toate aceste expediente în cavalcadă

până în primăvara lui 1913 când se călugăreşte la

M-rea Căldăruşani. Avea doar 20 de ani. Înaintând în ierarhie, în 1919 este deja preot la M-rea Sinaia, apoi la diverse mănăstiri din judeţele Vlaşca, Ilfov, Prahova; în 1924 este în administraţia bisericii Udricani (unde cândva slujise Petre Ispirescu...). Preia administraţia tipografiei de la M-rea

Cernica; îl găsim slujind la M-rea Antim, în 1926.

Superiorii îl îndemnaseră să scrie monografiile

unor lăcaşuri de cult: Căldăruşani, Pasărea, Samurcăşeşti (Ciorogârla), Ţigăneşti. În 1932,

avansat ieromonah, intră deîndată în conflict cu ierarhia monahicească. Iese din viaţa

bisericească, se dedică în exclusivitate scrisului. Avea în spate o experienţă de viaţă şi una

specifică, neegalate de altcineva.

De altfel debutase cu poezii încă în 1918, deci la 25 de ani - nu a ajuns foarte

devreme la adevărata-i vocaţie... În 1928 îi apare volumul de nuvele Călugări şi ispite, la

ediţia a doua, în anul următor primeşte Premiul Academiei. Tot atunci apare cartea

Necazurile părintelui Ghedeon, premiul Femina. Devine membru al Societăţii Scriitorilor

Români în 1929. În acelaşi an apare Duhovnicul maicilor; în 1931 Pocăinţa

stareţului; Fete şi văduve, 1931; Alegere de stareţă, 1932; Ucenicii sfântului Antonie,

1933; Camere mobilate, 1933; O zi din viaţa unui mitropolit, 1934; alte şi alte scrieri, în

siajul celor deja publicate, cu mare succes de public, privit cu mefienţă de critica literară şi

cu destulă îngăduinţă de cinul duhovnicesc: pentru bunul motiv că în prezentarea vieţii

monastice păstrează un ton de umor bonom, neagresiv, nedemolator.

Atuurile scriitorului Damian Stănoiu, în afară de cunoaşterea în mare detaliu a

vieţii monahiceşti pe care o descrie cu predilecţie, sunt redarea sensibilă a atmosferei din

schimnicie, stilul lui de mare vervă, folosirea ironică, la modul eclatant, a vorbirii vechi, de

hrisoave, umorul de calitate, toleranţa la ciudăţeniile firii omeneşti; şi nu în ultimul rând,

crearea unor personaje vii, pregnante, inconfundabile. Este privită cu mare înţelegere, dar

şi cu fină ironie strădania călugărilor de a se ridica deasupra nevoilor şi ispitelor trupeşte



spre adevărata credinţă, în asceză. O aspiraţie greu de atins, în lupta zilnică dintre trup şi

suflet, dintre aspiraţie şi abandon, dintre raiul ipotetic şi infernul cotidian, chiar dincolo de

zidurile mănăstireşti. În fond nu este vorba decât despre faptul că şi în nevoinţa călugăriei

tot despre vocaţie este vorba, până la urma urmei. Cum în propriul caz al lui Damian

Stănoiu viaţa monahală fusese doar o încercare, dintre prea multele pe care le iscodise -, o

cale ce s-a dovedit nepotrivită firii sale, vocaţia lui Damian Stănoiu fiind literatura.

Capodopera sa rămâne Alegere de stareţă, un roman bine condus, impecabil stilistic, cu

personaje puternice: o parabolă a lumii mirene, unde tot aşa, lupta pentru putere îmbracă

forme acute, ireconciliabile, iar rezultatele pot fi chiar aberante.

Succesul de public l-a "ispitit", cum ispitiri fuseseră şi în cadrul celeilalte

opţiuni; aşa că autorul a ajuns să se autopastişeze, să devină industrios, repetitiv, scriind

literatură de scandal, cu intrigi facile, din zona alcovurilor, când ar fi trebuit să se

concentreze asupra a ceea ce singur ştia despre lumea mânăstirilor, despre lupta omului cu

limitele sale. Un temperament mirean, în definitiv, dacă se ocupă de chestiuni ale

sufletului, ale conştiinţei, musai să rămână sub zodia moralităţii, a aspiraţiei spre sfinţenie,

cosubstanţială naturii umane în semn profund.

(Din Ion Lazu: Odiseea plăcilor memoriale)

4 august 2008: (...) Cobor la Gara de Nord, găsesc imediat, după hartă, strada C.C. Arion

(cândva ministru – dar nu este cel împotriva

căruia vitupera Eminescu? Acela este,

negreşit!), la nr. 18 , la poartă dau de o

schelă şi patru zugravi stând de vorbă; unul

ca la 35 de ani, roşcovan, nelucrător îmi

spune că a citit ceva de Damian Stănoiu, îi

spun că şi eu, pe vremea adolescenţei, mai

ales că e vorba de un scriitor de prin părţile

mele, comuna Dobrotinet de lângă Slatina.

Alt lucrător mă îndrumă la etajul II, unde

pot vorbi cu proprietarul. Îl atenţionez la

interfon, deşi uşa de la intrare era deschisă,

din motive de zugravi, mă întâmpină pe

palier, un om spre 75 de ani, înalt, smead,

deşirat, cu ochelari, destupat la minte, care

imediat înţelege şi aprobă să punem placă

memorială scriitorului. Nu-mi dă voie să

mă legitimez; da, bunicul lui a ridicat

această casă şi la un moment dat l-a avut

chiriaş pe scriitorul Damian Stănoiu. Îl

întreb de telefon şi de nume, un nume ce

pare românizat din ucraineană. Da, declară,

e din Basarabia, au venit aici în 1944 cu

toată familia. Ca şi ai mei, zic, tulburat pe

moment. Însă acest Axinte, zic, nu e nume

ardelenesc? Nu, e tot nume de familie, iar

Damian Stănoiu, N.D.Cocea, T. Arghezi, L.

Rebreanu, Cezar Petrescu, Mihail

Sebastian, I. Peltz cu lucrări apărute la

Editura ,,Universala” Alcalay (1932)



numele lui de botez este Igor. Nume frumos,

zic. Trece un chiriaş, salută politicos, vorbesc

între ei chestiuni gospodăreşti şi îl roagă să-mi

arate unde a locuit scriitorul. Habar nu aveam!,

recunoaşte chiriaşul. Urcăm la ultimul etaj (sau

la mansardă): o cameră spre curte, o alta cu

balcon larg, tot spre acoperişurile din vecini.

Îmi explică: aici a instalat el o bucătărioară, în

acel balcon mai larg. Am aruncat o privire pe

ambele geamuri, mi-am făcut o idee despre

ambianţa în care a trăit fostul călugăr, redevenit

mirean, în cartierul Gării de Nord, la o

mansardă de vilă cochetă, pe partea opusă

străzii, mai liniștită, probabil o ambianţă propice

scrisului. Acum, aici, o familie modestă,

muncitorească, dar respectuoasă, prevenitoare.

Îi recomand chiriaşului amabil să citească vreo

carte de Damian Stănoiu, cu viaţa de pe la

mănăstiri. Alegere de stareţă, de exemplu.

Prima şi ultima vizită în camera unde

a locuit scriitorul. Înapoi la operă!

Primarii oraşului Caracal (IV) Cornel Manolescu

Cornel Manolescu

CONSTANTINESCU, ALECU (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 32/2014; 37/2015;

48, 49/2016) 1899, martie 7 – aprilie 29, președinte C.I.

1902, 1906, președinte C.I.

1914, ianuarie 11 – martie 28, președinte C.I.

S-a născut, la 1 iunie 1851. Părinții săi se numeau , Costache Țoghe ( sau Tagher,

Țagiu, în alte documente ), croitor și Manda ( Măndica ).

Țoghe era numele de familie și nu porecla, cum susțin unii, fără a avea probe.

Mai târziu, Alecu și ceilalți frați și-au zis, ca nume de familie, Constantinescu.

În anul 1880 era pe,,Lista suplimentară de persoanele cu aptitudine de jurați pe

anii 1880-1881 ( locul 5 ).Dreptul de admitere –profesie liberă”.

În 1881 ,,constituindu-se Comitetul agricol din județul Romanați”, Alecu

Constantinescu a fost ales în ,,biurou” ca secretar, alături de I.N. Guran.1

1 Monitorul Oficial al României nr.189 / 24 Nov. 1881

Placa memorială fixată de Ion Lazu

la adresa unde a locuit Damian

Stănoiu

http://4.bp.blogspot.com/-MMLQigD0i1Q/T3sJhr5lTvI/AAAAAAAAH90/RFYNmkL0k_M/s1600/stanoiu0021.JPG

http://4.bp.blogspot.com/-MMLQigD0i1Q/T3sJhr5lTvI/AAAAAAAAH90/RFYNmkL0k_M/s1600/stanoiu0021.JPG



În anul 1883 făcea parte din ,,personalul advocaților –Romanați”.2, iar în același

an era membru în comitetul permanent al județului Romanați.3

La 26 octombrie 1884, sora sa, Elena Constantinescu ( n.1864, mai 10 ), se

căsătorește cu Florea ,,Eliu” Georgescu, Alecu fiind martor la acest eveniment.

Pe 8 octombrie 1885 Al. Constantinescu se căsătorește și el cu ,,Domnișoara

Matilda Adamiadis, de religie ortodocsă de profesie menajera casei, domiciliată în

Caracal de ani nouăsprezece ( n.07.03.1866 ). Fiica Reposatului Sotir Adamiadis

( decedat în 1877) și a reposatei Iulica Adamiadis,decedată în 1866 [fiica lui Ioan

Dimitriu, deputat de Caracal, la 1859, n.n.], însoțită fiind de Dumneaei Mitrana

Dimitriean Bunica despre Mamă care au consimțit” . Mitrana Demetrian era mama lui

Mihalache Demetrian și a Iulicăi Adamiadis, copii din a doua căsătorie a lui Ioan

Dimitriu ( 1795 – 1859 ).

Prin căsătoria cu Matilda, Alecu Constantinescu intra în familia fruntașului liberal

M. Demetrian care-l va lansa în politică.

Ca martori la căsătorie, printre alții

notăm pe Ioan Marineanu, avocat, viitor

primar al orașului Caracal și Ștefan Ștefan

Jianu, proprietar.4

Cei doi soți au avut mai mulți copii :

ION, născut la 1886,

septembrie 24. Decedat la 26

octombrie 1905, ,,în casa

părinților săi din suburbia

Protoseni”. Avea 19 ani și era

student .5 Ziarul Caracalul din

30 oct. 1905 îi anunţă moartea.

EUFROSINA, născută la

1887, noiembrie 4, căsătorită

cu sublocotenentul Ion

Ionescu ( n. 1886, în comuna

Mărgăritești, jud. Romanați).6

ECATERINA, născută la

1888, octombrie 30.7

ALEXANDRU, născut la

1890, decembrie 30.8

DUMITRU, născut 1892,

septembrie 30 – d. 1893, februarie 4.9

TEODOR, născut 1894, mai 16 – ϯ 1970, mai 12-Băile Herculane.10

2 Anuarul justiției-1883 de Ioan Theodoru, pag. 90, Bucuresci, 1883

3 Monitorul Oficial al României, nr. 146 / 6 octombrie 1883.

4 S.J.A.N.Olt, Col. Registre de Stare Civilă Caracal, reg. nr.345 / 1885, pag. 72.

5 S.J.A.N.Olt, Ibidem reg. nr.342 / 1886.

6 S.J.A.N.Olt. Ibidem reg. nr.415 / 1910-1911.

7 S.J.A.N.Olt Ibidem reg. nr 349 /1888.

8 S.J.A.N.Olt. Ibidem reg. nr. 357 /1890.

9 S.J.A.N.Olt. Ibidem reg. nr.366 / 1893.

Alecu Constantinescu



MIHAIL, născut 1896, februarie 20.11

ELENA, născută 1902, septembrie 4 – d. 1903, octombrie 17.

DAN-NICOLAE, născut 1905, iulie 29. Avocat. Decedat , act de deces nr.

1541, din 21 X. 1967, înregistrat la C. Ex. al Sfatului popular Craiova.

Alecu Constantinescu în 1888 figura pe ,,Lista suplimentară pentru jurați în

orașul Caracal pe anii 1888-1889.”12

În anul 1891, Alecu Constantinescu era membru în Consiliul de disciplină al

corpului avocaților din Romanați13

, iar în aprilie 1892 îl găsim ca ,,procurator al Societății

,,Unirea Comercială” din Caracal.

Cu ocazia zilei de 10 mai 1897 este decorat cu Ordinul ,,Coroana României” în

grad de Cavaler, iar în 1904, senator fiind, este decorat cu Ordinul ,,Coroana României “,

în grad de Ofițer.

În 7 martie 1899 este ales ca ,,Primar al Urbei Caracal” , în locul lui Mihail Bibian

care fusese revocat după cum demonstrează următorul document:

,,Consiliul comunal al Urbei Caracal.

Sesiunea ordinară

Ședința de la 7 Martie 1899

A avut loc alegerea Primarului prin vot secret, numele primarului dorit scris pe o hârtie

împăturită în 4.

Majoritatea absolută este de cinci voturi.

Rezultatul voturilor

D-l Alecu Constantinescu- 9 voturi.

În consecință D-nu Al.Constantinescu întrunind unanimitatea voturilor exprimate

s’a proclamat ales Primar”.

După alegerea primarului, Al. Constantinescu, se adresează Consiliului:

,,Mulțumește D-lor consilieri pentru onoarea ce i-a făcut de a’l alege Primar-și

promite de a’și face datoria în consecință- și de a’și da toate silințele ca se facă ceva

pentru această comună care are prea multe de făcut- de și găsesc comuna în ce privesce

starea financiară, într’o situațiune foarte critică în consecință luând președinția

consiliului, roagă pe D-nii Membrii- că profitând de ocasiunea că se găsesc deja

convocați în sesiune extraordinară până în ziua de 10 ale curentei inclusiv, să bine

voiască ca cu începere de mâine să vie la ședință de la orele 3 dupe amiază spre a urni

multe din lucrări, între cari unele f. importante pentru budget.14

Primariatul său durează până în 29 aprilie 1899, când se instituie o comisie

interimară avându-l ca președinte pe Ștefan Ștefănescu.

În 1901, Alecu Constantinescu era senator și avea ,,permis permanent de circulație

liberă clasa I, valabil pe toate liniile.’’15



12 S.J.A.N.Olt. Fond Prefectura județului Romanați, dos. 39 / 1888.

13 Anuarul Justiției pe 1891, de Ioan Theodoru.

14 S.J.A.N.Olt, Fond Primăria orașului Caracal, dos. nr. 3 / 1899.

15 S.J.A.N.Olt, Fond Prefectura județului Romanați, dos. nr.29 / 1901.



Revine ca primar în 1902. ,,Sub primariatul său se stinge procesul dintre comună

și locuitorii ce cotropiseră moșia boierului Filipescu, în suprafață de 4709 pogoane.

Cotropitorii rămân stăpâni realizându-se spiritul testamentului.’’16

În 1905 era avocat ,, admis de Consiliul de Disciplină al Baroului Romanați. Nu

practică.’’17

În 25 mai 1907, Alecu Constantinescu era ,,președintele Comisiei Interimare a

comunei Caracal”18

, iar în ianuarie 1908 deputat și director al ,,Băncii Romanațului’’.19

În februarie 1911, Al. Constantinescu candidează pe listele liberalilor pentru un loc

la Colegiul II-Senat, iar ziarul ,,Isbânda ’’, No. 3 din 9 Februarie 1911, îi publica

următorul ,,portret’’ în articolul ,,Candidații noștri”.

,,Alecu Constantinescu

fiul orașului Caracal, născut aci,

ridicat din munca sa de aci, trăit aci ca și d-nii

Brătășanu și Demetrian.

Intrat în politică în 1878, d. A.

Constantinescu a fost statornic soldat al

partidului liberal dându-i-se pe rând toate

demnitățile: consilier comunal, consilier

județean, ajutor de primar, membru în consiliul

permanent, apoi senator la 1901 și iar senator

la 1907.

Iată un om care poate privi cu mândrie

în urma sa, fiindcă a știut să-și câștige epoleții

în politică prin muncă și credință.

Preocupat de starea economică a

concetățenilor săi, d. Alecu Constantinescu a

întemeiat Banca ,,Romanați”, unde

comercianții și agricultorii găsesc sprijin în

vreme de restriște.

D. Alecu Constantinescu mai e cunoscut

ca iubitor al clasei țărănești.

În ianuarie 1914, ministrul de interne trimite M.S. Regelui un raport în care prezintă

neregulile de la primăria Caracal , propune dizolvarea Consiliului Comunal și numirea

unei comisii interimare:

Raportul d-lui ministru de interne către M.S .Regele.

Sire,

16 Ricman Ștefan, Monografia județului Romanați, 1928.

17 Ghiăcioiu P. , Anuarul Baroului-1905. Stabilimentul industrial de Arte Grafice Ralian și Ignat Samitca-

Craiova. 18

S.J.A.N.Olt, Fond Prefectura județului Romanați, dos. 20 / 1907. 19

,,Caracalul” ,organ Național-Liberal, Seria IV, Nr.1-Caracal, 15 Ianuarie1909.

Candidaţii Opoziţiei Unite din Romanaţi

(1911): Mihai Demetrian, Pavel Brătăşanu,

V. Oroveanu, Marcu Celăreanu, Fană Pop,

D. Şuculescu, Costache Dumitrescu şi Al.

Constantinescu



Nouă dintre membrii cari compun consiliul comunei Caracal, între cari și

primarul și ajutorul de primar nu se mai poate întruni și delibera în mod legal asupra

intereselor comunei, cari rămân astfel în suferință.

Pentru aceste motive și având în vedere că demisiunile consilierilor cari au

determinat descompletarea, constituesc abateri dela

datorie, văzând și avizul consiliului administrativ

permanent, am onoare a ruga respectuos pe

Maiestatea Voastră, ca în virtutea art. 38 și 39 din

legea pentru organizarea comunelor urbane, să bine

voiască a aproba disolvarea consiliului comunal

Caracal, și numirea unei comisiuni interimare, care

să-i gereze afacerile până la alegerea și instalarea

unui nou consiliu comunal.

Totodată am onoare a ruga respectuos pe

Maiestatea Voastră, ca în baza art. 2 și 3 din legea

procedurii electorale, să binevoiască a aproba și

convocarea colegiilor electorale ale acestei comune,

spre a procede la alegerea noului consiliu.

Sunt cu cel mai adânc respect

Sire

Al Maiestății voastre

Prea plecat și prea supus servitor

Ministrul de interne

V. G. Morțun

No. 1038 1914, Ianuarie 11

În urma raportului ministrului de interne este numită o comisie interimară, la

,,comuna Caracal”.

Ministerul de interne CAROL I

Prin grația lui Dumnezeu,și voința națională, Rege al României,

La toți de față și viitori, sănătate:

Asupra raportului ministrului Nostru secretar de Stat la departamentul de interne

sub No.1038 din 11 Ianuarie 1914,

În baza art.38 și 39 din legea pentru organizarea comunelor urbane și a art. 2 și 3

din legea asupra procedurii electorale,

Am decretat și decretăm

Art. I. Consiliul comunei Caracal se disolvă de Noi, pentru motivele expuse în

susmenționatul raport și se institue o comisiune interimară, compusă din d-nii Alecu

Constantinescu, președinte; Virgil I. Marineanu, vicepreședinte; Marin Iliescu și

Constantin Mustață, membri, cari vor gera afacerile comunei până la alegerea și

instalarea unui nou consiliu comunal.

Art. II.Colegiile electorale ale acestei comune, se convocă de Noi după cum

urmează

Colegiul I, pentru ziua de 9 Martie a.c.



Colegiul II, pentru ziua de 11 martie a.c.

Alegerea delegaților va începe în ziua de 2 Martie a.c.

Art. III. Ministrul nostru secretar de Stat la departamentul de interne este

însărcinat cu executarea acestui decret.

Dat în București, la 11 Ianuarie 1914.20

CAROL

Ministru de interne

V.G.Morțun No. 128.

În 1917, lunile ianuarie – aprilie ( 1-26 ) a funcționat ca prefect al județului

Romanați, pe 27 aprilie fiind înlocuit cu dr. Emil Marian.21

La 29 ianuarie 1917 și în februarie 1917 era prefect, semna acte emise de

prefectura Romanați.22

Soția sa Matilda a decedat în anul 1930, iar el pe 16 ianuarie 1932.

Ziarul ,,Vremea’’, într-un număr de la începutul anului 1932 semnala decesul lui


,,membru devotat al

P.N.Liberal, om corect

în viața politică și

privată ce s-a bucurat

de stima tuturor.’’

În anul 1937,

moștenitorii lui Al.

Constantinescu, care

participau la procesul

de succesiune erau:

*Alexandru


din Grojdibod

*Maior dr.

Teodor Al.

Constantinescu-

Craiova

*Eufrosina Maior Gribovski- Sibiu.

ȘTEFĂNESCU, ȘTEFAN- 1899, aprilie 29 – iunie 29, președinte C.I.

S-a născut pe la 1847 și a decedat în 1929 (act nr. 258/1929).

În 30 aprilie 1929 a fost instalat președinte al Comisiei interimare:

,, Proces – verbal

Noi Ion Brabețianu Prefectul județului Romanați.

20 Monitorul Oficial al României, No. 229 / 14 ianuarie 1914.

21 S.J.A.N.Olt, Fond Prefectura jud. Romanați, dos.24 /1917, pag.2 v.

22 S.J.A.N.Olt, Fond Prefectura jud.Romanați, dos. nr.10 / 1917.

Stat de salariu cuvenit lui Alecu Constantinescu , prefect al

judeţului Romanaţi pentru 26 de zile servite din luna aprilie

1917 ( 1-26 apr. inclusiv )



Constatăm că astă-zi conform Înaltului Decret Regal No.1901 din 29 Aprilie

curent, dupe ce am primit jurământul legal al D-lor Membrii cari compun Comisia

Interimară din comuna Caralal anume

1.D-nii Ștefan Ștefănescu-Președinte

2. ,, C. Dobrotescu-Vicepreședinte

3. ,, Velisarie Leontopol-membru

4. ,, M.Ceaușescu-membru

Fiindcă D-nu T.Vlădescu al 5-lea membru lipsesce din oraș și care rămâne a

depune jurământul în urmă.

I-am instalat în funcțiune potrivit art. 30 din legea comunală dupe care noi ne-am

retras.

Făcut în sala de consiliu astă-ȡi 30 Aprilie 1899.

Prefect,

s.s. Ion Brabețianu.”23

,,Romanații’’- ziar național-liberal, care apărea la Caracal,în numărul său, din 2

Mai 1899 scria: ,,Consiliul comunal al urbei Caracal s-a dizolvat, comisiunea interimară

se compune din cetățenii: V. Leontopol, Ștefănescu și M. Ciaușescu, președinte al

Comisiunii interimare este Ștefănescu ,,cel mai greu impus’’.

În numărul său din 28 decembrie 1914, ziarul ,,Romanațul’’ prezintă o publicație,

scrisă de consilierul comunal Ștefan Ștefănescu: ,,Domnul Ștefan Ștefănescu consilier

comunal a dat la iveală o broșură ,,Spulberarea unor calomnii’’,prin care mătură toate

insinuațiunile, calomniile și balele veninoase de vipere ce se aduceau administrații

liberale comunale de la 1907 – 1911. Într-un stil ușor și plăcut și într’o formă demnă și

accesibilă, arată toate dedesubturile acestei infame campanii și calomnii aduse contra

unei administrații de la care orașul a avut numai foloase. Actualii domni edili din capul

orașului care dintr-o manoperă politică frauduloasă și dintr-un capriciu al împrejurărilor

se găsesc aci, au făcut și dânșii cor cu calomniatorii. Acum sunt în măsură să spună ceva

dacă știu, dar de sigur n’au curajul opiniei lor”.

Deși în vârstă, Șt. Ștefănescu participa încă la adunări populare, pe teme diferite:

,,În ziua de Joi 10 Martie ( n.n.1921 ), orele 4 p.m. Romanațenii în număr foarte mare, s’au

întrunit în Caracal în sala Cinema Apolo ( Iorgu Petrescu ). A fost proclamat președinte al

acestei adunări D-l ȘTEFAN ȘTEFĂNESCU, pensionar.’’24

BIBIAN, NICOLAE A.- 1899, iunie 29 – 1900, iunie, primar

Născut în ianuarie 1849 la Caracal, fiul lui Anastasie Bibian și al Eufrosinei

Bibian. Frate cu Mihalache Bibian, licențiat în drept, avocat. Fost revizor școlar ( 1876 –

1877 ). Consilier comunal și județean. Primar al orașului Caracal, deputat. În unele

documente numele său apare ortografiat BIBIANU.

A fost redactor și proprietar al ziarelor din Caracal Vocea Romanațului și

Romanați25

.

23 S.J.A.N.Olt, Fond Primăria orașului Caracal, dosar 3 / 1899, pag. 82.

24 Comerțul Romanațean, nr.3 și 4 , din 15 martie 1921.

25 Nicolescu George D. , Deputații noștri-biografii și portrete, 1895-1899,București, 1904.



După cum precizează Ștefan Ricman în valoroasa Monografie a județului

Romanați (1928): ,,Prima tipografie statornică este adusă pe la 1882 de col. Stoilov și

sublocot. Ionescu, tipograf de meserie, cari în asociație cu maiorul Budișteanu, căpitan

Amărăscu și N. Bibian redactează prima gazetă cu numele ,,Romanați “,care apare un an

de zile.26

Prin decretul No. 54.345, emis pe 12 septembrie 1884, Ministerul Agriculturii,

Industriei și Comerțului ,,publică spre cunoscință generală că juriul special pentru

expozițiunile și concursurile agricole și industriale ce vor avea loc în anul curent în

județul Romanați se vor compune din D-nii [……..]….Nicolae Bibian, proprietar”.27

În perioada 1885 – 1886 a fost membru în Comitetul permanent al județului

Romanați.

Pe 3 mai 1887 au loc ,,alegerile colegiului I pentru consiliile județene’’, iar

Nicolae Bibian a fost ales cu 101 voturi.28

În 1888 îl găsim pe ,,Lista suplimentară pentru jurați în orașul Caracal pe anii

1888 – 1889.’’29

Mai târziu, în anul 1891,

Nicolae Bibian făcea parte din

,,personalul advocaților’’, jud.

Romanați și era membru în Consiliul

de disciplină.30

Pe 26 iunie 1897, Nicolae

Bibian, fiul decedatului Anastasie

Bibian ( d.1853 ) se căsătorește cu

Elisabeta Fărcășanu, văduvă, 59 ani,

n.1838.

Elisabeta era fiica decedaților

Nicolae și Maria Gazan ( ϯ la 20 august

1888, la 80 de ani ). Primul său soț,

Grigore Fărcășanu, fost primar al

Caracalului și prefect de Romanați,

murise la 17 septembrie 1884. Rămâne

de văzut dacă era rudă ( poate soră ) cu

Tache Gazan, proprietarul moșiei Verguleasa, cel de la care a cumpărat casa colecționarul

de artă Hagiescu Miriște din Caracal pe la 1900 și ne-a lăsat acele interesante scrieri ,,Ore

de nelucru, ore de urât’’ și ,,Belgia orientului.’’

N. Bibian a fost ales pentru prima oară la Cameră, în alegerile din noiembrie 1895,

cu 212 voturi.

În iunie 1899 este ales ,,Primar al urbei Caracal’’:

,,Consiliul Comunal al urbei Caracal

Sesiunea ordinară de la Iunie 1899

26 Ricman Ștefan, Monografia județului Romanați , pag.150., 1928.

27 Monitorul Oficial al României nr. 129, din 14 septembrie 1884

28 Monitorul Oficial al României nr.26 / 5 mai 1887.

29 S.J.A.N.Olt,Fond Prefectura jud. Romanați, dos. 39 / 1888.

30 Theodoru Ioan, Anuarul justiției pe 1891, Bucuresci.



Ședința de la 29 Iunie 1899

Alegerea Primarului și Ajutorului prin vot secret

Rezultatul votului este cel următor:

D-nu N. Bibian- noue voturi, un buletin alb și un buletin anulat fiind că conținea

M. Bibian în loc de N. Bibian.

În consecință D-nu N.A. Bibian avend majoritatea legală s’a proclamat ales

Primar. D-nu N. Bibianu mulțumesce D-lor consilieri de onoarea ce i s’a făcut de a fi ales

Primar și promite că va depune tote silințele sa se corespundă și dorințelor D-lor

consilieri și intereselor comunei.’’31

Nicolae Bibian devine deputat de

Romanați, două luni mai târziu după cum

demonstrează acest document de arhivă: ,,La

ședința alegătorilor Colegiului I de adunare

din județul Romanați care a luat parte astăzi

22 august 1899 pentru alegerea unui deputat,

Nicolae A. Bibian a obținut 178 voturi și D-nu

Nicolae Bibian întrunind majoritatea absolută

a voturilor, a fost proclamat de către Biurou

ca ales deputat de la acest colegiu.”32

Nicolae Bibian a decedat la 1 iunie

1905, iar la S.J.A.N.Olt se păstrează actul său

de deces având următorul conținut:

,, Act de mόrte

Din anul una mie nouă sute cinci, luna

Iunie , ziua două orele ȡece dimineața.

Act de moartea Domnului Nicolae

Anastasie Bibian, de profesie avocat, de ani

cincizeci și patru, domiciliat în Caracal.

Căsătorit. Mort la întâi Iunie orele șease

dimineața în casa sa din suburbia Sfântu Nicolae.’’33

A fost înmormântat în cimitirul orașului Caracal.

Aici are un măreț monument funerar ridicat de soția sa, în anul 1911, pe care stă

scris: ,, Acest monument l-am ridicat iubirei , iubirei fără margini , care purifică și explică

toate. Elisa F. Bibian lui Nicolae Bibian, fost deputat al Romanațului, 1850 – 1905.

În aprilie1908, Eliza Fărcășanu – Bibian era uzufructuara averii defunctului său

soț, Nicu Bibian.34

GURAN, ION N.- 1901 – 1902, primar

S-a născut la 1 septembrie 1852, în Caracal.

31 S.J.A.N.Olt,Fond Primăria orașului Caracal, dos. nr. 3 / 1899, pag. 97 v.

32 S.J.A.N.Olt,Prefectura județului Romanați, dos. nr.31 / 1899.

33 S.J.A.N.Olt,Col.Registre de Stare Civilă Caracal nr. 405 / 1905.

34 Monitorul Oficial al României, nr.2 / 27 aprilie 1908.

Monumentul funerar al lui N.A.

Bibian din cimitirul orașului.



Absolvent al Facultății de drept din București. Agricultor. Mare proprietar. A făcut

politică liberală. Fost consilier județean și vicepreședinte al acestui consiliu sub regim

liberal. Avea moșie la Grozăvești.

La 27 aprilie 1878, Ioan Nicolae Guran, fiul lui Nicolae Guran și Ecaterina Guran

( ϯ 1878, după actul nr.54 / 1878 ), comerciant se căsătorește cu ,,D-șoara Ecaterina

Eduard Anino, 19 ani, fiica lui Eduard Anino, medic și Adelaida Ed. Anino.” Actul de

botez al viitoarei soții era eliberat de către protopopul orașului Pitești, probabil locul de

naștere al acesteia. Martori la căsătoria celor doi au fost Mihail Ion Demetrian și Ion

N.Dobruneanu.35

Pe 3 februarie 1879, se naște Maria ( ,,Marioara”), primul copil al soților Ion și

Ecaterina Guran, care la 05.12. 1902, se căsătorește cu sublocotenentul Ion Bădescu , 23

ani, n.1879 în com. Goicea Mare jud. Dolj. Nicolae, fiul lui Ion şi al Ecaterinei Guran, se

naște la 2 iulie 1880, ,,ora șase și trei quarturi, post meridian”.36

În noiembrie 1881 este ales ca secretar al ,,Comițiului agricol din județul

Romanați’’.37

Ales deputat în

parlament, al Col. II de

Romanați, în noiembrie 1895 și

reales în martie 1901.

În 1901, deputat fiind,

avea ,,permis permanent ( nr.

259 ) de circulațiune liberă în

classa I, valabil pe toate liniile (

C.F.R.)”.38

I.N. Guran a fost distins

cu Ordinul ,,Coroana României”

în grad de Cavaler.

La 10 octombrie 1902 ,

orele doua dimineața în casa sa

din suburbia Protoseni, moare

tatăl său, Nicolae Guran de

profesie proprietar, de ani opt

ȡeci și unu, văduv. Ofițer al

ordinului ,,Steaua României” și ,,Coroana României’’. A fost mare negustor și senator

liberal.

Pe 29 octombrie 1902, orele unu dupe amiazi, în casa sa din suburbia Protoseni, la

50 de ani, decedează și Ion Nicolae Guran.

Peste 4 ani, la 3 octombrie 1906, la 26 ani, necăsătorit , moare și fiul său Nicolae.

Era avocat , și ofițer de cavalerie.

35 S.J.A.N.Olt, Colecția Registre de Stare Civilă Caracal, reg. nr.42 / 1869-1878.

36 S.J.A.N.Olt, Colecția Registre de Stare Civilă Caracal, reg. nr. 336 / 1880.

37 Monitorul Oficial al României nr. 189 / 24 martie 1881.

38 S.J.A.N.Olt, Fond Prefectura județului Romanați, dos. nr.29 / 1901.



Afacerea SKODA şi tragedia generalului artilerist Dimitrie (Sică) POPESCU

Col. (r) Marin Ghinoiu

Dl. Col. (r) Marin Ghinoiu a avut amabilitatea de a trimite redacţiei noastre acest

articol scris în preajma zilei de 10 noiembrie 2013 la aniversarea a 170 de ani de la

înfiinţarea Artileriei Române Moderne prin Porunca Domnească nr. 198 a domnitorului

Gheorghe Bibescu din 10 noiembrie 1843.

În anul în care artileria aniversează 170 de ani de la

renaşterea sa ca armă modernă în cadrul Armatei Române,

din păcate, trebuie să evocăm şi tragedia generalului artilerist

Dimitrie (Sică) POPESCU (Memoria Oltului şi Romanaţilor

nr. 13/2013; 52/2016), care, în dubla sa calitate de Inspector

General al Artileriei şi de secretar general al Ministerului de

Război, a avut curajul de a face ceva pentru renaşterea

artileriei, pe care îl va plăti prea scump, cu preţul vieţii sale.

Chiar dacă ancheta parlamentară şi procesul lui Bruno

Seletzki au constatat că în „Afacerea Skoda” s-au produs

lucruri nelegale, că s-a dat mită unor politicieni şi demnitari,

inclusiv militari, dar niciodată dovediţi, generalul Sică

Popescu nu poate fi încadrat în tagma şperţarilor, el murind

sărac, fiind un “om corect dar care nu a putut trăi din cauza

invidioşilor şi mizerabililor”, aşa cum scrie pe crucea de la mormântul său, „cel mai

dureros epitaf dintre cele care se pot afla într-un locaş al păcii eterne”.

Scandalul „Afacerea Skoda”39

a început la 10 martie 1933, în timpul guvernării

ţărăniste a guvernului Vaida-Voevod, când în urma unui denunţ anonim, autorităţile

române au trecut la operarea unor controale financiare la sediul reprezentanţei firmei

Skoda la Bucureşti, reprezentată de Bruno Seletzki, sub motivul neplăţii unor impozite

către statul român. La 20 si apoi la 23 martie Dr. Nicolae Lupu, plecat din Partidul

Tărănist la 19 februarie 1927 după ce a intrat în conflict cu conducerea partidului (

reînfiinţând Partidul Ţărănesc şi colaborând cu Partidul Naţional Liberal), a sustinut un

discurs in Camera Deputatilor în care a facut publică ,,Afacerea Skoda”. La 28 martie

1933, generalul Sică Popescu, comandantul Corpului 1 Armată, fost Inspector General al

Artileriei şi Secretar General al Ministerului Apărării, fiind învinuit de ziarişti şi

parlamentari de implicare în acest scandal, s-a sinucis. „Aseară la ora 5 jumătate s-a

împuşcat la Craiova generalul Sică Popescu. … şi-a tras un glonţ în tâmpla dreaptă, care

a ieşit prin tâmpla stângă. Transportat la sanatoriul Dr. Albu … pe la ora 9 generalul şi-a

găsit sfârşitul.”40

Din presa vremii41

am reţinut: “Generalul moare sărac; el a fost un om sobru şi

a dus o viaţă austeră. În armată ocupa un loc proieminent.” În scrisorile lăsate pentru

mareşalul Prezan, generalul Condeescu, colonelul Aldea, şeful statului major al C. 1 A.

39 Mihai Chioveanu – Afacerea Skoda – în Sfera politicii, Anul VIII, nr. 84/2000, p. 17;

40 *** - Ziarul Adevărul, anul 47, nr. 15105/ vineri 31 martie 1933 – p. 3;

41 *** - Ziarul Dimineaţa – an 29, nr. 9431/31 martie 1933;

Dl. col. (r) Marin Ghinoiu



Craiova, şi soţiei, generalul îşi striga nevinovăţia, rugând să se spună subordonaţilor că

,,fostul lor şef nu a fost un şperţar, ci un om corect; (...) e nevinovat de tot ce i se pune

în sarcină; a trăit cinstit, a luptat pentru ţară şi acum moare sărac”, iar

calomniatorilor săi dr. Lupu şi generalul Amza să ia sumele luate de el ca şperţ şi le

trimitea blestemul ca sângele său ,,să le ţâşnească în faţă de fiecare zi pentru a le

reaminti mişelia săvârşită.” Soţiei sale, Margareta Popescu, îi cere iertare pentru gestul

făcut, pentru că moare sărac şi ,,nu-i poate lăsa decât un teren cu care să-i plătească

datoriile (...) şi 20 000 de lei, singurii bani agonisiţi (la percheziţia biroului său au fost

găsiţi aceşti bani şi 6350 lei în portmoneu, ultima sa soldă). De asemenea îi cerea soţiei ca

pe crucea sa să scrie: ,,Aici se odihneşte un om corect dar care nu a putut trăi din

cauza invidioşilor şi mizerabililor.”

Scurt istoric al Afacerii Skoda.42

Înainte de 1929, la 10 ani de la terminarea

primului război mondial, artileria noastră se găsea într-o stare deplorabilă, de haos care

domnea nestingherit, datorită faptului că toate partidele politice aflate la putere în această

perioadă nu făcuseră mai nimic pentru dotarea artileriei, a armatei în general.43

„În timp de

zece ani nu se întreprinsese nimic şi ne găseam, din punct de vedere al armamentului,

exact în aceeaşi situaţie în care eram la încheierea păcii. Toate contractele de furnituri,

intervenite între timp, se refereau la procurarea de muniţiuni pentru instrucţia trupei şi la

încercarea de şemizare a unui număr de tunuri, încercare neizbutită. Încolo nicio

achiziţiune de armament greu, nicio încercare serioasă pentru modernizarea

armamentului existent, nicio măsură pentru conservarea muniţiunilor pe care le aveam

dela foştii inamici, muniţiuni care însumau o valoare de câteva zeci de miliarde.”.44

„Astfel, în dotarea armatei se găseau câteva categorii de tunuri de câmp de diferite calibre

(75 mm, 76,2 mm, 76,5 mm şi 77 mm), câteva categorii de obuziere de câmp ale căror

calibre variau între 100 mm şi 127 mm (100, 105, 114,3, 121,9, 127) şi alt material greu

de artilerie din care două categorii de tunuri (106,7 mm şi 150 mm) şi două de obuziere

(150 mm şi 152 mm). Toate aceste piese, de modele foarte vechi (între 1885 şi 1914),

proveneau din Germania, Austro-Ungaria, Franţa, Rusia şi Anglia.”45

. În anii 1929-1930

Ministerul Apărării Naţionale studiază mai aprofundat problema dotării armatei cu

armament modern şi începe realizarea unui program mai elaborat de înzestrare. „Generalul

Popescu Dumitru, Inspectorul General al Artileriei şi Secretar General al Ministerului

Apărării Naţionale din 1929 şi 1930, a fost singurul care a văzut clar chestiunea

armamentului şi a pus capăt sistemului nenorocit ce se practica înainte de venirea sa în

capul artileriei.”46

42 Vezi Ioan Scurtu – Şperţuri, spionaj şi manevre politicianiste „Afacerea Skoda” – în Dosarele

istoriei, nr. 7(23)/1998, p. 35-42; Mihai Chioveanu – Afacerea Skoda – în Sfera politicii, Anul VIII, nr. 84/2000, p. 16-20;

43 General maior Valerian Nestorescu – File din trecutul artileriei române moderne – Ed. Militară,

1972, p. 44-45; 4444

Ar. M. Călinescu – Discursuri parlamentare 1934-1937, vol II – Imprimeria naţională, Bucureşti, 1938, p. 209;

45 General maior Valerian Nestorescu – File din trecutul artileriei române moderne – Ed. Militară,

1972, p. 45; 46

*** - Înzestrarea Armatei Române în perioada interbelică. Documente, Vol. II, 1930-1935 –Ed. C.T.E.A., Bucureşti, 2008, p. 213; (Documentul nr. 52 – Memoriu cu privire la modul cum s-a dotat armata noastră, după război, cu armament şi muniţii – întocmit de lt.-col. Şerbu Chirilă, ofiţer în Direcţia



În 1929, “guvernul de acord cu Înalta Regenţă, având în vedere situaţia politică

externă, a hotărât să înzestreze armata cu material tehnic de care mai avea absolută

nevoie.”47

Conform hotărârii Comitetului Apărării Naţionale, în cursul lunii septembrie 1929,

o comisie prezidată de generalul de divizie Popescu Dumitru, secretar general şi inspector

general al Artileriei a vizitat numai Uzinele Schneider şi Skoda, avându-se în vedere

probabil, motive de ordin politic, care dictau ca importantele comenzi de armament ce erau

proiectate, să se facă la una din aceste uzine, sau la amândouă, revenindu-se astfel la ideea

guvernului din 1921 şi părăsită de toate guvernele care au urmat până în 1929.

La 1 octombrie 1929, generalul Popescu Dumitru a înaintat ministrului apărării

naţionale, generalul Henri Cihoski, raportul nr. 5, privitor la vizitele făcute la Uzinele

Schneider şi Skoda, în care se dau relaţii asupra caracteristicilor materialului ce au

prezentat cele două uzine, conchizând că materialul Skoda este superior din punct de

vedere tehnic şi mult mai ieftin, decât cel al Uzinelor Schneider şi subliniază că tipurile de

materiale Skoda au fost realizate în serie, pe când materialul Schneider a fost realizat

numai ca prototip. Raportul se termină cu informaţii asupra enormelor cantităţi de tunuri

comandate Casei Skoda de către vecinii noştri (Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia).

Ministrul apărării naţionale a prezentat acest raport Comitetului Apărării

Naţionale, care a avut loc la începutul anului 1930, iar la 27 februarie 1930, Secretariatul

General face cunoscut cu nr. 138, Direcţiei Armamentului, că guvernul a hotărât

cumpărarea de la Uzinele Skoda a 160 baterii de diferite calibre (indicate în ordin) cu

muniţiunile respective în cantitate de circa 2 unităţi de foc şi ordonă a se întocmi

contractul, având ca anexe, inventarele de compunere a bateriilor, precum şi caietul de

sarcini: „Cu onoare se face cunoscut că, guvernul a aprobat cumpărarea de la uzinele

Skoda a următoarelor materiale: 1. 24 baterii câmp de 75 mm cu 48000 proiectile; 2. 25

baterii antiaeriene 76,5 mm hippomobile cu 50000 proiectile; 3. 66 baterii de câmp de 100

mm cu 52800 proiectile; 4. 45 baterii obuziere de 150 mm cu 36000 proiectile. Veţi

binevoi a întocmi contractul, având ca anexe, compunerea bateriilor, accesoriile fiecărei

baterii şi piese, precum şi caetele de sarcini. Acestea din urmă se vor stabili ulterior de

către o comisie în acord cu Uzinele Skoda. P. Ministru, General de divizie D. Popescu”. 48

La 2 martie 1930, pe baza rezoluţiei ministrului apărării naţionale pusă pe

proiectul de contract întocmit de Direcţia Armamentului: ,,Se vor întocmi toate formele

legale pentru executarea comenzii” s-a întocmit raportul către Consiliul de Miniştri,

semnat de Ministrul Armatei, Ministrul de Finanţe, Inspectorul General al Artileriei şi

Directorul Contabilităţii, iar prin J.C.M. nr. 400 din 14 martie 1930 se autorizează

Ministerul Armatei să încheie cu Casa Skoda, un contract prin bună învoială, pentru

furnizarea de material de artilerie, în valoare totală de 1.035.978.000 K.c., sau lei

5.190.249.780, plata eşalonându-se în timp de 10 ani, prima rată fiind de 60.120.000 lei.

La 17 martie se semnează contractul (nr. 6102) de ministrul armatei şi reprezentanţii

Materialelor/M.Ap.N., la 26.04.1933, la cererea Consiliului de Război al C. 2 A. Ofiţerul a fost şeful promoţiei 1911 a Şcolii de Artilerie Bucureşti –N.A. )

47 *** - Înzestrarea Armatei Române în perioada interbelică. Documente, Vol. II, 1930-1935 –Ed.

C.T.E.A., Bucureşti, 2008, p. 206; 48

Al. V. Casimir – Afacerea Skoda pe înţelesul tuturor – 1935, Tiparul Românesc, Bucureşti, p. 36-47;



Uzinelor Skoda, contractul fiind vizat de Ministrul de Finanţe, şeful Serviciului Contencios

şi Consilierul Controlor de la Ministerul Armatei.49

Contractul prevedea cumpărarea a 24

baterii de câmp de 75 mm, 25 baterii antiaeriene de 75 mm, 62 baterii obuziere de 100 mm

şi 45 baterii de 150 mm, în valoare totală de 5.148.810.660 lei. La câteva luni după darea

comenzii la Uzinele Skoda, s-a dat o comandă importantă de armament şi la Uzinele

Schneider (Franţa), constând din 45 baterii de tunuri lungi de 105 mm.

„Trebuie avut în vedere că în toamna anului 1929, situaţia era de aşa natură că

ne-am rugat de vecinii noştri (polonezi, cehoslovaci şi iugoslavi) să ne cedeze din

materialele armatelor lor. Inspectorul Artileriei de atunci (generalul de divizie Dimitrie

Popescu – N.A.), desigur că s-a opus categoric să mai adunăm fiarele vechi din Europa,

cum se făcuse în trecut de mai multe ori şi a cerut să comande material modern. Având în

vedere urgenţa, se tratase cu guvernul cehoslovac şi cel iugoslav, să ne cedeze în parte din

materialul ce era în curs de recepţie la Uzinele Skoda. S-a renunţat însă la aceasta, pentru

că se răspândise zvonul că vom primi materialul refuzat de aceste ţări la recepţie. Prin

această renunţare, puteam să obţinem un material, mult mai bun conform caietelor de

sarcini întocmite de noi.”50

Prin cele două contracte, cu firmele Skoda şi Schneider, se făcea un salt în

înzestrarea artileriei, se crea pentru prima dată un sistem de artilerie modern, unitar, se

reducea numărul calibrelor obuzierelor uşoare de câmp de la 7 la 1, artileria grea se limita

la două categorii indispensabile, înlăturându-se multitudinea de modele existente în

înzestrare, se crea o nouă categorie de artilerie, cea antiaeriană. De asemenea, armamentul

de artilerie achiziţionat avea caracteristici tehnico-tactice performante la acea vreme (vor fi

probate pe deplin în cel de-al doilea război mondial şi vor fi scoase din înzestrarea armatei

după mai bine de 60 de ani în urma aplicării Tratatului C.F.E. de la Viena).

Derularea contractelor, îndeosebi cel cu Skoda, a cunoscut o serie de greutăţi, de

sincope, dând naştere la ceea ce s-a numit „Afacerea Skoda”.

În interpelarea sa, dr. Lupu a spus, printre altele: ,,... contractul se face în secret,

între compania Skoda şi ministerul armatei, unde titular era domnul general Henry

Cihosky şi secretar general care a făcut raportul întreg, generalul Sică Popescu. Se face

acest contract pentru prima dată fără consultarea organelor tehnice.”51

Referitor la

generalul Sică Popescu ,,... raportul domnului general Sică Popescu (este vorba de

raportul găsit la reprezentanţa Skoda – n.a.), confidenţial şi secret adresat domnului

ministru de război prin care acesta se justifică că în calitatea ilegală de singurul tratator

din partea guvernului a acestui contract a fost acuzat de a fi călcat regulamentul şi legea

pe care era pus să le păzească. Pentru că secretarul general al ministerului de război era

obligat să să supună nu să păstreze contractul, să consulte Direcţia VIII-a a

armamentului. Când dumneata ai trecut peste această direcţie, orice bănuială îmi este

permisă şi atunci opinia publică şi însăşi camarazii l-au acuzat de luare de mită.”52

49 Cf. *** - Înzestrarea Armatei Române în perioada interbelică. Documente, Vol. II, 1930-1935 –

Ed. C.T.E.A., Bucureşti, 2008, p. 206; 50

*** - Înzestrarea Armatei Române în perioada interbelică. Documente, Vol. II, 1930-1935 –Ed. C.T.E.A., Bucureşti, 2008, p. 208;

51 *** - Ziarul Universul, anul 50. nr. 82/duminică 26 martie 1933 – p. 5;

52 *** - Ziarul Universul, anul 50. nr. 82/duminică 26 martie 1933 – p. 6;



Că generalul Sică Popescu a fost acuzat pe nedrept, fără a se cunoaşte conţinutul

documentelor, a reieşit la iveală ulterior, din activitatea de anchetă a comisiei

parlamentare. Astfel, Armand Călinescu, în raportul depus în faţa comisiunii de Anchetă

parlamentară în afacerea Skoda53

desfiinţează pur şi simplu acuzele aduse generalului

Popescu: „S-a spus anume că generalul, inspector al artileriei ar fi lucrat singur. S-a

pretins că acesta, deşi recunoscut ca unul dintre tehnicienii cei mai capabili şi, deşi şeful

însuşi al organelor tehnice, s-ar fi mărginit la opiniunea lui personală şi că nu ar mai fi

consultat pe nimeni. Ori, este admisibil să se construiască o legendă în contradicţie

flagrantă cu împrejurările de fapt? … În însuşi dosarul care cuprinde contractul se află

raportul nr. 4813 din 2 Martie 1930 al Direcţiunii armamentului, semnat de generalul

Munteanu şi colonelul Drăgănescu, conducătorii Direcţiunii. … Raportul Direcţiunii

conţine un examen foarte atent şi foarte amănunţit al chestiunii.”54

„ … s-a ridicat

chestiunea caietelor de sarcini şi s-a obiectat că ele nu s-au întocmit odată cu contractul,

ceea ce ar constitui un viţiu sau poate chiar o favoare făcută uzinelor. Ori, şi aici ne aflăm

în faţa unui exemplu de superficialitate cu care se examinează uneori chestiunile şi de

uşurinţa cu care se trag concluziunile. … Caietul de sarcini nu se putea întocmi odată cu

contractul, pentru simplul motiv că noi ceream mai întâi să se găsească prin experienţe o

soluţiune tehnică, să se construiască un prototip şi numai după examinarea şi acceptarea

lui, să se fabrice în serie.”55

Şi comisionul de 300 milioane lei, pretins a fi primit pentru încheierea

contractului, a fost o legendă. „În vara anului 1931, noul ministru de război, d. general

Ştefănescu-Amza, chiamă într-o zi în cabinetul său pe generalii Condeescu şi Sică

Popescu. Fără menajamente spune că este în posesiunea unui document care probează că

cu prilejul încheierii contractului Skoda uzinele Cehoslovace au plătit un comision de

300.000.000 lei. Cei doi generali se arată surprinşi şi contestă hotărât existenţa unei

asemenea dovezi. Ministrul trage sertarul biroului său şi înfăţişează apoi o scrisoare pe

care furnisorii din Praga o trimisese generalului Popescu în anul 1930 şi în care îi aducea

la cunoştinţă că au vărsat suma de 300 milioane lei ce li s-a pretins. … Despre ce era

vorba? Cu prilejul comenzilor făcute în Cehoslovacia, guvernul naţional-tărănesc, care

trata în acel timp un împrumut pentru înfiinţarea creditului agricol, a spus furnisorilor

săi: noi comandăm la d-voastră pentru aproape 10 miliarde. Aceste sume vor ieşi dela noi

din ţară. D-voastră trebue să ne acordaţi însă o compensaţiune. Vă cerem să subscrieţi o

sumă la împrumutul nostru. … Generalul Popescu fusese însărcinat să aducă chestiunea

la cunoştinţa uzinelor şi uzinele răspunsese că aderează la cererea noastră. Iată foarte

limpede în ce consta legenda pretinselor comisioane de 300 milioane lei.” Pentru această

calomnie „… Generalul Popescu, care se simţise vizat printr-o insinuaţiune atât de gravă,

a cerut imediat satisfacţie şi a pretins ministrului să-i dea numele denunţătorului pentru a

aduce calomnia în faţa justiţiei. … vedem în repetate rapoarte pe generalul Popescu

53 Ar. M. Călinescu – Discursuri parlamentare 1934-1937, vol II – Imprimeria naţională, Bucureşti,

1938, p. 115-205; 54

Ar. M. Călinescu – Discursuri parlamentare 1934-1937, vol II – Imprimeria naţională, Bucureşti, 1938, p. 151-152;


1938, p. 155;



revenind asupra acestei chestiuni şi pretinzând ferm să i se dea posibilitatea de a urmări

pe calomniator.”56

Finalul „Afacerii Skoda”, declanşată de interpelarea Dr. Lupu, între timp reîntors

la partidul naţional-ţărănesc: „După o pierdere de vreme de 4 ani de zile, s-a reluat

comanda. … s-a menţinut vechiul furnizor, s-a menţinut vechile modele de tunuri, s-a

schimbat numai volumul comenzii şi unele modalităţi de plată. … A rămas însă ceva: au

rămas pasiunile politice deslănţuite sub forma acuzaţiilor calomnioase. … Cu ce preţ însă

aţi obţinut deslănţuirea patimilor? Aţi obţinut deslănţuirea patimilor cu preţul desvăluirii

în faţa străinilor a situaţiunii întregi a apărării noastre naţionale; cu preţul creării unei

atmosfere păgubitoare în jurul corpului nostru ofiţeresc. Este o crimă ce s-a făcut! ”57

Desigur, a fost condamnat la închisoare, 5 ani, Bruno

Seletzki, dar Artileria şi Armata Română au pierdut un

Om de mare valoare profesională şi probitate morală,

generalul Sică POPESCU.

General de divizie Dimitrie (Sică)

POPESCU58

– victimă a “Afacerii Skoda”. S-a născut

la 8 noiembrie 1874, în satul Colibaşi, judeţul Romanaţi.

A urmat Şcoala fiilor de militari-Craiova, Liceul

Sf. Luis-Paris, Şcoala Politehnică-Paris (1895-1897),

Şcoala de aplicaţie pentru artilerie-Bucureşti (1897-

1899), Facultatea de matematică-Charlotenburg,

Germania.

Grade militare: sublocotenent-10 iulie 1895,

locotenent-1 iulie 1898, căpitan-10 mai 1906, maior-1

aprilie 1913, locotenent-colonel-1 aprilie 1916, colonel-

1 aprilie 1917, general de brigadă-1 aprilie 1919,

general de divizie-31 martie 192959

.

Funcţii militare: comandant de pluton şi baterie în R. 2 Art.; comandant de baterie

elevi în Şcoala de ofiţeri de artilerie, geniu şi marină (1907-1913); comandant al Dn. 5

Obuziere (1913-1914); membru în comisia de recepţie a armamentului din Franţa (1914-

1919); comandant al R. 41 Art. (1919-1922); comandant al Bg. 16 Art. (1922); directorul

Arsenalului Armatei, şeful Direcţiei Artilerie din Ministerul de război (1922-1925);

comandant al artileriei C. 2 A. (1925); şef al Direcţiei superioare a aeronauticii (1925-


1938, p. 190-192; 57

Ar. M. Călinescu – Discursuri parlamentare 1934-1937, vol II – Imprimeria naţională, Bucureşti, 1938, p. 282-283; 58

Agapie, M., gl. mr., Ucrain, C., col.(r.) dr., - Personalităţi ale artileriei române -, Ed. Militară,

Bucureşti, 1993, p. 117-126; Adrian Stroea, Marin Ghinoiu- Din elita artileriei - , Ed. C.T.E.A.,

Bucureşti, 2012, p. 259-261; Prof. Dumitru Botar-Caracal – Personalităţi militare din Romanaţi:

Generalul de divizie Dumitru (Sică) Popescu – în Memoria Oltului, anul I, nr. 3/mai 2012, p. 58-60;

59 *** - Anuarul ofiţerilor din Armata Română pe anul 1929/1930 – p. 14;

Generalul Sică Popescu



1926); comandant al D. 20 I. (1926- 1929); inspector general al artileriei (1929-1932);

comandant al C. 1 A. (1932-1933).

A iniţiat amplul program de modernizare a artileriei- achiziţionarea a 24 baterii

tunuri de câmp cal. 75 mm, 62 baterii obuziere de câmp cal. 100 mm, 25 baterii obuziere

grele cal. 150 mm de la uzinele ,,Skoda”-Cehoslovacia şi a unor tunuri grele cal. 105 mm

de la uzinele ,,Schneider Creuzot”- Franţa. Acest program va da naştere la scandalul

,,Afacerea Skoda” din anii 1933-1934.

Fiind învinuit de ziarişti şi parlamentari de implicare în acest scandal, s-a sinucis la

28 martie 1933. Din presa vremii am reţinut: ,,Generalul moare sărac; el a fost un om

sobru şi a dus o viaţă austeră. În armată ocupa un loc proieminent.” Iar Pamfil Şeicaru

nota: ,,Prima victimă a scandalului Skoda a fost generalul Sică Popescu, care

redactase caietul de sarcini şi dusese negocierile tehnice. Un militar corect care nu

avusese nici un amestec în tratativele comerciale; fusese bucuros că putea dota

armata cu tunuri moderne. Când numele lui a apărut în ziare, s-a sinucis lăsând o

scrisoare soţiei lui, vara lui Virgil Madgearu.” În biroul generalului au fost găsite două

memorii şi patru scrisori adresate mareşalului Prezan, generalului Condeescu, fost ministru

al apărării, colonelului Aldea, şeful de stat major al C. 1 A., şi soţiei, Margareta Popescu.

În cele patru scrisori, generalul îşi strigă, pentru ultima dată, nevinovăţia sa. Astfel, în

scrisoarea adresată mareşalului Prezan, scrie: „… vă adresez aceste rânduri pentru a vă

spune domnule Mareşal că acuzaţiunea adresată mie de doctorul Lupu de la tribuna

Camerei este o mişelie. De aproape 2 ani sunt tracasat şi sistemul meu nervos este distrus.

Vă rog domnule Mareşal să se spună de la tribuna parlamentului ca să se caute toate

băncile şi depozitele din lume pentru a se găsi sumele luate de mine ca şperţ. Sumele

acestea să le ia doctorul Lupu şi generalul Amza; iar dacă nu se vor găsi şi nu se vor găsi

fiindcă nu au existat, sângele meu să le ţâşnească în faţă în fiecare zi pentru a le reaminti

mişelia săvârşită.”60

Generalului Condeescu îi scrie, printre altele: „În faţa lui Dumnezeu

declar încă o dată că de nicăieri nu am atins măcar un

ban necum să iau bani în dauna ţării mele.”, iar pe

colonelul Aldea îl roagă: „Să ştii şi să o spui la toţi că

fostul dv. şef nu a fost un şperţar, ci un om corect cum

cred că o ştiu toţi aceia cu care am servit, dar care

nemai putând suporta mizeriile şi infamiile ce i se aduc

de aproape 2 ani preferă să se ducă.” Soţiei sale,

Margareta Popescu, îi cere iertare pentru gestul făcut,

pentru că moare sărac şi “nu-i poate lăsa decât un

teren cu care să-i plătească datoriile (...) şi 20 000

de lei, singurii bani agonisiţi” (la percheziţia biroului

său au fost găsiţi aceşti bani şi 6350 lei în portmoneu,

ultima sa soldă). „Draga şi adorata mea Anette,

Iartă-mă pentru durerea ce-ţi va produce moartea

mea, nu purta doliu, nu plânge şi păstrează-ţi toată

energia pentru ca de câte ori vei deschide gura să fie

pentru a blestema pe Amza şi prietenul său colonelul Tănăsescu, iar ei şi familiile lor să




nu aibă zilnic alţi bani de cheltuit decât aceia pe care i-am luat ca mită nu numai de la

Skoda, dar de la toate fabricele pe unde am fost în cursul vieţii mele. …Puişorul tău.

Vreau un serviciu religios simplu, la capela cimitirului şi fără discursuri. Pe cruce să se

scrie: Aici se odihneşte un om corect dar care nu a putut trăi din cauza invidioşilor şi

mizerabililor. General de divizie D. Popescu”.61

Soţia generalului, ca o leoaică, a apărat cu îndârjire şi demnitate memoria

soţului său, pe care îl ştia nevinovat, şi a înfierat cu vehemenţă pe cei care l-au denigrat:62

„… să reabilităm memoria soţului meu. … El a fost un martir, un nevinovat, un mare

patriot, care şi-a iubit ţara, cum nu se poate mai mult. În ziua sinuciderii, eri, vorbind

despre chestia Skoda, mi-a declarat: dacă aş fi chemat să fac aceeaşi comandă aş face-o

la fel. Generalul Amza Ştefănescu şi colonelul

Aristide Tănăsescu sunt marii vinovaţi şi criminali în

această afacere. ” Şi văduva generalului continuă

povestea afacerii Skoda: „Când a fost generalul

Cihosky ministru al armatei era secretar general şi

Inspector general al artileriei, soţul meu tehnician de

o valoare recunoscută şi necontestată. Întrucât la

acea vreme se ventila teama unui război, i s-a cerut

un raport asupra situaţiei armamentului şi ce ne-ar

trebui spre completare. Soţul meu a scris acest

memoriu, pe care l-a înmânat ministrului armatei şi

care la rândul său l-a prezentat Consiliului de

miniştri. De la Consiliul de miniştri memoriul s-a

pierdut fără urmă şi nu s-a mai dat de rostul lui

decât acum la Seletzki. Cum a ajuns acolo şi prin

cine, asta rămâne să o spună cei ce o ştiu. În

Consiliul de miniştri, în care s-a discutat memoriul,

s-a hotărât ca soţul meu să fie trimis să viziteze fabricile Skoda, Schneider şi Brun.

Aceasta a fost în septembrie-octombrie 1929. S-a înapoiat în ţară şi a depus alt memoriu,

după care au început tratativele financiare şi technice, timp de 9 luni. La întrebarea cine

purta aceste tratative (pusă de ziaristul N. Ciocârdia, la catafalcul generalului din locuinţa

sa la Craiova – n.n.) doamna Popescu a răspuns: Virgil Madgearu, vărul meu. Scrieţi asta-

a mai adăugat – şi guvernul Maniu.” Apoi „A plecat o comisie de recepţie compusă din

colonelul Gică Ionescu, maiorul Cassian şi alţii care au găsit că tot ce se livrase de la

fabrică era admirabil ca technică şi material nou. Rapoartele comisiei sunt foarte

favorabile comenzii. …” Dar „În 1931 când a venit din nou la ministerul armatei generalul

Amza, mânat de invidie, ură şi intenţii machiavelice a căutat să pună beţe în roata

comandei, înscenând toate mişeliile şi a trimis comisii peste comisii, toate plătite princiar

ca să se oprească comanda, lucru ce a şi reuşit. Mai trebuie să adaug – că guvernul ca să

acopere plata comenzii a voit a face o emisiune a creditului extern (Este vorba de creditul

agricol. De fapt doamna Popescu va corecta ulterior această eroare. – n.n.) guvernul şi în


62 *** - Ziarul Universul, anul 50. nr. 88/sâmbătă 1 aprilie 1933 – p. 11;

Generalul Popescu şi soţia sa



special d. Madgearu a opinat că, deoarece uzinele Skoda au o aşa de importantă

comandă, ar putea să subscrie şi Cehoslovacia 2 milioane de lei la acest împrumut. Cum

însă subscripţia s-a acoperit în ţară, s-a renunţat la cota din Cehoslovacia. Cu toate astea

s-a spus că subscripţia ce trebuia să facă Cehoslovacia s-ar fi făcut, iar banii i-ar fi luat

Sică şi Madgearu care i-ar fi împărţit între ei. Această manevră mişelească a fost a

generalului Amza. De atunci a început înscenarea criminală: comanda nu e bună ci

oneroasă. Şi, fiindcă a trebuit să fie cineva care să tragă consecinţele a fost ales generalul

Sică Popescu, mare patriot. E tot povestea acarului Păun. Iar când generalul Sică

Popescu a vrut să înzestreze ţara cu artilerie, când de 10 ani nimeni nu făcuse nimic în

această direcţie, s-au găsit chemaţi şi nechemaţi, fără scrupule şi cunoştinţe technice,

politicieni care vor să-şi facă platformă, călcând în picioare cinstea oamenilor. Ei au

acuzat de la tribuna parlamentului pe generalul Sică Popescu, om integru şi mare patriot,

care a dovedit în cei 40 de ani de oştire cine este. Cunoscut în lumea fabricelor europene

ca o capacitate nediscutabilă, corect şi patriot, a fost învinuit de politicieni fără scrupule,

care nu pot să priceapă şi să cunoască calităţile acestui mare fiu al ţării şi i-au pângărit

cinstea. Dar îl voi răzbuna.”

Ştiindu-se nevinovat, generalul „A făcut multe memorii şi le-a trimis regelui,

prinţului Nicolae, lui Iuliu Maniu, Lupu, Duca, Angelescu, Goga, ministrului armatei şi

le-a arătat cum stă această chestiune, dar totdeauna s-a intercalat generalul Amza şi

colonelul Tănăsescu, geniile lui rele, care s-au pus deacurmezişul. Şi acest stâlp al ţării,

acest mare patriot n-a găsit nici un glas, care să-l susţie în parlament, nici chiar pe al

ministrului armatei, care trebuie să fie de drept apărătorul ofiţerilor.” Convorbirea

explicativă pe care a avut-o cu ministrul Samsonovici, cu puţin înainte de sinucidere, „n-a

avut efectul pe care îl aştepta, din pricina generalului Gelu Petrescu, un om de casă al

generalului Amza, un incapabil care a zădărnicit totul.” Ziarul Adevărul63

spune chiar că

„În audienţa pe care a avut-o generalul Sică

Popescu la ministerul de război acum câteva zile, i

s-a comunicat că până la terminarea cercetărilor

în afacerea Skoda i se va retrage comanda

Corpului 1 de armată. Această veste l-a deprimat

atât de mult încât l-a împins spre sinucidere.”

La sosirea la casa din Craiova, unde era

depus trupul neînsufleţit al generalului, soţia

generalului a răbufnit din nou: „Blestem din

adâncul sufletului meu îndurerat pe Virgil, care n-

a apărat cum se cuvine onoarea bărbatului meu

îngăduind mişelului de Amza să-i terfelească

cinstea şi să-l pună la stâlpul infamiei. Blestemat

să fie pentru totdeauna fratele tău Virgil, care a

tăcut continuu şi nu a rostit un cuvânt pentru

apărarea soţului meu, când putea şi trebuia să

facă acest lucru. Şi mai blestem pe Cihosky, pe

Samsonovici şi încă o dată pe Virgil Madgearu, ca

63 *** - Ziarul Adevărul, anul 47, nr. 15107/ duminică 2 aprilie 1933 – p. 3;

Locul de veci al generalului Sică

Popescu (cimitirul Bellu)



şi pe toţi care au îndrăznit să spună că bărbatul meu, omul sfânt şi mare patriot a luat

mită.”

Artileria îşi cinsteşte cu demnitate fostul Inspector General. Deşi şi-a dorit o

înmormântare sobră şi simplă, ministerul apărării, artileriştii armatei au organizat

înmormântarea generalului64

cu onoruri militare, fiind obţinută şi aprobare din partea

Bisericii. În ziua de 31 martie, la locuinţa sa din Str. Mina din Craiova, a avut loc serviciul

religios, apoi sicriul aşezat pe afetul unui tun greu de 120 mm, tras de 8 cai, însoţit de

familie, multi ofiţeri subordonaţi, muzicile şi trupa ,având în frunte elevii scolii

pregătitoare de ofiţeri de rezervă de artilerie, iar la urmă câte o companie, escadron şi

baterie din toate unităţile de trupă din garnizoană” s-a deplasat la gară. ,,În faţa

comandamentului (Corpului 1 Armată – N.N.) cortegiul s-a oprit şi s-a oficiat o scurtă

rugăciune. La gară, sicriul a fost ridicat pe braţe de ofiţeri şi aşezat în vagonul mortuar

care va fi ataşat la trenul de persoane ce pleacă din Craiova la ora 10 seara spre

Bucureşti. Pe tot parcursul o mare mulţime era înşirată pe ambele trotuare.” Trenul cu

sicriul generalului, însoţit de familie, prieteni şi foşti subordonaţi, a ajuns în Gara de

Nord-Bucureşti a doua zi dimineaţa la ora 6 şi 15 minute, fiind tras în faţa salonului regal.

A avut loc un serviciu religios, la care au participat, printre alţii, mareşalul Prezan,

generalul Samsonovici, ministrul apărării, generalii Olteanu, Manu, Paul Angelescu ,

Gorski, inspectori generali, generalul Cihoski, fost ministru al apărării pe timpul semnării

contractului cu Skoda, alţi generali, delegaţii din patru ofiţeri de la M. St. M.,

inspectoratele generale ale armelor, ministerul apărării, secretariatul general, Şcoala

Superioară de Război. C. 2 A., Corpul V.M., D. 4 I., D. 3 Cv., R. 2 Art., R. 2 Art. Grea,

Arsenalul, Pirotehnia, Pulberăria, militari din toate colţurile ţării şi delegaţii ale celor

două Scoli militare de artilerie din Timişoara, conduse de colonelul Pion Georgescu

(Memoria Oltului şi Romanaţilor nr.8/2012; 52/2016) şi căpitanul Valerian Nestorescu. „În

momentul când s-a cântat Vecinica lui pomenire soţia defunctului a leşinat.” Apoi sicriul a

fost coborât din tren de ofiţeri din C. 1 A. şi „depus pe afetul de tun, împodobit cu

tricolorul”, în faţa gării prezentând onorul parada comandată de generalul artilerist

Marţian, directorul liceelor militare, formată din: o companie cu drapel şi muzica militară

din R. 2 Vânători Gardă nr. 9, o cp./R. 21 I., o cp./R. 1 Trs., o Bt./R. 2 Art., un esc./R. 9

Roşiori. Cortegiul funerar format din: un car plin de coroane, 16 coroane purtate de soldaţi,

pernele cu decoraţii purtate de ofiţeri superiori, preoţii, afetul de tun cu sicriul, membrii

familiei şi trupele s-a deplasat la Cimitirul Bellu Militar pe traseul: Bd. Dinicu Golescu,

Str. Ştirbey Vodă prin faţa Marelui Stat Major, Str. Câmpineanu, Calea Victoriei, Cheiul

Dâmboviţei, Bd. Maria, Str. 11 Iunie, Str. Cuţitul de argint, Calea Şerban Vodă. Lentele

erau ţinute de generalii artilerişti Paplica, Jiteanu, Schmidt şi Crassu, ajutaţi de coloneii

Protopopescu, Glatz, Popescu Gheorghe şi Georgescu Pion, iar în jurul afetului era o gardă

formată din elevi ai Şcolii militare de geniu. Conform dorinţei defunctului nu s-a ţinut nici

o cuvântare.

În necrologul publicat de Revista Artileriei în septembrie, după aprobarea dată de

generalul Gelu Petrescu, inspectorul artileriei, se spune: ,,Armata, şi în special artileria, a

64 *** - Ziarul Adevărul, anul 47, nr. 15107/ duminică 2 aprilie 1933 – p. 3, 6; *** - Ziarul Universul,

anul 50. nr. 89/duminică 2 aprilie 1933 – p. 11;



pierdut pe unul dintre cei mai distinşi şi valoroşi tunari ai săi, pe generalul Sică

Popescu, ostaş de mare seamă, care timp de 40 de ani a servit patria cu nemărginit

devotament şi desăvârşită pricepere. (...) activitatea sa va servi de pildă camarazilor

care îl regretă din tot sufletul.”

Armata îşi apără onoarea sa şi cinstea generalului Sică Popescu. „Moartea

tragică a generalului Sică Popescu a produs o profundă impresie în toate cercurile, dar

mai ales în corpul ofiţeresc, care avea o înaltă opinie despre destoinicia militară a

defunctului şi despre integritatea caracterului său.”65

Senatul, unde mai mulţi generali

erau senatori, a reprezentat locul de unde armata şi-a apărat camaradul.66

Generalul Henry

Cihoski, ministrul apărării care a semnat contractul cu firma Skoda, în aprilie 1933, în

şedinţa Senatului, a recunoscut: „Unul dintre cei mai valoroşi şi integri generali, generalul

Sică Popescu, comandantul Corpului I Armată, şi-a găsit sfârşitul de câteva zile în modul

cel mai tragic, nemaiputând suferi să fie jocul invidiei şi răutăţii omeneşti, a nedreptăţii şi

a calomniei. Întreaga armată îl plânge mult, iar cei care au avut fericirea să servească cu

această PERLĂ a oştirii sunt adânc îndureraţi că vor purta în suflet o rană

nevindecabilă.” Iar mareşalul Prezan, destinatarul uneia din scrisorile generalului Popescu,

tot în sedinţa Senatului, preciza: „Şi pentru că, domnilor, a venit vorba de regretatul

general Popescu, în ce priveşte faptul că a fost acuzat, spunându-i-se că a luat parale şi că

trebuie să plece, justiţia militară va vedea şi atunci că îi va aduce omagiul. Eu însă vreau

să îi aduc un omagiu personal pentru modul cum a lucrat.”

Din hidronimia Oltului și Romanaților Ilie Dumitru

S-a afirmat de către cercetători recunoscuți că hidronimia este partea cea mai

veche și cea mai stabilă a toponimiei. Sunt vechi și stabile hidronimele care au fost

menționate în scrierile antichității și în scrierile din primele secole ale erei noastre:

Dunărea, Alutus > Olt, Mureș, Siret, Someș, Prut, Argeș. Sunt importante pentru

cunoașterea istoriei zonei, pentru înțelegerea unor aspecte sociale și de mișcare a vechilor

populații care au trăit aici. Cursurile de apă mai mari sau mai mici au înrâurit viața

oamenilor. Așezările mai vechi sau mai noi au apărut pe malurile apelor.

Vestigiile paleoliticului, ale neoliticului au fost descoperite pe cursuri de ape fie că

ele s-au numit Dunărea, Olt, Dârjov, Teslui sau altfel. Pâraiele noastre , șerpuind pe fund

de văi sau de vâlcele, flancate de dealuri, au impus, de-a lungul timpului, un anume tip de

așezare omenească, anume satul de tip linear: cu un drum care urma cursul apei, iar pe

acest drum se înșirau două rânduri de case. Vadurile, locuri de trecere peste Dunăre sau


66 Cf. Prof. Dumitru Botar-Caracal – Personalităţi militare din Romanaţi: Generalul de divizie

Dumitru (Sică) Popescu – în Memoria Oltului, anul I, nr. 3/mai 2012, p. 60;



peste Olt au favorizat apariția unor așezări ca Sucidava-Celeiu, Grojdibodu sau Slatina.

Scrierile antichității au menționat Dunărea, pentru că acest fluviu a fost axa civilizației

europene; unii cercetători au afirmat că aici s-a format civilizația indo-europeană. Marya

Ginebutas a extins acest spațiu indo-european spre nordul Mării Negre. În amonte de

Porțile de Fier, fluviul acesta era numit Dunărea; în aval de Porțile de Fier era numit Istros,

nume considerat ca fiind tracic; romanii care stăpâneau la sud de Dunăre îl numeau Ister.

În spațiul nord-dunărean, dacic, s-a păstrat numai denumirea „Dunărea”, recunoscut ca

fiind de origine daco-tracă. Lingvistul ieșean Ariton Vraciu (1) susține că acest hidronim

provine din forma dacică Donavi (s), care, la rândul ei, provine din altă formă mai veche

Dănavi (s), întrucât, după secolul al III-lea, era noastră, vocala indoeuropeană ă, sub accent

devine o. Forma danavi(s) provine din forma indoeuropeană dănow – jo sau dănew-jo ori

din i.e. dănew-i (dăneu), un locativ singular de la dănu-râu. A. Vraciu citează și alte forme

daco-moesiene ale acestui hidronim: Dona(vi)-vari sau Danu-vari (vari este un apelativ

care înseamnă – „râu”). Gheorghe Ivănescu (2) afirmă că: „Formele latine antice

Danuvius, la Cezar, grecești – Danuvis, la unii scriitori greci târzii nu stau la baza

cuvântului românesc, ci la baza cuvântului slav Dănăvu-Dănavî. Cuvântul românesc

presupune un trac sau un dac Dunavi (s) sau Donavi (s), la care Duna sau Dona coincide cu

elementul latin sau măcar cu o parte din el.” Partea care nu coincide cu elementul latin este

cea finală a numelui Dunărea, anume re care poate fi un sufix sau un apelativ.

Explicația prezenței acestui sufix în structura hidronimului românesc a dat-o

lingvistul clujean Emil Petrovici, după cum arată Dimitrie Macrea: „El (n.n. Emil

Petrovici) este primul care arată în mod convingător că numele marelui fluviu Dunărea, pe

care-l numim așa numai noi, l-am păstrat de la vechea populație daco-geto-tracă. Acest

nume se deosebește de cel celtic, adoptat de romani sub forma de Danubius, de cel slav

Dunav, ca și de cel german Donau, prin sufixul re, dintr-un ris daco-geto-trac, însemnând,

la origine „fluviu”, „râu”, după explicația dată, în anii din urmă, de lingvistul bulgar

Vladimir Gheorghiev.”

Gh. Ivănescu presupune chiar o moștenire dintr-o limbă pre-indo-europeană,

mediteraneană, presupunere care nu a fost argumentată.

Din moștenirea daco-geto-tracă face parte hidronimul Olt < Alutus/Aluta.

Hidronimul Aluta a fost menționat începând cu secolul al II-lea e.n. în scrierile lui

Ptolemeu-Claudii Ptolemei- Geografia, Iordanes Romana et Getica, Tabula

Peutingenaria. Tema la care au raportat lingviștii acest hidronim este al, temă

indoeuropeană, având sensul de a crește, a face să crească. La tema Al a fost adăugat

grupul sufixal (vocala u + consoana t) ut > Alut (a) > Olt. Hidronimul reflectă însușiri ale

acestui curs de apă; era apa cea mai mare; în anumite perioade ale anului creștea și se

revărsa în zăvoaiele de pe malurile lui; avea un bazin hidrografic mai bogat decât toate

râurile. Din cauza revărsărilor Oltului, satele Pleșoiu și Găneasa s-au mutat pe terasa

Oltului; pe vechea vatră au rămas numai bisericile. Tema al a avut și sensul de „înalt”, „loc

înalt”. Cu sensul acesta, tema al se regăsește în structura oiconimului Almaș (Dolj) < Al +



suf. m. + suf.diminutival aș: Almaș - „delușor”, „satul de pe delușor”.

Trebuie să constat că hidronimele Olt, Oltișor, Olteț formează o serie sinonimică

formată prin derivare. Cele trei hidronime sunt dispuse pe criteriul mărime: Oltul este apa

cea mai mare; Oltețul < Olt + suf.diminutival eț este apa mai mică decât Oltul; Oltișor <

Olt + suf. diminutival ișor-apa cea mai mică, pârâiașul. Formele derivate cu sufixe

diminutivale se opun formei primare de la care au fost derivate. Opozițiile sunt necesare

pentru identificare și diferențiere.

În graiul locuitorilor din Zorleasca și Brâncoveni am identificat apelativul aldan <

al + suf. d + suf. an. Am înregistrat și forma ăldan < ăl + suf. d + suf. an. Ambele forme au

sensul de „crescut mare”, „înalt”. Ei spuneau: „Anul acesta avem un ăldan de grâu” –

adică, grâu crescut înalt, mare.

Gh. Ivănescu emite părerea că forma Olt este de aspect slav (unii lingviști prin anii

50-60, susțineau că hidronimul acesta este de origine slavă, n.n.), opinie pe care mulți

lingviști români nu o împărtășesc, fiindcă în evoluția limbii române vocala a > o în

anumite situații. Faptul că apelativul alda/ăldan, păstrat anonim în mentalul colectiv, timp

de secole, nu a dobândit aspect slav, ci și-a păstrat aspectul traco-geto-dac, aspect identic

cu hidronimul trac sud-dunărean Aldanes, este un argument convingător că hidronimul Olt

este moștenit din substrat. În spațiul european s-au păstrat toponime care conțin tema

indo-europeană al: Alton-Iliria, Alta-spațiul slav, Alanta- spațiul lituanian, baltic.

Hidronimul Vedea a fost raportat la tema indo-europeană ued-apă. Trebuie reținut

faptul că pe malul râului se află satul Uda care face parte tot din sfera conceptului apă. Este

foarte simplu să se spună că etimologia acestui cuvânt se află în cuvântul latin udus - ud.

Eu cred că ne aflăm în fața unei situații în care numele apei a fost transferat așezării. Ued a

fost un locativ care a dobândit forma ud – s-a spus „La uda”, Uda ca și în cazul altor

construcții asemănătoare: La Izvor > Izvor, Izvoru, prin proces de toponimizare. Și

cuvântul latin udus are ca etimon tot cuvântul indo-european ued. Vocala indo-europeană u

a dat v (a se vedea și următorul caz: uidheuă > văduvă. Revoluția U>V nu este exclusă. O

caracteristică a acestui râu, care nu are izvoare sau afluenți mari este că multă vreme seacă,

iar în anotimpul ploios se umflă și se revarsă; umfla din latinescul inflare. Cele două

cuvinte: umfla și inflare nu prea se suprapun ca înveliș fonetic. Este posibil ca apelativul

uda să fie pus în relație cu tema indo-europeană udh- a se umfla.

Pe teritoriul comunei Bălteni, la 20 de kilometri spre vest de cursul râului Vedea se

află vălceaua numită Vedița < Ved + suf. ița. Concluzia care se impune este că atât Vedea

cât și Vedița au fost simple apelative. Spre tema indo-europeană ple- ,,plin” trimit

hidronimele Plapcea, Plapcea Mare, Plapcea Mică, Plăpcița. Malurile acestor pâraie sunt

joase, încât albia este permanent plină, fiind alimentată mereu de numeroase izvoare de pe

mal. Denumirea Plapcea are funcția de identificare, celelalte, Plapcea Mare, Plapcea Mică

și Plăpcița îndeplinesc funcția de diferențiere prin opoziția dintre determinanții: Mare/Mic

și prin diminutiv. În structura micilor hidronime: Bârâcie (Bârca)-vâlcea pe care curge un

pârâu cu apă provenită din izvoare; Bârâcea (Tătulești)-vâlcea și pârâu; Bârluiu



(Bobicești)-pârâu, se află tema dacică bâr-a curge, a se mișca. Ceea ce este foarte

important de reținut este faptul că acest hidronim este înregistrat de către Mircea

Homorodean în Țara Hațegului; este menționat ca entopic de către Emilian N. Buretea în

zona montană a Vâlcii; în Banat, în Oltenia, în vestul Munteniei, adică, în zona de atestare

a dacilor și de romanizare. Tema bâr se regăsește și în apelativul bâră- „oaie” și în

interjecția bârr- îndemn adresat oilor de a se mișca, de a se întoarce. Păzitorul oilor s-a

numit bâră, devenit, în timp, nume propriu: Bâra, Bârlea, chiar nume de sate: Bârla

(Argeș), Bârza (Olt); bârcer- „ajutor de cioban”, proprietar de mai puține oi. Bâră sunt

numite și la noi și la albanezi animalele mici: oi, berbeci, miei, capre, țapi. Satul Valea

Mare Veche este străbătut de pârâul Bria.

I.I. Rusu precizează că: „La iliri lipsesc elementele toponimice frecvente și tipice

ale traco-geților: - bria; -dava; -dizos; -para; etc…”. Concluzia care se desprinde din acest

citat este toponimia traco-geto-dacă. Tema ji, regăsită în structura hidronimului Jiu, apare

în componența hidronimului Jid (Brebeni), Jidulețu < Jidul + suf. eț (u), Jidoasa < Jid +

suf. ioar (a), Jidova < jid + terminația de genitiv ov. La acestea adaug entopicele Jirai, Jirău

(Slătioara, Brâncoveni) Jir + suf. ai, Jieț, Jeț, toate numind un curs mic de apă.

Hidronimele și entopicele provin din apelative pe care autohtonii le-au folosit și le folosesc

și astăzi. La Brâncoveni, jirăul este numit și harlău (cu sens peiorativ-curs de apă foarte

mic). O variantă a temei ji este tema gi/ge regăsită în structura hidronimului Gilort <

Gi/Gil+suf. ort. Pe teritoriul comunei Dobrețu se află pârâul Gemărtăluiu în structura

căruia apare tema Ge urmată de sufixele mart și al (el) și ui (u), varianta a suf. oi. Nu cred

că ar fi plauzibilă explicația că denumirea ar proveni de la verbul a geme, pentru că pârâul

acesta nu are curs de torent care să producă zgomot. În structura hidronimelor Siu/Seiu-

vechea albie a Oltului, Șirea (Dobrotinetu), cât și în structura entopicelor sirimpoi,

șirimpoi – groapă mică în care se adună apa, pot fi identificate temele: si/sei; sir/șir. Toate

acestea denumesc locul pe unde se scurge apa. În graiul oltenilor apare cuvântul siriță care

denumește oaia care dă lapte: sir+suf. iță.

Existența în vorbire a acestor apelative care se folosesc curent arată că aceste

hidronime au fost create de autohtoni. În apropiere de satul Bărăști, curge pârâul Tisor <

Tis+suf. or, al cărui nume trebuie raportat la hidronimul dacic Tisa și la apelativul tisă –

specie de copaci sau arbuști cu frunze otrăvitoare. Sunt considerate de origine cumană

hidronimele: Călmățuiu, Horezu (Dobrețu), Teslui, Vaslui, Vasluiețu (Bistrița Nouă).

Opinia aceasta este argumentată prin prezența în structura acestor hidronime a sufixului ui

sau luiu, care ar fi de origine cumană. Aceste sufixe provin, în multe cazuri din suf. oi sau

loi. La Osica de Sus, o vale se cheamă Băldălui (baldă este rostirea locală a entopicului

baltă, cuvânt provenit din substrat). Trebuie explicată și prezența vocalei ă - fonem dacic,

în structura hidronimului Călmățuiu (poate că a existat cândva o formă cumană

Calmățuiu). Hidronimul Horezu/Hurezu (oltenii, cu sute de ani în urmă rosteau Urezu – nu

rosteau consoana surdă, nepereche h) nu poate fi raportat la apelativul onomatopeic

huhurez – bufniță. Acest hidronim ca și oiconimul omonim trebuie raportat la numele de



persoană Huru/Uru, regăsit în structura oiconimului Uria (Sprâncenata) atestat și cu forma

Huria. Pârâul Tesluiu a împrumutat numele de la sat, nume ce provine din numele de

persoană Teslui, menționat în anul 1628. Pentru mine, este foarte greu să accept că

hidronimul Vasluiu este de origine cumană, fiindcă nu-i cunosc sensul. În această situație

conexarea hidronimului cu alte entopice din zonă: Fleștenoage, Fleștenoaga, Vasluețu, este

o soluție. Pârâul curge pe un teren mocirlos sau chiar el produce, prin revărsare, mlaștini,

smârcuri. Eu cred că ne aflăm în fața unui apelativ autohton – vaslui – loc mlăștinos, loc

care reține apa. Hidronimul Căluiu conține sufixul -uiu, dar nu este cuman; el provine din

apelativul călâu – moale (are și sensul de călduț). Dacă se ține seama de faptul că localnicii

confecționau rogojini făcute din papură pe care o recoltau de pe malurile pârâului, atunci

se confirmă afirmația că numele reflecta o particularitate a locului. Lutul albiei pe care

curge apa, prin culoare a generat hidronimul Neagra (Negreni), Negrișoara (Găneasa),

Cernișoru (Strejești), Lacul Negru (Spătaru), Lacul Roșu (Zorleasca). Numele unor

hidronime oltene provin din apelative sau entopice care exprimă ideea de eroziune,

viroagă, depresiune, groapă, rapină, obaie. Tema de la care provin asemenea hidronime

este ob regăsit în structura hidronimelor Oboga < ob + suf. og (a), obogiște (Zorleasca) <

obog + suf. iște. Din apelativul baie/rabaie, provine hidronimul Băișoara (Cârlogani).

Numele satului de pe acest pârâu este Scorbura (originea apelativului scorbura este

apelativul indo-european skabah – a scobi). Eroziunile din maluri au determinat apariția

hidronimului și a oiconimului.

Forma cursului apei se regăsește în sensul hidronimului Criva care este forma

slavizată a hidronimului Strâmba, Ștreangu (Cireașov) – cursul are forma unui laț, este o

vâlcea întortocheată, plină de izvoare (cuvântul românesc ștreang provine din apelativul

indo-european streng). Gheara – este un hidronim metaforă ca și Ștreangu. Gheara – pârâul

cu albia ca o gheară. Belciugata, Belciugath a fost vechiul nume al satului Seaca de pe

Călmățuiul Sec; este și acesta un toponim metaforă. Eu cred că ne aflăm în fața unei

situații când primul apărut a fost numele apei, cu forma – La Belciugata, ca apoi satul să se

cheme Belciugata. Și actualul nume Seaca tot de la numele apei provine.

Toponimele și hidronimele ne ajută să reconstituim vegetația și fauna Oltului

acolo unde astăzi nu mai există nici urmă de copac. Aș da numai exemplul ariei geografice

a satului Zorleasca, fiindcă în hotărnicii din anii 1763 și 1861 sunt consemnate toponime

ca: Frasinul cel Mare, la răsărit de Corni, Vâlceaua Tufelor, Vâlceaua cu Ulmi, Gârnițele

Înfierate. Au împrumutat numele de copaci și ierburi hidronime ca: Bungetu (Crâmpoia) <

Bung + suf. et- bung – stejar este cuvânt de origine dacă; Florișoru (Icoana); Frăsinetu

(Frăsinetu) < Frasin + suf. et ; Jugălia (Piatra-Olt)- câmp de jugaștri; Topologu

(Cârlogani)< din apelativul slav topalî - plop; Topolnița (Cireașov), Lupoaiele, Valea

Fântânii cu Salcie (Scărișoara); Valea Pudnei (Tia Mare) – Valea cu Drum- provenit din

vechiul slav potina, din acesta provine apelativul ucrainean put – drum, cale; Ciocârlia

(Coteana); Smidoasa (Movileni) – crâng care strălucește – apare și cu forma Smerdioasa

Mică.



Multe din hidronime provin din nume de persoane: Beica (Cârlogani – satul de pe

malul pârăului se cheamă Beiculești – satul întemeiat de Beică); Bobu (Dobrun); Cotarga

(Șerbănești); Dârjovu (Valea Mare) – are aspect slav dat de terminația de genitiv ov, dar

este derivat din numele de persoană Dârjil (acest nume de persoană este menționat în

hotărnicia moșiei Streharețu, Olt, publicată în revista Memoria Oltului și Romanaților,

octombrie, 2015, pag. 28: “… ginerele lui Dârjil cu femeia sa Dumitra…” poate fi chiar un

supranume); Dorofeiul este supranume; Gengea (Braneţi), Geng cu sufixul –ea, poate

proveni din hipocaristicul Genu; Iminogu (Bălteni) din numele de persoană Imin < Im +

suf. in; la tema Imin a fost adăugat suf. og. Nu poate fi raportat la apelativul im – lut;

Mamu (Strejești) a se raporta la toponimul Valea Mamului și la numele satului Mamura;

Miloveanu (Coteana) < Mil (u) + suf. ov + suf. eanu.

Pâraiele de pe moșiile care au aparținut mănăstirilor sunt numite Cleja (Schitu-

Greci) – din grecescul eclesia. Satul Greci a fost închinat Mănăstirii Xeropatamul, de aceea

s-a mai numit și Grecii-Călugărești; Cleja – pârâul mănăstirii. Între Cireașov și Buicești,

documentele menționează un Pârâu al Mănăstirii.

Multe hidronime au denumiri identice cu ale satelor de pe malurile lor. De aceste

hidronime mă voi ocupa în alt articol despre oiconime.

Bibliografie:

1. Ariton Vraciu, Studii de lingvistică generală, Editura Junimea, Iași, 1972

2. Gheorghe Ivănescu, Istoria limbii române, Editura Junimea, Iași, 1980

3. Dimitrie Macrea, Lingvistică și cultură, Editura Didactică și Pedagogică,

București, 1978.

4. Ioan Ionașcu, Catagrafia Eparhiei Argeș, pe anii 1773/1774, în revista Mitropolia

Olteniei, an VII, nr. 3-4, 1958, Craiova.

5. Emilian N. Burtea, Toponime din nordul Vâlcii, provenite din entopice referitoare

la izvoare neamenajate, în Analele Universității din Craiova, 1988.

6. Mircea Homorodean, Vechimea morii de apă la români. Un argument lingvistic, în

revista Cercetări de lingvistică, an XXII, nr. 1, 1977, Editura Academiei

Republicii Socialiste România.

7. I.I. Rusu, Ilirii. Istoria-limba și onomastica-Romanizarea, Biblioteca istorică, an

XVII, București,1969.

8. Documente privind istoria românilor, serie B, Țara Românească.



PREOT PROFESOR Dr. ION POPESCU-CILIENI (1906-1956), LA 110 ANI DE

LA NAŞTERE ŞI 60 ANI DE LA TRECEREA LA CELE VEŞNICE- (II)

Prof. Toma Rădulescu

După 1944, când pericolul demolării unor monumente istorice se accentuează,

părintele Ion Popescu-Cileni este membru al Comisiei Monumentelor Istorice şi de Artă

din judeţul Dolj, alături de arhitectul A. Vincenz, I.B. Georgescu – avocat şi fost primar al

Craiovei, pr. Dumitru Bălaşa, C.S. Nicolăescu-Plopşor etc.67

Odată cu anul 1948, an în care predarea religiei în şcoală este interzisă, preot prof.

Ion Popescu-Cilieni are o existenţă precară, fiind obligat pentru a nu fi îndepărtat din

învăţământ să predea istoria la numeroase şcoli din Craiova (Liceul Comercial „Gh.

Chiţu”, Liceul „Nicolae Bălcescu”, Liceul „Fraţii Buzeşti” în anii 1954-1956, Şcoala de

Drumuri şi Poduri, Şcoala Medie Tehnică Financiară68

, în anii 1950-1956, etc.) Această

zbatere se observă din autobiografia pe care era obligat să o facă, din numeroasele

adeverinţe solicitate, pentru a dovedi bogata sa activitate, prin apelurile, uneori disperate,

la uşile tuturor celor care îi apreciau întreaga sa activitate. Spre exemplu într-un tabel

cuprinzând date referitoare la cadrele didactice pe 1951-1952 întâlnim următoarea notare:

„Popescu Ion (Licenţiat) Dr. Teol. Istoria, Secţia

istorică, vechimea în învăţământ 17 ani. Activează în

cor, sindicat. În colectivul de cantină şi

aprovizionare. De la ce şcoală vine S.M.T. Drumuri”

(n.n. Şcoala Medie Tehnică Drumuri şi Poduri). Ca

semn al umilinţei este pus să efectueze inventare şi

să supravegheze această activitate care ţine de

serviciul administrativ. Drumurile lungi şi obositoare

pe care le parcurgea pe jos (avea norma de profesor

12 ore la Şcoala Medie Tehnică Financiară şi 6 ore la

Şcoala Medie Tehnică de Drumuri şi Poduri, şcoli la

mare distanţă de domiciliul său)69

. Cu toate acestea

nivelul său de predare era peste cel obişnuit. Astfel

la o inspecţie efectuată de inspectorul şef Dumitru

Răducan la mai multe discipline (limba română,

geografie, venituri, limba rusă, educaţie fizică,

ştiinţele naturii, contabilitate, istorie) se arăta că

profesorul Ion Popescu-Cilieni „a predat bine

lecţiile”, a făcut „scheme pe tablă”. „Are planuri

67 Conform adresei nr. 35b/21 iun. 1951 a Muzeului Regional al Olteniei şi adresei nr. 41/8 mart. 1951 a

secţiunii pentru cultură şi artă Dolj semnate de C.S. Nicolăescu-Plopşor. 68

Înfiinţată la 1 oct. 1949 în imobilul şcolii medii tehnice de comerţ băieţi, str. Petru Rareş, nr. 4, din toamna anului 1950 se mută pe str. Jdanov, nr. 2 în Cartierul Gării Craiovei, iar din 1950 părintele Ion Popescu Cilieni până la sfârşitul vieţii este profesor titular la această şcoală. Conform SJAN Dolj, fond Şcoala Medie Tehnică Financiară Craiova, dos. 7/1951, f. 1-3.

69 SJAN Dolj, fond Şcoala Medie Tehnică Financiară Craiova, dos. 7/1951, f. 72; dos. nr. 3/1952-1953,

f. 7 an 1952.

Pr. Dr. Ion Popescu-Cilieni



bine studiate pe care le-a inclus în întregime în cele 50 minute. La verificare la începutul şi

sfârşitul lecţiei aproape toţi elevii cunosc cele învăţate”70

. Peste un an la 15 oct. 1952

inspectorul Ion C. Aurel din Direcţia de Învăţământ din Ministerul Finanţelor nota despre

lecţia predată de acesta la anul I A: „Explică bine lecţia. Aduce material didactic chiar la

verificarea cunoştinţelor, pune elevii să folosească materialul didactic. Se foloseşte de

tablă; face scheme foarte bine, elevii pot lua notiţe bune. Din verificarea cunoştinţelor

elevilor rezultă că elevii cunosc istoria. Lecţia a fost bine ţinută”71

.

Valoarea sa ştiinţifică se impune şi în această grea conjunctură, astfel încât una din

marile aniversări ale monumentului, cum a fost centenarul revoltei de la 1848 nu-l va

ocoli, iar mai târziu aniversarea a 130 de ani de la revoluţia lui Tudor Vladimirescu. Ion

Popescu Cilieni a descoperit 150 documente inedite referitoare la revoluţia de la 1848 şi

este însărcinat cu „tipărirea acestui volum de documente”72

.

Dar nici un moment n-a abdicat de la normele morale pe care le-a impus pe

parcursul vieţii sale. Astfel în studiul Ştiri noi despre pictorul şi profesorul C. Lecca,

revoluţionarul de la 184873

sesizăm rigorile impuse de cenzura comunistă, din anul 1948

până în anul 1955. Astfel formularea „Între stegarii revoluţiei de la 1848, ocupă loc de

frunte, alături de preoţi (s.n.) şi slujitorii şcoalei, profesori şi învăţători” nu mai apare astfel

în studiul din 1954, bineînţeles preoţii fiind înlăturaţi. Totuşi şi în al doilea studiu, cu toate

riscurile inerentei grele epoci (suntem în anul 1954) citim printre rânduri că şi cazacii

armatei ţariste au înfrânt revoluţia, că preotul Radu Şapcă din Celei a venit la 13 iunie

1848 la Craiova, că examenele din şcolile săteşti în anul 1848 s-au ţinut de Florii şi în

prezenţa preoţilor de acolo, că prof. Grigorie Mihăescu de la Şcoala Centrală din Craiova

(1833-1848) şi Şcoala Normală, închis pentru ideile sale revoluţionare, preda şi la

Seminarul din Craiova în anii 1850-1857, seminar aflat sub patronajul Sfântului Calinic de

la Cernica, că Aşezământul de învăţătura fetelor (viitorul liceu „Elena Cuza”) era înfiinţat

şi susţinut de Epitropia bisericii „Sf. Ilie” din Craiova, al cărui profesor Gh. Panaiotescu,

membru al clubului revoluţionarilor craioveni, tipăreşte în 1851 Istoria Sfântă veche şi

nouă, în două volume, că prof. Gh. Călinescu la 1846 era „cântăreţ în strana dreaptă la

Biserica Obedeanu”74

. Din cele două studii rezultă complexitatea personalităţii lui Ion

Maiorescu, director şi revizor în Oltenia. Studiul are în anexă 42 documente din care 38

sunt inedite, manifestând aceeaşi probitate ştiinţifică ce l-a caracterizat toată viaţa (spre

exemplu menţionează pentru 4 documente numele lui Boris Floru care i le-a pus la

dispoziţie). Lucrarea a fost premiată de Societatea de Ştiinţe Istorice şi Filologice75

.

În decembrie 1953 Ion Popescu-Cilieni identifică în podul caselor Glogoveanu,

atunci Sfatul popular al oraşului Craiova, azi Tribunalul Judeţean Dolj, cca. 200

documente istorice inedite din care publică 33 documente, 4 fiind scrise de Tudor

Vladimirescu76

. Aceste documente vor fi folosite şi de alţi cercetători cum au fost Andrei

70 SJAN Dolj, fond Şcoala Medie Tehnică Financiară Craiova, dos. 13/1949, f. 12-13

71Ibidem, f. 43.

72 Conform adeverinţei semnate de C.S. Nicolăescu-Plopşor.

73 Vezi Revista „Ion Maiorescu”, Revista Colegiului Popular „Nicolae Bălcescu”, Craiova, 1948.

74 Ibidem, pp. 49-52.

75 Conform adresei nr. 37/1 iun. 1954 semnată de Toma Măruţă, preşedintele filialei Craiova a

Societăţii de istorice şi Filologice şi de prof. Luca Preda, secretar. 76

Al. Bălintescu, Ion Călin, Ion Popescu.Cilieni, Documente noi în legătură cu răscoala poporului de sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, Craiova, 1954.



Oţetea, Şerban Papacostea, G.D. Iscru, Florin Constantiniu etc. pentru cunoaşterea

personalităţii lui Tudor Vladimirescu.

Vechea şi constanta sa preocupare pentru soarta lăcaşurilor sfinte nu se dezminte

nici în aceste situaţii grele, fiind primul care trage semnalul de alarmă asupra accelerării

dispariţiei bisericilor de lemn, dar şi al pericolului demolării unor biserici craiovene77

. În

perioada atât de încercată a anului 1948 Ion Popescu-Cilieni s-a îngrijit de salvarea unor

bunuri de patrimoniu care altfel ar fi pierit. Muzeul Olteniei datorează preotului prof. dr.

Ion Popescu-Cilieni, după desfiinţarea Şcolii Lazaro Otetelişanu, salvarea unor cărţi străine

foarte valoroase ce au aparţinut bibliotecii lui Constantin Argetoianu din Breasta, dar şi a

unor cărţi bisericeşti şi veşminte preoţeşti ce trebuiau să figureze în viitorul muzeu al

Mitropoliei Olteniei. De asemenea în colecţiile Muzeului Olteniei se află sute de monede

antice, medievale şi moderne adunate de părintele profesor de la elevii săi de la Liceul

Comercial „Gheorghe Chiţu” Craiova, Colegiul Naţional „Carol I”, dar şi de către acesta în

peregrinările sale prin Oltenia. Astfel au fost identificate descoperiri monetare inedite din

toate epocile în diverse localităţi din dreapta Oltului: Craiova, Piscul de Câmp-Dolj,

Pristol, Vrata-Mehedinţi, Sucidava-Olt, Pleşoi-Vâlcea, un tezaur monetar descoperit la

Craiova pe str. Bucovăţului din care s-au recuperat 32 piese, tezaur îngropat în anii 1828-

1829 ca urmare a războiului ruso-turc78

. În cadrul Arhivelor Statului din Craiova a

contribuit alături de C.S. Nicolăescu-Plopşor, Alexandru Bălintescu, Ileana Petrescu etc. la

organizarea pe fonduri şi transcrierea a mii de documente, la colectarea unui impozant

fond de carte veche. Datorită preotului Ion Popescu-Cilieni azi există la arhive fondul

Epitropiei Sf. Ilie din Craiova organizat în 1561 unităţi arhivistice pentru anii 1557-1939.

Fondul este constituit din documente şi registre manuscrise, planuri şi condici ce privesc

familia Otetelişanu79

. În anul 1954 donează Arhivelor din Craiova 36 documente din sec.

XVI-XVII şi 2 manuscrise din sec. al XIX-lea80

.

Bibliotecii Arhiepiscopiei Craiova, soţia părintelui, Angela Popescu, donează după

decesul acestuia un fond impozant de cărţi vechi şi moderne legate de istoria Bisericii

Ortodoxe Române, fond aflat în prezent la Biblioteca Facultăţii de Teologie din Craiova.

Pentru a releva importanţa sa, dăm în anexă o listă a cărţilor vechi româneşti tipărite până

la 1830.

La 4 nov. 1956 în urma unei boli necruţătoare se stingea din viaţă la Craiova în

spitalul Filantropia lăsând în urmă numeroase manuscrise, până azi nerecuperate privitoare

la istoria vieţii muzicale din Oltenia, la Istoria Teatrului Naţional, a spitalelor craiovene şi

a oraşului Craiova. Singura consolare, dacă se poate spune aşa, este apariţia în anul

următor (1957) în colaborare cu Al. Bălintescu, directorul Arhivelor Statului din Craiova, a

volumului Meşteşugari şi neguţători din trecutul Craiovei, care însumează 263 documente

77 Biserici de lemn din raionul Târgu-Jiu, „Mitropolia Olteniei”, VII, 1955, nr. 10-12, pp. 630-642; Schituri

oltene necunoscute, „Mitropolia Olteniei”, VIII, nr. 1-3, 1956, pp. 114-127; Biserici craiovene dispărute, „Mitropolia Olteniei”, VII, nr. 10-12, 1955, pp. 636-637 şi XIII, nr. 7-9, 1961, pp. 604-613. De altfel Ion Popescu-Cilieni şi în 1943 atrăgea atenţia că în Craiova numărul bisericilor în sec. XIX-XX a scăzut constant în timp ce populaţia a crescut în proporţie geometrică.

78 Vezi pe larg în Toma Rădulescu, Pr. Prof. Dr. Ion Popescu-Cilieni, donator la Muzeul Olteniei al unei

importante colecţii de numismatică antică, medievală şi modernă – Catalog, în „Mitropolia Olteniei”, LXVI, nr. 5-8, mai-aug., 2014, pp. 203-228.

79 Mihai Ruxanda, Epitropia Bisericii Sfântul Ilie din Craiova, conform “Revistei Arhivelor”, bibliografie

tematică, 1924, 1985, Buc., 1988, p. 296, nr. 847. 80

Cf. adreselor Arh. St. nr. 1861 din 13 sept. 1954 şi nr. 204/12 oct. 1954.



inedite dintre anii 1666-1865, păstrate la Arhivele Statului (223 doc.) în diferite fonduri

(fondurile bisericilor Sf. Ilie, Sf. Apostoli, Mântuleasa din Craiova etc.) şi la Muzeul

Olteniei (40 documente). Volumul furnizează date noi şi interesante despre circulaţia

mărfurilor, rolul companiilor de negustori şi meşteşugari craioveni în dezvoltarea vieţii

economice româneşti, viaţa şi activitatea acestora, monede şi sisteme de măsurat, răscoale

ale patentarilor, deschizând seria corpusurilor de documente privitoare la viaţa

economică81

. În această lucrare recunoaştem cu uşurinţă acribia ştiinţifică ce-l caracteriza

prin corectitudinea rezumatelor, descrierea diplomatică şi existenţa unui indice general

foarte bogat. La fel ca şi marele istoric C.C. Giurescu, pe care de altfel l-a şi cunoscut,

părintele profesor îşi face accesibile toate studiile prin existenţa la finele acestora a unor

bogaţi indici.

Opera sa pastorală, istorică şi didactică a fost apreciată de toţi specialiştii şi

oamenii de cultură chiar din timpul vieţii. Astfel colegul său de cancelarie la Colegiul

Naţional „Carol I” şi fondator al revistei „Arhivele Olteniei”, C.D. Fortunescu, realizează o

serie de recenzii elogioase asupra unor opere ale sale chiar în timpul vieţii autorului

(Biserici, târguri şi sate din judeţul Vâlcea, Secta milenistă, Biserica Sfântul Dumitru,

catedrala mitropolitană din Craiova, Pe firul istoric al Mitropoliei Olteniei)82

. Aprecierile

sunt şi mai elogioase, mai ales după trecerea sa la cele veşnice, părintele Ion Popescu-

Cilieni fiind inclus în Enciclopedia istoriografiei Româneşti din 1978, Publicaţiile

Arhivelor Statului (1860-1977), Bibliografia istorică a României, II, sec. XIX şi

Bibliografia istorică a României, 1944-1969, editate de Academia României, Dicţionarul

teologilor români de acad. pr. Mircea Păcurariu (toate ediţiile), Enciclopedia Ortodoxiei

Româneşti, Interferenţe spirituale oltene83

, Dicţionarul personalităţilor doljene84

, Repere

spirituale româneşti. Un dicţionar al personalităţilor din Dolj85

, Liceul „Fraţii

Buzeşti”Craiova- 115 ani86

. Alţi istorici şi confraţi de credinţă i-au dedicat o serie de

evocări87

. Într-o serie de bibliografii şi cataloage de documente, numele părintelui prof. dr.

apare frecvent. Amintim în acest sens lucrările Arhivele Olteniei (1922-1943).

Bibliografie88

, Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România, I – Ţara

Românească (Muntenia, Oltenia şi Dobrogea)89

, Catalogul documentelor Ţării Româneşti

81 Vezi „Studii”, Revistă de istorie, nr. 4, 1958, pp. 155-158 şi Publicaţiile Arhivelor Statului (1860-1977),

Bibliografie analitică de Tudor Mateescu, Ion Barbu, Gabriel Amărăşoiu, Bucureşti, 1987, p. 5 şi pp. 33-34, nr. 12. 82

Vezi rev. „Arhivele Olteniei”, XVI, 1937, nr. 89-91, ian.-in., 1937, p. 202; XX, 1941, nr. 113-118, ian.-dec., 1941, pp. 332- 336; XXI, nr. 119-124, ian.-dec., 1942, pp. 394-395.

83 Autori Cezar Avram, Alexandru Stuparu, Pavel Cucu, Alina Laura Enache, Editura SITECH, Craiova

1999, pp. 220-221. 84

Editura „Aius”, Craiova, 1999, p. 172. 85

p. 269. 86

Autori Alexandru F. Dinu, Marian Barbu, Editura „Aius”, Craiova, 1997, pp. 265-267. 87

Vezi pr. D. Cinciu, Preotul Profesor Dr. Ioan Popescu-Cilieni, „Mitropolia Olteniei”, IX, nr. 3-4, mart.-apr., 1957, pp. 194-198; Pr. Elefterie D. Marinescu, Preoţi craioveni de ieri 1922-1965, pp. 67-69; reprodus şi în Adrian Butoi, Nicuşor Stanciu, Contribuţii la cunoaşterea istoriei Colegiului Naţional „Fraţii Buzeşti”, vol. III, 1882-2002, Editura MJM, Craiova, 2002, pp. 285-286; Toma Rădulescu, Preot Profesor Doctor Ion Popescu-Cilieni (1906-1956) – o viaţă închinată bisericii şi poporului român, în „Analele Universităţii din Craiova”, seria Teologie, I, nr. 1, 1996, Editura „Universitaria”, Craiova, pp. 127-140; Petre Gigea Gorun, Părintele Ion Popescu-Cilieni, profesorul meu de religie, în vol. Despre Craiova cu dragoste. Oameni şi evenimente, vol. I, Craiova, Fundaţia „Scrisul Românesc”, 2001, pp. 75-91.

88 Autori Iustin Constantinescu, Florea Firan, Tudor Nedelcea, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1983. 89

Nicolae Stoicescu, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1970.



din Arhivele Statului, vol. III, 1621-1632, Buc. 1978. De asemenea, toţi istoricii care se

ocupă de Oltenia medievală şi modernă nu pot face abstracţie de lucrările sale.

La împlinirea a 90 de ani de la naştere şi 40 de la trecerea la cele veşnice în cadrul

ciclului Oameni de seamă ai cetăţii, Muzeul Olteniei în colaborare cu Arhiepiscopia

Craiovei, Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Dolj, Biblioteca Judeţeană „Alexandru

şi Aristia Aman” şi cu sprijinul neprecupeţit al soţiei sale Angela Popescu, a fiului şi fiicei

acestora, care ne-au pus la dispoziţie documente de familie, obiecte şi fotografii, au

organizat în ziua de 31 oct. 1996 comemorarea părintelui prof. dr. Ion Popescu-Cilieni.

Această acţiune a fost însoţită de expoziţie temporară dedicată unuia din părinţii Muzeului

Olteniei, însoţită de un simpozion în care a fost rememorată viaţa şi activitatea ilustrului

dispărut.

În încheiere considerăm că, cea mai bună definiţie a personalităţii sale a dat-o chiar

părintele Ion Popescu-Cilieni în studiul Cărturarii trecutului oltean: „Din clocotul forţelor

locale, adunate la un loc se alcătuieşte marea tărie a neamului nostru. Prin aceasta nu

dorim să spunem că neamul românesc este un mozaic de puteri locale, căci aceste puteri

sunt aşa de organic îmbinate încât nu pot fi despărţite fără a ştirbi sufletul neamului, ci

voim să spunem că există un specific al provinciilor româneşti. După cum sufletul

românesc alcătuit din conştiinţă, voinţă şi sentiment, nu se poate despărţi în

compartimente, tot aşa şi sufletul neamului formează un tot. Dar trebuie să recunoaştem că

există o trudă locală, o caracteristică provincială, o frământare de ţinut. Toate acestea la un

loc, alături de forma omului trăitor într-o parte a ţării, alcătuiesc specificul unei

provincii”90

.

Bibliografie selectivă

I. LUCRĂRI DE TEOLOGIE

1. Este mântuire în afară de Biserică?, Editura „Ramuri”, Craiova, 1935.

2. Secta milenistă, Editura „Ramuri”, Craiova, 1937, extras din rev. „Renaşterea”,

XVI, nr. 4-5, apr.-mai, 1937, pp. 162-169.

3. Vocaţia sacerdotală, rev. „Renaşterea”, XVI, nr. 9, sept, 1937, pp. 330-337.

4. „Vlădicia dihoniei” e o Crimă Naţională, rev. „Renaşterea”, XVI, nr. 10, oct.,

1937, pp. 374-381.

5. Educaţia tineretului în vremea noastră, Editura „Ramuri”, Craiova, 1940.

6. Istoria Bisericii în România, (în colaborare), Editura „Ramuri”, Craiova, 1947.

7. Bunul Dumnezeu şi viaţa Mântuitorului Hristos, (în colaborare), Editura

„Ramuri”, Craiova, 1947.

8. Parabolele şi învăţăturile Domnului Hristos, (în colaborare), Editura „Ramuri”,

Craiova, 1947.

9. Rugăciunile şcolarului, Editura Liceului ortodox de fete Craiova.

10. L. Lenfant, Dumnezeu există. Mărturiile oamenilor mari, traducere în româneşte

de Preot prof. Ion Popescu-Cilieni şi Preot Marin I. Neamţu, Editura „Scrisul

Românesc”, Craiova, 1947.

II LUCRĂRI DE ISTORIA BISERICII, EDITĂRI DE DOCUMENTE

1. Documente craiovene, „Arhivele Olteniei”, XIV, 1935, pp. 391-401.

90Cărturarii trecutului oltean.



2. Zece Mai la Craiova, rev. „Renaşterea”, XVII, nr. 5-6, mai-iun., 1938, pp. 235-

237.

3. Educaţia tineretului în vremea noastră, rev. „Renaşterea”, XVII, nr. 7-8, iul.-

aug., 1938, pp. 241-256.

4. La pristăvirea Preotului Ilie de la Mântuleasa, rev. „Renaşterea”, XVII, nr. 7-8,

iul.-aug., 1938, pp. 267-268.

5. Documente olteneşti felurite, (în colaborare cu Ion Donat), Editura „Ramuri”,

Craiova, 1938.

6. Din trecutul bisericilor oltene. Sinodicul bisericii Cănicea - Mehedinţi, în rev.

„Renaşterea”, XVIII, nr. 2-3, febr.-mart., 1939, pp. 77-84.

7. Preoţi din Craiova în anul 1839, „Renaşterea”, XVIII, nr. 4, apr., 1939, pp. 143-

147.

8. Pe coperta unei Evanghelii, „Renaşterea”, XVIII, nr. 4, apr., 1939, p. 187.

9. Noul patriarh al României, „Renaşterea”, XVIII, nr. 9, sept., 1939, pp. 314-316.

10. Documente olteneşti, Editura „Ramuri”, Craiova, 1939.

11. Documentele neamului Sâmboteanu din judeţul Vâlcea după catagrafia din anul

1840, „Renaşterea”, XVIII, 1939, pp. 180-186, 210-214; 293-297; 298-303; 367-

381; 413-416; 485; 459-464; XIX, 1940, pp. 186-189; 269-272; 405-410; 539-

543; 629-630; 717-721; 806-810; 889-893; 981-983; 1053-1060; XX, 1941, pp.

23-241.

12. Bisericile, oraşele şi satele oltene. Contribuţii biografice, Editura „Ramuri”,

Craiova, 1940.

13. Biserici, târguri şi sate din judeţul Vâlcea, Editura „Ramuri”, Craiova, 1941.

14. Biserica Sf. Dumitru, Catedrala Mitropolitană din Craiova, Tipografia Sfintei

Mitropolii a Olteniei, Craiova, 1941, extras din Anuarul Mitropoliei Olteniei,

1940.

15. Nădejde şi Bucurie, în rev., „Renaşterea”, Craiova, XIX, nr. 1, ian., 1940, pp. 8-

11.

16. În amintirea unei sărbători, în rev., „Renaşterea”, Craiova, XIX, nr. 1, ian., 1940,

pp. 12-13.

17. Înscăunarea I.P.S. Nifon Criveanu Mitropolit 21 dec. 1939, în rev., „Renaşterea”,

Craiova, XIX, nr. 1, ian., 1940, p. 40.

18. Opera de asistenţă socială a Mitropoliei Olteniei, în rev., „Renaşterea”, Craiova,

XIX, nr. 2, febr., 1940, pp. 198-202.

19. Conferinţe religioase de la Craiova, în rev., „Renaşterea”, Craiova, XIX, nr. 3,

mart., 1940, pp.325-326.

20. Pe firul istoric al Episcopiei şi Mitropoliei Olteniei, Tipografia Sfintei Mitropolii

a Olteniei, Craiova, 1941, extras din Vieaţa Bisericească în Oltenia, Anuarul

Mitropoliei Olteniei, Craiova, Tipografia Sf. Mitropolii a Olteniei, Râmnicului şi

Severinului, 1941, pp. 83-130.

21. Vechi proprietăţi ale Episcopiei de Râmnic, la Craiova şi Bucureşti, Editura

„Ramuri”, Craiova, 1942, extras din rev. „Arhivele Olteniei”, XX, 1941, nr. 113-

118, ian.-dec., 1941, pp. 70-72.

22. Ştiri noi despre episcopul Chesarie al Râmnicului (1773-1780), în „Arhivele

Olteniei”, XX, 1941, nr. 113-118, ian.-dec., 1941, p. 288.



23. Preotul Teodor Bălăşel, în rev., „Renaşterea”, Craiova, XX, nr. 4, apr., 1941, pp.

237-241.

24. Osârduitori neştiuţi, în rev., „Renaşterea”, Craiova, XX, nr. 6, iunie 1941, pp.

343-346.

25. Patriarhul Avramie al Ierusalimului şi legăturile lui cu Ţările Române (1775-

1787), Editura „Ramuri”, Craiova, 1942; o parte şi în rev. „Arhivele Olteniei”,

XXI, 1942, nr. 119-24, ian.-dec., pp. 89-125.

26. Dionisie Ecleziarhul la Mănăstirea Govora, în rev. „Arhivele Olteniei”, XX,

1941, p. 288.

27. Documente din Muzeul „Porţile de Fier”, (în colaborare cu Ion Donat), în rev.

„Arhivele Olteniei”, XXI, 1942, pp. 187-203.

28. Vechi legături culturale ale Olteniei cu Timocul, „Renaşterea”, XXI, nr. 1, ian.,

1942, pp. 16-18.

29. Indulgenţe în Biserica Ortodoxă? Cărţile patriarhale de iertare, „Renaşterea”,

XXI, nr. 6, iun., 1942, pp. 341-344.

30. Cărturarii trecutului oltean, în vol. Oltenia, Editura „Ramuri”, Craiova, 1943, pp.

107-124.

31. Preoţi de la Dii şi Vraţa, „Renaşterea”, XXII, 1943, nr. 1, ian., pp. 12-15.

32. Prohodul Domnului Iisus Hristos, „Renaşterea”, XXII, 1943, nr. 4, apr., pp. 158-

161.

33. Examene Duminica?, „Renaşterea”, XXII, 1943, nr. 7-8, iul.-aug., p.380.

34. Cunoaşterea şi preţuirea monumentelor noastre istorice, Editura „Scrisul

Românesc”, Craiova, 1943.

35. O catagrafie a Episcopiei Râmnicului, în „Revista de istorie bisericească”, 1,

1943, pp. 116-145.

36. Şcoala de zugravi a dascălului Mincu, în „Revista de istorie bisericească”, 2,

1943, p.120.

37. O şcoală de zugravi bisericeşti în Oltenia, în „Revista de istorie bisericească”, 3,

1943, pp. 121-140.

38. Ştiri privitoare la Mănăstirea Surpatele-Vâlcea, Tipografia Sfintei Mitropolii a

Olteniei, Craiova, 1944.

39. Documente privitoare la Mănăstirea Surpatele-Vâlcea, în „Revista de istorie

bisericească”, 2, 1943, pp. 94-119.

40. Ştiri noi despre Biserica Domnească din Târgu-Jiu, Tipografia Sfintei Mitropolii

a Olteniei, Craiova, 1944, extras din „Revista de istorie bisericească”, 3, 1943, pp.

141-152.

41. Biserici, târguri şi sate din judeţul Gorj, „Renaşterea”, XXIII, 1944, pp. 206-211,

293-302, 357-371, 457-464, 544-547, 610-617; XXIV, 1945, pp. 183-188, 250-

255, 326-331, 374-376, 411-415.

42. O veche catagrafie a Episcopiei Râmnicului, Tipografia Sfintei Mitropolii a

Olteniei, Craiova, 1944.

43. Ştiri despre bisericile din judeţul Romanaţi după catagrafia din anul 1840,

„Renaşterea”, XXIII, 1944, pp. 14-16, 88-91, 164-166.

44. Documente noi în legătură cu răscoala poporului de sub conducerea lui Tudor

Vladimirescu, (în colaborare cu Al. Bălintescu şi Ion Călin), Arhivele Statului

Craiova şi Cabinetul Pedagogic al regiunii Craiova, Craiova, 1945.



45. Învelişurile vechilor noastre biserici, Tipografia Sfintei Mitropolii a Olteniei,

Craiova, 1945.

46. Câteva însemnări asupra satelor Măceşul de Sus şi Măceşul de Jos, „Gând şi

slovă oltenească”, 1946, nr. 1-2, p. 34.

47. Cuprinsul pergamentului pus la temelia Căminului Preoţesc „Renaşterea” din

Craiova, la 17 august 1933, rev. „Renaşterea”, XXV, iul.-dec., nr. 7-12, 1946, pp.

179-181.

48. Ştiri noi despre pictorul şi prof. C. Lecca, revoluţionarul de la 1848, Tipografia

Colegiului Popular „N. Bălcescu”, Craiova, 1948.

49. Contribuţii la istoria învăţământului din Oltenia, în anul 1848, Tipografia

Colegiului Popular „N. Bălcescu”, Craiova, 1948.

50. Arhiereul Timotei Evdoxiados al „Episcopiei” din Craiova, „Mitropolia Olteniei”,

VI, nr. 7-8, iul.-aug, 1954, pp. 412-413.

51. Bisericile din Caracăl după Catagrafia din 1840, „Mitropolia Olteniei”, VI, nr. 7-

8, iul.-aug, 1955, pp. 421-422.

52. Participarea unor profesori olteni la Revoluţia din 1848, în „Comunicări şi

articole de istorie”, revistă a Societăţii Istorice şi Filologice din R.P.R., 1955, pp.

45-58.

53. Biserici de lemn din raionul Târgu-Jiu, „Mitropolia Olteniei”, VII, 1955, nr. 10-

12, pp. 630-642.

54. Schituri oltene necunoscute, „Mitropolia Olteniei”, VIII, 1956, nr. 1-3, ian.-mart.,

pp. 114-127.

55. Meşteşugari şi neguţători din trecutul Craiovei, Documente 1666-1865, Direcţia

generală a Arhivelor Statului Bucureşti, 1957 (în colaborare cu Al. Bălintescu).

56. Biserici craiovene dispărute, „Mitropolia Olteniei”, VII, 1955, nr. 10-12, oct.-

dec., pp. 635-637.

57. Schituri oltene necunoscute, „Mitropolia Olteniei”, VI, nr. 7-8, iul.-aug, 1955, pp.

421-422.

58. Biserici de lemn din raionul Tg. Jiu „Mitropolia Olteniei”, VII, nr. 10-12, oct.-

dec., 1955, pp. 634-638.

59. Biserici de lemn din raionul Novaci, „Mitropolia Olteniei”, VIII, nr. 6-7, iul.-aug.,

1956, pp. 408-414.

(Bereşti, Peteci, Sohodol, Lupeşti, Cârligei, Ciocadia, Pereşti, Tuebaţi, Hotini,

Stănceşti, Larga, Vlădoi, Hrişeşti, Novacii Români, Măgura, Pociovalişte,

Ghebani, Hăieşti, Gurani, Cărpinişu, Crasna din Vale, Crasna din Deal, Aninişu

din Vale).

60. Câteva ştiri şi acte noi în legătură cu răscoala lui Tudor Vladimirescu,

„Mitropolia Olteniei”, VIII, nr. 8-9, aug.-sept., 1956, pp. 544-545.

(Poruncă a lui Alexandru Ghica, caimacanul Craiovei, privind o moară din

Orodel stricată de panduri (3 nov. 1825) şi o jalbă a Stancăi Râmniceanul către

generalul Kiseleff, cu privire la casa ei din Tg. Jiu arsă de panduri (iun. 1832).

61. Biserici de lemn, „Mitropolia Olteniei”, VIII, nr. 8-9, aug.-sept., 1956, pp. 540-

543.

Raioanele Amaradia (Balota de Sus, Cordeşti, Mierea Birnici, Piscoiu, Rădineşti,

Slăvuţa, Zeicoiu), Strehaia, (Bălţaţii de Jos, Bolboşi, Borăscu, Horăşti,

Căpăţâneşti, Pârvuleşti, Hobiţa Murguleşti, Sălătrucu, Curtişoara, Ursoaia,



Larga, Secu, Ţicleni, Sura, Tâmna, Albuleşti, Văgiuleşti-Ungureni, Valea Bună),

Tr. Severin, (Păuneşti, Cireşu, Roşia, Izvoru, Valea Hoţilor, Baloteşti).

62. Biserica Sfântul Dumitru, Catedrala Mitropolitană a Craiovei, „Mitropolia

Olteniei”, XI, nr. 9-12, sept.-dec., 1959, pp. 576-588.

63. Monumentul eroilor ruşi ridicat la Craiova în 1830, „Mitropolia Olteniei”, XII,

nr. 9-12, sept.-dec., 1960, pp. 732-738.

64. Profesori olteni şi Revoluţia de la 1848, în rev. „Ramuri”, Craiova, 15 mai, 1968,

p. 5.

DOCUMENTE

1. 1939, nov. 29, Craiova. Extras din raportul întocmit de inspectorul secundar

administrativ la Institutul ortodox de fete Craiova la ora de religie a diaconului Ion

Poepscu-Cilieni.

„Ora IV – religia la clasa IV – a. Predă părintele diacon I. Popescu, profesor cu

titlul provizoriu. S-a ascultat Patriarhul Nifon, făcându-se incursiune şi în lecţiile trecute.

Printr-o pregătire foarte dibaciu făcută, s-a trecut la lecţia cea nouă: Diaconul Coresi şi

tipăriturile sale, după ce s-a arătat întreaga atmosferă a vremilor de atunci şi împrejurările

antecedente care au dus la curentul tipăririi cărţilor religioase în limba română.

Părintele profesor a combinat metoda activă cu cea pozitivă, cerând colaborarea

clasei, ori de câte ori credea că-şi va putea da contribuţia sa la lecţiune. În urmă s-a făcut o

recapitulare succintă de pe ideile fixate pe tablă.

Părintele expune clar şi natural chestiunile, căutând să explice legătura logică

dintre idei şi evenimente, procedează metodic, este foarte apropiat de copii, a căror

încredere a câştigat-o deplin, păstrându-şi însă autoritatea şi prestanţa în faţa clasei”.

SJAN Dolj, fond Şcoala ortodoxă de fete Craiova, dos. nr. 121/1939, f. 1v., 2.

2. 1940, febr., 6, Craiova. Proces verbal de inspecţie la Şcoala ortodoxă de fete

Craiova, întocmit de inspector E. Bălănoiu (fragment).

„b. Religia, cl. VIII, subiectul lecţiei progresive: Catolicismul, prof. Păr. Popescu.

Verificarea lecţiei trecute Mahomedanismul se face prin ascultarea unor eleve chemate şi

prin interogarea clasei întregi. Lecţia e bine întocmită şi ieşită din studiul anilor gimnaziali,

ia amploare şi variaţie în relatare. Explicaţia lecţiei noui pierde caracterul expozitiv.

Părintele Profesor jalonează expunerea sa pe cunoştinţele istorice căpătate în anii

precedenţi; elevele după ce şi-au adus aportul lor sunt acum receptacole atente: privesc

atente învăţătura din care tonalitatea de amvon nu e exclusă, dar nici accentuată prea mult.

Lecţia posedă convingere, demnitate şi dăruire.

SJAN Dolj, fond Şcoala ortodoxă de fete Craiova, dos. nr. 121/1939, f. 7.

3. 1940, mai, 22, Craiova. Proces verbal de inspecţie la Şcoala ortodoxă de fete

Craiova, întocmit de inspector de specialitate, pr. prof. dr. Gh. I. Ghia.

Proces verbal,

22 mai 1940.

Predă Părintele I. Popescu-Cilieni, profesor definitiv,

Ora a II-a, la clasa a VIII-a:

Elevele sunt la repetiţie. Părintele face sinteza asupra adevărurilor Bisericii

ortodoxe şi a confesiunilor creştine. Sinteza este formulată în permanenţă cu ajutorul

elevelor. Numai unele din eleve nu posedă bine cunoştinţe necesare studiate anterior. În

general sinteza a fost foarte bine închegată şi destul de clară pentru înţelegerea elevelor.

Ora a III-a, la clasa a II-a:



Elevele sunt la repetiţie. Părintele profesor face o sinteză a întregii materii,

subordonând toate parabolele diferitelor idei generale: rugăciunea, milostenia, pocăinţa,

etc. Elevele dovedesc o foarte solidă pregătire a materiei. La această constatare am ajuns şi

atunci când timp de 15 minute am făcut o sinteză cu ajutorul elevelor a parabolelor în

legătură cu expresia „Împărăţia lui Dumnezeu”, pe care o întâlnim aproape în fiecare

parabolă.

Ora a IV-a, la clasa a IV-a:

Elevele sunt la repetiţie. Părintele profesor face o sinteză asupra creştinismului la

Daco-Romani de la sec. II – VII, stabilind mai ales paralelismul între procesul etnic şi cel

religios la popoarele din care se trag Romanii. Elevele se dovedesc în mare parte stăpâne

pe materie. În ultimele 15 minute, subsemnatul a făcut o sinteză în colaborare cu elevele

asupra curentului slavon, grecesc şi românesc, care stau în strânsă legătură cu istoria şi

viaţa bisericească. Şi în această întrerupere, majoritatea elevelor au dovedit stăpânirea

materiei.

xxx

În general, de la aceste trei ore, am constatat că Părintele profesor face într-adevăr

sinteza asupra materiilor predate anterior şi că elevele sunt deprinse cu procesul acesta de

sintetizare.

Pr. Gh. I. Ghia, Inspector de specialitate – Craiova. Aleea Sf. Gheorghe Nou, 7.

SJAN Dolj, fond Şcoala ortodoxă de fete Craiova, dos. nr. 121/1939, f. 9v.-10.

4. 1941, mai, 12, Craiova. Memoriu care cuprinde propunerile profesorilor

secundari din Craiova la rolul ce se va rezerva religiei la anteproiectul care prevede

pentru ora de religie 1 oră pe săptămână prin reducere.

M E M O R I U

Subsemnaţii preoţi, profesori de religie în învăţământul secundar din Craiova,

luând cunoştiinţă de locul ce se fixează în învăţământul religios cu şcoalele secundare de

toate categoriile, prin anteproectul pentru legea de organizare a învăţământului secundar şi

prevăzând primejdia ce izvorăşte pentru Biserica ortodoxă şi pentru românism, prin

eliminarea religiei dintre obiectele de studiu şi reducerea ei la o oră pe săptămână, facem

următoarele constatări şi propuneri:

1. Religiunea este înainte de toate cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lucrurilor Sale. Pe

temeiul culturii în general şi al psihologiei în special, ştim precis că fără idei nu-i cu

putinţă naşterea sentimentelor. Deci fără o idee clară despre Dumnezeu nu vom ajunge să-l

iubim nici pe El, nici pe aproapele nostru. În învăţătura Sa, Mântuitorul precizează foarte

limpede rolul cunoaşterii pentru desăvârşirea morală şi mântuirea omului: „Aceasta este

viaţa vecinică. Să te cunoască pe tine unicul Dumnezeu admirat şi pe cel pe care l-ai trimis,

pe Iisus Hristos” (Ioan, 17, 3). Aşa că fără o îndoctrinare creştină cât mai temeinică,

tineretul va aluneca mai uşor şi periodic într-un formalism sec, bigotism întunecat şi

misticism bolnăvicios, ale cărora efecte le-am trăit destul de dureros în ultimul timp.

2. Toţi oamenii de cultură, dar mai ales specialiştii de aiurea şi de la noi, afirmă cu

hotărâre că învăţământul trebuie să fie educativ. Dar vom putea ajunge la un asemenea

rezultat când se reduc orele de învăţământ religios, care prin excelenţă este educativ?

Educaţia morală, care-i un scop esenţial al învăţământului secundar, trebue să plece

totdeauna de la principii precise şi temeinic cunoscute; altfel ea rămâne ceva vaporos, fără

nici o consistenţă, care nu s-ar putea menţine, aşa cum trupul omenesc nu s-ar putea

susţine fără schelet. Dar niciodată nu vom avea o educaţie morală solidă fără educaţie



religioasă, care stă în cea mai strânsă legătură cu pătrunderea temeinică a adevărurilor de

credinţă, însuşite la cât mai multe ore de instrucţie religioasă. Rolul educativ al preotului

ca liturghisitor şi predicator va fi foarte greu stânjenit prin ignoranţa religioasă a tineretului

şcolar, care fără fondul aperceptiv necesar nu va putea gusta farmecul cultului ortodox şi al

bunei vieţuiri religioase.

3. Cartea prin excelenţă educativă este Sfânta Scriptură, dar ea cuprinde în primul

rând adevărul de credinţă din care izvorăsc regulile de purtare morală şi cele de cult. Nu-s

necesare cât mai multe ore de instrucţie religioasă şi pentru cunoaşterea ei? Când sectele,

care urmăresc nu numai slăbirea Bisericii, ci şi a Statului, fac atâta propagandă şi vâlvă pe

temeiul învăţământului biblic, noi - ortodocşii - să dăm înapoi?

Pe temeiul acestor constatări facem următoarele propuneri: 1. Să se predea religia

şi de acum înainte ca obiect de studiu, cel puţin câte două ore pe săptămână la cursul

inferior şi câte una la cel superior. Se înţelege că preotul – profesor îşi va pune tot sufletul

şi se va perfecţiona mai mult, ca ora de religie să fie prin excelenţă o oră de educaţie.

4. Aprecierea activităţii şcolare de religie se va face cu cifre ca şi la celelalte obiecte

de studiu, dar nota nu va fi socotită ca o cântărire a cunoştinţelor elevului, ci ca un stimul

pedagogic pentru promovarea silinţii şi a muncii. Şcolarul ştiind că nota de la religie va

contribui la ridicarea mediei generale, va fi îmboldit şi de un interes – ceea ce se

recomandă din punct de vedere pedagogic – pentru însuşirea temeinică a instrucţiei

religioase, care-i temelia adevăratei educaţii religioase şi morale.

5. Pentru promovarea vieţii religioase şi morale a elevilor prin frecventarea Bisericii ,

milostenia organizată, înjghebarea de coruri ceremoniale şi alte mijloace găsite potrivite în

vederea scopului propus, preotul – profesor are absolută nevoie de colaborarea întregului

corp didactic al şcoalei. Pentru directori şi profesorii diriginţi această colaborare va fi

impusă ca o obligaţie scrisă din partea autorităţilor superioare.

Pr. Gh. I. Ghia, profesor la Colegiul „Carol I-iu”

Pr. Victor Marghescu, profesor la Liceul „Fraţii Buzeşti”

Pr. C. Zamfirescu, profesor la Colegiul „Carol I-iu”

Pr. Marin Pretorian – profesor la Şcoala Normală de băieţi

Pr. G. F. Ceauşanu, profesor la Liceul de fete „Doamna Elena Cuza”

Pr. I. Popescu Cilieni – profesor la Liceul Comercial „Gheorghe Chiţu”

Pr. Nic. Petrescu, profesor la Liceul „Fraţii Buzeşti”

Craiova, 14 mai 1941

SJAN Dolj, Fond Societatea „Renaşterea”, dos. nr. 3/1941, f. 228.

5. 1941, nov., 15, Craiova. Proces verbal de inspecţie la Şcoala ortodoxă de fete


Proces verbal,

Astăzi, 15 Noiembrie 1941, am inspectat regulamentar profesorul de religie de la

liceul de fete al Societăţii Femeilor ortodoxe române.

Predă Părintele I. Popescu-Cilieni, profesor titular definitiv.

Ora a II-a, la clasa a V-a:

Lecţia zilei: rugăciunile obicinuite. Elevele interogate au răspuns bine. Profesorul anunţă

lecţia nouă: Despre religiune.

În tratare, Părintele trece foarte metodic de la strânsa legătură sufletească între

părinţi şi fii, la legătura religioasă dintre Dumnezeu şi om. După definirea religiei se

precizează felul religiunei internă şi externă şi feluritele categorii: politeiste, dualiste şi



monoteiste. În cadrul religiilor monoteiste, se documentează superioritatea creştinismului

din diferite puncte de vedere, accentuându-se şi roadele aduse de el în lume. Recapitulând

lecţia explicată, elevele interogate au dovedit că şi-au însuşit foarte bine noile cunoştinţe.

Ora a III-a, la clasa a III-a:

Lecţia zilei: Dărâmarea Ierusalimului: Elevele interogate au răspuns bine. În strânsă

legătură cu lecţiile anterioare, profesorul trece la lecţia nouă: Vieaţa primilor creştini.

Superioritatea a vieţii primilor creştini se dovedeşte prin aplicarea dragostei creştine între

ei şi faţă de vrăjmaşi, prin purtarea faţă de sclavi, a bărbatului faţă de femeie şi a părinţilor

faţă de copii. Primii creştini nu cercetau cercurile şi teatrele păgâne. Într-un cuvânt, primii

creştini erau cei mai buni cetăţeni ai statului, fiindcă aveau ca model de purtare pe

Mântuitorul. O dovadă a dragostei primilor creştini erau şi agapele. Ca aplicaţie Părintele

profesor pune întregii clase această întrebare: N-ar fi cazul ca şi creştinii de astăzi să se

poarte cât mai aproape de creştinii de odinioară?

La recapitularea lecţiei toate elevele interogate au răspuns foarte bine.

Aceste două laturi ale Părintelui I. Popescu-Cilieni au fost foarte reuşite atât ca

limpezime în expunere, cât şi a aplicaţie şi permanentă colaborare şi atenţie din partea

clasei:

Pr. Prof. Dr. Gh. I. Ghia.

Inspector de specialitate Craiova

Aleea Sf. Gheorghe Nou, 7.

SJAN Dolj, fond Şcoala ortodoxă de fete Craiova, dos. nr. 121/1939, f. 26v.-27.

6. 1945, ian., 24, Craiova. Proces verbal de inspecţie la Şcoala ortodoxă de fete


Proces verbal,

Astăzi, 24 Ianuarie 1945, am inspectat pe Părintele I. Popescu-Cilieni, profesor

definitiv de religie la Liceul ortodox de fete din Craiova.

La clasa III, ora II. Lecţia zilei: Organizarea Bisericii în primele veacuri.

Elevele interogate au răspuns mulţumitor.

Lecţia nouă: Persecuţiile păgânilor împotriva creştinilor. În această lecţie se predă

numai cauzele persecuţiilor. Ele sunt următoarele: 1. Păgânismul socotit ca religiune de

stat, deci neîngăduinţa altor religii; 2. Creştinii socotiţi ca duşmani ai împăratului; 3.

Creştinii socotiţi ca antropofagi; 4. Creştinii socotiţi ca oameni imorali; 5. Creştinii socotiţi

ca pricinuitori de nenorociri.

În lecţia viitoare se vor trata persecuţiile mai principale şi urmările lor. La

recapitulare, elevele au dovedit că şi-au însuşit noile cunoştinţe.

La cala I, ora III. Lecţia zilei: Iosua Novi. Elevele interogate au răspuns bine.

Lecţia nouă: Saul, David şi Solomon. La predare profesorul explică viaţa şi activitatea

fiecărui rege enunţat. La David, scoate în evidenţă alcătuirea lui de psalmi, care are şi un

caracter misionar. La recapitulare, elevele au dovedit că şi-au însuşit lecţia nouă.

La clasa IV, ora IV. Lecţia zilei: Întemeierea Mitropoliilor în Ţara Românescă şi

Moldova. Elevele interogate au răspuns bine. Lecţia nouă: Întemeierea mănăstirilor în

Ţara Românească, Moldova şi Transilvania. La predare se istoriseşte mai întâi viaţa Sf.

Nicodim, apoi activitatea lui în Ţara Românească, unde înfiinţează mai întâi M-rea Vodiţa,

apoi Tismana, Cozia şi Cotmeana. Se mai citează şi alte mănăstiri însemnate din Ţara

Românească. Profesorul trece apoi la mănăstirile din Moldova şi Ardeal, menţionând pe



cele mai însemnate. Părintele I. Popescu-Cilieni este un profesor stăpân pe materia catedrei

sale şi cu multă experienţă şi tact la predarea învăţământului religios.

Inspector Pr. Dr. Gh. I. Ghia.

Craiova, Aleea Sf. Gheorghe Nou, 7.

SJAN Dolj, fond Şcoala ortodoxă de fete Craiova, dos. nr. 121/1939, f. 55.

7. 1945, decembrie, 19, Caransebeş. Scrisoare adresată de pr. prof. Gheorghe

Cotoşman de la Academia Teologică din Caransebeş prin care pr. Ion Popescu-

Cilieni este felicitat pentru obţinerea titlului de doctor în istoria bisericii.

Prea Cucernice Părinte,

Prea iubite frate

Am primit cu nespusă bucurie şi cu legitimă mândrie cartea „Învelişurile vechilor noastre

biserici”. Cu bucurie-că ai dat Istoriei Bisericii noastre o operă de valoare, şi cu mândrie-

pentru că unul din cei mai buni şi preţioşi Fraţi şi colegi ai mei s-a învrednicit să ia, cu

această lucrare, titlul de Doctor în Teologie din mâinile aceloraşi iluştri profesori ai noştri,

cari cu luminile ne-au deschis drumul spre orizonturi noi şi mai senine. Te rog, prea iubite

Frate, să primeşti pentru ambele aceste strălucite izbânzi, de care trebuie să fie mândră în

primul rând Biserica Olteană, adânc simţitele mele felicitări, cu urare sinceră, ca Domnul

să-ţi dea sănătate şi putere spre a putea scoate din negura trecutului alte şi alte comori, tot

atât de nepieritoare ca şi preţioasele lucrări cu care ai îmbogăţit literatura noastră teologică

şi bisericească. Într-un număr al revistei noastre „Altarul Banatului” voiu împărtăşi

Bănăţenilor Timişeni vrednicia Fratelui lor din Banatul Severinului craiovean.

Dorindu-Vă din suflet mult bine de sfintele Sărbători şi împlinirea sfintelor şi

româneştilor năzuinţe în anul nou ce vine, Vă rog, Prea iubite Frate, să primiţi expresiunea

celor mai curate sentimente ce Vă păstrez.

Caransebeş, la 19 Decemvrie 1945.

Al P.C. Voastre prea devotat

Pr. Gh. Cotoşman

Arhiva familiei pr. Ion Popescu-Cilieni (Buc.), original, text dactilo., semnătură olografă.

8. 1954, oct., 12, Craiova. Adresă prin care Arhivele Statului Craiova confirmă

primirea a două manuscrise şi a unui abecedar vechi donat de acesta.

Ministerul Afacerilor Interne, Serviciul Arhivelor Statului, Craiova, Nr. 2041/12 octombrie

1954

Tov. Profesor Ion Popescu-Cilieni, Craiova

Prin prezenta confirmăm primirea a 2 (două) manuscrise din Sec. XIX şi a unui

abecedar vechi, donate de Dvs. Serviciului Arhivelor Statului Craiova şi vă aducem

mulţumirile noastre.

Şeful Serviciului, Alexandru Bălintescu Şef secţie, Ecaterina ...ss

indescifrabil

Arhiva familiei pr. Ion Popescu-Cilieni (Buc.), original, text dactilo., semnături olografe,

ştampilă în tuş a Seviciului Arhivelor Statului Craiova.

9. 1955, decembrie, 30, Craiova. Adeverinţă în care se arată că pr. Ion Popescu-

Cilieni, colaborator ştiinţific al Muzeului Olteniei, se ocupă de studiul documentelor

din colecţia muzeului din sec. XVIII-XIX, precum şi de o publicaţie referitoare la

monumentele istorice din Craiova.

Sfatul Popular Reg. Craiova, Secţiunea Culturală, Muzeul Regiunii, Nr. 545, 30 Dec. 1955.

A D E V E R I N Ţ Ă



Se adevereşte prin prezenta că tov. I. Popescu-Cilieni de la Şcoala Medie Tehnică

Financiară din Craiova, cu domiciliul în Str. Maxim Gorki, Nr. 64, este un cercetător vechi

şi foarte cunoscut al Muzeului Regional, al cărui colaborator este din 1935.

În calitate de consilier-colaborator ştiinţific al Muzeului nostru, tov. I. Popescu-

Cilieni are ca sarcină şi este trecut în planul de muncă al instituţiei noastre cu studiul

documentelor privitoare la trecutul Olteniei în orânduirea feudală precum şi la dezvoltarea

capitalismului în regiunea noastră în sec. XVIII şi XIX.

De asemeni tot în cadrul Muzeului, tov. I. Popescu-Cilieni lucrează o publicaţie

referitoare la monumentele istorice din Craiova.

Director, I. Firu Şef de lucrări,

Virginia Cristu

Arhiva familiei pr. Ion Popescu-Cilieni (Buc.), original, text dactilo., semnături olografe,

ştampilă în tuş a Muzeului Olteniei.

10. 1956, aprilie, 9, Bucureşti. Adresă a Ministerului Învăţământului prin care I.

Popescu-Cilieni este încurajat în cercetare în cadrul Societăţii de Ştiinţe Istorice şi

Filologice.

Ministerul Învăţământului, Direcţia g-erală a înv. elem. şi mediu, Nr. 330/956.

Către, I. Popescu-Cilieni – Craiova

Ministerul Învăţământului a luat cunoştinţă că dv. sânteţi membru al Societăţii de

Ştiinţe Istorice şi Filologice din R.P.R. Pentru a vă da contribuţia necesară prin diferitele

lucrări pe care le veţi prezenta Societăţii, am recomandat Secţiilor de învăţământ să vă

creeze condiţii corespunzătoare de muncă, socotind munca dv. în cadrul Societăţii drept

principală activitate în afară de clasă. Cu această ocazie vă îndemnăm să continuaţi

lucrările în cadrul Societăţii de Ştiinţe Istorice şi Filologice şi vă urăm spor la muncă.

Dir. general adjunct, I.Gh. Berca

Arhiva familiei pr. Ion Popescu-Cilieni (Buc.), original, text dactilo., semnătură olografă,

ştampilă în tuş a Ministerului Învăţământului.

Listă anexă cu cărţile vechi româneşti până la 1830 donate de

familia pr. Ion Popescu-Cilieni Bibliotecii Arhiepiscopiei Craiova (cărţi aflate în

prezent la depozitul de carte veche românească de la Mănăstirea Jitianu).

1. APOSTOL, Bucureşti, 1683 (nr. inv. 5243).

2. EVANGHELIE, Snagov, 1697 (nr. inv. 386)

3. PENTICOSTAR, Râmnic, 1743 (nr. inv. 5241)

4. EVANGHELIE, Râmnic, 1746 (nr. inv. 5239)

5. MOLITVELNIC, Râmnic, 1768 (nr. inv. 5250)

6. EVANGHELIE, Bucureşti, 1775 (nr. inv. 5238)

7. TRIOD, Râmnic, 1777 (nr. inv. 5237)

8. PSALTIRE, Buda, 1818 (nr. inv. 5244)

9. ACATIST, Bucureşti, 1823 (nr. inv. 5248)

10. ATANASIE STAGHIORITUL, PRESCURTAREA ISTORIEI

UNIVERSALE, vol. patru, Bucureşti, 1827 (nr. inv. 5247)

Ediţie Aurelia Florescu, Tezaur carte românească veche 1557-1830, Editura

„Aius”, Craiova, 2000, p. 89, nr. 24; p. 94, nr. 43; pp. 117-118, nr. 134; p. 123,

nr. 159; p. 155, nr. 287; p. 164, nr. 321; p. 182, nr. 389; p. 468, nr. 1780; p.

487, nr. 1894; p. 504, nr. 2007.



Date noi despre moșia Seaca-Belciugata, jud. Olt Vasile Radian

În conformitate cu planul topografic al moșiilor Seaca și Belciugata realizat după

hotărnicia lui Foncescu din anul 1853, actualul spațiu al comunei Seaca, județul Olt se

suprapune în cea mai mare parte pe delimitarea din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Hotarnicul Foncescu a ajuns acum mai bine de un secol și jumătate să îngrădească prin

măsurători exacte suprafețele moșiilor Seaca și Belciugata, delimitându-le față de

proprietățile funciare limitrofe: moşiile Bălțați, Roșieni, Văleni, Stoicănești, Crăciunei,

Mihăiești, Bărbătești Ungurei, cu numai 4 ani înainte de începerea procesului de populare

și de formare a satului (1857). Satul Seaca s-a format pe domeniul de proprietate al

Mănăstirii Cotmeana, metoh al mănăstirii Cozia, căreia îi aparțineau cele două moșii:

Seaca și Belciugata.

Analizând planul hotărniciei de la 1853 și comparând cele două moșii, Seaca și

Belciugata, constatăm că moșia Seaca era în cea mai mare parte împădurită. Întinse păduri

de stejar acopereau acest teritoriu

nu departe de albia Călmățuiului

Sec spre Neaga și Bălțați sau spre

Drumul Oii în partea vestică unde

se învecina cu moșia Crăciuneilor.

Valea Călmățuiului Sec cuprindea

de-o parte și de alta a albiei minore

adevărate ,,păduri galerii”, din

aceste păduri rămânând mărturii

peste timp câteva Tufe, așa cum le

spuneau localnicii. Prin anii 70 ai

secolului trecut mai existau încă

asemenea copaci seculari, umbrind albia Călmățuiului Sec sau se ridicau izolat în

netezimea ce domină spațiul comunei, amintind în verile toride de întunecatele păduri de

altădată. Tufele acestea, reminiscențe ale pădurilor din trecut, erau puncte de reper pentru

localnici și locuri unde după amiaza, când soarele de vară începea să joace valuri de

căldură la orizont, truditorii pământului se odihneau respirând aerul proaspăt de sub

coroana seculară a ultimilor arbori ce se voiau martori peste timp ai unui alt mediu. În

partea de sud-est a actualei vetre a satului, dincolo de locul unde pârâul face un cot,

schimbându-și direcția de curgere spre vest și mergând în această direcție pe firul apei,

trecând de podul din apropierea fostei gospodării a profesorului Ion Chelu, erau în ființă

trei copaci seculari la baza Dealului Morii.

În perimetrul moșiei Seaca existau câteva drumuri importante, unele dintre ele

constituindu-se în poli de atracție pentru construirea de case. Principalele drumuri care

traversau moșia Seaca aveau ca punct de convergență zona actuală a cătunului Tabaci, în

arealul căruia localnici veniți din satul vecin Mihăiești au construit în primăvara anului

Ştampila primăriei Seaca-Olt, 1882



1857 primele locuințe de tip bordei pe popina delimitată de belciugul format prin

modificarea cursului Călmățuiului Sec. Pe planul hotarnicului Foncescu sunt reprezentate

4 căi de comunicație care dinspre moșiile Crăciuneilor, Radomireștilor și Mihăieștilor

(Șoseaua Mare) traversau zona Belciugului sau se intersectau în apropierea acestuia.

Drumul Radomireștilor se continua trecând peste albia Călmățuiului Sec și se îndrepta spre

răsărit intersectând drumul Mihăieștilor în dreptul curbei spre Văleni aproape de ieșirea din

sat și se orienta către moșia Bălțați. În partea de răsărit acest drum își schimba denumirea

în drumul Bratcovului. De la Mihăiești, venea un alt drum paralel cu albia Călmățuiului

Sec, orientat Nord-Sud. Este actualul drum județean care leagă comuna Seaca de comunele

învecinte, Văleni și Mihăiești, numit de localnici Șoseaua Mare. În partea de nord a moșiei,

acest drum își schimba direcția către răsărit, imediat după încrucișarea cu drumul

Bratcovului și se continua spre Lacul Fetii până în Valea Jirnovel dincolo de care se afla

moșia Roșieni. Pe planul inginerului Foncescu apare în partea de răsărit și Drumul

Turnului. Intra în spațiul moșiei Seaca dinspre proprietatea Neaga, la est de Lacul Fetii, și

se continua spre sud, dând în moșia Mihăieștilor.

Moșia Belciugata se afla în partea de miază-noapte a

moșiei Seaca, fiind delimitată de moșiile Crăciunei,

Stoicănești, Ungurei sau Bărbătești, Văleni și Neaga

sau Gorgești. Cursul meandrat al Călmățuiului Sec

separa Moșia Belciugata de moșiile Văleni și

Gorgești sau Neaga. Hotarul dintre Belciugata și

Seaca pornea din albia Călmățuiului Sec, ce se

constituia hotar cu moșia Neaga linie dreaptă spre

apus până în drumul Oii. Această linie de hotar

dintre moșiile Seaca și Belciugata urma o vâlcea ce

da în Călmățui (în zona Gropilor Tiții), apoi trecea

printr-o măgură, Măgura din Dumbravă, și se

continua până în Drumul Oii. În anul 1852, Moșia

Belciugata era împărțită astfel: o parte aparținuse

moșnenilor, dar care fusese vândută și figurau ca

proprietari pitarul Ion Fântâneanu, Anastasie Calotă și Gheorghe Vâlcovici, iar două părți

aparţineau schitului Cotmeana. Terenul Belciugatei era în cea mai mare parte defrișat și

transformat în teren arabil. Drumuri importante pentru acele vremuri traversau și se

intersectau în perimetrul moșiei. În afară de Drumul Oii, existau alte drumuri care veneau

dinspre moșiile Văleni (Drumul Vălenilor care ajungea trecând Călmățuiul Sec dinspre

Văleni în Drumul Oii spre Radomirești) și Crăciunei (Drumul Crăciuneilor), acesta din

urmă intrând pe teritoriul moșiei Belciugata, intersectând Drumul Oii, prin punctul de

hotar unde moșiile Belciugata, Stoicănești și Crăciunei se înjugau.

Cea mai mare parte din vatra satului Seaca s-a conturat în timp pe delimitările

,,La Tufan”



locuitorilor împroprietăriți la 1864 și 1876 , pornind dinspre cătunul Tabaci spre sud până

la actualul drum ce trece peste podul de la Primărie, dincolo de care tot spre sud au fost

împroprietăriți însurățeii și au fost construite în timp case urmând matca Călmățuiului până

în zona Dealului Morii. Trama stradală mai păstrează încă aliniamentele vechilor delimitări

făcute cu ocazia împroprietăririi țăranilor fie la 1864, fie la 1876 cu terenuri pentru

construirea de case, așa cum au fost trasate mai târziu pe planul inginerului Foncescu.

Delimitarea locuitorilor la 1864 însuma o suprafață de 1101 pogoane și 174 stj. pătrați și

avea următoarele vecinătăți: Neaga, Seaca (est, sud și vest), Belciugata (nord și vest).

Împroprietărirea însurățeilor a avut loc în anul 1876, când din trupul moșiei Seaca a fost

delimitată suprafața de 1144 pogoane și 922 stj. p. Această suprafață atribuită însurățeilor

se învecina în nord cu hotarul dinspre moșia Neaga, în est cu Moșia Roșieni (Valea

Jirnovelului) și Bălțați (partea locuitorilor satului Didești), în vest cu delimitarea

locuitorilor împroprietăriți la 1864 și în sud cu moșia Seaca (proprietatea statului).

Cu ocazia împroprietăririi locuitorilor pe moșiile Belciugata și Seaca în baza legii

rurale din anul 1864, au apărut neclarități în ceea ce privește tabelele de constatare ale

comisei plășii, mulți dintre localnicii care clăcuiseră nu figurau în respectivul tabel, lucru

menționat de inginerul hotarnic Foncescu într-o adresă trimisă Ministerului Finanțelor (nr.

13804 din 24 martie 1865): „Domnule Ministru, Pe dată ce timpul a devenit oportun, a

începe lucrarea pentru care sunt orânduit a face, am și pornit împreună cu avocatul public

al acestui district, cea dintâi proprietate la care ne-am arătat a fost proprietatea Seaca din

plasa Vezii. Aici în puținele zile care au urmat pe la finele lui Ianuarie favorabile pentru

delimitare, eram să termin lucrarea când examinându-se tabelele de constatare ale comisiei

de Plasă de către comisia Ad-hoc, ele se găsiră așa de vicioase, încât nu numai că mai

mulți din săteni care făcuseră clacă nu erau trecuți în tabel, dar pe arendașul grec al acelei

proprietăți îl trecuseră ca și clăcaș, după cum vi s-a raportat D-voastă de către

avocatul public. Domnule ministru am fost siliți să încetăm lucrarea aproape de fine.

Elementele apoi descărcându-se cu așa mare furie, ne-au făcut să părăsim cu totul lucrările

până în curenta lună, când timpul pare că ne va permite să ne apucăm. Am voit să începem

cu proprietățile din câmp, căci ele sunt acoperite cu mai puțină apă decât acele cu văi pe

dânsele. Ne-am dus la proprietatea Cireașovu. Aici deși comisiunea de Plasă a săvârșit

lucrarea este că nu găsim o tabelă sau proces verbal de acea formă, ele care sunt norma

lucrării noastre, furăm siliți a lăsa și această proprietate. Nu știu Domnule Ministru în care

parte ne vom îndrepta, căci avocatul public pornește contestații din diferitele Plăși și aceste

contestații se pare a nu avea o soluție de îndată căci ele afluează de toate părțile în

comitetul permanent […]. În fața acestor împrejurări, Domnule Ministru, sunt redus a

rămâne în inacție, cu toată diligența ce am voit a pune, atât eu cât și avocatul, spre a lua un

mai mare zor91

. Probleme

91 Arh. Naț. București, Delimitări Rurale, Dosar pentru delimitarea moșiei Seaca și Belciugata, Nr.1084/1864, fila 1.



cu locuitorii satului Seaca și Belciugata în anul aplicării legii rurale, a avut și arendașul

moșiei Seaca, Nicolae Toncescu. Acesta trimite două petiții Ministerului Finanțelor una în

luna mai 1865 și alta în luna iunie a aceluiași an. În petițiile trimise, arendașul arăta:

,,Conform ordinului domniei voastre am ieșit de am făcut măsurătoarea pogoanelor

cuvenite după noua lege rurală la locuitorii din comuna Seaca și Belciugatu, districtul Oltu,

plasa Șerbănești ce supt supusu sunt arendator al menționatei moșii. Am făcut măguri

despărțitoare de posesiunea pogoanelor, am depus zisa măsură d-lui primar local la timpul

cuvenit. Pentru prisosul de pământ nevoind locuitorii a se învoi am fost silit a mă învoi cu

alți străini din alte comune a-l munci pe seama-le și din care învoială trăgeam profit

aproape trei sute de pogoane muncite pe seama-mi[…]. Menționații locuitori bazați pe

învoiala făcută cu mine au venit de s-au apucat de arătură. Locuitorii din menționata moșie

au ieșit cu toți, au izgonit pe cei veniți, ba pe unii i-au și bătut. Apoi s-au pus de au arat

în silnicie toată moșia pe seama lor, asemenea pășunând moșia toată cu vitele lor,

nerespectând […] nici măsurătoare, nici prisosu de pământ. Am fost silit a arăta formal

Primării locale faptele acestor locuitori, apoi onorabilei subprefecturi și n-am văzut nici un

rezultat, ba chiar și până astăzi urmează cu arătura și pășunează”. Într-o altă petiție (19

iunie 1865), arendașul N. Toncescu menționa: ,,Domnule Ministru, de banii arenzii mă văz

eczecutat. Ca să-i plătesc nu poci cunoaște pă ce să plătesc arenda când moșia este în

posesia locuitorilor, precum am mai reclamat domnului ministru predecesorului

dumneavoastră. Vin dar și acum la domnia voastră și cu respect vă rog ca să ordonați unde

să cuvine a vă încredința de adevăr și ca să poci fi nesupărat de plata cât timp nu am

această moșie în posesia mea.”92

În urma legii rurale din timpul lui Cuza, au fost împroprietăriți 126 de țărani, din

care 42 fruntași, 58 mijlocași și 26 pălmași, ultimul locuitor trecut la poziția 126 este

Chivu Stan. Prezentăm câteva nume de locuitori împroprietăriți în baza legii lui Cuza pe

moșia Seaca și Belciugata: G.G. Ionică, Dincă Antonie, Ilie Nițu Negru, Voicu Negreci,

Radu Pantan, Ilie Ispas, Cârstea Chiriță, Marin Babadac, G. G. Geacarel, Matei

Rogoveanu, Stancu Gligorie, Radu Geacarel, Vâlce Manea, Ivan Chebuță, G.G. Bican,

G.G. Dumbăr, Matei Vâlce, Marin Mândroc, Nițu Dârvă, Ion Fifoiu, Albu Marin, Ion

Ciobanu, Dragomir Stan, Nicolae Decă, Ilie Decă, N. Albu, N. Ioniță, N. Spânu, S.

Dogaru, R. Vișan, B. Militaru, M. Grosu, N. Grosu, N. Dârvă, D. Dragomir, M. Vătășelu,

Tudor Bican, Ion Rogoveanu, Stan Dragomir, Gligorie Cismaru, Licsandru Radu, Matei

Parpală, Radu Dobrița, Ion Dobrița, Mihai Albu, Stoica Chivu, Dincă Degeratu, M.

Degeratu, Dumitru Gără, Ion Grosu, Ion Pantan, Matei Șerban, Ion Cucu etc93

.

Conacul. În vatra satului Seaca a existat și un conac, pe care Constantin Nițulescu în

Monografia comunei Seaca întocmită în anul 1945 (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr.

92 Idem, filele 3,5. 93

Idem, tabel de constatare a numărului clăcașilor… districtu Oltu, plasa Șerbănești, comuna Seaca-Belciugata.



51/2016) îl menționează ca fiind păstrat în mentalul colectiv sub denumirea de „Locul

Conacului”. În monografia sa, învățătorul nu spune unde s-ar fi aflat acel conac. Casa

conacului și celelalte construcții, după împroprietărirea din anul 1864, au rămas în

proprietatea statului. După moartea prematură a seminaristului-dascăl Gheorghe

Rogoveanu (1880), școala este mutată imediat de către logofătul Ion Stoica din locuința

unui sătean în casa

conacului, conac

construit pe la 1860 de

către frații Nicolae și

Vasile Toncescu din

București, arendași mai

întâi ai moșiei Bratcov

și apoi ai moșiei

Seaca94

. Date despre

acest conac am

descoperit în

documentele din anii

1897-1898 aflate la

Arhivele Naționale. Între anii 1897 și 1898 se fac demersurile necesare pentru ca din locul

conacului moșiei Seaca Belciugata să fie cedată Ministerului Cultelor și Instrucțiunilor

Publice casa conacului unde se aflau o școală împreună cu suprafața de 1 ha. Astfel, în

anul 1897 incinta conacului însuma o suprafață de 2 ha. și 5524 mp. și erau construite o

casă (în care se găsea școala), 4 pătule, o magazie, un bordei, un șopron și un grajd.95

Din

schimbul de adrese între diferitele secții și birouri ale celor două ministere (Ministerul

Domeniilor, Ministerul Cultelor) se lămurește treptat modul de arendare al conacului,

acesta fiind arendat cu moșia până la 23 aprilie 1898 lui Ștefan Ciupagea.96

La începutul

94 Arh. Naț. București, Fond Ministerul Educaţiei Naţionale, Dosar nr. 520/1946, fila 107,Constantin

M. Nițulescu ,,Monografia comunei Seaca, jud. Olt” – 1945 (lucrare de gradul I). 95

Idem, Delimitări Rurale, Dosar pentru delimitarea moșiei Seaca și Belciugata, jud Olt, fila 26. 96

Idem, Adresa Serviciului administrativ nr. 12653 din 28 iunie 1897, fila 27. În acest document este

menționat arendașul de atunci al moșiei Seaca-Belciugata, Ștefan Ciupagea. Acesta la 15 octombrie 1896

cedase casa conacului pentru școală fără nici-o chirie, însă la Serviciul administrativ din cadrul Ministerului

Domeniilor nu figura nici-un act relativ la o asemenea operațiune și nici la Ministerul Cultelor. Mai mult, la

solicitarea Serviciului proprietăți funciare din cadrul Ministerului Domeniilor de a se lua o declarație

arendașului prin care să renunțe ,,de acum și până la finele periodului 23 aprilie 1898 la terenul și imobilul ce i

se va lua prin cedare fără pretenție de despăgubire sau scădere din arendă (8 iulie 1897)”, acesta refuză, așa

cum se menționează într-o altă adresă a Ministerului Cultelor din 17 noiembrie 1897, pe motivul că predase

conacul și „acaretele moșiei”, așa că posesiunea terenului și imobilului cerut nu-l mai interesa pe el ci pe

ministrul Domeniilor. La cele arătate trebuie să adăugăm și un aspect deloc de neglijat și anume că, după

vânzarea pătrimii moșiei Seaca-Belciugata, conacul fusese arendat până la 23 aprilie 1898 învățătorului școlii

Matei Nițulescu cu prețul de 25, 5 lei, urmând ca de la învățător să se ia declarația (7 august 1897). Cu toate

demersurile întreprinse de Ministerul Cultelor în anul 1897 de a i se ceda imediat partea din conac unde

În fundal, cătunul Tabaci



anului 1898, pe 17 ianuarie, Ministerul Domeniilor înștiințeză direct Ministerul Cultelor că

s-a aprobat cedarea pe seama Administrației Casei Școalelor a terenului și a imobilului

unde funcționa școala, anunțându-l pe șeful Regiunii a II - a Silvice să efectueze de fapt

predarea menționatului teren, însă numai după 23 aprilie 1898.97

Școala sătească

funcționând într-o clădire a conacului încă din anul 1880, în anul 1898, pe 18 aprilie,

delegatul Ministerului agriculturii, industriei, comerțului și domeniilor statului, împreună

cu M. Michalcea, revizor școlar delegat al Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice-

administrația Casei Școalelor și I.I. Fifoiu, primarul comunei Seaca s-au deplasat la

conacul moșiei Seaca-Belciugata, unde au procedat la punerea administrației Casei

Școalelor în posesia terenului necesar pentru școala din comuna Seaca-Belciugata. Terenul

de 10360 mp a fost cedat Casei Școalelor împreună cu acaretul conacului, respectiv o casă

deteriorată, construită din gard de nuiele și acoperită cu șiță. Casa conacului, orientată spre

miază-zi avea forma literei U și era compusă din 4 camere (două mari și două mai mici) și

o sală la mijloc, măsurând o lungime totală de 24, 30 m, lățimea maximă fiind de 4,5 m.

De-o parte și de alta a holului erau dispuse simetric camerele. Din hol se ajungea în cele

două camere mai mici, una în dreapta alta în stânga. Camerele mai mari aveau intrări

proprii, câte una fiecare. Între încăperile mari situate pe laturile estică și vestică ale

locuinței și cele mici situate la mijloc nu

existau uși. Pentru iluminatul natural, Casa

conacului avea 10 ferestre, 4 pe latura nordică

și 6 pe cea sudică (camera dinspre șoseaua

Mihăiești-Văleni-Seaca avea două ferestre pe

peretele sudic, una spre șosea și alta spre

cimitir, camerele mici și holul câte una, iar a

patra cameră avea două ferestre spre sud și alte

două spre nord). Suprafața de 10360 mp pe

care se afla casa principală se învecina la nord

cu Cimitirul Comunei Seaca pe o distanță de

114 m, la sud cu drumul comunal dinspre

locuitorul Gheorghe Bratcoveanu (110 m), la

est cu locul rămas al statului și pe care se aflau

alte construcții ale conacului (100 m) iar la vest

cu șoseaua Seaca-Mihăiești-Văleni (85 m).

funcționa școala, Ministerului Domeniilor amână până la data de 23 aprilie 1898 operațiunea, dată la care lua

sfârșit contractul de arendare. 97

Idem, fila 34

În fundal, cătunul Tabaci

Dosar cu documentele delimitării rurale a moşiei

Seaca (Arhivele Naţionale Bucureşti, fond Delimitări

Rurale)



CULTURILE DUDEŞTI ŞI VĂDASTRA DIN ZONA OLTULUI ŞI A

ROMANAŢIULUI (1)

Muzeograf Sabin Popovici

Bazinul Oltului Inferior este o zonă bogată în descoperiri neolitice, în stadiul

actual al cercetărilor numărându-se o serie de puncte cu artefacte de acest tip, ce acoperă

din punct de vedere cronologic întreaga perioadă menţionată. Astfel, neoliticul a cunoscut,

în zona amintită, o evoluţie

neîntreruptă de la primele

comunităţi de tip Cârcea-

Grădinile, la cele ale neoliticului

dezvoltat reprezentate de cultura

Dudeşti. Eneoliticul timpuriu este

ilustrat de culturile Vădastra şi

Boian iar cel dezvoltat de

Gumelniţa şi Sălcuţa (Pl. 1).

Analiza noastră nu se

referă la întreaga secvenţă

cronologico-culturală din zona

Oltului Inferior şi a Romanaţiului

ci doar la culturile Dudeşti şi

Vădastra (Pl. 2). Cercetările

arheologice efectuate de-a lungul

timpului în siturile de referinţă

aparţinând culturilor Dudeşti şi Vădastra din zona menţionată au dus la descoperirea unui

număr mare de artefacte. O perioadă de timp aceste cercetări s-au desfăşurat într-o singură

staţiune, cea de la Vădastra, apoi acestea s-au extins şi asupra altor situri din zona amintită.

Primele investigații în zonă au fost făcute de către Cezar Bolliac în perioada 1871-

1873, la Vădastra, în punctul Măgura Cetate, prilej cu care au fost descoperite obiecte de

piatră, vase de lut și figurine

antropomorfe. Deși

descoperirile făcute de Bolliac

aparțin eneoliticului (cultura

Gumelnița), sunt interesante

de menționat observațiile sale

referitoare la stratigrafia

așezării, primele de acest fel.

Acestea s-au bazat atât pe

adâncimile la care s-au

descoperit diferite obiecte cât

și pe succesiunea straturilor.

Rezultatele acestor cercetări

au fost publicate în revista

Trompeta Carpaților: ,,Am

dat de aceste vase numai la un



metru și jumătate adâncime, trecând printr-un strat de pietriș, apoi printr-unul de lut

galben – sub care și ceva cenușă și cărbune zdrumicat pre ici pre colea, în acest ocol

înconjurat de ape, formând o gârlă de izvoare”. (Bolliac, 1872, p. 184).

În perioada interbelică, la iniţiativa lui Vasile Pârvan au fost puse bazele şcolii

româneşti de arheologie. Se iniția, printre altele, o cercetare de suprafață a întregii țări,

cercetare urmată de săpături acolo unde ar fi fost cazul (Comșa, 1987, p. 10). Începând cu

anul 1921, Ion Andrieșescu a efectuat mai multe periegheze la Vădastra, de unde a strâns o

serie de materiale arheologice și a scos în evidență, pentru prima dată importanţa așezării

de pe Măgura Fetelor98

, alături de aceea de pe Măgura Cetate (Mateescu, 1959, p. 62).

La scurtă vreme, în 1926, la Vădastra ajunge Vasile Christescu. Acesta începe

săpăturile pe Măgura Fetelor , unde descoperă, printre altele, o ceramică foarte frumoasă

decorată prin tehnica exciziei și încrustată cu pastă albă. Christescu, subliniază importanța

așezării de pe măgura menționată, însă consideră eronat că așezarea de aici ar fi o

necropolă eneolitică de incinerație de tip Sultana (Christescu 1927-1932, p. 203-204).

Cultura Vădastra, percepută ca o cultură caracteristică Olteniei, a fost denumită în

anul 1933 de către Ion Nestor, după numele așezării eponime, comuna Vădastra, jud.Olt

(Nestor, 1933, p. 56).

O contribuție

importantă în ceea ce

privește cultura

Vădastra în ansamblul

ei, a avut-o Dumitru

Berciu. Acesta a

cercetat o zonă întinsă

de pe valea Oltului

Inferior, din nord, de la

Slatina până în sud, la

Celei. Astfel, au fost

reluate investigațiile la

Vădastra în 1934 atât

pe Măgura Cetate cât

și pe Măgura Fetelor,

scopul lor fiind acela

de verificare a

stratigrafiei. Pe baza

observațiilor

stratigrafice, a studiilor stilistice fundamentate pe descoperirile lui Vasile Christescu din

1926 cât și pe constatările desprinse din studierea directă a unor fragmente ceramice din

colecțiile aparținând lui Gheorghe Georgescu-Corabia (Berciu, 1935, p. 3-7) și Ilie

Constantinescu-Caracal (Berciu, 1939, p. 45), Berciu ajunge la concluzia că la Vădastra ar

fi vorba de două civilizații diferite numite Vădastra I și Vădastra II, cea de a doua

98 Măgura Fetelor a fost menționată inițial în Antichitățile Județului Romanați unde Alexandru Odobescu

consemnează raportul învățătorului din Vădastra: ,,În cuprinsul comunei Vădastra se află o cetate și mai multe măguri.

Cetatea este de pământ și poartă numirea de Sculieni, iar măgurile sînt de pământ, dintre care una poartă numirea de „Măgura Fetelor”, iar celelalte nu au nume cunoscute” (Odobescu 1878, p. 117).



suprapunând-o stratigrafic pe prima. Cercetătorul amintit leagă ceramica descoperită de

Christescu pe Măgura Fetelor de nivelul II de la Vădastra (Berciu, 1939, p. 38), precizând

că o ceramică de tipul celei din nivelul I nu s-a mai descoperit în Oltenia, însă pune acest

fapt pe seama unei cercetări insuficiente.

Tot acum, menționează în teza sa de doctorat, Arheologia Preistorică a Olteniei,

publicată în anul 1939, și alte stațiuni aparținând culturii Vădastra în afară de stațiunea

eponimă, cum ar fi în judeţul Olt: Celei, Corabia, Frăsinetul de Pădure, Hotărani, Orlea,

Reșca, iar în judeţul Dolj: Bratovoești și Șimnic. În aceași lucrare Berciu a publicat și

rezultatele unor săpături neautorizate la Vădastra efectuate de Al. Meunier pentru colecția

Severeanu (Berciu 1939, p. 38).

În aceeași perioadă, interbelică, au fost descoperite primele materiale atribuite

ulterior culturii Dudești. Astfel, pentru Muntenia menționăm descoperirile lui Dinu V.

Rosetti din 1931 în cartierul Roșu-Militari din București (Comșa 1971, p. 195). Pentru

Oltenia, aproximativ în aceeași secvență temporală, în 1929, Constantin S. Nicolăescu

Plopșor a descoperit la Cleanov, un complex, pe care l-a atribuit însă eronat mezoliticului

(Berciu 1939, p. 8).

Cel care va aduce lămuriri asupra stratigrafiei sitului de la Vădastra este Corneliu

Mateescu, în urma cercetărilor sistematice întreprinse în așezarea eponimă în perioada

1946-1948, dar și a săpăturilor de salvare din perioada 1956-1974. Stratigrafia sitului

menționat a fost stabilită astfel: Paleolitic, Vădastra I și II, Sălcuța. Datele obținute de

Mateescu în așezarea eponimă (Mateescu 1955, p. 447-455; Mateescu 1959a, p. 61-73;

Mateescu 1959b, p. 107-115; Mateescu 1960, p. 57-62; Mateescu 1962, p. 187-192;

Mateescu 1965, p. 258-263; Mateescu 1970, p. 67-75; Mateescu 1971, p. 19-23; Mateescu

1973, p. 19-23; Mateescu 1975, p. 13-18; Mateescu 1978, p. 66-71) vor fi verificate de

cercetările acestuia de la Crușovu (Mateescu 1957, p. 103-114).

Intensele cercetări ale lui Corneliu Mateescu de la Vădastra și Crușovu din perioada 1946-

1948 și 1954-1970 au dus la descoperirea unei cantități impresionante de ceramică din

care a fost publicate doar o mică parte.

Aproximativ în aceiași perioadă (1958) foarte importante sunt cercetările lui Eugen

Comșa de la Ipotești (Comșa 1962, p. 213-219), dar și acelea ale lui Dumitru Berciu și

Mihail Butoi de la Slatina, acestea din urmă fiind mai mult periegheze și săpături de

salvare (Berciu, Butoiu 1960, p. 139-143).

Astfel, într-o primă etapă, în anul 1958, sub îndrumarea lui Dumitru Berciu, Mihail

Butoi și Ion Moroșanu au efectuat primele cercetări în orașul Slatina și împrejurimile

acestuia descoperindu-se cu acest prilej ceramică aparținând culturii Vădastra în

următoarele puncte: soseaua națională Craiova-Slatina-Pitești între “Sanatoriul TBC” și

“Spitalul unificat de adulți”, pe coama unui deal și pe valea pârâului Sopot.

Cercetările pe teritoriul orașului Slatina au fost continuate în același an, 1958, fiind

reluate în 1959 de către un colectiv compus din D. Berciu, N. Moroșanu și M. Butoi

(Berciu et alii 2010, p. 7), dar și în 1971 de către Mihail Butoi (Berciu 1961, p. 37; Butoi

1973, p. 137; Berciu et alii. 2010, p. 9). Ceramică Vădastra a fost descoperită și pe

teritoriul comunei Lisa, în locul numit Conac ( Berciu et alii. 2010, p. 8).

Despre cercetările din cartierul Cireașovul al orașului Slatina se poate menționa că

acestea au dus la identificarea unei așezări de tip Vădastra pe valea pârâului Urlătoarea, în

punctul Grecoaica (Butoi 1999, p.28).



Ultimele cercetări la Slatina au fost întreprinse în anul 1997, când Marin Nica și

Aurelia Grosu au executat o săpătură de salvare în cartierul Crișan II, prilej cu care au fost

descoperite o serie de vase aparținând culturii Vădastra.

Aproximativ în aceiași perioadă cu debutul cercetărilor de la Slatina și Ipotești,

1958-1960, și tot sub îndrumarea lui Dumitru Berciu, Marin Nica a efectuat o serie de

periegheze în zona Fărcașele-Hotărani. Au urmat apoi o serie de sondaje în arealul

menționat, în punctele Săliște și Turn

(Nica 1968, p. 5). Dintre acestea, mai

important este sondajul efectuat de

Dumitru Berciu, din anul 1963, în

punctul La Turn din satul Hotărani

care în opinia acestuia a confirmat

studiul tipologic anterior, studiu făcut

asupra materialelor ceramice

descoperite în anii 1958-1960, în

orașul Slatina ( Berciu 1966, p. 96-98,

pl. VI.).

Cercetările întreprinse de

Dumitru Berciu, la Hotărani, jud. Olt,

în 1963, îl vor determina pe acesta să

formuleze noi ipoteze în legătură cu

unele aspecte ale culturii amintite.

Astfel, Berciu consideră acum că

vechea împărțire a culturii Vădastra în

două faze: Vădastra I și Vădastra II nu

ar mai corespunde realității, deoarece

ceramica neagră canelată ar fi

prezentă, în aceeași manieră ca și în

cultura Boian, de-a lungul tuturor

fazelor de evoluție, propunând

împărțirea acestei culturi în patru sau cinci faze (Berciu 1966, p. 97), segmentare preluată

ulterior și de către Marin Nica. Cercetătorul amintit argumentează această ipoteză și cu

faptul că fazele II și III ale acestei culturi s-ar regăsi și pe teritoriul Bulgariei la

Devetaškata Peštera și Cakmak-Tepe (Berciu 1966, p. 96-98).

Investigațiile de la Fărcașele-Hotărani au fost continuate în anul 1966. Acestea au

fost conduse de către Marin Nica, sub îndrumarea lui Petre Roman. Astfel, au fost

executate săpături de salvare cât și o serie de sondaje în câteva puncte descoperite prin

perieghezele din cursul anilor 1958-1960: Fărcașul de Jos La Cimitir , Fărcașul de Sus Pe

Coastă și Hotărani La Turn (Nica 1968, p. 3-19).

Ulterior, până în anul 1998, cercetările privind cultura Vădastra în Oltenia vor fi

conduse de către Marin Nica. Aceste cercetări vor încerca clarificarea unor aspecte ale

culturii menționate cum ar fi: originea, periodizarea, cât și a unor raporturi culturale.

Astfel, s-a stabilit că majoritatea așezărilor Vădastra evoluează fără întrerupere pe fondul

Dudești, descoperindu-se astfel legătura genetică dintre cele două culturi. De asemenea,

Nica a considerat că cele două culturi - Dudești și Vădastra, cel puțin pentru valea Oltului

Inferior, nu ar trebui tratate separat ci într-un complex cultural numit Dudești-Vădastra,



specific acestei zone. Dintre așezările vădăstrene cercetate de Marin Nica, menționăm pe

acelea de la Fărcașul de Sus Pe Coastă, Fărcașul de Jos La Cimitir , Hotărani La Școală

și La Turn (Nica, 1968, p. 1-19; Nica, 1970, p. 31-51; Nica, 1971, p. 5-35; Nica, 1976, p.

71-103), Vlădila Magazinul Universal (Nica, 1985, p. 20), Piatra-Sat Nucet (Nica, Ciucă,

1986, p. 61-76; Nica, Ciucă, 1989, p. 17-41), Slatina Crișan II, și Strada Pitești, Celei

Malul Bălții, Drăgănești-Olt Centrul Civic, toate situate în județul Olt (Nica, 1985, p. 19-

22; Nica, Zorzoliu, 1992, p. 5-17).

Sondajul stratigrafic efectuat la Vădastra pe Măgura Fetelor în anul 2011 de către

o echipă de cercetare mixtă de la Universitatea din Lille și de la Institutul de Arheologie

„Vasile Pârvan” din București, sondaj care a avut drept obiectiv identificarea nivelului

paleolitic și datarea lui prin metoda I.R.L.S, a dus și la descoperirea a trei complexe

arheologice ce au fost atribuite în mod preliminar culturii Vădastra (Dobrescu, Tuffreau,

2011, p. 1).

O contribuție recentă asupra culturii Vădastra a fost elaborată de cercetătorul

Alexandru Dragoman (Dragoman, 2013, p. 13-169). Așa cum se anunță încă din titlul

lucrării O biografie a ceramicii neolitice de la Vădastra, aportul cercetătorului menționat

se dorește a fi o abordare non-tradițională a unei teme cercetate până acum prin metode

socotite a fi tradiționale în care tipologia, stratigrafia și chorologia erau predominante.

În ceea ce privește cultura Dudești, deși primele descoperiri au fost efectuate în

perioada interbelică (descoperirile lui Dinu V. Rosetti din 1931 în cartierul Roșu-Militari

din București (Comșa 1971, p. 195), aceasta va fi definită și va cunoaște cele mai

importante descoperiri în perioada postbelică.

Astfel, cultura Dudești, una dintre culturile neoliticului dezvoltat a fost cercetată

de-a lungul timpului de un număr relativ redus de arheologi. Cultura menționată a fost

definită de Eugen

Comșa în anul 1956 ca

fiind una de tip sud-

carpatic formată pe

temeiuri epipaleolitice.

Acesta a împărțit-o în

trei faze evolutive:

Malu Roșu, Fundeni și

Cernica ( Comșa, 1971,

p. 202).

Primele

cercetări în ceea ce

privește cultura

Dudești în Oltenia, au

fost efectuate în

perioada interbelică, la

Cleanov și Verbicioara,

de către Constantin

Nicolăescu Plopșor

(Berciu, 1939, p. 11;



Berciu, 1966, p. 85). Acestea au fost continuate două decenii mai târziu (Berciu, 1939, p.

11), de către colectivul de la Verbicioara, colectiv din care au făcut parte Dumitru Berciu,

Constantin Nicolăescu-Plopșor și Vladimir Dumitrescu (Berciu et alii. 1952, p. 141-189)

Dumitru Berciu a atribuit descoperirile de la Cleanov-Fiera și Verbicioara inițial

culturii Vinča (Berciu, 1961, p. 42), pentru ca ulterior să considere că aparțin culturii

Dudești (Berciu, 1966, p. 85). Cu această ocazie, cercetătorul menționat subliniază

ceramica de tip Karanovo descoperită în siturile amintite (Berciu, 1966, p. 85). Considerate

de Eugen Comșa și Dumitru Berciu ca aparținând fie culturii Dudești fie culturii Vinča,

așezările de la Verbicioara și Cleanov-Fiera vor fi atribuite de către Marin Nica unui nou

aspect cultural numit Dudești-Vinča, aspect cultural specific Văii Jiului, teoretizat în urma

cercetărilor de la Leu și Padea din anii 1967-1973 și Padea 1968-1969 (Nica, 1985, p. 13) .

În anii 60–80 se remarcă descoperirile lui Eugen Comșa de la Ipotești (Comșa,

1962, p. 216, 218) și cele ale lui Mihail Butoi de la Slatina (Butoi, 1973, p. 138) însă

principalele cercetări în ceea ce privește cultura Dudești pe valea Oltului Inferior, vor fi

întreprinse de către Marin Nica între anii 1966-1998 în stațiuni precum: Fărcașele (Nica,

1970, p. 32-51; Nica, 1976, p. 71-103), Drăgănești-Olt (Nica, Zorzoliu, 1992, p. 5-17),

Dobrosloveni S. M. T (Nica, 1972, p. 214-215) , Orlea, Romula Villa Suburbana și au

arătat pentru această zonă o evoluție a culturii Dudești foarte apropiată, în opinia

descoperitorului, de aceea din Muntenia.

Dintre aceste săpături semnificative sunt acelea de la Fărcașele-Hotărani unde

materialele au fost descoperite în urma unor cercetări mai ample, în contexte stratigrafice

socotite a fi clare. Aici, în punctele Pe Coastă, Cimitir, Școală și Turn poate fi urmărită

întreaga evoluție a culturilor Dudești și Vădastra. Ceramica şi plastica culturilor Dudeşti şi

Vădastra, descoperită de cercetătorul

Marin Nica în zona amintită, fac parte,

prin bunăvoinţa descoperitorului, din

colecţiile Muzeului Romanaţiului Caracal,

împodobind trei din cele 8 săli de expoziţie

(Pl. 3-6) .

Tot aici, în punctul Pe Coastă,

Marin Nica consideră că a fost descoperit

cel mai timpuriu nivel al culturii Dudești.

Nica avansează ipoteza că, pentru valea

Oltului Inferior, unde majoritatea

așezărilor culturii Dudești sunt suprapuse

de acelea ale culturii Vădastra, cele două

culturi să nu fie tratate separat ci într-un

complex cultural numit Dudești-Vădastra

specific acestui areal. În același timp,

cercetătorul amintit fragmentează cultura

Dudești din Oltenia, propunând pentru

valea Jiului aspectul cultural Dudești-

Vinča.



Luminiţa- prima revistă a elevilor Liceului ,,Radu Greceanu” din Slatina

Dumitru Nica

Inițiativa înființării primei reviste școlare a elevilor Liceului „Radu Greceanu” a

aparținut elevilor din clasele cursului superior. Numele ,,Luminița” a fost adoptat în urma

sugestiei venite din partea profesorului Ion

Ionaşcu (a predat latină, germană, filozofie în

perioada 1927-1929, cât a funcționat la liceul

„Radu Greceanu”).

Peste ani – cum specifică prof.

Gh.Ungureanu – profesorul Ion Ionaşcu, în calitate

de director al Școlii Normale din București, va

oferi întreținere gratuită în ultimul său an școlar,

elevului Marin Preda (viitorul mare scriitor).

Revista „Luminița” a apărut la 19 martie

1928, ca o revistă de propagandă culturală a

Societății „Titu Maiorescu” a elevilor Liceului

„Radu Greceanu”.

Primul număr al revistei apare deci în 19

martie 1928 având înscrise pe coperta întâi

următoarele: Luminița, nr.1, martie 1928, Revista

elevilor Liceului ,,Radu Greceanu” din Slatina,

apare lunar. Preț 10 lei. Editura „Ramuri” Craiova.

Pe coperta interioară se găsesc numele

membrilor fondatori:

- Puchin Petre –cls.a VIIIa

- Diaconeasa Traian - cls.a VIa

- Barbu Ilie – cls.a VIa

- Caracostea Ion – cls.a VIa

- Petrescu Valentin - cls.a Va

- Belu Grigore – cls.a Va

Comitetul de redacție:

- Puchin Petre - cls.a VIIIa

- Diaconu Ion – cls.a VIIa

- Diaconesa Traian – cls.a VIa

- Belu Grigore – cls.a Va

Secretar:

- D.Gurlui –cls.a VIa

Redacția și administrația:

- Traian Diaconeasa str. Piteşti

nr.135 Slatina

Primul număr cuprinde un cuvânt înainte semnat Traian Biju, director, intitulat

„Spre ideal.... O candelă mai mult....” în care afirmă: „ Aprinsă din avântul plin de nădejdi

al tineretului școlăresc, din comoara tuturor însușirilor frumoase și a nesfârșitelor energii

ce zac ascunse în sufletul celor ce vor, cu o clipă mai curând, să fie cei de mâine ai

treburilor obştești, aprinsă din văpaia sufletului lor, ce trebuie să mistuie tot ceea ce

scoboară ființa omenească, „Luminița” vrea să trăiască. O candelă mai mult s-a aprins și în

jurul licăririi ei palide, tremurândă și șovăitoare la început, doresc să văd roind tot tineretul

școlăresc, pentru ca din prisosul sufletesc al tuturor, înțeleși întru toate ,,Luminița” să

prindă puteri de viață, să strălucească și să călăuzească spre zări mai senine și spre

tărâmuri mai trainice tinerimea de azi spre fericirea Neamului. În candela aprinsă să nu

suflați, să nu turnați nepăsare și dispreț, ci puteri de viață să-i dați; ea nu e de prisos”.

Am reprodus întreg acest îndemn al ilustrului profesor și director al liceului, Traian

Biju, pentru a arăta cât de actual este și azi.



În paginile revistei sunt prezentate două poezii : „Luminița” de I.Barbu și „Pace

Vouă” de D.Niculescu-Olt (p. 2). Pagina 3 este dedicată literaturii, și conţine un eseu : „

Pastelul lui V.Alecsandri și al lui G.Coșbuc” de Traian Diaconeasa, material ce continuă în

pagina 4. În pagina 4 apare și o rubrică intitulată „Către cititori”: „Socotim colaboratori pe

toți aceia care se interesează de bunul mers al revistei. Publicăm bucăți originale, impresii

de călătorie, critici literare, traduceri din limbile: franceză, germană, latină, italiană,

probleme de matematică, jocuri, folklor. Răspundem la întrebări de orice natură

( literatură, artă, știință) natural, fără prea multe pretenții. Având în continuu o pagină

rezervată unui text latin, probleme și jocuri, publicăm numele elevilor și elevelor care au

tradus și dezlegat. Manuscriptele se transmit pe adresa redacției: Traian Diaconeasa,

str.Pitești nr.135, Slatina”.

Am reprodus întreg conținutul acestei rubrici „Către Cititori” pentru a observa cu

claritate că revista „Luminița” era numai a elevilor, fără nici un material scris de profesori.

În pagina 5 sunt prezentate câteva compuneri ale elevilor: ,,Frânturi (La stână)”, de

I.Barbu, cls.VI. Din această compunere, prezentăm ultima strofă:

“ Acum totul este una

– viața este moarte

Din amfora încrustată

Sorb, martoră-mi este luna.

Pacea veșnicului vis

De lume departe”.

Apoi sunt prezentate: ,,În Amurg”, o poezie de Gurlui D-tru, cls. a VI a, și „În zori”.

Numărul 1 continuă cu pagini de ,,Știință”, se prezintă un material „Polul Nord”, de Biju

Tr. Mircea, cls.a IVa (fiul directorului Traian Biju). Spicuiesc din începutul acestui

material ,,....Cine mă urmează? Voiesc să vă dezvălui sanctuarul cel mai sacru al Naturii:

vreau să vă arăt minuni; vreau să vă conduc în țara basmelor, dar nu în China. În prejurul

acestei ale mele țări de mituri se învârtește întreg pământul .Vă înspăimântă țara mea

minunată?...”

În aprilie 1928 a apărut numărul 2 al revistei „Luminița”, ca în mai 1928 să apară

numărul 3. La acest număr 3, observăm aceiași membri fondatori, dar un cuprins mai bogat

din care spicuim:

- Flori, versuri, de N.Beldie (,,Era viaţă-n toată firea/Natura plină de parfum/Şi

mierlele cântau iubirea/Şi flori de tei erau pe drum...”)

- Andreas, de P.Puchin

- Flori de măr, versuri, de Tr. Diaconeasa

- Seară, versuri, de I.Barbu (,,Ca ieri, trecutul azi se pierde/În veşnicia de

nimic/Privesc prin goluri mersul lunii/Şi simt că sunt atât de mic...”)

- Farmec, de Dumitru Gurlui

- Școala Ardeleană (urmare și sfârșit), de I.Diaconu

- Cugetare, versuri, de D.Nicolescu-Olt (,,Necunoscutul ne pătrunde/Din două părţi

şi ne va şterge/Venim-nici noi nu ştim de unde-/ Şi nici nu ştim unde vom merge”.)

- Știință „Numele proprii la greci”, de M. Cepăreanu

- Originea numelui „America”, de Mircea Tr. Biju

- Critic, extras din revista „Petrecere și învățătură”

- Cugetări și epigrame.....

- Probleme, jocuri



- Poșta redacției

Se observă, cu „ochiul liber”, spre câte direcții își îndreaptă atenția revista

„Luminița”.

În continuare, apare numărul 4-5, iulie-septembrie 1928, cu o tematică la fel de

bogată din care menţionăm:

- Pro domo - Tr. Diaconeasa

- Sonet – D.Niculescu –Olt

- Influența poporană în poezia lui Alecsandri și Eminescu, de I. Prooroceanu

- Originea raselor omenești, traducere, de Tr. Diaconeasa

- Importanța piramidei Cheops, de Mircea Biju

- Viitorul Aerodinamicii, de Tr. Diaconeasa

- Vorbe de spirit, culese de Mircea Biju

In Pro domo, Traian Diaconeasa, redactorul șef al revistei ,,Luminița” menţionează:

,,….cu apariția numărului 4-5 al revistei noastre „Luminița” țin să aduc la cunoștința

cititorilor primirea ce i s-a făcut, de la apariție și până acum”….. ,,și vom socoti că,

cuvântul nostru a fost înțeles atunci când redacția va primi roadele muncii și sprijinul

tuturor.....”, cuvinte cu care Redacția îndemna cât mai mulți elevi să colaboreze, la apariția

fiecărui număr al revistei.

În 1929, apare numărul 6-8 al revistei „Luminița”. Cuvântul înainte era scris de

Comitetul de redacție: ,,Ne adresăm cititorilor noștri și abonaților revistei noastre,

rugându-ne să nu fim acuzați de întârzierea apariției numerelor 6-8, deoarece nu noi

suntem de vină. Cum revista n’a avut fonduri pentru tipărire și majoritatea abonaților noștri

n-au binevoit să plătească nici numerele primite, era firesc ca revista să nu mai apară. Cu

mari sacrificii am scos acest număr, continuând drumul început și pe care sperăm să calce

cei care rămân de veghe la altarul unde arde ,,Luminița”, și pe care foc l-au aprins cu un

elan nemărginit cei care vom aștepta de la noii conducători ai revistei, ceia ce n-am realizat

decât în parte..... . Cu speranța că „Luminița” va fi mai bine primită decât până acum îi

urăm tot succesul cuvenit”.

Reiese, deci, că revista întâmpina mari greutăți financiare ca să apară și că la

conducerea revistei vor veni alți elevi.

În acest număr 6-8, au fost publicate:

- Cuvânt înainte – Redacția

- Fantezie – de I.Barbu

- Noapte de vară – de T.Diaconeasa

- Cânt de toamnă – de G.Epure

- Ceasul – de T.Diaconeasa

- Toamna – de I.Barbu

- Impresii de călătorie – de I.Barbu

- Lacul Sf.Ana - de T Diaconeasa

- Arta în China și Japonia, traducere, de C. Vlădescu

- Varia

Începând cu anul 1931, revista „Luminița” apare cu o nouă copertă și cu un nou

colectiv de redacție, iar în aprilie 1931, apare număr nou, nr. 2 al revistei „Luminița” care

are înscris pe copertă următorul sumar:

- G. Rădulescu – Poem primitiv

- Joița D. – Huhurezul



- I.Radu – Sora Mică (poem)

- G. Rădulescu – Poemul Luminei

- C. Dogaru – Încadrarea pesimismului eminescian în literatura română

- Cronica; Premiile, Cărțile, Revistele.

Pe prima pagină apare într-un

chenar negru , următorul anunț: ,,S-a

stins din viață Profesorul Gheorghe

Popescu –Bragadiru . Îndurerați ,

depunem prinosul lacrimilor noastre

pe mormântul aceluia care, dealung

de ani, ne-a fost părinte și

îndrumător”. Şi profesorului Gh.

Ceontescu îi este închinat un necrolog

la încetarea sa din viaţă (,,Lacrimi

pentru Gh. Ceontescu”).

Pe ultima copertă a acestui număr

stă scris: „Luminița” revista elevilor

Liceului „Radu Greceanu” din

Slatina, apare odată pe lună.

Abonamentul, pe an, lei 30. Un

număr, lei 5. Redacția și

administrația: ,,Liceul Radu

Greceanu”. Redactori: Ilie Radu

Spineni și George Rădulescu.

Librăria și Tipografia: GH.

POLIHRON – Slatina.

Încetarea apariției revistei

„Luminița”, se datorează, după cum

scrie chiar directorul Biju în însemnările sale și Gh.Ungureanu în Monografia Liceului

Radu Greceanu, ,, dificultăților de ordin material”.

„Este posibil – scria Gh. Ungureanu – după cum rezultă din căutările noastre, să

intrăm în posesia, pentru muzeul liceului, măcar a unui număr al revistei „Luminița”, din

cele trei apărute”.

Nu știu dacă s-a făcut rost de vreun număr, dar putem asigura conducerea actuală a

liceului că, prin grija domnului prof. Ion D. Tîlvănoiu, director al Revistei “Memoria

Oltului și Romanaților”, că îi putem pune la dispoziție un CD cu toate numerele prezentate

mai sus, numere aflate în colecţiile Bibliotecii Academiei Române din Bucureşti, cota

P. II. 9430.

Tradiția revistei „Luminița” a fost continuată după 1940, de revista „Muguri” așa cum

specifică prof. D.Nica și prof. Nicolae Popescu Optași.

Pe la sfârșitul lui mai sau începutul lui iunie 1974, am avut plăcerea să port o discuție

cu dl. Traian Diaconeasa, primul redactor al revistei „Luminița”. Conducerea liceului

„Radu Greceanu” anunțase într-un număr al revistei „Zburătorul” că vrem să sărbătorim 90

de ani de la înființarea liceului. În urma acestui anunț am primit scrisori de la mai mulți

absolvenți ai liceului, diferite promoții spunând că vor să participe, inclusiv la organizare.

Acesta a fost motivul primirii scrisorii din partea dl. Traian Diaconeasa și al vizitei sale la



liceu. În scrisoarea pe care o păstrez în arhiva mea, Traian Diaconeasa menţiona: ,,Sunt un

fost elev al Liceului Radu Greceanu, seria 1929 şi din svon public am aflat că anul acesta

se organizează o festivitate cu ocazia împlinirii a 90 de ani de la înfiinţare. Întrucât seria

mea sărbătoreşte tot anul acesta 45 de ani de la absolvire, vă rog ca în numele colegilor

mei aflaţi în Buc[ureşti] să-mi comunicaţi câteva date cu privire la această festivitate: data,

condiţiile de participare, dacă se va întocmi vreun program, vreo listă cu absolvenţii şi

profesorii [...] În posesia datelor comunicate de dvs. voi anunţa pe foştii elevi ai liceului în

vederea participării la acestă deosebită festivitate. În aşteptarea răspunsului dvs. primiţi

tov. Director întreaga stimă şi consideraţie. Traian Diaconeasa, str. Agnita, 18, Bucureşti”.

Dar, conducerea comunistă nici nu a vrut să audă nici de 90, nici de 100 de ani.

Am reușit însă să facem o mare sărbătoare la 110 ani, în 1994.

Bibliografie:

1. Gh. Ungureanu -Liceul “Radu Greceanu” – 110 ani de la înființare. - 1994

2. Pagini de monografie – Slatina, 1992

3. Însemnări – Traian Biju- nepublicată,10. 09. 1974

4. prof. D.Nica -Tradiție și perspectivă, revista ,,Leregeul” nr.1/1991

5. prof. N.Popescu Optași - Prezența liceului în viața spirituală a orașului – în ziarul Oltul

din 17. 01. 1969

6. Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu- ,,Publicaţii periodice din Olt şi Romanaţi”, Ed.

Hoffman, 2013, p. 149.

7. Scrisoare –Tr. Diaconeasa din 11.05.1974

Teatrul Nostru- contribuţii la istoricul Teatrului Naţional din Caracal (II)

(1900-1907)

Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu, D. Botar

Localul

Locuitorii şi autorităţile locale din Caracal au considerat ca fiind necesară către

sfârşitul secolului al XIX-lea o nouă sală de spectacole cu o capacitate mai mare şi cu

dotări tehnice specifice

spectacolelor teatrale.

Încă din noiembrie

1891, primarul oraşului

Caracal solicita preşedintelui

Consiliului Judeţean

construirea unui local de

teatru care să servească şi ca

local al Curţii de Juraţi.

Consiliul Judeţean aprobă

suma de 15 000 lei după două

săptămâni. Cum suma era

insuficientă, proiectul nu s-a

realizat. Mai tîrziu au fost

întocmite alte proiecte

Pe scena Teatrului Naţional din Caracal au

urcat mari artişti...



crescând şi suma alocată până la 250 000 lei. Cum în acest buget nu se includeau şi

decorurile, primăria n-a putut realiza construcţia. O nouă iniţiativă eşuează în 1894.

Operă de artă în sine, concepută în stilul barocului târziu, după planurile

strălucitului arhitect austriac Franz Billek, renumit prin realizările sale, clădirea Teatrului

Naţional din Caracal impresionează prin bogăţia ornamentelor - coloane angajate,

capiteluri, ancadramente la uşi şi ferestre, balcoane, cupole, frize. Totul dispus asimetric,

specific barocului.

Licitaţia pentru realizarea construcţiei se desfăşoară în 16 aprilie 1896 şi în urma

câştigării ei de către I. Mariani se încheie contractul iar antreprenorul se stabileşte la

Caracal depunând o garanţie de 7500 lei pentru executarea contractului.

Planurile teatrului au fost realizate în iunie 1896, şi constituie singura lucrare a

arhitectului austriac în Regat; planul este semnat de Billek şi datat „yunie 1896”;

Contractul este încheiat între Primăria Comunei Urbane Caracal şi I. Mariani

pentru „construirea unui local de teatru care va servi şi de local pentru curtea de juraţi

pe locul numit Grădiniţa din faţa Grădinii Publice” pe terenul ce era proprietatea comunei.

În contract se prevedea: construcţia localului se va executa de I. Mariani după planurile

devizului şi caietului de sarcini prin ordinul Ministrului de Interne nr. 7096/1896.

Termenul pentru executarea lucrării este până la 1 sept. 1897.

Respectarea costului acestui local precum şi accepţiunea provizorie şi definitivă se

va face la termenele şi conform celor prevăzute prin caietul de sarcini.

Pe fila a doua a contractului erau semnăturile primarului Bibian şi a lui Mariani.

Lucrările au început în iulie 1896.

S-a păstrat un act vorbind despre începuturile construirii acestui important edificiu

care spune: ,,În anul mântuirii 1896, s-a pus piatra fundamentală a Teatrului Naţional

din Caracal, menit a aduce propăşirea culturei locuitorilor oraşului ce poartă numele

împăratului roman Caracala. Astazi în a 14 zi a lunii iulie, anul mântuirei 1896, după

planul ridicat de inginerul arhitect Franz Bileck; construcţiunea fiind dată

constructorului B. Mariani , şi cu privegherea însărcinat inginerul oraşului George

Grumăzescu ; lucrarea localului teatrului naţional se face în al 31-lea an al domniei

întâiului rege al României Carol I al cărui consiliu de miniştri este prezidat de Dimitrie

A. Sturdza , având ca miniştri pe A. Stolojan ca ministru de interne , pe Eugeniu

Stătescu ca ministru al justiţiei , pe G. Cantacuzino ca ministru de finance, pe P. Poni

ca ministru al Instrucţiunei publice şi Cultelor, pe C. Budişteanu ca ministru de Resbel,

pe G.D.Palade ca ministru al Domeniilor şi pe C.I. Stoicescu ca ministru al Lucrărilor

Publice . În prezenţa prefectului judetului Romanaţi Mihail I. Demetrian, a primarului

oraşului Mihail Bibian şi a întregului consiliu compus din Dimitrie Mihăileanu , Mih.

Mihail, I.T.Brătăşanu ,Toma Hagi- Chirea, Const. Dobrotescu, Dim . P. Celarianu, C.

Dimitrescu, Eliodor I. Dulgherescu şi Ioniţă Ciocănescu, fiind ca secretar al Consiliului

Dem. Teodorian ; s-a facut sfinţirea temeliei de către protopopul judeţului N.N.

Delcescu şi s-a iscălit de toţi cei de faţă acest act comemorativ din care un exemplar s-a

aşezat în zidăria colţului de către sud iar altul , se va păstra în arhivele municipalităţii

locale, drept îndemn şi râvnă pentru generaţiunea viitore şi pentru pururea amintire a

acestui act de mare însemnătate. S-au pus şi câte o piesă din monedele care-şi au cursul

legal în ţeară, adică o piesă de aur de 20 lei , una de argint de 5 lei, alta de 2 lei , de 1

leu si de 50 bani; iar de arama de 10 bani, de 5 bani, de 2 bani şi de 1 ban. Scrisu-s-a



acest act de mine Ştef. D. Petrescu , institutor la Şcola Const. Filipescu “. Documentul

are la sfârşit semnăturile persoanelor menţionate .

Din lipsă de fonduri, lucrările au durat până în 1901, iar scuarul din faţa teatrului

nu a mai fost amenajat, cum era prevăzut în proiect. Încălzitul şi iluminarea Teatrului

urmau să fie realizate de sucursala din Bucureşti a Societăţii de Electricitate W. Lahmeyer

contra sumei de 69 915 lei. Localul a fost asigurat la ,,Naţionala”, Societate de Asigurări,

pe un an.

Mai târziu, se va amplasa aici bustul poetului, prozatorului, traducătorului,

dramaturgului Haralamb Lecca, născut la Caracal în 1873. În vremea din urmă, când bustul

a fost aşezat în parc, a fost realizată o compoziţie reprezentând mascaroane, elemente

decorative întâlnite pe faţade şi în interior. Ornamentul vine din antichitate şi

întruchipează, de multe ori fantezist, un protector al vegetaţiei.

Faţada principală, dinspre est, este la exterior tratată cu somptuozitate, fiind

animată de un repertoriu decorativ bogat. Cele trei intrări sunt încadrate de coloane

angajate, terminate în capiteluri compozite. Deasupra uşilor sunt plasate trei balcoane din

zidărie, care au parapet deschis cu baluştri ionici, sprijinite pe console tratate artistic.

Pe cornişa decorată în traforaj din ipsos cu motive vegetate, având ca emblemă

lira, au fost amplasate patru statui alegorice. Deteriorându-se, acestea au fost înlocuite la

restaurările din anii 1950 cu altele executate de sculptorii: Vasile Năstăsescu (simbolul

picturii), Nicolae Enea (simbolul muzicii), Rodica Severineanu (poezia) şi Nartin Laizer

(teatrul).

Faţadele de nord şi de sud ce poartă deasupra uşilor laterale inscripţiile ,,Tragedia”

şi ,,Comedia”, genurile artei dramatice consacrate de teatrul grec, reiau elemente

decorative ale faţadei principale, dar le pun în operă într-un mod diferit. Coloanele

angajate devin pilaştri fără capitel, fereastra cu trafor este mărginită de cele două

mascheroane, leit-motivul decoraţiei clădirii.

În tratarea spaţiilor interioare accentul este pus pe foaierul principal. Din arhetip a

fost eliminată scara de onoare monumentală, accesul făcându-se prin două scări laterale,

iniţial din piatră. Centrul de greutate îl reprezintă coloana de susţinere a foaierului de la

etaj, rezervat notabilităţilor. În partea superioară, coloana este decorată cu un luxuriant

registru de frunze de acant, formulă elegantă de suplinire a capitelului. Zona superioară a

foaierului este decorată cu stucaturi şi picturi murale, mascaroane, ce ne amintesc poate că

suntem la teatru şi o mască râde, o mască plânge. Urmează un şir de cartuşe pe care sunt

înscrise gloriile teatrului românesc.

Decoraţia originală (zugrăveala interioară realizată între 1928-1931 de maestrul

Marin Strâmbeanu şi căptuşeala din lemn de brad din faţa lojelor, de la balcon şi galerie a

maestrului tâmplar C-tin Ionescu) nu s-a mai păstrat, fiind reastaurată şi repictată în anii

1958-1960 de artişti plastici de renume, unii originari din Caracal- Ion Musceleanu,

Teodor Catană- sau din fostul Romanaţi- Sabin Bălaşa.

Reprezentaţiile

,,După societatea dramatică din Craiova urmează apoi Opera italiană a lui

Massini, care vine cu 80 de persoane şi joacă: ,,Traviata″, ,,Travatore″, ,,Ernani″,

,,Bărbierul din Sevilla″ etc. Impresarul D. Vasile Brânduşanu, la închiderea socotelilor

pierde 3 lei″, nota Ştefan Ricman în Monografia judeţului Romanaţi din 1928, p. 158.



Detalii despre prima reprezentaţie dată în noul local al Teatrului Naţional din

Caracal găsim în ziarul Epoca din 15 ianuarie 1901, şi pe baza acestei note putem afirma

cu certitudine că prima reprezentaţie a avut loc la 28 ianuarie 1901:

,,Caracal.

Deschiderea Teatrului Național. Minunatul nostru teatru național și-a deschis

triumfal porțile. Excelenta trupă a teatrului național din Craiova în urma insistențelor

făcute a decis să dea aici o serie de 25 de representațiuni. Costumele și celelalte accesorii

indispensabile vor sosi zilele acestea din Craiova. Personalul artistic se compune din

d-nele: Maria Petrescu, Clotilda Calfoglu, P. Fărcășanu, Maria Anestin, S. Serghie,

Leontina Ioanid, Ana Constantinescu. D-nii: Ioan Tănăsescu, Ioan Anestin, C. Petrescu,

N. I. Popescu, I. D. Crețu, I. Sz. Fărcășeanu, Al. Nanu, N. Petreanu,C. Constantz, I.

Paciurea, I. Stănescu. Repertoriul cuprinde următoarele piese: Onoarea, Martira, Magda,

Necinstiții, Fedora, Două orfeline, Fiul nopții, Controlorul Vagoanelor de dormit, O

căsnicie, etc.etc. Abonamentele: Loja 240 lei; Balconul 40 lei; fotoliul de orchestră 40 lei;

Stalul I- 30 lei; Stalul al II -20 lei;

Înscrierea abonamentelor se va face de d-nii I. Anestin și I. D. Crețu, delegați ai

comitetului teatral din Craiova.

La 28 corent va avea loc prima representație. Grație bune-voinței caracalenilor

iubitori de teatru, și a străduințelor eminenților artiști Anestin și Crețu s-au făcut

abonamente de aproape 7 000 de lei. Se prevede un succes desăvârșit. Din parte-ne

îndemnăm publicul să asiste în număr mare la representațiile acestei excelente trupe,

mulțumind d-lor I. Brabețianu și Bibianu, ca și tutulor amatorilor de artă pentru concursul

dat. Deschiderea teatrului nostru național, să fie un exemplu pentru celelalte orașe. Vom

veni la timp.”

Nota aceasta este semnată ,,Florian” şi bănuim că este vorba despre poetul Florian

Becescu, piteştean ca origine, dar care în 1901 se găsea ca telegrafist la Caracal unde

scoate la 16 iunie 1901 şi o foaie ocazională intitulată ,,Amintire de la serbarea populară

dată de comitetul de iniţiativă pentru tipărirea versurilor poetului Florian I. Becescu”.

Poetul era corespondent al Epocii.

De interes este şi o ştire apărută în ziarul Epoca din 29 ianuarie 1901 referitoare la

o piesă a dramaturgului caracalean H.G. Lecca jucată la Bucureşti: ,,De la Teatrul

Național „Suprema Forță”, piesa d-lui Haralamb Lecca, care a obținut în această

stagiune atâta succes, se va relua luni 12 Februarie pe scena Teatrului Național. Această

piesă a fost deja tradusă în limbile francesă, în vederea apariției în volume, și ungurește,

pentru a fi represintată în curând”.

Pentru această perioadă, ştirile despre reprezentaţiile teatrale sunt sărace. Tot din

Monografia lui Ricman mai reţinem că în acest an (1901) vin şi joacă la Caracal Agatha

Bârsescu şi trupa Teatrului Naţional din Iaşi; din noiembrie 1902 până în aprilie 1903

joacă trupa Marinescu-Bărcănescu ,,Nora Marinescu, fiica actorului, frumoasă, tânără,

talentată, face deliciul şi atracţia orăşenilor”.



În 1901-1902, elevii Gimnaziului din

Caracal formaseră o societate de lectură. Ei au urcat

pe scena Teatrului Naţional prezentând piesele

Curcanii de Grigore Ventura şi Cetatea

Neamţului de V. Alecsandri (Mişu Slătculescu-

D-ale Teatrului la Caracal, 2002, p. 10).

La 3 ianuarie 1903, la Teatrul Naţional din

Caracal s-a jucat piesa O scrisoare pierdută de

Caragiale, în beneficiul bătrânului artist Anestin

,,întemeietorul teatrului din oraşul nostru”.

Tot în anul 1903, la Caracal soseşte

Nottara, în rolul lui Hamlet, şi era aşteptat cu

nerăbdare, afişe mari cu chipul lui fuseseră puse în

tot oraşul, în acel moment era şi lăsata secului de

Paşti, deci mare forfotă. Calfele urmate de ucenici

târguiau pentru jupânii lor portocale, jupânii la

rândul lor cumpărau pentru ei alviţă, în timp ce

simigii cu tăvile de plăcintă pe cap îşi strigau de zor

marfa. În această atmosferă de mare animaţie,

soseşte în Caracal marele Nottara care, după ce

vizitează teatrul, iese la aer, pe o bancă din grădina

publică din incinta Prefecturii Romanaţi. Nici nu a

apucat bine să se aşeze că au şi început să se

adune, elevi, ucenici, calfe şi tot felul de oameni

care-l recunoscuseră, arătându-l cu degetul prin

gardul grădinii publice. Surprins şi desigur deranjat

de această situaţie neprevăzută, marele actor se

ridică şi porneşte spre ieşire, cu intenţia de a scăpa de „admiratorii” săi care veneau după

el strigând: „Uite Nottara, uite Nottara...”.

Deşi iuţeşte pasul, grupul se ţine scai de el

strigând mereu: „Uite Nottara, uite Nottara”,

iar când credea că totul este pierdut, îi apare în

cale o birjă, în care se aruncă disperat, răcnind

la birjar: ,,- Scapă-mă, birjar! Mână, că mă

mănâncă crăcălenii!”

Seara, teatrul a fost arhiplin. De la lojă

şi balcon i s-au aruncat portocale, era un

frumos obicei ca actorilor şi trupelor de teatru

care treceau prin oraşul nostru, în semn de

admiraţie, să li se arunce portocale. A fost o

seară de vis.

Acelaşi Ricman în Monografia sa

notează (p. 158) că prin 1903-1904 ,,joacă

drame şi comedii trupa Leonescu-Vampiru. În

C. Nottara



acestă stagiune caracalenii au cinstea să

admire pe cei mai iluştri aşi ai scenei române

aduşi de Leonescu: Aristiţa Romanescu în

Parisiana, H. Lecca în Jucătorii de cărţi,

jucându-şi propria-i piesă, I. Niculescu, d-nii

Brezeanu, Toneanu, Nottara în Hamlet etc”.

În cursul anului 1904, presa

consemnează câteva evenimente deosebite.

Astfel, ziarul Adevărul (An.I, nr. 71/14 aprilie

1904) consemna în pagina 3, sub semnătura

,,Claud”: ,,Caracal. [...]Concert. Pentru 15

Aprilie și-a anunțat sosirea în orașul nostru

celebra primadonă română Elena Theodorini,

care va da un concert la teatrul Național. Nu

ne îndoim că succesul va fi destul de

strălucit”.

În acelaşi ziar, la 1 noiembrie 1904,

sub semnătura ,,Dor” citim tot în pagina a

treia această notă: ,,Caracal.[...] Teatru. Astă

seară, o trupă lirică română de opere și

operete sub conducerea distinsului tenor D.

Bărcănescu, cu concursul d-nei Mara D’Asty

și al altor prețioase elemente va juca pe scena teatrului opera TRAVIATA. E poate întâia

dată când publicul caracalean asistă la această operă jucată de o astfel de trupă. Odată

cu această reprezentație se deschide şi

stagiunea teatrală 1904- 1905.

Acelaşi ziar consemna la 18 noiembrie

1904 în cadrul rubricii ,,Adeverul în ţară”

următoarea ştire semnată ,,Vladimir”:

,,Caracal. [...]Teatru. Pentru marți 16 c., s-a

anunțat de către trupa d-lui Bărcănescu

reprezentaţia cu opereta Vagabonzii. Succesul

reprezentațiilor de sâmbătă și duminică a fost

desăvârșit. Sala arhiplină”. Rezultă că a fost un

turneu al trupei Bărcănescu şi au avut loc cel

puţin trei reprezentaţii.

Dacă patimile politice n-ar fi acaparat

cea mai mare parte a spaţiului, desigur colecţia

ziarul Caracalul ce a apărut din ianuarie până

în decembrie 1905 ne-ar fi fost astăzi de mai

mare folos. Ne mulţumim însă şi cu atât.

În anul 1905, un anunţ din ziarul local

Caracalul din 16 octombrie 1905 face

cunoscut că ,,Un comitet de d-şoare şi tineri din

elita caracaleană a luat iniţiativa unei reprezentaţiuni teatrale pentru ajutorul săracilor

din localitate”. Din acelaşi ziar din 13 noiembrie 1905, aflăm că ,,La 3 decembrie va



începe în oraşul nostru o serie de reprezentaţii cu abonamente, date de trupa Societăţei

Dramatice din Craiova cu un repertoriu nou şi cu un personal deosebit de al Teatrului

Naţional din Craiova, sub conducerea d. P.I. Nicolau, talentatul artist societar de la

Craiova”.

Mai multe amănunte găsim la 13 decembrie 1905 în acelaşi ziar Caracalul:

,,Cronica teatrală

Duminica trecută s-a jucat la teatrul din localitate piesa Pigmalion a generalului

Bengescu-Dabija. Cu toată truda artiștilor Dan și Radovici, reușita a fost slabă. D-nul D.

Radovici – element binișor de comedie – a abordat un rol care excede puterilor sale. D-sa

a căutat cât i-a fost posibil să imite pe maestru Nottara, şi a izbutit să smulgă câteva

aplauze în actul al patrulea. A imita, însă, dacă e uneori muncă ingrată, în Pigmalion

înseamnă totală lipsă de conștiinciozitate artistică,

dacă se presupune oarecare talent artistului

interpret. D-nul Dan, a avut momente emoționante

și e regretabil că nu-l ajută fizicul. D-sa a redat un

Fadael mai mult melancolic, decât impulsiv și

exuberant, cum îl prepară psihologia rolului.

Despre d-na Mia Teodorescu preferăm să nu

spunem nimic; iar despre d-na Calfoglu, puțin

lucru: a redat o Topha… elegantă și… o mamă

excelent de potrivită d-lui Dan. D-nul D. Radovici,

în rolul lui Malachon, a avut câteva momente

artistice.

Marți s-a jucat Câinele de pază. O notă

bună pentru D-nul Radovici. Ceilalți au păstrat…

mijlocia. Joi s-a jucat Grigoraș Mustochide.

Mențiune onorabilă pentru d-l Locusteanu, care

s-a ținut cu deosebit talent în limitele micului său

rol. Artiștii ceilalți, în genere slabi, și e de regretat

aceasta, când mai cu seamă e vorba să fie apreciați

în roluri de comedie ușoară. Alaltăieri, duminică,

s-a jucat Othelo modern piesa ce s-a mai

reprezentat la noi sub titlul de Singurul mijloc

jucându-se de artiștii Teatrului Național din

București (Liciu, Brezeanu, etc.), astă primăvară”.

Sfârşitul anului 1905 aduce spectatorilor

caracaleni mai multe reprezentaţii despre care se scrie în ziarul local Caracalul din 26

decembrie 1905 sub titlul ,,Cronica Teatrală”: ,,Marţi 13 decembrie s-a jucat la Teatrul

Naţional din localitate Papa Lebonard, cu d. C. Radovici în rolul principal. Papa

Lebonard e rol greu şi necesită ani de studiu, multă adâncire a rolului, lesnicioasă

pătrundere a conflictelor sufleteşti ce autorul a vrut să nuanţeze atât de delicat, şi exactă

redare a lor prin mimica feţei şi mai ales prin ochi. Totuşi, d. Radovici se vedea că şi-a dat

silinţă şi a corespuns aşteptărilor....relative, căci nu se poate pretinde d-sale ce se

aşteaptă de la ... Ermete Novelli, de pildă. Incontestabil, d. Radovici e artist inteligent şi

cult şi a dovedit că ştie să muncească, însă ar trebui să se desbare de acea afectată

intonaţie a lui ,,o, da, da!” şi ,,o, nu, nu!” ce reaminteşte aşa de urâcios vocea maestrului



Nottara. Am mai avut impresia că muşchii feţei sale şi ochii, redau expresia gândului prin

simplă intuiţie, nestudiat. Şi ni s-a mai părut uneori prea bruscă trecerea de la mâhnire

adâncă la acel râs printre lacrimi ce ştie să-l redea aşa de genial Novelli. Celelalte roluri

au fost jucate conştiincios de restul artiştilor - relevându-se prin naturaleţea jocului d.

Stănescu. Joi s-a prezentat Castelul Istoric, iar vineri, în beneficiul d-lui C. Radovici,

Bătălia de la Sf. Barbara. A fost prea bine d. Dan în rolul Marchizului, a smuls lacrimi

bătrâna d-nă Petrescu în emoţionantul seu rol şi a cules aplauze meritate d-na Calfoglu în

rolul eroinei. Am remarcat pe d. D. Radovici în micul rol al fratelui nelegitim şi ne-au

plăcut d. Anestin, Fărcăşanu, etc în roluri mai secundare. Chiar d-na Mia Teodorescu,

dacă facem abstracţie de trăsăturile sale cam nelalocul lor uneori şi pronunţarea prea

repede a unor cuvinte,- a fost bine. Marţi s-a prezentat Microbii Bucureştilor- piesă în

care d. C. Radovici a redat un escelent Tonton şi d-na Fărcăşanu o delicioasă coană Uţa.

D-nii Anestin, Nicolau, d. Radovici şi Creţu au fost destul de bine în rolurile lor,

contribuind cu mult talent la reuşita spectacolului. Joi s-a jucat Marchizul de Priola-

iarăşi cu d-nul C. Radovici în rolul principal. Deosebita importanţă a acestui rol a ispitit

şi pe d. Nottara, fost societar al Teatrului din Bucureşti- care a făcut o creaţie. Sub

impresia acestei creaţii se pare că e şi d. Radovici. Rolul Marchizului de Priola nu e uşor.

Trebuie să străbaţi intuitiv (dacă nu cu prea mult studiu) în particularitatea eleganţei

franceze şi pe acestă canava să brodezi originala psihologie a lui Lavedan. D. Radovici se

cunoaşte c-a muncit şi a redat cu oarecare competenţă pe Marchiz. A avut chiar momente

frumoase; însă n-ar trebui să mai uzeze de acel plescănit al buzelor urmat de prelungă

respirare în redarea contrarietăţilor ce naşte conversaţia. Acest mic defect strică mult

agreabilei sale dicţiuni. D. Locusteanu în redarea sentimentelor de revoltă sufletească ale

lui Peter Morain a captivat sala; iar d. Stănescu a fost destul de natural în Brabancon.

Pentru duminică (ziua Crăciunului) se anunţă Drama din Belgrad”.

Anul 1906 aduce ştirea despre pictarea Catedralei oraşului (ziarul Caracalul din 17

septembrie 1906, semnat ,, P. Nell”): ,, Pictura Catedralei din Caracal. Din primele zile

ale lui August, a.c. a început să se picteze biserica „Maica Domnului” din localitate care

se restaurează. În privința alegerii maestrului, ctitorii bisericei au fost fericiți. Cu un

onorariu relativ mic au izbutit să angajeze un pictor distins, pe d-l C. Gheorghiu.

Diplomat al Academiei Regale din München unde a fost elev al celebrului Lenbach (cel

mai mare portretist al veacului), și colaborator timp de doi ani al celor mai cu vază

maeștri din Paris. Pictorul Gheorghiu deși tânăr s-a făcut repede cunoscut prin lucrări de

valoare. În primăvara anului acesta, împreună cu pictorul Verona, a pictat paraclisul

Culei de la Expoziția națională din București. Această pictură, adevărată capodoperă,

care provoacă admirația vizitatorilor români și străini, a atras luarea aminte a

Suveranilor și M. Sa Regina și-a exprimat dorința de a poseda o culă cu pictura la fel, în

Germania, la castelul familiei sale de acolo. Ambii pictori au fost medaliați cu ,,Bene-

merenti”. Deși de puțin timp începută, pictura catedralei a avansat repede. Cupola e

aproape gata. Sus, la o înălțime de mai bine de 20 de metri, tronează Christ, în ochii

căruia ,,licăre bunătatea”, așa cum îl descrie Publius Ventulus, în scrisoarea sa către

Cesarul Romei, scrisoare după care s-a inspirat pictorul în redarea divinului chip. Mai

jos, de jur-împrejur, într-o bogăție armonioasă de culori, heruvimi înaripați străjuiesc

Divinitatea. Apoi din admirabile ormanente în stil bizantino- românesc, răsar cei 12

apostoli, după care urmează leturghia sfinților, iar la baza cupolei, în patru colțuri,

evangheliștii așteaptă ultima trăsătură a penei. Felicitând pe ctitori pentru norocoasa lor



achiziție, urăm pictorului succes deplin și sănătate ca să ducă la cel mai bun sfârșit opera

picturală, cu care se poate făli orașul”.

La 12 noiembrie 1906, ziarul local Caracalul anunţă o iniţiativă a unui grup de

intelectuali locali: ,,Câţiva tineri universitari din oraşul nostru, împreună cu mai multe

persoane din elita intelectuală au luat iniţiativa de a înfiinţa o societate culturală cu

numele de Şezătoarea. Membrii acestei societăţi vor ţine conferinţe publice, vor înfiinţa

coruri, vor face lecturi şi recenziuni din autori clasici români şi străini, exerciţii

gimnastice, etc. Prima întrunire va avea loc duminică 12 noiembrie a.c. orele 3 p.m. în

sala Bibliotecii Tribunalului”. Despre acelaşi subiect citim şi în numărul din 19 noiembrie

1906 al aceluiaşi ziar: ,,În întrunirea ţinută duminica trecută pentru înfiinţarea unei

societăţi ştiinţifico-literare, s-a hotărât ca această societate să poarte numele de Ateneul

Român din Caracal, având a lucra şi pentru încurajarea artelor- s-a subscris actul

constitutiv şi s-a ales o comisiune care să redacteze statutele, compusă din d-nii Petru

Rădulescu, fost revizor şcolar, C. Pantelimon- fost judecător de instrucţie, B. Varlam-

judecător, locotenent dr. Dobrinescu şi A. Ionescu-Daniel, student universitar. Comisiunea

a terminat alcătuirea statutelor care vor fi discutate şi aprobate în adunarea ce va avea

loc duminică 10 noiembrie a.c., orele 4 şi jumătate p.m. tot în sala bibliotecii Tribunalului

local. Credem că toate persoanele iubitoare de cultură din oraşul şi judeţul nostru –

indiferent de partidele politice cărora aparţin- vor adera cu entuziasm şi se vor înscrie ca

membri ai societăţii. Noi urăm deplină izbândă iniţiatorilor”.

Ateneul din Caracal s-a inaugurat la 3 decembrie printr-un mic festival literar-

artistic. Cu acest prilej a fost invitat spre a ţine o cuvântare la Caracal savantul Nicolae

Iorga. La 3 decembrie 1906 ziarul informa: ,, Astă seară va avea loc în Sala Teatrului

Național din Caracal solemnitatea deschiderii Ateneului local cu următorul program:

1) B. Varlam – Cuvânt de deschidere

2) Conferința d-lui N. Iorga, profesor universitar.

3) Cristide – Ciocârlia, potpuriu național, executat de orchestra Reg. 2

Romanați, No. 19.

4) Lecturi literare.

5) Goleșteanu – Visul României, fantezie națională executată de orchestra

Reg. 2 Romanați”. În acelaşi ziar se descrie la 10 decembrie 1906 solemnitatea deschiderii Ateneului

astfel: ,,Duminică 3 decembrie seara, s-a inaugurat cu o deosebită solemnitate, la teatrul

național din localitate, deschiderea Ateneului român. D-l Varlam a citit cuvântul

introductiv, după care a urmat admirabila conferință a D-lui N. Iorga, profesor

universitar. Timp de peste o oră a fermecat auditoriul, expunând într-un mod magistral, ce

este și ce-ar trebui să fie un oraș de provincie. După ce a arătat înțelesul ateneelor în

vechime și rostul ce ele-au azi, D[omnia] sa a vorbit despre ceea ce se citește la noi și ce

ar trebui să se citească, a criticat cu vehemență starea de lâncezală în care ne-am lăsat,

obiceiurile rele la care ne dedăm – îndeosebi jocul de cărți – lipsa de interes pentru tot

ceea ce-ar putea să ne amintească despre trecutul neamului nostru, politica detestabilă ce

se face la noi, punându-se aproape totdeauna interesele personale meschine înaintea

intereselor generale; a invederat inferioritatea în care ne-am lăsat să cădem, din punct de

vedere cultural și economic, față de popoarele vecine. Am ajuns a invidia până ,,și pe cei

din Sofia – spune D[omnia]sa – ,,care au muzeu și bibliotecă, cum n-avem noi în

București”. Arată ce a pățit puternica Rusie, din cauză că s-a mulțumit cu o spoială de



cultură împrumutată și duce în mișcare o aristocrație trândavă ducând la hoții

nemaipomenite și ținând masa poporului în ignoranță. Cu totul altfel sunt germanii care

au ascultat de sfaturile filozofului Fichte, dând școlilor importanța cuvenită, au ajuns nu

numai la unitatea națională, dar constituie în lume o putere așa de tare, că ține în mâinile

sale destinele altor popoare mai slabe. În fine, a vorbit cu căldură despre misiunea

profesorilor, dintre care cei mai răi ar trebui să fie dați la o parte ca netrebnici, iar cei

buni încurajați. ,,Iată ce trebuie să vă hotărâți Dvs a realiza prin muncă. Dacă nu veți face

aceasta veți avea blestemul generațiilor viitoare!” Să ,,nu-l meritați!” zice sfârșind

ilustrul conferențiar și lăsându-ne pe toți cu părerea de rău că n-a mai continuat încă vreo

două ore, căci l-am fi ascultat cu mare drag. Nu știai ce să admiri mai mult la D-l Iorga:

potopul de cuvinte ce curgeau frumos și limpede ca undele curate ale unui izvor ieșit din

munte, căldura și entuziasmul cu care le spunea, ori logica strânsă a ideilor. În urmă,

orchestra Regimentului 2 Romanați, sub conducerea D-lui Goleșteanu, a executat frumos

,,Ciocârlia” de amicul nostru D. Christide și ,,Visul României” de d-l Goleșteanu. Între

aceste două bucăți muzicale s-au făcut, conform programului lecturi literare: D-l P.

Rădulescu a citit legenda ,,Carte de bun traiu” de V. A. Ureche, D-l I. Dacianu a citit

poeziile ,,A murit” și ,,La groapa lui Laie” de Octavian Goga și D-l Ilie S. Petrescu o

nuvelă de Sadoveanu. S-a observat c-au lipsit de la această solemnitate cei mai mulți

dintre profesorii gimnaziului, precum și unii dintre politicienii prea strânși legați de D-l P.

Brătășanu. Ce rost o mai fi avut și această manifestație (!?) a acestor politicieni, n-am

înțeles. Se știe că D-l Iorga nu e liberal, dar e bun român și ca atare orice bun român

trebuia să vie să-l audă. A două zi, luni (4 decembrie) d.[omnul] profesor universitar

Iorga, însoțit de d[omnul] doctor Ionescu, d[omnul] avocat I. Dacianu și pictorul

Gheorghiu, a vizitat Mănăstirea Brâncoveni, din județul nostru, unde a cules prețioase

inscripții”.

Un anunţ apărut tot la 10 decembrie 1906 înştiinţa că: ,,Înscrierea membrilor

fondatori în societatea Ateneului Român din Caracal aflăm că va continua până în ziua

de 1 ianuarie 1907, după care vor fi convocați, spre a alege comitetul definitiv”. Tot acum

se anunţa conferinţa doctorului Dobrinescu: ,,Vineri, 15 decembrie, d.[omnul] doctor

Dobrinescu, își va dezvolta conferința sa ,,Lupta contra tuberculozei”, în sala teatrului

Național. După conferință se vor face lecturi literare”. Se revine cu detalii la 17

decembrie 1906: ,,ATENEUL ROMÂN. Aseară la Teatrul Național, în asistența unui ales

și numeros public, d. doctor Dobrinescu și-a dezvoltat cu multă competență conferința sa

despre tuberculoză și mijloacele preventive contra ei. Subiectul foarte interesant a fost cu

erudițiune tratat și expus cu multă claritate și metodă, așa că atențiunea publicului a fost

captivată în tot timpul de o oră, cât a durat conferința. Să sperăm că toți, cei care au

asistat, și-au asimilat câte ceva din consiliile medicale date pentru evitarea și vindecarea

acestei teribile boli. Conferențiarul a arătat că medicina condamnă sărutatul ca mijloc de

propagare a tuberculozei, fără să se pronunțe dacă medicii se solidarizează în acest punct

cu știința. Prin fioroase exemple a demonstrat necesitatea unei legi care să pretindă între

actele obligatorii pentru căsătorie și un certificat medical, care să ateste sănătatea

viitorilor soți. A pus în evidență ușurința cu care se răspândește oftica prin milostenia

celor care dau de pomană veșmintele unei persoane moarte de oftică. De asemenea prin

sărutatul sfintelor odăjdii, cruci și mâinile pravoslavnicilor preoți, se poate ușor transmite

oftica și alte boli, dar aceste deprinderi sunt prea vechi ca să poată fi așa de repede

părăsite. Rămâne în sarcina preoților să spele cu ape antiseptice obiectele prețioase din



biserică, y compris mâinile lor. Ultimile cuvinte ale conferențiarului au fost acoperite de

aplauze. După conferință, orchestra Reg. 2 Romanați No. 19, sub conducerea d.

Goleșteanu a executat cu multă măiestrie Somnambula”.

Pe lângă aceste lăudabile iniţiative, viaţa teatrală continuă la Caracal. Pentru

sfârşitul lunii noiembrie a anului 1906 sunt anunţate în acelaşi ziar la 26 noiembrie 1906

următoarele spectacole: ,,Trupa D-lui Al. B. Leonescu va delecta în serile de 26, 28 și 29

cor.[curent], publicul caracalean cu următoarele trei comedii: ,,Odăi mobilate”,

,,Vasilache Astronomu” și ,,Nunta lui Țopârdea” care au avut un succes desăvârșit în

Capitală. Consiliem pe iubitorii de arte să profite de această rară ocaziune.”

În a doua decadă a lunii decembrie 1906, poposeşte la Caracal Agatha Bârsescu

după cum anunţă o notă din Caracalul (17 decembrie 1906, p.3): ,, Marea tragediană

Agatha Bîrsescu, în trecerea sa prin orașul nostru va juca astă seară rolul Fedorei, din

piesa cu același nume, de Sardou; iar mâine seară, luni, va apărea în rolul titular din

piesa Sclava (Die Sklavin). Îndemnăm publicul să asiste în cât mai mare număr, ocazia

unor asemenea spectacole fiind rară. Se dau numai două reprezentațiuni”.

Anul artistic se încheie cu un spectacol al trupei Leonescu, anunţat în Caracalul

din 24 decembrie 1906: ,,Trupa artistului Al. B. Leonescu va da în orașul nostru o serie

de prea frumoase reprezentații cu următoarele piese: Escadronul al 3-lea, Jos

automobilul, Țivila de la Hotel Ghidate, Florett & Patapon, Văduvele Vesele, Răpirea

Sabinelor și Stația Bărbaților. Prima reprezentație va fi în seara de 25 Decembrie, iar

celelalte vor urma conform programului în cursul serbărilor. Biletele se găsesc de vânzare

la depozitul de ziare al d-lui Vasile C. Brândușaru, unde se primesc și înscrierile de

abonament pentru 5 reprezentațiuni. Nu ne îndoim că publicul caracalean va răsplăti cu

prisosință preferința ce d-l Leonescu și trupa d-sale a arătat totdeauna pentru orașul

nostru”.

În cadrul Ateneului caracalean, înfiinţat din iniţiativa mai multor intelectuali din

oraş şi al cărui preşedinte ,,a fost ales eminentul magistrat d. Hagiescu Mirişte,

preşedintele Tribunalului local” (Voinţa

Romanaţilor din 21 ianuarie 1907), la 29 decembrie

1906 are loc la Teatrul Naţional conferinţa

doctorului Al. Daniil Ionescu: ,, Vineri, 29

Decembrie a.c. tânărul Al. Daniil Ionescu va

dezvolta în sala teatrului Național conferința sa cu

titlul: Cum să ne petrecem timpul liber. După

conferință vor urma lecturi și muzică vocală și

instrumentală” (ziarul Caracalul din 24 decembrie

1906). Urmează şi alte conferinţe în ianuarie 1907

ţinute de d. Căruntu de la ferma Studina (,,Noile

descoperiri în practica agriculturii”), iar Voinţa

Romanaţilor din 21 ianuarie 1907 arată că după

această conferinţă a urmat cu mai multe piese la

vioară fostul procuror Costică Ghiţulescu, iar Ilie

Voitescu a citit mai multe nuvele şi Ilie Petrescu-

secretarul prefecturii- a recitat ,,Misiune delicată” de

G. Ranettti.

Şi anul 1907 este bogat în spectacole şi



evenimente notabile. Voinţa Romanaţilor din 21

ianuarie 1907 aminteşte despre restaurarea şi re-

pictarea bisericii Maica Domnului din Caracal cu

fondurile lăsate prin testament de Dumitrache

Guran (4000 lei) la care s-au adăugat 5000 lei de la

Şerban Jianu şi 2000 lei de la C. Poroineanu, ca şi

10 000 de la judeţ. Iniţiativa a fost a lui Alecu

Constantinescu, Costache Dumitrescu şi a preotului

paroh I. Florescu, iar pentru pictură a fost angajat

tânărul C. Gheorghiu, diplomat al Academiei din

Munchen.

Ziarul Caracalul ne ţine la curent cu

noutăţile artistice: ,,Marţi 9 ianuarie se va juca la

Teatrul Naţional din localitate Ţivila de la hotel

Ghidate în beneficiul simpaticului artist Coco

Dumitrescu. La fine d-sa va zice mai multe

monoloage hazlii”, nota, în ziarul Caracalul din 7

ianuarie 1907, p. 3, un cronicar anonim. Acelaşi

ziar nota peste o săptămână că ,,[...] în primele zile

ale lunei februarie, cu Augusta autorizaţiune a

M.S.Regina, sub patronagiul doamnelor colonel

Claudian, M.I.Demetrian şi V. Leontopol şi sub îngrijirea d-lui D. Cristide va avea loc în

sala Teatrului Naţional un mare festival artistic în folosul instituţiunii Vatra Luminoasă.

Vor da concursul la acest festival mai mulţi distinşi diletanţi din înalta societate precum şi

artişti ai Teatrului Naţional din Bucureşti. Programul şi preţul locurilor se vor fixa

ulterior. D-nul D. Christide va îndeplini sarcina de casier al acestui festival. Nu ne îndoim

că publicul caracalean va da tot concursul pentru venirea în ajutorul unei atât de nobile

instituţiuni.” Este prima menţiune despre implicarea lui D. Christide într-o activitate

artistică la Caracal. Putem bănui pe Ion Dacian ca fiind autorul cronicilor teatrale anterior

prezentate, întrucât pe mai multe exemplare ale ziarului Caracalul, ce au aparţinut

colecţionarului Ilie Constantinescu şi aflate în prezent în colecţiile Muzeului Romanaţilor

din Caracal, sub aceste cronici era notat cu tocul ,,Dac”.

Un eveniment cazon are loc la 20 ianuarie la Teatrul Naţional, după cum ne

informează Voinţa Romanaţilor din 21 ianuarie 1907: ,,Aseară a avut loc în sala teatrului

naţional din localitate balul dat de ofiţerii garnizoanei pentru sporirea fondurilor Crucea

Roşie. Această serbare a fost organizată de d-na şi d-nul colonel Claudian, simpaticul

comandant al Regimentului 19 Romanaţi cari merită toată lauda pentru această frumoasă

iniţiativă. Tot ce oraşul nostru are mai ales a ţinut să ia parte la această serbare a cărei

reuşită a fost deplină”.

Tot la Teatrul Naţional se desfăşurau şi serbările importante. Aşa s-a întâmplat la

24 ianuarie 1907, când ,,În amintirea Unirii Principatelor s-a dat la Teatrul Naţional din

localitate în ziua de 24 ianuarie a.c. o mică serbare precedată de interesanta conferinţă a

d-lui institutor Petre Rădulescu” (Caracalul din 25 ianuarie 1907). Tot aici erau anunţate

spectacolele ,,Amoruri triste” şi ,,O căsătorie din dragoste” ce vor fi jucate de ,,trupa

d-lui Petre I. Sturdza cu concursul d-nei Alice P. Sturdza. Înscrierile pentru ambele

reprezentaţii se fac la depozitul de ziare Vasile C. Brînduşaru”.



Pentru 14 februarie era programat festivalul artistic al Vetrei Luminoase la care

urmau să participe pe lângă ,,domnişoare şi domni din elita locală şi artiştii I. Livescu, I.

Băjenaru, L. Narice, V. Toneanu”. Festivalul a avut loc la data anunţată la Teatrul Naţional

în organizarea lui D. Christide. Un cronicar remarca ,,Ţinuta de rigoare ce era păstrată de

toate persoanele care formau alesul public asistent ce da un caracter solemn serbării şi

dovedea respectul manifest pentru M.S. Regina cu a cărei augustă autorizaţie s-a

organizat festivalul. Serbarea s-a deschis cu Imnul Regal executat de orchestra Reg. 2

Romanaţi sub conducerea d-lui Goleşteanu, după care d. Avocat I. Dacianu într-o poetică

disertaţiune a descris înduioşător suferinţa orbilor şi bunătatea Aceleia care asemenea

unei zeiţe protectoare s-a gândit la ei şi a înfiinţat binefăcătoarea instituţiune. A urmat

apoi un monolog cu subiect romantic Rochiţa zis cu multă artă de d. I. Livescu, artist din

Bucureşti iar tânărul violoncelist Papasoglu a interpretat cu multă măiestrie la violoncel

Tarantella şi Poloneza de Popper. Drăgălaşa d-ră H. Leontopol a interpretat la piano cu

originalitate şi sentiment dificila compoziţie a lui Grieg Olav Trugvason, şi în aplauzele

frenetice ale publicului a primit mai multe buchete de flori. Simpaticul tenor I. Băjenaru

din Bucureşti a cântat cu duioşie sentimentala Baladă de Mascagni şi partea I-a a serbării

s-a terminat cu uvertura Deşteaptă-te, române! executată de orchestră. După o mică

pauză, graţioasa d-ră Marie Nanu, interpretă distinsă a muzicii clasice, a executat cu

virtuozitate Concertul Opus 79 de Weber la piano, acompaniată de orchestra condusă de

mult simpaticul artist D. Christide. Publicul a răsplătit cu tunete de aplauze şi ovaţiuni

prelungite pe artişti iar d-ra Nanu a primit de asemenea mai multe buchete şi jerbe de

flori. Talentatul comic V. Toneanu din Bucureşti a delectat auditoriul cu mai multe

monologuri hazlii zise cu un umor particular. A urmat apoi un Duo de Widor între d-ra

H. Leontopol la piano şi d. D. Christide la harmonium, o romanţă din Gioconda cântată

de d. I. Băjenaru, o hazlie

Conferenţie pedagojică de

Caragiale citită cu artă de dl.

Avocat Voitescu. Ca impresie

finală, d. Christide a executat la

piano cu sentimentul ce-l

caracterizează opera Ciocârlia, un

preţios potpuriu de cele mai

frumoase arii naţionale româneşti

scrise într-un stil de concert, bine

armonisate şi legate între ele,

începând cu Nunta Ţigănească şi

terminându-se cu sugestiva

Ciocârlia care impresionează şi pe

cel mai strein de muzică şi

entuziasmează prin caracterul ei

naţional pe toţi cei ce înţeleg

frumuseţea muzicii româneşti.

Ultimele acorduri au fost acoperite

de aplauze nesfârşite cari au

încununat reuşita serbării.

Remarcăm cu plăcere mărinimia artiştilor Băjenaru, Livescu, Papasoglu şi Toneanu cari



au oferit valorosul lor concurs absolut dezinteresaţi şi felicităm pe amicul Christide pentru

lăudabila sa iniţiativă şi reuşita splendidă a frumoasei serbări.” Cu acest prilej s-a strâns

frumoasa sumă de 1910 lei.

Miercuri, 14 februarie 1907, Petre Liciu vine la Caracal unde joacă piesa Banii

însoţit de trupa sa. Liciu îşi propusese ,,să colinde ţara ca să-i putem admira şi noi-

publicul provincial- comorile marelui său talent. Nesocotind oboseala drumului şi

greutăţile materiale el a pornit bizuindu-se pe entuziasmul tinerilor săi tovarăşi şi bunul

gust artistic al publicului provincial. Se cuvine dar să-i dăm concursul nostru fără nici o

rezervă căci nu sunt artişti adevăraţi şi conştincioşi cum e P. Liciu. În piesa Banii, Liciu

are cea mai frumoasă creaţie: rolul lui Isidor Lechat. Rămâi înmărmurit de puterea

talentului cu care redă psihologia celebrului erou [...] Acest talent susţinut de o inteligenţă

şi cultură deosebită, în actul final mai cu seamă, ating culmea geniului lui Novelli şi

consacră pe Liciu artist de forţa celebrităţilor europene. Ansamblul a fost ireproşabil.

Foarte bine d-ra Faliero în rolul d-nei Lechat, d-ra Simionescu în rolul Germaine Lechat,

d. I. Manolescu în Lucien Garrand, d. G. Mihăescu în Xavier Lechat, d. C. Belcot în

Phink, dl. Fl. Simionescu în

Marchizul de Porcelei... Bine

şi ceilalţi în roluri mai

secundare”.

Vineri, 16 februarie

1907, aceeaşi trupă joacă

piesa Nelly Rosier cu Liciu

în rolul lui Albert Lebrunois

şi d-ra J. Riccoboni în rolul

eroinei. Cronicarul remarca

faptul că ,,eminentul artist

ne-a procurat clipe

delicioase de umor

irezistibil, pe care le-au

răsplătit îndelungi şi repetate

aplauze. Cu deosebit talent a

jucat d-ra Riccoboni, au fost

prea bine d-ra Simionescu în Clemence, d-na Faliero în Valentina, d. Manolescu în Legris,

d. Belcot în Laviretto, d. G. Mihăescu în Francisc etc” (Caracalul din 20 februarie 1907,

p.2). Duminică, 18 februarie s-a jucat piesa Lipitorile satului de V. Alecsandri ,,în care

Liciu are o strălucită creaţie: Moişilică evreul. Distinsul artist, cu multă conştiinciozitate

şi uimitor talent ne-a redat un Moişilică cum nu se poate închipui mai real. Toată gama

stărilor sufleteşti a ovreiului cămătar de prin satele Moldovei, artistul a interpretat-o

admirabil. Au fost clipe de entuziasm în sală când la repetatele chemări ale publicului d.

Liciu apărea să mulţumească. Cine n-a văzut duminică pe Liciu în Lipitorile satului a

pierdut rara ocazie de frumoase emoţii. Ceilalţi artişti au susţinut ansamblul cu mult

talent şi multă pricepere artistică. Astfel, d-ra Faliero a redat cât mai bine rolul Catincăi

şi d-ra V. Georgescu pe al orfanei Măriuca. Au fost foarte bine d. C. Belcot în rolul

grecului Iani, d. St. Dinu în rolul teslarului, d. Manolescu în rolul lui Gavril Sârbul, d. C.

Tănase în rolul lui Vântură-Ţară, d. Mihăescu în rolul lui Niţu, d. Gr. Duţulescu în rolul

lui Marin Pădurarul şi d. F. Simionescu în rolul subprefectului. Eri seară, 19 februarie, s-

Trupa lui Petre Liciu (d-na I. Tănase, d-ra B. Faliero, d-ra

V. Georgescu, d-ra M. Simionescu, I. Manolescu, C.

Tănase, C. Relcot, d-ra J. Ricoboni, St. Dinu ş.a.)



a jucat hazlia comedie Cinematograful cu Liciu în

rolul lui Mitică Stavropol iar astă seară se va da

ultima reprezentaţie cu piesa Tudorache Sucitul în

care Liciu va juca rolul Bolboriei. Apoi actorii vor

trece la Severin”.

În nr. din 20 februarie 1907 al Caracalului

descoperim o ironie la adresa lui Hagiescu-Mirişte

care impresionat de modul cum Ştefănescu Justin a

citit la Ateneul local câteva anecdote, l-a felicitat

declarându-i că ,,după domnia sa îl consideră cel mai

inteligent din România; că ţara ar fi fericită dacă ar

mai avea încă cinci ca dânsul. Această măgulitoare

apreciere a produs grave nemulţumiri printre d-nii

Dallocrin, Aurel Geblescu din Craiova şi N.

Pompilian din Balş. Sperăm că d. Hagiescu se va

grăbi să repare această imprudenţă.”

În paralel cu activitatea artistică, D. Christide

se ocupa şi cu literatura. Un anunţ din acelaşi număr

al ziarului Caracalul ne înştiinţează că ,,a apărut

într-un elegant volum editat de L’Independence

Roumaine romanul Amăgiţii de d. D. Christide. Asupra acestei valoroase scrieri ne vom

ocupa într-un articol special.”

Cunoscuta artistă Aristiţa Romanescu, în turneul artistic făcut prin ţară, s-a oprit şi

la Caracal împreună cu H.G.Lecca (Sybil) jucând la 25 februarie 1907 piesa Victimele

legii, ,,piesă premiată de Academia Franceză, cu d-na Romanescu în rolul d-nei Lerault şi

d. Sybil în rolul lui Lerault”. Mai multe informaţii despre acest eveniment găsim în alt ziar

caracalean, Voinţa Romanaţilor din 2 martie 1907 unde se arată: ,,Duminică 25 a.c. s-a

jucat la Teatrul Naţional frumoasa dramă Victimele legii, cu Aristiţa Romanescu şi

Haralamb Lecca. Pe scurt subiectul este acesta: un biet contabil la o fabrică, Fleury,

fiindu-i soţia pe moarte , spre a o salva , încearcă o operaţie, fură de la casă onorariul ce

trebuia achitat doctorului. Pentru aceasta este prins, condamnat şi execută pedeapsa. În

urmă, rătăcind pe drumuri, e gonit de pretutindeni, neprimit în serviciu pe nicăieri ca

orice condamnat al legii de care societatea

trebuie să se depărteze. Prin recomandaţia unui

prieten, găseşte loc la un fabricant, candidat la

deputăţie (Lerault). Prin muncă şi sârguinţă

capătă încrederea, şi a stăpânilor şi a fetei

fabricantului- patronul său- a Berthei, iar prin

nenorocirea soartei lui, inspiră simpatie şi iubire

Berthei care refuză partida strălucită ce-i oferea

tatăl său, ceea ce face pe Lerault să bănuiască

motivul şi deci izgoneşte pe Fleury care în

deznădejde se sinucide, iar Bertha moare de

durere. Subiectul piesei este cât se poate de

adevărat , şi dacă realitatea îşi are vreun sens,

atunci ar trebui legiferată şi pentru cazurile care



au dat prilej celebrului judecător francez Magnaud să ajungă ilustru. Rolul principal a

fost ţinut de d. Haralamb Lecca în Lerault, de St. Dacu în Fleury şi de d-na Tina Broni în

Bertha, iar acel al d-nei Lerault de d-na Romanescu. Naturaleţea, liniştea şi siguranţa

rolului jucat de Lecca a câştigat şi a plăcut foarte mult publicului nostrum atât de dificil.

Dacu în rolul lui Fleury, rol atât de ingrat, a fost bine. Succesul piesei însă se datoreşte

tinerei şi prea drăguţei d-re Broni care, deşi cât se poate de tânără (anul II la

Conservator), totuşi s-a relevat ca temperament, joc de scenă şi dragoste de muncă, care-i

vor asigura unul dintre cele mai frumoase locuri pe scena teatrului nostru. Nu este mai

puţin adevărat că şi fizicul prea plăcut şi atât de necesar unei artiste, o va duce cât de

curând la Gloria ce cu placere îi prezic. Însă departe de a se crede că numai cu asta a

câştigat şi plăcut. Lume foarte multă şi cu atât mai curios cu cât de câteva zile am avut

plăcerea să gustăm şi deliciile bucăţilor jucate de trupa lui Liciu & Comp.”

Marele artist C. Nottara este prezent la Teatrul din Caracal la 12 şi 13 martie 1907

pentru două reprezentaţii. Cronicarul ziarului Caracalul (27 februarie 1907) aminteşte că

,,se va juca Hamlet şi Shylock, ambele de Shakespeare. Biletele se găsesc de pe acum la

Agenţia teatrală V. Brânduşaru iar în seara spectacolului la casă.”

Dintr-un afiş păstrat la S.J.A.N. Olt în fondul Dacianu vedem că la 1 martie 1907

la teatrul din Caracal a dat o ,,reprezentaţie extraordinară celebrul artist italian,

transformist şi ventrilog Marbis”. Artistul evoluase şi la Teatrul Boulevard din Bucureşti

,,în prezenţa A.A.L.L. Regale”. Artistul Italian s-a prezentat publicului din Caracal ,, ca o

cântăreaţă franceză, germană, engleză, atlet comic, clovn musical” împreună cu păpuşile

sale mecanice vorbitoare. În sceneta Un scandal la restaurant, Marbis interpretează

singur 13 personaje, iar la final, în simfonia muzicală cosmopolită, Marbis ,,va prezenta

pe celebrii maeştri de muzică: Verdi, Rossini, Donizetti, Mascagni, Mayerbeer, Gounod,

Bellini, Wagner etc, etc”. La 4 martie 1907 ziarul Caracalul confirmă ştirea şi anunţă că

,,Astă-seară are loc la teatrul national din localitate a II-a reprezentaţie a

transformatorului Marbis care merită a fi văzut “. La 11 martie 1907, un cronicar anonim

al aceluiaşi ziar liberal nota cu umor: ,,Marbis II. Mare afluenţă de oameni politici

conservatori la reprezentaţiile transformistului şi ventrilocului Marbis. Din privirile pe

care ei le aruncau pe scenă, un cât de puţin

cunoscător al sufletelor omeneşti înţelegea că acele

priviri sunt de o admiraţie amestecată cu invidie.

Invidie? Pentru ce? De câte ori d. Iatropol nu şi-o fi

zis: ,,Iată un meşter care se transformă mai iute decât

mine; un meşter de la care luând câteva lecţii îmi vor

fi de folos’’. Şi tânărul prefect nu se revedea oare pe

sine în micul copil- drăguţ ca şi d-sa- pe care Marbis-

Brătăşanu îl făcea să grăiască şi să moţăie din cap?

Dar d. Hagiescu n-a fost oare recunoscut de mulţi în

scena în care Marbis vorbeşte cu doi odată, vorbind

bineînţeles tot el pentru câte trei? Oricum, a fost

frumoasă seară, în care un crâmpei din lumea de la

noi s-a arătat pe scenă, sub una din multiplele

înfăţişări ale lui Marbis.”

Aflăm dintr-un afiş ce s-a păstrat în colecţia

d-lui Paul Barbu din Craiova că Marbis a revenit la



Caracal şi la 6-7 octombrie 1912.

Ziarul Caracalul încetându-şi apariţia în contextual răscoalelor ţărăneşti, alte ştiri

despre viaţa teatrală a oraşului s-ar părea să nu mai avem.

Norocul însă ne surâde pentru că reapare la 15 ianuarie 1908 (Seria IV, nr. 1) şi

chiar în acest număr face o retrospectivă a anului artistic 1907. Astfel aflăm că Ateneul din

localitate, după conferinţele d-lor Iorga, dr. Dobrinescu, Lt. Al. Vlădescu, Al. Daniil,

Grecescu şi-a ţinut la 1 noiembrie 1907 Adunarea Generală, fiind confirmat Hagiescu

Mirişte ca preşedinte. În comitet au fost aleşi dr. Ionescu, D. Christide, Al. Daniil,

Constantinescu, I. Dacian, dr. Dobrinescu, col. Mironescu, P. Rădulescu, G. Trifu şi I.

Varlaam. A urmat o conferinţă a d-lui Hagiescu despre ,,Necesitatea în materie penală”

după care ,,dl. G. Trifu, un pianist de forţă în genul sentimental şi subtil” a interpretat

piese de Mozart şi Chopin. La 21 decembrie a fost conferinţa studentului Radovici despre

spiritism la Teatru, d-ra maior Mihăescu a interpretat la pian sonata Fantasia de Mozart cu

Impromptu de Chopin şi altele, iar Virgil Marineanu a recitat Epigonii de M. Eminescu.

Referitor la reprezentaţiile teatrale , cronicarul anonym (,,Alvar”) notează: ,,Anul

artistic a început cu reprezentaţiunile d-lui Bărcănescu. Socotim mai folositor pentru dl.

Bărcănescu să nu ne întindem prea mult asupra executărei ce ne-a dat. În tot cazul n-ar fi

rău să nu se uite că sunt puţine provincii aşa de culte – în materie de arte- ca Romanaţii

şi e păcat să crezi că într-un asemenea judeţ poţi intra ca într-un sat fără câini. A urmat

trupa eminentului artist P. Liciu pe la începutul lui decembrie. Liciu e perfect; restul

trupei destul de bun. Din cauză însă că cea mai mare parte din piesele jucate erau

cunoscute publicului, succesul material a fost cam slab. Succesul moral- dacă poate fi

vreo consolare- a fost însă strălucit. Ateneul din Caracal, exprimând ideea tuturor, a oferit

d-lui Liciu o frumoasă jerbă de flori […]. Piesele Magistraţii (,,La robe rouge”) de Brieux

şi Cancer la inimă de H. Lecca au fost admirabil redate de excelenta trupă de sub

direcţiunea d.nei Aristizza Romanescu şi publicul ar fi dorit, cu drept cuvânt, încă 2-3

reprezentaţiuni de acest fel. Concertul clasic dat de

dl. Goleşteanu, şeful muzicii, cu concursul mai

multor personae din societate a avut de asemenea un

success complet, ceea ce pentru munca neobosită a

beneficiarului se şi cuvenea. Cu ocazia sărbătorilor

Crăciunului, trupa d-lui Liciu sub impresia d-lui V.

Brânduşaru a revenit. A jucat: Don Vagmistru de C.

Grigoriu, piesă slabă dar de oarecare efect asupra

poporului, Scrisoarea Pierdută de Caragiale şi

Scherlock Holmes de C. Doyle. Aceasta din urmă a

fost un adevărat triumh pentru dl. Liciu, şi dacă în

Cărăbuş n-a putut întrece pe Toneanu, dacă în

Cetăţeanul turmentat n-a putut întrece pe Brezeanu,

în Scherlock Holmes cred că-I poate da sută în sută

înainte lui Toneanu. Detectivul privat Holmes ne-a

fost redat în mod magistral de Liciu, atât de

magistral, atât de complet, atât de natural în acelaşi

timp încât aplauzele furtunoase nu se mai terminau

iar reprezentaţiunea a trebuit să se repete peste

câteva zile, ceea ce, în provincie e neauzit”.

P. Liciu în rolul Moise din piesa

,,Lipitorile Satului”



POSIBILE ARGUMENTE PENTRU ROMANAŢI Veselina Urucu

În istoria ţării noastre, de-a lungul timpului, fiecare judeţ s-a definit prin câte o

trăsătură specifică. Probabil, la începuturi, judeţul Romanaţi s-a definit prin românitatea

lui, mult mai târziu, începând cu a doua jumătate a secolului XIX, s-a arătat ca un

important grânar al ţării. La mijlocul secolului trecut, însă, a fost scos de pe harta ţării. A

devenit un „judeţ istoric”. Astăzi aflăm despre Romanaţi cercetând ce s-a scris despre el,

unele lucrări fiind chiar monografii importante.

Prima lui prezentare monografică a fost realizată de către C.I. Locusteanu, care a

publicat în 1899 un Dicţionar al judeţului Romanaţi, folosit ca şi alte dicţionare ale altor

judeţe la elaborarea Marelui Dicţionar Geografic al României, având ca autori pe George

Ioan Lahovari, General C.I.Brătianu şi Grigore G. Tocilescu.

În Marele Dicţionar Geografic al României (volumul V, publicat în 1902), găsim o

imagine completă şi corectă a acestui judeţ la sfârşitul secolului al XIX-lea. Avea 3336

kmp şi o populaţie (după datele din 1899) de 202.439 locuitori, în 2 oraşe (Caracal şi

Corabia) şi 110 comune. Era constituit din 3 plăşi. Specificul rural agricol al judeţului este

evidenţiat de ponderea mare a terenurilor arabile (2/3 din suprafaţa judeţului) şi suprafeţele

importante ale islazurilor.

O valoroasă monografie, cuprinzătoare ca tematică, a fost realizată de caracalenii

Ştefan Ricman, Fr. Iosif, Vasile Enescu şi Paul Constant pe baza informaţiilor primite, în

mare măsură, de la fiecare comună. Publicată în 1928 la Craiova, şi retipărită într-o nouă

ediţie în 2015 la Rm. Vâlcea, această monografie constituie o lucrare de referinţă asupra

judeţului Romanaţi.

O ultimă caracterizare sintetică a judeţului Romanaţi, subliniind specificul agricol-

cerealier al acestuia, este făcută în Enciclopedia României. Folosind datele

recensământului din 1930, în volumul II al Enciclopediei respective (publicat în 1936 la

Bucureşti) găsim că judeţul Romanaţi avea

271.288 locuitori, dintre care 241.568 locuitori

în 252 sate şi 3 oraşe (Caracal, Corabia şi Balş).

Important de remarcat este şi structura tânără a

populaţiei, 66% fiind tineri până la 30 ani. De

asemenea, o altă caracteristică a judeţului la data

respectivă era ponderea mare a terenurilor

arabile în suprafaţa totală a judeţului, cât şi a

micii proprietăţi în suprafaţa totală (89%).

Evident, specificul agricol-cerealier este

confirmat şi de ponderea foarte mare a culturii

cerealelor (96% din suprafaţa arabilă).

Un proiect de monografie a judeţului

Romanaţi, al profesorului Ilie Constantinescu,

din anii 1940-1945, a rămas, însă, în manuscris.

Este posibil ca profesorul caracalean să fi

renunţat a finaliza lucrarea, în condiţiile în care

judeţele au fost desfiinţate în anii următori.



Fără îndoială, orice împărţire administrativă a ţării are o latură politică. Se spune că

modificările ce i se aduc mereu urmăresc o mai bună organizare a teritoriului, în folosul

puterii sau al celor mulţi, după cum au fost ori sunt „vremurile”. Astfel, prima împărţire

administrativ-teritorială postbelică, din 1950, a avut drept scop principal înlocuirea hărţii

administrative a României antebelice cu alta care să corespundă dezvoltării de „tip

socialist” a ţării. Ca urmare, judeţele au dispărut ca unitate administrativ-teritorială de bază

şi au apărut raioanele, unităţi teritoriale mult mai mici şi regiunile, delimitări ale unor

teritorii cu mult mai mari. Raioanele aminteau de plăşile dinainte de război, iar regiunile

erau comparabile în unele cazuri cu ţinuturile din perioada interbelică. Raioanele erau prea

mici ca întindere, iar regiunile prea mari. Lipsea tocmai unitatea intermediară, judeţul, care

făcuse peste secole proba adaptabilităţii ei la specificul acestor locuri.

După aproape două decenii, în 1968, s-a revenit la judeţe ca unităţi administrativ-

teritoriale, dar nu şi la harta din perioada antebelică. Cu intenţie sau nu, unele judeţe nu au

mai fost reînfiinţate, teritoriul lor fiind alipit sau împărţit noilor judeţe învecinate.

Fără a discuta principiile care au stat la baza împărţirii administrativ-teritoriale din

anul 1950 sau a celei din 1968, aceasta fiind o altă mare problemă şi nici modul în care ele

au fost aplicate, ne vom opri, ca şi în alte ocazii (1987 şi 1990), reluând şi parte din

argumente, doar la cazul concret al judeţului Romanaţi, acesta fiind suficient de

semnificativ pentru a demonstra necesitatatea reconsiderării lor.

De fapt, ce a însemnat desfiinţarea judeţului Romanaţi?

A însemnat trecerea lui cu bună ştiinţă în uitare. Ştergerea lui de pe harta ţării a atras

după sine scoaterea din limbajul de specialitate (juridico-administrativ, economic,

geografic etc) şi, mai ales, din vorbirea curentă a unui toponim de o valoare cu totul

deosebită pentru istoria poporului român prin semnificaţia lui semantică.

Romanaţi este una din puţinele numiri geografice vechi care includ denumirea

poporului nostru. Dicţionarele lingvistice şi hărţile geografice reţin şi denumiri de localităţi

(cătune, sate şi doar un oraş) cu aceeaşi rădăcină, precum Români (2 localităţi), Românaşi

(1), Roman (1), Româneşti (16), Româna (3), Românaţi (1), unele dintre ele dispărute prin

contopire cu alte localităţi. Între toate, romanaţi este, însă, un macrotoponim, fiind, după

numele ţării, un alt toponim de importanţă majoră, el denumind o unitate teritorial-

administrativă de ordinul I (judeţ).

Valoarea numelui de romanaţi, aşa cum a arătat încă din 1936 marele istoric Nicolae

Iorga, constă în semnificaţia lui de „teritoriu locuit de români în mijlocul pădurii cumane şi

în faţa pătrunderilor slave”, ceea ce constituie un veritabil document istoric cu valoare

politico-juridică ce atestă continuitatea populaţiei autohtone în stânga Dunării.

Ţinutul „romanaţilor”, adică spaţiul dens populat de români la vest de Oltul inferior,

are o semnificaţie şi o valoare majoră, dacă avem în vedere prezenţa în Câmpia Olteniei şi

în restul Câmpiei Române a unor frecvente denumiri de locuri rămase de la populaţii care

de-a lungul secolelor au convieţuit cu poporul român. Însăşi denumirea oraşului Caracal,

cu sensul de „cetate neagră”, adică „cetate de pământ”, aminteşte de populaţii pecenego-

cumane. La fel şi numele unor ape (Tezlui, Deznăţui, Bârlui ş.a.) sau localităţi rurale

(Comani, Comanca, Gioroc, Călui ş.a.) sunt de origină preturcică. Alte nume (Redea,

Brastavăţu, Cruşovu, Gostavăţu ş.a.) sunt slave sau reprezintă traduceri ori înlocuiri în

graiul populaţiilor de origină sârbă şi bulgară (stabiliţi în secolele trecute la nord de

Dunăre) ale unor vechi denumri autohtone. Un exemplu, între altele, în acest sens poate



fi considerat prezenţa paralelă a unor denumiri de sate, amândouă având acelaşi înţeles:

Strâmba şi Criva.

Ca şi judeţul Vlaşca (judeţul vlahilor), Romanaţi atestă permanenta şi intensa locuire

a românilor în stânga Dunării. Din acest motiv numele de romanaţi nu poate fi lăsat la o

parte, aşa cum s-a procedat cu voie sau fără voie în 1950 şi apoi s-a repetat în 1968. Fără

un efort deosebit, în anul 1968 am fi putut avea judeţul Romanaţi-Olt, sau Olt-Romanaţi,

după cum, atunci, s-a legiferat judeţul Caraş-Severin sau Bistriţa-Năsăud. Era vorba doar

de alăturarea denumirilor celor două judeţe existente anterior din dreapta şi stânga Oltului

inferior şi care fuseseră comasate într-o nouă unitate administrativă. Acest lucru era mai

mult decât legitim, deoarece se efectuase doar o alipire a celor două judeţe vecine,

creându-se o nouă unitate administrativă purtând însă preferenţial doar numele unuia dintre

judeţele anterioare. Se realizase astfel o înglobare a judeţului Romanaţi în noul judeţ Olt.

Corect ar fi fost o denumire compusă, amândouă toponimele, Romanaţi şi Olt, fiind

importante.

În diverse ocazii şi publicaţii unii specialişti au discutat această problemă, dar

intervenţiile lor au rămas fără ecou la nivelul organismelor în măsură să aducă corecturile

necesare. În 1986, M. Oroveanu pledează într-o amplă lucrare privind organizarea

administrativă şi sistematizarea teritoriului ţării, cu argumente valabile, pentru reînfiinţarea

judeţului Romanaţi, sugerând pentru o primă fază reactualizarea denumirii prin preluarea

toponimului romanaţi în numele judeţului actual. În 1987, am reluat în revista Studii şi

cercetări a Academiei Române, seria Geografie, problema redenumirii judeţului Olt ca

Olt-Romanaţi şi, mai corect, a revenirii la judeţul Romanaţi prin îmbunătăţirea actualei

împărţiri administrativ-teritoriale.

Conştienţi de marea eroare a

scoaterii din circulaţie a toponimului de

„romanaţi”, geografii au încercat să-l

păstreze totuşi pe harta ţării şi în

manuale. În 1970, preocupându-mă de

studiul geografic al satelor şi oraşelor din

câmpia dintre Olt şi Jiu, marele

toponimist Ion Conea m-a întrebat dacă

nu m-am gândit să numesc unitatea

geografică respectivă Câmpia

Romanaţilor. Am preluat sugestia

respectivă, salutată şi de către profesorul

Victor Tufescu şi, la scurt timp, şi de

către Petre Coteţ, autorul unei

remarcabile teze de geomorfologie

asupra Câmpiei Olteniei. În această teză,

profesorul Petre Coteţ numise câmpia

dintre Jiu şi Olt ca fiind Câmpia

Caracalului, pornind de la poziţia centrală

a acestui oraş în câmpia respectivă. De

altfel, cu puţine excepţii, după 1970

hărţile şi lucrările geografice readuc în

circulaţie, pe cât posibil, denumirea de



„romanaţi”. Fără îndoială, prin aceasta s-a evitat „uitarea” termenului de „romanaţi”, dar

nivelul lui de utilizare s-a redus mult, ceea ce constituie o pierdere pentru întreaga naţiune.

Ce a mai însemnat desfiinţarea judeţului Romanaţi?

Desfiinţarea judeţului Romanaţi în 1950, ca şi a celorlalte judeţe ale ţării şi

constituirea unor noi unităţi administrative, după alte principii, nu a reuşit totuşi, atingerea

pe deplin a scopurilor urmărite. Însă, desfiinţarea a doua oară, în 1968, prin nereînfiinţarea

lui, cum ar fi fost de aşteptat, a confirmat voinţa politică de uitare a Romanaţiului şi a

impus politica de dezvoltare susţinută a ariei din partea de nord-est a noului judeţ Olt.

Constituirea noii unităţi administrativ-teritoriale prin alipirea fostelor judeţe Romanaţi şi

Olt a generat modificări teritoriale cu urmări în dezvoltarea economică şi socială a

localităţilor romanaţene. Acestea au fost trecute în plan secund în strategia de dezvoltare

social-economică a noii unităţi administrativ-teritoriale, iar concurenţa în dezvoltarea

urbană a Caracalului, fostă capitală de judeţ şi a Slatinei, actuala capitală, s-a accentuat în

mod neechitabil.

Rezolvarea completă şi corectă a acestei probleme astăzi, deşi dificilă din cauza

mulţimii de condiţii noi în care se pune ea, continuă să fie de actualitate. O variantă

normală şi posibilă constă în revenirea, de fapt şi de drept, la judeţul istoric Romanaţi aşa

cum a fost el în cursul secolelor, având ca reşedinţă oraşul Caracal, centrul administrativ şi

social-economic tradiţional al unităţii de câmpie şi dealuri joase de pe dreapta Oltului

inferior. În cazul judeţului Romanaţi, aşa cum era delimitat înainte de război, există

aproape o identificare a unităţii respective administrative cu una naturală, relativ omogenă

şi bine definită, corespunzând unei câmpii, prelungite prin spinările netezite şi joase

(adevărate poduri) ale Podişului piemontan Getic, care se înalţă abia la nord de linia

Drăgăşani-Filiaşi.

Dezvoltarea mai puternică a Craiovei (începând cu secolele XV-XVI) în valea Jiului,

la ieşirea acestuia din Podişul Getic în Câmpia Olteniei, a transformat-o pe aceasta într-un

centru de importanţă regională (Bănia Micii Valahii) şi a împins uşor spre est de cursul

Jiului limita dintre Dolj şi Romanaţi. Modificările repetate ale limitei între cele două judeţe

vecine, Dolj şi Romanaţi, în secolele trecute, aşa cum o arată şi hărţile geografice începând

cu sfârşitul secolului al XVIII-lea, lasă de obicei judeţului Dolj satele din lungul Jiului. În

ultima împărţire administrativă, din 1968, teritoriul fostului judeţ Romanaţi este mult mai

adânc tăiat de limita dintre actualele judeţe Dolj şi Olt, satele din interiorul câmpului

romanaţean (fosta plasă Câmpu dinainte de 1950) fiind incluse judeţului Dolj. În schimb,

în împărţirea din 1950, raioanele Corabia Caracal şi se întindeau de la Olt până la Jiu, iar

raionului Craiova i se lăsau în Câmpia Romanaţilor doar satele comunelor Leu şi

Bratovoeşti.

Toate aceste modificări au afectat într-un fel sau altul dezvoltarea oraşelor din

spaţiul geografic în discuţie.

Dezvoltarea Caracalului şi a judeţului coordonat de el, la fel ca şi celelalte judeţe

învecinate Doljului (Gorj, Vâlcea, Mehedinţi), s-a desfăşurat, totuşi, normal în secolele

trecute.

Acest străvechi decupaj administrativ, care a asigurat judeţului Romanaţi timp de

peste o jumătate de mileniu o identificare cu o unitate naturală destul de omogenă ca

structură şi o funcţionalitate specifică şi socială (spaţiu rural agricol, dominant cerealier) a

înlesnit constituirea unei reţele numeroase de sate. Acestea continuă alte generaţii de

aşezări, având rădăcini puternice în preistoria şi istoria veche a poporului român. Aici se



află nucleul importantei culturi neolitice de tip Vădastra şi tot aici a avut loc o adevărată

înflorire a aşezărilor daco-romane, unele ajunse centre urbane, precum Municipiul

Sucidava, de pe locul actualului oraş Corabia şi Romula, de la confluenţa Olteţului cu

Oltul, aceasta ajungând chiar la înaltul rang urban de coloniae. Tot aici, între Jiu şi Olt,

începând din secolul al XIII-lea exista una din primele formaţiuni prestatale româneşti,

cnezatul lui Ioan, al cărui nucleu, probabil, s-a continuat după constituirea statului feudal

Ţara Românească sub forma judeţului istoric Romanaţi, unul din judeţele vechi, bine

conturate ale ţării. De aceea, pe harta de la 1700 stolnicul Constantin Cantacuzino

marchează deosebit de clar judeţul Romanaţi.

Această arie de străveche şi puternică locuire a favorizat dezvoltarea încă din

secolele trecute a Caracalului drept o aşezare cu funcţii urbane. Acesta s-a bucurat de

suficiente posibilităţi ca să se constituie drept centru polarizator al spaţiului romanaţean.

La sfârşitul secolului al XVI-lea Mihai Viteazul avea aici o curte domnească. Din prima

jumătate a secolului al XVIII-lea Caracalul preia şi atribuţiile fostului târg Brâncoveni,

locul de baştină al lui Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu. Situat la confluenţa

Olteţului cu Oltul, în apropierea Romulei daco-romane, Brâncoveni este menţionat ca

aşezare urbană pe harta stolnicului Cantacuzino, precum şi în alte documente scrise din

prima jumătate a asecolului al XVIII-lea.

Dezvoltarea Corabiei la sfârşitul secolului al XIX-lea şi a Balşului în prima jumătate

a secolului al XX lea, urmată de un relativ avânt economic şi social ca reşedinţe de

raioane în deceniile şase şi şapte ale secolului trecut, au dus la întărirea reţelei urbane

romanaţene, constituind o condiţie pozitivă în dezvoltarea teritoriului respectiv.

Rolul Caracalului de principal centru urban al spaţiului romanaţean a fost amplificat

din a doua jumătate a secolului al XIX-lea de dezvoltarea economică a Câmpiei

Romanaţilor ca o importantă arie cerealieră în partea sudică a ţării.

Procesul dirijat de industrializare extensivă de după 1968 şi funcţia administrativ-

politică deplasată în nord-estul judeţului, au produs, însă, în cazul concret al noului judeţ

Olt, modificări radicale în ierarhia urbană şi a celorlalte aşezări, în dinamismul şi structura

economico-socială a acestora, iar în consecinţă o reală marginalizare a spaţiului de la vest

de Olt. Au avut de suferit şi continuă să resimtă dezavantajele noii organizări

administrative oraşele Caracal şi Corabia, dar şi satele din interiorul câmpului romanaţean.

Dezvoltarea impetuoasă economică şi urbană a Slatinei, rezultând din funcţia ei de

capitală a noului judeţ Olt, a declanşat schimbări importante în geografia judeţului şi

îndeosebi a spaţiului romanaţean. Prin stabilirea capitalei de judeţ la Slatina şi dezvoltarea

preferenţială a acesteia după 1968, axa de greutate a judeţului Olt s-a mutat pe malul stâng

al râului, creând noi raporturi între componentele lui urbane. Această situaţie este ilustrată

cât se poate de elocvent de creşterea demografică foarte diferită a oraşelor Slatina şi

Caracal, după cum rezultă din datele statistice din tabelul următor:

Dinamica numărului de locuitori

ai oraşelor Slatina şi Caracal

Slatina Caracal

1930 11.010 14.950

1937 11.155 15.162

1970 24.872 24.777

1985 73.982 35.831

2002 78.815 34.625

2011 70.293 30.954

2015 84.788 35.456



Între 1970-1990 are loc mai mult decât o triplare a populaţiei Slatinei, în timp ce

Caracalul, deşi se industrializează şi el într-o anumită măsură, creşte doar cu 40%. Cu

acelaşi număr de locuitori în anul 1970, după numai patru decenii oraşele Caracal şi

Slatina ajung să se diferenţieze enorm, Caracalul având în prezent mai puţin de jumătate

din populaţia Slatinei, situaţie ce reflectă cât se poate de concludent poziţia privilegiată a

Slatinei în ierarhia urbană a judeţului actual.

În concurenţa urbană dintre cele două oraşe, Caracalul a pierdut, el fiind, totuşi, în

mod real centrul polarizator al teritoriului din dreapta Oltului, situaţie ce decurge obiectiv

din poziţia geografică în mijlocul zonei respective şi nu din jocul unor factori de

conjunctură. Caracalul a fost şi va rămâne un centru urban de „echilibru” în sistemul urban

naţional, ca şi multe alte oraşe mici şi mijlocii ale ţării.

Fără îndoială, revenirea la judeţul istoric Romanaţi este un fapt necesar. Ea poate fi

sprijinită şi prin alte argumente, mult mai concrete, pe care localnicii sunt cei mai în

măsură să le aducă, aşa cum ar fi, de exemplu, legăturile anevoioase ale locuitorilor din

valea Dunării cu actuala reşedinţă judeţeană Slatina.

În felul acesta, dacă concordanţa între unitatea geografică naturală şi unitatea

administrativă teritorială ar fi mult mai bine asigurată, s-ar realiza şi o mai bună optimizare

a hărţii judeţelor cu harta ariei de influenţă în teritoriu a centrelor administrativ-politice,

ceea ce în ultimă instanţă ar contribui în plus la viabilitatea unei noi hărţi administrativ-

teritoriale a României.

În varianta menţinerii judeţului actual, de o parte şi alta a Oltului, cu unele reveniri

la limitele fostului judeţ Romanaţi în vestul Oltului şi a redenumirii lui ca fiind judeţul

Romanaţi-Olt sau Olt-Romanaţi, strategia dezvoltării viitoare a acestuia trebuie regândită

pentru a asigura echilibrul raporturilor în sistemul de aşezări urbane şi rurale şi a

specificului economic al diferitelor părţi constituente ale acestuia.

BIBLIOGRAFIE

Iorga N. (1941), Revelaţii toponimice în istoria neştiută a Românilor, Mem. Acad.

Române, S. Ist. tom XIV, Bucureşti

Lahovari G.I., Brătianu C.I., Tocilescu G.G. (1902), Marele Dicţionar Geografic al

României, vol.V, Stab. Grafic J.V.Socecu, Bucureşti

Locusteanu C.I. (1899), Dicţionar geografic al Judeţului Romanaţi, Societatea

Geografică Română, Bucureşti, 219 p.

Oroveanu M.T.(1986), Organizarea administrativă şi sistematizarea teritoriului

Republicii Socialiste România, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti

Ricman Şt., Iosif Fr., Enescu V., Constant P. (1928), Contribuţiuni la monografia

judeţului Romanaţi, Edit. Ramuri, Craiova, 471 p.

Urucu Veselina (1987), Tendinţe noi în dezvoltarea reţelei de localităţi a Câmpiei

Romanaţilor, SCGGG-Geografie, XXXIV, Bucureşti, p.63-70

Urucu Veselina (1990), E posibilă refacerea judeţului Romanaţi?, Azi, Bucureşti,

p.2

*** (1936), Enciclopedia României, vol. V, Bucureşti



Calendarul MEMORIEI OLTULUI şi ROMANAŢILOR – IULIE

.5 iulie 1516, domnitorul Neagoe Basarab întăreşte fraţilor Buzeşti (Dumitru, Vlad, Balica)

moşia Căluiul de Sus.

.19 iulie 1593, prima atestare documentară a satului Perieţi- Olt.

.24 iulie 1648, m. la Strejeşti Radu Buzescu, mare ban.

.2 iulie 1713, Constantin, fiul voievodului Constantin Brâncoveanu aşează crucea de piatră

de la Patriarhie în amintirea morţii bunicului său, Papa Brâncoveanu.

.12 iulie 1720, Doamna Maria, văduva lui Constantin Brâncoveanu pune o candelă pe

mormântul voievodului de la Biserica Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti. Datorită inscripţiei

de pe candelă cunoaştem locul de veci al domnitorului martir.

.4 iulie 1734, începe construirea bisericii Pleşoiu, ctitori Radu şi Dumitraşcu Pleşoianu.

. 1 iulie 1751,aşezământul lui Matei Morunglav pentru schitul Şerbăneşti-Morunglav.

.1 iulie 1815, Ioan Caragea dă o carte de iertare haiducului Iancu Jianu.

.20 iulie 1818, începe construirea Bisericii Tuturor Sfinţilor din Caracal.

.28 iulie 1857, n. Pavlică Brătăşanu, senator de Romanaţi.

.12 iulie 1864, n. Aurel Cetăţeanu, fost profesor la gimnaziul Radu Greceanu.

.5 iulie 1868, n. G. Poboran la Slatina, institutor.

. 13 iulie 1871, n. Al. Bogdan Piteşti, a avut la Vlaici un conac şi o colecţie de opere de

artă.

.20 iulie 1874, n. istoricul N. Dobrescu , membru al Academiei Române, la Celei-

Romanaţi.

.3 iulie 1876, m. Radu Şapcă, înmormântat la mănăstirea Brâncoveni-Romanaţi.

.7 iulie 1881, n. la Fălcoiu-Romanaţi prof. univ. Amza Jianu, medic.

.iulie 1883, apare la Caracal ,,Vocea Romanaţului”, director I. Bibian.

.25 iulie 1883, n. Tufeni publicistul Anastasie Negulescu (m. 1935).

.20 iulie 1886, apare la Caracal ,,Buletinul Romanaţiului” transformat în ,,Vulturul”.

.25 iulie 1886, n. la Mihăieşti de Sus Ioan I. Băldescu, senator P.N.L. de Olt în 1933.

.25 iulie 1890, m. gazetarul N.T.Orăşanu. Este înmormântat la Chiţeasca- Olt.

.10 iulie 1891, este finalizată clădirea Gimnaziului din Slatina.

.14 iulie 1896, se pune piatra de temelie a Teatrului Naţional din Caracal (arhitect Franz

Bilek).

.iulie 1899, atentatele de la Slatina prilejuite de candidatura lui Al. Bogdan Piteşti.

.6 iulie 1902, n. la Brastavăţu-Romanaţi aviatorul Octav Oculeanu.

.19 iulie 1904, dr. Badea Cireşeanu pleacă într-o călătorie la locurile sfinte.

.1 iulie 1905, n. la Scărişoara doctorul Haralambie Teodoru.

.8 iulie 1906, Elena Cornetti lasă prin testament o parte din moşia Olari-Romanaţi pentru

şcoala de muzică din Craiova.

.2 iulie 1908, n.Valentin Georgescu la Corabia, dr. în drept, membru al Academiei

Române.

.7 iulie 1909, m. Mihai Bibian, fost primar al Caracalului.

.30 iulie 1909, n. Silvan Ionescu, grafician, la Dobrun-Romanaţi.

.14 iulie 1910, m.dr. deputat Al . Stăncescu.

.13 iulie 1912, o delegaţie a Comisiunii Monumentelor Istorice (N. Iorga, I. Kalinderu)

vizitează mănăstirea Brâncoveni- Romanaţi.

.5 iulie 1914, principele moştenitor Ferdinand vizitează Caracalul.



.19 iulie 1914, m. la Laussane-Elveţia Take Protopopescu (n. Poboru 1850).

.15 iulie 1919, m. dr. Badea Cireşeanu (n.Spineni), autorul ,,Tezaurului Liturgic”.

.15 iulie 1922, este inaugurată ,,Fântâna monumentală’’ de la Dumitreşti.

.1 iulie 1923, O. Goga şi Al. Averescu sunt la Caracal unde O. Goga devine liderul filialei

Romanaţi a P. Poporului.

.3 iulie 1923, n. prozatorul Nicolae Paul Mihail la Caracal.

.14 iulie 1924, fabrica de cherestea ,,Carpatina” din Stoeneşti este mistuită de incendiu.

.31 iulie 1924, n. Georgeta Rădulescu-Dulgheru, editor şi traducător (Bălăneşti).

.8 iulie 1926, n. la Caracal actriţa Beatrice Augusta Biega.

.2 iulie 1927, inaugurarea Monumentului Eroilor din Caracal.

.6 iulie 1927, N. Titulescu devine pentru prima oară ministru de externe.

.15 iulie 1927 ,,Vremea Nouă” anunţă moartea lui I.G.Sfinţescu, autorul Dicţionarului

Geografic al judeţului Romanaţi.

.25 iulie 1932, O. Goga se află în campanie electorală în judeţul Romanaţi

.28 iulie 1935 , n.scriitorul Nicolae Fulga la Albeşti-Poboru.

.22 iulie 1936, n. la Dranovăţu conf. univ.Vasile Sandu, filolog.

.9 iulie 1937, n. la Slatina dr. în filologie Florin Mihăilescu.

.15 iulie 1938, n. Ianca-Romanaţi comentatorul sportiv Sebastian Domozină.

.6 iulie 1939, n. Strejeşti prof. dr. Marin Florescu, istoric, arhivist.

.19 iulie 1939, n. la Slatina Caius Traian Dragomir, dr. în ştiinţe medicale şi fost

ambasador al României la Paris.

.26 iulie 1939, n. poetul Cezar Baltag. Face şcoala primară la Profa- Spineni.

.27 iulie 1939, n. Anton Vătăşescu la Slatina (fost ministru în guvernul Roman).

.10 iulie 1941, m. preotul N. Bârzeanu (n. Bârza la 24 mai 1860).

.20-28 iulie 1942, Mitropolitul Olteniei Nifon Criveanu face o călătorie misionară în

Transnistria sfinţind mai multe biserici.

. 3 iulie 1943, Ion Marian, mare proprietar la Piatra Olt devine ministru al agriculturii şi

domeniilor.

.16 iulie 1943, la 150 de ani de la zidirea catedralei Ionaşcu au loc festivităţi la care

participă şi Maria Antonescu.

.5 iulie 1944, n. poetul şi publicistul Paul Dogaru (m.8 apr. 2012).

.16 iulie 1944, dezvelirea monumentului eroilor din Cilieni.

.9 iulie 1947, n. la Priseaca scriitorul Marcel C-tin Runcanu.

.23 iulie 1951, n. la Corabia sculptorul Emilian Nuţu.

.23 iulie 1953, n. la Cireaşov poetul şi ziaristul C-tin Sorescu.

.8 iulie 1956, m. scriitorul Damian Stănoiu (n. Dobrotinet 3 apr. 1893).

.14 iulie 1958, m. C-tin Nicola, istoric, epigramist (n.1885, Tătuleşti).

.25 iulie 1967, m. la Bucureşti g-ral Gh. Marinescu (n. 1892 Caracal).

.26 iulie 1967, m. Ion Moroşanu, directorul Muzeului de istorie din Slatina.

.8 iulie 1968, m. Petre Pandrea, filosof (n. 1904 Balş).

. 5 iulie 1980, se inaugurează la Drăgăneşti-Olt Muzeul Câmpiei Boianului prin strădania

lui Traian Zorzoliu.

.18 iulie 1982, m. pr. protoereu Ion Ciobanu (n. Izvor- Romanaţi la 1 iunie 1923).

.25 iulie 1984, m.la Coloneşti poetul Petre Popescu.

.6 iulie 1985, m. g-ralul Florian P. Vlad (n. Vişina Veche), fost director al Spitalului

Militar din Bucureşti.



26 iulie 1995, m. la Bucureşti prof. dr. C-tin Atanasiu (n. Corabia 2 sept. 1927).

.8 iulie 2014, m. Nicolae Nica, meşter popular născut la Chilia-Făgeţel.

NOTE DE LECTURĂ: ,,UN COPIL, UN SAT…” DE ION S. FLORU

Simina Andreea Barbu, Claudia Theodora Truță

Istoricul, biograful și memorialistul Ion S. Floru (Memoria Oltului nr. 18, 19,

22/2013; 40, 41, 42/2015; 51/2016) s-a impus în presa vremii încă din timpul studiilor

universitare prin publicarea unor articole și recenzii în revista ,,Convorbiri literare”, din al

cărui comitet de conducere a făcut parte în

perioada 1895-1899.

Culoarea temporală pe care copilăria sa

a zugrăvit-o pe un fragment de topos al

județului Olt – comuna Floru- a constituit

chintesența inspirației ce l-a determinat pe

scriitor să îşi contopească memoriile și

perspectivele sub o copertă pe care a scrijelit

titlul ,,Un copil, un sat…”. Fiind publicată de

Editura Socec, București, 1931, cartea are un

caracter monografic, autobiografic, Ion S.

Floru reconfigurând, din unghiul unei lucide

estimări a ceea ce ajunsese să reprezinte el între

oameni, tabloul familiei, al mediului său de

viață, creionat de autenticitatea evenimentelor,

momentelor inițierii culturale, precum și a

primilor ani de școală, ireversibil degradați de

trecerea timpului. Cu toate că înlănțuirea

retrospectivă de fapte induce aparent impresia

unei palori arhaice de idei, rădăcinile

existențiale ale autorului sunt redate cu atâta

ardoare și convingere, încât prin ochii omului

matur ele se dovedesc a fi ramificate în veșnic,

în imortalitate.

Ca lector al scriiturii lui Ion S. Floru, pot afirma că sentimentul pe care îl ai

parcurgând substraturile narative și descriptive create, este acela al regăsirii de sine bruște

într-o lume complet alta, pe un tărâm câmpenesc nu numai foarte diferit de ceea ce în mod

curent cunoaștem, dar și în mare măsură, greu de înțeles, greu de admis, aproape de

neconceput. Nu neapărat impresia de neobișnuit sau învechit este cea care te

descumpănește de la prima interacțiune cu conținutul - ,,M-am născut în comuna Floru

(Olt) duminecă 28 sept. (10 oct) 1864. Eram slab, se întâmplase o vreme rea, încât n-au

putut să cheme pe nașu’ din comuna Bălteni să mă boteze și, temându-se să nu mor

necreștinat, m-a botezat un vecin de lângă noi, Geabelea, care mi-a pus numele fiului său

mai mare, Ion” –, ci mai cu seamă emoția intensă a unei incursiuni apărute parcă din

geologia unei lumi ancestrale ce frizează imposibilitatea.



O plastică înlănțuire de profile (Năstase Ionescu, Marin Țiganul, Ispir, Rada,

Ilinca, Dumitra, Nae Pișcă, Costache Nebunu’, Mătușa Rada și multe alte tipologii ce

conturau spațiul rural, conferindu-i viață și noutate), de gesturi umane foarte nete, definite,

este ceea ce ne transmite acest sentiment incandescent pliat pe lăuntricul fiecărui cititor;

apartenența la o unică arie topologică ce ne îmbrățișează cu tandrețe trecutul și ne

semnalează, cu dor, viitorul. Aceste profile și gesturi acționează fără excepție aproape

numai în spațiul frumuseții sufletești, idealizând perspective ludice raportate de către autor

la întreg parcursul său existențial -,,Scenele din copilărie ne însoțesc în vieață cu o

tonalitate sentimentală puternică. Desigur că vedem în vieață vederi mai pitorești, nu

ajung însă vivacitatea celor din copilărie, când natura se deschide înaintea copilului,

când puterea ei îl înspăimântă și-l cutremură, când, mai ales copilul de la țară, trăiește în

contact direct cu ea și în luptă cu ea. E groaznică o ploaie cu trăsnete și fulgere în camera

închisă, când casa se sguduie și fulgerul trece prin perdele, cu cât mai groaznică mi-a

părut o furtună de acest fel, noaptea, când trebuise să găsesc caii pe deal și să-i aduc la

curte! Cât de deosebită e mintea copiilor de munte, cari în etate de 7, 8, 10 ani pleacă dela

odaie pe înserate și merg acasă ceasuri, prin văi, pe izvoare, pe timp rău, cu mentalitatea

că lumea e plină de spirite rău făcătoare!(…) Cum să nu-ți pară vederea din dealul tău cu

carele înșiruite, cărând grâul din luncă, mai frumoasă decât privirea depe Acropole peste

mare spre Salamina, căci aceea este cea dintâi perspectivă asupra lumii, cea dintâi

întrebare ce-ți pune depărtarea, când lumea se deschide nemărginită înaintea ta?”

Se remarcă astfel conexiunea dintre vocea naratorului și cele dintâi frământări

generate de proporțiile naturii, ale lumii înconjurătoare, această legătură om–natură

constituind un izvor inepuizabil de motive literare pe care le regăsim pe parcursul lecturii

volumului său. Satul constituie de fapt metafora iubirii locului natal, a plaiurilor ce au

asistat la conturarea personalității creatorului și simultan la înclinația sa asupra cuvântului

sub un unghi fără măsuri, sfidând astfel rezonanțele comunicării și ale sferei de sensuri

încadrate în pragmatism.

Ca o consecință a influenței pe care lumea satului a impregnat-o sub penița lui

Ion S. Floru, chipurile și obiceiurile ce se detașează din multitudinea de momente și

împrejurări se extind pe întregul spectru narativ – de la extremul ,,luminos” și până la

opusul său, de la clipe de renaștere spirituală la păliri metaforice ale cuvântului sub

condeiul nostalgiei, de la rânduri din care se decodifică liniștea satului la explicitări

autentice de veselie și larmă înrămate, așa cum se exprimă autorul, în „petreceri profane” -

,,Vieața țărănească nu e deloc monotonă , cea de la oraș e cu mult mai uniformă (…). În

serile lungi de toamnă și de iarnă se fac clăci pentru diferite munci. Se adună băieți, fete,

oameni și femei mai tinere ca să muncească la cineva: să-i curețe porumb de măcinat, să

scarmene lână, să curețe porumb de foi…Râd, glumesc toată seara, spun povești, își spun

ghicitori, cântă, iar gazda, ca să le zorească mâinile le dă un pahar cu vin, câte o bucată

de azimă caldă, uneori cu miere, câteva nuci, mere, pere (…). Clăcile sunt mai rari, dar

întâlniri de acestea se fac de 2-3 ori pe săptămână la cineva cunoscut că are casă mare,

că e fără copii, că e doritor de societate, iubitor de glume, de povești, de tinerețe.” Astfel,

tradițiile campestre construite de autor au un relief extraordinar, creând adevărate entități

ale satului oltenesc ce rămân unice și definitive. Asemenea unui arbore asupra căruia

gravitează ani, decenii, ori chiar veacuri existențiale, întărindu-i trupul luminos, putem

compara cartea ,,Un copil, un sat…” cu un trunchi viguros ce mijlocește rădăcinile –

trecutul scriitorului bine sondat în veșnicie, cu coroana – imaginea perpetuu strălucitoare a



satului românesc ce rămâne un pivot al tradiției și culturii rurale, fiind o punte de legătură

între ancestral și inovator, între spațiu „limitat” și timp ,,nemărginit”.

Trăirile și perspectivele născute din evocarea acelui secol sunt, totuși, mai curând

de nostalgie și afecțiune. O asemenea naturalețe în dăruirea față de locul natal, o asemenea

densitate de acte, precum alergatul către școală, lectura din timpul vacanțelor desfășurată

simultan cu legănatul fraților mai mici, dar și actul ludic fundamental al jocului regăsit pe

fondul vârstei copilăriei ne uimesc, ne fac să le intuim clar ca fiind astăzi practic de

neregăsit. Comparat realităților contemporane, trăim sentimentul unui fond pentru

totdeauna pierdut, a unei non – întoarceri, a ceva, niciodată de reîntâlnit în lumea în care se

prefigurează - ,,urmașii noștri vor întoarce ochii asupra trecutului și se vor întreba, cum

s-au tăiat pădurile, cum s-au desțelenit codrii, cum au secat cișmelele, cum au crescut

satele, cum au luat calea spre oraș sătenii? În ce școală, în ce condițiuni învățau ei carte?

Cum trăiau copiii până la vârsta de a se face folositori? Cum ajungeau la cultură, cum

deveneau burghezi? Foarte puține cunoștiințe avem despre vieața satului actual, iar satul

trecutului trăește numai în memoria unora dintre noi. Care dintre noi păstrează mai vie

amintirea vieții din satul trecut, timp este să o fixeze în scris, ca viitorul să nu simtă lipsa

aceasta, cum noi regretăm lipsa trecutului. Cât mă privește, eu declar că aș da o cronică

de domnitori pe amintirile unui sat din trecut. “

În paginile acestei cărţi rare, cercetătorul îndrăgostit de plaiurile noastre va găsi

relatări despre viaţa zilnică, despre superstiţii, despre drumurile făcute călare la Mierleşti la

bunici, la Zorleasca şi Ursoaia ori la vechea şcoală Ionaşcu din Slatina unde încă funcţiona

bătrânul profesor Iancu Ionaşcu; va asculta lăutari din alte timpuri ori se va minuna de

soldaţii ruşi încartiruiţi la Slatina ce trec la 1877 cu hergheliile de cai să le adape în Olt. Şi

va admira evoluţia copilului ce îşi petrece copilăria culegând fragi şi cireşe sălbatice, ziua

jucând purceaua şi noaptea stând în jurul focurilor, ce pleacă la şcoală ducând în traistă

abecedarul lui Iarcu, boţul de mămăligă şi bucata de o jumătate de kilogram de brânză din

care gustă pe furiş şi ruşinat în vreme ce colegii prăjesc şuncă. Locurile dragi ale

copilăriei: Valea Adâncata (pe care o va evoca mai târziu şi Dumitru Ceauşu), pădurea

Călugăreasca, Ocheanul- locul scaldei, Plapcea- toate sunt evocate de istoric cu

nedisimulată melancolie.

Așa cum demonstrează titlul, între termenul de ,,copil” și ,,sat” există o identitate,

o pliere perfectă din care se desprinde starea de pură apartenență, de sensibilitate și afect.

Citind cartea, am găsit un drum spre inima scriitorului, a copilului fiu de țăran, care,

personal, mi-a răscolit memorii izvorâte din propria-mi copilărie presărată de întâmplări

similare, dar diluate de goana ireversibilă a timpului, în contextul lumii moderne. Am

convingerea că toți cititorii capabili de a decodifica dintr-un cuvânt o întreagă istorie de

idei și trăiri ar trebui să umple vidul spiritual lăsat de evaporarea copilăriei cu seva

slovelor arhaice din cartea ,,Un copil, un sat…”, ce fără îndoială îți deschide posibilitatea

regăsirii de sine, prin reflecție, contemplație și trăire.



ÎNSEMNĂRILE UNUI PICTOR (VII) Marius Bunescu

Autor al unei inestimabile opere artistice (multe tablori putând fi admirate în

pinacoteca liceului Ioniţă Asan din Caracal), pictorul caracalean Marius Bunescu este şi

autorul unei valoroase opere memorialistice. Cartea, apărută în 1965 la editura Meridiane,

este intitulată simplu Însemnările unui pictor. Continuăm prezentarea acestor preţioase

însemnări în care artistul romanaţean descrie peregrinările sale prin ţară în anii ce au

urmat primului război mondial.

În vremea aceea viețuia acolo, bătrân și orb, moș Dimitrie Scurei, fost profesor și

director al Școlii Normale. Se aciuase într-o chilie întunecoasă dela vechea biserică zidită

pe la începutul întemeierii principatului muntean.

Bătrân, sta mai tot timpul în pat, îngrijit de o femeie

care-i aducea din când în când câte ceva.

Pe vremea revizoratului lui Eminescu, moș

Scurei fusese și el învățător prin Moldova și avusese

apropiate legături cu poetul. Mai cunoscuse în

tinerețe și alți scriitori, printre care Vlahuță,

Caragiale, cărora la vreo nevoie le mai strecura și

vreun ban împrumut, astfel că ne povestea

interesante amintiri din vremurile acelea. Îl invitam

câteodată la masa noastră modestă, care-l bucura

peste măsură.

Colegii și prietenii de la ,,Arta română” mă

chemau adesea în capitală, unde, precum spuneau ei,

ar fi fost nevoie de mine. În iarna lui 1920-21 mi-am

organizat a doua expoziție personală, astfel că am

rămas mai mult de o lună împreună cu ei.

Expoziția aceasta aducea unele variații și

întregiri în arta mea. Stăteam mult de vorbă cu

gorunii centenari din dumbrava Sibiului și arinii

Câmpulungului. Peisajul mai grav din părțile acelea,

poate și dispozițiile mele sufletești, îmi imprimaseră o viziune picturală nouă. Critica se

despărțise în două. O parte, cea mai numeroasă, regreta manifestarea anterioară, pe când

cealaltă mă accepta în noua înfățișare.

Anastase Simu mi-a vorbit din nou de muzeul său, cu o insistență care mă

impresiona. Colegii mă chemau și ei pentru a realiza împreună unele deziderate; cele două

chemări se completau. Astfel că am renunțat la izolare; nevoile breslei mi se păreau mai

interesante.

Anastase Simu avea lângă muzeu un garaj, în care ținea lăzi goale, lemne, scări

etc., materiale ce așteptau acolo sosirea unui eventual automobil. Cum locuința ce mi se

oferea pe lângă muzeu era insuficientă pentru a-mi amenaja și un atelier în cuprinsul ei,

am condiționat venirea mea de cedarea acestui garaj, pe care l-am transformat pe cont

propriu în atelier.

Veneam la muzeu ca un devotat al Artei. Am muncit acolo fără leafă, căci Muzeul

Bustul lui Dimitrie Scurei,

profesor de limba germană, fost

director al Şcolii Normale

Câmpulung între 1895-1898



Simu era pe atunci o instituție particulară, și dacă aș fi primit un salariu de la om la om,

m-aș fi simțit aservit proprietarului, aș fi fost funcționarul lui. Am exclus deci de la

început discuțiile despre bani și astfel între mine și Simu n-au fost niciodată asemenea

relații; trăiam modest din produsul muncii mele artistice, și am evitat întotdeauna

împrumuturile atât de obișnuite.

Era pe atunci obiceiul ca muzeele să fie socotite necesare doar câteva luni pe an, și

nu în toate zilele. Vara se închideau toate, luau vacanţă. Depinzând numai de proprietarul

lui, când acesta pleca în străinătate, muzeul rămânea închis uneori și iarna. Am stabilit un

orariu regulat în cele patru anotimpuri, deși n-aveam alt ajutor decât pe omul de serviciu,

punând astfel muzeul permanent la dispoziția publicului.

Așezat definitiv în București, unde mi-am adus după aceea și familia, am intrat

curând în mijlocul frământărilor generației mele pentru organizarea vieții noastre artistice.

Era nevoie de o largă asociație profesională pentru afirmarea intereselor de breaslă ale

pictorilor și sculptorilor. Pornită din imperativele momentului și organizată de cei de la

,,Arta română” pe baze sindicale, gruparea aceasta a fost ,,Sindicatul artelor frumoase”,

prima noastră organizaţie de masă unind artiști plastici din toată țara.

Inaugurat la 12 martie la Ateneu, în comitetul lui de conducere au intrat membri

din toate celelalte societăți artistice bucureștene, cel dintâi președinte fiind ales pictorul

Camil Ressu, iar eu secretar.

Organizația aceasta a noastră nu putea fi desigur pe placul oficialităților. Nu ne

puteam aștepta deci să găsim înțelegerea necesară și nici n-am găsit-o. Potentații zilei ne

tratau ca pe niște sindicaliști uniți cu muncitorii pentru apărarea intereselor de breaslă.

Locuind în centru, colegii care aveau vreo nevoie ori voiau vreo lămurire, mă

căutau zilnic, ușa mea fiindu-le permanent deschisă; nimeni nu pleca nesatisfăcut.

În situația de atunci au trebuit să treacă doi ani până să-mi pot încropi, în toamna

lui 1922, o nouă expoziție personală, deși asemenea manifestări constituiau unica mea

resursă de viață. De data aceasta de proporții mai reduse, expoziția am organizat-o chiar în

atelier, condiționată atât de interesele muzeului, cât și de ale sindicatului; era necesar să fiu

tot timpul lângă primul, căruia îi creasem o viață ce mă lega acum solid de el, și tot astfel

de sindicat, care avea cerinți asemănătoare.

Entuziasmul nostru era inepuizabil, deși rezultatul eforturilor se lăsa încă așteptat.

Nu se arăta nici un semn de înțelegere a revendicărilor pe care le aduceam la cunoștința

miniștrilor de resort. După doi ani, indiferența aceasta din partea oficialităților, și uneori

chia reaua voință, l-au determinat pe Ressu, care mai avusese destule plictiseli și cu cortina

Teatrului Național ce-i fusese comandată dar interminabil discutată, să demisioneze de la

președenție. Ceilalți membri au continuat lupta, iar în 1923, la prima adunare generală,

colegii mi-au încredințat mie sarcina de președinte, lucru ce-mi aducea noi obligații, mai

mari decât cele de până atunci.

Cu ajutorul prietenilor din presă, preocupați de problemele noastre, am început

curând o campanie prin ziarele progresiste. Gazetari, literați, pictori, printre care Tonitza,

Emil Isac, Lucifer (S. Maur) etc., au dezbătut cu toată pasiunea revendicările noastre. Eu

însumi am luat adesea condeiul și uneori cuvântul pentru a combate lipsa de înțelegere și

indiferența față de artă a oficialităților vremii.

Cu Ressu mă cunoscusem la București în 1911, cu prilejul primei mele manifestări

în cadrul Salonului oficial, și mi-am dat seama de la început că aveam de-a face cu un om



dintr-o bucată. Expunea portrete realiste de țărani obidiți, dar îl zugrăvise și pe boier

privindu-și sfidător robii, cu biciușca ridicată, gata în orice clipă de a lovi.

În viața artistică a Capitalei, Camil Ressu avea încă de pe atunci o situație

precumpănitoare, fiind ales în toate juriile și comitetele artistice. Astfel, în mijlocul

bonzilor ateneiști ce priveau de sus zvârcolirile juvenile ale noilor artiști, tineretul avea

totdeauna un cald apărător.

Pictor realist în tinerețe, bătrânețea l-a găsit neclintit pe aceeași veche poziție. Era

o fire deschisă, prietenoasă, și relațiile lui cu lumea nu puteau fi decât corecte și durabile,

în cazul nostru păstrându-se astfel până la sfârșit.

Alt prieten, dintre colegii cunoscuți în 1911, a fost Teodorescu-Sion. Ca și Ressu,

și în același timp cu el, se distinsese prin picturile expuse la Salonul oficial și ,,Tinerimea

artistică”. Din păcate însă, Teodorescu-Sion avea un temperament violent, din care cauză

se găsea mai totdeauna în conflict cu cineva. Cu Ressu era în concurență, deși foarte

diferiți în viziunea lor artistică, și poate că din cauza aceasta își schimba atât de des paleta,

încât după fiecare manifestare se spunea că e altul.

Și cu mine a fost supărat de câteva ori Sion, dar motivele lui fiind totdeauna de

ordinul închipuirii, iar felul meu de a fi rămânând mereu același, curând găsea prilejul să-și

reia locul părăsit.

Marea pasiune a lui Sion era aceea de a fi șef, de a conduce, și suferea din cauză

că, știindu-l instabil, colegii nu-i încredințau asemenea posibilitate.

În scopul interesării marelui public, organizam și unele cicluri de conferințe

săptămânale la Biblioteca Centrală, unde au luat cuvântul scriitori și profesori, oameni de

artă. Publicul umplea aula până la refuz.

Începusem apoi o acțiune cu arhitecții, cărora prin apeluri publice, le sugeram

ideea construirii de ateliere pentru pictori și sculptori în podurile caselor ce se ridicau în

capitală. Unii dintre ei reușeau să-și intereseze clienții, alții nu. Proprietarii caselor în

construcție refuzau apelul nostru, fie de teama că pictorii nu-și vor plăti chiria, fie că

aceștia, din neatenție, le vor da foc caselor!...

O veste uluitoare ne-a venit pe atunci de la Tecuci, unde locuia împreună cu

familia sa pictorul D. Hârlescu, profesor de desen la liceul local. La o vârstă tânără, când ar

fi avut încă multe de spus pentru arta noastră, în care apăruse ca un bolid, dar se

destrămase înainte de a-și fi putut arăta toate darurile, el încetase din viață. Intrase în

atmosfera locului și aceasta i-a fost fatal.

Între timp reușisem a închiria sala din imobilul situat pe actuala stradă Gabriel Peri

nr. 6, de lângă Ateneu, pe care am amenajat-o în condiții corespunzătoare și în care , în

1924, a fost organizată ultima expoziție anuală a societății ,,Arta română”. Prin acțiunea

susținută a artiștilor de la Sindicat, s-a putut impune tot atunci reînființarea ,,Salonului

oficial”, desființat în timpul războiului.

Însărcinat de juriu a ține discursul inaugural, am găsit din nou prilejul de a atrage

atenția oficialităților asupra marilor lipsuri și nevoi ale artei noastre, care nu putea fi

satisfăcută numai cu acest salon. Simțindu-se vizat, ministrul respectiv al artelor,

deținătorul unei întregi arhive de revendicări ale noastre, ne-a răspuns liniștit că regretă,

dar nu are alte posibilități spre a ne fi de folos…

Artiștii explozivi, cei care spun pe nerăsuflate tot ce au de spus, se consumă

repede. Arderea la ei e mai timpurie și deplină, și ne pomenim că nu mai sunt tocmai când



ne așteptăm mai puțin. Dintre aceștia a fost și Tonitza, pe care l-am pierdut după ce abia își

întregise a cincea decadă de viată, într-o activitate febrilă și complexă.

Ne cunoscusem la München, unde ajunsesem cu vreun an înaintea lui. Aveam deci

vechime acolo și într-o bună zi, în atelierul lui Groeber, unde tocmai trăgeam niște

monotipuri, m-a căutat un tânăr din țară, abia trecut de vârsta majoratului, cu ochii mari și

sfredelitori. Era Tonitza. Intrase în atelierul profesorului Habermann și era mulțumit de

învățăturile maestrului.

Cu toate că pontifii münchenezi îl convinseseră pe ce drum să meargă,Tonitza

n-avea astâmpăr, și n-a rămas prea mult acolo. Peste vreo doi ani, și după unele călătorii

lungi prin Italia, el poposise la Paris, unde eu n-am putut ajunge decât după alți vreo trei

ani. Și astfel, umblând pe drumuri despărțite de împrejurări și războaie, nu ne-am revăzut

decât în 1919, la prima mea expoziție personală, despre care a și scris prin gazete. De

atunci am stat într-o legătură directă tot timpul, până în preajma morții sale, ultima lui

scrisoare din cele vreo cincizeci ce mi-a adresat purtând data de 18 iunie 1938.

La început, cu gândul la unele realizări de care arta noastră ducea lipsă, ne

provocam prin presă la discuții al căror sens nici pe departe nu era înțeles de oficialități, iar

după plecarea lui la Vălenii de Munte – plecare neînțeleasă de colegi – a început între noi o

bogată corespondență, constituind un fel de întregire între doi artiști din aceeași generație,

cu aceleași idealuri.

Expuneam împreună la ,,Arta română”, iar multe potriviri de situație mă

apropiaseră de membrii viitorului ,,grup al celor patru”.

Tonitza a avut nenumărate greutăți în viața sa, pe care nu le-a putut învinge. Trăia

și lucra ca un visător, fără a se preocupa de ziua de mâine, ceea ce îi aducea destule lipsuri

în gospodăria familiei sale, cu toate că o seamă de intelectuali devotați, prieteni și

admiratori, îl înconjurau, acoperindu-i la vremuri grele nevoile.

Era cel mai luminos, cel mai înflăcărat dintre pictorii generației noastre. L-am

cunoscut de-aproape, i-am fost prieten bun și l-am apreciat mult, mai și certându-l

câteodată, când neglijențele sale luau forme mai acute. Acum, după ce nu-l mai avem, când

nu ne-a mai rămas decât paleta lui strălucitoare, cel puțin aceștia să-i ridicăm monumentul

cuvenit.

Despre Francisc Șirato aș putea picta un triptic cu toate cele trei planuri egale:

Omul, Artistul, Gânditorul. Trei fețe, toate monumentale, egal de luminoase, niciuna

umbrind pe cealaltă.

Omul a fost totdeauna sobru, echilibrat, discret chiar în cea mai mare suferință.

N-a făcut compromisuri cu muza lui și nici nu și-a trimis-o zălog cine știe pe unde, pentru

doi gologani. O demnitate înnăscută îl oprea de la orice gest nepotrivit, iar din țesătura asta

solemnă se alegeau culorile pentru pictura sa.

Artistul a dus o viață lungă de cercetări și experimentări. Cercetător din fire, paleta

lui s-a shimbat adesea. Într-o vreme preocupările noastre artistice se apropiaseră foarte

mult.

Criticul, aș zice mai degrabă Gânditorul, s-a făurit din prea multele întrebări ce și

le punea sie însuși, și omul și artistul. Atâtea vicisitudini prin câte trecuse tipăriseră pe fața

lui Șirato un timbru de tristețe. De aici întrebările ce nu contenea să și le pună, de aici

severitatea față de sine și față de ceilalți.

Ștefan Dimitrescu, ca și cei mai mulți din colegii lui de altfel, pornise pe drumul

artei dintr-un mediu de oameni sărmani și când un artist pornea în asemenea condiții, lupta



lui de unul singur, în cursul multor ani de studii, era totdeauna grea. Pe atunci, spre a se

putea menține și desăvârși, pictorul cânta în vreun taraf de lăutari – dacă cunoștea vreun

instrument – picta vreo bisericuță pe undeva sau se înfunda prin câte un colț de țară, dând

lecții unor elevi chiulangii la desen și caligrafie; adesea se culca nemâncat.

Ștefan Dimitrescu a trecut prin toate aceste încercări și le-a învins, una după alta.

Dar un accident stupid a venit să întregească lanțul nenorocirilor ce-i destrămaseră viața,

retezându-i-o în plin avânt creator.

În opera sa se întâlnesc la fiece pas subiecte cu muncitori și țărani, surprinși în

viața lor obișnuită de fiecare zi. Astfel, talentul său robust, de vaste posibilități creatoare, a

lăsat în urmă-i o operă în care trăiește din plin pulsația pământului natal. Și regretăm mult

că n-a apucat să vadă zorile epocii noi, care l-ar fi dus și la mai mari izbânzi pictoricești.

Intențiile donatorilor sunt întotdeauna frumoase. Am auzit adesea despre unii și

alții că ar fi vrut să facă lucrul cel mai bun dar… Într-o astfel de situație se afla și colecția

de artă Bogdan-Pitești. Se știa că va fi donată statului, sau că fusese chiar donată dar

refuzată; murind între timp donatorul lăsase pe mâna unei familii neiubitoare de artă, o

bogată colecție dintre cei mai frumoși Luchieni, Tonitza, Ressu etc. Dar familia pentru a-și

achita avocații, le-a scos într-o bună zi la mezat. Faptul a produs rumoare printre artiști,

căci picturile acestea s-ar fi răspândit în toate părțile, cum s-a și întâmplat de altfel după

puțin timp. Moștenitoarele nu se sinchiseau de asta câtuși de puțin, fericite că autoritatea

publică le înlesnise asemenea afacere.

Sesizat de sindicatul nostru, ministerul de resort ne-a însărcinat pe Steriadi și pe

mine să vedem cum stau lucrurile. Cele trei moștenitoare: mama, sora și soția defunctului,

văzându-se discutate, ne-au asigurat că găsiseră alte mijloace pentru achitarea datoriilor

(mai posedau încă și moșia de la Vlaici), astfel că renunță la vânzarea tablourilor. Lumea

putea fi deci liniștită. Și totuși vânzarea s-a făcut, însă în tăcere. Ce preț să pui pe cuvântul

unor asemenea oameni?...

O altă colecție cu bucluc, promisă mai dinainte statului, și care prin acest simplu

fapt trebuia să-i aducă acestui mecena în perspectivă nenumărate beneficii, a fost colecția

fostului administrator al domeniilor coroanei, Ion Kalinderu. Se construise și localul în

care ar fi urmat să funcționeze instituția, dar la moartea lui Kalinderu, testamentul fusese

atât de bine pus încât n-a mai fost găsit!... Și, tot ca la Bogdan-Pitești, familia intra în

posesia moștenirii socotită imensă.

Cum avea de plătit mari taxe de moștenire, iar colecția se afla expusă în clădirea

ce-i aparținea, familia a devenit ea… donatoare (cu plată!), cedând statului și casa și

colecția, în schimbul scutirii de taxele succesorale! Iar suma pretinsă se mai rotunjea și în

numerar, pentru a se îngreuna în felul acesta valoarea unei așa-zise donații, destul de

searbădă în fond…

Alți trei ani trecuseră pe nesimțite de la ultima mea expoziție personală. Din cauza

multiplelor acțiuni sociale nu mai expuneam decât sporadic, la ,,Arta română”, iar în

ultimul timp la ,,Salon”. În 1925 mi-am concentrat din nou forțele și am organizat o nouă

manifestare personală, tot în atelier.

După ce organizase șapte expoziții răsunătoare, menite să împrospăteze atmosfera

viciată în care era silită să respire, - ,,Arta română” dispăruse, astfel că în anul acela

membrii ei nu s-au mai putut aduna. Începuseră intrigile!

După întreruperea activității acestei societăți scumpe nouă, s-au încercat unele

înjghebări noi, care n-au prins. Printre altele a fost și gruparea din ,,Sala Grigorescu”, pe



strada Doamnei, deasupra unei librării, unde s-a organizat în 1925 o expoziție (Șt.

Dimitrescu, Pallady, Petrașcu, Tonitza, Șirato, Iser, Medrea, Jalea, Han, Bunescu); dar

încercarea n-a avut continuitate.

O grupare mai omogenă, deci mai puternică, s-a format atunci sub titlul: ,,Grupul

celor patru”, care din 1926 până-n 1934, cu mici întreruperi, a avut expoziții remarcabile,

continuând în forma aceasta mai restrânsă tendința de reînnoire de la ,,Arta Română”.

Grupul era format din Șt. Dimitrescu, N. Tonitza, Fr. Șirato și O. Han, și a lăsat o dâră

luminoasă în viața artei noastre plastice. Inițial , fusese gândit al ,,celor cinci”, avându-mă

și pe mine în componența sa. Deziluzionat însă de năruirea ,,Artei Române”, în care

pusesem atâtea speranțe, mi-am mărturisit lipsa de entuziasm pentru noua încercare.

Deși modest, atelierul meu era vizitat câteodată și de persoane mai simandicoase,

fie la expoziții, fie în alte împrejurări. Într-o vară avusese loc la București congresul de

bizantinologie prezidat de savantul spaniol Puigy Cadafalch. După terminarea lucrărilor,

Nicolae Iorga i-a adus pe congresiști și la Muzeul Simu. Regretatul profesor mi-a cerut să

le arăt și atelierul; cu toate protestele mele că nu sunt pregătit să primesc o asemenea

strălucită societate, care nici n-ar fi avut de altfel loc, a trebuit totuși, la insistențele lui

Iorga, să-i deschid porțile.

Pe lângă picturile de pe pereți, mai aveam altele strânse pe poliță; vrând-nevrând

le-am arătat și pe acelea, lucru deloc ușor, în mijlocul unei asemenea aglomerații. Iorga

alegea și explica. Iar când a găsit ceea ce voia, un peisaj din deltă, l-a dăruit președintelui

congresului, din partea „țării”… „nu se poate dragă, - mi-a zis – să nu-i dăm și noi o

amintire omului ăstuia!”

Aman era ca și uitat în vremea aceea. Trecuseră 34 de ani de la moartea lui și

nimeni nu-i mai pomenea numele. Bătrână și bolnavă, văduva trăia într-o casă de pe strada

Maria Rosetti, iar ministerul artelor îi servea aceeași pensie fixată în 1908, la donarea

muzeului, deși valoarea leului nu mai era de mult aceeași.

Doamna Aman mi-a cerut ajutorul. Sindicatul nostru își făcea o datorie de onoare

față de văduva artistului care are multe merite în promovarea artei plastice românești; am

intervenit cu energie la cei în drept, care i-au satisfăcut cererea.

Una din preocupările noastre permanente era problema atelierelor pictorilor,

dezbătută și cu arhitecții, și a unei case a artelor, pentru care ajunsesem și la întocmirea

planurilor. Ne unisem cu arhitecții, scriitorii și compozitorii, cu gândul de a realiza o casă

unică a celor patru arte, în care să avem săli de expoziții, de adunări și conferințe,

bibliotecă, ateliere etc. Alesesem pentru construcție locul, viran pe atunci, din spatele

Facultății de arhitectură, cu fața spre Universitate.

Nici de data aceasta n-am întâlnit însă înțelegerea necesară, deși locul aparținea

Ministerului Învățământului, de la care îl ceream. Nu recoltam dela puternicii zilei decât

vorbe. Vorbe și promisiuni.

Ne istoveam zadarnic puterile. Nici unul din planurile noastre nu ne reușea. A fost

un moment când ni s-a părut că, apelurile noastre vor fi primite de toată lumea și oricine ne

va da concursul. Tipărisem așa-zisele „cărămizi”, dar ele trebuiau dispersate în număr

covârșitor și-n timp îndelungat, lucru ce nu se putea realiza numai de către colegii noștri.

Am angajat atunci vânzători particulari, cu plată, dar aceasta ne micșora veniturile, în afară

că, după experiențele făcute, mulți dintre aceștia ori dispăreau cu carnetele, ori ne încurcau

socotelile.

Atâtea zadarnice frământări ajunseseră să-mi taie elanul. Nici o satisfacție nu-mi



încununa ostenelile. De aceea, cu toată încrederea de care mă bucuram în mijlocul

colegilor, am ajuns, prin 1927, la concluzia că trebuie să părăsesc locul de președinte al

sindicatului. Oarecum sever în relațiile sociale, fără false amabilități convenționale,

fusesem convins că ideile mari pot fi realizate fără a cerși la ușa celor mari. Pe de altă

parte, deziluzionat, nefiind obișnuit a bate apa-n piuă, am crezut că a sosit timpul să las

locul altuia.

Plecarea mea nu însemna însă o părăsire a luptei, începută în atmosfera anilor

postbelici. De altfel numele „Sindicatului artelor frumoase” începuse a flutura pe buzele

multora și faptul că se vorbea despre artă în cercuri largi, însemna totuși un câștig. În

toamna anului 1927, Muzeul Simu a fost donat statului. Pregătirea formalităților durase

câțiva ani, pentru că mereu se interpunea câte ceva. În timpul acesta muzeul funcționase

însă ca o adevărată instituție publică, spre bucuria artiștilor și a școlilor din țară, ca și a

numeroșilor vizitatori. Era pentru prima oară când cineva de la noi, încă-n viață fiind, își

dăruia poporului bunurile sale, fără să-i ceară statului vreo compensație.

Intrând în posesia acestei averi, Ministerul Artelor a prevăzut în bugetul său un

post de director și altul pentru omul de serviciu, personalul existent fiind numit din oficiu.

ŞCOALA DIN GROJDIBODU

Începuturile învăţământului local

Nicu Vintilă-Sigibida

Comuna Grojdibodu din judeţul actual Olt, este aşezată pe malul Dunării între

localităţile Corabia şi Bechet, făcând parte, înainte de anul 1968, din fostul judeţ

Romanaţi, plasa Balta.

Ca şi în alte localităţi sau zone ale ţării, învăţământul public sau privat a debutat în

mod organizat foarte târziu, mai precis în secolul XIX, dar unele indicii arată că într-o

formă simplă a existat de foarte mult timp.

Faţă de alte popoare, de alte ţări, care au cunoscut scrierea şi au avut o cultură şi o

ştiinţă mult evoluate încă înainte de era noastră cu 5-7000 de ani, poporul român, poate

demonstra că a avut o întârziere, din acest punct de vedere de mii de ani, de abia în secolul

XIV putem vorbi de o organizare statală şi de forme civilizate de organizare a societăţii.

Când în lumea veche se construiau palate, drumuri, catedrale, temple şi exista

scrierea, sculptura şi alte forme de instruire, la noi predominau bordeiele care au dispărut

în preajma anului 1940.

Se acreditează ideea unei scrieri a tracilor sau chiar a dacilor dar existenţa ei nu a

fost încă demonstrată cu probe epigrafice, litice sau de alt gen.

Localitatea Grojdibodu, în antichitate purtând numele Sigibida, datorită cetăţii

dacice (getice) construită din lemn şi pământ, deoarece piatră nu era decât la 150 km

distanţă spre nord, a fost aşezată pe malul Dunării, care aici a avut două braţe şi unde

exista un vad de trecere a acestui fluviu pe care l-a trecut Alexandru Macedon în anul 335

î.e.n., luptându-se cu tribalii, neam tracic de pe malul drept al Dunării şi care învingând, a

distrus cetatea, refăcută ulterior de mai multe ori.

Mai târziu, în anul 86-87 e.n., împăratul Domiţian va construi aici primul pod

roman peste Dunăre, pe care a trecut generalul Fuscus cu oştile sale în Dacia şi unde a fost

învins de Decebal pe Olt în sus.



În anul 129 împăratul roman Hadrian va împroprietări aici o parte din soldaţii săi

veterani care luptaseră peste 25 de ani în războaiele romane, dându-le pământuri în

proprietate, unde şi-au construit case, ale căror rămăşiţe mai sunt şi astăzi, dându-le

cetăţenie romană şi dreptul de a se căsători. Acest fapt este demonstrat prin descoperirea

pe teritoriul localităţii a unei diplome din bronz denumită „Diploma Honestae Missionis”.

Multe vestigii fac dovada existenţei din neolitic a localităţii pe acest amplasament.

Am făcut această scurtă prezentare pentru a încerca să demonstrez că era imposibil

în acele vremuri să nu existe un anume fel de învăţământ, cu atât mai mult cu cât unul din

veteranii stabiliți la Sigibida-Grojdibodu, Plautius Cessianus va deveni guvernator

financiar al imperiului pentru Dacia.

Omul, de la apariţia lui, a încercat în permanenţă să se perfecţioneze, motorul care

îl împingea de la spate fiind dorinţa de a fi mai bun, de a avea mai multe, de a se ridica pe

o treaptă superioară.

Cercetând istoria, putem descoperi că în epocile premoderne, începând cu

antichitatea veche, în condiţiile date, specifice comunei primitive şi sclavagismului, a

existat o anumită formă de învăţământ a copiilor şi tinerilor, a unor forme şi proceduri

orale, de către adulţii şi bătrânii cu experienţă, în cadrul comunităţii sau direct în familie,

prin care erau deprinse cunoştinţe practice şi norme comportamentale, etico-morale şi

ocupaţionale99

.

Ulterior aşezarea pe ţărmul Mării Negre a unor înfloritoare colonii greceşti în sec.

VIII-VI î.e.n., dar mai ales cucerirea teritoriilor dacice din Oltenia, implicit a zonei

localităţii Sigibida – Grojdibodu, de către romani, au determinat pe fondul general al

accelerării progresului social şi cultural, constituirea şi a unor forme de învăţământ, mai

ales în zonele urbane unde existau colonii cum ar fi Sucidava, Romula – Malva, de pe

teritoriul judeţului Romanaţi, Grojdibodu fiind în vecinătatea Sucidavei, unde se învăţau

reguli de bună practică şi comportare, meserii, luptători pentru apărarea teritoriilor.

După constituirea statelor româneşti de sine stătătoare100

, Muntenia, Moldova,

Dobrogea, în sec. XIV, întâlnim pe măsura trecerii timpului, din ce în ce mai multe atestări

privind existenţa în secolele XI-XVI, a unor şcoli de diferite grade, în principal

bisericeşti101

.

De la constituirea Principatelor române Ţara Românească şi Moldova, educaţia se

făcea în şcoli bisericeşti de pe lângă episcopii, mănăstiri şi biserici şi în şcoli domneşti,

înfiinţate pe lângă curţile domnilor.

În acele şcoli se predau relgie, citire şi scriere în limba slavonă. După traducerea

cărţilor bisericeşti în limba română în secolul al XVII-lea sub Matei Basarab şi Vasile

Lupu educaţia se făcea în limba română, până la domnia fanarioţilor în secolul XVIII.

Atunci s-a introdus şi limba greacă în special în şcolile mai bine organizate frecventate de

clerici şi fii de boieri.

În şcolile domneşti, Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi şi cea de la Mănăstirea Sfântu Sava

din Bucureşti, unele materii au fost predate, aici, şi în limbile latină şi franceză.

99 Ministerul Învăţământului, Istoria învăţământului din România – Compendiu, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1971, pag.7 100

Ibidem 101

Ibidem, pag.8



Limba română ajunsese la un moment dat să fie înlocuită aproape complet cu

limba greacă.

În perioada fanariotă, învăţământul a decăzut tot mai mult până la începutul

secolului XIX când Gheorghe Lazăr a deschis prima şcoală românească de la Sfântul Sava

în 1816. L-au urmat discipolii săi Ion Eliade Rădulescu, Paladi şi alţii.

În urma regulamentului de organizare a şcolilor din 1832 s-au înfiinţat şcoli în

aproape toate capitalele de judeţe ale Munteniei, pe lângă seminariile de la Curtea de

Argeş, Râmnicu Vâlcea, Buzău.

Şcolile primare de la oraşe şi sate au început să prospere. Prin Legea

Învăţământului din 1865 se declara obligativitatea învăţământului primar.

Ca atare, în noul context istoric înoitor, pentru învăţământul naţional erau urmărite,

în principal, două scopuri, definite de N.Iorga astfel: ,, ... pregătirea omului complet, care

să nu se încurce în viaţă, ci s-o înţeleagă şi s-o domine, s-o sporească, şi ... pregătirea

omului nobil, bun, energic, dar drept, luptător, dar milos”102

.

Paşi înainte, în acest sens, sunt obţinuţi după anul 1831, prin aplicarea, relativ

unitară, în Muntenia şi Moldova, a prescripţiilor de ordin şcolar conţinute de Regulamentul

organic adevărat aşezământ constituţional elaborat de boierimea progresistă sub

coordonarea generalului Kisselef, cârmuitor rus al acestor provincii şi aplicat până în anul

1849. Concret putem vorbi despre Regulamentele Şcolare edictate în Muntenia în 1833 şi

în Moldova în 1834103

.

Legea Instrucţiunii Publice din România, promulgată în 1864104

consacra, în

conformitate cu ideile novatoare ale Revoluţiei Române de la 1848, principiile separării

învăţământului de biserică şi constituirea unui învăţământ primar public de patru ani,

general, gratuit şi obligatoriu pentru elevii şi elevele între 7 şi 12 ani.

Învăţătorii, atât de necesari funcţionării şcolilor primare urbane şi rurale, erau

recrutaţi, potrivit Legii din 1864, dintre absolvenţii de şcoli primare şi gimnazii şi pregătiţi

prin cursuri practice şi teoretice, organizate pe lângă şcolile primare existente în

reşedinţele de judeţ, aşa numitele „şcoli centrale”105

.

O problemă la fel de importantă era cea a asigurării spaţiilor, localurilor, pentru

aceste forme incipiente de învăţământ şi totodată şcolarizarea învăţătorilor respectivi.

După o cercetare sumară a fondului de arhivă al Ocârmuirii judeţului Romanaţi şi a

subocârmuirii Plasa Balta din acest judeţ, am descoperit însemnate documente referitoare

la existenţa învăţământului privat şi public din localitatea Grojdibodu, localitate care se

încadrează în descrierea din paginile anterioare despre istoria învăţământului naţional.

Primul document este redactat în anul 1836 cu litere chirilice, aşa cum era scrierea în acea

perioadă fiind întocmit de subocârmuitorul Plăşii Balta din judeţul Romanaţ.

Documentul are următorul cuprins:

,,Plasa Balta; Controlul urmat după porunca Cinstitei Ocârmuiri cu nr.886 şi 679

de numărul şicoalelor private ce se află prin satele coprinsului acestei plăşi:

- numărul şicoalelor private = 1

102 Învăţământul Românesc, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971

103 Mihai Bordeianu, Învăţământul Românesc în date, Editura Junimea, Iaşi, 1971, pag.10

104 Ministerul Învăţământului și Cultelor pag.118

105 Ilie Popescu Teiuşan – Contribuţii la studiul legislaţiei şcolare româneşti, Legea Instituţiilor Publice

din 1864, Bucureşti, 1963, pag.28



- în ce sat se află şicoala = Satul Grojdibodu

- supt a cui învăţătură = Stan sin Popa Tudor

- numărul şicolarilor = 16

- din ce an şi lună se află la învăţătură = anul 836, ghenarie 22

- de au părăsit învăţătura şi din ce an = Ø”.

Acest document atestă pentru prima dată existenţa unei forme de învăţământ în

comuna Grojdibodu, fiind singura localitate din Plasa Balta a judeţului Romanaţi în care

funcţiona o şcoală privată deoarece învăţământul public încă nu fusese instituit în Ţara

Românească.

Al doilea document descoperit nu poartă o dată a emiterii dar presupun că este

ulterior anului 1838 fiind un tabel cu scriere românească incipientă şi care este de fapt o

centralizare a comunelor din Plasa Balta din care rezultă anul în care au luat fiinţă şcolile

publice din această parte a judeţului Romanaţi. În tabel sunt cuprinse numai 13 localităţi

din totalul de 23 câte erau în această plasă, tabelul nefiind complet dar comuna Grojdibodu

figurează printre ele şi atestă că în anul 1838 a luat fiinţă învăţământul public dispus prin

Circulara Departamentului din 24 ianuarie 1838.

Tabelul are următoarele rubrici:

- Denumirea comunei = Grojdibodu

- Data înfiinţării Şcoalei = 1838

- Populaţiunea comunei pe familii = 475

- Populaţiunea Şcoalei pe clase:

- clasa I = 30;- clasa II = 8;- clasa III = 0;- clasa IV = 0

- Total = 38

Din cele două documente reiese că în Grojdibodu existau şcoli private înainte de

anul 1838 chiar anterior anului 1836 şi că începând cu anul 1838 a fost organizat

învăţământul public la sate.

Tabelul mai scoate în evidență un fapt și anume că la data întocmirii lui în școala

începătoare din acest sat existau elevi numai în clasele I și II iar în clasele III și IV încă nu

ajunseseră a promova ceea ce denotă că actul (tabelul) a fost întocmit în anii 1840-1841.

De menţionat că în oraşele capitale de judeţ exista învăţământ public organizat cu mult

înaintea anului 1838.

Pentru Muntenia, pentru Romanaţi, pentru Grojdibodu, anul 1838 este deosebit de

important în istoria culturii naţionale și locale, deoarece de la începutul anului se punea

problema înfiinţării şcolilor la sate. Într-adevăr, primul act ce consfinţeşte acest fapt al

înfiinţării şcolilor publice la sate este emis la data de 24 ianuarie 1838.

Vornicul cel mare D.M. Ghica, se adresa Eforiei Şcoalelor, cu adresa nr.117 să se

procedeze la înfiinţarea şcolilor săteşti. Redau conţinutul acestui act:

,,Adresa departamentului din lăuntru al Prinţipatului ţerei românesci, cu nr.117

din 24 ianuarie 1838:

Cinstitei Eforii a şcolelor naţionale.

Acest departament vezînd în proiect al 2-lea pentru seminaruri, protopopi şi

preoţi, că la articolul al 8-lea se cuprinde ca în fieşi-care sat să se ţie pe lângă preot şi un

cântăreţ, carele va fi dator să înveţe copiii satului carte şi cântări, a cărui articol

coprinderea negăsindu-se încă pusă în lucrare, s-au şi dat îndată circularnice porunci

către toate ocolurile judeţelor, să şi pue în lucrare punctul regulamentului (organic)

înfiinţându-se în toate satele şcoli pentru copiii satelor, urmându-se a lor învăţătură



numai la vreme de iarnă, adecă de la 1 Noembre şi până la sfârşitul lui Martie, ca în

lunile cele–l-alte să se îndeletnicească spre ajutorul părinţilor lor la lucrarea pământului.

După aceea, dupe trebuinţa ce urmează a avea şi aceea cinstită Eforie, o

asemenea ştiinţă, nu lipsesce departamentul alăturându-se şi o copie dupe acea poruncă.

Semnat p. Şeful departamentului, Ioan Manu.

În continuare redăm următorul act:

Circulara departamentului către cârmuirile judeţelor.

În proiectul al 2-lea pentru seminaruri, protopopi şi preoţi, la art.8 se coprinde,

că în fieşi-care sat se va ţinea pe lângă preot şi un cântăreţ, carele va primi osebit de două

chile de bucate pe fieşi-care an şi câte lei doi de fieşi-care enoriaş sătean, plătindu-i-se

unul la Sfântul Gheorghe şi cel-l-alt la Sfântul Dumitru, va fi însă dator acest cântăreţ să

înveţe copiii satului carte şi cântări, şi fiind-că coprinderea acestui articol din regulament

(organic) nu se găseşce pusă în lucrare în nici într-un sat, de aceea se scrie acei

Otcârmuiri, ca să se înţeleagă cu toţi proprietarii judeţului şi să pue în lucrare textul

regulamentului înfiinţându-se prin toate satele şcoale pentru copiii sătenilor, şi cât pentru

cea-ce priveşce încăperea şcoalei, proprietarii vor chibzui cele mai înlesnitoare

îndemânatice mijloace, ca să se poată ţinea şcoala într-o încăpere potrivită cu numărul

şcolarilor, în cât şi învăţătura lor să se poată face cu toată ceruta orânduială şi sănătatea

lor să nu se vatăme.

Departamentul este bine încredinţat, că toţi proprietarii vor îmbrăţişa cu bucurie

această lucrare, care priveşte la luminarea neamului, singura fericire a unui norod.

Iar Otcârmuirea de urmarea ce va face întru aceasta, să raportuiască fără de

zăbavă.

Semnat: Serdarul I. Mehtupciu”.

Eforia se grăbeşte a răspunde Vorniciei din lăuntru, cu data de 4 februarie, sub

nr.109: ,,Eforia cu cinste primind adresa cinstitei Vornicii nr.118 a văzut cu deosebită

mulţumire poruncile ce s-au dat de către acel cinstit departament pentru punerea în

lucrare a legiuirei ce priveşce la întocmirea şcoalelor pe la toate satele dintr-acest

Prinţipat. Eforia de demult doritoare de o asemenea întocmire, a îmbrăţişat cu bucurie

această îndeletnicire şi conformându-se cu chibzuirea cinstitei Vornicii pentru punerea în

lucrare a legiuirei se adresează şi din partea-i către domnii Olcârmuitori ai judeţelor

pohtindu-i să se îndeletnicească cu toată râvna la această sfântă îndatorire, ce pe lângă

altele este pusă asupra slujbei cu care D-lor se află însărcinaţi în administraţia judeţelor.

Deosebit Eforia dă şi profesorilor de pe la judeţe instrucţii că înţelegându-se cu

Domnii Orcârmuitori, să îngrijească a găsi tineri ţărani dintre cântăreţii, sau grămăticii

de pe la biserici şi aceştia primind a urma câtă-va vreme pe vară în şcoala din oraşul

judeţului, spre a se deprinde la învăţăturile începătoare, să se îndatoreze a ţinea şcoală în

vre-un sat cu fondurile ce s-au legiuit pentru asemenea învăţător.

Dintr-aceasta întâia mişcare ce Cinstitul Departament din lăuntru a bine-voit a da

unei asemenea de obşte folositoare întocmiri, Eforia cunoscând dorinţa ce are acel cinstit

Departament, pentru întinderea bunelor învăţături între clasele muncitorilor ţărani,

rămâne bine încredinţată, că sub asemenea sprijineală, această îndeletnicire va dobândi

tot ajutorul şi înlesnirile cuviincioase spre o mai bună sporire”.

Din documentele sus menţionate reiese că în localitatea Grojdibodu a existat o

formă de învăţământ privat anterior Regulamentului Organic din 1831 prin actul întocmit

în anul 1836 dar având în vedere că acest sat a aparţinut din anul 129, de la împăratul



Hadrian, numai anumitor proprietari, succesori sau subdobânditori, satul nefiind niciodată

sat domnesc sau mănăstiresc, aceşti proprietari aveau nevoie de oameni ştiutori de carte

motiv pentru care s-au îngrijit să şi-i asigure pe plan local.

Menţionarea în anul 1836 a existenţei învăţătorului Stan sin Popa Tudor, denotă

după nume a fi localnic şi provenea din rândul puţinilor ştiutori de carte, chiar bisericească

fiind. Documentele de mai sus nu fac dovada existenţei a unui local de şcoală dar din

informaţiile privind istoria învăţământului pe teritoriul ţărilor române, rezultă că se

organizau aceste cursuri şcolare în biserici sau în tinda lor.

Din documente istorice reiese că la Grojdibodu a existat din vremuri vechi biserică

în bordei aşa cum erau de fapt şi locuinţele ţăranilor de aici.

Şi în anul 1838 se atestă existenţa acestei biserici într-un bordei care era în

avansată stare de degradare, nemaiputându-se folosi şi locuitorii apelau la domnul ţării să

le aprobe construirea unei biserici pe un teren ce li se va încredinţa de domnie.

Există documentul astfel întocmit care va face obiectul alt studiu referitor la

Biserica din Grojdibodu. Dar în plus de acesta, există documente din care rezultă că în anul

1838, proprietarul satului de atunci, slugerul Amza Jianu, s-a ocupat personal şi a construit

biserica ce se află şi astăzi pe locul respectiv dar într-o stare de paragină condamnatoare

pentru cei aleşi să administreze comuna.

Imediat după circularele din anul 1838, s-a pus problema şi a localurilor de şcoală,

concomitent cu pregătirea învăţătorilor şi aducerea copiilor la şcoală.

Tot în fondul arhivistic al Otcârmuirii judeţului Romanaţi, aflat la Arhivele

Naţionale de la Slatina se găsesc dovezi că imediat începerii activităţii şcolare în primăvara

anului 1838 a fost amenajat un mic local de şcoală într-o casă din sat, local ce se va

degrada fiind nevoie în anul 1868 a se trece la construirea unui nou local special amenajat

pentru şcoală. La data de 25 iunie 1868 cu nr.6281, Ministerul Instrucţiunei Publice şi ale

Cultelor trimite Preşedinţilor Comitetelor Judeţene o adresă în sensul construirii localurilor

de şcoală adresă pe care o redăm mai jos:

,,Domnule Preşedinte, Ministeriului crezând că cestiunea localului şcoalelor este

una din cele mai importante şi care va ocupa desigur adesea, am onoare a vă trămite

odată cu acesta 20 esemplare din broşura „Localul Şcoalelor săteşci” lucrată de D.V.A.

Urechia invitându-ne, Domnule Preşedinte ca să luaţi dispoziţiuni ca după mediurile de

care dispuneţi să alegeţi unulu din planurile coprinse în această broşură şi să stăruiţi cu

tot patriotismul ce aveţi la edificarea localelor de şcoală prin comunele districtului ale

cărora interese vă sunt încredinţate.

Primiţi Domnule Preşedinte, assecurarea osebitelor mele consideraţiuni.

Semnează Ministru D. Gusti”.

La 27 iunie 1868 Preşedintele Comitetului Judeţean Romanaţi dă următoarea

dispoziţie scrisă pe verso-ul adresei primite de la minister:

,,27 iunie 1868. Se va comunica prin circulară de aceasta, Domnilor suptprefecţi,

cu obligaţiune a observa prin primari, şi la care din comunele rurale va găsi că urmează a

se înfiinţa şcoale, să raporteze Comitetului, ca după aceea să le poată alege după

mărimea comunei câte unul din planurile trimise la aceste a le înainta acelei comune să

facă clădire Şcoalei după acel plan.

Semnează Preşedinte P. Racoviţă”.

La 26 mai 1870, învăţătorul de la Şcoala din Grojdibodu înaintează un raport către

Comitetul Permanent Romanaţi cu conţinutul de mai jos:



„Subsemnatul fac cunoscut domniei voastre că în toamna anului 1870 s-au tocmit

ca să se facă casă de şcoală în comuna Grojdibodu, tocmindu-se Şcoala în 680 de galbeni,

numărul 680 şi Şcoala care funcţionează într-ânsa să fie tot a maistorului ce este angajat

cu facerea acestei şcoale.

Acum viind domnul Smoticu, cel ce este angajat cu facerea Şcoalei a băgat var

într-ânsa şi nu mă mai lasă a funcţiona.

De acea, pe de o parte, fac cunoscut domniei voastre, iar pe de alta cu respect vă

rog a obliga pe domnul primar respectiv, a închiria o odaie (pentru) a funcţiona cu elevii

într-ânsa până la terminarea şcoalei.

Semnează Învăţător Nicolae Popescu”

Pe verso al acestui raport este scris Ordinul Comitetului Permanent Romanaţi către

Subprefectul de la Plasa Balta:

,,28 Mai 1870 – Domnului Sub Prefect de Balta

Învăţătorul de la Şcoala Comunei Grojdibodu aduce la cunoştinţă prin raportul

nr.14 că antreprenorul angajat de comună pentru facerea din nou a localului Şcoalei, ar fi

ocupat pe cea veche cu punerea a o cantitate var şi din această cauză nu are unde a mai

face şcoală.

Acestea

comunicându-vi-se Dvs.

vă trimit a pune în vedere

primarului respectiv de la

arătata comună, ca să ia

în chirie o cameră pentru

serviciul şcoalei până la

timpul când este regulat a

se lua în primire noul

local de şcoală."

Prin actul din 22

iulie 1871 se face

precizarea: ,,La raportul

revizorului şcolar al judeţului Romanaţi, privind fondurile alocate şcolilor, Comitetul

Permanent al judeţului Romanaţi răspunde că Şcolii din Grojdibodu i s-a alocat 100 lei

pentru anul şcolar 1871/1872”.

La 6 septembrie 1871 s-a întocmit un tabel de către subprefectul plăşii Balta cu

şcolile existente în localităţile respectivei plăşi unde la poziţia 5 este înscrisă comuna

Grojdibodu având menţiunea că localul şcoalei este pus în lucrare, se va construi din nou

iar învăţător este Nicolae Popescu.

La 18 iunie 1868 există întocmită o situaţie cu elevii existenţi în şcolile din

comunele Plasa Balta unde figurează comuna Grojdibodu cu 50 băieţi şi 10 fete.

Prin cele expuse mai sus am ţinut a face cunoscută existenţa învăţământului şi a

şcolilor pe teritoriul comunei Grojdibodu din judeţul Romanaţi, din cele mai vechi timpuri

până în vremea de azi.

Studiul prezentat cuprinde succint unele documente doveditoare în acest sens,

precizând că despre istoricul şcolii din Grojdibodu se poate scrie o lucrare de sute de

pagini care va forma obiectul unui capitol din monografia satului.



Inscripții

CÂTEVA EPISTOLE NECUNOSCUTE ALE LUI DAMIAN STĂNOIU

NICOLAE SCURTU

Bibliografia poetului, prozatorului și

publicistului Damian Stănoiu (1893–1956) nu

conține prea multe epistole trimise prietenilor și

confraților săi, deoarece și-a consacrat cea mai

mare parte a timpului savuroaselor sale proze.

Aflându-se, adesea, în dificultăți de tot felul,

apelează, cu încredere, la unii dintre colegii săi,

care dețineau funcții administrative și, uneori,

politice spre a-i veni întru întâmpinarea nevoilor

lui. Relevante sunt epistolele trimise lui Liviu

Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Cezar Petrescu,

Corneliu Moldovanu, precum și lui Henri

Blazian, Perpessicius, Mihai Ralea, Constantin

Șăineanu, I. Valerian, I.G. Vasiliu, Mihail Șerban

și Emiliei Dumitrescu.

Un biograf atent și riguros poate descifra

în unele sintagme ale lui Damian Stănoiu,

existente în aceste epistole, unele din cele mai

imprevizibile mărturii despre sine și cei din

preajma sa. Dincolo de tendința de a epiciza și de a dramatiza, Damian Stănoiu evocă, de

fapt, momente tragice din existența, deloc fericită a unui prozator viguros pornit spre

glorie din asprul ținut al Oltului.

În epistolele și însemnările1 sale, deloc confortabile, autorul romanului Duhovnicul

maicilor (1929) se confesează despre o lume agresivă, egoistă și, de cele mai multe ori,

insuportabilă, mai ales, sub aspect moral.

Un exeget, profund, al operei și

biografiei lui Damian Stănoiu se cuvine să

uziteze toate informațiile pe care

paraliteratura sa ni le oferă până acum.

*

[1] [București], 10. II. [1]929

Mult stimate domnule Rebreanu,

Sunt informat, după cum vedeți, cam

târziu, că alegerea2 mea ca membru în

S[ocietatea] S[criitorilor] R[omâni], se

datorește, în bună parte, dacă nu exclusiv,

sprijinului d[umnea]voastră.

Vă mulțumesc,

Prozatorul Damian Stănoiu



Al d[umnea]v[oastră] admirator devotat,

Damian Stănoiu

[Domniei sale domnului Liviu Rebreanu, str. Popa

Tatu, nr. 109, Loco].

*

[2] [București], 7 martie [1]929


Cunoscuta și nedreapta [i]eșire3 a

d[omnu]lui Al. O. T[eodoreanu] împotriva mea,

m-a hotărât la o izolare completă și definitivă.

Mi-am părăsit puținii prieteni pe care-i

aveam, nu mai frecventez adunările de oameni,

am lăsat chiar și slujba care-mi da o parte din

existență.

Niciodată în viața mea n-am simțit mai

mult ca acuma binefacerile singurătății.

Afară de asta vă închipuiți în ce postură

m-aș pune față de lumea preoțească dacă eu,

călugăr, aș face publicul din sala unui teatru să

râdă pe seama unor stări și unor fețe bisericești!

Destul de criticat sunt și așa de tagma

clericală. De altfel situația ar fi mai mult decât

delicată chiar pentru mine însumi.

Vă rog dar să mă [i]ertați că nu pot da ascultare invitației ce binevoiți a-mi face.

Regret din tot sufletul, dar vedeți și d[umnea]voastră cum e situația.

Al d[umnea]voastră devotat,

Damian Stănoiu

P.S.

Pentru că sunt anunțat, cred că se va putea inventa o scuză lipsei mele. De ex[emplu]:

gripa (Doamne ferește!) și un actor să citească o bucată din Călugări și ispite4.

D.S.

[Domniei sale domnului Liviu Rebreanu – Teatrul Național – În mână].

*

[3] [București], 17 decembrie [1]929

B[ulevardul] Elisabeta, nr. 57


Din cauza mizeriilor ce mi se tot făceau de la un timp, am fost nevoit să părăsesc

încă de la 1 aug[ust], o mică slujbă (5000 lei lunar) pe care o aveam în cancelaria

Sf[ântului] Sinod. Am rămas cu un venit de 3400 lei pe lună, de la biserică. Acum am fost



anunțat că mi se va lua și biserica. Înțelegeți dar că mă găsesc într-o situație penibilă. De la

editură am luat mai mult decât mi se cuvenea.

Sper că jena e trecătoare. Voi găsi o

posibilitate să scap de ea, probabil,

reîntorcându-mă la mănăstire.

Până atunci însă sunt constrâns de

nevoi imediate să vă rog, dacă aveți putința,

fie de la teatru, fie de la minister, de la

societate în nici un caz, să vă amintiți și de

mine. Eu nu pot umbla cu pantahuza5. E

penibil.

Dacă am luat de câteva ori câte ceva

de pe la Culte, a fost grație d[omnu]lui Ștefan

Popescu. (Anul trecut mi s-a dat de două ori

câte 5000 lei).

Al d[umnea]v[oastră] devotat,

Damian Stănoiu

P.S.

M-ați putea angaja, zic eu, să scriu o

comedie țărănească sau o satiră politică pentru

teatru. Cred că m-aș putea achita onorabil. La

din contra, să fiu obligat să restitui acontul

primit.

Sper că ați primit Duhovnicul maicilor. Vi

l-am trimis la teatru.

D.S.

[Domniei sale domnului Liviu Rebreanu, strada Toma Ionescu, nr. 12, Loco II].

*

[4] [București], 27 decembrie [19]29

Stimate domnule Rebreanu,

Am primit vești bune de la editură, așa că nu-i nevoie să mai dați vreo urmare,

dacă v-ați gândit la vreuna, epistolei mele.

Vă urez sărbători fericite,

Damian Stănoiu

[Domnului Liviu Rebreanu, str. Popa Tatu, 109, Loco II].

*

[5] [București], 23 februarie [1]930

Stimate domnule Rebreanu,



N-am legături nici printre scriitori, nici printre gazetari, nu frecventez nici cluburi

și nici cafenele. Vă puteți deci închipui că abia din Rampa de astăzi aflu de protestul6, în

favoarea d[umnea]v[oastră], semnat de atâția scriitori.

E inutil să vă spun ce-aș fi făcut dacă aș fi fost solicitat să mă asociez celor care

v-au reînnoit atât de camaradereşte

încrederea; țin însă să-mi arăt nedumerirea

pentru faptul că, deși știați că locuiesc în

București, m-ați trecut cu vederea. Care să fie

motivul? Neîncrederea? Indiferența unei

semnături în plus, sau v-ați gândit că situația

mea îmi interzice să m-amestec în pătimașele

metehuri dintre confrați?

Dacă este primul, aș fi mâhnit; iar

dacă ați voit să mă anunțați pentru al treilea

motiv, deşi știați sau presupuneați că la

adunare n-am să vin, vă mulțumesc.

Al d[umnea]v[oastră] devotat,

Damian Stănoiu

[Domnului Liviu Rebreanu, strada Popa

Tatu, nr. 109, Loco II; Damian Stănoiu, strada

Toamnei, nr. 20].

*

[6] Sanatoriul Brâncovenesc, 11 octombrie 1940

Domnule Rebreanu,

În ziua de 2 oct[ombrie], din cauza unor dureri teribile în regiunea rinichilor, am

fost nevoit să mă internez în spitalul Brâncovenesc. Aci, după multe examinări și diferite

analize, medicii au ajuns la concluzia că bieții rinichi au fost acuzați pe nedrept și că numai

prostata este capul răutăților.

Mai apoi, hotărându-se ca acest organ să fie supus tăierii, am fost silit, în vederea

acestui fericit eveniment, să trec în sanatoriu, pentru o mai atentă îngrijire. Zis și făcut.

După două zile de ședere în sanatoriu, medicul destinat să-mi fie măcelar,

d[octo]rul Petrașincu, a socotit că nu mai e nevoie de operație ci de un tratament serios.

Dar pentru ce vă povestesc eu toate aceste fleacuri? Pentru motivul că, neavând

bani ca să întâmpin toate cheltuielile necesitate de nerecunoștința sau de imprudența

prostatei: sanatoriu, medicul care mă îngrijește la sanatoriu, medicamente care nu se află în

farmacia spitalului, aproape o duzină de analize, etc., am făcut un apel la Casa Scriitorilor,

și, totodată, am rugat pe d[omnu]l M. Sadoveanu să dea cuvenita aprobare fără să mai

aștepte întrunirea consiliului. Lucru pe care d[omnia] sa nu l-a făcut.

Ce-i de făcut? În sanatoriu nu pot să mai rămân pentru tratament, pe care pot să-l

fac acasă la medic, dar nici de aici nu pot să ies înainte de a-mi achita datoriile.



Dacă nici astăzi nu se întrunește consi[liul] C[asei] S[criitorilor], fac apel la

dumneata, stimate domnule Rebreanu, să intervii la d[omnu]l Sadoveanu să mă scoată din

încurcătură.

Mi-e imposibil să cred că n-are împuternicire pentru cazuri mai urgente.

Cu alese sentimente,

Damian Stănoiu

[Domniei sale domnului Liviu Rebreanu, Bulevardul Elisabeta, nr. 97].

*

[7] București, 29 m[artie] [19]41

Domnule Director General7,

.................................................................................................................

..................................................................................................................

..................................................................................................................

Cu mulțumiri anticipate,

Damian Stănoiu

(Kir Panait)

[Domnului L. Rebreanu, personal (confidențial)].

Note

Originalele acestor epistole, inedite, se află la Biblioteca Academiei Române. Cota

11(1 7)

CMLXXVII

.

1. Nicolae Scurtu – Note despre jurnalul lui Damian Stănoiu în Memoria Oltului și

Romanaților, 5, nr. 6(52), iunie 2016, p. 93–98. (Inscripții).

2. Este primit, la propunerea lui Liviu Rebreanu, ca membru al Societății Scriitorilor

Români.

3. Al. O. Teodoreanu – În loc de politica vinului. Scrisoare deschisă Sfinţiei Sale

Părintelui Damian Stănoiu. La „Viaţa Românească“ în Curentul, 2, nr. 363, 18 ianuarie

1929, pagina 1-2.

4. Damian Stănoiu – Călugări și ispite. București, Editura Cartea Românească, 1928.

5. Listă de subscripție cu care se strâng bani pentru clădirea sau repararea unei biserici.

6. Cercetând colecţia ziarului Rampa din luna februarie 1930 nu am identificat nici un

protest în favoarea lui Liviu Rebreanu.

7. Epistola aceasta, ciudată, întrucât îi lipsește conținutul, însoțește un articol,

edificator, Cameleonii, semnat Kir Panait care este, de fapt, unul dintre pseudonimele lui

Damian Stănoiu. Liviu Rebreanu fusese numit pentru a doua oară, în februarie 1941,

director al Teatrului Național din București.

Cameleonii

– Sunt sau nu sunt un cameleon? Această întrebare și-au pus-o desigur, toți cei

care au văzut admirabila comedie satirică a d[omnu]lui Valeriu Mardare. Tipurile de pe



scenă, care trăiesc realmente în pielea șopârlei ce-și schimbă culoarea după împrejurări, îți

inspiră atâta dezgust, că te îndoiești, încerci să te îndoiești, de existența unor astfel de

jivine cu chip și cu grai omenesc.

Sunt momente, în desfășurarea scenică, când ai vrea să strigi în gura mare că

mizerabilii în care s-au reîncarnat o mână de actori talentați nu există decât în mintea

bolnavă a unui autor mizantrop.

Mai cu seamă că acțiunea strânsă a piesei și jocul actorilor nu-ți dau răgaz să cauți

asemănări în lumea pe care ai cunoscut-o.

Până la urmă însă autorul izbutește să-ți smulgă adeziunea entuziastă. Ești convins

că trebuie să fi cunoscut el undeva, în vreun colț al marei ogrăzi a lui Dumnezeu, oameni

care își schimbă părerile, poate și credințele, așa cum își schimbă cameleonul culoarea

pielei.

Dar tot nu vrei să crezi că astfel de specimene ți-au încrucișat și ție calea, atâta

oroare îți inspiră metamorfoza hidoasă a familiei picherului.

Abia după ce ai evadat din atmosfera tulburătoare a piesei, încep să ți se ridice

barierele memoriei, și regimente întregi de cameleoni

în chip de oameni ți se îngrămădesc în amintire.

I-ai întâlnit în jungla politică, lingând astăzi

unde au scuipat [i]eri, sau lovind astăzi unde în ajun și-

au lăsat bale de târâtoare.

I-ai cunoscut în birouri, în saloane, în armată,

în cler, în propria ta familie. Limba lor e înmuiată în

miere sau în otravă, după împrejurări; în fața celor

puternici își topesc șira spinării; pentru un blid de linte

în plus sunt capabili de orice mârșăvie.

– Sunt sau nu sunt cameleon? a trebuit să mă

întreb și eu, îndată ce am părăsit Teatrul Național.

Coloana vertebrală a protestat, ofensată, dar o voce din

fundul conștiinței mi-a șoptit șăgalnic la ureche:

– Poți să juri că, măcar în fața unei eve

îndărătnice, n-ai făcut niciodată pe... cameleonul?

Kir Panait – Damian Stănoiu

(Inserat la rubrica Răutăți, contra semnătura olografă aparține lui Damian Stănoiu).

Monumentul Eroilor din comuna Urzica (II)

Vasile Radian, Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu

Monumentul eroilor din cel de-al doilea război mondial a fost ridicat în anul 2007

la inițiativa lui Caracudă Ion și Popescu I. Marin și prin grija Consiliului Local și a

Primăriei Urzica. Se află în centrul administrativ al comunei într-un mic parc amenajat

între biserica din localitate și primărie. În incinta parcului se găsește și un alt monument

închinat eroilor din primul război mondial (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 52/2016).

Monumentul eroilor care și-au jertfit viața în cel de-al doilea război mondial este alcătuit

din trei panouri inegale ca înălțime, pe care au fost trecute numele eroilor. Panourile



confecționate din ciment sunt placate cu marmură și sunt așezate pe un suport în trei trepte.

Panoul central prezintă deasupra o cruce de marmură, iar

pe fața dinspre drumul principal sunt reprezentate două

puști de război încrucișate și o cască militară. Sub aceste

simboluri ostășești se află o inscripție: ,,Eroii din comuna

Urzica, județul Olt căzuți la datorie 1941-1945”. Mai jos

este scris un motto: ,,DOAMNE, DĂ-NE GLORIE, NU

PENTRU NOI CI PENTRU NUMELE TĂU!”

1. Caracudă Constantin

2. Popescu Ion

3. Popescu Dumitru

4. Buzețescu Dumitru

5. Vălugă Tudor

6. Enache Gheorghe

7. Părpăligă Gheorghe

8. Băcanu Constantin

9. Butoi Roman

10. Grecu Gheorghe

11. Nicolăină Marin

12. Lițoiu Alexandru

13. Manoilă Achim

14. Matei Gheorghe

15. Mazăre Ion – Gepu –

16. Mărculescu Ion

17. Mincan Constantin

18. Mincan Gheorghe

19. Mitran Ion

20. Niță Alexandru

21. Ocoleanu Ștefan

22. Paniță Victor

23. Petcu Ștefan

24. Petricică Florea

25. Petricică Raicu

26. Popescu Alexandru

27. Popescu Dumitru

28. Popescu Ion – Mic –

29. Radu Ion

30. Rădoi Ilie

31. Sârbu Dumitru

32. Stoinea Ion

33. Ștefan Gheorghe

34. Stoian Nicolae

35. Stroe Gheorghe

36. Stroe Marin

37. Stroe Paraschiv

38. Tănase Marin

39. Popescu Alexandru

40. Măgureanu Alex.

41. Grecu Dumitru

42. Ungureanu Toma

43. Crăciunică Alex.

44. Angeru Petre

45. Bălan Ion

46. Butoi Florea

47. Butușină Gheorghe

48. Câcă Tănase

49. Câcă Tudor

50. Caplea Marin

51. Ciocan Benone

52. Cismaru Ion

53. Cocoș Ilie

54. Crăciunică Marin

55. Diaconu Marin

56. Dobre Gheorghe

57. Dobrița Dumitru

58. Ene Ion

59. Filip M. Florea

60. Firicescu Constantin

61. Fronie Eftimie

62. Gavrilă Anton

63. Gavrilă C-tin

64. Gorun Ion

65. Jianu Gheorghe

Puteţi redirecţiona 2% din impozitul anual către Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului”

cont RO02CECEOT0130RON0581998, sucursala C.E.C. Slatina, C.I.F. 28429585. Detalii

pe www.memoriaoltului.ro, secţiunea ,,2%”.

Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului”, loc. Izvoru, com. Găneasa, jud. Olt, str. Libertăţii,

nr. 96. Tel. 0724219925, mail [email protected].

mailto:[email protected]

OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR - memoriaoltului.ro · În monumentala sa lucrare, „Istoria Românilor...

Documents

Transcript of OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR - memoriaoltului.ro · În monumentala sa lucrare, „Istoria Românilor...