MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢmemoriaoltului.ro/reviste/revista_100.pdfşi patriotismul mareşalului...

An. VII, nr. 8 (78) august 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 1

MEMORIA

OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Revistă de istorie şi cultură Anul VII, nr. 8 (78), august 2018

Editată de Asociaţia Culturală

MEMORIA OLTULUI

Director: Ion D. Tîlvănoiu

Comitetul de redacţie:

Dr. Aurelia Grosu, Mircea Şerbu, dr. Nicolae

Scurtu, Ion Andreiţă, Dumitru Botar,

Ioan Smedescu, Cornel Manolescu,

Floriana Tîlvănoiu, col. (r.) Dumitru Matei,

Vasile Radian.

Planşele noastre

1. Pictorul caracalean Marius Bunescu în ultimii ani ai vieţii (imagine de pe ,,Cartea de

condoleanţe” aflată la Arhivele Naţionale din Bucureşti).

2. Sus: Învăţătoarea Ecaterina Marinescu de la Sineşti la o şezătoare organizată

împreună cu elevii şcolii în anul 1940 (Arhivele Naţionale Bucureşti, fond Ministerul

Culturii Naţionale, inv. 2269/1945, D. 24, fascicula 43).

Jos: Profesorul german Ernest Gamilischeg de la Facultatea de Litere din Berlin,

invitat la Academia Română în anul 1935. Prieten cu Dumitru Caracostea şi invitat

de acesta să viziteze judeţul Olt, Gamillscheg a scris lucrarea ,,Die Muntart von

Şerbăneşti-Tituleşti (Gerichtsbezirk Olt, Kreis Vedea)”, apărută în 1936 la Leipzig, în

care analizează particularităţile graiului din localităţile judeţului Olt.

3. ,,Situaţia pe anii şcolari 1919-1920 şi 1920-1921 întocmită de Haralambie Popa

directorul şcoalei” (colecţia Nicu Vintilă-Sigibida).

4. Imagine cu participanţii la Congresul Misionar de la Chişinău, organizat în 1935 din

iniţiativa Mitropolitului Gurie (Arhivele Naţionale Bucureşti, fond Constantin

Tomescu, inv. 1450, D. 49. Nota care însoţeşte fotografia dă şi numele

participanţilor).

ISSN 2284 – 7766

Tiparul executat la Editura Hoffman

www.EdituraHoffman.com

Tel./fax: 0249 460 218; 0740 984 910



Cuprins

1. Ion Andreiţă- A rosti Basarabia............................................................................/3

2. Ion Lazu- Amintirile unui scriitor slătinean (XXIV).........................................../5

3. Marin Petran-Vlădila- O familie de bulgari din comuna Vlădila

(Romanaţi)............................................................................................................/10

4. Alina Elena Marin, Costel Vasilescu- Stăpâni peste zare. Cultul aeronautic-

constantă materială şi emoţională a locuitorilor din Olt şi Romanaţi.............../12

5. Nicu Vintilă Sigibida- Câteva date despre Şcoala Normală de învăţători din

Caracal (II).........................................................................................................../22

6. Cornel Manolescu- Prefecţii judeţului Olt (V).................................................../31

7. Ileana Monica Barbu, Mihai Barbu- 125 de ani de la naşterea învăţătorului

eminent Emanoil Ionescu..................................................................................../40

8. Mirela Costache, Ion Tîlvănoiu- Mihail Drumeş în corespondenţă cu

profesorul Crăciun Pătru...................................................................................../42

9. Dan Dumitru Anastasescu- Participarea celor mai importanţi clerici din

judeţele Olt şi Romanaţi la luptele naţionale ale românilor (I)........................../46

10. Comandor (r.) Nicola Tudor- Memoriul preotului iconom Ionescu Vasile,

confesor al Regimentului 18 Gorj......................................................................../49

11. Ioan Smedescu- Date de referinţă din istoricul satului Cocorăşti (I)................/62

12. Floriana Tîlvănoiu- Smaranda Chehata în corespondenţă cu profesorul Pătru

Crăciun (II).........................................................................................................../65

13. Cornel Manolescu- Vasile Dumitrescu, întemeietorul ,,Fabricii metalurgice

Balş”....................................................................................................................../70

14. Ciprian Firu- Câteva consideraţii asupra vieţii şi activităţii dr. Marin C.

Firu......................................................................................................................./74

15. Dan Dumitrescu- Tatăl meu, Demetru Iordana................................................./80

16. Crăciun Pătru- Tipografiile din Caracal de-a lungul anilor (I) ......................./86

17. Col. (r.) Dumitru Matei- Aspecte militare ale revoluţiei de la 1848 în judeţul

Romanaţi (II)......................................................................................................../94

18. Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor- August...................................../106

19. Vasile Radian, Ion Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu- Monumentul eroilor de la

Alunişu................................................................................................................/109

20. Haralamb G. Lecca- Dincolo. Din Dunăre-n Balcani (VI)............................./112

21. Ioan Smedescu- Istoria Slatinei în date şi documente (I)................................/113

22. Nicolae Scurtu- Inscripţii. Un interviu uitat al pictorului Marius Bunescu.../116



„A rosti Basarabia”…

Ion Andreiţă

Priviţi imaginea alăturată. Ea a apărut după 26 iunie 1940, când, în urma acelui

neiertător ultimatum, efect al odiosului Pact Ribbentrop-Molotov, trupele ruseşti cu

steluţă la chipiu au invadat pământul dintre Prut şi Nistru, Nordul Bucovinei şi Ţinutul

Herţei. Îndoliatul afiş vestea, din nou, că „Din Hotin şi pân’ la Mare / Vin Muscalii

de-a călare”,

zgripţuroasa

gheară rusă

întinzându-se ca o

pecingine a morţii

peste sufletul

românesc şi

trupul însângerat

al pământului

străbun. Iar de

atunci – după

scurtul respiro

1941-1944,

câştigat cu arma

şi patriotismul mareşalului cu destin tragic Ion Antonescu – „De la Mare la Hotin /

Mereu calea ne-o aţin”. Cu scop clar, deşi nemărturisit, dar înscris cu limbă acidă în

Testamentul lui Petru cel Mare, la punctul 8: „A se întinde (Rusia – n. n.) neîncetat

către Nord, în lungul Balticei, precum şi spre Sud, în lungul Mării Negre”. Şi dacă

ţările baltice par a fi scăpat printre ghearele zgripţurosului imperiu, deasupra

Basarabiei sabia lui Damocles vâjâie mai năprasnic ca oricând, ajutată şi de trădătorul

ciocoism comunisto-voronian. Testamentul nostru este cuprins în jalea „Doinei” lui Eminescu, care (altfel

decât Petru de Leningrad) se tânguie: „De la Nistru pân’ la Tisa / Tot Românul

plânsu-mi-s-a”. De ce plânsu-mi-s-a românul nu este greu de înţeles, câtă vreme nu

mai putea străbate „de-atâta străinătate”. Să ne întrebăm, însă: Astăzi, cum stăm? – noi de ce-ar trebui să stăm de la

Nistru pân’ la Tisa?! Iată adevăratul, durerosul Testament neîndeplinit! Nici după două

veacuri – şi mai mult de două veacuri. Cu locuri înstrăinate încă, prin care însuşi

Poetul se preumblase, la studii şi iubire, cântând „La Bucovina”… Ce înseamnă Basarabia, în raporturile noastre cu Rusia, să ne amintim tot cu

ajutorul lui Eminescu: „A rosti Basarabia e una cu a protesta contra dominaţiunii

ruseşti”. Punctum. Drama Basarabiei şi Bucovinei se alcătuieşte, întreagă şi zguduitoare, în cele

două cărţi scrise de istoricul Ion Nistor – acest „primus inter pares, cel mai viguros

dintre slujitorii ideii naţionale în această parte a României noi”, cum îl numea Iorga.



Drama de azi a celor două trupuri de ţară e greu să fie scrisă; abia de-o putem

trăi, în suferinţă şi speranţă. Dar pentru a trăi, suferinţa şi speranţa nu sunt de ajuns: lor

trebuie să li se alăture lupta, dacă vrem să ducem la îndeplinire cel mai paşnic şi nobil

testament – iar zgripţuroasa gheară rusă imperială să scapete spre întunecatele

tărâmuri ce-au zămislit-o.

Am uitat să precizez la începutul acestor rânduri – dar poate este mai potrivit

s-o fac acum – faptul că afişul cu zgriţuroasa gheară rusă mi-a fost oferit de către

(plecatul dintre noi) poetul Andrei Ciurunga, care a pătimit mult, în dragostea lui

pentru Basarabia; Basarabia şi Poezia fiind cei doi poli între care a palpitat viaţa,

destinul lui. S-a născut la Cahul, de unde vine şi întâiul său nume literar: Robert

Cahuleanu, sub care a fost cunoscut (a scris cărţi, a semnat în presă) până prin anii `50

(după care numele „Cahuleanu” devine proscris, deoarece trimitea cu gândul la locuri

ce trebuiau scoase din memoria românilor). Pentru poezie a făcut de două ori puşcărie:

22 de ani muncă silnică, din care 10 efectuaţi – la Gherla, la Canal, în Insula Brăilei.

Citez, spre exemplificare, din volumul „Lacrimi pentru Basarabia”, câteva fragmente

din opera acestei conştiinţe mai puţin cunoscute.

„În ţara lui Roş Împărat

Durerea se culcă cu trupul în pat

Durerea se suie cu sufletu-n cer

Demult, un copil de dulgher

A spus: Să fugiţi de păcat

Şi de ţara lui Roş Împărat

Acolo de unde răsare lumină

Rotundă ca mingea şi plină

Acolo tristeţile lumii se zbat

Acolo durerea şi sângele-i vinul

Şi sângele-l bem şi veninul

În ţara lui Roş Împărat”…

Poezia, care şi deschide volumul, este datată 14 iulie 1940.

Iată şi cântecul cu care mama basarabeană îşi adoarme copilul,

„Cântec de leagăn pentru pruncul din Basarabia”:

„Dormi senin, comoara mea. Fă nani,

Îngerii din somn îţi sunt stăpâni,

Mâine de la sânul cald al mamii

Te vor smulge câinii de păgâni

Nu mai plânge. Luna jucăuşă

Îţi veghează somnul înţelept –

Mâine vei muşca şi tu cătuşă

Şi vei lua pădurile în piept”…

Pădurile din taigaua Siberiei, zăpezile cele fără de sfârşit ale nesfârşitei Siberii,

spre dezrădăcinare şi pripas; depărtări peste care, însă, dorul de casă al românului

basarabean a călătorit totdeauna ca un surugiu înaripat. Iar atunci când s-a ivit ocazia,

când cuţitul a ajuns la os şi dincolo de os, dorul s-a prefăcut în armă – ca în basmele

noastre adevărate – iar românul în ostaş neînfrânt. O spune şi Andrei Ciurunga, în

poezia „Luptăm de mult”:

„Luptăm de mult… Din sângele fierbinte

Ne-am învăţat să dăruim cu sete,

Târâm în raniţi pâine şi morminte

Şi poate chipul trist al unei fete…

Pe morţii noştri cine-o să-i primească?

Nu-i sfânt în cer acolo să rămână,

Căci pentru ţara asta românească

S-a dus şi Dumnezeu cu arma-n mână”.



Luptăm şi astăzi, români de-a dreapta şi de-a stânga Prutului, toti cei ce

credem într-o Românie firească şi Mare, în numele unui adevăr dureros şi axiomatic,

rostit de poet în „Cântec de pe front”:

„Stăm în tranşee tupilaţi, mărunţi

Şi gând întreg ne biruie pe frunţi:

Nu-i vis la care jertfa să nu suie

Cum Românie fără Nistru nu e!”.

În ceea ce-l priveşte, poetul – aruncat pe nedrept în puşcăriile bolşevice: fie

ruseşti, fie româneşti – rosteşte testamentar:

„La ora când cobor, legat în fiare

Să-mi ispăşesc osânda cea mai grea,

Cu fruntea-n slavă strig din închisoare:

Nu-s vinovat faţă de ţara mea!”.

O ţară în care presimţea – vizionar:

„Ca mâine vor bate tobele iar,

Ca mâine vor râde holde de pâine:

Şi Nistrul, şi Nistrul va sta la hotar –

Ca mâine, ca mâine!”.

În sfârşit, acum se cuvine pusă întrebarea care ne cuprinde pe toţi: Ce facem

noi, fiecare în parte şi toţi laolaltă, ca mâine să devină cât mai repede azi?

Amintirile unui scriitor slătinean (XXIV)

Ion Lazu

16 mai ’07, miercuri. Promiseseră că va fi o zi rece, înnorat, a ploaie, etc., dar am

avut încă o zi toridă. Şi nu e decât mijlocul lui mai. Ce urmează? Totuşi, mă avânt spre

centrul urbei supraîncălzite. Dau pe la Regia Pădurilor şi, situaţie penibilă, funcţionara a

greşit ceva la acte, mă pune să semnez din nou contractul de sponsorizare pentru

Întâmplări din pădure, apoi reiese că nu vrea să-l ducă la jurist pentru semnare, cei doi

fiind în conflict. Asta mai lipsea....

Iau metroul până la Universitate, dar la TNB toate uşile sunt închise, să fi întrebat

de adresele scriitorilor actori. O iau pe str. T. Arghezi şi dau de monumentul lui C. D.

Gherea, iar pe colţ e casa presupusă a lui Alice Voinescu. În renovare. Urc la et. I,

administratoarea nu ştia nimic, sunt aici de prin 1980, mă îndrumă alături, iese cu greu o

fantomă umană, nu are glas decât să-mi şoptească: da, Alice V. a locuit acolo. Şi mă

trimite la etajul II, la inginerul Mihalache; sun, acela nu ştie de Alice Voinescu, deşi e în

bloc din 1975. În principiu este de acord cu placa memorială. Mă gândesc că A.V. nu va fi

avut mutaţia aici, deşi poate a stat ani buni. Când revin la parter, abordez nişte muncitori

constructori şi aflu despre buloanele de fixat plăcile ornamentale pe zidurile exterioare,

ceea ce fac ei mereu când pun travertin. Mă sfătuiesc să încerc cu cei de la cimitire, care

pun plăci, cruci, scriu pe marmoră, se pricep, lucrează bine etc. Aceia sunt cei mai în temă.

Şi să pun deasupra inscripţiilor două crenguţe sau un fir de trandafir, asta înseamnă pentru

totdeauna. De meditat.

Acasă, Lidia îmi spune că a primit mai multe telefoane. Un tip care a spus că

locatarii din Dionisie Lupu 74 nu sunt de acord cu cererea noastră. De ce numai Ov. S.



Crohmălniceanu? Au mai locuit acolo şi alţi scriitori. Iar celelalte 2-3 telefoane sunt

pozitive, inclusiv cel de la blocul lui D. Alexandru, (a locuit acolo între 1968-1991).

Şi în mijlocul acestor calcule şi meditaţii, căci am primit multe oferte pentru

confecţionarea şi fixarea plăcilor, pică încă un telefon, este de la Filofteia Stoian, tot din

Dionisie Lupu 74. Din nou: De ce numai Ov. S. Crohmălniceanu? Au stat acolo nu mai

puţin de 10 scriitori, familiile lor sunt încă pe baricade şi nu permit această discriminare.

S-au gândit să fie pusă o singură placă pentru toţi - sau deloc! Şi îmi dictează lista celor

zece. Dna Tăutu mai trăieşte, dna Tulbure, idem, chiar şi ea, soţia lui Niculae Stoian.

(Văduvele roşii?) Că de ce adresa către blocul lor nu este datată? Ca să le reproşăm la

urmă că le-am trimis-o acum un an şi ei nu ne dau acordul? Dar nu aveţi ştampila poştei?

Ce e suspiciunea asta, doamna Stoian? Nu, formularele au fost scrise acum vreo lună, dar

abia de 3-4 zile eu le-am completat adresele cu mâna mea, căci acolo lipsesc funcţionarii,

şi tot eu le-am expediat de la poştă, pe banii mei. Aha, dumneavoastră aţi adăugat de mână

Dana Dumitriu? Da, eu, pentru că am aflat din târg că şi Dana D. a locuit în imobilul dvs.

M-am gândit să-i punem acolo, nu în Berceni, pe unde nu trece nimeni, nici în strada Al.I.

Cuza, unde s-a născut. (Cu aceste amănunte sper că m-am impus în faţa vajnicei văduve

roşii.) Nu putem pune câte o placă peste tot pe unde a trecut scriitorul român, biet chiriaş

trecător. Marin Preda are de fapt o placă, pe pictor Romano. Nu pare să ştie – şi de ce-ar

şti?! Ţine să-mi precizeze: Sunt şi eu în Uniune, mai de curând. Se va face forte şi-mi va

trimite datele despre fiecare dintre cei zece. Plătim şi noi literele, zice. Nu este cazul, zic.

Dar de ce n-ar fi?, mă gândesc, după aceea... (Ieri administratorul de la blocul Alicei

Voinescu se oferea să suporte ei costul plăcii.) D-na Stoian, scriitoare, nu? Colega

noastră, continuă: Şi au mai trăit aici nişte actori, muzicieni, dar de la alte uniuni de

creaţie. Ştie ea de unde mi-a venit ideea cu Crohmălniceanu! De unde, stimată doamnă?

Acum vreo lună-două a apărut cineva din Germania care se interesa de Ov. S.

Crohmălniceanu, în prespectiva de a-i pune o placă memorială. (Adică ei între ei...). Să-i

fi spus că străinul acela eram tot eu? Poate aş fi dezamăgit-o rău de tot. Poate nici nu m-ar

fi crezut. Şi la ce bun? Mai înbunată, căci a obţinut ce-şi propusese, zice: La început am

avut vocea alterată, de supărare. Şi precizează, să se ştie: Ori toţi ori niciunul. De ce

această discriminare?!

Dar înainte de d-na Stoian dăduse telefon Marga Barbu. E de acord. A cui a fost

ideea? Doamna Barbu, eu am fost cu ideea acestui proiect al Uniunii noastre, eu personal

am făcut lista, l-am cunoscut pe maestru, am debutat la Luceafărul, este scriitorul meu

preferat. Se bucură, ar vrea să vadă placa înainte de a o fixa, vrea litere de aur. Şi să o

plasăm într-un loc unde nu sunt firmele. Da, o vom anunţa înainte de a sosi cu placa, iar

amplasamentul îl vom stabili împreună. Se gândise şi ea să pună o placă memorială,

vorbise cu un sculptor, la insistenţele sorei ei. Dar de ce să intraţi la cheltuieli? Uniunea

Scriitorilor va rezolva problema, este o onoare etc. Se bucură foarte mult. Închei discuţia

cu temenele şi urări de sănătate şi succese. Promit că în două-trei luni se rezolvă.

17 mai 2007, joi. Toată dimineaţa dau telefoane, aflu e-mailuri, trimit oferta

Uniunii la alte șapte-opt firme şi primesc trei răspunsuri, pe lângă celelalte trei deja

primite. Dna Stoian revine cu datele privind anii când scriitorii de pe listă au locuit în

respectivul imobil, de data asta înblânzită, scuzându-se etc.

Lucrez la macheta plăcii memoriale. Cred că 40/60 cm e mai potrivit decât 50/60

cm, care e prea mare pentru 80 de litere. Şi se pare că scrisul va costa mai mult decât placa

propriu-zisă, deci se impune raţionalizarea textului.

18 mai, vineri. Merg la Bellu, acolo tratez cu doi buzaţi care jucau cărţi. Un Ion

Pădure şi o rudă de-a lui, din Bărăgan. Ajung, prin târguieli, să-mi coboare preţul la 2,5



milioane placa inscripţionată şi cu 4 perforaţii. Îmi notez mobilurile lor. Ce nu-mi place

este că nu pot executa decât inscripţie manuală, îmi arată câteva pe la cavouri, bine, dar...

Ţinem legătura.

Acasă, telefon de la Colţei 23, pe lângă Florenţa Albu mai e vorba şi de Dumitru

Almaş. Pahonţu şi colocatarii săi insistă. Luni merg la Al. Istrate să văd cum stăm cu banii

pentru plăci.

21 mai 2007, luni. Vorbesc la TNB pentru Victor Ion Popa, nu au datele; dau

telefon la Teatrul G. Ciprian din Buzău, la Teatrul V.I. Popa din Bârlad, neştiinţă pură şi

simplă, amânări, promisiuni de telefoane, neonorate în seara respectivă, în următoarele

seri. Mai simplu spus, respectivii nu ştiu unde a trăit patronimicul lor.

La prânz îi prezint situaţia lui Al. Istrate, acolo Rodian D. şi N. Sineşti, acesta

mereu dă năvală, mereu cere ceva. Nici acum nu se dă lesne dus. Îi dau mâna, dar nu

pleacă. Îl întreb de Ion Sofia Manolescu, nu ştie; Istrate foarte plăcut surprins cât de

repede şi departe am împins lucrurile, vrea să ne extindem la 150 plăci. Va vorbi cu

N. Manolescu şi-mi dă răspuns în două-trei zile. Ce-ar fi să fie?, mă întreb. Şi să facem un

lucru de laudă pentru scriitorime...

Trebuie să mă decid la un prim lot de 40-50 scriitori, între ei şi Mircea Ciobanu.

22 mai ’07, marţi. Întâi la DTM, să recuperez buletinul Lidiei. Fac poze la biserica

Mavrogheni, ctitorie din 1785, unde transcriu de pe monumente; apoi la adresa Petre

Pandrea. Ajung cu 300 la Unirii şi de acolo la Budapesta, unde pozez blocul lui Emil

Giurgiuca. Aflu că la cealaltă scară a stat cândva şi Nichita Stănescu. Semnez contractul

cu RBL şi revin acasă. După amiază lucrez la textul America.

25 mai, vineri. La prânz la Ion Murgeanu, ieşim împreună, fac poze la Ion Iuga şi

Ion Frunzetti, ambii pe strada Toamnei. Zice Murgeanu: să-i facă placă memorială

Uniunea lor, că a scris despre toţi pictorii şi sculptorii. Zic: Dar nu ne-a dat el nouă

minunata traducere a iscusitului hidalgo Don Quijote? Nu ne-a dat el traducerea din

Război şi Pace? Nu e deajuns pentru literatura română? Murgeanu spune că l-a vizitat

cândva pe Ion Iuga, la etajul II, într-un apartament foarte luxos, de vreo 5 camere. Probabil

că soţia nu mai stă aici, de unde bani să plăteşti o asemenea chirie-întreţinere? D-na

Ştefănescu de la et. I, în vârstă şi amabilă, aflând că venim de la USR, ne invită înăuntru,

se uită în cartea de imobil, vede că Ion Iuga a murit pe 9 sept. 1993, dar nu ne poate

preciza data intrării în spaţiu. Murgeanu mirat că reuşesc să intru în astfel de imobile şi să

mă fac agreat de oameni necunoscuţi, chiar suspicioşi, bătrâni. Se miră şi de Frunzetti, în

ce vilă a stat, numai el a nimerit în ţigănie... Îi plac aceste case de pe Tunari, luxoase,

tihnite.

La Sala oglinzilor unde USR îl sărbătoreşte pe Al. George; ajung cu întârziere,

deja vorbea Livius Ciocârlie, după ce încheiase Barbu Cioculescu. Livius C. începe cu o

pagină de jurnal, de pe vremea centenarului E. Lovinescu, de editarea căruia s-a ocupat

Al. George. După ce Livius C. încheie cu expresia „scriitor definitiv”, care-i place lui

Gabriel Chifu, Al. George spune că la acel centenar Lovinescu, alde Mihai Ungheanu şi

Al. Oprea, politruci, care nu citiseră nimic din E. Lovinescu, dar îl asimilau cu Monica L.

şi deci vedeau negru înaintea ochilor, au susţinut că nu are rost să-l edităm pe E.

Lovinescu atâta timp cât nu avem integrala N. Iorga. Deci la calende! Îi vine rândul Annei

Bentoiu (o văd prima dată, crezusem că nu mai e în viaţă) care se referă la activitatea de

traducător a sărbătoritului, în special din franceză, care se studia intens în şcoli pe vremea

lor şi care avea darul să te înveţe cu alt mod de a gândi. Apoi Sorin Lavric, cel mai bun

dintre vorbitorii de astăzi, despre literat, cărturar, liberal. Se ridică din sală Mircea Horia

Simionescu, vine la prezidiu, pe scaunul pus de mine în faţă, dă din mâna stângă, fără să



spună ceva esenţial, îl califică aristocrat al gândirii. În fapt, o lungeşte, nu se poate

concentra, apoi vrea să ne citească un text din sărbătorit, răsfoieşte la nesfârşit cartea, dar e

culmea, nu pusese semn, nu îndoise măcar pagina. Nici măcar nu ne spune la ce text se

oprise, ca să-l citim acasă. (O cifră, pe care credea că o va ţine minte?). Mă gândeam: la

bătrâneţe unii scriitori mai norocoşi au parte de sărbătoriri ca asta, mai reuşită sau mai

lălăită, însă bătrâneţea în sine nu este o sărbătoare, ci o pacoste. M.H.S. pleacă de la

prezidiu, supărat.

La urmă Al. George se explică: am încercat, sunt sau nu de acord cu ce am izbutit,

opera mea e o harababură, fapt e că la 30 de ani, cu sănătatea precară, a dorit să lase o

carte reprezentativă, prustiană, n-a scris decât 800 de pagini, nu ca Proust, vreo 8000; dar

pentru că asta se întâmpla prin 58-59, nu a putut să o publice, a trebuit să trăiască din

traduceri – şi nu oricum, ci ca negru, semnau alţii, el timp de 20 de ani nu a avut serviciu.

Tezele din iulie au oprit lansarea lui ca prozator. A scris critică. De fapt debutase la

Liberalul, cu trei articole politice – însă totul spus cu umor. Despre Goethe, în completarea

Convorbirilor cu Eckerman. Goethe s-a revoltat că se spunea despre el că a fost un copil

fericit, un adolescent fericit, un tânăr fericit, un bătrân fericit. Goethe a cerut pană şi

hârtie, a trecut dincolo şi a revenit anunţând: Nici măcar 40 minute de fericire! La sfârşit

obţin un autograf pe Oameni şi umbre, o ediţie mai veche. Îmi spune că în cealaltă a

reintrodus nişte pasaje scoase de cenzură.

26 mai 2007, sâmbătă. Telefon de la Petrăşescu, din imobilul Mariei Banuş, îşi

cere scuze că data trecută mă pusese pe fugă, spunându-mi că n-a primit nici un plic de la

Uniune şi nu ne dă aprobarea decât dacă primeşte solicitarea oficială. Dar fapt este că la ei

s-a schimbat poştaşul, a pus plicul în altă cutie... Acum are adresa, ne va trimite răspunsul

lor. Eu: Nu vă mai chinuiţi cu poşta, aţi văzut câte încurcături face; îmi este suficientă

aprobarea dvs verbală. Da, dar să vadă textul plăcii. E un text stas: „Aici a trăit şi a creat

între anii cutare scriitorul cutare”. Merg la calculator şi îi citesc exact textul Mariei Banuş.

Reiese că personal are reţineri faţă de această poetă care a ridicat osanale lui Stalin. Îi spun

că Maria Banuş figurează inclusiv în Istoria din 1941 a lui Călinescu şi nicidecum pentru

osanale, ci ca poetă de mare talent. Or, noi nu punem plăci unor oameni politici, ci unor

scriitori talentaţi. Poeta M.B. a tradus magistral din Rilke, din Ahmatova, din..., mergeţi la

Biblioteca Academiei şi citiţi opera. Da, şi el are nişte cărţi cu autograf de la ea. Aha,

prind eu glas, de aia o săpaţi?! Să-i fi trântit: De ce nu i-aţi spus-o atunci, în faţă? Dacă

n-aţi avut curaj atunci, măcar să tăcem. Lidia crede că bine i-am zis, ce calitate are el să

decidă cine merită şi cine nu, sau să cenzureze textul Uniunii... Cică să-l consultăm, să

punem placa într-un loc mai discret. Ba nu, pe faţadă, acesta fiind rostul plăcilor

memoriale, să le vadă lumea, să reţină faptul că aici a trăit un poet...

Îmi dau seama că vor fi mulţi care se vor bucura de plăci, familiile, mai ales

nevestele, dar se vor găsi şi destui care să cârtească: ăla scriitor?! A fost un oportunist! De

aceea voi stărui ca USR să-i pună placă memorială şi lui Eugen Barbu, cu care au fost în

mare râcă, dar şi unui Ury Benador, scriitor mai mult decât onorabil, dar care nici n-a vrut

să fie membru USR. Şi apoi: sunt multe cele 150 de plăci proiectate pentru ditamai

capitala cu peste 5000 de străzi? O placă la 33 de străzi, domnilor...

27 mai 2007, duminică. Azi la prânz termin corectura Iisus, a prietenului Ion

Murgeanu, cu sentimentul că e o carte nemuritoare. Fără o singură cădere de nivel. Seara

târziu aproape că termin lectura la Jurnalul american al Lidiei, text care stă pe propriile

picioare.

Hulă mare în cartier, însă nu dă cine ştie ce ploaie, se răzbună însă în alte cartiere,

iar în ţară e şi mai rău: dezastru la Sibiu, grindină cât pruna, livezile compromise...



Tot astă seară, emoţii până în ultima clipă pentru Festivalul de la Cannes, când, în

fine, Jane Fonda îi înmânează lui Cristian Mungiu marele premiu Palme d’Or, la a 60-a

ediţie, deci asta e cea mai mare victorie a cinematografiei româneşti dintotdeauna. Mare

bucurie, neumbrită de vreo suspiciune, căci de la început s-a vorbit şi s-a scris despre acest

film ca unul dintre principalii candidaţi la premiul cel mare; ne îmbrăcăm în grabă, simţind

nevoia de spaţii dezgrădite pentru exaltarea noastră, ne plimbăm fără ţintă pe străzi, facem

un tur al cartierului, Lidia intră în vorbă cu câteva grupuri de trecători, dornică să

împărtăşească marea bucurie şi mândrie. L-a oprit pe un tânăr grăbit într-ale lui, în prima

clipă am crezut că îl cunoaşte de undeva, căci i s-a adresat direct, familiar, fără introduceri

protocolare: Ştii că am câştigat Marele premiu la Cannes? Tânărul s-a oprit din evoluţia lui

în forţă, Lidia îl apucase de braţ, cu un gest îndrăzneţ: A ridicat o faţă bucuroasă spre ea,

ca iluminat de o revelaţie şi a zis, coparticipativ: Nu ştiam, n-am aflat, dar mă interesează,

vroiam să aflu. Şi am început să exclamăm toţi trei, după care tânărul s-a repus pe traseul

lui imperios. M-am uitat la Lidia cu mirare, dar fără mânie, ci cu relaxare, cu un uşor oftat

de uşurare, căci la drept vorbind lucrurile ar fi putut lua o turnură penibilă, nu?

După ce am trecut intersecţia de la Rm. Sărat, iar s-a apropiat de o maşină care

oprise la semafor, şoferul a observat mişcarea, a deschis geamul şi Lidia le-a comunicat

marea veste: Aţi aflat că am primit marele premiu la Cannes? Nu aflaseră, dar se bucură în

mod sincer, ceea ce a făcut-o pe Lidia să pluseze: pentru o asemenea victorie ar trebui să

ne adunăm în mod spontan în Piaţa Universităţii.

Iar azi, la prânz, după ce pozez imobilul lui G. Ivaşcu de pe Bdul Aviatorilor 56,

intru pe strada unde am locuit pe vremea stagiaturii mele, cu gând să pozez casa lui Mihail

Drumeş. Pozez şi casa familiei Giuglea, unde am locuit, la nr. 3, (la subsol...); zăresc o

doamnă pe celălalt trotuar, o abordez. Da, Mihail Drumeş a stat la casa unde se vede un

covoraş roşu la balcon. Îl vedeam prin anii 1964-65, zic. Ea credea că a murit mai

demult... Îi spun de familia Sădeanu, de dna Maria Giuglea, profesoară de franceză,

directoare de liceu de fete, studenta lui Eugen Lovinescu, se pare unul dintre amorurile

ei/lui, apoi soţia filologului Grigore Giuglea, prof. univ. la Cluj şi sora altui mare filolog,

Petru V. Haneş. Şi traducătoarea, pe vremuri, a cărţii de mare succes Singur pe lume de

Hector Malot. Iar dna Florenţa, fiica dnei Giuglea, s-a născut pe când părinţii ei erau cu o

bursă de studii la Florenţa. Aveau o fată în casă cu care au revenit în ţară, părinţii acelei

fete au vrut să ştie unde pleacă fiica lor şi spunându-li-se că pleacă în România, ei au

înţeles Romagna, deci o provincie din Italia. Cât de înrudiţi suntem cu italienii! Îmi spune

că e în relaţii cu familia Sădeanu, acum plecată din ţară mai tot anul, revenind doar în

timpul verii, dar că în acelaşi imobil a stat în anii 50 şi Constantin Noica, până să plece la

Păltiniş. Iar casa de alături, a vândut-o dna Gopo lui Fane Spoitoru, care le-a dat tuturor

chiriaşilor câte un apartament, dnei Gopo o casă pe pământ, pentru că avea multe pisici. Şi

în urmă a dat jos placa memorială a lui Ion Popescu Gopo, deşi era aşa de simplă şi

frumoasă. Cu ce l-o fi deranjat? se miră interlocutoarea mea.

După despărţirea de dna Zaverdeanu, mă îndrept spre capătul străzii şi apoi,

oarecum hoţeşte, ca doamna respectivă să nu mă bănuiască de sentimentalism, intru în

imobilul de la numărul 3. Mă trezesc în holul de pe vremuri, unde nu ajungeam decât

rareori, eu locuind la subsol, intrarea prin spate, cum altfel? Şi anume cu sentimente

împărţite: nostalgie şi consternare, deloc bucurie; sun de jos în sus la toate soneriile, unele

indicând firme, altele de locatari, nu răspunde nimeni. Doar la ultimul etaj, cineva din

spatele uşii, a uşilor, vorbind ca din peşteră, mă pune pe fugă: Nu a locuit niciun Noica

aici, în veci! Nu cumva sunt chiar foştii mei duşmani, alde Neagu, teroriştii cu butoaiele

de varză pritocite o iarnă întreagă, spre disperarea noastră? După ce revin în stradă şi caut



să mă dumiresc în legătură cu adresa lui Drumeş, îi văd mişcându-se pe la ferestre şi în

balcon, precum şobolanii. Nu le vine să creadă că sunt tot eu, prăpăditul de geolog de la

subsol, în timp ce el, cadristul, se lăfăia pe un palier întreg, la etaj. Şi să mă prezint din

partea Uniunii Scriitorilor?! Lumea asta s-a întors cu susul în jos?!

Vin acasă, îi spun Lidiei povestea cu placa lui Gopo, se supără foc. Să fac tapaj în

presă! În acest timp, din nou, ni se spune la TV că din 1957, de la filmuleţul lui Gopo,

acesta este succesul cel mai mare al cinematografiei româneşti. Insist ca Lidia să scrie un

articol: Dulce şi amar, pe această temă: premiul de la Cannes, scoaterea plăcii memoriale.

De ce nu scriu eu, fiindu-mi mai la îndemână? Pentru ca să nu se creadă că vreau să atrag

atenţia asupra mea, care am luat cândva un premiu pentru scenariu, îi explic. Nu pare

convinsă. Fără să mă odihnesc după amiază, lucrez la lista plăcilor şi la calculator până la

23:30. Îmi dau seama că în nicio perioadă a vieţii nu am lucrat atât de mult, poate pe

vremea Ocnei de Fier; poate pe vremea colaborării la Vinea, uneori.

29 mai 2007. Merg pe bdul Aviatorilor, pentru G. Ivaşcu, pe partea dreaptă,

înainte de Piaţa De Gaulle, o vilă pe sprânceană, nu mi se răspunde la parter, urc la etaj, pe

o scară foarte lungă, etajele fiind înalte, de, vorbesc cu o dnă Zamfir, care l-a avut ca

profesor, un domn simpatic, o discuţie care merge la obiect, da, e de acord, însă decisivă

este opţiunea senatorului Triţă Făniţă, proprietarul de la parter, ap. 1. Îi las adresa Uniunii,

îmi dă telefonul, să vorbim.

O gafă, sau pe-aproape. Sun la Jean Grossu, îmi răspunde soţia şi mi-l dă pe

marele traducător. La pat, cu hipertensiune. Aşteaptă să-i iasă la Târg vreo şapte cărţi.

Adică nu degeaba s-a străduit, iată rezultatele, e încă în frunte. Îl întreb pe rând, cu lista în

faţă, despre vreo 12 scriitori, toți din generația lui; i-a cunoscut, a lucrat cu ei, aveau soţii

frumoase; Cella Serghi se plimba prin Cişmigiu cu tinerei, locuia prin Sf. Constantin, avea

soţ un profesor, nu-i ştie numele. Şi aşa despre toţi. Dar dvs. câţi ani aveţi?, mă întreabă.

Eu nu m-am învârtit printre scriitori, am avut altă profesiune. Mi-am scris cărţile şi asta a

fost tot. Aveţi vreo carte la târg? N-am.

O familie de bulgari din comuna Vlădila-Olt (Romanaţi)

Marin Petran-Vlădila

Ştim că tracii au trecut Dunărea, cu câteva secole înainte de Traian. În contact cu

romanii, populaţia tracică- după Herodot, cei mai vechi ocupanţi ai Peninsulei Balcanice-

s-au romanizat. În evul mediu, românii erau unul dintre popoarele cele mai numeroase ale

Peninsulei, după toată probabilitatea ,,traci romanizaţi” ca şi cei din Dacia. Poporul

românesc al Peninsulei Balcanice, a fost absorbit de greci, slavi şi de bulgari, păstrâdu-şi

unitatea de limbă, datină, religie şi viaţa de familie.

Bulgarii şi sârbii, din dreapta Dunării, au venit în Vlădila, după Reforma lui

Constantin Mavrocordat (1746), sec. XVIII. În jurul anului 1720, comunei Vlădila îi

aparţineau două sate: Frăsinet şi Vlădila Veche. Cu excepţia celor două familii,

Simoschevici şi Ceocea care au ocupat locuri de casă în Vlădila Veche, ceilalţi migratori

au ocupat vetre de casă, de la Biserică spre Est, formând al treilea sat numit Sârbi. La noi,

bulgarii şi sârbii au venit în număr mare şi în timp. Printre cei veniţi sunt amintiţi Paţa,

Procop şi Rusan (din memoriile bătrânilor), după 1800. Cei trei se pare că ar fi fost rude.

S-au aşezat toţi în zona de centru ( lângă Primăria de azi). Din relatările mai multor bătrâni

şi a unui străstrănepot al familiei Rusan, căci de această familie vom vorbi, au venit ,,cu



traista pe băţ’’. Unii dintre bulgari şi sârbi s-au ocupat cu ,,negustoria’’, alţii cu

grădinăritul. Înainte de a se stabili în Vlădila, treceau Dunărea cu barca, cu paporniţele cu

zarzavat. Populaţia locală nu se îndeletnicea decât cu agricultura şi creşterea animalelor.

Rusan Ghena a găsit de lucru la munca câmpului, la un boier. Într-o zi, la arat, pe vechea

vatră a satului Frăsinet, Rusan a descoperit cu plugul o oală de lut cu ,,galbeni’’. A cărat

comoara în buzunare şi în timp spre a nu fi bănuit de boier. Cu timpul Rusan şi-a cumpărat

pământ, boi etc., şi-a construit case, a devenit stăpân peste mai multe averi.

Rusan Ghena (n.1790- m. 1870) a avut două căsătorii: cu Ghergana şi Maria, cu

care a avut şase băieţi ; Rusan Slaven, Marin, Enache,Neda, Cârstea şi Apostol. Slaven şi

Marin, este posibil să se fi născut în localitatea Slavoviţa- Plevna. Rusan Marin a fost

căsătorit cu Peleana, şi au avut un copil, Rusan Toma. Rusan Enache (n 1832 - ?), a avut

mai multe căsătorii: cu Ivana (n.1832- m. 1908), Ispasa, Velica, Tudora. Din aceste

căsătorii, Enache Rusan a avut copii pe:

Afilat (n. 1860-m. 1881), Naidin (n.

1864- m. 1919), Anghel (n.1868),

Maria (n.1870), Catinca (n.1872).

Enache Naidin (n.1864- m. 1919) a fost

căsătorit cu Pârvan Anica ( n. 1866-?)

cu care a avut opt copii: Ispasa (1893-

1895), Elena (1894-1897), Cârstina (?-

1899), Ion (1895-1901), Floarea (1900-

1902), Ignatie (1904-?), Oprica (1905-

?) şi ultimul fiind Enache Petre (n.1907-

2004), căsătorit cu Tudora care au în

viaţă trei copii ; Ilie, Marin şi Ştefan.

Cel de-al patru-lea copil al lui

Ghena Rusan a fost Neda (n. 1836-?),

căsătorit cu Niţa. De adăugat că din

familia Rusan au fost cinci primari în

comuna Vlădila ; Rusan Ghena, Rusan

Cârstea, Rusan Apostol, Rusan Ion şi

Rusan Petrache. Cârstea Rusan (1839-

1897) (primar) este penultimul din

familia lui Ghena, cu trei căsătorii ;

Gherghina, Floarea şi Pena. Au avut

copii pe: Mihai (n.1867), Florea

(n.1874), Ecaterina (1875- 1953), şi

doi gemeni: Petre C. Rusan, Petre C.

Rusan (1880) - unul fiind primar.

Apostol Rusan (n.1843-1923,

primar) ultimul din familia Rusan,

căsătorit cu Floarea din Stoeneşti

(n.1876- 1924), au avut pe: Vasile

(n.1870-?), Ion (n.1876- 1940, primar) şi Alexie (1881- 1964).

Dintre copiii lui Cârstea, au trăit doar trei: 1-Ecaterina (Tincuţa), căsătoriră cu

Petrache Ulmamei din Beuca-Teleorman, primar în Vlădila între 1911-1919, gemenii, 2-

Petrache, unul căsătorit cu Dumitra, fata preotului Petrescu din Studiniţa şi 3-Petrache,

căsătorit cu Tudora, din neamul lui Fotescu.din Vlădila.

Familie de bulgari din Vlădila-Romanaţi



Petrache şi Tudora au avut nouă copii: Maria (1900-1968), Dumitra (n. 1901),

Dumitrache (n. 1903), Ecaterina (1904-1909), Stela (1907-1981), Gheorghe (1909-1982),

Elena (n. 1912), Florea (Adrian) (1915-1992) şi Lili (1917-?).

Rusan Ghena, le-a lăsat urmaşilor săi o situaţie materială bună. Fiul său, Cârstea, a

avut mai multe locuri de casă pe str. Cozia în Vlădila, mult pământ, animale, magazii,

pătule. În anul 1910, fiul lui Cârstea, pe nume Petrache Rusan, cu două clase primare,

primar în Vlădila, construieşte casa cu firma Italiană-Antonelli, unde azi funcţionează

Cabinetul Medical şi Centrul Medical de Permanenţă. La rândul său, Petrache Rusan, pe

lângă casa-conac, care corespundea cerinţelor vremii, cu mobilier occidental- ceas

Elveţian, oglinzi din Veneţia, ,,lampadar’’, radio şi multe altele, mai deţinea, cazan de

ţuică, presă de ulei, moară la Traianu- pe locul unde azi este Căminul Cultural, automobil,

tractor şi servitori pe Urlan C-tin şi Urlan Maria. Petrache Rusan (n. 1880), moare în

1942, lăsându-i fiului său Florea zis Adrian întreaga avere, toate, până la ,,noaptea

moşierilor’’ din 3 martie 1949.

Apostol Rusan, fiul lui Ghena, lasă fiilor săi, la rându-i, o avere însemnată. Ion,

fiul lui Apostol Rusan, a avut casă cu un nivel, suprafeţe mari de pământ, animale,

automobil, tractor, servitori etc.

Alexie Rusan, a avut conacul pe moşia Pârliţi clădit în 1914, împreună cu

suprefeţe mari de pământ. În 1926, acesta îşi construieşte casă în Caracal, pe Bulevard,

(azi Protoeria).

Familia Rusan, rămâne în istoria comunei Vlădila. Documentele de arhivă, ne

spun că din această familie au fost primari, au contribuit economic la dezvoltarea

comunei, au ajuns oameni utili societăţii- doctori, ingineri, profesori, ofiţeri.

Ziua Aviației

Stăpâni peste zare. CULTUL AERONAUTIC - constantă materială şi emoţională a

locuitorilor din Olt şi Romanaţi

Alina-Elena MARIN, C. VASILESCU

Mai mult decât o profesie, armă militară ori pasiune, aeronautica este un fenomen.

Un domeniu universal râvnit şi adulat la unison, cu rezonanţe în inimile tuturor românilor:

mai toţi băieţii, copii fiind, au dorit să ,,se facă” aviatori, exprimându-şi visul cu

dezinvoltură şi nonşalanţă; fetele – mai mici, dar şi ca adolescente – au avut reveria

ocupaţiei de stewardesă (însoţitoare de bord), multe sfârşind a fi soţii de aviatori ori fiice

ale acestora; tinerii, chemaţi la armată, erau fericiţi când erau încorporaţi ,,la aviaţie”,

considerând asta o şansă, un privilegiu. În fine, zborul cu avionul reprezintă un eveniment,

un vis împlinit, uzual, am putea spune, pentru cât mai mulţi pământeni. În orice context

aviaţia fascinează suflete, trezeşte interes, emoţionează…

Ei, aviaţiei, i-a fost sortită o zi pentru aniversare, acum fiind celebrată în iulie, cu

prilejul sărbătoririi Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul, ocazie plăcută pentru noi de a reflecta

asupra istoricului zilei şi al principalelor momente evolutive determinate de cutezanţa

românilor în crearea aeronauticii şi dezvoltarea zborului.

În anul 1913 a fost aniversată pentru prima dată ziua aviaţiei, de Sf. Ilie, moment

ales de pionierii aviaţiei ca mulţumire spre divinitate, clipa păşirii în spaţiu fiind socotită

,,o taină furată Dumnezeirii” şi ,,izbândă asupra naturii”. Carol al II-lea, de altfel un



admirator şi susţinător al aviaţiei, mută ziua aviaţiei de Sf. Petru şi Pavel, revenind la scurt

timp.

În anul 1948 ziua dispare din calendar, dispărând, de altfel, la propriu, şi aviaţia,

decimată pe cele două fronturi ale celui de-Al Doilea Război Mondial.

Sărbătorirea zilei aviaţiei se reia în anul 1964, de data aceasta la 17 iunie, ca

omagiu adus aniversării primului zbor realizat de Aurel Vlaicu.

Continuă aşa, cu mai mari ori mai mici ceremonialuri, până în anul 2004, când a

fost reluată tradiţia de Sf. Ilie, acum sub genericul Ziua aviaţiei şi a Forţelor Aeriene

Române.

Sigur, în ţinuturile româneşti a fost sărbătorită aviaţia, recunoscându-se şi

omagiindu-se meritele şi contribuţia geniilor dintre Dunăre şi Carpaţi la crearea şi

realizarea aviaţiunii şi a actului aviatic, decisiv pentru cunoaşterea şi progresul omenirii în

domeniul cuceririi şi stăpânirii spaţiului aerian.

Noi, românii, prin exponenţii cu vederi cosmice, de o fantastică profunzime, am

înfăptuit fantezia de a zbura, ispravă contrazisă de legile fizicii şi convingerile ştiinţei;

pleiada de români dedicaţi a supune legile naturii, cu riscuri, cheltuieli şi, mai ales, în

ridiculizarea cercurilor ştiinţifice de peste tot, ne îndreptăţeşte să observăm şi apreciem

vocaţia poporului român spre creaţie şi ştiinţă, rupând barierele cunoaşterii şi sfidând

imposibilul.

România, în avangarda ştiinţei aeronautice mondiale

După ani de studiu şi aplicaţii tehnice, inginerul Traian Vuia, în anul 1905, solicita

sprijin Academiei de Ştiinţe de la Paris în vederea aprobării şi materializării proiectului,

acest înalt for academic respingându-l pe motiv că ,,zborul cu un aparat mai greu decât

aerul nu poate fi rezolvat, e doar un vis, o utopie”.

Extraordinara credinţă în sine, în temeinicia cercetărilor sale, face ca această

autoritate să fie contrazisă, chiar umilită la ea acasă, la Montesson, lângă Paris, la 18

martie 1906 Traian Vuia dovedindu-se primul om care zboară cu un aparat mai greu

decât aerul, prin sistem autopropulsat. Un aparat care nici măcar nu se numea avion, în

greutate de 250 kg, cu motor de 20 CP şi o suprafaţă portantă de 14 mp, a rescris istoria

omenirii, producând o cotitură radicală pozitivă, revoluţionând-o. Era, de acum, celebrul

VUIA I, alintat şi LILIACUL.

Hunedoreanul Aurel Vlaicu, catalogat cel mai strălucit exponent al aviaţiei, care a

conceput, construit şi pilotat o maşină zburătoare de o originalitate incontestabilă, a

devenit călăuză în lumea ştiinţifică, evenimentele de pe câmpul Cotrocenilor, din 17 iunie

1910, când a făcut primul salt de la pământ, şi 3 iulie 1910 când a realizat primul

zbor complet, certificându-l în galeria mondială a personalităţilor. Un zbor cardinal

izbândit în patria sa, refuzat a fi executat printr-un proiect bine plătit în ţări străine.

Emoţionant salt în aer despre care afirma: ,,… nici Alpii nu mi-i închipuiam mai înalţi. 4

metri îmi consacraseră maşina zburătoare şi acesta era principalul.”, suficient încât

principele Carol să exclame: ,,Bravo, Vlaicule, ai zburat!”, propunându-i, după scurt timp,

să participe cu aeroplanul său la manevrele militare din judeţul Olt.

Astfel, la 27 septembrie 1910, la ora 5,00 dimineaţa, după ce-şi montase avionul

adus cu trenul de la Bucureşti, decolează de pe terenul din faţa gării din Slatina, primind

un Ordin de Operaţii din partea MS Carol I, ordin pe care-l transportă cale de 15 km, la

înălţimea de 500 m, până pe câmpul de la Piatra Olt, la Comandamentul militar unde se

aflau prinţul Carol, principii Frederik –Victor şi Francisc- Joseph de Hohenzollern, primul

ministru I.C. Brătianu şi generalul Grigore Crăiniceanu – ministrul de război.



Sunt evenimente care au înscris România în arena internaţională cu premiere

absolute, fiind declarată: a treia ţară din lume, după SUA şi Franţa, în care s-a zburat cu un

avion conceput, construit şi pilotat de unul din fiii săi; al doilea stat din lume în care s-a

folosit avionul în scop militar; primul stat în care a zburat primul avion construit numai

din metal.

Izbânzile lui Vlaicu aveau să răsplătească efortul şi premoniţia tatălui său, cel care

şi-a vândut cele câteva pogoane de pământ pentru a sprijini, financiar, proiectele aviatice

ale fiului. Întrebat de vecini: „Şi tu ce-o să mai ari la primăvară?”, acesta a răspuns cu

nonşalanţă: ,,Nu-i nimic, o să tragă brazde fiul meu pe cer!”

Premoniţie, spuneam, şi din partea biruitorului Vlaicu, acesta prefigurând

grandiosul moment al unirii românilor de la 1918, cu şase ani mai devreme încercând să

creeze un pod aerian simbolic între românii de aici şi de dincolo de Carpaţi, sfârşind tragic

în sâmbăta de 31 august a anului 1913, lângă localitatea Băneşti din judeţul Prahova,

sfinţind cu sângele său tânăr drumul mântuirii naţionale, milioane de admiratori rămânând

consternaţi la auzul veştii.

Henry Coandă, savant mondial incontestabil, un fenomen parcă, venit pe pământ

să revoluţioneze omenirea! La 16 decembrie 1910 a efectuat primul zbor experimental

din lume al unui avion cu reacţie de invenţie proprie, la al Doilea Salon Internaţional

de Aeronautică. Uluitor, avion cu reacţie, noţiune dar şi principii noi, puse în aplicaţie abia

patruzeci de ani mai târziu!. Un vizionar, am îndrăzni să zicem, chiar mai mult decât atât,

din moment ce şi aeronavele moderne de azi păstrează ca elemente constructive şi

funcţionale principiile prefigurate de olteanul de origine din Perişoru’ Doljului: Coandă a

rămas şi rămâne, pentru totdeauna, părintele avionului cu reacţie, - ne spunea cu

temeinicie comandorul inginer Ilie Dumitrescu, legendă vie a aviaţiei, (practician

desăvârşit, constructor, profesor respectat, comandant tehnic de regiment, inovator), astăzi

gondola este păstrată, cu mici modificări, la toate avioanele cu reacţie; priza de admisie

(difuzorul) a rămas aceeaşi, voleţii de la bordul de atac care măresc cu 33% portanţa…;

avioanele moderne de azi sunt pline de voleţi, comandaţi fie electric, fie pneumatic, fie

hidraulic întrucât ajută decisiv la decolare şi aterizare; motorul cu reacţie, proiectat şi

construit de Coandă este modificat, dar principiul rămâne acelaşi; ampenajul, toate

rachetele din lume, indiferent că sunt aer-aer, aer-sol ori sol –aer ş.a.m.d., au ampenaje

fusiforme de comandă.

Nu mai vorbim de Vuia, întrucât el s-a ridicat de la pământ cu mijloace proprii de

bord. El a deschis era zborului mecanic. El a adaptat trenul de aterizare, până atunci

erau patine… Aripa a fost transformată radical, într-una singură, superioară, până la el

erau triplanuri, planuri etajate…

Ei au avut o contribuţie extrem de valoroasă la tot ce înseamnă aeronautică

mondială. Datorită lor astăzi s-a format un al şaselea continent, continentul aerian,

pentru că zilnic se transportă cu avioanele, pe principiile consacrate de ei, peste 800 de

milioane de pasageri…

Coandă sfidează puterea omenească! 250 de invenţii brevetate sunt o enormitate,

aureolează chipul de savant respectat pe toate meridianele lumii, invenţiile sale au

propulsat ştiinţa şi tehnica mondială...

Ei, trefla noastră de aur, împreună cu alte minţi de seamă precum: Bănciulescu,

Bibescu, Popovici, Zorileanu, Brumărescu, Zamfirescu au aprins şi întreţinut flacăra

aviaţiei, au ars la temperaturi incandescente ca fierul înroşit în inima sloiului de gheaţă

pentru născocirea, coacerea şi plămădirea unui vis. A unui ideal!



Aviaţia, de strajă fruntariilor naţionale

Aviaţia se maturizează repede, viaţa specială de aviator, presărată cu proiecte,

renunţări, vitregii, riscuri, libertate, consecvenţă şi rigoare se impune în spaţiul public;

participă la al Doilea Război Balcanic, aviatorul Nunucă Protopopescu de la Poboru’

Oltului fiind unul dintre protagonişti; se implică în Primul Război Mondial cu toate

mijloacele existente; sunt create primele structuri organizatorice (1915 - Înfiinţarea

Corpului de Aviaţie Român), se pun bazele Complexului Aeronautic Chitila (1909) şi a

Şcolii de pilotaj de la Cotroceni (1912). Asta, ca primă etapă în evoluţie.

Urmează momentul premergător celui de-Al Doilea Război Mondial şi războiul

însuşi. România îşi cheamă fiii aviatori de pretutindeni, fac trecerea rapidă pe

Messerschmitt-uri şi IAR-ul 80 şi pornesc vijelios la lupte pentru dezrobirea neamului.

Scriu fapte de vitejie, doboară recorduri, obţin victorii aeriene excepţionale contra

bolşevicilor (în marile bătălii de la Stalingrad sau şi pe fronturile din Crimeea şi Ucraina),

dar şi în Carpaţi şi pe frontul de vest, se sacrifică necondiţionat într-un război discutabil. În

perioada 1941 – 1945 aviaţia română a pierdut 2000 de aviatori, observatori, mecanici,

militari din trupele auxiliare, înregistrând, însă, 2000 de victorii aeriene, numai în perioada

23 august 1944 - 12 mai 1945 executând un număr de 4200 misiuni de luptă la inamic cu

8300 ieşiri avion, în 11000 ore de zbor.

Este momentul răsunător al izbânzilor lui Popişteanu, Greceanu, Bâzu

Cantacuzino, Agarici, Dicezare, Mucenica, Mălăescu, Dobran, Milu, Duşescu al oltenilor

şi romanaţenilor noştri Şerbănescu din Coloneşti, George şi Mihai Brâncoveanu din

Brâncoveni, Ion Florea din Coteana, Ştefan Raicea din Osica, Emanoil Ionescu din

Movileni, al întregii lor generaţii căzută pradă războiului şi politicii perverse, inumane, de

după.

Cu greu se reinventează aviaţia după zdruncinătoarele episoade din ,,tranşeele”

războiului, când întregul corp militar format din cadre de înaltă ţinută profesională şi

morală, şcolit la timp şi perfecţionat în amfiteatrele europene ale aviaţiunii a fost devastat:

condamnat după cum indica diapazonul sovietic, înjosit şi trecut prin filiera necruţătoare a

securităţii, epurat din armată şi trecut la munca istovitoare, ,,de jos”.

Aeronautica – nestinsa flacără măreaţă a geniului românesc

Anii ’50 au debutat sub legea dictată de cruzimea cizmei bolşevice! Aici, imperiul

de la răsărit şi-a croit scut de apărare, pe graniţa noastră sudică, construind, cu căruţa

ţăranului român şi sudoarea soldatului sortit a face armata la ,,diribau”, marile aerodromuri

de la M. Kogălniceanu, Feteşti –Borcea, Deveselu şi Gearmata, cu o infrastructură

modernă pentru acea perioadă. Sunt livrate avioane de producţie sovietică, la loc de cinste

aflându-se reactoarele IAK 23 şi MiG 15, intrate efectiv în exploatare după anul 1953.

Poporul român este docil, ascultător. Personalul armatei populare, şcolit din mers,

îşi intră în misiune cu temei, validând vocaţia românească de tehnicieni pricepuţi şi

zburători iscusiţi. Cu jertfe asumate! Performanţa se scrie şi cu sânge!

Anii ’60 consemnează un riviriment: şcolile militare de aeronautică de la Focşani,

Mediaş, Tecuci, Sibiu, Buzău, Arad reintră în cadenţa timpului şi funcţionează la

capacitate; cu avioane mai performante sunt dotate unităţile de luptă; apar fabricile de

avioane, unde tehnologiile avansate sunt stăpânite de inginerii şi tehnicienii români.

România intră în cadenţa dictată de interesele proprii. Oarecum. După masacrul

smulgerii din temelii a fabricii de la Braşov în care erau produse vestitele avioane de luptă

IAR-80 şi interdicţiile politice staliniste, la Bacău se fabrică IAK-ul 52, BN 2 şi AG 6 în

mii de exemplare; la Ghimbav – elicopterele IAR 330 Puma şi 316 B Alouette; la



Bucureşti – Rombac 1 – 11, primul avion cu reacţie pentru transport 119 pasageri; la

Craiova se fabrică avioanele militare IAR-93 şi IAR-99 Şoim; în Angola, la Negane,

aviatorii românii devin profesori şi experţi înfiinţând Şcoala de Aviaţie Naţională, la care

predau cursurile de exploatare şi zbor şi pe care o înzestrează cu avioane româneşti.

Anii ’70, anii de glorie ai aviaţiei, care cuprindea peste 800 aeronave. Se

construiesc noi aerodromuri, o grijă deosebită se acordă flotilelor de elicoptere; în paralel

cu zborul care totaliza impresionanta cifră de peste 5000 de ore pe fiecare regiment de

luptă se asigura poliţia aeriană a spaţiului naţional şi se efectuau trageri reale cu rachete în

poligoanele din stepa sovietică.

În anul 1977, la Deveselu s-a efectuat exerciţiul ,,Scoaterea regimetului de sub

lovitură”, o concentrare maximă şi impresionantă desfăşurare de forţe. Printr-o organizare

impecabilă, în mai puţin de 10 minute, cu pornire şi plecare din locurile de staţionare şi

decolare din ambele capete ale pistei, 40 de aeronave MiG 21 au fost ridicate în aer,

orientate în raioanele de zbor şi aduse ,,acasă” în deplină siguranţă.

A fost extraordinar! Concomitent, 40 de avioane brăzdau cerul Olteniei.

*

A CĂZUT O STEA- Erou cpt. aviator Alexandru ŞERBĂNESCU –

Dacă în paginile de dinainte a fost prezentat un scurt istoric al Zilei aviaţiei

aniversată, de ceva vreme, în luna iulie, nu putem pierde prilejul de a evidenţia

personalitatea olteanului din Coloneşti - Alexandru Şerbănescu, doborât de aviaţia ostilă

României, în fatidica zi de 18 august 1944, pe Valea Ruşavăţului din judeţul Buzău.

O zi întunecată în calendarul aviatic românesc, considerată de contemporanul

nostru şi martorul-coechipier al acelor clipe – locotenentul aviator din urmă cu 74 de ani şi

generalul maior de azi, Ioan C. Dobran, ,,adevărata zi a aviaţiei de vânătoare [n.a. 18

august 1944]”.

Ne limităm a spune că Alexandru Şerbănescu a fost flacăra care a luminat

orizonturile visate de români, scânteia care a electrizat inimile luptătorilor de elită în

epopeea de eliberare a poporului român, cu orice sacrificiu. Orice sacrificiu, sacrificiu

suprem, prin care şi Alexandru Şerbănescu îşi aşează viaţa, de-a pururi, pe altarul eroilor

neamului.

Alexandru Şerbănescu, acest vultur neînfricat, născut spre a fi aviator, are o carte

de vizită neegalată, fiind catalogat ,,asul” şi ,,nădejdea aviaţiei române“. Despre

temeritatea sa, despre marea artă de a comanda şi de a-şi fi asigurat succesul în cele mai

multe victorii aeriene împotriva inamicului, s-a scris mult. Niciodată, însă, nu va fi de

ajuns pentru un simbol. Meşteşugit, s-a căutat zugrăvirea personalităţii sale în cele mai

potrivite şi favorabile culori.

Ne-am străduit şi noi, în volumul ,,CAVALERII ÎNĂLŢIMILOR. Aviatori

romanaţeni şi olteni sub negura vremurilor”, Autori: Alina-Elena MARIN şi Sabina-

Elena VASILESCU, Ed. Hoffman, 2017, să aducem un omagiu aviatorului de excepţie,

eroului de seamă care aureolează panoplia celor care au scris victorii în cartea neamului şi

s-au jertfit, necondiţionat, în numele dorului de dreptate şi adevăr.

Avem convingerea, însă, că niciodată nu va fi completă istorisirea memoriei

acestuia şi nimeni nu va putea cuprinde pe deplin viaţa, angajamentul, dedicaţia, avântul,

curajul, riscul, drama personală şi drama spulberării visului său naţional.

Complimente se pot scrie multe! Din dragoste de personaj, pentru vocaţia şi

virtuţile sale. Bântuiţi de teama de ridicol, tresărim când constatăm că aprecierile aduse

atunci, în toiul evenimentelor, sunt adevărate elogii pe care noi nici nu le-am imaginat.



Şi totuşi, războiul este o experienţă tristă, dar dură şi adevărată. În lupta cu viaţa şi

realitatea nu poţi minţi, de aceea notările, aprecierile, consideraţiile, opiniile şi verdictele

consemnate în diverse documente ale celui de-Al Doilea Război Mondial scrise de oameni

integri, în condiţii absolute, speciale, concomitent cu petrecerea faptelor acolo, în tranşee

şi pe linia întâi, spulberă orice umbră de exagerare voită, orice calificativ meschin ori din

interes, devenind pentru noi expresia fidelă a unor veridice fapte de viaţă, secvenţe de

război care depăşesc cu mult imaginaţia contemplativă de fotoliu ori aducere aminte.

Susţin afirmaţiile mele cu mărturii extrase din jurnalul de război, desprinse,

aşadar, din pagini de mare însemnătate puse nouă la dispoziţie, cu onestă generozitate, de

către conducerea şi specialiştii Centrului de Studii şi Păstrare a Arhivelor Militare –

Piteşti:

„Grupul 9 Vânătoare

Foaie calificativă

a cpt. Şerbănescu Alexandru pe perioada1942/1943:

Sănătos, foarte rezistent, sportiv, cu o conformaţie robustă şi cu o frumoasă

prestanţă în faţa frontului, îl caracterizează cu foarte bune aptitudini fizice. Energic,

hotărât şi plin de iniţiativă, este zburătorul tip a cărui voinţă, sânge rece şi prevedere

conduse de o mare putere de muncă şi perseverenţă, îi aduc totdeauna succesul şi-i

confirmă aptitudinile militare foarte bune.

Inteligent, cu judecată clară în orice împrejurare şi dotat cu o cultură generală şi

profesională aleasă, nu încetează de a urmări şi a-şi îmbogăţi cunoştinţele cu toate

noutăţile inerente perfecţionărei armei aeronautice.Cu o memorie foarte bună şi condus

de un înalt simţ şi spirit de metodă alese se caracterizează ca un ofiţer foarte capabil.

Foarte disciplinat, autoritar faţă de inferiori, este plin de prestigiu în faţa trupei.

Cu simţul datoriei şi al onoarei dezvoltat la extrem, dotat cu un curaj militar şi al

răspunderii pline de patriotism, este camaradul devotat care a dispus, fără a-şi precupeţi

viaţa proprie să se aterizeze la inamic ori de câte ori un camarad a fost forţat a rămâne

acolo doborât în luptă şi a-l aduce cu orice risc în avionul propriu.

Plin de lealitate şi foarte mult dotat cu simţul moral, este ofiţerul cu educaţie

militară admirabil, formată din toate punctele de vedere.

Integru şi foarte drept, cu o conduită neşovăielnică, execută ordinele cu foarte

mare precizie şi punctualitate oricât de grele ar fi misiunile ce i se încredinţează.

Corect la serviciu şi în afara serviciului, n-are nici un viciu. Este sincer, impulsiv

şi dornic a fi totdeauna primul în orice împrejurare, ofiţer foarte moral.

Admirabil comandant, plin de zel şi cu o frumoasă activitate este cel mai viu

exemplu al unităţii sale care a dat, fără excepţie pe cei mai valoroşi piloţi de vânătoare

români în actualul război, el însuşi fiind asul aviaţiei române, deţinând recordul în ceea

ce priveşte numărul de avioane doborâte prin cele 32 de victorii din care 26 sigure şi 6

probabile.

Este totdeauna în fruntea unităţii sale şi nu lipseşte niciodată de la cele mai grele

şi periculoase misiuni, având o pregătire de război foarte bună.Pasiunea lui este zborul,

dorinţa lui este de a înfrunta inamicul oricât şi oriunde, de a-şi salva patria.

Etatea – 31 ani; Vechimea în grad – 24. I. 1942. Nu a fost pedepsit. A executat

peste 300 misiuni la inamic, a susţinut peste o sută lupte aeriene şi a doborât 32 avioane

inamice.

Pentru actele sale de bravură a fost distins cu:

- Ordinul ,,Mihai Viteazul, clasa a III-a”;



- Ordinul „Virtutea

Aeronautică cu spade clasa

Crucea de Aur şi Clasa

Cavaler”;

-,,Steaua României

cls. a V-a cu spade şi

panglică de virtute

militară”;

- ,,Crucea de Fier

germană clasa a II-a şi clasa

I-a”.

Căpitanul

Şerbănescu Al. se

caracterizează ca un foarte

bun ofiţer de aeronautică;

deşi conf. Ord. No.

80/3.09.1943 nu face

obiectul unei propuneri,

totuşi, datorită calităţilor,

pregătirei şi bravurei sale,

propun ca, prin raport

special cpt. Şerbănescu Al. să fie avansat în mod cu totul excepţional la gradul de

locotenent comandor aviator”.

Comandantul Gr. 9 Vânătoare

Cpt. C.dor av. /ss/ Ioan Negrescu

Rezoluţia şefilor ierarhici superiori:

,,De acord. Un ofiţer excepţional prin educaţia lui militară şi prin modul eroic în

care şi-a făcut datoria pe front.

Menţin propunerea ca pentru

merite deosebite să fie avansat

la gradul de lt. comandor”.

Comandantul Grupului

Aerian, ss.

“25. 09 – 31 10. 1943

Sunt de acord cu prea

frumoasele note elogioase ce i

se fac. Este just notat. Cunosc

foarte bine pe ofiţer şi nu mai

am nimic de adăugat. Pentru

că e înzestrat din bogăţie cu

excepţionale calităţi iar el are

meritul că a ştiut să le pună în

valoare şi să ducă unul din

cele mai frumoase randamente

este exemplul viu de:

- Pilot temerar;

- Neînfricat luptător;



- Excelent camarad;

- Caracter de elită;

- Pregătire solidă superioară gradului său;

- Este asul aviaţiei române;

- Elogios apreciat de comandamentele şi camarazii aliaţi;

- Este nădejdea aviaţiei române;

Merită a i se încredinţa comanda de grup de vânătoare şi menţin propunerea de a

fi avansat în mod excepţional la gradul de locot. comandor aviator”.

Comandantul Corpului Aerian Român

General de escadră aviator,

Gh. Jienescu

(Centrul de Studii şi Păstrare a Arhivelor Militare - Piteşti. 3042.

Memorii Tineri, 1931. Inv. Nr. S. 927/26.05.1982, crt. 23, f. 34 şi 34 v)

* * *

RAPORTUL SPECIAL No. 715/04 ianuarie 1944 al Corpului Aerian Regal

Român cuprinde noi detalii care evidenţiază personalitatea invincibilă a cpt. av. Alexandru

Şerbănescu în domeniul conducerii formaţiilor de luptători în zbor, instruirea

subordonaţilor chiar pe parcursul misiunilor de război, succesele fără precedent marcate în

confruntarea cu inamicul: ,,Raport Special

pentru cpt. Şerbănescu Alexandru

din Flotila I-a Vânătoare

Ofiţer admirabil, cu o

ţinută demnă, plin de patriotism,

curaj şi simţ al datoriei, ia parte

cu Grupul 7 Vânătoare ,,C-dor

Popişteanu”, la toate

operaţiunile, cu începere de la 2.

IX. 1942 şi până în prezent, când

continuă a rămâne pe front,

detaşat din Grupul 9 Vânătoare,

ca un exemplu şi impuls necesar

pentru piloţii de vânătoare, nou

veniţi pe front.

Ofiţer cu o cultură

aleasă, conştient, devotat şi cu

simţul răspunderii, este elementul

de elită ce s-a afirmat, zi de zi, ca

un şef şi conducător desăvârşit al

unităţei sale, din toate punctele

de vedere.

Totdeauna în fruntea

formaţiunilor aeriene de

vânătoare, la Stalingrad –

Rostok- Doneţ-Mins-Melitopol-

Saporoje-Nicopol şi Kemson, a

fost nelipsit din compunerea



formaţiunile cu însărcinări grele şi speciale, totalizând un număr de:

368 misiuni la inamic;

126 lupte aeriene;

32 victorii aeriene, din care:

26 cu martori;

6 fără martor.

Misiuni speciale din care:

34 atacuri la sol;

3 recunoaşteri şi aruncări de mesaje la trupele încercuite.

Câteva exemple din numeroasele fapte de arme săvârşite:

a. În încercuirea de la Stalingrad execută peste 73 de misiuni iar la evacuare, ia

la bord în avionul său Me 109 şi un maestru mecanic, pe care-l aduce pe noul teren;

b. Pe Mins, când lupta era aprigă, iar inamicul presa cu forţe superioare, revine

în lupte de şase ori în aceeaşi zi, reuşind a doborî, în lupte crâncene, un număr de patru

avioane inamice;

c. Pe Doneţ îşi ia ca coechipier pe un adjutant, nou sosit pe front, pentru a-l iniţia

în lupta aeriană reală. Întâlnind cinci avioane ruse, îşi face atent coechipierul, îi arată

modul de apropiere, după care, fără ezitare se aruncă în luptă, atacând plin de avânt şi

ordonând coechipierului ,,să-l urmeze”. Deşi adversarul era mult superior, prin manevre

abile, reuşeşte a doborî un avion şi a pune pe fugă restul, după care revine la bază.

Tânărul adjutant era deja format, fiind de atunci unul din cei mai buni şi temerari

zburători. La fel a procedat cpt. aviator Şerbănescu Alex. cu toţi cei nou veniţi pe front;

d. La Melitopol, după executarea cu succes a misiunei încredinţate, de a însoţi şi

proteja o formaţiune de bombardament, revenind din sector este surprins de o formaţiune

mult superioară inamică şi lovit foarte grav în motor care încetează a mai funcţiona,

scoţând fum – vapori de apă, ulei şi glicol care îi împiedică complect vederea. Totuşi, cu

un sânge rece remarcabil, sub loviturile continui ale inamicilor nu-şi pierde cumpătul şi

reuşeşte a-şi aduce avionul foarte grav avariat în linii salvându-şi viaţa.

Revenind după cinci ore la bază şi văzând consternarea camarazilor, după

doborârea şefului lor, cel mai de temut, nu pregetă nici o clipă, ia un alt avion şi porneşte

din nou la luptă restabilind încrederea şi dând un şi mai mare avânt zburătorilor săi, prin

insuflarea unui spirit de revanşă.

În aceste condiţiuni, se poate afirma cu certitudine că numărul impresionant de

victorii aeriene obţinut de Grupul 7 şi apoi de Grupul 9 Vânătoare, în timpul de la 2. IX.

1943 până în prezent, se datoreşte impulsului dat de către cpt. av. Şerbănescu Alexandru.

În urma strălucitoarelor fapte de arme ce a săvârşţit, a fost distins, între altele şi

cu ordinul ,,Mihai Viteazul clasa a III-a” şi ,,Crucea de Fier germană cls. I”.

Este ofiţerul aviator cu cele mai multe misiuni, cele mai multe lupte aeriene şi cele

mai multe victorii, dintre toţi piloţii români.

Activitatea şi priceperea de care a dat dovadă în conducerea unităţei sale pe

câmpul de luptă, precum şi curajul şi imboldul ce a insuflat subordonaţilor săi în luptă,

prin autoritatea ce a căpătat odată cu exemplul ce totdeauna a dat, fiind în fruntea

zburătorilor, apoi ori de câte ori lupta a fost mai rea îl impun la comanda de grup de

vânătoare operativ, comandă ce nu a putut lua din cauza vechimei în grad.

Având în vedere, meritele excepţionale obţinute, precum şi capacitatea de

conducere, autoritară, de care a dat dovadă pe câmpul de luptă, şi, făcând aplicarea OG.

70/1943 prin care se absolvă de stagiul în grad ofiţerii decoraţi cu Ordinul ,,Mihai

Viteazul”, am onoarea a propune şi rog a se aproba şi înălţa la gradul de locotenent



comandor av. în mod excepţional, pentru fapte de arme, a cpt. av. Şerbănescu Alexandru,

din Flotila I Vânătoare”.

Comandantul Grupului 7 şi 9 Vânătoare,

ss. Comandor av….

(Centrul de Studii şi Păstrare a Arhivelor Militare – Piteşti, 3042.

Memorii Tineri, 1931. Inv. No. S 927/26.05. 1982, crt. 23, f. 43, 44, 45.)

* * *

Asul aviaţiei române! Nu este expresia inspirată a vreunui cronicar intenţionat a

preamări imaginea ilustrului aviator, ci sintagma fără precedent folosită încă din anul

1943, cum putem constata din

Foaia calificativă anexată, din

timpul vieţii lui Alexandru

Şerbănescu, metaforă răscolitoare,

acoperită de fapte: de numărul şi

circumstanţele victoriilor aeriene,

de imboldul în luptă transmis

camarazilor săi, de patriotismul

nepereche care i-a catalizat

acţiunile, propulsându-l în

avangarda generaţiei sale.

Eroul căpitan aviator

Alexandru Şerbănescu şi-a frânt

aripile la data de 18 august 1944

în Valea Ruşavăţului, în apropiere

de Buzău, într-o dramatică

încleştare aeriană. Soarta a fost

nemiloasă, dar marile caractere

cad în luptă, la datorie.

,,Cea mai grea zi dintre

toate a fost a fost 18 august 1944,

ultima zi de bombardamente – îşi

aminteşte acum, la un pas înainte

de a împlini o sută de ani de viaţă,

generelul aviator Ioan C. Dobran.

Mai rămăseseră cu totul 23 de

aviatori şi căpitanul Şerbănescu

avea să fie doborât. Lupta se mutase la înălţime. Eram 13 inşi din Grupul 9 Vânătoare

faţă în faţă cu o formaţie de 138 bombardiere. Eram copleşiţi. Am rămas în linie eu şi

Dârjan, cu Şerbănescu la mijloc, … picăm, picăm, picăm… A fost de ajuns străfulgerarea

unei clipe pentru a scrie un destin. În spatele lui Şerbănescu şi mai sus era un avion cu bot

roşu. Din planul stâng (n.a. al avionului pilotat de Şerbănescu) se prelinge o uşoară dâră

de fum, avionul se înclină spre stânga, se întoarce pe spate şi pică sub verticală. Aşa a

căzut căpitanul Şerbănescu. Aşa a căzut o stea! […] Avea puţin peste 32 de ani când a

căzut atunci la Ruşavăţ. Destinul lui a fost şi bun. El a sfârşit ca un erou pe cerul ţării şi a

rămas un simbol!”

74 de ani au trecut de atunci şi personalitatea eroului aviator cpt. Şerbănescu

Alexandru scrutează vremurile.

18 august 1944!



O zi rotundă în calendarul României, în an de Centenar, o datorie de onoare pentru

colectivul revistei Memoria Oltului şi a Romanaţilor şi a cititorilor săi de a-i aduce un

pios omagiu şi păstra memoria neîntinată! Pentru că el ne-a predat profunda lecţie de

lealitate, perseverenţă, curaj şi sinceritate, ne-a oferit exemplul viu de temeritate, bravură,

camaraderie şi sacrificiu…

Câteva date despre Şcoala Normală de învăţători din Caracal (II)

Nicu Vintilă-Sigibida

Între alte lucruri de preţ pe care le păstrez în arhiva personală se numără şi un

Anuar al Şcolii Normale de învăţători din Caracal pe anii 1919-1920 şi 1920-1921 întocmit

de către directorul Haralambie Popa. Apărută la tipografia şi legătoria de cărţi

,,Românească cooperativă” a lui Ilie Mărculescu, lucrarea este structurată în 10 capitole şi

prezintă un interes documentar deosebit deoarece conţine seriile de absolvenţi, elevii,

profesorii, date despre baza materială a acestei şcoli apărute imediat după război pentru a

răspunde necesităţii tot mai mari de a pregăti învăţători în special pentru teritoriile care

s-au unit cu Ţara în 1918.

Exemplarul mi-a fost oferit de către dl. prof. Florian Petrescu din Caracal, fost

inspector şcolar general al judeţului Olt, căruia îi aduc şi pe această cale mulţumiri.

BIBLIOTECA

Pentru o instituție culturală, cum e prin excelență școala, biblioteca e una din

bucuriile capitale.

O modestă bibliotecă, cu toată vitregia timpurilor, s-a putut înjgheba sub îngrijirea

societății de lectură ,,Cultura”, înființată în Decembrie 1919 de către elevii clasei V-a sub

conducerea D-nului I. Constantinescu, profesor de limba română și un neobosit iubitor de

lectură.

Prin cotizatiunea lor s-a parvenit să se ajungă la un număr de 417 volume, care

toate au fost citite în afară de cele pe care elevii și le-au împrumutat unul altuia. Și fiindcă

se știe de toată lumea că se cumpără cărți și se formează biblioteci fără ca să se citească,

am impus în special elevilor de clasa VI-a, ca să prezinte rezumate și dări de seamă despre

cele citite. Aceste rezumate și dări de seamă se găsesc la dosar, în arhiva școalei.

Pe de altă parte, în anul școlar trecut fiecare clasă și-a format în mic, biblioteca ei.

Comitetul școlar a contribuit cu 1285 lei, pentru biblioteca școalei, punând

volumele la dispoziția Societății ,,Lectura”.

ȘEDINȚE LITERARE

În decursul anului școlar 1919 – 1920 Comitetul Societății ,,Lectura” a organizat

9 ședințe, cu programe variate, la care încetul cu încetul a început să asiste și public. În

anul școlar 1920 – 1921, aceste ședințe s-au continuat regulat în fiecare Sâmbătă seara,

alternând o Sâmbătă cu public, alta fără public, pentru a se da timp și celor mici ca să se

exerseze, în așa fel ca toți să se producă.

Aceste producțiuni au cuprins și mici piese de teatru, comedii și farse, din

Alecsandri, Caragiale și Teatru sătesc. Ședințele acestea au fost foarte mult frecventate și

apreciate, contribuind la acestea într-o largă măsură producțiunile muzicale executate de

orchestra școalei, care înfiripată în Ianuarie 1921, sub conducerea D-lui I. Stroescu,



maestru de violină, grație priceperii și muncii neobosite ce a depus, a parvenit ca după o

lună de zile să se prezinte cu compozițiuni bine executate.

Domnul Inspector General al învățământului secundar I. Kirițescu, cu ocazia

vizitei ce ne-a făcut, a apreciat cu multă satisfacție eforturile și rezultatele.

CONSTATĂRI CU OCAZA EXAMENULUI DE DEFINITIVAT

Ori câte discuțiuni contradictorii ar admite chestiunea examenelor, ele vor rămâne

totuși ca un mijloc imperfect de selecționare, dar necesar în școală, pentru unicul motiv că

această instituție nu va putea abdica de le principiul selecționării, dar va înlătura pe cel al

clasificării.

Examenele vor trebui deci, în continuu modificate, dar nicidecum desființate.

La Paris, la congresul internațional de învățământ secundar ținut la începutul lui

Aprilie a.c. s-a admis că examenele de promovare dintr-o clasă într-alta, constituiesc cheia

studiilor.

Rezultatul examenului de definitivat ținut în Martie și Aprilie la școala noastră, a

fost în general mulțumitor, afară de unele excepții foarte regretabile pentru învățământ.

În ceea ce privește pregătirea pedagogică, se observă în general o lipsă de

orientare precisă în cunoașterea și explicarea legilor psihologice, pe care se bazează

diferitele principii din Pedagogia generală, Didactică și Metodică, precum și o totală

confuzie, când e vorba de a ști unde și în vederea cărui scop își pot găsi aplicarea

diferitelor principii și legi. Referitor la cunoștințele din Istoria patriei, se constată că

diferitele fapte, cari au dat naștere unor acte de seamă din viața neamului nostru, sunt

ignorate.

Chestiunile, cari ar trebui să facă parte din cultura generală, nefiind definite nici în

programe, aci dezorientarea apare și mai mare.

Poate că ar fi mai potrivit ca și pentru examenul de definitivat să se desemneze

anumite lucrări ale anumitor pedagogi, pentru a fi studiate din timp, fiecare candidat fiind

obligat a prezenta dări de seamă temeinice, despre cele citite.

Această măsură ar trebui introdusă și în ceea ce comportă pregătirea în vederea

însușirii unei culturi generale.

În acest scop, ar fi necesar să se fixeze pentru a fi studiate anumite producțiuni

literare din autorii români și într-o mică măsură și din cei străini.

Chestiunile de economie politică și științe juridice în general, de asemeni, n-ar

trebui neglijate.

Și fiindcă în școală se simte tot mai mult necesitatea unei munci tradusă pe cât mai

mult în faptă, credem că la asemenea examene, ar fi bine să se ceară ca învățătorul să

prezinte probe despre ceea ce a lucrat în timpul celor trei ani de provizorat, pentru școală

și mediul său sătesc, ca de pildă: starea și întreținerea școalei, bibliotecă, material didactic,

excursiuni, modeste cercetări științifice și literare, lecturile făcute sătenilor, șezători,

serbări... toate dovedite cu acte.

În felul acesta, examenele ar purta într-adevăr pecetea realității, oferind tuturor și

examinaților și examinatorilor putința unei cât mai juste unități de măsură și constituind în

același timp începuturile unei cerinți imperioase: transportarea or amplificarea lumei

ideilor în lumea faptelor. Acesta este mersul spre progres.

SERBĂRI ȘCOLARE

Serbările școlare sunt un mijloc de manifestare în afară de școală, punând în

contact direct, instituția școalei cu marele public.



Copiii le primesc întotdeauna cu bucurie, oferindu-le o plăcere legitimă. Serbările

școlare își pot găsi desigur multe motivări pedagogice, cu singura restricțiune de a nu se

face abuz.

Regulamentele școlare le prevăd pentru ocaziuni solemne, iar regulamentul

comitetelor școlare le enumeră ca unul din mijloacele de venituri. În vederea acestui din

urmă scop, în cursului primul an școlar, s-au dat două serbări: 1) Caracal, la 27 Martie

1920, realizându-se un beneficiu net de lei 2549,25 și 2) Corabia, la 3 Aprilie 1920, cu un

beneficiu net de lei 1543,50.

În afară de aceste serbări, școala a participat la toate solemnitățile împreună cu

celelalte școale secundare și primare din localitate, iar în timpul lunilor de vară, Iulie și

August 1920, elevii clasei I împărțiţi în echipe de 5-8, sub conducerea a câte trei elevi din

clasa V-a au dat 13 serbări în 13 comune, cu programe variate, realizând un beneficiu total

de lei 4245, 30. Elevii clasei V-a au ținut cu această ocazie cuvântări pentru popularizarea

învățământului normal, după planuri stabilite înainte, care se păstrează la dosar. În felul

acesta s-a dat prilej de inițiativă, elevii fiind ei înșiși organizatori, conducând și vorbind

sătenilor.

În al doilea an școlar s-a renunțat la serbări în afară de școală din 2 motive: 1)

Elevii clasei a VI-a au fost prea ocupați cu lectura și pregătirea în vederea examenului de

capacitate și al doilea, prin dispozițiunile în vigoare de a se cere aprobări prin Ministerul

Instrucțiunii către Ministerul Muncii, plătind 20% plus taxe, s-a adus atât o îngrădire

libertății de mișcare a școalelor, cât și o scădere considerabilă a micului beneficiu ce s-ar

putea realiza. Formalitățile vor împiedica de-a pururi, inițiativele.

EXCURSIUNI

Una din condițiunile învățământului de a fi intuitiv se satisface prin excursiuni.

Excursiunile încântă și instruiesc în același timp. Bine conduse, ele oferă mijlocul cel mai

eficace pentru a asigura temeinicia instrucției.

Pentru aceasta ele trebuiesc făcute în anumite localități, cu anumite scop și după

anumit plan, iar o condiție esențială pentru ca o excursie să poată fi într-adevăr instructiv

educativă, este aceea că la conducerea lor trebuie să fie întotdeauna cineva, care să știe ca

să le dea nuanța cuvenită, relevând din ceea ce ar părea comun, esențialul care ar trezi

multe lămuriri pentru minte, sugerând în același timp sentimente și idei.

În anul școlar 1920 – 1921 s-au făcut 6 excursiuni în timpul de la 12 Martie la 16

Aprilie, vizitându-se:

1) Carierele Protoseni pentru cunoștințe geologice.

2) Comuna Devesel pentru cunoștințe istorice.

3) Comuna Reșca idem, ruine.

4) Ferma Studina, pentru cunoștințe de agricultură și creșterea animalelor.

5) Depozitul Vlăduleni pentru a cunoaște operațiile în vederea fermentării

tutunului.

6) Valea Drăghiceni pentru cunoștințe geografice.

La finele anului școlar s-a făcut o excursie cu absolvenții școalei vizitându-se

Drăgășani, Sibiu, Săliște, Apold, Galeș, Cisnădioara, Cisnădia, Brezoiu, Călimănești.

La Drăgășani s-a vizitat monumentul ridicat de Greci, în amintirea eteriștilor

sdrobiți de Turci la 1821, monument pe care a stat scris ,,Eteriștilor, liberatori ai

poporului român”. Cu această ocazie, s-a explicat elevilor, gândul urmărit de unii Greci,

încă din secolul al XVII de a urzi în principatele române, începuturile reînființării



vechiului imperiu bizantin, lăudând pe unii din domnitorii noștri, cu titluri foarte

măgulitoare.

2) La Sibiu s-a vizitat: a) Muzeul etnografic și biblioteca asociației culturale

române, cea mai veche fondațiune de cultură românească, înființată la 1862. Cu această

ocazie elevii au luat cunoștință de fapte importante din trecutul nostru românesc de peste

Carpați și li s-a atras atenția asupra spiritului lor de organizare și devotament pentru binele

național.

Lămuriri foarte evocatoare au fost date de competintele bibliotecar I. Georgescu,

iar elevii au rămas surprinși de ce se poate face grație unui spirit de muncă încordată și

neîncetată.

b) Muzeul Brükenthal, unde s-a admirat munca unui om depusă spre binele și

înălțarea connaționalilor săi.

c) Catedrala protestanților și catedrala ortodoxă, comparându-se.

d) Școalele.

3) S-a vizitat la Săliște casa națională și școalele.

Elevii au avut de constatat aci, existența a trei societăți: corale, de înmormântare,

iar mai pe sus de toate ca un ceva rar societatea de înfrumusețare al cărui președinte I.

Heuțea cu slabe mijloace a reușit să formeze un parc de toată frumusețea.

4) S-a vizitat satul Apold la 15 km N-V de Săliște, un sat format din 400 de familii

sase și 180 familii românești. Mare a fost mirarea noastră, când în acest sătuc, cufundat în

niște văi, fără șosele principale de legătură, am văzut o clădire măreață cu două etaje, iar

pe frontispiciul ei era scris: „Școala Românească – Greco – Orientală, anul 1863.” Atunci

ne-am dat seama cât de vechi în cultură sunt frații noștri de dincolo.

La 1863 învățământul nostru prezinta în general școale primare abia în comunele

urbane, reședințe de județe.

Tot aici, iarăși lucru de mirare pentru noi cei de aici, am văzut marginele șoselei

din sat plantate cu pomi roditori, încărcați de fructe, neatinse ca într-o grădină bine

închisă.

S-au cercetat apoi în amănunt gospodăriile câtorva sași, pătrunzând în grajdurile

de vite, cotețe, pivnițe, casă și pod și am constatat marea superioritate a acestor gospodări,

în ordine mai ales, curățenie și chibzuială. O bună și sănătoasă dispoziție cuprindea

întreaga lor fire. Elevii au observat și exprimat singuri aceste constatări.

5) S-au vizitat Cisnădioara, sat în întregime săsesc, la 14 km de S.V de Sibiu și

Cisnădia, unul din centrele industriale la 9 km S. de Sibiu. Orășelul cu puțini români,

numără 26 ateliere pentru torsul și țesutul lânei, procurând postavuri groase.

D-l Oncescu, directorul fabricei, ne-a dat toate lămuririle explicându-ne în

amănunt operațiunile fabricii; elevii au avut ocazia să vadă lâna trecută prin toate

transformările până la postav, fabrica fiind în lucru.

La întoarcere s-a vizitat fabrica de cherestea „Lotru” de la Brezoiu, fiind în lucru

și s-a parcurs drumul Brezoiu-Călimănești, pe jos. S-a vizitat mânăstirea Cozia rămasă în

ruină, adăpostind acum pe 200 de refugiați ruși. Starețul cu un singur frate părea

descurajat. Am dat elevilor amănunte, dar într-o atmosferă grea gândind cu toții la ce a

fost și ce a mai rămas, - ruină azi, a unor vremuri pline de lupte și glorie.

Avem credința că cele văzute și constatate de elevi cu ocazia acestei excursiuni,

vor rămâne pentru mulți din ei, ca izvoare de inspirație în munca de viitor.

COMITETUL ȘCOLAR



Comitetele școlare își au rolul și folosul lor netăgăduit. Pentru școalele secundare

gimnazii și licee, prin taxele, care le percep, comitetele constituie un mijloc puternic, care

stă la îndemâna școalei pentru orice îmbunătățire; numai atât, că prin taxele prea mari să

nu se abuzeze.

La școalele normale însă, unde nu stau la îndemână taxele, comitetele școlare nu

sunt garantate cu nici un fel de venit sigur, decât numai cotizațiile de maximum 5 lei lunar,

care pot constitui un venit de cel mult 10 – 12.000 lei anual, după numărul elevilor școalei,

părinții fiind de drept membri în comitet. Încolo, rămâne la caritate.

Pentru a face față nevoilor s-a început prin comitet o activitate dictată de

împrejurări.

Odată cu înființarea școalei, la începutul anului școlar 1919-1920, s-a răspândit

următorul apel, însoțit de liste de subscripții:

,,Domnule,

Nevoile multiple, de care cu toții ne dăm seama că au să le preîntâmpine statele

moderne în viitor, fac să se accentueze tot mai mult rolul inițiativei particulare, pentru a

pune bazele unei reconstruiri solide și a veni astfel în ajutorul atâtor sarcini, care până

mai ieri erau privite ca o obligație numai din partea statelor.

La popoarele cu o civilizație mai veche, inițiativa particulară a intervenit încă de

mult, luând asupră-și preocupări frumoase și de mare folos, pe care statul, poate le

aducea la îndeplinire mai cu greu și în orice caz după o trecere de timp mai mare.

Drumul firesc, spre o propășire mai intensă și mai potrivită cu nevoile urgente ale

unei regiuni oarecare, stă tocmai în conlucrarea statului cu diferite inițiative particulare,

locale or regionale.

Folosul e mare, interesant din toate punctele de vedere, iar chestiunea capătă în

sine și ceva idealism, oferind un câmp vast de lucru, la care e chemat să colaboreze orice

suflet entuziast, cu drag și dor de bine.

Pornind de la gândul că pentru orice lucru nou, trebuie multă muncă, curaj și

tenacitate, nădăjduim că D-vs nu veți da în lături de la oarecare greutăți. Lucrând în

sensul ideilor de mai sus, veți contribui la un început nou, frumos și în același timp foarte

necesar. În județul nostru, cea mai urgentă chestiune frumoasă și necesară este punerea

în funcționare și în acelaș timp, clădirea unei școale normale de învățători. Dacă vom da

dovadă de inițiativă, statul va veni imediat în ajutor, pentru a începe clădirea chiar pentru

anul următor.

D-vs sunteți cei dintâi chemați; de aceea utilitatea ei și în acelaș timp a da tot

sprijinul.

Știm că lucru nu este așa ușor; de aceea nu trebuie cruțat niciun pic de odihnă.

Gândul nostru al tuturora este de a face o operă frumoasă care pe lângă folosul

ei, să ne atragă asupră-ne și atențiunea altor regiuni, ceea ce natural, va fi pentru noi o

mândrie.

În acest scop, stimate Domn, vi se trimite alăturat o listă de subscripție No. .....,

rugându-vă să binevoiți a depune toată stăruința și puterile D-voastre, pentru a se

subscrie cât mai mult.

Suma subscrisă, împreună cu lista respectivă, se va înainta Direcțiunii neapărat

între 5 – 15 Noiembrie a.c. pentru a se putea totaliza diferitele sume, consemna și dispoza

întrebuințarea lor”.

Suma realizată prin subscripție a fost de 12341 lei, după cum se poate vedea în

situația bilanț a Comitetului, pe primii doi ani financiari”.

Rezultatul fiind necorespunzător așteptărilor, s-a încercat alt mijloc.



În luna August 1920 s-au trimis la mai mulți oameni cu dare de mână, proprietari

și comersanți din județ, precum și la câteva instituții, următoarea scrisoare - apel:

,,Onorate Domn,

Școala noastră românească în genere se găsește în momente critice din cauza

imposibilității vădite din partea statului, de a-i veni în ajutor, așa cum necesitățile

timpului o cer și cum nevoile neamului nostru o impun, potrivit unei meniri, către care cu

toții trebuie să gândim.

Școalele Normale de curând înființate sunt acelea care în deosebi simt și suportă

din greu cercul de fier, care le constrânge. Menite a fi metropolele noastre județene, de

cultură poporană, ele sunt lipsite cu totul de localuri, mobilier, material didactic etc.

În această stare de lucruri, Ministerul Instrucțiunii a simțit nevoia de a dispune să

se facă apel către diferite autorități, instituții, persoane caritabile, etc. ...

Din partea noastră s-a făcut până în prezent toate sforțările pentru strângerea de

fonduri în vederea construcției localului.

Această chestiune fiind supremul țel, pentru a da ființă reală școalei din județul

nostru, îmi fac o datorie imperioasă, Onorate Domn, a solicita sprijinul D-voastre.

Donația pe care D-v. veți face-o pentru construcția localului se va comunica

Qnor. Ministerului Instrucțiunii, spre a lua cunoștință și a o aproba, iar numele stâlpilor

donatori ai acestei instituții vor figura pe placa de marmoră, ce se va instala la intrarea în

școală, urmând a fi pomenite cu smerenie și evlavie la toate ocaziunile de fiii celor mulți,

cari vor trebui să cunoască și să admire încă de mici, sufletele generoase ale neamului

lor, pentru a se sădi în ei imboldul de a face rându-le întocmai. Școala își va face o

tradiție din aceasta. O expunere pe larg a situației vi se poate face oricând binevoiți”.

La acest apel au răspuns:

Doamna Coloni – Devesel 1000 lei;

Doamna Elena-Scărlătescu – Caracal 2000 lei;

Domnul St. Borcescu – Caracal 3000 lei;

Domnul Aristide Blank – București 10 000 lei.

Alte ajutoare mai mari obținute au fost:

Domnul Paul Brătășanu 1000 lei;

Primăria Caracal 7000 lei;

Federala Băncilor Romanați 7000 lei;

Ministerul de Interne 5000 lei;

Prefectura Romanați 25 000 lei.

Dintre părinții elevilor au donat:

Maria Gâdăr Bărca 1000 lei;

Ion Negrilă Băbiciu 1000 lei;

Nicolae Dincă – Amărăști de sus 1000 lei;

Ștefan N. Ion – Dobrotești 1000 lei;

Florea Stan Ilie – Amărăști de sus 1000 lei;

Bogdan Dinulescu- Ștefan cel mare 1000 lei;

Mateiu Căcăcnău- Traian 1000 lei;

Stancu Dăbuleanu- Tia-mare 1000 lei;

N. Popescu- Dobrotești 1000 lei;

A. Păsculescu- Dăbuleni 1000 lei;

Ilie Predețeanu- Brastavăt 1000 lei.

Totalul donațiilor mai mari : 76 000 lei



Situația comitetului pe primii doi ani financiari până la 31 Martie 1921 se prezintă

la venituri și cheltuieli, în modul următor:

COMITETUL ȘCOLAR

SITUAȚIA BILANȚ PE ANII 1919 – 1920 ȘI 1920 - 1921

VENITURI

An

ii

Co

tiza

ții

Ven

it s

erb

ări

Ven

ituri

su

bsc

ripți

i

Aju

toar

e

Rab

at c

ărți

Reț

iner

i al

oca

ție

hra

nă

Șed

ințe

le S

oc.

„C

ult

ură

”

Tax

e b

ăi

Min

ist.

Inst

r. P

ubli

ce

Total Soldu

ri

1919

-920

84

0

3413

50 10.000

19538.

50

Soldul anului 1919 – 1920 1813.

75

1920

-921

42

11

833

8.9

5

3927

.50 78782.50

1

4

5

6

367.

50

1721.

75

58

00

100

00

11455

4.30

Soldul anului 1920 – 1921 7235.

05

Sold general 9048.

05

Președintele Comitetului, H. POPA Secretar, D. Breazu

CHELTUIELI

Co

mb

ust

ibil

Mo

bil

ier

Mat

eria

l d

idac

tic

Rep

araț

ii l

oca

l

Într

ețin

ere

Impri

mat

e și

sp

ese

canc.

Div

erse

Bib

lio

tecă

Băi

Inst

rum

ente

mu

zica

le

TOTAL

84 184 40 176.25 870 79.50 1424.75



299.

50

686.25 386 859.75 1490.75 220 1285.95 2200 5115 42209.25

Ch. Mihăilescu

M. Celăreanu

Membrii Comitetului St. D. Olteanu

Ilie Constantinescu

I. Popescu-Redea

M. Rădulescu

CENZORI: P. Sfetcu

M. Mihăescu

ȘCOALA DE APLICAȚIE

În primul an școlar 1919 – 1920, n-am avut o școală de aplicație proprie, din cauza

lipsei de local. Practica pedagogică s-a făcut la școala primară No. 2. Din acest motiv în

primul an a fost numai un post ocupat de D-l Ignat Stroescu învățător detașat în acest scop.

În anul școlar 1920-1921 am putut înființa școală de aplicație cu două posturi,

clasele funcționând unite. Al II-lea post a fost ocupat de D-nul V. Enescu.

Convinși de datoria ce le incumbă, învățătorii școalei de aplicație au desfășurat o

muncă neobosită.

În afară de conferințele cu caracter pedagogic cerute de regulament și dispozițiile

ministeriale, s-au făcut în prima parte a anului lecturi și discuțiuni de administrație școlară,

iar începând cu luna Martie s-au făcut de 2 ori pe săptămână, în afară de program,

conferințe cu caracter pedagogic, literar și științific sub conducerea noastră, asistat fiind de

învățătorii școalei de aplicație.

Elevii școalei de aplicație au fost recrutați în majoritate din copiii orfani de

războiu, care se găsesc sub îngrijirea regimentelor din localitate. Numărul lor a fost de 43

din 69 care au urmat în mod regulat, școala.

Situația de fine de an, a fost următoarea:

ȘCOALA DE APLICAȚIE

SITUAȚIA

ELEVILOR PE ANUL ȘCOLAR 1920 - 1921

Cla

sele

Înscriși Retrași Promovați Repetenți Eliminați Observații

I 27 5 15 7

II 19 1 17 1

III 14 - 10 4

IV 15 - 14 1

Totaluri 75 6 56 13

Învățământul normal în legătură cu rolul școalei

Românești în actualele timpuri

Neamul nostru în noua lui fază de dezvoltare cere desigur multe îngrijiri. Aceste

îngrijiri, potrivit concepțiilor de până acum, la noi, ar cădea numai în sarcina statului,



lucru foarte firesc până la un punct, mai ales pentru popoarele, care se găsesc încă la

începutul dezvoltării lor, or care încearcă printr-o schimbare în scurt timp produsă, o

dezvoltare nouă.

Pentru neamul nostru, ambele cazuri se prezintă dintr-odată, ceea ce constituie

pentru stat, o dificultate mare, în ceea ce privește o bună organizare, care este chezășia

neamului. O bună organizare în timpurile de față se face pe baza unor concepții

împăciuitoare pentru fiecare individ pentru fiecare clasă socială, iar pe deasupra se mai

adaugă încă și pentru fiecare grup social eterogen.

Grupurile sociale eterogene, care intră acum în compoziția statului nostru și pe

care le-am vrea ca mâine, poimâine să le avem în compoziția neamului, știm că se prezintă

ca o forță destul de apreciabilă.

Din examinarea faptelor sociale produse cu ocazia diferitelor comixtiuni de

popoare, ca: invazii, cuceriri, anexări, s-a observat că în asemenea cazuri, grupurile

sociale, care imprimă caracteristicile lor, altora, nu sunt întotdeauna cele mai puternice în

număr, ci foarte adesea, cele care se prezintă cu o pregătire culturală mai serioasă.

În cazul nostru se impune o atenție deosebită față de grupurile sociale eterogene,

care constituie niște puteri centrifugale.

Pentru anihilarea acestor forțe, lupta va trebui dusă înțelept pe diferite căi, dintre

care, cea care le luminează pe toate, este instruirea noastră, sau pregătirea noastră

culturală.

Aceasta va garanta închegarea unui suflet românesc unitar.

Privită sub acest raport, școala noastră românească devine mai mult ca oricând o

necesitate de ordin național, fiind singura armă de luptă, pe care o îngăduie timpurile de

pacinică dezvoltare.

Oamenii de școală își vor da seama cei dintâi de acest rol atât de interesant, iar

pentru stat școala – prin forța lucrurilor – va deveni o preocupare de primul ordin, ea fiind

promotoarea culturii.

Asupra acestui termen, oricâte înțelesuri i s-ar putea da ar trebui să se aibă în

vedere și următorul fapt: Gradul de cultură al unei națiuni nu se măsoară după numărul

câtorva individualități de seamă, formate prin ajutorul unor instituții de cultură mai înaltă,

ci după marele număr al celor care și-au apropiat în decurs de 7 – 8 ani de școală

secundară, cunoștințe elementare, dar solide, cu privire la legile care conduc natura și

societatea omenească; deprinzându-se în același timp a avea drept călăuză în viață,

sentimente nobile, care încălzesc și ridică pe om deasupra greutăților și neplăcerilor de

moment, mistuind în flacăra lor purificatoare, tot ce n-ar fi conform cu binele.

Și fiindcă avem credința că școalele normale sunt instituțiile de cultură cele mai

potrivite și mai adaptibile în viitor marei noastre populații de la sate, socotim că ele vor

putea deveni nu peste prea mult timp, adevărate focare de cultură poporană.

Se înțelege că pentru atingerea acestui scop, se cere o organizare, bazată pe

considerațiuni asupra mediului în care e trimis să lucreze învățătorul, din examinarea căror

considerațiuni va reieși însăși concepția asupra rolului său.

Învățătorul trebuie să fie pregătit cu cunoștințe generale dar solide din domenii

foarte variate.

În centrele mici, nu e locul specializărilor.

După cum un negustor la sat nu poate să facă o bună vânzare, dacă are în

magazinul său numai fierărie, încălțăminte or alte articole speciale ci trebuie să aibă la

îndemână și ace, ață, hârtie, penițe, vopseli, cuie, fier... și toate mărunțișurile potrivit

cerințelor locale, și după cum un doctor la orașele mici de provincie e silit de împrejurări



să facă și oculistică și chirurgie și să primească consultații și pentru boli nervoase, de

urechi, gât, rinichi, etc.... tot astfel învățătorul în meseria și rolul său cultural va trebui să

cunoască din toate. Învățătorul va trebui să fie mărghidanul, care să poarte în tolba lui, tot

ceea ce mediul în care e trimis să lucreze, i-ar cere.

Se înțelege că o atare pregătire necesită timp.

Pentru aceste motive și pentru multe altele, numărul anilor de studii în școalele

normale, va trebui să fie egal cu numărul anilor din seminarii și licee.

Pentru ca absolventul normalist să fie pregătit potrivit nevoilor timpului, ar fi

necesar ca în viitoarea programă analitică pe lângă ciclul de cunoștințe generale și speciale

din actualele programe să se accentueze asupra cunoștințelor de Igienă, Farmacie aplicată

și Medicină populară umană și veterinară.

Cursurilor speciale de educație morală și cetățenească, în legătură cu cunoașterea

mai adâncă a științelor juridice se impune a li se face loc în viitoarea programă.

La școala noastră având în vedere că regiunile de câmp au mai mult decât oricare

ca principal mijloc de producțiune agricultura, s-a introdus Cursul de economie animală,

în legătură cu Medicina veterinară.

Școalele normale în viitor, nu vor trebui privite numai ca instituții de pregătire a

elementelor dăscălești. Ele vor trebui organizate și înzestrate în așa fel, ca absolvenții lor

să se prezinte cu o cultură generală unitară plus cunoștințe speciale de aplicat în diferite

domenii, ceea ce ar constitui și o pregătire în lupta pentru existență.

Desigur că în afară de terenul pentru experiență și practică agricolă, pe lângă

școalele normale se pot înființa și diferite ateliere, devenind astfel, instituții cu un

organism complect, în pregătirea omului pentru viață.

Nu se știe dacă tipul școalei de viitor nu va fi chiar acesta.

Pentru buna lor înzestrare însă, se cer sacrificii și aceste sacrificii va trebui să le

facă pentru început, tot statul; căci dacă prin comitetele școlare, cu taxele care se percep,

liceele și gimnaziile vor putea trăi chiar singure, cu școalele normale, chestiunea se

schimbă.

În școalele normale, D-l. S. Mehedinți a văzut școalele satelor, avându-se în

vedere populația, care le frecventează.

Poate că ar fi și mai exact a se caracteriza ca școale ale nevoiașilor, care se găsesc

și la orașe ca și la sate și câtă vreme vor exista nevoiași în această țară, chestiunea

pregătirii lor, va fi întotdeauna și în primul rând, o datorie a statului.

Prefecţii judeţului Olt (V)

Cornel Manolescu

DIMITRESCU, I *1899, iunie 15 – 1900, aprilie 4, prefect Olt. [ G.Poboran, 1908-II,

pag.218 ].

Despre numirea lui I. Dimitrescu ca prefect de Olt, ziarul ,,Adevărul’’, nr. 3554

din 15 iunie 1899, scria următoarele: ,,Știrea data de noi că d. Dimitrescu, casier general

la Vlașca, va fi numit prefect al județului Olt se confirmă’’.

De la județul Olt este transferat ca prefect la județul Ialomița.

,,Prin decretul regal cu No. 2025 din 4 Aprilie 1900, dupe propunerea făcută prin

raport de d.ministru secretar de Stat la departamentul de interne, d-nii I. Dimitrescu,



actual prefect al județului Olt, și Al.Varlam, actual prefect al județului Ialomița, sunt

transferați unul în locul altuia, în interes de serviciu’’.1

VARLAM, ALEXANDRU *1900,aprilie 4 – august 23, prefect de Olt. [ G.Poboran,

1908- II, pag.218 ] – Transferat la Muscel [ M.O., 1900, nr.118, aug.25 / sept.7].

La 27 septembrie 1878, tânărul pe atunci Al. Varlam ,,licențiat în drept de la

Facultatea din Geneva’’ se înscrie în Baroul Dolj ,,dar Consiliul nu-i rezolvă cererea,

deoarece nu se prezintă de petiționar diploma de studiile dreptului.’’2

,,Prin D.R., No. 1.309, dat în Bucuresci, la 3 Maiŭ 1891, contrasemnat de către

Ilariu Isvoranu, Ministrul agricultureĭ, industrieĭ, comerciului și domenielor

D. Emanoil Niciu, licențiat în drept se numește, pe ȡiua depunerii jurământului, în

postul de avocat al Statului clasa I, pe lângă instanțele judecătoresci din județul Dolj,

rămas vacant prin demisionarea D-lui Alex. Varlam.’’

Ziarul ,,Voința Națională’’, nr. 2207, din 1892, își informa cititorii săi, că ,,D-l

Alexandru Varlam , fost advocat al Statului, se numesce în postul de advocat al Statului,

clasa I. pe lângă instanțele judecătorești din județul Dolj, în locul d-lui Em. Niciu’’.

,,Prin decretul regal cu No.2025 din 4 Aprilie 1900, Al.Varlam actual prefect al

județului Ialomița este transferat ca prefect al județului Olt, în locul d-lui I.Dimitrescu’’.3

,,Prin decretul regal cu No.3.299 din 23 August 1900, dupe propunerea făcută

prin raport de d .ministru secretar de Stat la departamentulde interne, sunt transferați și

numiți:

-D. Al. Varlam prefect al județului Olt, în aceeași calitate la județul Muscel, în

locul d-lui col. Capșa transferat’’.4

Ziarul ,,Voința Națională’’,,ȡiar național-liberal’’, nr. 4659, din 25 august 1900,

la rubrica ,,ULTIMA ORĂ’’ de la pagina 3, informa cititorii:

,,În urma Consiliului de miniștri ținut ieri, aflăm că s’a decis a se da în sfârșit

curs următoarelor numiri de prefecți:

-D. Al.Varlam, prefect la Muscel’’.

MĂRĂSCU , MIHAIL *1900, august

23 – 1901, aprilie 1, prefect de Olt.

Numit prin D.R. 3299 din 1900,

august 23 în locul lui Al. Varlam,

transferat la Muscel [ M.O., 1900, nr. 118,

august 25 / sept.7, pag. 4897. La G.

Poboran, 1908- II, pag. 218: 1900, august

2 ]. – 1901, aprilie 1.

Din 24 august 1900, funcționează

ca prefect al județului Olt.5

Despre numirea lui M.Mărăscu,

ziarul ,,Voința Națională’’, nr. 4659, din

25 august 1900, la rubric ,,ULTIMA

ORĂ, de la pag. 3 insera următoarea știre:

1 Monitorul Oficial al României, No.5, 6 Aprilie 1900, pag.172.

2 Demetrescu, George Mil.,,Istoria baroului Dolj, de la 1864- 1928”.

3 Monitorul Oficial al României, No.5, 6 Aprilie 1900, pag.172.

4 Monitorul Oficial al României, No.118, 25 August 1900.

5 S.J.A.N.Olt, Fond Prefectura jud.Olt, dos.77 / 1900.



,,În urma consiliului de miniștrii ținut ieri, aflăm că s’a decis a se da în sfârșit curs

următoarelor numiri de prefecți:

-D.M.Mărĕscu, prefect la Olt’’.

Originar din județul Romanați.-Mare proprietar. Sportman recunoscut.

A făcut parte din mai toate legislaturile sub guvernele conservatoare.

Reales, în alegerile din Noembrie 1895, cu 511 voturi.6

SLĂVESCU, PETRE N. 1. 1901, aprilie 1 – 1905, aprilie 1, prefect de Olt.

[ La G.Poboran, 1908-II, pag.218: 1901 ian. ].

2. 1915, august 5 – 1916, martie, prefect temporar

În 4 iulie 1908 este numit prin D.R. prefect al județului Vâlcea:

,,CAROL I.

Prin grația lui Dumnezeu și voința națională, Rege al României

La toți de față și viitori, sănătate:

Am decretat și decretăm:

Art.I. D. Petre Slăvescu, fost prefect se numește în funcțiunea de prefect al

județului Vâlcea, în locul d-lui Alex. Crăsnaru, trecut în altă funcțiune.

Art.II. Ministrul Nostru secretar de Stat la departamentul de interne este

însărcinatcu executarea acestui decret.

Dat în Castelul Peleș, la 4 iulie 1908.7

CAROL Ministru de interne

Ion I.C.Brătianu

No.2190”.

Prin D.R., nr. 4027, din 29 decembrie 1910, contrasemnat de către Ministrul de

interne Al. Marghiloman, prefectul demisionar de Vâlcea, P.Slăvescu, este înlocuit.

În 8 iulie 1914, Petre N.Slăvescu, prefect al județului Dolj este numit prin D.R. în

funcția de inspector general administrativ:

,,CAROL I.

Prin grația lui Dumnezeu și voința națională, Rege al României,

La toți de față și viitori sănătate

Asupra raportului ministrului Nostru secretar de Stat la departamentul de interne

sub No. 61.571 / 1914


Art.I. D. Petre Slăvescu, actual prefect al județului Dolj, se trece de noi în

funcțiunea de inspector general administrativ, în locul d-lui Constantin Vlaicu, trecut în

altă funcțiune.

Art.II. D.Constantin Popp se numește de Noi în funcțiunea de prefect al județului

Dolj, în locul d-lui Petre Slăvescu, trecut în altă funcțiune.

Art.III. Ministrul Nostru secretar de Stat la departamentul de interne este

însărcinat cu executarea acestui decret.

Dat în Castelul Peleș, la 8 Iulie 1914.8

CAROL Ministrul de interne

V.G. Morțun

No. 2696”.

6 Nicolescu, George D, Hermely,Albert, Deputații noștri 1895-99, pag.258, București MDCCCXCVI.

7 Monitorul Oficial al României, No.78 / 8 iulie 1908.

8 Monitorul Oficial al României, No. 79, 9 iulie 1914, pag. 4114.



Din funcția de inspector general administrativ este delegat prin D.R. ,,emis în

Castelul Peleș, la 16 iulie 1914, să îndeplinească provizoriu funcțiunea de prefect al

județului Tulcea, până la numirea unui titular prefect în locul vacant, prin demisionarea

d-lui C.Stolojan.’’9 A funcționat ca prefect de Tulcea, până la 29 ianuarie 1915.

Din 5 august 1915, prin D.R. este autorizat să ,,îndeplinească funcția de prefect al

județului Olt, pe timpul absenței prefectului titular, care se află bolnav.’’

,,MINISTERUL DE INTERNE

FERDINAND I.

Prin grația lui Dumnezeu și voința națională, Rege al României.

La toți de față și viitori sănătate:


sub No. 56.065;


Art.I. D.Petre Slăvescu inspector general administrativ, se autoriză de Noi a

îndeplini funcțiunea de prefect al județului Olt, pe timpul absenței d-lui prefect titular,

care se află bolnav.

Art.II.Ministrul Nostru secretar de Stat la departamentul de interne este


Dat în București, la 5 August 191510

FERDINAND. Ministrul de interne

V.G.Morțun

No. 1938’’

Menționăm că prefectul bolnav era Alexandru Ghirgiu, care suferise un accident

de automobil, pe când se întorcea de la București.

Despre acest tragic eveniment scrie periodicul slătinean ,,Opinia Oltului’’, în nr.

14 din 18 august 1915, la rubrica ,,DIVERSE.’’

,,Un accident, care era să aibă urmări fatale, s-a întâmplat D-lui Ghirgiu, pe când

venea cu automobilul județului dela București. D-sa se află acum internat în sanatoriul

D-rului Antoniu, în afară de ori-ce pericol.

Până în complecta sa însănătoțire, afacerile prefecturei vor fi girate de D-l

Inspector Administrativ P. Slăvescu, care pe vremuri, a fost prefect de Olt.’’ ( n.n.

1901, aprilie 1 – 1905, aprilie 1 ).

,,Opinia Oltului’’, în numărul din 15 februarie 1916 (6 luni de când P. Slăvescu

îndeplinea funcția de prefect pe ,,timpul absenței prefectului titular’’, acesta fiind bolnav),

făcea un portret prefectului temporar.

,, F I G U R I

P. SLĂVESCU

Mititel așa cum e, nimeni n’ar bănui că în persoana sa pot fi îngrămădite atâtea

titluri și calități: văr cu Ionel Brătianu, rentier în opozițe, de profesiune prefect când sunt

liberalii la putere, iar când nici o prefectură nu este disponibilă devine….inspector

administrativ.

Împrejurările politice sau familiare, îl poartă dela Olt la Vâlcea, dela Vâlcea la

Dolj, dela Dolj la Tulcea- un fel de epopee prefectorială. Ori unde organizațiile sunt

desbinate și prefectura este cerută cu insistență de fracțiunile angajate în luptă, centrul,

pentru a face un gest de supremă …imparțialitate, îl trimite pe D-l Slăvescu.

9 Ibidem No. 86 / 17 iulie 1914.

10 Ibidem No. 104 / 8 august 1915.



Procedeul acesta repetându-se, a avut darul de a’i fixa locul său în sânul

partidului liberal: prefect de rezervă. După cum căile ferate au un număr oare-care de

amploiați, care au rolul de a înlocui imediat pe cei care trebue din diferite împrejurări să

lipsească o zi, două, dela serviciu, tot așa partidul liberal îl are pe D-l Slăvescu a cărui

destinație e să fie prefect unde s’o putea. Dacă am crede în predestinație, am spune că

D-l Slăvescu a fost predestinat să fie prefect, iar dacă l’am socoti după rolul pe care îl

joacă în partidul său, am putea spune că dacă Slăvescu nu s’ar fi născut, ar fi trebuit să

fie inventat.

Din cauza rolului ce i s’a încredințat, D-l Slăvescu nici n’are un domiciliu politic

stabilit unde să lucreze pentru cauza partidului și în timp de opoziție.

La ce bun? E vărul lui Ionel Brătianu și prefect disponibil. Ori unde se simte

nevoia de a se impăca spiritele, vărul îl trimete pe D-l Slăvescu. Și D-sa se duce, căci asta

îi este meseria: se duce la Vâlcea ca și la Olt, la Dolj ca și la Tulcea.

Pretutindeni își furișează eleganța concretizată în cravata vecinic albă, în barba

scurtă tăiată în formă de evantai și în pălăria înaltă, pe care cu regret vedem că a

părăsit-o, tocmai când a venit la noi; pretutindeni trece inofensiv ; nefolositor și de nici o

faptă sau de nici un lucru nu-și leagă numele.

Județul Olt, este pentru a doua oară sub oblăduirea vărului lui Ionel Brătianu.

Intr’un timp relative scurt, a dat în antrepriză lucrările pentru reparația palatului și a

luat măsuri ca să văpsească ușile și ferestrele.

Din această văpsea, am luat un Strop ca să-l desemnăm.

Aceasta, pentru-că e un om simpatic; de aceia am ținut să-l colorăm cu propriile

sale văpsele ( fapte ). Păcat însă, că prefectoriatul acesta e imitat de boala titularului. Și

D-l Slăvescu, deși nu e om rău, ar vrea totuși ca să i se prelungească gestiunea, nu de

alta, dar pooate mai sunt și alte reparații de făcut.

Fotopolitic”.

Pe 6 aprilie 1916, prin D.R. nr.1506, ,,Inspectorul general administrativ este

autorizat să îndeplinească funcțiunea de prefect al județului Tecuci’’.11

MUNTEANU, CONSTANTIN I.

*1905, aprilie 1 – 1907, februarie 10, prefect de Olt.

Numit prin D.R. 3339 din 1904 decembrie 24 în locul lui Petre Slăvescu,

demisionat. [ M.O., 1904 / 1905, nr.219, decembrie 29 / ian.11, pag.8106. La G. Poboran:

a. 1905].

S-a născut în anul 1860, la Slatina. Părinții săi au fost Ion Munteanu12

și Pulcheria

(născută Hiotu).

În 1890, Ion Munteanu era pensionar. A decedat în anul 1893, iar soția sa îi

supraviețuiește 16 ani, decedând în anul 1909. Amândoi au fost înmormântați la cimitirul

Bellu (București).

11

Monitorul Oficial al României, No.8, din 8 Aprilie 1916, pag.291. 12

Ion Munteanu, născut în anul 1816, la Focșani, ofițer în polcul nr.1, mai târziu senator de Olt. S-a căsătorit cu Pulcheria (n.1835), a doua fiică a lui Constantin Hiotu (n.1784). Au avut 10 copii: 4 băieți- Alexandru și George morți de tineri, Ion (n. 16 februarie 1872, Slatina – ϯ 1916) și Costică (Constantin) și 6 fete dintre care amintim pe Elena (n. 1855, Târgoviște), căsătorită cu Mihail C. Deleanu și Ecaterina (n.08.11. 1868, Slatina, căsătorită la 25 nov. 1888 cu lt. Gh. Dianu). Elisa, a patra fiică a lui C.Hiotu s-a căsătorit cu dr. Ernest de Lapommeraye, cu care a avut 4 fete. ( I.Ionașcu - ,,Biserici, chipuri și documente din Olt’’, vol. , edit. Ramuri Craiova, pag.129 ).



Costică Munteanu a fost proprietar. Prin decretul cu nr. 2117 din 27 mai 1892 a

fost decorat cu Ordinul ,,Coroana României’’, în grad de Cavaler.

La acea dată era ,,polițaiul orașului Slatina.’’

În anul 1896 avea în proprietate peste 100 de pogoane, la Perieți, iar mama sa

deținea în proprietate, aceeași suprafață în comuna Dobrotinet.13

Amândoi, în anul 1899,

repară biserica din Dobrotinet.

C. Munteanu a fost prefectul județului Olt, în perioada 1 aprilie 1905 – 10

februarie 1907.

La 1 august 1906, cu ocazia jubileului de 40 ani al M.S.Regelui, a fost decorat cu

,,Coroana României’’, în gradul de Ofițer și cu ,,Medalia Muncii.’’

De asemenea, cu adresa nr. 685 din 27 ianuarie 1909, Prefectura îi comunica:

,,Cu ordinul D-lui Ministru al Agriculturei și Domeniilor nr.4041, 20 ian. a.c.

primindu-se de către această Prefectură una plachetă comemorativă, bătută cu ocaziunea

expozițiunii jubiliare din 1906, cu ordinal de a fi predate D-voastră, ca cel care în acel

timp ocupați demnitatea de Prefect al acestui județ Olt.’’14

În 12 februarie 1911, Constantin Munteanu era candidat pentru Colegiul al II-lea

Cameră. A obținut 91 de voturi, dar nu a fost ales.

În numărul din 1 aprilie 1921, ziarul ,,Democrația Oltului” publica știrea:

,,D-l Munteanu a fost numit Președ. Comisiei Interimare.’’

Prin Decretul Regal nr. 838 ,,Dat în București la 11 Martie 1921, se aprobă de

noi instituirea unei Comisiuni interimare la comuna urbană Slatina din județul Olt

compusă din d-nii: Constantin Munteanu-președinte, Aurel Ionescu-vicepreședinte, I.

Lăzărescu, Dr. Tanach, A. Dumitrescu, I. Stănculescu, M. Deleanu, C. Niculescu Buzești

și C.Georoceanu-membri.’’15

Comisia a funcționat până în ianuarie 1922. Pe 13 septembrie 1921, au fost puse

bazele construirii Stadionului sportiv din Slatina.

Ca politician, în 1925 și 1929, era membru al Comitetului județean al Partidului

Poporului ( n.n. condus la nivel central, de generalul Averescu ).16

,,Vremea Nouă’’, din 15 octombrie 1932, îi anunța decesul: ,,A încetat din viață

Costică Munteanu fost primar al orașului, fost deputat, senator și prefect de Olt, și a fost

înmormântat în ziua de 13 octombrie 1932’’.

Decesul a survenit pe 11.10.1932, la Slatina.

MANU CONSTANTIN C.

*1907, februarie 10 - martie 13, prefect Olt.

,,Fiul lui Costache Manu, fostul prefect de la 1863’’17

și al Ecaterinei Crețulescu

(ϯ 1894). Născut în anul 1865, căsătorit cu Lucie Laford.18

A avut un băiat, Petre C. Manu.

Pe 10 februarie 1907, prefectul Constantin Munteanu a fost înlocuit, cu un alt

conservator –Constantin C. Manu:

,,CAROL I.



13

,, Proprietorii rurali și arendașii județelor Argeș, Muscel, Olt, Teleorman, anul 1896.’’ 14

S.J.A.N. Olt, Fond Prefectura jud.Olt, dos. 20 / 1909. 15

Monitorul Oficial al României, nr. 278 / 22 martie 1921. 16

Anuarul Partidului Poporului pe anul 1929, pag. 62. 17

Poboran, George, Op.cit. ,pag.502. 18

www. genealogie. Lovendal.ro




sub No. 7.217,


Art.I. D. Constantin C.Manu, fost magistrat, este numit prefect al județului Olt, în

locul d-lui Constantin Munteanu demisionat.

Art.II. Ministrul Nostru secretar de Stat la departamentul de interne este


Dat în Bucuresci, la 10 februarie 1907

CAROL. Ministrul de interne

G.Gr.Cantacuzino 638”19

Despre numirea lui C.C. Manu , ziarul liberal ,,Voința Națională’’, nr. 6516, din

13 februarie 1907, pag.3, scria următoarele:

,,În sfârșit, după aproape trei săptămâni d. G.Gr. Cantacuzino a reușit să

numească la Olt un prefect care să nu fie takist. Pentru ca d.Take Ionescu să nu aibă

nimica de obiectat, d. Cantacuzino a recurs la o abilitate: a numit pe nepotul d-lui general

Manu. Astfel primul ministru a crezut că va înlătura toate dificultățile; s’a înșelat însă,

căci, atât takiștii cît și cantacuziniștii din Olt sunt foarte nemulțumiți de această numire, și

se pregătesc să-i facă în Cameră o demonstrație asemănătoare cu aceea a <<celor 17>>

de la Putna și Fălciu.

N’are noroc d.Cantacuzino și pace’’ !

Pe 13 martie 1907, în toiul răscoalelor ţărăneşti, directorul Prefecturii Olt

comunica Ministerului de interne; ,,D-l prefect Manu sosind ieri în comuna Crâmpoia a

găsit pe țărani devastând; a încercat să-i liniștească, dar a fost lovit la cap și pe corp și

abia a scăpat cu fuga. Rănit grav a plecat spre reședință’’.

În aceeași zi prefectul C.C. Manu a fost schimbat de noul guvern, în locul lui fiind

numit Constantin D. Anghel.

ANGHEL, CONSTANTIN D.

* 1907, martie 13 – 1908, iunie 30,

prefect Olt.

,,S-a născut pe 4 decembrie 1867, la Iași.

Primul dintre cei patru copii ai grecoaicei Erifilia

Leatris și a lui Dimitrie Anghel arendaș și

proprietar de moșii,urmaș al unei familii de

aromâni stabilită în Iași.

Frate cu Dimitrie Anghel’’.20

,,A învățat carte în casa părinților, sub

îndrumarea francezului Fleury, apoi la Institutele

Unite, unde absolvă cursurile liceale în anul școlar

1884 – 1885.”21

După terminarea liceului pleacă la Paris

(1885), unde va frecventa cursurile Facultății de

drept și de științe politice, fără să-și poată susține

licența, pentru că în anul 1888 dificultățile bănești,

19

Monitorul Oficial al României, No. 253, din 13 februarie 1907, pag. 9676. 20

Dimitrie Anghel (n.16 iulie 1872, Cornești, Iași- ϯ 13 noiembrie 1914, Iași), a fost prozator, reprezentant al simbolismului român.

21 www.alil.ro



îl aduc pe tatăl său în pragul falimentului, îl îmbolnăvesc și îi provoacă moartea.

C.D. Anghel fiind cel mai mare dintre copii, avea 21 de ani trebuie să se întoarcă

în țară, pentru a încerca să salveze ce se mai putea din avere.

În ianuarie 1889, el adresează o cerere decanului Facultății Juridice din Iași,

solicitând înscrierea în rândul studențilior, pe baza actelor din care rezulta că a trecut la

Paris ,,examenele complecte a doi ani de drept.’’22

,,Un an mai târziu, în iunie 1890, printr-o nouă cerere, ruga decanul să-i

hotărască un subiect pentru teza de licență, pe care o susține, după câteva luni, în

decembrie 1890.

Tot în 1890 se căsătorește cu Elena Popovici din Brașov, viitoare profesoară de

canto la Conservatorul din București (1901 – 1935), și, probabil împreună , pleacă din

nou la Paris, unde avea intenția să-și dea și poate chiar și-a dat doctoratul în drept.

Revine în țară trei ani mai târziu la sfârșitul anului 1892 sau mai curând la începutul lui

1893, când va fi pentru puțin timp, la Iași avocat’’.

Debutul în cariera de ziarist şi colaborări la: ,,Adevărul’’, ,,Lumea Nouă’’,

,,Adevărul literar, ,,Dreptatea’’ și alte ziare. Adept al ideilor socialiste, studiile și

articolele lui social-economice și juridice sunt publicate în revistele franceze ,,Ere

Nouvelle’’, ,,Revue de Sociologie, ,,Nouvelle Revue’’, ,,Revue economique’’, etc.

De la Paris trimite ziarului socialist ,,Munca’’ mai multe corespondențe politice.

Continuă această colaborare și din țară, până în iunie 1893.

,,Congresul P.M.S.D.R., din aprilie același an, îl desemnează să reprezinte,

alături de Anton Bacalbașa, Dimitrie Voinov ș.a. mișcarea muncitorească din România la

Congresul socialist organizat la Zὕrich. Intră în magistratură (1895), ca supleant, apoi

judecător de instrucție’’.23

Numirea sa ca subdirector al vămilor și Timbrului în Ministerul de Finanțe (1897)

și apoi director (1899) al acestui departament a însemnat sfârșitul carierei de magistrat.

Din 1903, a ocupat funcția de Avocat al Poporului.

A activat și în sfera politică, inițial ca susținător al ideilor socialiste, mai târziu ca

membru al Partidului Liberal, calitate în care a fost numit prefect de Olt (13 martie1907 –

1iulie 1908 ).

De la Prefectura Olt, trece în 1908, iunie 30 la Prahova:

,, CAROL I




sub No. 29.969,


Art. I. Sunt numiți și transferați în funcțiunile de prefecți d-nii:

-C.D. Anghel, actualul prefect al județului Olt în aceeași calitate la județul

Prahova, în locul vacant.

Ștefan Vasile, doctor în drept, la județul Olt, în locul d-lui C.D. Anghel, trecut la

județul Prahova.

Art. II. Ministru Nostru secretar de Stat la departamentul de interne este


Dat în Castelul Peleș, la 30 Iunie 1908.24

22

Ibidem. 23

Ibidem. 24

Monitorul Oficial al României, No.74 / 3 iulie 1908.



CAROL. Ministrul de interne

Ion I.C.Brătianu No.2068’’

Prin D.R. nr. 437 bis , dat în Iași, la 13 mai 1917 ,,D.C.D. Anghel fost prefect de

județ, advocat al ministerului de interne, este autorizat să îndeplinească temporar funcția

de inspector general administrativ în locul vacant.’’25

Prin D.R. nr. 3173 din 27 octombrie 1918, C.D. Anghel este numit prefect cu

delegație la județul Romanați.

,, FERDINAND I

Prin grația lui Dumnezeu și voința națională, Rege al României:

La toți de față și viitori, sănătate,


No. 63.469 / 1918,

În virtutea dispozițiunilor art. 1 din legea asupra unor măsuri excepționale relativ

la funcțiuni publice și la consilii județene și comunale,


Art.I. -Se deleagă de Noi a îndeplini funcțiunile de prefecți de județe d-nii:

-C.D. Anghel, advocat al ministerului de interne, cu delegație de inspector

general administrativ, la județul Romanați, în locul d-lui Ștefan Bibianu.

Art.II. -Ministrul Nostru secretar de Stat la departamentul de interne este

însărcinat cu executarea prezentului decret.

Dat în Iași, la 27 Octombrie 1918.26

FERDINAND Ministru de interne

General de corp de armată

Văitoianu No. 3173’’.

Ca cercetător, a participat la lucrările de elaborare a noului cod de procedură

penală. De asemenea a făcut parte, în calitate de consilier al Consiliului Legislativ, sub

președinția lui George Nedelcu, din subcomisia

pentru elaborarea unui proiect de lege privind

tribunalele de minori și adolescenți.

Dintre lucrările publicate amintim

următoarele:

~Despre absență în dreptul roman și

român. Teza pentru licență susținută la...Dec.1890

de C.D. Anghel. Iași ( Tipo. Lit. H. Goldner ),1890

( 22x14,5 ), XXIV, 45 p. (Facultatea Juridică din

Iași). II.41.2284.

~Dare de seamă prezentată Consiliului

județean (Ploiești-1908).

~Amintirile unui fost prefect din timpul

răscoalelor, de C.D. Anghel. Buc. (Tip.

Profesională, Dimitrie C. Ionescu ),1912 ( 17,5

x11,5 ).139 [ -144 ], p.60 bani. ( Biblioteca Flacăra

nr. 7 ). I.28098.

25

Monitorul Oficial al României, nr.65 / 17 iunie 1917. 26

Ibidem, nr.176 / 28 octombrie 1918, pag.3059.

Cartea în care C.D. Anghel descrie răscoalele din judeţul Olt



În ultima parte a vieții, activitatea sa s-a centrat pe cercetările biografice, finalizate

printr-o valoroasă serie de monografii: Gr. Păucescu (1922); G. Diamandi (1933); Gh.

Panu (1933).

C.D.Anghel a decedat, în București, la 25 martie 1935.

125 de ani de la naşterea învăţătorului eminent Emanoil Ionescu

Ileana - Monica Barbu, Mihai Barbu

În numărul 7/iulie 2017 al Memoriei Oltului şi Romanaţilor, prof. Alina-Elena Marin

şi Sabina-Elena Vasilescu au realizat un material ce-l elogia pe generalul aviator Emanoil

Ionescu, cu prilejul sărbătoririi Zilei Aviaţiei la mijloc de iulie 2017.

Considerăm că este binemeritată întocmirea unui material documentar despre

acelaşi Emanoil Ionescu, care înainte de a

deveni general al Armatei Române, a fost

până la vârsta de 26 de ani un învăţător

eminent, aşa cum este prezentat de ilustrul

Iancu Stan Toma în lucrarea rămasă în

manuscris ,,De la Bacea la Tituleşti” pag.

124-127, ca omagiu pentru „armata” de

pedagogi ai patriei noastre care slujeşte

învăţământul românesc.

Emanoil Ionescu s-a născut în 1893

şi după ce face cursul primar în satul natal cu

tatăl său, se înscrie între 1904-1905 la

gimnaziul Radu Greceanu din Slatina, care

se înfiinţase în 1884, iar în iunie 1908 trece

examenul de capacitate, cu încă 7 admişi din

totalul de 14 candidaţi.

În aprilie 1906, pe când era în clasa a

doua de gimnaziu participă la răzvrătirea

elevilor contra profesorului de franceză – A.

Saint-Andre, acuzat de imoralitate faţă de

elevii săi. Directorul de atunci al

gimnaziului, G. Micescu, înaintează

plângerea elevilor la Minister, care obligă pe

numitul profesor să-şi dea demisia din învăţământ.

Emanoil şi-a făcut pregătirea gimnazială într-o epocă vitregă pentru gimnaziul din

Slatina, căci în 1901, Ministerul decisese desfiinţarea lui ,,urmând a se reînfiinţa în

1905”. A intrat deci în gimnaziu în epoca de provizorat şi lichidarea acestuia, o epocă

critică ce avea să treacă, din fericire pentru tineretul judeţului Olt retras din studiu.

Cu patru clase gimnaziale, se prezintă în septembrie 1908 la şcoala normală Carol

I Câmpulung-Muscel (care se mutase aici de la Bucureşti în anul 1896) şi prin concurs se

înscrie în clasa a IV-a a acestei şcoli, reuşind al doilea din 13 bursieri. Iniţial Ministerul

Instrucţiunii din lipsă de elevi suficienţi în clasa a IV-a hotărăşte ca aceştia să fie trecuţi la

şcoala normală din Bârlad, dar ulterior revine şi decide ca aceştia să rămână pe loc,

urmând a primi în schimb elevii de la şcoala normală din Craiova.

Generalul aviator Emanoil Ionescu (n.

17 martie 1893- m. 13 iulie 1949;

imagine din arhiva Costel Vasilescu-

Caracal)



Emanoil face clasele IV, V, VI – şcoala normală avea pe atunci numai şase clase –

şi în mai-iunie 1911, obţine, prin examen, diploma de capacitate pentru învăţători cu

media 8,66, clasificat al doilea dintr-o promoţie de 29 candidaţi27

. Primul clasificat –

Ionescu N. Cristodor – are media 8,75, era originar din comuna Buzescu – Teleorman şi

era aproape cu trei ani mai în vârstă decât el.

Avea numai 18 ani când ieşise învăţător. În cei trei ani de şcoală normală, obţine

tot note bune, mai bune ca în gimnaziu. Era atunci obiceiul ca tinerii care urmau cursuri

superioare, să facă întâi gimnaziul la Slatina, 4 ani şi apoi urmau la şcoala normală, care

nu era în judeţ. Aşa face şi vărul său al doilea, Alexandru C. Toma (1896-1973), care

după patru clase la gimnaziul Slatina face şcoala normală la Turnu Severin. A fost

învăţător la Perieţi şi revizor şcolar al judeţului Olt între 1926-1927 şi 1935-1938.

În comisia de diplomă de la şcoala normală din Câmpulung, are preşedinte pe Ilie

Bărbulescu şi membrii: V. G. Borgovan şi Ilarie Velculescu, cărturari şi pedagogi reputaţi.

(V. G. Borgovan a fost profesorul lui Al. Toma, la Turnu Severin. A fost şi autor de

manuale şcolare împreună cu Alexandru Odobescu).

În lucrarea scrisă despre ,,Importanţa tovărăşiilor săteşti” dă dovadă de o matură

judecată şi bună cunoaştere a realităţilor economico-sociale din zonă, când afirmă: ,,nu e

chibzuinţă când noi cumpărăm mereu de la bulgari şi sârbi zarzavaturi. Săteanul cheltuie

cel puţin 20 lei pe an, cu zarzavaturi. Exemplu cu Perieţenii care au de anul trecut o

tovărăşie de grădinărit. Ce bine o duc ei”. Se referă şi la Şerbăneştenii care se

întovărăşiseră pentru pădurea Benga şi Florenii care arendaseră pădurea proprietarului.

Propune şi pentru Tâmpeni o tovărăşie de zarzavaturi, plecând numai de la 5 lei de fiecare

şi arendarea a 10 pogoane de pământ. Îndemna sătenii să arendeze şi moşia – practică

veche care de cele mai multe ori li se refuza – ajutaţi şi de Banca Populară, reuşind să

obţină astfel: pământ de muncă, izlaz pentru vite şi pădurea cu lunca Icoanei care va fi a

lor. Aşa gândea şi rostea un tânăr la numai 18 ani.

Judicios tratează şi lecţia de citire la clasa a doua aplicând treptele herberţiene:

pregătire, predare, asociere, generalizare şi aplicare. Obţine nota 9 şi la lucrarea scrisă

privind ,,Prezentarea psihologică şi didactică a treptelor formale” , în care relevă aportul

lui Diesterweg care a perfecţionat cele patru trepte formale ale lui Herbert, fixându-le la

cinci, aşa cum se studia ştiinţa pedagogică modernă, referindu-se şi la aportul lui

Pestalozzi şi John Looke, referitor la intuiţie, ca principiu de bază al didacticii.

La matematici e notat cu 8,20 pentru două probleme (aritmetică şi geometrie)

vădind o minte clară şi o judecată logică.

Îşi începe cariera de învăţător la şcoala din comuna natală, pe 1 septembrie 1911,

pe postul al doilea, în locul Elenei Coveanu – de fel din Schitu-Greci – care trece la şcoala

din Ghioca-Crâmpoia, unde se şi căsătoreşte cu învăţătorul director de aici Ionescu Ion.

S-a stins din viaţă prin 1939, înmormântată la Crâmpoia. Nu stă la Tâmpeni decât cinci

luni, fiindcă în februarie 1912 se transferă la şcoala din Priseaca, cătunul Săltăneşti, pe

postul I, în locul lui Mihai Gogot, care trece la Corbi – Vităneşti. La postul I salariul era

de 100 lei faţă de numai 60 lei pe lună la postul II.

În 1913, auzind de mutarea disciplinară a învăţătorului Ion D. Nicolescu de la

Crâmpoia în judeţul Dâmboviţa, cere transferul de la Priseaca –Săltăneşti la şcoala din

Crâmpoia – tot pe postul I, fiind aproape de familie şi având acolo o soră, Alexandra, care

27

Monografia Liceului Pedagogic Câmpulung-Muscel, autori N. Nicolăescu, Al. Bunescu, Gh. Pârnuţă, Bucureşti, 1967 la p. 211 menţionează pentru anul 1911 - 21 de absolvenţi. În afara celor doi menţionaţi anterior notăm numele lui Rădulescu M. Toma din Amărăşti Romanaţi şi Barbilian Trandafir din Alimăneşti Olt. În dreptul lui Emanuel M. Ionescu se specifică greşit ,,Sempeni-Olt”, este vorba despre Tâmpeni.



se căsătoreşte aici în 1901, 30 septembrie. Deşi revizorul judeţului îl susţine ,,fiind un bun

învăţător şi cu o conduită exemplară” transferul nu se face, iar pe 1 septembrie 1915 se

transferă la şcoala din Tâmpeni, în locul Mariei Drăghicescu, pe postul al II-lea (Maria

Drăghicescu era soţia învăţătorului Drăghicescu din Perieţi), alături de tatăl său care

funcţiona pe postul I. Între timp, salariile învăţătorilor se măriseră, aşa că îi convenea să se

transfere chiar pe postul al II-lea, dar lângă familie, în satul natal. În această calitate a

participat la cercul învăţătorilor din comuna Şerbăneşti, cu toţi învăţătorii din plasa Perieţi.

Şerbăneşti nu mai era sediu de plasă, se schimbase organizarea administrativă cea veche,

sub conducerea revizorilor judeţeni şi a vorbit despre ,,Însemnătatea compunerilor şi

modul lor de predare în şcoala primară”, ţinând şi o lecţie practică cu elevii clasei a III-a

de la şcoala din Şerbăneştii de Jos.

Revizorul Ion Vişoianu – de fel din Muscel – apreciază că în tratarea părţii

teoretice a subiectului, vorbitorul a dovedit o completă cunoaştere a materiei,

desfăşurându-o cu multă chibzuinţă în faţa colegilor săi adunaţi în cerc.

Şi la lecţia practică ,,scărmănată de colegi” – după expresia revizorului - nu a

lăsat nimic de dorit. Deşi lucra cu elevii altei şcoli, printr-o îndemânare proprie unui bun şi

priceput învăţător, a avut tot succesul lecţiei.

În sat, printre bătrânii azi în viaţă – foştii lui elevi – circulă expresia că dacă mai

sta învăţător, îi scotea pe toţi popi, într-atât era de exigent şi bun pedagog. Iar acest tânăr

absolvent de elită al şcolii normale, a fost învăţător numai între 18 şi 25 de ani ai vieţii

sale. Din articolul menţionat mai sus al distinselor doamne am observat cum de la un

simplu soldat intrat în Primul Război Mondial a ajuns până la încetarea din viaţă, în anul

1949, general-aviator şi Ministru al Aerului.

Mihail Drumeş în corespondenţă cu profesorul Crăciun Pătru

Mirela Costache, Ion Tîlvănoiu

În fondul personal Crăciun Pătru de la S.J.A.N. Olt (Inv. 1102) se păstrează

corespondenţa acestuia cu numeroşi scriitori şi oameni de cultură legaţi prin activitatea

lor sau prin origine de Caracal şi judeţul Romanaţi. Este cazul lui Marius Bunescu, Virgil

Carianopol, Smaranda Chehata, Nellu Cristescu, Emil Gavriliu, Silvan Ionescu, Tudor

Măinescu, Vasile Maciu, Ion Nijloveanu, Hortensia Popescu, Ion Potopin, Petre Stroe, Aida

Vrioni, Pan M. Vizirescu, Gh. Teodorescu Romanaţi, Dumitru Tudor, Nicolae Paul Mihail,

Ştefan Mardaloescu, Ion Jalea, N. Buicliu şi mulţi alţii cu care profesorul caracalean a avut

proiecte culturale comune. De la scriitorul Mihail Drumeş a păstrat un set de şapte scrisori

care dovedesc ataşamentul scriitorului faţă de locurile copilăriei şi de Liceul Ioniţă Asan

(Liceul nr. 1 pe atunci) unde şi-a făcut o parte din studii, şi la a cărui sărbătoare era invitat

să participe, alături de alţi foşti elevi eminenţi.

Aducem mulţumiri personalului S.J.A.N. Olt care ne-a înlesnit accesul la acest

preţios fond documentar.

Pe 30 septembrie 1968, din București, Mihail Drumeș îi scria o scrisoare

directorului Liceului nr. 1 din Caracal și îi mulțumea pentru invitația la sărbătoarea

liceului:

,,Stimate Tovarășe Director,

Vă mulțumesc fierbinte pentru amabila Dumneavoastră invitație la marea

sărbătoare a liceului din Caracal. Voi veni cu multă, foarte multă emoție”.

Vă trimit alăturat trei fotografii din care urmează să alegeți una. Câteșitrele sunt

din 1938. N-a fost timp să mă fotografiez, executarea unor portrete cer pe puțin o



săptămână. Ori eu, am primit

scr.[isoarea] Dumneavoastră în cursul

dimineții de azi și mâine trebuie să le

expediez. În sfârșit – poate că merg și

astea, mai ales că acolo arăt – vă

închipuiți – ceva mai bine ca acum,

încât sunt sigur că nu voi speria pe

nimeni”.

Alăturez şi un material, aşa

zisul mesaj pe care de fapt îl făcusem

pe patru pagini dar între timp, vorbind

la telefon cu Virgil Carianopol mi-a

spus că e prea lung, el l-a condensat în

10 rânduri şi la sugestia lui l-am redus

şi eu la o singură pagină.

Mai mult n-a fost posibil. Dacă

vi se pare totuși prea mare aveți mână

liberă să-l mai scurtați.

Tot mâine îi predau lui Matei

Alexandrescu două planșe pe care mi

le-a cerut pentru Dumneavoastră

dimpreună cu câteva note

bio-bibliografice. El vi le trimite

separat.

În așteptarea sărbătorii

noastre dragi, sunt al Dumneavoastră, cu cele mai bune simțăminte

Mihail Drumeș”

Mai târziu, pe 10 octombrie 1968, Mihail Drumeș îi trimitea o altă scrisoare

directorului, căruia îi scria:

”Bucureşti, 10 octombrie 1968

Stimate tovarăşe director,

Vă trimit alăturat fotografia cerută pe

care am obținut-o la mare grabă cu ajutorul

unei prietenii. În fond ați avut dreptate, cele

trimise de mine anterior erau prea... tinerești.

Vă rog să scuzaţi în schimb plicul care mi-a dat

mai multă bătaie de cap decât portretul.

Colindând patru librării n-am putut găsi la

dimensiunile cerute – nicăieri”.

Sper să pot veni la sărbătoarea Dvs

care este a noastră – a tuturor care am fost elevi

ai liceului

Cu cele mai alese sentimente,

Al dvs. Mihail Drumeş”.

Printr-o telegramă, pe 7 noiembrie 1970,



Drumeș îl informa pe directorul Liceului Nr. 1 Caracal, județul Olt, profesor emerit

Crăciun Pătru că nu poate participa la şezătoarea literară organizată la Caracal:

”Bucureşti, 7 noiembrie 1970

D-lui profesor emerit Crăciun Pătru, directorul Liceului nr. 1, Caracal, jud. Olt

Șubreda sănătate mă împiedică de a participa la festivitatea literară ce ați

organizat dar cu sufletul sunt prezent lângă dvs vibrând de nostalgia anilor adolescenți

petrecuți în Caracalul vrăjit căruia într-o carte de amintiri le voi da poate cândva

cuvântul.

Mihail Drumeş”

Pe 12 decembrie 1970, Mihail Drumeș îi

trimitea o altă scrisoare cu următorul conţinut:

”Bucureşti, 12

decembrie 1970

Stimate tovarăşe director Crăciun,

Prietenii mei Carianopol și Potopin mi-

au vorbit cu entuziasm de dizertațiile pe care

elevii liceului le-au făcut despre lucrările

noastre la izbutita șezătoare literară organizată

de dumneavoastră luna trecută și la care, din

păcate, n-am putut să iau parte. Cum ei

n-au putut să-mi precizeze cine anume a vorbit

despre mine (nu erau siguri dacă Eugenia

Călugăru sau Maria Borcan) vă rog pe

Dumneavoastră a mă lămuri în această privință

și dacă e posibil să-mi dați adresa elevei

respective. Fiind tare curios să știu ceea ce a

spus, vreau s-o rog să-mi trimită o copie după

dizertația făcută, eu – la rându-mi –

recompensând-o cu o carte pentru acest serviciu.

Vă rog să mă iertați pentru deranjul ce

vi-l fac.

Cu cele mai bune sentimente,

Al Dumneavoastră devotat

Mihail Drumeș”.

Plicul ne dezvăluie adresa expeditorului Mihail Drumeș: ,,Strada Câmpia Turzii,

nr. 3 A, sector 1, București”.

Destinatarul: ,,Tov Pătru Crăciun profesor emerit, Bul. Republicii nr 99, Caracal

Jud Olt”

O notă a directorului Crăciun Pătru este consemnată sus, pe colțul din stânga al

scrisorii trimise de Drumeș:

,,Răspuns. Trimes «Monografia Liceului nr. 1» 18.XII.70”.

La scurt timp, pe 28 decembrie 1970, Drumeș scria:

,,Stimate Tovarășe Director,

Am primit scrisoarea Dv. împreună cu Anuarul liceului pe care l-am citit cu mult

interes plimbându-mă o oră - două prin răscolitoare amintiri”.



Chestiunea omiterii fotografiei nu prezintă

nicio importanță. Ceea ce m-a surprins însă, e faptul

că Virgil Carianopol nu figurează printre foștii elevi.

Vă mulțumesc pentru trimitere și pentru

osteneala procurării adresei pe care v-am solicitat-o.

Deși m-ați avertizat că eleva Maria Borcan nu mai

găsește textul dizertației, eu totuși i-am scris câteva

rânduri în nădejdea că-l va găsi și mi-l va trimite.

Îmi solicitaţi o carte cu autograf. Iată ceva

care m-a pus în grea încurcătură. Vă declar pe

cuvânt de onoare că din unele cărți ale mele nu mai

am absolut niciun exemplar, din altele numai câte

unul de care nu mă pot despărți. Numai din Invitație

mai posed câteva exemplare în l. Franceză (Orgueil

insensé) dar din această lucrare v-am oferit unul cu

autograf în 1969, când am fost la Caracal. În cursul

lunii ianuarie îmi apare o nouă reeditare «Cazul

Magheru». Evident, vă rezerv un

exemplar. Și v-aș fi rezervat această

carte chiar fără să mi-o fi solicitat.

De fapt sunteți în stima mea într-un

loc destul de înalt ca să mai fie

nevoie de așa ceva.

Cu cele mai bune

sentimente de prețuire,

Al D-voastră,

Mihail Drumeș”

Aceleași adrese ale expeditorului și destinatarului, trecute pe plicul din 12

decembrie 1970, apar și pe un plic trimis de scriitor în 1972, ce conținea o carte de vizită

cu autograful lui Drumeș scris mare, în mijloc, cu negru, iar sub el, scris mai mic, cu

albastru:

,,Cu cele mai bune urări pentru noul an!

La mulți ani!”

Corespondența dintre cei doi a continuat așa cum reiese dintr-o altă scrisoare

trimisă de Mihail Drumeș pe 30 aprilie 1974, din București, către directorul din Caracal:

,,Stimate Tovarășe Profesor,

Am primit rândurile Dumneavoastră și mă grăbesc a vă răspunde la

«rugămințile» ce-mi faceți.

Ţin totodată să vă anunț că vechea mea adresă nu mai corespunde, peste câteva

zile se împlinește un an de când mi-am schimbat locuința. Totuși poșta, binevoitoare, mi-a

adus scrisoarea Dv. la noul domiciliu.

Cu prilejul aniversării îmi apare un roman la «Albatros» și s-ar putea să mă abat

două ore la Caracal pentru a da autografe întrucât tot fac drumul la Craiova în vederea

acestui scop. Cu cele mai bune simțăminte,

Al Dvs

M. Drumeș”



PARTICIPAREA CELOR MAI IMPORTANȚI CLERICI DIN JUDEȚELE OLT ȘI

ROMANAȚI LA LUPTELE NAȚIONALE ALE ROMÂNILOR (I)

Dan Dumitru ANASTASESCU

Popa Stoica din Fărcașele, Romanați

Cel mai important cleric, care este de altfel și singurul despre care vorbesc izvoarele

scrise și tradiția locală, care a participat la aceste lupte naționale și sociale ale poporului

român, este Popa Stoica din Fărcașele, județul Romanați28

.

Satul Fărcașele este atestat pentru prima dată documentar la 9 mai 1583, când un

anume Pârve, cel care slujise pe Radu postelnicul, frate al jupânesei Marga, este amintit cu

titulatura de mare vătaf29

. Un alt document din 6 septembrie 1598 ne prezintă faptul că

satul Fărcașele se afla între cele 23 de sate cumpărate de Mihai Vodă Viteazul de la

moșneni locali, pe vremea când marele domnitor era încă boier. Deasupra cuvântului

Fărcașul s-a scris ulterior cu chinovar30

: нскопн поп стонка31

. Din aceste lucruri ne

putem da seama că Mihai Viteazul, pe când era mare dregător, a plătit toate dările și a luat

în stăpânire aceste sate care nu puteau să-și achite singure taxele. În ceea ce privește nota

cu chinovar, credem că Mihai Viteazul i-ar fi vândut preotului Stoica satul Fărcașele în

perioada octombrie-noiembrie 1600, odată cu vânzarea satului Izbiceni marelui ban

craiovean Preda Buzescu, Mihai având nevoie de bani în acțiunile sale politico-militare,

deci acesta este motivul din această cauză s-a inscripționat respectiva notă cu chinovar.

În timpul când satul Fărcașele era proprietatea marelui voievod Mihai Viteazul,

începe perioada de ascensiune a preotului care, după părerea noastră, a fost mai întâi

ispravnic pe moșia marelui domnitor. Despre trecerea acestui erou în oștirile lui Mihai

Viteazul, tradiția locală mărturisește că: pe vremea domniei lui Mihai Viteazul, popa

Stoica își slujea Sfânta Liturghie într-o zi de duminică în biserica de lemn a satului,

înconjurat pe atunci pe păduri. În acest timp, năvălind turcii, i-au jefuit casa cu totul.

Aducându-i-se la cunoștință, a tăcut, și-a continuat netulburat slujba, apoi, după ce s-a

isprăvit, s-a dus acasă, dar n-a mai găsit pe turci. A încălecat pe cal, a mai luat câțiva

voinici după el și luând urma vrăjmașilor, i-a ajuns cam pe unde e comuna Slăveni astăzi

și i-a măcelărit pe toți. De atunci a jurat să nu mai cruțe pe turci și s-a făcut căpitan în

oastea lui Mihai, de voia lui, nepoftit de domn, cu oameni aleși de el32

.

Intrat în sufletele oamenilor, poporul l-a cântat ca pe un mare erou. În 1861,

Alexandru I. Odobescu a cules o frumoasă baladă din care cităm:

Popa Stoica din Fărcași,

Care sare șapte pași,

Moșul Fărcășenilor

Știe seama oștilor

Cred și p-a războaielor;

28

Ion Iordan, Petre Gâștescu, D. I. Oanacea, Indicatorul localităților din România, Ed. Academiei, București, 1947, p. 51

29 Pr. Dumitru Bălașa, Clerici ostenitori pentru independența națională, înainte de anul 1877, în

Mitropolia Olteniei, Nr. 4-6, An XXIX (1977), p. 311 30

Ibidem 31

Această scriere cu chinovar se poate traduce prin: a răscumpărat popa Stoica 32

Aceste relatări din tradiția locală sunt consemnate în: Ștefan Ricman, Dr. Fr. Iosif, Vasile Enescu, Paul Constant, Monografia județului Romanați, Craiova, pp. 190-191 și Pr. Dumitru Bălașa, Clerici ostenitori pentru independența națională . . ., p. 312



Care s-a lăsat de popie

Și s-a plecat de vitejie

Popa Stoica din Fărcași

Sare de șapte pași

Și ese din liturghie

Și tăia la turci o mie.33

După aproape o sută de ani de la culegerea lui Odobescu, părintele profesor Alexie

Buzera, pe atunci profesor de la Seminarul Teologic Ortodox din Craiova, a cules altă

baladă, așezând-o și pe notație liniar-occidentală. Astfel, balada lui Popa Stoica sună

astfel:

Turcii frate, că-mi venea,

Prioteasa i-o bătea,

Și tot din casă-i lua.

Iataganul și-l lua,

Calul din grajd îl scotea

Și pe el încăleca

Și din gură că-mi zicea:

Alelei, tâlhari păgâni,

Cum am să vă dau la câini,

Că de-atâta sunteți buni.

După ei că să lua,

La Băbici i-ajungea, măi,

Și pe turci când îi vedea,

Iataganul pregătea,

Pinteni calului că da

Și-n ceata de turci intra,

Pe toți turcii-i omora,

Doisprezece, câți era.

De popie se lăsa.

Ceată mare că-și făcea,

Calea la turci că ținea

Pe turci îi măcelărea,

Toată prada le-o lua

Și la săraci o-mpărțea.

Când popa Stoica a muritâ,

Toată lumea l-a jelitâ34

.

Vedem clar în aceste versuri, care sunt culese din zona comunei Fărcașele,

caracterul luptelor purtate de acest erou național, dar și de alții care nu mai sunt cunoscuți,

pentru independența națională și pentru unitatea tuturor românilor.

Unii istorici, începând cu Dionisie Fotino, au încercat să afle originile acestui

vrednic slujitor al Bisericii, dar pornind de la tradiția locală, au ajuns la concluzia că popa

Stoica este aceeași persoană cu aga Farcaș, această ipoteză nefiind una corectă, cităm

astfel spusele respectivului istoric: Aceasta fusese preot mirean și se numea popa Stoica

din satul Fărcaș, județul Romanați, dar luând parte la războaie de bună voie și arătând

33

Pr. Dumitru Bălașa, Clerici ostenitori pentru independența națională . . ., p. 312 34

Pr. Alexie Buzera, Popa Stoica din Fărcaș (Baladă), în Mitropolia Olteniei, Nr. 3-4, An XXV (1973), pp. 308-309



talente ostășești, Mihai Vodă la tuns, l-a numit agă și l-a făcut căpitan peste pedestrime35

.

La fel, în 1942, preotul cercetător Niculae M. Popescu, îl confundă, la fel ca și

predecesorii săi, pe preotul Stoica din Fărcașele cu aga Farcaș din Brabova36

.

În 1943, savantul Dr. C. S. Nicolăescu-Plopșor, pe baza unor izvoare scrise din data

de 21 aprilie 1664, concluzionează faptul că popa Stoica din Fărcașele Romanaților nu

este aceeași persoană cu aga Farcaș, originar din satul Gabru, Dolj. În 1966, preotul

Spiridon Cândea, necunoscând articolul vestitului savant craiovean, îl confundă, ca și alții,

pe legendarul popa Stoica, din care descinde neamul Fărcășenilor, cu aga Farcaș37

. În

această perioadă, Nicolae Stoicescu reia această problematică istorică, analizând astfel

teoria lui C. S. Nicolăescu-Plopșor care se baza pe documentul din 1664, prezentând faptul

că popa Stoica și aga Farcaș sunt două persoane distincte, amândouă luptând pentru

independența națională, fiind alături de marele voievod Mihai Viteazul. Referitor la popa

Stoica, același istoric, îl descrie astfel: Stoica din Fărcașa, căsătorit cu Neacșa, a fost

popă și logofăt între anii 1593-1601, când a participat la luptele lui Mihai Viteazul, dând

dovadă de o vitejie, care l-a trecut în legendă. În 1624 mai 20-august 29, ajunsese mare

logofăt în sfatul țării. Feciorul său, Radu Fărcășanu, a fost postelnic din 1629, apoi

vistier, agă în 1654 și mare stolnic. A pierit ucis de Mihnea al III-lea, în 1659.Radu a

rectitorit biserica și casele din satul natal, Fărcașele38

, jud. Romanați.

Într-un alt document din 1 iunie 1620, popa Stoica se semnează: Stoica logo(făt) din

Fărcaș, iar la sfârșitul respectivului document semnează primul: Popa Stoica39

. În același

an, apare ca martor într-un zapis pentru satul Albești, semnându-se: Stoica logofătul din

Fărcaș, iar în 1624 îl găsim menționat drept jupan Stoica mare logofăt din Fărcaș40

. La

data de 6 octombrie 1629, domnitorul Alexandru Vodă Iliaș amintește de răposatul Stoica

logofăt41

, dându-ne astfel seama că vestitul preot Stoica din Fărcașele murise.

Astfel, constatăm că preotul Stoica din Fărcașele, Romanați, în dorința sa de a

înlătura jugul păgân care venea din partea otomanilor, dar și a ungurilor, s-a înrolat de

bunăvoie în armata gloriosului Mihai Viteazul, ajutându-l în acest fel pe marele domnitor

să ducă la îndeplinire, chiar și pe termen scurt, dorința eternă a românilor, unirea.

Popa Stoica nu a fost niciodată caterisit de Biserică, ci însuși s-a oprit de a mai

sluji cele sfinte; în urma faptelor de arme, în lupta pentru independență și pentru unirea

tuturor românilor, cum am amintit mai sus, acesta ia decizia de a nu mai oficia Sfintele

Taine. După douăzeci de ani de la mărețele lupte purtate în jurul anului 1600, în 1620,

eroul nostru semnează: Popa Stoica42

.

În concluzie, tradiția locală îl va păstra mereu viu în sufletele oamenilor pe popa

Stoica prin respectivele balade populare specifice Romanaților.

35

Dionisie Fotino, ιστορια της παλαι Δακιος, tomul II, Viena, 1818, p. 128 apud Pr. Dumitru Bălașa, Clerici ostenitori pentru independența națională, înainte de anul 1877, în Mitropolia Olteniei, Nr. 4-6, An XXIX (1977), p. 313

36 Pr. Prof. Acad. Niculae M. Popescu, Preoți de mir adormiți în Domnul, Ed. Institutului Biblic și de

Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1942, pp. 52-54 37

Pr. Spiridon Cândea, Popa Stoica din Fărcaș, în Mitropolia Olteniei, Nr. 3-4, An XVIII (1966), pp. 288-294

38 Nicolae Stoicescu, Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova, sec. XIV-XVII,

Ed. Enciclopedică, București, 1971, p. 224 39

Pr. Dumitru Bălașa, Clerici ostenitori pentru independența națională . . ., p. 314 40

Ibidem 41

Ibidem 42

Ibidem



Memoriul Preotului iconom Ionescu Vasile, confesor al Regimentului 18 Gorj

Comandor (r.) Nicola Tudor

Despre faptele de arme ale ostaşilor români au consemnat prin memorii preoţii

militari confesori ai unităţilor. Un astfel de memoriu trebuia întocmit şi pentru militarii din

Olt şi Romanaţi de către preotul iconom al Regimentului 3 Olt- Ionescu Ştefan Cazacu-

originar din Stoicăneşti-Olt-, dar acesta a decedat pe câmpul de onoare, după cum

informează Ordinul de zi al Diviziei a II-a: ,,Ordin de zi nr. 192

În noaptea de 18-19 decembrie 1917, Regimentul 3 Olt a făcut o incursiune în

tranşeele inamicului. A luat parte la aceasta şi preotul regimentului, anume Ionescu Ştefan

Cazacu, şi, ca un adevărat părinte, a îmbărbătat ostaşii, făcându-i să lupte în credinţa lui

Dumnezeu pentru mântuirea neamului şi dezrobirea pământului strămoşesc. A fost rănit de

obuzele inamicului, care i-au cauzat moartea, dându-şi sfârşitul în ziua de 1 ianuarie 1918.

A murit moarte de erou acest stâlp al bisericii creştine, la postul şi lângă copiii sufleteşti

pe care îi întreţinea în credinţa către Dumnezeu, Ţară şi Rege. Pentru calităţile sale

sufleteşti şi frumoase însuşiri părinteşti, îl dau pildă de patriotism tuturor din Divizie, şi cu

toţii îi jurăm răzbunare. Acest ordin se va citi ofiţerilor şi trupei subordonate.

Dat la postul de comandă al Diviziei astăzi 29 ianuarie 1918.

Comandantul Diviziei a 2-a, general Ioan Vlădescu” (Arhivele Militare Române, fond

Inspectoratul clerului militar, dosar 12, fila 11).

Îndurerat de moartea preotului Regimentului 3 Olt, generalul Ion Vlădescu revine la

27 februarie 1918 cu Ordinul de zi nr. 214 în care spune: ,,În ziua de 1 ianuarie 1918, după

o scurtă suferinţă, preotul Ionescu Ştefan Cazacu a încetat din viaţă, trecând în lumea

eroilor alături de cei din judeţul Olt pe care i-a uns cu mir în pruncia lor în calitate de preot

în acelaşi judeţ cu ei, pentru ca apoi să îi şi păstorească pe timpul războiului. I-a fost scris,

săracul, să moară tocmai atunci când se credea mai fericit şi când şi copiii lui sufleteşti

aveau mai multă nevoie de el, de sfaturile lui. A murit frumos căci a murit ucis de o schijă

de obuz, prin urmare a murit de o moarte de care mor numai eroii. În noaptea de 18-19

decembrie, pe când o parte din copiii regimentului său se azvârliseră asupra neamţului,

care de frică înnebuneşte pământul cu artileria sa, preotul Ionescu Ştefan ce se găsea în

satul Mănăstioara a fost lovit de o schijă care i-a produs pierderea. Moartea sa m-a

îndurerat adânc şi adâncă trebuie să-i rămână memoria în sufletele tuturor din Regimentul

Olt nr. 3. Aduceţi-vă aminte de el cu toată evlavia iar când vă închinaţi, rugaţi-vă lui

Dumnezeu pentru el. Dumnezeu să-l ierte!

Dat la Postul de comandă al Diviziei a II-a azi 27 februarie 1918.

Comandantul Diviziei a 2-a, general I. Vlădescu” (Arhivele Militare Române, fond

Inspectoratul Clerului militar, d. 12, f. 14).

Astăzi, la centenarul Unirii, comemorând faptele de arme ale oştirii române, redăm

Memoriul preotului Vasile Ionescu din Regimentul 18 Infanterie Gorj care descrie cu

realism dramele trăite de prizonierii românii, unii şi din Olt sau Romanaţi, în lagărele

Stralsund, Tuchel, Czersk, Danzing şi Lansdorf.

Căderea.

În satul Mozac, în seara zilei de 16 noiembrie 1916, ni s-a spus să ne căutăm

cartier. Cu mare greutate am găsit o casă unde, rupt de oboseală, m-am culcat. Ordonanţa

şi un băieţaş din satul meu, lăsaţi de gardă, obosiţi şi ei au adormit, şi când mai era un ceas

până la ziuă, m-am deşteptat şi n-am mai găsit pe nimeni în sat. Ne îndreptarăm spre

Găieşti. Trecurăm Mozăcenii.Când ajungem la Ioneşti, ni se comunică faptul că podul de

peste Argeş este ocupat de inamic. O luăm pe Argeş în jos, pe unde se vedeau urme de

trăsură şi de trupă. Căutăm o spărtură să scăpăm la ai noştri. În cercul în care ne învârteam

mai găsim convoaiele de cai cu provizii pentru regimentul meu. Erau ca 100 de soldaţi şi



40-50 de cai cu provizii cărora li se comunicase să vie în satul unde cantonasem eu, căci

acolo e trupa. Dând de mine, se bucurară căci sperau să le pot da desluşiri să găsească

companiile, care îi aşteptau flămânzi. Nădejdea era zadarnică.

Se făcuse ora 12 din zi. Pe sub o coastă, la vreo 3-4 km, se zăreau trupe înaintând

în coloană de marş. „Sunt ai noştri ?”-întrebau unii. „E inamicul, domnule, nu vezi bine?”,

răspund alţii.

Batalionul ne văzuse. Se apropia de noi. Aveau cu ei drapelul regimentului. Era

un batalion din Regimentul 56 Fălticeni, comandat de un locotenent şi trei sublocotenenţi.

Prinseserăm curaj. Mai dau şi dintr-ai mei vreo câţiva soldaţi. Cu ofiţerii facem un plan;

să dăm o lovitură spre a sparge cercul înconjurător. Propusesem să trecem Argeşul, dar

locotenentul susţine că înspre un sat pendinte de Vişina. Se înţelege, că înspre acolo ne-am

îndreptat. Plutonul nostru de înaintare, după ce se depărtează puţin deschide foc viu.

Începe inamicul cu mitraliere, cu artilerie, cu arme şi cu tot ce mai avea, era bine întărit în

acel sat. Se începe retragerea.

În capul satului unde găsisem convoaiele noastre, ne aşteptau germanii cu

mitraliere puse peste tot locul. S-au făcut oamenii una cu pământul. „Suntem prizonieri,

domnilor, s-a isprăvit cu noi”.

Scăpasem în multe rânduri şi de robie şi de moarte: de două ori am fost sub foc de

mitraliere: la Porceni, Gorj şi la Brăneşti, Gorj; o dată sub gloanţe, Costeşti-Argeş; de 7 ori

sub foc de artilerie. La Bumbeşti-Gorj, Porceni-Gorj, Sâmbăteni-Gorj, Filiaşi-Gorj, Balş-

Romanaţi, Costeşti-Argeş şi Greci-Dâmboviţa. O dată între patrula noastră şi cea inamică,

Baia-Gorj, dar pe 20 noiembrie 1916, pe teritoriul comunei Greci, au pus nemţii mâna pe

mine.

Drumul spre robie.

Ne-au condus nemţii tocmai într-acolo unde voiam noi să le rupem şirul. În satul

Vişina am fost o noapte, iar în Ulieşti-Dâmboviţa 7 zile. Aici îmi comunică un ofiţer

italian din armata austriacă (!) că: Împăratul Franz Iosif a murit, Mackensen e la 10 km de

Bucureşti, venind dinspre Dobrogea, că M.S. regele Ferdinand şi Ionel Brătianu s-au

împuşcat, etc.

Au pornit cu noi spre Găieşti. Convoiul creştea mereu, se adunase la vreo mie de

prizonieri. Ajuns la Piteşti, am fost dus într-o casă, club politic pe vremuri bune, unde se

mai găseau vreo 50-60 de ofiţeri. După opt zile am fost duşi la Sibiu, peste Piatra Olt-

Câineni. În Sibiu am stat trei săptămâni, de unde am fost deportaţi prin Buda-Pesta-

Oderberg, în

Germania. În Opelu

am scăpat de

pariziţi, care ne

mâncaseră de vii,

odată ce am pus

piciorul pe pământ

german, am început

să simţim lipsa de

mâncare. Credeam

însă că e vorba de

călătorie şi la

călătorie trăieşte

omul şi cu lipsă.

Militari români în lagărul german de la Krefeld



Când am ajuns în Straslund, la 27 decembrie 1917, nemţii ne-au culcat pe jos, cam

mulţi la un loc, în bărăci friguroase, nişte magazii de scânduri. Şi toate ca toate, mâncarea

nu ne da speranţe de viaţă. „Aşa o fi poate aici în carantină” ne ziceam făgăduindu-ne

unul altuia curaj, „dar când vom trece în lagărul adevărat, trebuie să fie altă regulă”.

Robia din Stralsund

În carantină, la Sf. Ştefan al nostru, cu părintele Jugureanu, am oficiat un serviciu

religios. Răspunsurile au fost date de corul ofiţeresc condus de locotenentul activ

Paraschivescu. A fost un delir. Toţi ofiţerii plângeau. Ne povesteau inferiorii de felul cum

i-au înduioşat plânsul şi lacrimile superiorilor.

Trecut în lagăr, am întâlnit şi pe cei patru ofiţeri din Batalionul 56 Fălticeni, care

mi-au povestit că după trei zile au fost prinşi şi ei peste Argeş. M-am liniştit sufleteşte,

căci eram mâhnit că n-am fugit şi eu peste Argeş, căci poate aş fi scăpat de suferinţele ce

le-am îndurat.

Mâncarea era proastă. Rea ca şi în carantină. Temperatura se schimba în camerele

de scânduri ca şi afară. Am luat măsuri mergând din baracă în baracă, să facem un cor

bisericesc. Cu multă greutate (nu veneau la repetiţie, ofiţerii argumentând că sunt

flămânzi), am reuşit să formăm un cor care rivalizează cu cel rusesc. Am scris liturghia cu

mâna, rugăciunile neştiute pe de rost le-am tradus din limba slavă cu ajutorul unui preot

basarabean şi, când corul a fost gata şi noi preoţii câteştrei, am oficiat Sfânta Liturghie în

capela rusească, în prima sâmbătă a postului cel mare.

Am făcut slujba în toate sărbătorile şi duminicile, fie singur, fie cu părintele

Jugureanu ori Mărculescu, împreună prizonieri cu mine. În ianuarie am oficiat serviciul

funebru la înmormântarea ofiţerului Anghelescu. Corul a fost condus de profesorul

Simionescu de la Conservatorul din Bucureşti. Am săvârşit parastasele pentru

sublocotenentul Anghelescu în capela rusească. La finele lunii februarie am fost

transportat în lagărul Tuchel, părintele Mărculescu în Lansdorf, iar Jugureanu a rămas

acolo.

Robia neagră în Tuchel.

Era tare ger când s-a întâmplat călătoria mea spre Tuchel. Frig şi foame. Mi se

dăduse 10 mărci pentru drum, din care 5 dădusem pentru cufărul şi lucrurile mele şi

vestimentele ce-mi dăduse preotul rus din Straslund. Mai rămăseseră 5 mărci. Neamţul se

uita să mănânce şi el tot din cele 5 mărci ale mele. În Kreutz am aşteptat câteva ore.

Mi-era foame de nu vedeam pământul. Neamţul comandă două supe, una pentru mine, şi

alta pentru el. O

doamnă

pricepuse, după

gesturile şi

maniera cum

mâncam supa, că

mi-e foame. Îi

spune neamţului

să comande ceva

mai bun, cu

carne ori cartofi,

ca să mănânc.

Farrerul mă

cunoştea că sunt

preot, căci Prizonieri români la Krefeld; primul din stânga, învăţătorul

Ioan S. Dumitrescu de la Izvoru-Romanaţi



purtam crucea pe piept, cu toate că neamţul nici la masă n-a scos baioneta de la armă. La

răspunsul santinelei că nu am bani să plătesc, ea mi-a oferit două felii de pâine pe care le-

am mâncat repede, mulţumindu-i din adâncul inimii.

Ajuns noaptea în Tuchel, am dormit într-o baracă de carton cu trei doctori ruşi şi

doi români, dr. Rosemblatt-Iaşi şi Diaconescu. Mâncarea noastră era ceva mai bună. Am

fost asigurat că nu voi muri de foame, dar prizonierii români mureau pe capete, câte 50-

60-70-80 pe zi. Am găsit oameni din regimentul meu, din comuna mea, fini şi nepoţi, şi

mă durea inima când îi vedeam pe marginea prăpastiei.

O săptămână i-am spovedit- grijit pe toţi. Îndată am găsit printr ei patimi ca:

fumatul, specula cu tutunul, cu pâinea, cu mâncarea, neîmpărţirea dreaptă a alimentelor în

barăci de către personal şi ajutorul lui, bătaia bolnavilor care se adunau pe lângă sobă, etc.

Multă vreme m-am ocupat numai de combaterea acestor rele, prin sfaturi, cu ameninţări,

cu predicile ţinute după terminarea serviciului religios.

Ajunseseră sărmanii oameni nişte schelete mişcătoare, ca preot am avut ocazia să

văd mulţi bolnavi înainte de obştescul sfârşit. Am văzut mulţi morţi, niciodată însă n-am

văzut un corp atât de slăbit ca acel al celor 2500 prizonieri din Tuchel. Erau umbre. Erau

adevărate stafii. Pe corpul lor se putea învăţa anatomia. Cădeau jos şi nu se puteau ridica.

Dacă îl ajutau 3-4 pe cel căzut putea merge încetişor mai departe.

Picioruşele lor erau ca două degete subţiri. La autopsie se găseau consumaţi toţi

muşchii. Cei din urmă se topeau muşchii inimii. Acesta se găsea transformat într-un

cartilagiu gălbui format din ligaţiunile muşchiulare.

Am simţit şi eu foamea. Când se topeau rezervele mă apuca un fior (curent cald)

de la picioare până la cap, care se cobora prin mâini. Câte e în stare să facă omul înainte de

moartea de foame!

În Straslund îmi vândusem şi eu o pereche de bocanci pe o pâine K. K. În

Straslund mulţi ofiţeri şi-au vândut bijuteriile, lucrurile preţioase oferite de logodnică, de

soţii, de mame etc., în timpurile dulci. Dr. Rosemblatt îmi comunica odată că un român îşi

rădea derma de pe picioare pe care o mânca. Operaţia avea loc în pat; lua pătura peste cap

şi lucra. Era urmărit. Mulţi români îşi dădeau ultima suflare, cântând. Alţii chemau un

nume scump. Toţi erau foarte cuminţi în ultimul moment. De multe ori vorbeam cu câte

unul şi începea să caşte gura grozav de deschisă şi apoi nu mai mişca. Între cei 2500 de

bolnavi nu se găseau câteva zeci care să poată fugi. După fugă îi constata doctorul neamţ

ca buni de transport, înapoi spre ţară.

În Tuchel mizeria ajunsese în ultimul grad, ultima fază. Românii vânduseră tot.

Ceea ce era de vândut nu se căuta. Ceea ce era de cumpărat- pâine, tutun, cărţi poştale-

erau nemaipomenit de scumpe. Oasele aruncate de ruşi erau căutate de români şi ziulica

întreagă erau supte, prăjite pe foc şi iarăşi supte. Li se duseseră bieţilor ostaşi români ochii

în fundul capului, le secaseră obrajii, rumeni altădată, sugând oase bătrâne. Unii se ocupau

cu strângerea rădăcinilor de pir. Le legau în buchete mici, care se vindeau cu 30-50 fenici

unul. Era mâncat fir cu fir, întins în sare. Făceau supă apă cu sare, în care dumicau pâinea.

De ce mureau românii? Nemţii inventaseră o boală specifică rasei latine: lipsa de

rezistenţă; alţii spuneau: clima insuportabilă ori slăbirea de pe front. Prin lipsa de

alimentaţie şi altele. Primul dr. rus care a scris diagnosticul cel adevărat inaniţia, a fost

expulzat imediat din Tuchel.

Eram intrigat însă de ideea: cum se poate ca nemţii să dea mânare atât de puţină,

ca să moară românii de foame, ruşii primeau lebesgaben (raţie) şi nu mureau. Dacă aş

spune că 1/3 din ceea ce era prescris de regulamente să primească prizonierul, ajungea la

gura soldaţilor români, ar crede cineva că este o exagerare. Dar din puţinul acesta se fura



foarte mult. Cine fura? Personalul german-rus-român. Nemţii aveau vina capitală, căci ei

acaparau prin speculă totul. Transformau viaţa prizonierilor în parale, cu care îşi umpleau

pungile.

Chestuinea trebuia dată pe faţă. Trebuiau demascate şi reclamate abuzurile. Cine

avea însă curajul? Planul îl făcuseră doctorii: Rosemblatt şi Diaconescu, eu şi sergentul

sanitar D. Vişan. Să reclamăm odată. Cine însă? Te jucai cu viaţa. M-am hotărât eu cu

sergentul D. Vişan să înaintăm. Rău, bine, e păcat să stăm cu mâinile pe piept. Doctorul

Diaconescu spune unui neamţ că eu şi sergentul Vişan vom reclama abuzurile din Lazaret.

A doua zi suntem chemaţi de ofiţerul judecător. Vine însuşi generalul. Ne era frică.

„Puteam muri pe front”, ne ziceam eu şi Vişan. Eu prezint chestiunea.

„Venit ca de o lună şi jumătate în lagărul dumneavoastră, am văzut că românii

mor pe capete, dvs. daţi mâncare de ajuns, dar această mâncare se fură şi până la gura

prizonierului abia ajunge 1/3. Fură personalul rus care prepară mâncarea.

Baraca 19, locuită numai de personal, primeşte suplimente groase. Un om din

personal primeşte de opt ori mâncare, decât un bolnav. Lucrătorii de la dezinfecţie şi

spălătorie primesc fiecare câte un kg de carne pe zi. Personalul rus vinde mâncarea

bolnavilor”. „Noi avem oameni acolo, ce fac ei ?”, zice generalul. „Ori nu bagă de

seamă, ori au prea multă încredere”, răspund eu. „Vom cerceta”.

Le dau indicaţii precise de modul şi locul unde să facă cercetările. Vine ofiţerul

judecător în Lazaret la ora indicată de noi. Se convinge de adevăr, adică de o parte din

adevăr, căci pe nemţii care furau din gros noi nu i-am putut denunţa. Nici n-avea vreun

scop să le facem proces. Ne-am mulţumit să-i băgăm cu nasul în cercetări. Majoritatea

personalului de la proviant este înlocuită. Câţiva nemţi la închisoare. Observaţii celor

mari. Chiar şi doctorului şef Berkow.

Rezultatele reale care ne interesau pe noi: s-a îmbunătăţit mâncarea bolnavilor,

iar a personalului s-a scăzut după regulament, sub a unui bolnav. Mortalitatea scade.

Când ne-au venit „lenesgabele” în mai 1917, mureau mai puţini pe zi, până la maxim 12.

Personalul ruso-român era înfometat ca şi bolnavii. Ne ura mult pe mine şi pe

Vişan. Ne înjurau, ne ameninţau „să tragă popa român în baterie” , „să spele singur

rufele”, „nici nu mai putem lucra”, „Popa ăsta ne face să murim de foame”, „Ce omenie

e asta să lucrezi şi nici mâncare să nu-ţi dea”.

Un plutonier cult din personal mi-a zis. „Făcuşi pe dracu părinte. Era mai bine

să-ţi vezi de treabă. Vezi doctorii ruşi, 25 la număr, şi doctorii români îşi caută de treaba

lor, nu se amestecă ca dumneata în treburi de genul acesta !”.

Bolnavii îmi erau dragi. Ei mă iubeau. Erau foarte mulţi, dar nu căpătaseră încă

putere să mă rezem pe simpatia lor. Pe mine, personal, m-au ponegrit cu câte în lună şi-n

soare. Pe Vişan l-au persecutat direct. A fost pus la munci grele, a căpătat hernie, a fost dat

afară din Lazaret nevindecat de rana căpătată la operaţie şi expediat la lucru. Nemţii nu mă

iubeau de asemenea. Pusesem eu destul de bine chestiunea că pe ei nu-i acuzasem, cu toate

acestea bine nu le-a părut când câţiva de ai lor au fost puşi la închisoare şi cei mai mari au

primit observaţiile de la generalul V. Kalkreuth, comandantul lagărului. Clica asta de

inferiori mi-au făcut-o însă în chestiunea salariului. În Stralsund primeam 250 mărci lunar,

pe baza gradului meu, locotenent confesor.

La Tuchel au interpretat aşa fel regulamentele că ne-au dat numai 105 mărci lunar.

Din 105 mărci plăteam mâncarea, cam 60 mărci lunar, uzajul patului 5 mărci, lumina 5

mărci, spălatul 4-5 mărci şi chiria magaziei în care locuiam o plătem la metru cub. Îmi

vine şi acum să râd de neamţul care venise să o măsoare, căci în loc să ia trei dimensiuni a

luat numai două. Cum nu puteam face cubajul cu lărgimea şi lăţimea a venit şi a doua oară



să ia şi înălţimea.

Plăteam în total 80

mărci, noroc că n-am

fumat, că nu ne dădea

voie în oraş să mai

cheltuim pe diverse,

căci aş fi ajuns şi mai

rău cu sănătatea. Din 25

mărci mai cumpăram

vreo gazetă câteodată şi

zahăr şi cărţi. Mi-am

făcut cu minima sumă o

bibliotecă de vreo 200

mărci.

Formarea

primului comitet.

Pe ziua de 1 mai 1917, un „ura” a răsunat în toate barăcile cu românii. Un

eveniment mare se întâmplase. Foametea, acest teribil duşman, era ameninţată cu moartea.

Ne venise un vagon cu pesmeţi şi conserve. După ce au aflat românii şi au strigat

„Trăiască Franţa”, îi vedeai în tufli de lemn, păşind rar, încetişor dar cu veselia pe faţă şi

mergând ca furnicile de la baracă, la baracă spre a vizita pe cunoscuţi şi a se bucura

împreună de primirea ajutoarelor. Era o bucurie ca şi pe front când trupa vedea venindu-i

ajutoare de la spate.

Am format primul comitet. Am fost ales preşedintele lui, iar cei doi doctori vicepre-

şedinţi. Trebuie să amintesc că a trebuit să merg eu din baracă în baracă, cu lista de

alegeri, căci personalul care făcea de obicei totul în numele românilor, nu mă aveau la

stomac, de când cu scăderea mâncării. Să nu credeţi că în personal erau mulţi; numai 50 de

oameni; şi să nu credeţi că bolnavii erau puţini: aproape 2000 de suflete, căci încă nu-i

putem numi oameni, căci puţini de tot erau cei care în afară de suflet mai posedau un corp

omenesc.

Am început la 2 mai 1917 distribuirea. Se da o cutie la trei oameni şi câte doi

pesmeţi pe zi. Lucrurile mergeau cu deosebită stricteţe. Personalul făcea corvezi şi avea

pretenţia să primească mai mult. Mie nu-mi convenea lucrul, căci se da naştere la

susceptibilităţi din partea bolnavilor. Văzând că n-o scot la capăt, au început cu fel de fel

de ponegriri şi intrigi la adresa mea. Nemţii erau deja puşi în gardă. Înainte puteam să mă

duc de la Lazaret în lagăr când voiam, bineânţeles cu un post. Încetul cu încetul, începu să

nu mi se mai dea santinela, cu răspunsurile: „Nu e post”, „Este, dar trebuie să se ducă în

altă parte”. Cu multă greutate mai puteam obţine un post. Nu mai puteam să îndeplinesc

atribuţiunile la Comitet.

Am prins odată pe cei de la Lazaretul 3 cu beştanduri (situaţie zilnică de

distribuire a alimentelor) de efective false. Am făcut mare caz. Consecinţele au fost că

poliţaiul mi-a pus în vedere că nu mai pot să ies în lagăr şi la Lazaretul 3, eu locuiam în

Lazaretul 2, decât numai în urma unei cereri scrise la comandatură pe motivul că trebuie

să fac slujbă. I-am obiectat că sunt în Comitet şi că trebuie să controlez distribuirea.

„- Da, da, asta se poate. D-ta te poţi duce la magazie cu postul care aduce alimente

pentru Lazaret”.

„- Da, dar postul vine imediat înapoi şi eu trebuie să mai merg pentru controlul în

lagăr şi în Lazaretul 3 şi să observ distribuţia, să primesc reclamaţii, etc”.

Scrisori din lagăr...



„- Aşa e ordin”, zice el, şi d-ta n-ai voie să mergi în lagăr decât în prezenţa unui

Dolmetscher de la cenzură, care trebuie să audă tot ce vorbeşti cu prizonierii”.

Mai târziu am aflat că comandatura primise scrisori anonime că eu aş invita pe români la

nesupuneri. Scrisorile adresate Comitetului nu ni se dau. Pentru control nu puteam ieşi,

nemţii singuri descărcau, încărcau şi expediau la comenzi. Personalul umbla cu minciuni,

intrigi, ponegriri, anonime contra mea. Au înscenat contra-mi abuzuri ruşinoase. Era

imposibil să lucrez cu scrupulozitatea care se cerea. Tot ce ne sfătuisem noi să facem

pentru salvarea Lebensgaben (raţiei), era tradus vrăjmaşilor, sau ca uneltiri ale mele, sau

ca dispoziţiuni luate de mine, pe care nu le aprobă, dar trebuie să le execute, căci am

gradul cel mai mare.

Pe 25 iulie 1917 am demisionat din comitet.

Colegii mei căutau o formulă să mă expedieze din lagăr. Am avut teamă că

abuzuri ca: efective false, favorizarea unora la împărţeală, înregistrarea falsă a

operaţiunilor şi alimentelor sosite, se vor repeta şi lua proporţii mari. Şi aceasta ar avea ca

urmare moartea românilor, ori aducerea unei necontenite nelinişti lăuntrice, atât de

necesare prizonierului. Nu m-au expediat la vreo închisoare cum intenţionau. Continuă

luptă am dus cu cei abuzivi din comitet. Am raportat cu multe fapte scrise.

Odată raportez pe un sanitar care specula bolnavii cu cărţile de joc. Îşi făcuse o

masă, masa verde, şi cumpărase câteva perechi de cărţi, pe care le dădea cu chirie. Cine

ridica stocul trebuia să plătească 50 de fenici. Jucătorii câştigau, nu câştigau, lui îi mergea.

Unde mai pui că era şeful barăcii. Avea puterea să dea afară pe cei ce nu-i umblau în

mână. A fost prins furând lebensgabe şi oprind alimentele date pentru slabi. Era o poamă

sergentul. Oprea pâinea soldatului în timpurile negre. Îşi făcea partea mai mare din

lebensgabe. Tot el a fost cel care a făcut propagandă contra basarabenilor şi mi s-a

desfiinţat şcoala.

Pentru toate acestea l-am raportat în scris. Am fost chemaţi la judecată şi el şi eu.

Deşi eu raportasem lucruri văzute, totuşi mi s-a cerut să dovedesc. Am adus martori care

au afirmat faptele. Să vedeţi judecata neamţului când nu vrea el! I se admite şi lui proba cu

martori. A adus câţiva bolnavi care au declarat că nu ştiu nimic. L-au achitat. Eu m-am

ales cu aspre observaţii: să las prizonierii în pace, căci comandatura va fi nevoită să ia

măsuri aspre contra intrigărilor.

Pricepeţi cum vine cazul, pe mine ca ofiţer, ca preot nu mă cred. Pe afirmaţiile

celor care declarau că au văzut nu au pus bază. Iar martorii lor, care nu au văzut, nici pe

acolo nu au trecut, li se ţin în seamă declaraţiuni. Dacă s-ar judeca toţi criminalii, n-ai

vedea unul spânzurat, căci ar aduce cei din America martori din Europa, cei din Asia din

Australia şi aşa mai departe.

Mai dau o probă. A doua oară, a treia zi de Paşti, 6-7 mai 1918, onorabilul

Comitet din lagăr şi Lazaret se adună să mai facă o petrecanie. Cumpără vin şi coniac, căci

alimente aveau la dispoziţie. Se aşează la chef cu lăutari. Unde? În baraca a 11-a de

canton, baracă ce conţinea vreo 20 bolnavi, unii erau suferinzi de gripă spaniolă. Stricau

liniştea bolnavilor. Le amărau sufletul, ştiindu-se de toţi că băutura o cumpărau nu cu

banii de pe muncă, ci cu bani de acasă şi după bietele lebensgabe (raţii). Mi se comunică

imediat. Alerg la directorul poliţienesc Lehmann; se duce acolo, îi găseşte la chef; lăutarii

cântau; sticle de băutură, parte goale, parte jumătate, stau după cinste, unele pe masă altele

pe sub masă şi domnii roşii la faţă. I-am prins asupra faptului.

„Bogdaproste Doamne”. „Îi bagă şi pe ei la închisoare”. „Să vadă şi ei cum este

acolo unde i-au băgat pe alţii”, vorbeau bolnavii între ei. Mie îmi părea bine că am ocazie,

una să scap comitetul de ei, alta ca să arăt Comandaturii că nu sunt oameni cinstiţi, lucru



ce-l raportasem de atâtea ori, scris şi verbal. Toţi erau siguri că s-a terminat comedia cu

aceste secături.

Închipuiţi-vă şi d-voastră, inspectorul Lehmann mă cheamă. Îmi declară că i-a

găsit beţi, dar e mai bine să raportez eu, iar el ca martor; zis şi făcut. Raportez: băuturile

spirtoase erau cu totul oprite. Nimeni din lagăr nu are voie să vie în Lazaret decât în

interes de serviciu. Nimeni nu avea voie decât cu prealabilă învoire de a vizita pe bolnavi,

ce mai spunem de chef, de lăutari. Vreţi să ştiţi rezultatul?

Postul care adusese pe cei 5 membri ai comitetului, se alege cu 10 zile de

închisoare, iar comitetul a declarat că vinul şi coniacul pe care le-a găsit inspectorul, erau

pentru bolnavi şi de beţie n-a fost vorba. Iar eu m-am ales cu observaţia din partea unui

dolmetscher rus de la Comandatură, cu mare trecere, care îmi zicea în ruseşte: „Ai făcut o

frumoasă poveste. Ce popă eşti d-ta? Aşa şti să te faci iubit?” O mică lecţie de morală. Aţi

crede poate că aşa procedează cu toţii.

Aş, de unde ! Un exemplu: un ofiţer foarte compromis, tot prizonier, prin minciuni

şi excrocherii ia o scrisoare de la alt prizonier să i-o ducă în ţară. E prins. I se ia scrisoarea.

Prizonierul declară că i-a lăsat-o în mână. El zice că a găsit-o în buzunar. Căpitanul neamţ

V. Masov îi spune: „Ştiu că eşti vinovat şi noi avem mijloace să dovedim adevărul, dar

fiindcă eşti ofiţer (chiar prizonier) te cred pe cuvânt şi nu te pedepsim”. Aşa e când vrea

neamţul. Pe un ofiţer îl crede pe cuvânt, chiar când spune neadevăruri, iar pe altul nu-l

crede nici când dovedeşte cu martori adevărul.

Povăţuiam pe comitet să fie cu luare aminte că, de or pierde nemţii războiul, v-aţi

pierdut şi voi norocul. Glasul meu însă era al celui ce strigă în pustiu. Îşi făceau oamenii

de cap. Chefuri peste chefuri. Îşi cumpăraseră ceasuri de aur, inele de aur şi pietre scumpe,

cred că s-or mira şi ei de norocul ce l-au avut. Sunt sigur că n-or mai mânui, cum nici n-au

mai mânuit în viaţa lor, aşa fonduri mari.

Nu vreau să zic că toți cei ce au fost în comitet, au fost incorecţi. Au fost şi

oameni de treabă care în teribila atmosferă de neregulă din Tuchel, merită mai mult decât

cuvinte de laudă. Am susţinut totdeauna să se dea porţie egală tuturor. Eu am primit

totdeauna aceeaşi porţie ca soldaţii, de la început până la sfârşit.

În decembrie 1917, robii revoltaţi de abuzurile comitetului au ales încă doi

membri designaţi de mine şi recunoscuţi de buni în comitet. N-au rezistat mai mult de 5-6

zile. Comandatura i-a dat afară telefonic. Văzând că aşa merge, spiritele s-au nemulţumit

mai mult. Mi-au propus să încerc eu iarăşi. Le-am spus că nu mă lasă comandatura, dar am

fost ales în ianuarie 1918. Mi s-a dat preşedenţia. Peste câteva zile, căpitanul V. Madov

comunică unui sergent că generalul nu mă admite în Comitet. Ce era asta, Doamne?

Pentru ce?

Nu mai văzusem condicele de mai bine de 6 luni. Nu era nimic în regulă.

Comitetul m-a rugat să aduc contabilitatea la curent. N-am lucrat decât din decembrie

până în martie, căci schimbându-se comitetul, ajungând lucrurile pe mâna unor caporali şi

soldaţi, chiar simpli ciobani, s-au simţit capabili ca ei să ţină şi registrele la curent. Numai

când ar controla cineva registrele istorice, s-ar convinge de priceperea şi capacitatea

acestor conducători.

Se apropie revoluţia. Nemţii lăsară nasul mai jos. Un plutonier cu T.R., înainte de

a pleca spre ţară, face, în octombrie 1918, caz de faptul că eu sunt ţinut departe de

conducerea Comitetului. Iar persoane incapabile conduc lucruri care nu le pricep. Dacă i

s-ar fi răspuns că am săvârşit vreo neregulă, ar fi fost cum ar fi fost, dar nu. I s-a spus că

nu pot să fiu primit din pricina rapoartelor pe care le-am făcut contra comitetelor

anterioare. În fine, la 29 octombrie, pe la orele 12 din zi, mi se comunică (!) că generalul



mă primeşte să iau conducerea Comitetului. De la 30 octombrie până la 20 noiembrie am

fost preşedintele Comitetului.

La 10 noiembrie are loc revoluţia. Magazia conţinea lebensgabe, (raţii), în valoare

de aproape un milion. Teama mea era mare. Alerg în aceeaşi seară la domnii americani, la

Comitetul Francez, să vedem ce măsuri se impun ? Ne temeam că ori nemţii ori ruşii vor

devasta totul. Fel de fel de păreri. Să formăm o gardă româno-franceză, care, cu pari

(arme n-ar fi putut obţine), să apere la nevoie. Nu ştiam nici încotro să îndreptăm frontul.

Ne era frică de nemţi, ne era teamă de ruşi. Nimeni nu vedea cu ochi buni lebensgabe din

magazie. Mă duceam necontenit pe la magazie, căci cheile le-a avut totdeauna

Comandatura, mă aşteptam să găsesc un jaf. La 18 noiembrie 1918 am încărcat alimentele

şi efectele în trei vagoane, iar pe români în două şi am pornit cu bucurie mare spre ţară.

Am ajuns la Lamsdorf, unde trebuia să ne oprim. Oprirea durând cam mult, am

predat alimentele şi efectele de la Tuchel, comitetului condus de căpitan Păun şi astfel am

încheiat povestea. Dacă n-am fost devastat în Tuchel, aceasta se datoreşte de bună seamă

nu atât prevederii mele, cât şi ajutorului de Sus.

Şcoala cu basarabeni şi români

De îndată ce am găsit basarabeni printre prizonierii ruşi din Tuchel, m-am

interesat de aproape de ei. În iunie 1907, fiind preşedintele Comitetului şi având ajutoare

de la Crucea Roşie, le-am dat şi lor. „Mă bucur-ziceam membrilor din Comitet-că aceşti

basarabeni, reîntorşi în patrie, vor fi apostoli ai românismului. Când ei vor pleca din

Chişinău spre satele lor, tuturor pe unde vor trece, le vor povesti că fraţii din regat i-au

scăpat de la moarte. Aş dori să nu fie numai 50-60, ci câteva sute. Ei vor îndrepta privirile

tuturor spre ţara mamă”.

Eu le-am dat ajutoare în iule 1917, când nici vorbă nu era de unirea Basarabiei cu

România. Odată cu ieşirea mea din Comitet şi a studentului Iorgulescu, n-au mai primit

basarabenii ajutoare de la Comitet. Glasul meu a sunat după aceea nu în inimile acelora

din Comitet, ci în pustie.

Prin noiembrie 1917 vine în Tuchel dr. Isăceanu, care are aceleaşi vederi faţă de

basarabeni. „Aveţi grijă de ei”, ne zicea la ieşirea pe poartă. Basarabenii încep din nou să

primească alimente dar cam 1/5 din ceea ce primeam noi, cei din regat. În Lazaretul nr. 2,

unde locuiam eu, era o mulţime de români uşor bolnavi sau sănătoşi, ţinuţi ca bolnavi de

doctorii curanţi, ruşi şi români. Printre ei se găseau mulţi analfabeţi. Pentru ca să le treacă

plăcut timpul, am înfiinţat o şcoală pentru analfabeţi, la care erau obligaţi să vină şi toţi

basarabenii care primeau ajutoare. Basarabenii care veneau la şcoală, primeau două galeţi

pe zi (0,100 gr) şi câte o jumătate de cutie de conservă, aceasta din urmă nu regulat. La

această şcoală s-au adunat şi românii, dintre personalul Lazaretului. Am avut între 70-90

şcolari. Le-am cumpărat tăbliţe. Preotul protestant din Danemarca, Hansen, le-a trimis

caiete, creioane şi bani să le facă bănci. Şcoala a funcţionat din noiembrie 1917 şi până în

aprilie 1918. Ar fi continuat şi mai mult, dar nişte sergenţi români au făcut o vie

propagandă contra basarabenilor şi Comitetul condus de un caporal semianalfabet, le-a

tăiat porţia. Bieţii basarabeni au fost loviţi în existenţă şi nici n-au mai venit la şcoală.

Românii erau, iarăşi, foarte puţini, aşa că şcoala s-a închis, spre marea mea durere

sufletească.

Au învăţat basarabenii care ştiau carte rusească, să scrie şi să citească perfect

româneşte. Mulţi analfabeţi basarabeni şi din regat au învăţat carte. „Nu credeam părinte

să mă poţi învăţa pe mine să scriu şi să citesc. Acum mi-am scris singur scrisoarea acasă”.

Cu seria cea mai înaintată am ajuns la literele mari de mână şi tipar. Îmi era tare drag să le

predau. Cu această ocazie am putut constata că analfabeţii adulţi pot învăţa foarte repede.



Ce nu s-ar putea face la regimentele noastre? Curând am putea scăpa de ruşinea marelui

număr de analfabeţi.

Mult gustate erau orele de religie: rolul împărtăşirii cu Sfintele Taine, rostul

spovedaniei, foloasele credinţei etc. Era poate şi situaţia tristă. Apostolul Pavel, spune

„Puterea lui Dumnezeu în nenorocire se arată”.

Nu aceeaşi înrâurire aveau orele de istorie. Îndeosebi la basarabeni sentimentul

naţional era foarte în urmă. Colosul rusesc, ca o piatră inertă, nu are nici un merit în

oblăduirea naţiilor ce subjugă, dar le atrage în mod neânţeles. Le era teamă basarabenilor

că cu România nu o duc aşa bine: „Noi am dus-o tare ghine. Părinte, nu ştim acum ce va

hi”. Are slavismul o mare putere de asimilare.

În Tuchel se adunaseră prizonieri din toate naţiunile. Odată voia un american să

facă comerţ cu un francez. În ce limbă se înţelegeau? În ruseşte. Au învăţat nu numai

prizonierii ruseşte dar şi posturile şi populaţia civilă.

Vizitarea Czerskului, Danzingului şi a Gradentului

Pastorul August Wagner din Dorpat, Rusia, predica prizonierilor livlandezi,

kurlandezi şi estonţi. Odată pe lună venea la Tuchel. Trimisese evanghelii româneşti

multor prizonieri. Când a auzit că am venit eu în Tuchel, m-a vizitat. Era un om în vârstă,

mic de statură. Purta barbă mare. Citea cu ochelari. Mă vizita în fiecare lună. Mâncam

câteodată împreună. Prin el am procurat evanghelii pentru prizonieri şi diferite cărţi de

studiu pentru mine.

„Grele timpuri pentru prizonieri”, îi zic eu odată. „Şi eu aş voi să-mi vizitez

conaţionalii mei din alte lagăre şi comenzi de lucru. Am cerut voie, dar nu mi s-a admis.

Predica mea n-ar avea nici o urmare rea”. M-a aprobat. Mi-a făgăduit că va raporta el la

generalul comandant în Danzig.

Şi astfel de la 1 septembrie 1917 am primit permisiunea de a vizita lagărele

Czersk şi Danzing, o dată pe lună. Am predicat de 6 ori Czerskului, până în februarie

1918, iar Danzigului până în octombrie 1918. Plângeau prizonierii cum făceam slujbe,

oftau şi se uşurau. Nu aveam voie să vorbesc cu prizonierii. Trebuia să ţin slujba, o predică

şi atât. Un dolmetscher militar german de la cenzură mă însoţea peste tot locul. El mă lua

din Lazaretul 2 din Tuchel şi tot el trebuia să mă aducă înapoi. Nu aveam voie să intrăm

nici în sălile de aşteptare la gări. Nu puteam să procur nimic de mâncare. Nu aveam voie

să vorbesc cu nimeni. La Danzig, ca şi la Czersk, am găsit ocazia să şoptesc comitetelor

respective că, dacă vor avea lipsă de alimente sau efecte, să se adreseze la Tuchel, unde

sunt rezerve mari. A cerut şi Czerskul, dar Danzigul a primit mai mult, căci acolo şi nevoia

a fost mai mare. Şi astfel n-au suferit soldaţii români în Danzing.

În luna februarie 1917 eram în Graudez pentru tratarea dinţilor. Acolo se găseau

două comenzi: una la gară, vreo 20 români, şi alta la o fabrică de aruncătoare de mine,

vreo 120 români. I-am vizitat pe aceştia graţie naivităţii postului care mă însoţea şi a

posturilor care păzeau pe prizonieri. Am aflat multe mizerii ce le îndura mai ales comanda

cea mare, dar n-am putut face nimic pentru ei, decât să-i îndemn la resemnare. Dacă am

scăpat nepedepsit este că cei de la Tuchel n-au aflat de această vizită fără permisiune.

În Lamsdorf

După ce am predat alimentele şi efectele de la Tuchel, la 24 noiembrie 1918, sfatul

soldaţilor mi-a propus să-mi dea hârtiile necesare, spre a continua drumul spre ţară.

Plecarea acasă era grea şi problematică. Revoluţia din Austro-Ungaria îmi împiedeca

drumul. Se povestea că pentru a călători trebuie parale şi eu tocmai de ele aveam lipsă. Pe

de altă parte în lagăr erau peste 1200 români foarte neliniştiţi şi amărâţi.



Am

răspuns la

propunere că dacă

mi se dă

permisiune să

predic prizonierilor

din lagăr, Lazaret şi

comenzile de lucru,

rămân bucuros aici,

să plec odată cu

fraţii. Voia mi s-a

dat. Şi aşa încep la

Lamsdorf

prizonieratul de

bună voie.

Lagărul era

în mare fierbere.

Mi se comunică

mie celui dintâi că

românii prepară o

revoluţie. Ce ne

facem ? Mă

sfătuiam cu

doctorul Arhiri. O

să-i împuşte nemţii ca pe nişte câini. O să piară oameni fără nici o vină. Propun

căpitanului Păun care avea mare influenţă acolo, să scoată imediat din lagăr spiritele

revoluţionare. Era prea târziu. Purtaseră şarlatanii steag roşu, strigaseră jos Regele,

trăiască republica, moarte capitaliştilor etc.

Într-o dimineaţă dr. Arhiri e întrebat la poarta Lagărului 3: „Eşti de-ai noştri ?”, un

plutonier îmi comunică: „Părinte, mie mi-e frică să mai stau în lagăr. Sfinţiei voastre au zis

că au să vă pună pătura în cap”.

Căpitanul Păun n-a mai dat multă vreme pe la lagăr. Eu mă duc cu d-l dr. Arhiri şi

adunăm pe şefii de barăci şi cu soldaţii T.R. Cu uşurinţă, după două ore, i-am convins

că trebuie să lucrăm cu toţii şi să liniştim spiritele ce începuseră a prinde din bolşevism.

Am adunat apoi pe sergenţi şi caporali, pâna la 100 la număr. I-am liniştit şi pe aceştia.

„Vorbeşte cu lumea, părinte. Să vezi ce zic ei”- strigă un gradat. ,,Băieţi, nu pot vorbi cu

1200 de oameni odată, dar trimiteţi-mi după masă la ora trei, pe toţi cei mai nemulţumiţi,

pe toţi aţâţătorii, câte 5-6 de baracă, să parlamentăm cu ei”.

Se adună. Le vorbeşte dr. Arhiri, calm, liniştit, cu multă convingere sufletească,

îndemnându-i la linişte. Încep şi eu convorbirea; le arăt situaţia clară. Ei ripostau că boierii

noştri care i-au trimis în război, au îngrijit numai de ai lor, de cei bogaţi. Au fost repatriaţi,

pe cale de reclamaţie individuală, toţi avuţii. De ei nu se îngrijeşte nimeni. De un an de

zile s-a făcut pace, dar ei sunt vânduţi să robească germanilor.

Pentru a combate ideile anarhice, treceam pe teritoriul naţional. Descriam durerea

basarabenilor, durerea transilvănenilor, care jeleau pe cei ce sufereau de zeci de ani şi

veacuri de-a rândul, cântând duios şi plângător pentru închisoarea din Segedin: „Segedine,

Segedine, Dumnezeu cum te mai ţine”.



N-am ştiut că scoţi ura cu ură, ura ce o aveau contra stăpânilor şi boierilor o

îndreptam contra ruşilor şi ungurilor. Se strângeau rândurile. Erau momente de delir. Să

murim noi, dar să nu mai sufere neamul nostru. Cel ce se jertfeşte pentru familia lui este

stimat, cel ce se sacrifică pentru satul ori judeţul lui e demn de onoarea tuturor, iar cel ce

moare pentru neamul său, pentru a şterge lacrimile de pe faţa conaţionalilor săi, e erou, e

sfânt, e fericit, devine nemuritor. Cu ce fală vom povesti noi că am luptat pentru unirea

neamului. Cu câtă stimă se vor uita copiii şi nepoţii noştri la noi. Să trăim, să ne bucurăm

de suferinţele îndurate, Dumnezeu să ne dea sănătate!

Ori alte ori în glumă: De ce s-a înecat ţiganul la margine? Să nu pierdem răbdarea,

că ne vom îneca şi noi.

Pentru a arăta necesitatea stăpânirii, le explicam cap.13 din Epistola către Romani

a Sf. Apostol Pavel, combinat cu cap.12 din Epistola către Corinteni a aceluiaşi. Ceea ce

capul este între membre, aceeaşi e stăpânirea între cetăţeni. Le naram parabola clasică,

„Greva contra stomacului”. Descriam o bătălie, nu grevă, a membrelor între ele ori contra

capului. Ce s-ar alege de acel om, al cărui cap ar fi ţinta de lovire a membrelor. Când

mâinile ar scoate ochii, ori ar jumului părul, ori ar lungi urechile, când dinţii şi-ar arăta

tăişul cu limba ori cu buzele, când pumnii şi-ar arăta puterea şi iuţeala lovind nasul, etc.

Când picioarele s-ar călca pe bătături, când mâinile ar da ghionturi stomacului şi

felurite glume de felul acesta, fiecare cu tâlcul lor. Mă ascultau, mă înţelegeau, căpătau

bună dispoziţie. Ce n-am fi putut face, dacă n-ar fi fost şi oameni de nimic!

Doamne, eşti prea milos! Prea multă răbdare şi bunăvoinţă. Pierde odată pe nelegiuiţi. Va

trăi poporul tău viaţă bună şi fără gâlceavă.

Vreţi să ştiţi rezultatul neliniştii acesteia grozave? Eram în vizită la comenzi de

lucru. Când vin înapoi, cel dintâi lucru întreb ce mai e prin lagăr. Ordonanţa îmi comunică

că i-au liniştit nemţii. Alaltăieri seara trăgeau cu mitraliera de ziceai: Doamne, ce-i asta? A

împuşcat vreunul? Doi români şi doi italieni. Acum s-au liniştit. Să-i fi văzut cum fugeau

şi se culcau pe burtă în barăci. Nimeni nu îndrăznea să mai iasă afară.

Care era motivul revoluţiei? Căpitanul Păun scosese din lagăr pe la 12,13 ori14

decembrie, pe corifeii revoluţionari. Aceşti şarlatani se aruncaseră în ultimul moment să

adune parale de la oameni, ca să le dea şi lor Ausweisuri să plece în ţară, căci ei spre ţară

erau trimişi. De la unul parale şi de la altul cutii de conserve etc. Ei voiau să adune bani şi

lucruri şi să plece în ascuns. Oamenii care le dăduseră câte ceva au dovedit. S-au adunat,

au făcut gălăgie, au voit să-i reţină, nemţii auzind vuiet, au crezut că revoluţia începe şi au

început şi ei.

De la 24 noiembrie până la 30 decembrie am vizitat ... comenzi de lucru cu un

total de ... prizonieri. În viaţa mea nu am avut până acum un rol mai înălţător ca acesta.

Închipuieşte-ţi un grup de români aruncaţi într-o mare de duşmani. Nu ştiau nimic ce va fi

cu ei. Nemţii îi întrebau pe ei de ce nu-i pornesc acasă? Ei povesteau că în 7 ani în urma

războiului din 77 au fost ţinuţi mulţi de ai lor la turci. Nu primeau lebensgabe. Nu primeau

scrisori. Erau flămânzi şi murdari. Negri la faţă, de nedumerire. Când mă duceam la ei mă

întrebau: „Sie sind România ? Sie Român”! Nu le venea să creadă. Nu mai puteau vorbi

româneşte.

În Kitelvitz am găsit unul cu care am vorbit amestecat româneşte, nemţeşte şi

ruseşte. De doi ani nu mai vorbiseră românească. Mulţi mă întrebau unde am învăţat

româneşte? Asta se întâmpla mai ales la comenzi mici. După ce făceam slujba (care nu era

slujbă, ci numai un plâns şi suspin, îmi era imposibil în multe locuri a funcţiona serviciul

de plâns) le arătam situaţia, care se poate rezuma: Din comenzile în grevă numai mina

Silezia n-a reluat lucrul. Dacă se întâmplă ca secăturile (căci cu aceştia au avut prizonierii



de luptat mai mult decât cu toate relele) să pună identitatea mea la îndoială, că nu sunt

român, că sunt agent neamţ, atunci le ţineam o cuvântare pur religioasă, în mai multe

cazuri numai şi numai dogmatică, ca nu cumva îndemnurile practice la ordine să le

servească şarlatanilor drept argument contra mea şi apoi le comunicam să se ducă la

Lamsdorf să primească daruri.

Am avut plăceri deosebite: la Hohenzolerngrube (mina Hohenzolern) între cei 33

români am găsit 31 din regimentul meu. Am avut şi dureri mari. La Elania-Werke, în

Ratibor, am găsit 16 români care de 6 zile nu primiseră nimic de mâncare. Când românii

îmi reclamau că posturile îi bat ori îi tratează rău etc., vă închipuiţi ce ruşine le era

nemţilor... rugam pe posturi să aibă milă de ei, nenorociţii, să se poarte cu ei bine. „Dacă

ei în acest ultim timp vor fi trataţi mai bine, vor uita tot ce a fost rău în trecut. Timpul

şterge multe rele şi păstrează ce e frumos şi dulce. Mulţi români au scăpat de moarte la

aceste fabrici şi mine. Mulţi vor veni cu soţiile ori copii să revadă culcuşurile de

odinioară”.

Au avut efecte mari vorbele acestea. Într-o declaraţie scrie unul că ziceau, „fraţi

robi, dacă ar veni părintele, ne-ar da nemţii şi cozonaci”; le dăduse libertate să se plimbe şi

se îndulcise radical tratamentul, mâncarea se făcuse mai bună.

Multe feţe a înveselit vizita mea, multe inimi a luminat cuvântul meu. Dumnezeu

să-mi dea ocazie ca în toată viaţa să schimb suferinţa în bine, să alin durerile celor în

nevoi. M-am convins că religia are putere mare. Fără să le dau decât cuvinte, li se schimba

starea sufletească şi apoi trupească. Ca parte materială, pentru suportarea acestui voiaj, pe

timpuri atât de critice pentru existenţă, trebuie să amintesc că n-am mâncat niciodată

mâncare caldă. Am avut conserve, am mâncat cu prizonierii.

Scăparea din robie

Pe 28 decembrie 1918 era hotărât să plece românii din lagăr spre ţară. Rămâneau

acolo numai căpitanul Păun cu alimentele şi dr. Arghiri cu 14 bolnavi. Eu aveam să fiu

comandantul transportului. Veniseră vagoane din ţară. Făcuseră românii drapele tricolore,

învăţaseră cântece naţionale spre a le cânta în Transilvania. Le împărţise raţia de drum. Le

dăduse porţia de alimente germane. Totul, totul era gata.

În momentul când transportul se îmbarca, vine încunonştinţare telegrafică de la

Viena că ungurii nu admit trecerea prizonierilor români pe teritoriul lor, deci transportul să

rămână la Lamsdorf. Nu ştiu ce ar fi putut întrista mai mult pe prizonieri. Nu voiau să se

mai ducă înapoi. Se răzbunaseră pe lagăr. Stricaseră sobele, spărseseră uşile şi ferestrele,

arseseră paturile şi acum ironica soartă! Trebuiau să se întoarcă iară acolo. Numai nemţii

cu baionetele puse şi cu armele încărcate i-au adus înapoi. Căpitanul Păun nu mai cuteza

să revină în lagăr, că se vorbea că el dăduse povaţă nemţilor să tragă chiar dacă după a

treia somaţie nu vor vrea să se întoarcă în lagăr.

A doua zi eu mă duc în lagăr. Nu pot descrie critica stare psihică. Era o jale. În

faţa mea şi a dr. Arghiri se prezintă vreo 30-40 de stafii, erau români din ţinutul ocupat,

foşti condamnaţi la moarte şi graţiaţi, ori la închisoare pe termen mai îndelungat. Veniseră

de câteva zile din închisoarea Gross Strelitz. Picau jos de slabi. Ei ne raportează că pe ziua

de 28 n-au primit pâinea. Eu cu dr. Arghiri cercetăm. Găsim pâinea pentru vreo 600

oameni ascunsă de secretarul căpitanului Păun, pe care, cu învălmăşeala plecării, vrea să o

transforme în mărci şi să o pună în buzunar. Dr. Arghiri rămâne uimit. Eu fac gălăgie.

„Cum, domnule, eu trebuie să calmez lumea cu vorbe, iar dvs. nu le daţi nici pâinea cea de

toate zilele ?”

Căpitanul Păun se supără. Consecinţele?



La 30 decembrie 1918, ora 8 seara, primesc ordin să părăsesc a doua zi Lamsdorf,

o santinelă să mă treacă graniţa.

A doua zi, 31 decembrie, ora 6 şi 7 minute, dimineaţa, plec din Lamsdorf, la 1

ianuarie seara, ajung în Viena. Îmi părea rău că părăsisem fraţii de suferinţă tocmai în

momentul când aveau cea mai mare nevoie de mine, cu toate că că doream de atâta vreme

să capăt libertatea şi să îmi văd ţara.

Căpitanul Păun i-a tratat cu vitregie. Îi înjura adeseori. Puţin sta de vorbă cu ei. Dr.

Arghiri era iubit, dar viaţa de prizonier îi luase puţin din energie.

Concluziunea

Că a fost o nenorocire să cad prizonier, să fie tuturor cunoscut. Nici n-aş blestema

pe nimeni să ajungă a suferi în viaţă ce am suferit eu.

Faţă se serviciile aduse de mine soldaţilor prizonieri, declar că ţara trebuia să

trimită preoţi spre a mângâia şi ajuta pe nenorociţii ce au căzut în mâinile inamicilor. Unde

trebuie adăugat că dacă s-ar fi trimis , ar fi avut altă trecere decât ca prizonier. Cu toate că

am fost prizonier, însă mulţi au scăpat cu viaţă, graţie demersurilor făcute de mine pe

lângă administraţiile lagărului. Mulţi, fără să ştiu, mi-au adus mulţumiri prin publicitate.

Am găsit acasă multe scrisori de mulţumire.

Preotul iconom Ionescu V., Regimentul Gorj nr.18

(A.M.R., fond Ministerul de Război, Direcţia Personal, dosar 1162, f. 269-281)

Date de referință din istoricul satului Cocorăști (I)

Ioan Smedescu

1551-1600

Prima atestare documentară a satului există din anul 1559, când într-un act din 3

februarie se arată că: „boierii hotarnici aleg hotarele moşiei Ceparii de Jos, aflată

alături cu Cocorăştii, Bărăşti şi Morunglav …”

1601-1650

În documentul emis la 27 octombrie 1609 prin care domnitorul RADU ȘERBAN

întărește lui Vlad, Tudor, Stanca, Voiță, Stan, Drăgoi, Stoica și Ivan stăpânirea asupra

satului Dăiești, este menționat și PREDA VIZIRUL din COCORĂȘTI ca martor.

(DIR, B, sec. XVII, vol.I, p. 420-421).

1627-Pătraşco i Stanciul, postelnic ot COCORĂȘTI. DIR, B, vol. 21.1626-1627

1628 la 28 februarie ,,...Și den COCORĂȘTI, CALOTĂ, postelnic, și den Arcești,

Stanciul logofăt”. DIR, B, vol. 22. 1628-1629

Într-un document din 7 noiembrie 1636 scris de Tudor, logofăt din Doba,sunt

menționați și DUMITRU i FĂTUL i STOICA din COCORĂȘTI. DIR, B, vol. 25, 1635-

1636: ,,Adecă eu,Iane, logofătul ot Bârsești și jupâneasa mea Stanca, scris-am zapisul

nostru ca să fie de mare credință în mâna lui Pătru I Mihai I Grigore ot Morunglavi, cum

să să știe când au fost în zilele Radului voevod, la leat 71… iar noi ne-am vândut partea

noastră de moșie din Morânglavi, de preste tot hotarul a patra parte și din Iași a patra

parte și din Tomești a opta parte drept 12000 aspri gata și drept zece oi. Și am vândut noi

această moșie de a noastră bunăvoe, fără nici o silă, cu știrea tuturor boierilor și a

megiașilor din sus și din jos și din prejurul locului. Și la tocmeala noastră fost-au mulți

boieri mărturie și oameni buni anume: den Cocorăști, Dumitru I Fătul I Stoica și din

Pleșoi, Pantazi și fratele-său Barbul și din Dranoveți Vladul i Vladislav și alți mulți boieri



care-ș vor pune pecețile mai jos. Aceasta am scris și pentru mai adeverită credință, am

pus și pecetea și iscălitura. Și s-au scris în București, meseța noemvrie 7 dne văleat

7145=1636. Și am scris eu, logofătul Tudor ot Doba. Și acest zapis l-am făcut acum în

zilele domnului nostru , IO Matei Basarab voevod, pentru că și-au pierdut cărțile ci să-și

facă alte cărți pre acest zapis”. Bib. Academiei, ms. 5722, f. 124 v. Copie din 1813

Din 25 iunie 1644, avem documentul prin care domnitorul MATEI BASARAB

întărește nepotului său PREDA BRÂNCOVEANU mare spătar, moșie cu rumîni, în

satele COCORĂȘTII DE SUS și COCORĂȘTII DE JOS,cumpărată de la diverși megieși:

,,…Și să fie cinstitului boiarului Domniei Meale jupân PREDII VEL SPĂTAR(IU)

moșia la Doba-de-jos, sud Vâlcea; însă dintru o funie a patra parte, cât(a)să va alege în

lungu și în lat, cum umblă funiia, duprește tot hotarul, pentru că au cumpărat Preda

Spăt(ariul) această parte de moșie ce s-au scris mai sus, de la popa Radul din

Pârșcoveani, feciorul lui Crăciun vătaful,drept ug. 8 gata, cu zapis și cu mărturii,-care

moșie au fost popei Radului de la socru-său popa Manea din Strezești, la leat 7151

(1652-3.)

Și iar să fie cinstitului boiarului Domniei Meale jupan PREDII VEL SPĂTAR(IU)

moșie și rumâni la COCORĂȘTII-de-sus și la COCORĂȘTII-de-jos, sud Rom(anați), din

câmpu și din pădure, și din apă; și rumânii încă să să știe. (Frîncul, Gavrilă, Necula,

Vucea,Gavrilă, Badea, Radul, Ioan, Matei, Dumitru, Ion, Alexandru, Dumitru, Stan,

Radul, Dobre, Ivan, Nichita, Mihai, Stanciul, Vladul, Lazăr, Stepan, Vișan, Moș Ion,

Fârtat, Oprea, Dumitru, Toma, Balea, Necula, Balea, Dragomir, Vișan, Stan, Vladul,

Vladul, Stanciul,Marin; vânduți la 7149=1640-1).

Și iar să fie cinstitului boiarului Domniei Meale jupan PREDII VEL SPĂTAR(IU),

un rumân la sat la Cocorăști, sud Rom(anați), anume Stoica, cu feciorii lui, Vladul și

Drăgan și Vasile și Ivan, pentru că s-au vândut el singur cu feciorii lui rumân, cu toată

moșia lui, câtă au avut de baștină, din câmpu, și din pădure, și din apă, și cu viile câtă se

va alege de preste tot hotarul, drept 5400 aspri gata, de la a lui bună voe, cu zapis și cu

mărturii, la leat 7151 (1641-2.)

Și iar să fie cinstitului boiarului Domniei Meale jupan PREDII VEL SPĂTAR(IU),

moșie și rumâni la COCORĂȘTII-de- Jos, însă toată partea popei Stan…,pentru că au

cumpărat jupan Preda Spătariul această moșie…drept 1000 aspri gata…la leat

7151(1642-3.)

Și iar să fie cinstitului boiarului Domniei Meale jupan PREDII VEL SPĂTAR(IU)

moșie și rumâni la COCORĂȘTII-de- Jos sud Rom(anați), însă partea de moșie a lui

Ion, a patra parte din funea care o au fost ținut împreună cu Dragotă, și cu Ieremiia și cu

Pantazi Logofătul, pentru căci, cînd s-au vândut rumâni moșneanii satului Cocorăștii cu

toate moșiile lor,iar Ion încă au vândut această moșie…la leat 7151 (1642-3.) “

De la acea dată, moșia a rămas în stăpânirea familiei Brâncoveanu, deși, la 20

noiembrie 1646, satul COCORĂȘTI se afla în proprietatea lui RADU BUZESCU banul.

Aceasta este și data la care aflăm că mai mulți rumâni ai mănăstirii CĂLUI fug pe

această moșie a Cocorăștilor.

1651-1700

La 25 noiembrie 1652 exista un boier care se chema URSOAIA, de la care este

cumpărat satul Bărbăești/Morunglav de către Barbu, mare clucer.

POSIBIL CA DE AICI SĂ VINĂ NUMELE DEALULUI Ursoaia, din Cocorăști.

1701-1750

6 mai 1706 Poruncă de execuție din partea lui Constantin-Vodă-Brâncoveanu:



,,Constantin Voevod…slugii Domnii Meale, anume-, ca să fie volnic cu această

carte a Domnii Meale să meargă ca să apuce pe feciorii Vladului pârcălab ot Cocorăști,

să dea grâu ob. 120, care grâu au fost al Vladului Logofătul și l-au mâncat râmători lor

din holde; care s-au ispășit cu boiari și cu megiiași din prejur, și au aflat cu sufletele lor

că s-au făcut pagubă de ob. 150, și, pentru greșala lor, li s-au ertat ob. 30, iar ob. 120 au

rămas să le dea Vladului Logofăt, precum Domnia Mea și cartea ispășitorilor la mâna

lui. Și, nevrând ei ca să-i dea grâul, am fost poruncit Domnia Mea și cu cartea Domnii

Meale, ca să-i plătească grâul, și ei, fiind tari de cap tot n-au vrut să-l plătească. Drept

aceaia să fie volnic sluga Domnii Meale ce scrie mai sus, să-i apuce cu strânsoare să

plătească grâul făr de voia lor”. (VIAȚA LUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU,

Ștefan Greceanu, pag. 271-274)

ANEXA 1

,,Din Catastih (1) de toate satele cu rumâni și moșiile, casele,viile ,țiganii ce avem

și de la părinți și am cumpărat și noi, care am împărțit copiilor noștri după cum am

socotit noi cu dreptul, cum semnează înainte anume;

Veleat 7216 (1708)

Partea fiiu mieu Costantin Brâncoveanu:

Den Cocorăști și cu moșia Ceparului ce am cumpărat să țiie a patra parte și din

rumâni iar a patra parte și cu viile ce să zic din dealul lui Coman.

Partea fiiu mieu Ștefan Brâncoveanu:

Den Cocorăști și cu moșia Ceparului ce am cumpărat să țiie a patra parte și cu vie

ace se cheamă de la Alexandru și cu câtă s-au mai pus pe lângă dânsa și cu rumânii a

patra parte.

Partea fiiu mieu Radului Brâncoveanu:

Den Cocorăști și cu mosia Ceparului ce am cumpărat să ție a patra parte și den rumâni a

patra parte și den viile cele mari unde e curtea cu casele să ție jumătate.

Partea fiiu mieu Matei Brâncoveanu:

Den Cocorăști și cu moșia Ceparului ce am cumpărat șă ție a patra parte și den rumâni a

patra parte și den viile cele mari unde e curtea cu casele, să ție jumătate”.

4 Aprilie 1722. Din consemnarea făcută de către Inspectorul Cameral austriac

PROCOP din Craiova despre situația satelor și moșiilor brâncovenești, (Anuar Inst. Ist.

Nat.. vol 6, 1931-935, pag. 6, 7, 41): ,,Kokorest-eine zimblich bewohntes dorf, alwo

schone weingartten,die doch mit alle cultivirt. Arczest ein zimblich bewohntes

dorf,welches aber bisshero der Boer Vintilla bessest, doch hat…. (Cocorăști, un sat

binișor populat pe care însă până acum l-a stăpânit boierul Vintilă, totuși, s-a primit

informația de la un prieten al acestui Vintilă că satul a fost cumpărat de Principele

Constantin Brâncoveanu cu 1200 de taleri. Acest Vintilă e mort și acum îl stăpânesc

urmașii lui.”(greșit tradus, Arceștiul a fost al boierului Vintilă )

“ Cepari e aproape de Cocorăști dar aparține numai jumătate familiei Brâncoveanu.“

(1747 , 25 Februarie, M-rea DINTR-UN LEMN;

Doc. Cocorăști, orig. lb. română, XXX/2, ms. 445, f. 248 v. 249 )

1801-1850

Corespondență Hagi Ianuș - de la Cocorăși și despre Cocorăști

A. -de la Cocorăși

1812/ 27 februarie, doc.324/V.

Polihronie scrie lui Hagi Ianuș la Craiova că îi trimite-printre altele, și o căruță cu

lucrurile cerute, -dând și lista acestora. Mai spune că nu găsește nici unt, nici smântână,

nici găini să-i trimită. Le-au mai rămas la Slătioara niște gâște și niște rațe de prăsilă.



De-abe a mai făcut rost de un țucal cu unt din care să-i dea și dr.Constantin ceva, căci și

acesta i-a cerut și păsări și făină. Să-i dea de la el, căci l-a scăpat din multe primejdii…Ar

fi bine să trimită un geamgiu aici să fixeze geamurile de la culă ca să nu se spargă pe

drum…

1812/3 iunie. Cocorăști, doc. 9/VI Polihronie scrie lui Hagi Ianuș la Craiova, că a dat dispoziție lui Stati ca a doua zi să le

trimită cu căruța un butoiaș cu vin, un coș cu dulciuri, o lădiță cu votcă, și o mică lădiță

înfășurată în pânză, precum și o traistă cu mărunțișuri. Hagi Ianuș să dea, la rândul lui,

dispoziție ca în această căruță să se încarce toate putinile cu brânză, fiindu-le necesare și

un țulum, comunicându-le prețul, având grijă să vină căruța direct la Slătioara. Să

încarce și cristelnița dacă este gata, și clopotul. Cât privește icoanele, să nu le comande

până nu le trimite măsura, atâta timp cât iconostasul nu este gata43

.

1812/10 iunie. Doc. 32/VI.

Polihronie scrie lui Hagi Ianuș că a primit scrisoarea acestuia prin căruțasul său de la

Cocorăști, împreună cu clopotul, cazanul pentru botez și 8 putine. Speră ca acestuia să-i

placă vinul trimis de el,informându-l că la Cocorăști mai are încă un butoiaș de cca. 10

măsuri.

Smaranda Chehata în corespondenţă cu profesorul Pătru Crăciun (II)

Floriana Tîlvănoiu

Din lista personalităţilor culturale cu care profesorul caracalean Pătru Crăciun s-a

aflat în dialog epistolar, se distinge Smaranda Chehata, sora romancierului Cezar Petrescu,

al cărui tată, profesorul Dimitrie Petrescu se născuse la Caracal în mahalaua Bold. Dealtfel

scriitorul a poposit la Caracal în câteva rânduri susţinând conferinţe. Continuăm în acest

număr al revistei reproducerea câtorva epistole păstrate în fondul personal Pătru Crăciun

de la S.J.A.N. Olt. Scrisorile vorbesc despre vizite la Caracal ale sorei scriitorului şi aduc

date despre pregătirea simpozionului de la Buşteni din 10 martie 1974, la care a participat

şi Pătru Crăciun prezentând comunicarea ,,Legăturile lui Cezar Petrescu cu oraşul

Caracal” (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 77/iulie 2018).

Aducem pe această cale mulţumiri personalului S.J.A.N. Olt care ne-a înlesnit

accesul la acest preţios fond documentar.

[1] București, 27 dec[embrie] 1973

Stimate Domnule Profesor Pătru Crăciun,

Mai întâi vin cu sorcova, fiind în prag de an nou, ca mâine. Ca atare, vă urez

înainte de toate aceeași vigoare în acțiune, pe care nu puțin o admir din toate puterile.

Sănătate!- urare de subînțeles- iar spre încheiere, o călătorie sprâncenată CARACAL-

BUȘTENI, așa cum ați propus-o D[umnea]v[oastră] după parlamentările noastre.

Amănuntele vor urma după ce voi vorbi cu directorul Casei de Cultură Bușteni, pe care,

ultima oară când am fost la muzeu, nu l-am căutat.

Alăturat veți găsi actul semnat de amica mea – care de altfel se alătură

entuziasmului și urărilor mele.

Închei cu o mărturisire: am părăsit orașul D[umnea]v[oastră] cu o rară și profundă

impresie de euforie spirituală; cinste celor ce întrețin acest foc sacru și cărora le închinăm

gratitudinea noastră.

Smaranda Chehata

43

La această dată era în lucru deci biserica din Cocorăşti



[2] Bușteni, sâmbătă 15 feb[ruarie]1974

Stimate Domnule profesor Pătru,

Veți fi tradus tăcerea mea drept trădare. Fiindcă răspunsul ce așteptați, în urma

misivei D[umnea]v[oastră] atât de constructivă, se cerea demult întors la matca serioaselor

hotărâri.

Permiteți-mi însă, Domnule Pătru, să vă afirm că, tocmai fiindcă răspunsul nu

putea fi, și el, decât tot serios, nu vi l-am putut comunica mai curând, aici sângele ce curge

în vine precum și entuziasmul înfăptuirilor sunt departe de a egala dinamismul din Câmpia

Olteniei. Ne cârpim și noi cu ce brumă ne permite substratul moral și spiritual al unui târg

zămislit din elan industrial (fabrica de hârtie- și nu capra neagră!- constituie blazonul real

al acestei actuale stațiuni climaterice).

Dar iată- dacă aveți simțul umorului- cum soarta m-a mânat tocmai pe acest făgaș

industrial, spre a ne putea adăposti simpozionul mult așteptat… Căci tocmai în sala de

festivități a acestei întreprinderi ne vom întruni, și nu la Casa de Cultură, cum ar fi fost

logic, rostul ei inițial acesta fiind- de comuniuni în numele unor oameni și fapte, între fiii

patriei și nu cum a denaturat astăzi un local suspect de consum de tip …VARIA (ierte-mă

inițiatorul acestei mutații de tristă reputație…).

Așadar, iată programul la care m-am gândit în ce privește pe musafirii noștri de la

Caracal:

-sosirea în București sâmbătă, 9 martie,

-noaptea petrecută în capitală, iar a doua zi,duminică 10, la ora 7 sau 8, plecarea

spre Bușteni cu autocarul ONT ultra confortabil. Sosirea la destinație la ora 10.30,

-orele 11 simpozion organizat în sala de festivități a Fabricii de Hârtie- așa cum

spuneam,

- orele 13 sau 13.30, dejun – Restaurantul Caraiman,

- orele 15, autocarul duce pe cine vrea să viziteze Muzeul Memorial Cezar

Petrescu,

- după vizitare, urcarea în autocar, întoarcerea în capitală.

Aceasta ar fi o variantă. A doua variantă- cea care ne-ar surâde în special- ar fi să

petreceți o noapte în Bușteni, fie noaptea care precede festivitatea, (drumul fiind obositor

înaintea unei conferințe), fie noaptea de duminică, rămânând să porniți spre vatră luni, 11

martie. D[umnea]v[oastră] ne veți scrie fulger, noi ne-om conforma dorinții.

Adăugăm un detaliu- desigur nu lipsit de importanță: musafirii sosiți din urbea de

baștină a părintelui nostru sunt- de la sine înțeles- invitații noștri, ai surorilor. Sau mai

exact ai fiicelor lui Dimitrie Petrescu. Nu credem că cineva ar găsi gestul nostru altfel

decât extrem de firesc.

[Dedesubt, adăugat de Pătru Crăciun: ,,Smaranda Chehata, sora alui Cezar

Petrescu. A uitat să semneze.”].

[3] București, 22 februarie 1974

Stimate Domnule Profesor Pătru,

Am fost extrem de contrariată de schimbarea datei mult așteptatului simpozion pe

care-l socoteam fixat odată pentru totdeauna, data fiind aleasă chiar de D[umnea]v[oastră].

Ori, cum în această manifestare este angrenată și capitala – prin doi reprezentanți

care au cunoscut pe Cezar Petrescu pe vremuri, ei au și colaborat cu el - plus prin asistența



ce va număra văduve ale confraților și prietenilor prozatorului, demult înscrise pe lista

participanților, nu mai putem da înapoi!

Chiar dacă D[umnea]v[oastră] nu ați fi propus o zi de duminică am fi propus-o

noi. Căci se știe că, în provincie ziua de sâmbătă e destinată balurilor și altor asemenea

manifestări, și nicidecum închinată programelor culturale.

În sfârșit, imposibilă ar fi fost fixarea simpozionului cum doreați

D[umnea]v[oastră], căci –logic vorbind- participanții nu aveau de ce să-și plătească o

noapte de hotel la Bușteni, ca să asiste la un simpozion de 2 ore. Iar autocarul angajat pe 2

zile- adică pe o zi și o noapte – costă ochii din cap. Ceea ce ne-ar fi anulat invitațiile și

ne-ar fi zădărnicit participarea capitalei, la care, după participarea activă a Caracalului, am

ținut cel mai mult ca fiind o mărturie vie de legăturile lu Cezar Petrescu cu epoca sa.

Închei, stimate Domnule profesor, în speranța că acum e clar motivul depeșei mele

și că nimic nu se va schimba în programul hotărât de comun acord.

Sm[aranda] Chehata

P.S. Din misiva D[umnea]v[oastră] nu am putut deduce dacă doriți cazare la

Bușteni sau ați angajat camere la Sinaia. Rog răspundeți!

[4] București, 2 martie 1974


Scrisoarea D[umnea]v[oastră] din 25.II. 1974 m-a mâhnit profund. Tonul,

conținutul, încheierea- totul m-a surprins dureros. De luni de zile pândesc ceasul când să

realizăm , în sfârșit, această reuniune care să

consfințească primul pas al Caracalului în

Muzeul Memorial ,,Cezar Petrescu” și, în auzul

prietenilor omului și operei Cezar Petrescu, să

se facă lumină asupra obârșiei sale oltenești.

Împreună cu prietena mea- care mă secondează

în toate ca un veritabil frate de cruce- am avut a

mă zbate ca să obțin slobozenii. Iar ca să

căpătăm sală, restaurant-în Bușteni- plus

autocar de lux din București, cu restricțiile

actuale de benzină, am alergat fiecare în altă

direcție, divizându-ne munca și întrecându-ne

în dinamism, cu un entuziasm pe care, dacă vi-l

veți fi imaginat, ați fi înțeles, fără cuvinte din

parte-mi, decepția pe mi-a pricinuit-o

schimbarea datei de 10 martie în cea de 9, pe

care mi-o propune una din misivele

D[umnea]v[oastră].

Revenind la ultima - cea din 25.II.’74-

citind-o și recitind-o după primul șoc, am tras

concluzia că, la rândul D[umnea]v[oastră],

decepția răspunsului meu v-a contrariat, cum

era și firesc. Deduc însă- ceea ce nu pot regreta

îndeajuns- că propriu-mi ton nu răspundea

așteptărilor D[umnea]v[oastră], ceea ce

justifică perfect pe al D[umnea]v[oastră]. Între



Caracal însă- la care

personal țin ca la ochii din

cap, în memoria părintelui

meu- și între noi care

străjuim casa memorială a

fiului său, nu poate exista

decât o perfectă armonie-

nu este așa, stimate

Domnule Pătru?- așa cum

am simțit-o din primul

ceas când am dat ochii cu

D[umnea]v[oastră ]toți.

Dar să trec la

subiect. E vorba de

proiectul dvs. de a veni cu

trenul direct Caracal-

Buşteni. Daţi-mi voie să

vă declar că ar fi o

imprudenţă de neînchipuit pentru sănătate. În luna ianuarie am făcut 5 drumuri Bucureşti-

Buşteni. Din 5, două mi-au purtat ghinion: stopări prin gări cu ceasurile (defecţiuni la

instalaţia electrică, întârzieri de la graniţă şi obligaţia unor trenuri personale de a da

proritate acceleratelor), apoi vagoane neîncălzite etc, etc. În afara celor de mai sus- spuse

ca să vă deconciliem un atare proiect- vă prezentăm planificarea noastră aşa cum am

iniţiat-o din prima oră când, personal, mi-am luat răspunderea acestei manifestări la

Buşteni, pentru a constitui o plăcere pentru participanţi, şi nu un calvar.

De aceea, iată: din Bucureşti, duminică dimineaţa, 10 martie, orele 7, pleacă

autocarul angajat de noi, Muzeul Memorial ,,Cezar Petrescu” pentru 40 de participanţi,

dintre care sunt participanţi activi. Adică acei care ne vor face cinstea să vorbească în acea

zi pentru comemorarea lui Cezar Petrescu şi să nu fie musafiri la prânz, duminică 10.III.

Ca să fie totul clar, anexez programul (pe care l-am dat momentan la tipărit şi vi-l

trimitem dactilografiat). În ceea ce priveşte vorbitorii, toţi în frunte cu Caracalul sunt

invitaţii noştri. Ai surorilor scriitorului. Este ultima manifestare de felul acesta pe care ne-

o permit anii şi condiţiile exterioare. Nu cred că cineva ne-ar putea face... ofensa (să nu

spun mâhnirea!) de a ne refuza. Această comemorare e închinată fratelui nostru şi o vrem

în spiritul său. Care prieten îl cunoaşte altfel decât ca un moldovean fără seamăn de

ospitalier? Ei bine, stimate domnule Pătru, dorim să vă primim în urbea casei lui

memoriale cum v-ar fi întâmpinat el însuşi! De aceea, locul dvs. în autocar este Tabu!

Chiar acum am vorbit la telefon cu dl. Neagoe şi sper că detaliile vă vor decide să

acceptaţi autocarul. Vă aşteptăm cu nerăbdare! D-na dr. Dobrovici e sensibilă la

gândurile dvs. care-i arată că nu o uitaţi. Vă aşteaptă cu cald entuziasm.

Smaranda Chehata.

[5] București, 22 martie 1974


Răspund cu întârziere misivei D[umnea]v[oastră] care, cu atâta căldură, ne-a adus

o îndoită mărturie a legăturilor spirituale ce s-au naturalizat între locul de obârșie a spiței

Invitaţie la simpozionul dedicat lui Cezar Petrescu din 10

martie 1974…



noastre paterne- atât de însemnate în structura scriitorului Cezar Petrescu- și orașul

Bușteni, unde el și-a trăit ultimul sfert de veac. Ziceam ,,o îndoită” mărturie a acestor legături, mai întâi prin ecoul ce simt că ați

dus cu D[umnea]v[oastră] de la comemorarea din 10 martie, mai apoi prin seriozitatea cu

care, personal, ați făcut acest legământ, în fața conștinței de român ca și de om al culturii.

Am vrea să vă transmitem, la rândul nostru, mulțumirile cu care v-am rămas

datoare, noi surorile scriitorului, pentru substanțiala participare activă cu care ați apărut

învestit de orașul D[umnea]v[oastră] la semnificativa festivitate de la Bușteni, la cei 13 ani

de la plecarea dintre cei vii a romancierului Cezar Petrescu. Gravitatea cu care ați rostit

cele esențiale înscrise în

dezideratul viitoarei colaborări

dintre cele două orașe legate de

posteritatea activă ,,Cezar

Petrescu”, a sunat ca o solemnă

garanție pentru viitorime.

Noi sperăm că cele

statornicite în ziua de 10 martie

1974 să rămână. Pentru aceasta

să ne unim eforturile,

entuziasmul și inimile până la

ultima lor bătaie.

Smaranda Chehata

... programul simpozionului...

...şi comunicarea susţinută cu acest prilej

de către Pătru Crăciun

Carte de vizită prin care, la 22 martie 1974, Smaranda Chehata roagă pe Crăciun

Pătru să doneze Muzeului Memorial Cezar Petrescu din Buşteni textul comunicării sale



VASILE DUMITRESCU, întemeietorul ,,Fabricii Metalurgice Balș’’

Prof. Manolescu Cornel-Morunglav.

Întemeietorul Intreprinderii metalurgice ,,Jiul’’ Balș, Vasile Dimitrie

(Dumitrescu), aromân de origine, s-a născut în orașul Ohrida (Macedonia), în anul 1865 și

a decedat în

București în 1938.

A învățat

să scrie și să

citească de la

preotul Vasile

Burnicu, care

slujea la biserica

din oraș. Ca și

tatăl său, a

îmbrățișat meseria

de căldărar în

aramă, meserie

deținută exclusiv

de aromânii din

Macedonia. Se

căsătorește cu

Despina Gero, de

etnie sârbă și împreună au șase copii, cel de-a

patrulea copil, fiind vitorul mare scritor Mihail

Dumitrescu (Drumeș).44

În anul 1904, familia Vasile Dimitrie vine în Balș,

unde se stabilește definitiv, schimbându-și numele din

Dimitrie în Dumitrescu.

În Balș, care la vremea aceea era comună rurală,

Vasile Dumitrescu întemeiază primul atelier de

tinichigerie din această localitate. Ajutat de cei 2 fii minori

micul atelier progresează și produsele sale încep să fie

căutate în Slatina și Craiova.

Firma inițială ,,Vasile Dumitrescu’’, prin

cooptarea ca asociați a fiilor săi, se transformă în societate

în nume colectiv sub de denumirea ,,Balșul’’, industrie

metalurgică română, Vasile Dumitrescu &Fiii, iar micul

atelier ia proporțiile unei adevărate fabrici, care produce

mașini de gătit și obiecte casnice din prelucrarea fierului și

a tablei, având ca ,,piață’’de desfacere orașele principale

44

Mihail Drumeș s-a născut la 26 noiembrie 1901 în Ohrida ( Macedonia, de azi ). A decedat la 27.XI. 1982, în București. Aurmat liceul la Caracal și Craiova, iar bacalaureatul l-a obținut în 1925. A urmat Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din București, absolvită în 1925. O vreme funcționează ca profesor de liceu, iar apoi în învățământul superior. Autor al romanelor: ,,Cazul Magheru’’, ,,Invitația la vals’’ ( 35 de ediții ), ,,Elevul Dima dintr-a șaptea etc. și al pieselor de teatru:,,O crimă pasională’’, ,,Năluca’’, și ,,Liniștea soțului’’, foarte popular în perioada interbelică. A mai scris nuvele și proză scurtă.

Autograf al lui Mihai

Drumeş: ,,Doamnei şi

domnului avocat

Mărculescu” (colecţia

Cornel Manolescu)

Vasile Dumitrescu

Mihai Drumeş



din țară.

Anuarul Judeţului Olt din 1925 menţionează despre firma fraţilor Dumitrescu:

,,Prin munca şi proceperea fondatorilor, modesta societates-a dezvoltat zi de zi, mărindu-şi

atât numărul de afaceri, cât şi sfera de activitate. De unde la început făcea negoţ cu fier şi

fabricate din fier pe cari le procura de la angrosiştii din ţară, cu timpul firma a început să

lucreze direct cu firmele mari din străinătate, iar în 1910 fondează ,,Balşu”, secţie

industrială a casei Pandele Dumitrescu şi fraţii. În timpul războiului când unul dintre

asociaţi fiind mobilizat, a urmat armata în Moldova, iar marfa din prăvălie a fost

rechiziţionată întâi de trupele române, iar mai pe urmă de trupele de ocupaţie, magazinul

nu a funcţionat. După război, când nevoile agriculturii şi micii industrii erau atât de mari,

iar uneltele şi materialul prim se găsea cu atâta anevoinţă, Casa Pandele Dumitrescu şi

Fraţii găseşte un larg câmp de activitate. Ajutată de Banca Uniunii Agricole, Comerciale şi

Industriale care i-a deschis un credit nelimitat, această firmă intră în legătură cu casele

mari din străinătate şi reuşeşte ca să procure la timp pentru trebuinţele agriculturii şi

industriei, unelte şi materialul de care aveau

nevoie. Se poate afirma că n-a fost categorie

socială care să nu fi tras foloase din

activitatea Casei Pandele Dumitrescu şi

Fraţii. Fără această firmă, multe ogoare ar fi

rămas nemuncite, multe ateliere şi-ar fi

încetat lucrul, multe case nu s-ar mai fi

putut clădi sau repara.Pe de altă parte ,

produsele Societăţii Balşu se răspândeau tot

mai mult şi azi, toate oraşele din ţară îşi

procură fabricatele acestei societăţi. Pentru

a evidenţia calitatea acestor fabricate, e

destul să spunem că au fost premiate: cu

medalia de argint la Expoziţia internaţională

de la Roma (1912) şi cu medalia de aur la

Expoziţia internaţională de la Paris (1913).

Actualmente, Casa Pandele Dumitrescu şi fraţii

este în plină activitate şi prin relaţiile de afaceri

pe cari le are cu celelalte oraşe din ţară înalţă

prestigiul negoţului oltean şi procură mari

avantaje pieţei locale. Cu toată grozava criză de

numerar care a bântuit în timpul din urmă, Casa

Pandele Dumitrescu şi Fraţii şi-a păstrat creditul

intact şi nu a fost silită să-şi micşoreze

activitatea. În afară de cei trei asociaţi care

muncesc zilnic în magazin, Casa numără un

personal de 20 funcţionari comerciali, vânzători

şi oameni de serviciu. Se ţine contabilitate

Ioachim V. Dumitrescu (S.J.A.N. Olt)

Alexandru V. Dumitrescu (S.J.A.N.

Olt)



dublă, şef contabil

fiind dl. Andrei

Diaconescu. Biuroul

e înzestrat cu toate

registrele şi

instalaţiunile

necesare unei case

mari: telefon, două

maşini de scris,

copier-uri etc. Afară

de acestea, biuroul

posedă maşină

automată de făcut

socoteli, marca

Delton din

Budapesta. Casa

Pandele Dumitrescu

şi Fraţii e singura depozitară a secerilor cu inscripţia Silistra, marca Albina, din fabrica

Heirich Kiffer din Austria (azi Cehoslovacia). Are de asemenea trei darace de lână în

funcţiune, instalate în strada Varipate”45

.

După ce sunt trecute în revistă firmele cu care era în legături de afaceri, Anuarul

citat evidenţiază că firma de la Balş a răspuns ,,apelurilor patriotice şi filantropice”

ajutând Flota Naţională, orfanii de război, construirea de şcoli iar ,,în timpul războiului a

întreţinut cu toată cheltuiala sa familia unui mobilizat şi a ajutat adesea cu banipe

prizonierii români de război”.

Despre secţia industrială Balşul, mai aflăm din aceeaşi sursă că ,,are o forţă

motrice de 40 H.P. pentru iluminatul atelierelor, locuinţei şi depozitului clădire proprie,

ridicată din temelii în anul 1922”. Din lunga listă a articolelor fabricate aici menţionăm:

cămine pentru sobe cu grătar şi cu uşă dublă, cămine pentru sobe cu grătar, guri de foc

pentru sobe muscăleşti, cuptoare fason ,,Reşiţa Timişoara” grele, uşi pentru capace la

sobe, uşi pentru cenuşp la sobe, balamale pentru ferestre, balamale garnituri pentru paturi,

colţare pentru ferestre, şeibi pentru nituri de curele, căldări pentru mămăligă, găleţi

galvanizate pentru apă, maşini pentru bucătărie, ligheane, castroane, farfurii întinse de

tablă albă, farfurii adânci, măsuri dr lichide.

Din depozitul de materiale brute se vindeau:

cositor, aramă, tablă albă cositorită, neagră, de

aramă şi galvanizată, tot felul de nituri, plite,

rame, grătare, picioare şi ornamente de tuci

pentru maşini de bucătărie.

Datorită greutăților întâmpinate cu

procurarea obiectelor din fontă cât și a

concurenței ivite, în anul 1934 înființează o

secție de turnătorie din fontă comercială.La

început turnătoria produce numai accesoriile

necesare mașinilor de bucătărie în sensul de a

45

Acest detaliu explică de ce aceste date despre o firmă din Balş (Romanaţi) apar în Anuarul Judeţului Olt. Firma avea deci şi la Slatina o secţie.

Turnătoria de fontă (S.J.A.N. Olt, colecţia fotografii)



ieftini aceste

fabricate și a birui

concurența, cu

timpul însă, datorită

dezvoltării, începe să

producă și alte

articole ca: mașini de

călcat,uși pentru

sobe de teracotă,

chemineuri etc.

Astăzi mașinile de

călcat produse la

,,Jiul’’ Balș sunt

foarte rare și mult

căutate de către

colecționari.

La 31 ianuarie 1938, ia ființă, societatea în

nume colectiv ,,Balșul’’, fostă ,,Vasile Dumitrescu

& Fii’’, proprietari fiind fiii săi Alexandru și

Ioachim Dumitrescu. În anul

1948, fabrica este naționalizată și își schimbă

denumirea în Intreprinderea metalurgică ,,Jiul’’

Balș. În locul patronilor Dumitrescu a fost numit

ca prim director Florea Roșca, fost strungar-

modelator al Atelierului de tinichigerie. În 1949,

Fabrica ,,Jiul’’ avea încadrate 181 de persoane, din

care 13 erau femei. La sfârșitul anului 1986,

numărul muncitorilor era de 838 din care 360

femei. În anii ’60-’70 intreprinderea era a treia ca

importanță din Balș, prin gama largă de produse pe

care le producea.

După 1990, în urma privatizărilor făcute,

fabrica și-a schimbat numele în ,,Termex’’ S.A.

Balș.

NOTE : *OT- F-00591 Intreprinderea metalurgică ,,Jiul’’Balș,

*Negreanu, Ion- BALȘ- Oameni, locuri, tradiții, vol.II, Editura ,,Alma’’, Craiova,

2015.

*Bănică, Paula, Monografia orașului Balș.

Casa în care a trăit Mihai Drumeş la Balş (foto Alina Mitran)

Reclamă din 1924



Câteva considerații asupra vieții și activității dr. Marin C. Firu

Firu Ciprian

Marin C. Firu s-a născut la 27 octombrie 1910, în comuna Teslui, județul Olt, fiind

primul dintre cei patru copii ai familiei Filofteia și Constanin Firu. Rămas orfan de

război46

, a avut o copilărie cu multe lipsuri, care l-au făcut să înțeleagă că singura șansă de

a reuși în viață era învățătura.

Primele cinci clase le-a urmat în comuna natală, iar școala secundară la Liceul

„Radu Greceanu” din Slatina (septembrie 1923 – iulie 1927), perioadă în care, pentru a se

întreține, a lucrat la un magazin „ca băiat de prăvălie” în schimbul asigurării cazării și

mesei. A sperat că va putea scăpa de această situație, deosebit de dificilă pentru un

adolescent, în urma acceptării sale la o școală militară. În acest scop, în iulie 1927, Marin

C. Firu a făcut o cerere către Ministerul de Război în care și-a exprimat dorința de a

participa la cursul de admitere la Liceul Militar din Cernăuți, ca orfan de război. Din cauza

vârtei, această solicitare nu i-a fost aprobată, regulamentele militare fiind foarte restrictive,

având neșansa de a nu a avea 17 ani împliniți, la începutul anului școlar 1927/1928.

Ministerul de Război nu acorda dispense de vârstă.

În aceste condiții, urmează Școala

Superioară Comercială „Nicolae Titulescu”

din Slatina (septembrie 1927 – octombrie

1931), dar și doi ani la Banca Franco-

Română (sucursala Slatina).

După absolvirea liceului comercial,

reușește să obțină o bursă (septembrie 1931

– octombrie 1935) la Academia de Înalte

Studii Comerciale și Industriale din

București (azi Academia de Studii

Economice), secțiunea Administrativă.47

În peroada vacanțelor, unii studenți

efectuau practică în diferite întreprinderi din

țară sau străinătate. În urma unei selecții

efectuate de Asociația Interuniversitară

Româno-Polonă, cu sediu la Academia de

Înalte Studii Comerciale și Industriale din

București. Marin C. Firu, în anii 1933 și

1934, a efectuat practică, timp de mai multe

luni, în cadrul unui program de schimb de

studenți, în Polonia, la Banca de Stat

Poloneză – Bank Gospodarstwa Krajowego

din Varșovia și Poznan, precum și la Banca

Agricolă Rolny din Varșovia.

46

Tatăl său, Constantin Vasile Firu, născut în anul 1885, și-a pierdut viața în Primul Război Mondial, în 1916. Apare și pe Monumentul Eroilor din Cherleștii din Deal (Teslui), vezi Memoria Oltului, Anul II, nr.10 (20), Octombrie 2013, p.87.

47 Vezi Cartea Mare ASE, București, număr curent 2667.

Firu C. Marin împreună cu fiica sa

Angelika la Hamburg, începutul anilor

’60



După absovire a urmat

un curs de pregătire

(1935/1936) pentru doctorat,

organizat de AISCI București,

și la 15 decembrie obține

Certificatul de absovire. În

ceea ce privește pregătirea

tezei, intitulată Importanța

economică a Bazinului

Târnavelor, aceasta a fost

realizată, conform

regulamentului, sub

supravegherea și îngrijirea unei

Comisii de examinare.

Dorința de a ocupa o catedră universitară l-a determinat să urmeze cursul de

pedagogie condus de prof. univ. dr. G. G. Antonescu, pe care l-a absolvit în decembrie

1936, fiind notat cu „bila albă”48

. A fost angajat prin concurs la Banca Națională a

României, în februarie 193849

, fiind apoi repartizat la filiala BNR Galați.

În martie 1938 revine la BNR București și lucrează la Fondul de Compensare ca

expert contabil autorizat. În mai 1938 este promovat în cadrul Seviciului de Studii al BNR,

aflat sub îndrumarea lui Mihail Grigore Romașcanu. În această perioadă elaborează

Monografia județului Ilfov.

Tot atunci participă la realizarea lucrării „Contribuții la problema materiilor

prime în România”, inițiată de Guvernatorul BNR, Mitiță Constantinescu50

. Această

lucrare urma să cuprindă

șase volume, care să

descrie toate industriile.

În acest scop au fost

înființate șase comisii, dr.

Marin C. Firu fiind

menționat ca membru în

Comisia pentru studiul

părții materiilor prime din

industria pielăriei51

și

secretar al Comisiei

petrolului52

. A colaborat

și la redactarea finală a

lucrării mai sus

menționate, ca secretar al celor șase comisii, cu referire la materiile prime și la comerțul

exterior.

48

Practica pedagogică la Liceul Comercial „N. Krețulescu” din București (1934-1935), obținând calificativul Foarte bine.

49 După concursul din octombrie 1937 și efectuarea unei selecții prin testări în noiembrie 1937.

50 La 1 aprilie 1938, Mitiță Constantinescu, economist român, de orientare liberală, a fost numit

Ministru al Economiei Naționale, în 1939 a fost numit Ministru de Finanțe al României, iar între anii 1939-1940 a fost Guvernator al Băncii Naționale a României.

51 Biblioteca Monetară, Economică și Financiară a BNR, București, 1939, Vol. I, p.17.

52 Ibidem, vol. II, p.200.

Firu C. Marin împreună cu un amic şi soţia Ruth la

Hamburg, anii ’60

Marin C. Firu alături de o cumnată şi de fiul acesteia (anii

’70)



La 19 mai

1939, în Aula

Magna a Academiei

de Înate Studii

Comerciale și

Industriale din

București, își susține

public teza de

doctorat în fața unei

comisii formate din:

prof. univ. dr.

Constantin

Bungetianu,

președinte, și prof.

univ. dr. Alex.

Ludwig, prof. univ.

dr. Gromoslav Mladenatz, prof. univ. dr. Marin Mazilescu și prof. univ. dr. Vasile

Stoicovici, membri, obținând titlul de doctor cu mențiunea Foarte bine cu laudă.

În anul universitar 1939/1940, Marin C. Firu este asistent al conf. univ. dr.Ion

Longhin (Geografia economică) pentru anul I, anul III sect. II și anul III sect III. Funcția

de asistent o ocupă probabil în perioada pregătirii tezei de doctorat în domeniul Geografiei

economice.

În noiembrie 1940, la recomandarea prfesorilor Ion Răducanu, Constantin

Bungetianu, D. R. Ioanițescu, Ef. Antonescu, Ion Gr. Dumitrescu, Ioan Suciu, Ion

Pătrășcanu și Gromoslav Mladenatz, obține o bursă de studii la Univesitatea Friedrich-

Wilhems din Berlin, bursă acordată de DeutschlandStiftung (Fundația) Mitteleuropäischer

Wirtschaftstag, pe durata unui an (1 decembrie 1940 – 30 noiembrie 1941), pentru a urma

cursurile în cadrul aceleiași univesități în vererea obținerii titlului de doctor. În aceeași

lună, cu plata pentru un an, i se aprobă și concediul solicitat Băncii Naționale a României.

Emoțiile și așteptarea nu s-au sfârșit pentru Marin C. Firu. Mai avea de trecut un

obstacol pe care nu mulți aveau să-l ocolească. Europa era zguduită de cel de-al Doilea

Război Mondial. Majoritatea tinerilor erau moblzați. La 10 decembrie 1940 a primit ordin

de chemare la concentrare

și Marin C. Firu, fiind

ofițer în rezervă. Din

această cauză a fost

amânată plecarea la Berlin,

care a devenit posibilă la

sfârșitul lunii februarie

1941.

La 9 mai 1941 este

admis la Univesitatea din

Berlin de către rectorul

Willy Hoppe și începe

primul semestru (semestrul

de vară) la Facultatea de

Drept și Științe Politice.

Mama lui Marin C. Firu, Filofteia (m. 1982, la 102 ani), împreună

cu un strănepot, anii ‘70

Firu Ion la mormântul fratelui său Marin C. Firu (ianuarie

1983)



Printre alte activități a participat la o prelegere specială pentru doctoranzi sub

conducerea profesorilor Jens Jensen și Wiegmann, precum și la diverse prelegeri ținute de

către alți profesori. Comitetul de Selecție al Fundației „Mitteleuropäischer Wirtschaftstag”

îi acordă ajutorul de studii pentru încă un an, fapt ce-l determină pe Marin C. Firu să ceară

prelungirea concediului de studii către BNR. Pe lângă această cerere a fost trimis și un

raport asupra organizării agriculturii germane cu titlul „Considerațiuni asupra agriculturii

germane și reglementarea pieței”, pe care il solicitase BNR. Cererea de prelungire a

concediului de studii cu plată i-a fost respinsă, dar BNR, având în vedere situația grea în

care se afla România, îi aprobă concediul fără plată.

În mai 1942, dr. Marin C. Firu a efectuat un stagiu la Deutsche Bank și

Reichsbank din Berlin pentru specializare în Finanțe și Compensații Internaționale.

În octombrie 1942, dr. Marin

C. Firu se căsătorește la Berlin

(Schöneberg) cu studenta Ruth

Lüning, care, în conformitate cu

Dreptul geman al cetățeniei, prin

căsătoria cu un cetățean străin, pierde

cetățenia germană. În schimb, Ruth

Firu a primit un pașaport românesc de

la Consulatul General Regal al

României din Berlin. La o lună de la

căsătorie, în noiembrie 1942, se naște

unica fiică, Angelika Firu.

În decembrie 1942, dr. Marin

C. Firu este detașat de la Banca

Națională a României la Serviciul

Financiar pe lângă Legațiunea Regală

a României cu sediul în Berlin W 15

Düsseldorferstrasse nr.38, pe durata

războiului. Din cauza detașării, a cerut

suspendarea cursurilor la Friedrich-

Wilhems-Universität din Berlin

pentrul semestrul de iarnă 1942/1943.

În august 1943, Serviciul

Financiar din Legație trece de la

Ministerul Finanțelor București în

subordinea Ministerului Afacerilor

Străine al României.

La 13 august 1943, V. Petala, ministrul plenipotențiar și director al Direcției

Afacerilor Economice și al Acordurilor din Ministerul Afacerilor Străine, propune în scris

vicepreședintelui Consiliului de Miniștri și Ministrul Afacerilor Străine, Mihai Antonescu,

ca dr. Marin C. Firu să fie numit atașat comercial principal fără gradații la Legațiunea

României din Berlin. În acest scop Ministerul Afacerilor Străine al României prelungește

valabilitatea pașaportului de serviciu pentru Marin C. Firu pentru perioada 18 august 1943

– 1 noiembrie 1943.

În septembrie 1943, din cauza bombardamentelor devastatoare ale anglo-

americanilor, Serviciul Financiar este relocat cu birourile din Berlin la Sagan, oraș din

Silezia Inferioară (acum Zagan, în Polonia), în Castelul Sagan. După relocare, adresa

Angelika Schutz (n. Firu) la o slujbă de

pomenire a tatălui său Marin C. Firu



Serviciului Financiar din Berlin W 15 Düsseldorferstrasse nr. 38 a primit o nouă adițională

„Provizoriu: Sagan/ N.-S. Schloos Sagan”.

În octombrie/noiembrie 1943, Marin și Ruth Firu au făcut prima lor călătorie în

România, la București și Slatina.

La 22/23 noiembrie 1943, după un bombardament anglo-american deosebit de

intens asupra capitalei Germaniei, a fost distrusă în întregime clădirea Legațuinii Regale a

României la Berlin din Rauchstrasse nr. 26. A fost creat un adăpost de urgență în vestul

Berlinului pe Beldlerstrasse nr. 41, vizavi de locul unde au fost executați, pe 20 iulie 1944,

Claus Schenk Graf von Stauffemberg și alți câțiva membrii ai mișcării de rezistență

germane împotriva lui Hitler.

La sfârșitul lunii decembrie 1943 și începutul lunii ianuarie 1944, dr. Marin C.

Firu face ultima călătorie/misiune în România. Motivele deplasării au fost:

- scutirea de serviciu militar (prezența la București fiind obligatorie) prin îndeplinirea în

continare a sarcinilor primite de la Serviciul Financiar al legației, în localitatea Sagan –

Silezia;

- sancina de a se întâlni la București cu directorul general al Camerei de Comerț Germano –

Române din Berlin, dr. Hans Siegens, la Ministerul Economiei Naționale, în vedeea

susținerii candidaturii sale pentru un post vacant la Camera de Comerț mai sus menționată.

Evoluția războiului, precum și evenimentele politice din România au schimbat

destinul lui Marin C. Firu.

În anul 1945, la sfâritul lunii ianuarie și începutul lunii februarie, acesta se

refugiază de la Sagan la Berlin53

, dar, în urma bombardamentelor asupra Berlinului,

apartamentul unde locuia a fost avariat. Soția sa, Ruth, este nevoită să se refugieze cu fiica

la părinții ei (tatăl ei avea un cabinet medical), în orășelul Stade din Saxonia Inferioară,

care, mai târziu, devine zonă de ocupație britanică. Marin C. Firu rămâne la Berlin, în

așteptarea bagajelor de la Segan. Acestea au sosit în martie 1945. Apoi s-a deplasat și el în

orășelul Stade. Beneficiind de cazare și îngrijire la domiciliul părinților soției, familia Firu

a fost cruțată de internarea în lagăr.

La 15 mai 1945, BNR a trimis o scrisoare către dr. Marin C. Firu, la fosta lui

adresă din București, prin care i s-a comunicat că, potrivit deciziei Consiliului de

Administrație al BNR din 27 februarie 1945, el fost destituit din serviciu pentru că a luat

atitudine împotriva guvernului român54

.

La începutul anului 1946, dr. Marin C. Firu este luat în evidența Organizației

UNRRA (United Nation Relief and Reabilitation Administration), în echipa UNRRA nr.

235, ca profesor la Școala de Comerț și Limbi Străine, în orășelele Stade și Bruxtehude,

pentru persoane stămutate (D.Ps. – „displaced persons”), care și-au piedut patria –

polonezi și oameni din Țările Baltice – din cauza celui de-al Doilea Război Mondial.

De atunci, persoanele strămutate au trăit în lagăre până la repatrierea lor în țările

de origine sau până la emigrarea lor în SUA, Canada, America de Sud și Australia. După

dizolvarea acestor lagăre, Școala de predare pentru refugiați se desființează și, odată cu ea,

și postul de profesor deținut de Marin C. Firu.

A urmat o perioadă deosebit de dificilă. Între 1945 și 1956/1957, acesta a

beneficiat de șomaj pe termen lung. A făcut multe încercări în lumea afacerilor, mai întâi

în orașul Stade și apoi în Hamburg, de exemplu, înființarea unei companii de import-

53

Trupele sovietice erau deja în zona Sagan din 11 februarie 1945. Pe 13/14 februarie 1945, Sagan a fost ocupat.

54 Acest lucru rezultă din adresele Ministerului Afacerilor Străine din 11 ianuarie 1945, 6 februarie 1945

și 13 februarie 1945.



export, dar, din cauza lipsei resurselor de finanțare, nu a avut succes. A încercat

nenumărate oferte de serviciu pentru obținerea unui loc de muncă, dintre cele vacante, dar

nu a avut nicio șansă în fața concurenților germani refugiați, deosebit de numeroși (cca 7

milioane), care urmăreau să-și găsească o nouă viață în cele trei Zone de Vest ale

Republicii Federale de mai târziu. În plus, nu au fost recunoscute diplomele universitare

din România, care, din lipsă de timp, nu au fost echivalate.

A apărut și un plan concret de a emigra în SUA, unde avea un prieten român (ce

garanta pentru el), inginer agronom, care, în 1950, a emigrat în SUA și a ajuns profesor la

Universitatea Cornell din New York și, respectiv, Delaware Vally College of Science and

Agriculture din Pennsylvania (PA). Opoziția soției și a familiei l-au determinat însă pe dr.

Marin C. Firu să renunțe.

În Hamburg au urmat încercări deosebit de grele pentru a începe o viață nouă, fără

locuință, apelând la cunoscuți. O perioadă a locuit la o adresă provizorie „Post Restant

Hamburg Hauptbahnhof”.

La sfârșitul anului 1952, cu un imprumut, a preluat un mic magazin unde se

desfăceau produse ca: tutun, ziare, reviste, loterie și cărți. Magazinul și locuința se aflau la

subsol unde, din cauza condițiilor neadecvate, i-a fost pusă în pericol sănătatea,

îmbolnăvindu-se de reumatism, ajungând astfel să meargă în cârje.

Din cauza bolii, el a renunțat, după doi ani și jumătate, la acest magazin. Intrând în

șomaj, dr. Marin C. Firu s-a mutat împreună cu familia în locuința unui român, care își

petrecea timpul într-un sanatoriu. Acesta i-a pus la dispoziție o cameră mică, cu bucătărie

comună.

Un timp a lucrat ca hamal în Hamburg, la încărcarea și descărcarea navelor din

port, muncă fizică grea care i-a creat mari probleme de sănătate.

În iulie 1951, dr. Marin C. Firu și soția sa, Ruth Firu, au primit un Certificat de la

Organizația Internațională pentru Refugiați (IRO)55

.

În martie 195556

, Senatul orașului hanseatic Hamburg a decis ca dr. Marin C. Firu,

având absolvită Școala Superioară de Economie din București, să i se acorde gradul

universitar de Doctor rerum politicarum (Dr. rer pol). Acest lucru nu-i asigura însă

perspectiva unei activități în domeniul economic. Cu toată străduința sa de a i se echivala

titlul „Contabil autorizat și Expert” cu titlul de „Consultant fiscal” (Steuerberater) în

Germania, acest lucru nu s-a întâmplat. După cererea din mai 1955, Biroul Senatului

orașului hanseatic Hamburg a hotărât ca dr. Marin C. Firu să i se permită să devină

interpret și traducător autorizat pentru limba română.

În ciuda acestor obstacole, din august 1957, dr. Marin C. Firu, după un scurt stadiu

de deprindere în activități de reprezentare, devine șeful Departamentului de contabilitate al

unui hotel are din Hamburg (Hotel Berlin), post pe care îl ocupă până în februarie 1959.

La 1 iulie 1959, dr. Marin C. Firu a fost angajat la o firmă de consultanță fiscală,

TREU-BUCH GmbH, și lucrează ca independent, având clienți în domeniul fiscalității.

În ianuarie 1960, i s-a eliberat procura de a lucra singur în societate și obține prin

cesionare notarială o parte din firma de consutanță. Neobținând recunoașterea studiilor din

55

Prin aceasta se certifică faptul că posesorul acestui Certificat se află sub mandatul instituției mai sus menționate – IRO. Ca urmare a acestei constatări din care reiese că Dr. Marin C. Firu și soția sa aveau, la 3 iunie 1950, domiciliul pe teritoriul Republicii Federale a Germaniei, existau supoziții de recunoaștere că sunt străini fără patrie („heimatlose Ausländer”), în temeiul Legii privind statutul juridic al străinilot și apatrizilor din 25 aprilie 1951 (Gesetz über die Rechtsstellung heimatloser Ausländer im Bundesgebiet). Într-un document de călătorie, eliberat la 21 august 1961, se constată că dr. Marin C. Firu este străin fără patrie (heimatloser Ausländer), cu permisiune de ședere pe teritoriul Republicii Federale a Germaniei.

56 Ședința din 11.03.1955.



România, a frecventat o serie de cursuri la instituțiile ce pregăteau viitorii contabili,

auditori și consultanți.

În urma unei declarații sub jurământ la notar, din februarie 1962, a consulului

român Dumitru Martin, s-a recunoscut profesionalismul lui Marin C. Firu în activitățile

fiscale desfășurate anterior. La 29 octombrie 1962, Administrația financiară din Hamburg

l-a autorizat pe dr. Marin C. Firu drept consultant fiscal.

La 19 decembrie 1966, dr. Marin C.Firu obține, prin naturalizare, cetățenia

germană.

Între anii 1967-1973, dr. Marin C. Firu își petrece unele vacanțe de vară la rudele

și prietenii săi din România. După o scurtă spitalizare, pe 17 iunie 1975, dr. Marin C.Firu

se stinge subit, în urma unei insuficiențe cardiace, în grădina casei sale din Hamburg.

Tatăl meu, Demetru Iordana

Dan Dumitrescu

Tata era al treilea fiu al negustorului macedonean Pandele și al grecoaicei Íordana

Fotinia57

, părinții lor fiind stabiliți în România din 1880. Termină Liceul Radu Greceanu

din Slatina. Scrie şi editează romanul Fata

doctorului Ambrozie. În al doilea război

mondial, Dumitru Tică (tata) avea peste 20

de ani, pe front a asurzit parțial din cauza

unei infecții la urechi. În '45 a reuşit la

facultatea de filosofie, dar renunță după un

an, căci nu aude profesorii la cursuri.

De câteva ori a ajutat voluntar

sinistrați, ducându-se la ei.

Prin 1955 a fost condamnat politic.

L-a reclamat o țigancă că ar fi scris

împotriva regimului comunist. Í-au făcut

percheziții în casa de pe Ana Ípătescu din

Slatina, și în WC-ul din curte, i-au luat

manuscrisele.

Tata aştepta în casă zile întregi

îmbrăcat gros și cu bocanci în picioare, căci

îl ridicau cum îl găseau. La proces tata a

tăcut, n-a pârât pe nimeni, și l-au considerat

periculos. A muncit la Canalul Dunăre-

Marea Neagră, a stat prin pușcării 9 ani.

Mama lui îl aștepta acasă cu butoaie în care

strângea apă de ploaie, să se spele fiul ei,

dacă ar veni pe acasă. Nu se știa când vine, ce face, nu se putea comunica prin Poștă.

În 1964, Gheorghe Gheorghiu- Dej, grav bolnav de cancer,a dat ordin să fie

grațiați toți deținuții politici.

57

fiii lui Pandele și ai Fotiniei: Íoana, apoi Hristache, Dumitru (tata), Alexandru (Sandi), Traian și Decebal - ultimii doi, gemeni.

Iordana Fotinia şi Pandele Dumitrescu,

părinţii scriitorului Demetru Iordana



Tata vede că se bucură deținuții,și întreabă, căci nu auzea prea bine: -Ce, ne dau

prăjituri? -Nu, ne eliberează !

Când ajunge acasă, o caută pe mama lui, dar află că murise de 4 ani, cu dorul lui.

În noiembrie 1967 se căsătorește cu mama mea, după multe insistențe din partea

lui. În 1968 le moare subit primul fiu, Cristian Nicolae (Cristinel), la numai 2 săptămâni,

nebotezat.

Íntră în grupul Goma.

În primăvara anului 1979 tata are un vis-premoniție, care îl anunța că va muri

fulgerător. A făcut testament, lăsându-ne apartamentul fratelui meu Alexandru Florian şi

mie.

În dimineața accidentului cu maşina, i-a dat mama din banii lui (căci lăsa tot

salariul în casă, el păstrând și cheltuind pentru sine și pentru prieteni doar ce câștiga din

pictarea tablourilor sale) și mărunți pentru a ne cumpăra lapte (erau cozi de la 5 - 6

dimineața) și pâine, înainte de a se duce la seviciu (a lucrat la Întreprinderea Oltul, apoi la

Cinema Lumina și Victoria58

). Și i-a zis mamei: -Ce, îmi dai și pentru vămi ?

Și n-a mai venit acasă. Eu (6 ani) și fratele meu (9 ani) nu am fost la înmormântare, căci

era mutilat... 59

Au fost gratuit la Biserica Sfântul Nicolae Strehareți mulți Preoți din Slatina şi din

județul Olt care aveau în biserici icoane pictate de tata, chemați de Protopopul Íon

Trandafir...60

Când eram în clasa întâi, ne-am dus cu școala la Stadion, și au venit tovarășii

Ceaușescu cu elicopterul, de fluturau frunzele pomilor când au aterizat, și a mers și mama,

Ștefania, și a oprit-o un securist, și i-a zis că mai bine că a murit tata, căci dacă mai trăia,

ne-ar fi influențat pe noi, fiii lui.

De curând a fost redescoperit tata, de către doi istorici slătineni.

Pe 20 martie 2018 se împlinesc 100 de ani de la nașterea tatălui meu...

Mama era Ștefania Protopopescu Dumitrescu. Provenită din Polonia, și trecând

apoi prin Basarabia, la Chișinău, și apoi la Fălticeni, învățătoarea Angela Cocinski

(bunica mea) în primăvara anului 1931 citește în ziar la matrimoniale despre Ștefan Fănică

Protopopescu (bunicul meu) și se hotărește să-l întâlnească.

Ei sunt bunicii mei din partea mamei.

Mama s-a născut la 7 luni, era micuță, cât o lingură. Copilă, avea guvernantă la

Conac, învață pianul, vioara, franceza, germana și rusa, în Valea Mare, Turia, unde tataia

era moșier. Bunicul lui, Marin, din Poboru, fusese Protopop de Olt.

Nea Fănică nu merge pe front în timpul celor două războaie mondiale,dar ajută

donând bani, animale, cai, căruțe, etc.

Când împlinește mama 10 ani, o cheamă pentru ultima oară mama ei, Angela,

bolnavă de scleroză în plăci, făcuse și tratament cu aur... și-i zice: -Uită-te în ochii mei și

ține minte, că îi am verzi...

Fratele meu are ochii verzi, ca ai bunicii !

La înmormântare Fănică n-o lasă pe mama să vină, dar ea fuge în urma

convoiului...

În timpul războiului trec pe la Valea Mare nemții, reci, și apoi rușii, cu ceasuri de

masă la gât, cu lanț...

58

Demetru Iordana, talentat pictor,realiza afişele filmelor care rulau la cinematografele locale 59

15 martie 1979, accidentul: de ziua maghiarilor, tata avea legături de prietenie cu un ungur: Íanoș Hegheduş,din Miercurea Ciuc. Să fie o simplă coincidență ?

60 Capela protopopului Trandafir de la Slatina este de asemenea pictată de Demetru Iordana.



În 1949 vin

comuniștii români, cu

sătenii pe care îi ajutase

tataia, cu furcile, la

Conac, și-i spun să

părăsească satul, iar

bunicul meu le-a cerut

voie să-și ia cu el vioara,

iar comuniștii au

verificat cutia viorii, să

nu fie cumva o armă.

Va avea

domiciliul forțat în

Slatina toată viața.Vor

sta cu chirie. Bunicul,

care terminase în

tinerețe facultatea de

chimie, va da meditații de matematică și franceză la elevi, pe mâncare: un ceai, o bucată

de brânză, etc.

Mama trebuia să dea Bacalaureatul, și nu mai avea bani... așa că au strâns colegii

și profesorii pentru ea.

Au primit-o Duminica în casă la masă Protopopul Íon Trandafir, și dirijorul

Corului Catedralei Íonașcu, Gheorghe Dumitrașcu, căci unde stau trei fii, respectiv doi fii,

la masă, poate sta și al patrulea, respectiv al treilea, ziceau dânșii.

La facultate n-o primea nimeni, căci avea dosar de fiică de chiabur.

A putut să facă mai târziu, la București, Școala de asistente medicale și Școala

populară de arte, canto, romanțe. Acolo a întrebat-o un profesor în fața colegilor ei dacă e

rudă cu statuia (lui Pache Protopopescu) și mama a răspuns că n-are rude statui!

Va cânta și la Domnița Bălașa, în corul bisericii, condus de Íon D. Chirescu, cu

dirijor corepetitor Nicolae Lungu, căruia i se punea scăunel sub picioare, căci era scund. În

cor cânta și Petre Ștefănescu-Goangă, el mânca o pâine întreagă, cu salam la mijloc.

Din 1961 lucrează ca asistentă medicală, 3 ani la Întreprinderea Oltul și 6 ani la

Spitalul Slatina, secția Obstretică și Ginecologie.

Hipertensivă și bolnavă cu inima, doctorii au avertizat-o să nu facă copii, căci ar

muri la naștere. Dar mama a fost hotărâtă să aibă doi copii, ca să nu fie cum a fost ea,

singură la părinți. Cum primul băiat i-a murit la câteva săptămâni, a fost dat să mă nasc și

eu, al treilea, cu voia Domnului.

În 1974 s-a zbătut,a găsit și a ales apartamentul nou, pe care îl va plăti (cu greu

mai târziu) în rate mulți ani. Din 15 martie 1979 rămâne văduvă pentu tot restul vieții.

Zicea uneori: Moartea nu alege, ci culege.

Cântă pe la biserici și face curat, se angajează ca infirmieră în spital, căci nu o mai

primesc ca asistentă după mai bine de 10 ani, apoi ca îngrijitor la Asociația de locatari...

Se bucură enorm de Revoluție... și când apar colindele la Radio.

Încep s-o salute oameni cărora le era rușine s-o salute înainte.

În sărăcie, totuși n-a fost zi în care noi, copiii, să nu avem ce mânca.

În dimineața duminicii de 17 nov. 1991 văd că motanului nu-i mai deschide mama geamul

să intre în casă, și că mama e galbenă și rece în pat, făcuse accident cerebral, și-l chem și

pe fratele din camera cealaltă, unde dormea.

Rudele lui Demetru Iordana (scriitorul, al doilea din

dreapta), soţia în braţe cu Florin



Ínteresant că

îi dăduse Doamna

Furiș îmbrăcăminte

nouă din cap până-n

picioare, și pantofi, și

mama zisese că nu-i

poartă deocamdată.

N-a mai

apucat secolul XXI,

mileniul III.

Ce-o mai face

mama dincolo? O ști,

oare, ce mai facem,

eu și fratele meu ?

Zămislit în

iulie 1972, eu m-am

născut la nouă luni în Spitalul nou din Slatina-Olt. Eram violet, şi m-au pus la incubator;

când m-a văzut tata, a zis: -Aoleu, e mulatru!

La un an jumate m-au mutat de la casa de pe Ana Ípătescu, în apartamentul nou de pe

Libertății.

În '77, la cutremur, mă trezește mama, îmi pune o hăinuță, și ieșim afară.

După câteva zile mergem la București, la rude, să vedem cum sunt. Mergem cu o mașină

mică, şi vedem dărâmături. Când urcăm scările blocului, unde locuiau unchiul Sandi

cu mătușa Coca ,îi cer poşeta mătușii Íoana (Jeny), bătrână, ca s-o ajut. Și-mi spune că

geanta nu se dă !

Prin 1978 mă întreabă mama dacă merg la film cu ea şi cu Flory, fratele meu mai

mare. Eu mă bucur, dar o ,,păcălesc" că nu, că mi-e somn. Adorm, şi când mă trezesc,

plecaseră! Mă duc la uşa de afară, și cum nu ajungeam la yală, iau un scaun, dar strigă

tataia, din camera mică, la tata, care lucra în camera mare (sufragerie): -Vezi, ce face Ady!

Mă întreabă tata unde vreau să plec, îi spun pe scurt, şi mă ia afară pe umerii lui, şi

coborâm la casa de pe Ípătescu, acolo tocmai atunci vin mama cu Flori, de la film. Flori

avea un pistol de jucărie, nou,în mână.

Într-o zi pitește mama un autobuz de jucărie sus, în dulap. Îl iau, și mă joc pe furiș.

După ce-i spun poezia lui ,,Moș Gerilă", primesc de la acesta autobuzul. Am plâns mult.

În 14 martie 1979 mă duc cu mama la Gara Slatina, și nu după mult timp vine

trenul de la București, şi coboară mătușa Jeni pe scările ,,bătrâne" ale trenului.

Tata a rămas acasă să mai scrie şi să mai picteze. Era ultima lui seară în viață.

A doua zi dimineață, pe la ora 6.15, bate în uşă vecina Gica: -Vecină, vezi că soțului

dumitale i-a venit rău în fața blocului. Fuge mama, şi vede în mijlocul autostrăzii: o pâine,

o sticlă de lapte, un pantof, şi sânge. Dăduse unul cu o dubiță, fără frână de picior, peste

tata, şi l-a lovit la cap, de i se vedeau creieri în frunte. E dus la spital, dar moare în lift, i-

au aprins,,salvatorii" chibrituri în loc de lumânări...

La proces mă ia mama şi pe mine. Când bate cu ciocanul judecătorul Vali

Nicolescu, sar de pe bancă, strigă la şofer: -Taci, că te închid, te bag în lanțuri! O babă

zice judecătorului că tata ar fi strigat: -Mă omor! Judecătorul o întreabă ce a cumpărat ea

de dimineață; ea întreabă ce a spus, zice judecătorul că nu-l aude nici pe el...

La altă şedință o întreabă judecătorul pe mama, dacă îl iartă pe şofer (îl chema

Demetru Iordana (al doilea din dreapta) între prieteni. Jos,

Traian şi Hristache, fraţii scriitorului



Aldea Íon). Mama

zice că da! Şi scapă

şoferul doar cu

obligația de a ne

plăti lunar pensie

alimentară, pe care

nu ne-o va da!

Mama mă

duce la grădiniță la

grupa mică, am

plâns, n-am stat, iar

la grupa mijlocie,

prima zi când m-am

dus, la Şcoala 8,

mi-a pus

educatoarea tabloul

lui Ceaușescu în

poala mea, şi m-a

întrebat cine este,

iar eu am zis: -tovarășul Ceaușescu, probabil ştiam ceva de la radio ori televizor, iar dânsa

mi-a zis: -E Tovarășul Nicolae Ceaușescu, Președintele Republicii Socialiste România,

Secretar General al Partidului Comunist Român, Comandant Suprem al Armatei, dare u

aveam aproape cinci ani!

Ajung acasă şi-i spun mamei toate gradele lui, îi pun într-un cui din perete, un

portret mic de-al lui, într-o ramă mică cu geam. Mama zice: -Dă-l jos pe Ceaușescu!

Peste vreo doi ani, ascult cu râvnă la radio ce spunea el la Congres. Mama spune:

Închide-l pe Ceaușescu !

În 15 septembrie 1979, în clasa întâi F, la Şcoala nr. 8, la învățătoarea Georgeta

Marinescu, eu vroiam la Ovidiu Bărbulescu, dar mama îmi zice: -Nu vezi, ce frumoasă e

învățătoarea ta ?!

Într-o zi, ne povestește învățătoarea, cu curaj, că la țară, în județul Olt, într-o

Biserică Ortodoxă de lemn, de la țară, în timpul Sfintei Liturghii a luat foc biserica,

oamenii au dat buluc să iasă, dar uşile se deschideau înspre interior, şi au luat foc toți, au

rămas nearse mâna dreaptă a Preotului, (și) Sfânta Evanghelie...61

Tov. învățătoare avea dureri groaznice de cap, şi punea uneori capul pe catedră.

Era foarte severă, ne bătea cu bățul la palme, pentru orice greșeală.

Într-a treia şi a patra ne mută toată clasa la Şc. nr. 5. Atunci chiulesc, şi mă duc pe la

mama, la Biserica de pe strada Pitești, Preot Grigore Pătrulescu, şi apoi la Biserica

SfântaTreime.

Într-a patra preia clasa noastră înv. Ovidiu Bărbulescu, înv. Georgeta fiind foarte

bolnavă, după câțiva ani aflu că a murit, de tânără, până în 50 de ani.

În clasa a 5-a, la Şcoala nr. 8, la practica agricolă, fac oreion, şi vin cu scutirea

medicală la dirigintă, dar colegii spun: - Nu a fost bolnav, ci s-a dus la biserică, pentru

colivă şi colaci !

De atunci n-am mai fost la Biserică până la Revoluție.

A şasea şi a şaptea le-am făcut la Şcoala 9, Dirigintă Chiriac Maria, de mate.;

61

Întâmplarea a avut loc la Costeşti, în judeţul Argeş

Demetru Iordana, fratele Hristache în braţe cu fiul Niki

Dumitrescu (ulterior profesor de muzică la Şcoala 9 Slatina) şi

cumnata Paula



Director Marcel Liciu; prof. de istorie: frumosul Victor Delurențiu. Acolo am făcut

franceza şi rusa.

Mama o cunoștea pe Bărbulescu Elena62

, printr-o vecină, Cecilia Niculescu, şi

printr-o rudă, Florin Dumitrana.

La şc. 9 nu vroiau să-mi dea manuale, ziceau să-mi dea şc. 8.

Se plânge mama la Bărbuleasca, sora lui Ceaușescu, şi-mi dau imediat toate manualele,

noi, şi mi-a zis diriga: -De ce nu ne-ai spus că mama ta o cunoaște pe ,,Doamna" ?

În 1986 Cernobâlul. Ne dau tinctură de iod.

Într-o zi îmi dă cu scaunul în cap un coleg, pe la spate, iar eu,cu cucui, şi cu batista

udă pe cap, ies la tablă, la o problemă de mate.

Fac clasele 9-12 la Metalurgic, la Diriginte Guşatu Marin, tot de mate. În clasă

patru fete! Scap de practica agricolă, dar sunt plătit, şi de sport. În viața mea am jucat de

cinci ori fotbal... Îmi plăcea de profa de Română, Cornelia Niculescu, foarte exigentă, şi

mi-am atras antipatia unor colegi, pentru aceasta.

Am primit o palmă zdravănă de la tovarăşa Guianu, pentru că nu mi-a plăcut cum

au cântat elevii cântece patriotice, şi de partid, mă exprimasem unui coleg, în bancă, acesta

intrând mai târziu în grupul de cântăreți cu câteva chitări...

În decembrie 1989 am fost impresionat:că au murit oameni credincioși, şi că au

murit şi Ceauşeştii...

M-am scârbit atunci de minciunile politicienilor.

Mă duc la Altar cu pomelnic pentru Sfânta Liturghie, mă întreabă Părintele

Pătrulescu dacă am serviciu, îi spun că nu, și nu-mi primește banii.

Mă îmbolnăvesc grav în 4 mai 1991. Devenisem major.

În noiembrie '91, pe 17, noaptea, moare subit mama, acasă.

Nu m-a apucat cântăreț, cu mustață şi cu cioc.

Din decembrie 1992 mă reîntorc în Corul Catedralei Sf. Gheorghe, dirijor Sava

Rotaru, pus de câțiva ani de mama, când se îmbolnăvise Gh. Dumitrașcu.

În 1993 mă aduce nea Costi Cociaş la strană marți, dau o probă joi în fața

Preotului Ílie Catrinoiu: cânt Cuvine-se, iar de sâmbătă, 30 septembrie, încep cântatul la

strană.

Fac cu nea Costi

gratuit un an de canto şi

chitară clasică. Îmi zice un

bătrân: -De ce faci canto, ai

defecte vocale ? În

nov.1994 dau examen de

Diplomă de asimilare la

Episcopia Râmnicu Vâlcea,

primit de Episcopul

Gherasim.

În aprilie 1995 se

îmbolnăvește grav fratele

meu.

62

Elena Bărbulescu, sora lui Nicolae Ceauşescu, a fost inspector şcolar general la Olt

Ştefan Perotpopescu, socrul lui Demetru Iordana în Slatina

(1 august 1971). A murit în 1981 la 95 de ani. Imagini din

arhiva d-lui Dan Dumitrescu.



Tipografiile din Caracal de-a lungul anilor (I)

Crăciun Pătru

Atunci când în revista noastră a părut articolul ,,Vechi edituri şi tipografii

slătinene” semnat de către dl.Vasile Radian (Memoria Oltului an III, nr. 1 (23)/ianuarie

2014) ne-am întrebat când va veni timpul să ne ocupăm şi de tipografiile şi editurile din

capitala Romanaţilor. Nu ştiam atunci că de acest lucru s-a ocupat încă din 1978

profesorul caracalean Pătru Crăciun. Studiul acestuia- cu numele de mai sus- l-am

descoperit în acest an la S.J.A.N. Olt în fondul personal Pătru Crăciun şi impresionează

prin documentare şi precizie. Având în vedere dimensiunile studiului am decis să îl

prezentăm în două părţi.

Invenţia tiparului cu literă mobilă la

mijlocul secolului al XV-lea a fost, fără

îndoială, una dintre cele mai importante

invenţii puse în slujba omului. La noi în ţară

tiparul a ajuns relativ repede. Domnitorul Radu

cel Mare, în primii ani ai secolului al XVI-lea a

acordat un sprijin preţios pentru înfiinţarea

unei tipografii la Târgovişte. Călugărul

Macarie, venit din sudul Dunării, unde nu mai

putea suporta agresiunea otomană, a tipărit în

limba slavă, în acea tipografie, prima carte pe

pământul ţării noastre şi anume ,,Liturghierul”.

După aceea, tipografiile s-au înmulţit. S-au

înfiinţat tipografii la Sibiu, Braşov, Alba Iulia,

Râmnicu Vâlcea, Iaşi, Buzău. La Craiova, după

cum se arată documentat în cartea ,,Însemnări

din trecutul unei tipografii şi cultura olteană”

de Gheorghe Rădulescu şi Ion M. Negreanu,

tipografia a luat fiinţă în anul 1837 datorită

pictorului Constantin Lecca, un bun cunoscător

şi în meşteşugul tiparului.

Caracalul nu a rămas nici el cu mult în

urma Craiovei. Oraş străvechi, cu bune tradiţii culturale şi revoluţionare, unde se înfiinţase

o şcoală în limba română încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, cu unele figuri

proeminente de luptători şi cărturari, ca Ioan Bunescu, s-a bucurat şi el de binefacerile

tiparului. Oamenii şi împrejurările cereau şi în oraşul Caracal o tipografie.

Tipografia revoluţionarilor de la Islaz. Prima tipografie care a funcţionat în oraşul

Caracal a fost aceea a revoluţionarilor de la Islaz. Tipografia a fost adusă în oraş în

dimineaţa zilei de 11 iunie 1848 şi instalată într-o încăpere de la Prefectura judeţului

Romanaţi. Localul prefecturii se afla pe locul unde se ridică astăzi monumentul eroilor din

centrul oraşului. Tipografia, care trebuie să fi fost destul de simplă, era mânuită de trei

muncitori tipografi. Aceştia tipăreau manifestele şi textul Proclamaţiei de la Islaz şi le

împărţeau în rândul cetăţenilor. Tot în această tipografie s-au tipărit şi primele decrete ale

guvernului provizoriu privind înaintarea în grad a unor militari din unităţile militare



care însoţeau pe revoluţionari. Utilajele tipografice cât şi meşterii trebuie să fi fost aduşi

de la Bucureşti, de la tipografia lui Eliade Rădulescu, care era membru al Guvernului

Provizoriu aflat în fruntea revoluţionarilor. Tipografia a funcţionat în oraş timp de două

zile, adică pe 11 şi 12 iunie, dar noi putem să o socotim ca fiind a oraşului în acel timp.

Potrivit scopului pentru care fusese adusă de la Bucureşti, tipografia a însoţit mai departe

pe revoluţionari în drumul lor spre Craiova.

Tipografia Stoilov. Cea dintâi tipografie statornică şi organizată temeinic în oraşul

Caracal a fost adusă în anul 1882 de către doi ofiţeri, colonelul Stoilov şi sublocotenentul

Ionescu. Sublocotenentul cunoştea meseria de tipograf şi aceasta constituia un suport

important în funcţionarea tipografiei. Tipografia fusese cumpărată de la Bonifaciu

Florescu din Bucureşti. În tipografia aceasta s-a tipărit şi prima gazetă apărută în oraşul

Caracal şi anume ,,Romanaţi”63

. Gazeta o editau Stoilov, Ionescu, maiorul Budişteanu,

căpitanul Amărăscu şi N. Bibian. Tipografia n-a avut o existenţă îndelungată. După un an,

în decembrie 1883 a fost vândută la Craiova. Patronii ei fiind militari nu se puteau dedica

tipografiei.

Tipografia Iorgu Petrescu. În anul 1884, fosta tipografie a lui Stoilov a fost răscumpărată

şi adusă înapoi la Caracal de Iorgu Petrescu. La Craiova nu funcţionase decât un an.

Utilajele erau vechi şi uzate. Iorgu

Petrescu le-a înlocuit cu altele noi. A

achiziţionat o maşină Marinoni nr. 6, o

maşină plană nr. 12, un Tighel, un

Boston şi alte utilaje. Toate maşinile

funcţionau manual. Tipografia

funcţiona în clădirile unde se află

astăzi64

cinematograful ,,Flacăra”. Era

bine organizată. Iorgu Petrescu era un

foarte bun tipograf, cunoscând în gradul

cel mai înalt toate aspectele meseriei.

De la el au învăţat meseria de tipograf

toţi cei care mai târziu au dus mai

departe munca aceasta nobilă în oraşul

Caracal, au condus tipografii ori au

lucrat în cele deschise de alţii în deceniile următoare. Dintre muncitorii care s-au format

sub îndrumarea lui Iorgu Petrescu se pot menţiona: Dumitru (Tache) Costea, Constantin

Rădulescu, Niţu Grigore, Alexandru Poenaru, Ioana Alexandrescu, Tudor Alexandrescu şi

mulţi alţii al căror nume nu-l cunoaştem.

Tipografia purta denumirea de ,,Stabiliment”. Era o întreprindere cu mai multe

secţii în care lucrau peste 30 de muncitori tipografi. Într-o reclamă publicată în gazeta

,,Caracal”, anul I, nr. 25 din 23 aprilie 1900, găsim denumirea completă: ,,Stabiliment de

tipografia şi legătoria de cărţi Iorgu Petrescu Caracal”. În acea perioadă se arată că

efectuează ,,imprimate judeţene şi comunale, uvraje şi ziare, diverse bilete de invitaţiuni,

cărţi de adrese, circulări în diverse culori, cărţi didactice, teze, compturi, registre etc...”.

63 În cercetările noastre nu am descoperit acest ziar. Cel mai vechi ziar cu numele Romanaţii este

din 1887-1888, director I. Brabeţianu. Probabil autorul a avut în vedere ziarul Vocea Romanaţului

apărut în 1882-1883 şi condus de N.A. Bibian (vezi Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu-

Publicaţii periodice din Olt şi Romanaţi, Ed. Hoffman, 2013). 64

Adică în 1987

Reclame din 1895



În tipografia lui Iorgu Petrescu s-a tipărit gazeta

,,Caracal” care a apărut săptămânal, din octombrie

1899 până în septembrie 1900, sub direcţia unui

comitet. Altă gazetă tipărită în această tipografie a

fost ,,Buretele”. Anuarele gimnaziului Ioniţă Asan

din anii 1902, 1906, 1907, 1908, 1911, 1912 ca şi

cartea ,,Despre ministerul public”65

în 1901, a lui

Ion Dacianu, poet şi epigramist local, tot în

tipografia lui Iorgu Petrescu s-au tipărit.

Iorgu Petrescu a încetat din viaţă în anul

1933. Conducerea tipografiei a rămas în seama

fiului său, Gică Petrescu, care a dus mai departe

munca tipografică a tatălui său în oraşul Caracal.

Era unicul caz de transmitere a unei tipografii de la

o generaţie la altă generaţie. Sub conducerea lui

Gică Petrescu activitatea a scăzut. Fiul nu s-a dovedit un urmaş demn şi la înălţimea

părintelui său. S-a împuţinat şi numărul muncitorilor care au plecat la alte tipografii mai

prospere, ori au deschis şi ei tipografii în Caracal, ca Tache Costea, Constantin Rădulescu

şi Grigore Niţu.

În anul 1943, fiind afectată de starea de război în care se afla ţara atunci, tipografia

a fost vândută la Slatina66

. Înscrisese cea mai lungă şi mai rodnică activitate tipografică, de

aproape şase decenii, formând lucrători calificaţi, tipărind manuale şcolare, cărţi, broşuri,

gazete, imprimate de tot felul.

Tipografia Sache Pavlovici. Exista o cerinţă, cetăţenii aveau nevoie de cuvântul tipărit,

pesemne nivelul populaţiei crescuse, că în acelaşi an, 1884, când a luat fiinţă tipografia

Iorgu Petrescu, s-a înfiinţat şi tipografia Sache

Pavlovici. Pavlovici a venit tot de la Craiova, ca şi

Petrescu şi învăţase meseria tiparului în

tipografiile de acolo. Tipografia

Sache Pavlovici a funcţionat într-o clădire din

Piaţa 1 Mai de astăzi, clădire care a fost demolată

între timp. Nu se cunosc amănunte în legătură cu

funcţionarea şi activitatea acestei tipografii.

Probabil că a avut o existenţă scurtă. Oricum, o

contribuţie la răspândirea cuvântului pe calea

tiparului a adus şi ea şi se cuvine să o menţionăm.

Tipografia Isaac Barat. De la Sache Pavlovici,

tipografia a fost cumpărată de Isaac Barat, care

nici el nu era de meserie tipograf, cum nu era nici

Pavlovici. Din cauza aceasta nu a fost ţinută mult

timp. Tipografiile constituiau, pe atunci, nişte

mijloace de trai ca oricare altele. Dacă posesorii

lor cunoşteau meseria de tipograf, rentau, puteau

să aducă venituri.

65 Este vorba despre teza de licenţă a lui Ion Dacianu

66

Probabil Constanţei Noale, care în această perioadă avea Tiparul Oltului.

Isaac Barat (S.J.A.N. Olt)



În tipografia ,,Isaac Barat” s-a tipărit cartea

,,Dreptul de proprietate”67

de Constantin I. Serafem, în

anul 1904 şi Anuarul gimnaziului ,,Ioniţă Asan”, în anul

1905. De vreme ce tipărea cărţi şi broşuri, însemnează

că avea muncitori calificaţi şi utilaje suficiente pentru

realizarea unor asemenea lucrări.

Tipografia îşi avea sediul într-o clădire pe str.

Oltenia de astăzi, pe lângă Şcoala Filipescu.

Tipografia Cooperativa Românească. Asociaţia

corpului didactic din judeţul Romanaţi a luat fiinţă în

anul 1902, în Caracal. Zece ani mai târziu, în 1912,

asociaţia a înfiinţat o tipografie cu denumirea de

,,Tipografia cooperative românească”. Utilajele

necesare, adică o maşină plană nr. 12, marca ,,Optima”,

un Tighel, un Boston, maşină de tăiat, maşină de cusut,

literă în cantitate de mai multe sute de kilograme fusesră

aduse din Italia, de la Torino, de către conducerea

asociaţiei. Şeful tipografiei, un anume Petculescu, lucrase la

tipografia Samitca din Craiova şi era un bun meseriaş. Tipografia funcţiona cu două secţii,

tipografie şi legătorie, unde lucrau circa 30 de muncitori, femei şi bărbaţi, între care şi câte

3-4 ucenici. Ucenicii, după trei sau patru ani de învăţătură, se prezentau la o comisie, şi pe

baza cunoştinţelor şi a recomandării şefului tipografiei obţineau brevetul de meşter

tipograf. Primul sediu al acestei tipografii a fost în casele Sinu, lângă uzina electrică,

păstrate şi astăzi. Din casele Sinu, având nevoie de mai mult spaţiu, tipografia s-a mutat

într-o clădire mai mare pe bulevardul Antoniu Caracalla, demolată în anii din urmă, pentru

planul de sistematizare al oraşului.

O carte de oarecare valoare la timpul ei, tipărită în tipografia aceasta, a fost

,,Panamaua”, opereta în trei acte de Dinu C. Poiană şi Dimitrie Şt. Christide, apărută în

anul 1913. Numele de Dinu C. Poiană era un pseudonim al magistratului Ion P. Dacianu,

poet şi epigramist local. El a scris libretul, după Labiche, iar Christide, un bun

compozitor, autor al melodiei

,,Ciocârlia” a compus muzica.

Tipografia românească.

După primul război mondial,

în anul 1920, fraţii Ilie şi

Ştefan Mărculescu, care erau

funcţionari la Tipografia

cooperativă românească, au

cumpărat toate acţiunile

acesteia şi astfel au devenit

proprietari. Ilie şi Ştefan

Mărculescu au construit pe

strada Libertăţii local propriu

pentru tipografie, cu săli

spaţioase, prevăzute cu

luminătoare cu lumină

67

Teza sa de licenţă

Nr. 1 al ziarului Sorcova din 1/14 ianuarie 1923, scos la

Caracal de Ilie Mărculescu



naturală ce venea din plafoanele sălilor,

adecvate muncii speciale a lucrătorului

tipograf. Această construcţie constituia un pas

înainte. Ilie Mărculescu, om întreprinzător,

fost învăţător şi corespondent al ziarului

,,Neamul Românesc”, bine apreciat de Nicolae

Iorga, depăşea etapa empirismului, la care se

aflaseră alţi deţinători de tipografii caracalene.

,,Tipografia românească” a fraţilor

Mărculescu a tipărit cărţi şcolare de curs

primar, abecedare, aritmetici, geografii, cărţi

de citire, cele mai multe fiind întocmite de

institutorul Petre R. Tudoran şi inspectorul

şcolar S. Spulbereanu şi destinate şcolilor de

la sate şi oraşe. Se tipăreau acele manuale în

bune condiţii grafice, cu legătură în pânză şi

frumoasă şi trainică.

În tipografia aceasta au apărut şi unele

scrieri ale localnicilor, cu caracter literar sau

reviste. Astfel s-a tipărit jurnalul de călătorie

,,Spre Cairo” de doctoral Vatică Ricman sau

încercarea monografică ,,Atilla” alcătuită de

colonelul Marin Marineanu. Condiţiile în

care s-au editat aceste scrieri erau modeste,

sub nivelul cărţilor şcolare. S-au mai tipărit gazetele ,,Vremea” şi ,,Sorcova”, ca şi

,,Romanaţul” scos de Ştefan Oprescu,

singurul gazetar profesionist pe care l-a

avut Caracalul.

,,Sorcova” apărea sub

conducerea lui Ilie Mărculescu. Despre

această gazetă, într-un articol publicat

în ,,Romanaţul” de la 1 aprilie 1944, se

spunea că a fost ,,prima şi până azi

unica gazetă satirică locală care a

apărut în condiţii onorabile, dar a avut

existenţă efemeră, încetându-şi apariţia

după 12 numere, la 1 aprilie acelaşi an,

1923”. Gazeta aceasta era condusă de

Ilie Mărculescu şi scrisă în cea mai

mare parte tot de el. Tipografia

românească a durat până în anul 1940

când şi-a încetat activitatea.

Ilie Mărculescu, care era şi librar şi se ocupa intens cu comerţul de librărie, nu o

mai putea ţine. Tipografia cu toate utilajele ei a fost vândută la Bacău, după ce funcţionase

20 de ani sub conducerea fraţilor Mărculescu.

Tipografia ,,Unirea”. Tipografia ,,Unirea” a fost una dintre cele mai bine utilate din

oraşul Caracal, de al cărei nume se leagă apariţia mai multor cărţi şi broşuri sau gazete

locale. Ea a luat fiinţă în anul 1921, în condiţii foarte modeste, din iniţiativa a trei

Ilie Mărculescu

Fraţii Ilie şi Ştefan Mărculescu în 1914

(S.J. A. N. Olt)



muncitori tipografi asociaţi şi anume: Dumitru (Tache) Costea, Constantin Rădulescu şi

Grigore Niţu. Toţi aceştia învăţaseră meseria de tipografi în tipografia lui Iorgu Petrescu şi

lucraseră multă vreme acolo. Cei trei asociaţi, care erau şi patroni şi muncitori tipografi

foloseau la început o maşină plană, marca Fenix nr. 4 cumpărată de la maiorul Gribavski

din Bucureşti. Timp de patru ani, până în 1925, a funcţionat într-o cameră sau mai bine zis

într-o pivniţă la Tache Costea acasă, pe str. Mihai Eminescu nr. 4. De acolo, când utilajele

s-au înmulţit şi au fost angajaţi şi alţi muncitori, s-a mutat în nişte dependinţe ale caselor

Florescu, pe str. Steaua Roşie de azi. După puţină vreme s-a instalat în casa Niculin Jianu,

actuala clădire a muzeului orăşenesc, în aripa cu arcade a clădirii. În anul 1928 a trecut în

casele Sinu, în încăperile pe care le ocupase ,,Tipografia cooperativă românească”. De

acolo, urmând soarta tuturor instituţiilor care nu aveau local propriu şi erau nevoite să facă

un necontenit peregrinaj, s-a mutat, în anul 1932, în str. Olteniei de azi, într-o clădire

încăpătoare, fosta locuinţă a părinţilor pictorului Gheorghe Teodorescu-Romanaţi.

Tipografia Unirea poseda literă în cantităţi suficiente, circa 1000 kg. cu diferite

caractere, încât putea satisface toate cerinţele tipografice din acel timp. Pe lângă maşina

Fenix cu care începuse munca, a mai achiziţionat o maşină plană, marca Marinoni, nr. 6,

una dintre cele mai vechi maşini plane de tipar dar care avea un randament destul de bun.

Maşinile acestea, şi Fenix şi Marinoni, erau folosite manual, fapt care îngreuna munca

tipografilor. Tipografia avea două secţii, cum aveau şi celelalte tipografii care mai existau

sau existaseră în Caracal, şi anume secţia tipografie (culegere- tipărire) şi secţia legătorie.

De remarcat că se dădea o mare atenţie, în acea vreme, legătoriei, legatului cărţilor, nu

numai a celor tipărite în tipografie ci şi cărţilor care veneau din afară, de la public.

Bibliofilia, în sensul mai larg al cuvântului, adică dragostea pentru cartea

frumoasă, era destul de răspândită în oraş şi în judeţ. Marii potentaţi ai acelui timp îşi

alcătuiau biblioteci ca într-una din fabulele lui Tudor Arghezi, cu cărţi legate în piele şi cu

încrustaţii aurite pe coperţi. Dar şi intelectualii oraşului, profesori, învăţători, jurişti,

ingineri posedau cărţi cu frumoasă legătură, executată la legătoriile din tipografiile

caracalene. Şeful secţiei legătorie de la Unirea a fost timp de peste două decenii

Constantin Rădulescu, un tipograf înzestrat cu mari calităţi în arta legătoriei, că aceasta era

cu adevărat o artă.

În afară de patroni, care lucrau alături de muncitori, este cazul să menţionăm ca

buni meseriaşi pe Ion Rădulescu, frate cu şeful legătoriei, pe Constantin Tomescu, un bun

zeţar, apoi pe Dumitru Cegă, Marin Ciobanu, Gheorghe State şi alţii. Numărul

muncitorilor n-a fost constant ci a variat de la un timp la altul. Lucrau, în medie, 15

muncitori, marea majoritate fiind calificaţi, dar erau şi câte unul sau doi ucenici, angajaţi

pe trei ani la învăţătura meseriei. La împlinirea celor trei ani, ucenicul primea o adeverinţă,

pe baza căreia i se da cartea de lucrător şi diploma de meseriaş-tipograf.

Iată conţinutul unui asemenea act, adică al unei adeverinţe:

,,Caracal, 26 noiembrie 1932.

Adeverinţă,

Se adecereşte de noi că tânărul Rădulescu Ion din Caracal a fost în atelierul

nostru de tipografie ,,Unirea” ca ucenic şi călfiţă, ramura zeţar, timp de trei ani şi în care

timp a avut o purtare şi pricepere în meserie, astfel că merită a obţine cartea de lucrător

tipograf şi diploma.

Grigore Niţu et. Comp.”

La intrarea ca ucenic, un tânăr, împreună cu tatăl său trebuiau să semneze un act

de angajament în care se prevedeau anumite condiţii de îndeplinit de către ucenic, dar şi

obligaţii ale tipografiei. Tipografia plătea pentru întreţinerea ucenicului câte 10 lei pe lună



în anul întâi, 20 de lei în anul al doilea, 25 în al treilea

an, 30 în al patrulea- dacă era angajat pe patru ani, şi

dacă avea o comportare bună în tot timpul, la sfârşitul

anilor de învăţătură i se da o primă de 60 de lei.

Tipografia Unirea executa tot felul de lucrări,

de la cărţi de vizită şi invitaţii felurite până la cărţi în

volume de sute de pagini, precum şi reviste în variate

formate. Dintre reviste, menţionăm pe

cele mai cunoscute şi cu o mai largă arie de

răspândire, astfel:

- ,,Zorile Romanaţului”- director Marin

Georgescu din comuna Celaru, revista cu cea mai

lungă existenţă, de peste două decenii, cu apariţie

lunară. Publica folclor, articole cu privire la

învăţământul şcolar primar, mici reportaje, recenzii de

cărţi, informaţii,

diverse cronici.;

- ,,Domnul

de rouă”, revistă

sub conducerea unui comitet, cu sediul la liceul ,,Ioniţă

Asan”, a apărut în lăudabile condiţii grafice şi cu bun

conţinut, cu colaborarea şi a unor scriitori consacraţi din

Bucureşti şi Craiova. A dispărut însă repede, după 2-3

ani.

-,,Romanaţul”, al cărui director-proprietar era

Ştefan Oprescu, originar din satul Cruşov, dar stabilit de

multă vreme în Caracal. Avea ca subtitlu ,,Ziar de

cultură şi informaţii pentru judeţul Romanaţi şi Olt”. A

apărut timp de zece ani, săptămânal, până în anul 1945

datorită perseverenţei directorului,

primul şi singurul gazetar profesionist până acuma al

oraşului Caracal. După 1941 a purtat titlul ,,Romanaţul-

Oltul” cu subtitlul ,,ziar de cultură şi informaţiuni al

romanaţenilor şi oltenilor de pretutindeni”;

- ,,Vremea”, cu subtitlul ,,Organ independent, cultural, social, economic, politic”, de sub

conducerea lui Ştefan Ricman. A apărut tot săptămânal. Notăm că publicaţiile

cu existenţă îndelungată se

tipăreau când la o tipografie

când la alta din oraş. De

aceea le menţionăm şi în

cadrul altor tipografii, dar

prezentarea lor o facem la

tipografiile unde au apărut

mai mulţi ani.

Altă gazetă,

,,Făclia”, condusă de Ştefan

Mardaloescu, avocat cu reale



calităţi de gazetar, se adresa în primul rând căminelor

culturale. ,,Vremea Noastră” sub conducerea avocatului

Remus Scarlat avea un profil asemănător cu al ,,Făcliei”

şi se adresa mai mult satelor. ,,Şcoala Romanaţului”,

revista ,,Asociaţiei învăţătorilor din judeţul Romanaţi”, a

apărut lunar, în format de carte, între anii1938-1940, tot la

tipografia Unirea. Publica materiale în legătură cu şcoala.

,,Prietenia Literară” şi ,,Haralamb Lecca”, reviste de

literatură conduse de poetul şi epigramistul Nellu (Ioan)

Cristescu, tot la Unirea s-au tipărit.

Dintre cărţile tipărite în această tipografie

menţionăm câteva, despre care avem cunoştinţă şi anume:

,,Caracal-Cairo”68

, de Dumitru C. Eftimescu, o broşură în

care autorul relatează cele văzute de un grup de

excursionişti într-o excursie făcută în 1928, pe itinerariul

Caracal-Istambul-Atena-Cairo şi înapoi; ,,Măşti pentru

muzeu”, de Paul

Constant, o carte de schiţe umoristice în care autorul-

ofiţer de administraţie în Caracal între anii 1933-1938- a

înfăţişat moravuri şi tipuri caracteristice din viaţa

oraşului Caracal. Cartea a apărut în anul 1935.

,,Epigrame”, ,,Primăvara”, ,,Poezia

anotimpurilor”, broşuri cu puţine pagini, tot la Unirea

între anii 1933 şi 1936 s-au tipărit. ,,Opera lui Creangă”,

cu subtitlul ,,Studiu

de sinteză”,

1941, de Crăciun

Pătru, una dintre

primele cărţi de

analiză literară a

operei humu-

leşteanului din

literatura română a fost tipărită în bune condiţii

grafice.

Tipografia ,,Unirea” a funcţionat aproape

trei decenii în Caracal, până în anul 1948. Şi deşi

mai

erau şi alte tipografii în oraş, ea a fost cea mai

apreciată atât prin calitatea lucrărilor ce se

executau de către buni meşteri tipografi, care erau

oameni populari, cinstiţi şi respectuoşi cu toată

lumea.

În anul 1949, tipografia ,,Unirea” şi-a

încheiat activitatea şi a fost cedată statului de către

conducătorii ei.

68

Redată şi de noi în Memoria Oltului şi Romanaţilor, nr. 73-76/2018.



Aspecte militare ale revoluţiei de la 1848 în judeţul Romanaţi (II)

Colonel (r.) Dumitru Matei

Armata din Ţara Românească a avut un rol important în organizarea şi

desfăşurarea cu succes a Revoluţiei de la 1848, majoritatea militarilor provenind din

pandurii care luptaseră pentru emancipare naţională. Revoluţionarii de seamă au fost ei

înşişi militari (N. Bălcescu, M. Kogălniceanu, C. A. Rosetti, A. I. Cuza) şi au contribuit la

instruirea şi educarea patriotică a ostaşilor, astel că majoritatea armatei a trecut de

partea revoluţiei.

După victoria revoluţiei, Guvernul provizoriu a întreprins acţiuni pentru întărirea

armatei permanente şi pentru organizarea gărzii naţionale cu scopul apărării revoluţiei

contra acţiunilor potrivnice din interior.

Înăbuşirea revoluţiei de către forţe militare intervenţioniste otomane şi ţariste nu

a însemnat stoparea acţiunilor de transformări revoluţionare, chiar dacă ocupaţia străină a

revenit în deceniul următor.

După înfrângerea revoluţiei de către forţele intervenţioniste a urmat represiunea

ocupanţilor contra organizatorilor şi conducătorilor revoluţiei. Totuşi, armata reorganizată,

cu efective sporite, a primit o educaţie adecvată prin înfiinţarea şcolilor militare şi

trimiterea unor tineri ofiţeri la studii în străinătate, a continuat să manifeste spirit patriotic

şi să slujească interesul naţional.

În rândurile care urmează prezentăm modul de acţiune a puterilor străine pentru

înlăturarea regimului instaurat de revoluţie şi represiunea exercitată de puterea instalată

de intervenţionişti contra participanţilor la revoluţie.

*

Deşi forţele intervenţioniste au intrat în ţară, starea de spirit revoluţionară se

menţinea în rândul populaţiei şi armatei. Astfel, căpitanul Boboc, comandantul companiei

a 8-a din Regimentul 3 Infanterie raporta şefilor că sublocotenentul Ioan Dascălu, ce

fusese ridicat în acest rang de conducătorii revoluţiei, împreună cu subtcârmuitorul ce-şi

are tahtul într-acest sat Islazul, şi anume Ioan Bunescu, au instigat soldaţii de sub

comanda sa, să ia şi soldaţii de la celelalte pichete şi să meargă cu ei la domnul Magheru şi

împreună cu acesta să vină asupra oştilor împărăteşti de la Bucureşti. Aflând despre aceste

intenţii ale sublocotenentului Dascălu, căpitanul Boboc l-a arestat şi l-a trimis la Bucureşti

sub paza soldatului Costea Pietraru cu rugămintea către comandantul regimentului să-l

trimită la cinstita Căimăcămie care va face cele de cuviinţă cu dânsul. În finalul raportului

precizează că subcârmuitorul nu încetează nici astăzi de a scula sate întregi şi a trimite la

rezidenţa cârmuirii şi de acolo la domnul Magheru, stricând şi toate podurile de pe Olt69

.

La 12 septembrie, colonelul Radu Golescu, comandantul Regimentului 2

Infanterie cu reşedinţa în Bucureşti, venise la generalul Tell să-l întrebe ce să facă dacă vor

intra turcii şi-i vor cere cazarma, iar generalul a răspuns70

: Turcilor, ca nişte oaspeţi, să le

dăm cazarma; cea de călărime este deşartă pentru acest sfârşit. În cea de pedestrime să

stea soldaţi, până vor veni turcii, unde să vie şi compania de pompieri spre a da onorurile

ostăşeşti generalului turc şi oştirii şi apoi, după primire, să se tragă soldaţii noştri în

oraş. La întrebarea colonelului Golescu: Dar dacă ne vor cere şi armele? generalul Tell a

răspuns: Să nu le daţi. Prietenii nu cer armele.

Acestea erau ordinele pentru cei 400 soldaţi români şi 200 pompieri în ziua de 13

69Centrul de studii şi cercetări de istorie şi teorie militară: Documente privind istoria militară a poporului român, Editura

militară, Bucureşti, 1986, Doc. nr 50, copie de pe raportul căpitanului Boboc, pag 55-56 70Idem. Doc. nr. 58, pag. 53-55



septembrie când, prin

bariera Mihai Vodă intrau

în Bucureşti cam 5.000 de

pedeştri, călăreţi şi

artilerişti turci.

La 13 septembrie,

membrii Locotenenţei

domneşti, Nicolae Golescu

şi Christian Tell, adresau

reprezentantului puterilor

girante o scrisoare în care

arătau că: Astăzi, la 13/25

septembrie, fără somaţie

prealabilă şi contrar

tuturor regulilor de drept al oamenilor, trupele Alteţei Sale sultanul au intrat în oraşul

Bucureşti, în pas forţat, cu baioneta la capătul puştii, cu meşa tunurilor aprinsă, după ce

au zdrobit sub copitele cailor lor grupuri de ţărani neînarmaţi; oraşul este sub ocupaţie

militară; activitatea guvernului este paralizată, toate puterile legale sânt întrerupte din

această cauză, fără ca să se fi luat măsuri pentru înlocuirea lor.

În consecinţă Locotenenţa domnească, aruncând orice vină asupra celor în drept,

protestează cu toată energia indignării71

sale împotriva unei astfel de curse şi ia întreaga

Europă drept judecător între ea şi Sublima Poartă.

Deci intenţia comandamentului trupelor române era de a primi cu onoruri trupele

otomane, considerate a fi trupe ale aliatului, dar acestea au avut alte ordine şi alt

comportament, diferite de cele la care se aştepta conducerea ţării.

Un martor ocular relata că ostaşii regimentului se aflau în front, în curtea cazărmii,

iar când turcii s-au apropiat, fanfara a început să cânte marşul de ceremonie şi soldaţii au

prezentat armele pentru onor,

însă turcii au avut o comportare

neprevăzută, trecând o mare

parte din soldaţi în partea opusă,

odată cu tunurile pe care le-au

pus în poziţie de tragere. Chiar

atunci se apropia compania de

pompieri, sub comanda

căpitanului Zăgănescu.

Din relatarea

căpitanului rezultă că văzând

orânduiala ostilă a armatei

turceşti, a avut un moment

intenţia să se întoarcă în oraş,

însă cunoscând ordinul, s-a

hotărît să meargă alături de

ostaşii din cazarmă şi a ordonat companiei să meargă în formaţie, cu armele pe umăr, prin

mulţimea turcilor.

Turcii aveau fitilele aprinse la tunuri şi infanteriştii turci au primit ordin să meargă

71

ibidem

Două litografii reprezentând lupta din 13 septembrie

1848 a pompierilor cu armata otomană



spre tunuri. În graba lor, un ostaş turc s-a împiedicat de un pompier72

şi a căzut, iar

ofiţerul turc a lovit cu latul sabiei pe pompier. Alt soldat turc, văzând exemplul ofiţerului

său, a descărcat puşca într-un pompier, ucigându-l. Cum pompierii erau chiar în faţa

tunurilor, căpitanul a ordonat să intre mai repede în cazarmă, căci aveau puştile

neîncărcate. Jumătatea formaţiei trecuse de tunuri când un tun a tras un foc, deschizând

drum larg în formaţia pompierilor. Au tras şi alte tunuri, omorânnd alţi câţiva pompieri,

apoi au început să tragă puştile şi carabinele turceşti. Lângă cazarmă, pompierii erau mai

la adăpost şi căpitanul a ordonat să încarce armele şi să tragă şi ei. Au reuşit să încarce şi

să tragă de două-trei ori, dar mitraliile trase de tunuri îi prăpădeau, deşi se culcaseră la

pămnt.

Disperaţi, au strigat cu toţii: Pe tunuri, copii, că ne prăpădesc! Au dat năvală la

tunurile care erau încărcate şi le-au întors cu ţeava spre turci. Loviturile au plecat şi au

ucis mulţime de turci; aceasta fu prada cea mai mare.

Un ofiţer superior – maior sau colonel turc – venea spre căpitanul Zăgănescu, iar

acesta a luat arma din mâna unui soldat şi l-a dat jos de pe cal.

Trăgeau şi ostaşii din cazarmă, dar distanţa era prea mare. Cum pompierii au

terminat cartuşele, s-au grăbit în cazarmă să ia altele. Un general turc cere să se oprească

focul şi să înceapă parlamentările.

Colonelul Radu Golescu a mers la turci să vorbească. Un locotenent de pompieri,

rănit, era cu capul pe o buturugă, iar un turc l-a înţepat cu baioneta şi văzând că este viu, a

descărcat puşca în capul lui, omorându-l. Atunci un cetăţean văzând această cruzime, a

smuls un par şi l-a pocnit pe turc în cap, apoi i-a luat arma şi a înfipt-o în alt turc ce se

apropia de el, îl ucide şi-i ia şi lui arma, apoi cu ambele arme fuge la vale, spre mahalaua

Izvor.

Ajunşi în cazarmă exasperaţi, pompierii strigă la căpitan:

– Ce-i asta, domnule căpitan? Ne aduseşi aici cu puştile goale, turcii ne ucid ca

pe vite. Sântem vânduţi. Vânduţi!

Atunci căpitanul strigă şi el:

- Vânduţi, fraţilor, însă de turci! Să murim cu toţii ca nişte bravi!73

- Să murim! Să murim! strigă pompierii cu toţii. Turcii strigă şi ei:

- Dur, dur, be cardeşi! (Fii calm, frate dragă).

Pitarul Grigore din Giurgiu, pe care căpitanul Zăgănescu îl caracterizează ca fiind,

bulgar grecit, reacţionar plătit, vânzător al creştinilor, zise soldaţilor noştri din partea

paşei că e pace, numai să lase armele şi să se ducă fiecare acasă.

La vorba pitarului că s-a făcut o greşală, soldaţii se sfătuiesc cu ofiţerii şi hotărăsc

să lase armele. Numai doi pompieri din fundul curţii nu au făcut acest lucru, deşi turcii

strigau la ei, dar nu pricepeau, iar turcii au tras asupra lor, ucigându-i. Când ostaşii au ieşit

din cazarmă, depărtându-se de arme, tunurile au tras cu mitralii asupra lor, secerându-i

grozav.

Oamenii fugeau care încotro putea. Chiar căpitanul Zăgănescu fugea cât mai

repede, a ajuns la un gard de uluci pe care l-a sărit şi a ajuns într-o grădină, fără să ştie

încotro se duce. A întâlnit un om care i-a spus că gulerul îi roşeşte (fiind rănit) şi i-a spus

încotro să se îndrepte. Ajuns în mahalaua Dudescului, la un azil de călugări catolici, a stat

ascuns până la 19 septembrie.

Căpitanul Deivos – care a îndoctrinat compania de pompieri pentru Constituţie şi a

fost trecut în oştirea permanentă pentru a lăsa locul de căpitan lui Zăgănescu – a făcut şi el

72Sublocotenentul caracalean Dincă Bălşan, cf. Istoria militară a poporului român, Ed. militară, Bucureşti, 1987, pag. 307 73Documente ... , pag. 54



mărturisiri despre acele evenimente: după ce s-au hotărât să predea armele, el s-a dus la

generalul turc să predea sabia, dar acesta a poruncit şă şi-o ţină şi l-a întrebat cine fu

începătorul?

Căpitanul a răspuns în turceşte: Voi! Turcul a replicat: Ba voi! Voi!

Văzând că turcii armează puştile, căpitanul Deivos a zis către soldaţii români:

Copii, risipiţi-vă cât puteţi şi la picior iute! Nici n-a terminat vorba, că puştile şi tunurile

turceşti au început să tragă asupra soldaţilor noştrii dezarmaţi. Căpitanul Deivos a fugit şi

el în mahala, către Izvor.

Turcii au zis că nu au tras asupra soldaţilor dezarmaţi, dar căruţaşii care au ridicat

trupurile celor morţi au mărturisit că cei mai mulţi morţi sunt fără patrontaşe.

Martorului Niculae Costinescu, la 19 septembrie 184874

, redă cuvintele căpitanilor

Zăgănescu şi Deivos după lupta cu turcii: turcii au tras în ostaşii noştri după ce aceştia au

predat armele.

În urma confruntării din dealul Spirii, pe câmpul de onoare şi-au pierdut viaţa 80

de militari, în majoritate pompieri din compania căpitanului Zăgănescu, iar pierderile

suferite de inamic s-au cifrat la aproape 200 de militari75

.

*

Pentru mai buna cunoaştere a modului în care s-au desfăşurat evenimentele în ziua

de 13 septembrie 1848 prezentăm, în rezumat, declaraţiile de martori luate de autorităţile

instalate după invazia trupelor otomane şi ţariste, cu precizarea că şi acestea pot avea un

anumit grad de subiectivitate, martorii încercând să evite represiunea ce ar putea să le fie

aplicată:

Declaraţie de martor privitoare la faptele petrecute în ziua de 13/25 septembrie

184876

.

Către orele 3 fără un sfert trupele turceşti au început să defileze în faţa cazărmii

de infanterie în ordinea următoare: un escadron de cavalerie, două companii de

infanterie, 6 piese de artilerie, restul urmând în dezordine. Escadronul de cavalerie s-a

oprit în curtea palatului ars, infanteria s-a postat în ambuscadă în spatele gardului

cazărmii, piesele de artilerie au fost aţintite asupra cazărmii.

Colonelul Rudolf [Radu] Golescu nu primise ordin de părăsire a cazărmii şi a

lăsat un pichet de 20 oameni cu baioneta la armă să păzească poarta. Un colonel turc

urmat de interpreţi a venit să vorbească cu colonelul român, apoi a plecat cu acesta şi cu

ofiţerii ce-l însoţeau, printre turci.

După puţin timp au venit pompierii cu arma în mână, trecând printre turci, fiincă

îi chemase mai înainte de defilare colonelul Golescu. Fără cea mai mică provocare din

partea trupelor române, turcii au deschis foc asupra flancului stâng al companiei de

pompieri şi un mare număr au murit pe loc, iar artileriştii au tras asupra cazărmii. S-au

tras şi focuri de linie, dar fără efect, căci la începutul atacului colonelul a ordonat

militarilor să se retragă în fundul curţii.

Pompierii au rezistat energic, dar având pierderi mari, comandantul lor cu vreo

30 de oameni au intrat în cazarmă şi s-au alăturat trupelor de linie. Dintre ei 6 au murit

în cazarmă datorită rănilor grave, iar alţi 10 erau răniţi mai puţin grav.

Greceanu a părăsit trupele şi a rămas la comandă căpitanul Deivos.

Un colonel turc a venit şi l-a somat să depună armele, asigurându-l că Paşa a

acordă ieşirea liberă din cazarmă, cu viaţa neatinsă.

74Idem, pag. 55 75Istoria militară ..., pag. 308. 76Documente ... , Doc. nr. 60, pag. 66-70



Căpitanul Deivos cu 200 de soldaţi au acceptat şi au lăsat armele şi muniţia, dar

căpitanul Zăgănescu a refuzat să se predea. Deivos şi ostaşii săi au fost duşi la generalul

turc, care le-a spus să meargă la casele lor şi să nu ridice arma contra suzeranului lor,

sultanul, dar când coborau pe drumul spre oraş turcii au tras asupra lor, omorându-i pe

mulţi. Alţii au fugit, ascunzându-se prin grădini. Martorul a fugit şi el, dar se ştie că turcii

au tras cu tunurile asupra suburbiei Izvor de la poalele dealului o jumătate de oră, iar

noaptea s-au răspândit prin această suburbie, au jefuit, au violat şi au ucis fiinţe

nevinovate.

Semnătura martorului.

Urmarea zilei de 13/25 septembrie77

În timp ce căpitanul Deivos se ducea cu oamenii săi la generalul turc, un ofiţer

turc a venit la cazarmă să-i someze pe cei ce au rămas să se predea, promiţând că vor

putea pleca la casele lor. Rezistenţa fiind imposibilă împotriva unei armate întregi,

căpitanul Zăgănescu s-a predat cu 40 de oameni, alţii au refuzat să predea armele şi s-au

împrăştiat în oraş conduşi de sublocotenentul Ion Pescaru.

Cînd căpitanul Zăgănescu şi cei 40 de militari au pornit la drum spre a merge la

general, încrezători în cuvântul dat, au fost mitraliaţi în mijlocul curţii.

Ion Pescaru locuia în cartierul Izvor şi când a ajuns acasă a găsit pe sora sa

ucisă cu un foc de armă, iar casa devastată.


Altă declaraţie78

:

Mergând din curiozitate în întâmpinarea trupelor turceşti, martorul a văzut un

pluton de lăncieri turci care se îndreptau spre vechea cazarmă pentru a intra în oraş.

Acolo au aşteptat restul armatei care venea din urmă. Trei tineri români fără arme voiau

să meargă pe drumul spre cazarma nouă, dar ofiţerul turc, după câteva somaţi, l-a lovit

pe un tânăr în cap cu latul sabiei, iar acesta a protestat cu cuvinte. Atunci ofiţerul s-a

năpustit asupra lui să-l taie cu sabia, dar în acel moment au sosit vreo 20 de tineri

înarmaţi cu puşti şi urmaţi de corpul de pompieri ce se ridica la 150 de oameni. Ei s-au

oprit la 40 de paşi de turci şi au strigat ura. Atunci plutonul de turci a făcut un ocol în

jurul lor, alt pluton i-a luat locul şi a tras primul asupra românilor, fără somaţie

prealabilă. Aceştia au ripostat şi un mare număr de victime a căzut de o parte şi de alta.

Au tras în lungul zidului exterior al cazărmii şi două tunuri turceşti, unul cu mitralii şi

altul cu ghiulele.

Alături de martor au căzut lovite mai multe persoane, astfel că pericolul l-a

determinat să se întoarcă la casa lui, care era aproape.


*

Luând cunoştinţă de intrarea trupelor ruseşti în ţară79

, la 14 septembrie 1848

Gheorghe Magheru se adresează tuturor celor care s-au înfrăţit cu constituţia printr-un

mesaj vibrant, chemându-i să lupte:

(...) dacă vrednicia de om se mai păstrează încă în român, atunci să ne grăbim,

căci patria plânge, căci libertatea suferă, căci naţionalitatea română geme şi ne cheamă a

77Idem, pag. 70. 78Idem, pag. nr. 70 79Colonel Drăgănescu: Campaniile din 1848 – 1849 şi 1918 – 1920 în Transilvania şi Ungaria, pag 48: La Ploieşti ajunsese

generalul rus Lüders având sub comanda sa 30-35.000 soldaţi



o mântui.

(...) Aideţi dar, fraţii mei români! Alergaţi cu orice arme veţi avea: securi, coase,

puşci care au fost armele vitejilor nostril străbuni; alergaţi sub steagul libertăţii şi aideţi

cu toţii să ne luptăm şi să păstrăm sfintele drepturi ce păgânii vor să ni le hrăpească! Eu,

fraţilor, sânt român şi ca român mă simt ferice de a muri pentru ţara mea! (...)

Veniţi fraţilor, veniţi de priviţi pe voinicii panduri, pe bravii dorobanţi ce cu

bucurie, ce cu entuziasm vor să scape ţara lor: (...) Grăbiţi-vă dar, o, fraţii mei români!

Vază lumea întreagă cine este popolul român şi cum ştie el să fie în veci liber, când odată

a spart lanţurile tiraniei şi ale robiei!80

Un apel la fel de vibrant adresează în aceeaşi zi capilor Guardiei naţionale, tiştilor

şi dorobanţilor:

Voi, fraţilor, voi, populul întreg român, cari aţi răbdat de 18 ani ticăloşia,

nedreptatea şi sărăcia, voi care aţi fost jertfă de 18 ani ai tiraniei, ai jafului şi biciului,

v-aţi sculat într-o glăsuire în numele Domnului din ceruri, aţi arătat suferinţele voastre şi

la glasul vostru (...) a pierit dintre voi şi întunericul nelegiuirii s-a şters împreună cu

legiuirile de robirea ce-i zicea Regulament (...).

Fraţi români, bărbaţi vrednici de libertate şi de dreptate (...); Gândiţi-vă că dacă

voi nu veţi fi tari, că dacă voi împreună cu toţii nu vă veţi lupta pentru sfânta noastră

Constituţie, nelegiuitul Regulament, întocmai ca un şarpe turbat, va veni, urmărit de clacă

de iobăgie, de bici şi de robie, să-şi verse mai amar veninul său asupra scumpei noastre

patrii şi să ne sugă mai cumplit.(...)81

La 18 septembrie Gheorghe Magheru scria consulului britanic la Bucureşti că are

la dispoziţia sa două regimente de trupe neregulate (panduri) bine organizate şi instruite,

un regiment de trupe de linie, o baterie de 6 tunuri cu artilerişti, un divizion de cavalerie,

1.500 de dorobanţi bine înarmaţi, 8.000 de voluntari care aşteaptă arme.

Ca forţe populare mai avea numai din cele 9 judeţe aflate sub autoritatea sa

135.000 oameni, câte 15.000 din fiecare judeţ, la care trebuie luate în calcul forţe ce nu se

află la dispoziţia sa imediată: două regimente trupe de linie, două divizioane de cavalerie,

4.500 dorobanţi bine înarmaţi, repartizaţi în celelalte judeţe, 2.000 plăieşi (grăniceri)

înarmaţi cu puşti. În sfârşit, forţele populare din celelalte 11 judeţe şi forţele destul de

importante de care ar putea dispune Moldova. Aceste forţe, reunite cu ale Imperiului, ar fi

de neînvins pe teritoriul naţional. Populaţiile nu aşteaptă decât un cuvânt […]

În ceea ce mă priveşte, răspund cu capul pentru fidelitatea lor şi pentru hotărârea

lor82

.

Alta era însă intenția Sublimei Porți, care nu avea planul de a se război cu

Imperiul țarist pentru a salva revoluţia din Principatele române.

La 16 septembrie căpitanul Niculescu, care se afla cu compania sa în Brăila pentru

serviciul de pază şi carantină, raporta printr-o scrisoare Cinstitului ştab al oştirii Ţării

Româneşti în ziua de 15 septembrie că paşa Rifaat a intrat de dimineaţă în cazarmă sub

cuvânt că are de citit o poruncă, a ordonat adunarea ostaşilor şi le-a spus că din poruncă se

slobod din slujbă şi să meargă pe la casele lor, apoi a luat armele şi magaziile cu toată

îmbrăcămintea şi armătura ce a fost într-însele, cum şi caii şi spitalul. Ofiţerilor le-a zis

că sunt desfiinţaţi din slujbă împreună cu soldaţii şi pot merge unde vor voi, iar căpitanul

să dea bilete de slobozenie din slujbă soldaţilor, rămânând numai puţini soldaţi la pichete

şi ofiţerii care îngrijesc de dânşii, cerând căpitanului să le facă bilete de slobozenie din

80Documente ... , Doc, nr. 53, pag. 48-49 81Idem, Doc. nr. 54, pag. 51-52 82Idem, Doc. nr. 57, pag. 52-53



slujbă soldaţilor83

.

La 24 sept/6 oct. 1848 consulul englez a trimis de la Bucureşti şefului său un

raport prin care îl informează că Magheru, susţinut de locuitorii celor 5 judeţe din Valahia

Mică este hotărât să reziste în poziţia sa întărită de la Râmnic, fiind bine aprovizionat cu

arme şi muniţii. El a refuzat somaţia de predare făcută de către Omer Paşa, răspunzându-i

că va rezista până la ultimul om împotriva unei puteri care sub pretextul prieteniei trimite

forţe în Valahia şi se comportă astfel ca să depărteze acţiunea românilor faţă de suzeranul

lor legitim.

Pentru a-l supune pe Magheru au fost trimişi 5.000 de oameni şi 6 piese de

artilerie din Bucureşti; alţi 5.000 de infanterişti şi o artilerie considerabilă de la Vidin vor

trece Dunărea pentru a ocupa judeţele din sudul Micii Valahii.

Consulul se temea că dacă aceste judeţe continua să reziste, acesta va fi un bun

pretext ca trupele ruseşti să înainteze şi Magheru nu va putea rezista în cele 5 luni de iarnă,

aşa că i-a scris lui Magheru să-şi demobilizeze cei 4.000 de oameni bine înarmaţi, iar el să

treacă graniţa în Austria, căci altfel ar putea aduce nenorociri şi mai mari asupra acestei

nefericite ţări84

.

La 26 septembrie/8 octombrie consulul englez îi scrie lui Magheru că abia ieri a

primit scrisoarea ce i-a fost adresată de acesta pe data de 16/28 şi constată cu regret că

poziţia adoptată faţă de forţele Porţii nu poate fi decât fatală atât pentru general, cât şi

pentru cei ce-l însoţesc, iar asupra ţării va atrage nenorociri care nu se pot prevedea.

Ca urmare îl sfătuieşte să trimită la vetrele lor toţi oamenii, fără a pierde nici o zi,

iar el să se retragă peste munţi. Sultanul are intenţii binevoitoare faţă de ţară, dar trimisul

său nu poate negocia cu oameni înarmaţi, aşa că orice rezistenţă armată contra trupelor

turceşti nu poate fi decât fatală întregii Valahii85

.

O importantă grupare otomană, cuprinzând o mare parte din cei 20.000 de ostaşi

ce constitiau trupa de intervenţie a sultanului, comandată de Ismail paşa, s-a pus în

mişcare din Bucurşeti spre Oltenia, urmând să coopereze cu o grupare de peste 10.000 de

oameni ce se pregătea să forţeze Dunărea pe la Calafat şi cu o altă grupare comandată de

Kerim paşa, având 3 batalioane de infanterie, 4 escadroane de cavalerie şi 4 tunuri.

Tot spre tabăra lui Magheru se îndrepta şi o grupare de 5.000 soldaţi din cadrul

forţelor intervenţioniste ţariste86

.

În această situaţie deosebit de grea, generalul Mgheru, contar voinţei sale, este

nevoit să ia altă hotărâre decât cea pentru care se angajase: el îi scrie consulului englez la

28 septembrie 1848 că după ocuparea Ţării Româneşti de trupele turceşti, generalul rus

Lüders i-a făcut cunoscut prin proclamaţia sa din 15 septembrie 1848 că şi trupele ruse au

trecut hotarul ţării române, astfel că el, Magheru, protestează contra acestei noi violări a

pământului român, violare care este o încălcare silnică a tuturor tratactelor care

guvernează suveranitatea naţiunii române.

Deşi naţiunea i-a încredinţat comanda trupelor regulate şi neregulate, fiindcă două

mari puteri au concentrat numeroase armii în ţara română, pentru a nu atrage asupra

naţiunii tristele urmări ale unui rezbel cu totul nepotrivit şi ca să nu dea cel mai mic

pretext ocupării ruse, (...) el, generalul Magheru se leapădă de puterea sa şi invită pe

bravii ostaşi români, care erau adunaţi spre înfrânarea turburărilor din întru să se tragă

la vetrele lor; de asemenea, arată că a cerut locuitorilor să se liniştească, nădăjduind că

83Idem, Doc. nr. 55, pag. 56 84Idem, Doc. nr. 61, pag. 57-58 85Idem, Doc. nr. 67, pag. 62-65 86Istoria militară ... , pag. 305



dreptatea n-o să le fie răpită, căci puterile străine nu vor îngădui o asemenea nedreptate87

.

Tot la 28 septembrie 1848, generalul Magheru se adresează şi soldaţilor săi cu o

Proclamaţie că au fost unii dintre cei dintâi care s-au ridicat la glasul patriei şi în unire cu

fraţii lor au proclamat constituţia şi au ridicat stindardul libertăţii; Europa a privit cu

plăcere devotamentul lor pentru cauza sfântă a regenerării ţării şi omenirea întreagă a

binecuvântat neînspăimântatul curagiu de a apăra cu sângele lor noile instituţii ce ţara

şi-a dat pentru mântuinţa şi fericirea sa.

Soldaţii erau gata de a aduce mari sacrificii pentru sprijinirea drepturilor

netăgăduite ale ţării, dar intrarea succesivă a armatelor turceşti şi ruseşti pe pământul

nostru a schimbat cu totul împrejurările de la care aşteptam realizarea frumoaselor

nădejdi ce ne hrăneau pentru binele patriei şi al naţiei.

Pentru a nu da loc unui război nepotrivit între noi şi două mari puteri şi a nu da

cel mai mic pretext ocpaţiei ruseşti, generalul se vede silit a slobozi din slujbă pe soldaţi şi

a se retrage din poziţia sa de comandant.

Îi îndeamnă pe soldaţi să se întoarcă la vetrele lor şi le mulţumeşte pentru

devotamentul şi straşnica disciplină ce au păzit sub comanda sa, apoi le cere să păstreze în

inimi sentimentele de patriotism şi naţionalitate de care sunt însufleţiţi şi să nu uite că la

orice chemare a glasului patriei sunt datori a alerga şi a muri pentru dobândirea sfintelor

noastre drepturi88

.

*

La Bucureşti se reinstaurase Căimăcămia şi, după consolidarea puterii, aceasta va

organiza represiunea contra revoluţionarilor.

Caimacamul Constantin Cantacuzino a numit la 17/25 septembrie pe colonelul

Garbaţki vremelniceşte cu comănduirea oştirii [89].

Vremelnicescul comanduitor al oştirii, polcovnicul Garbaţki, a poruncit la 27

septembrie că toţi militarii care între 11 iunie şi 14 septembrie au avut numiri

nepravilnice, urmându-şi cu activitate, credinţă şi osârdie slujba care au avut-o până la 11

iunie, pot să dobândească milostivirea stăpânirii şi vor câştiga cinstea stăpânirii, dacă

urmează condiţiile stabilite prin poruncă, dar pentru abaterea de la cele poruncite vor

atrage asupră-le îndoita răspundere şi pedeapsă [90]

Dorind să refacă în timp scurt puterea armată care să-l servească, la 5 octombrie

caimacamul a poruncit să fie primiţi oamenii şi caii ce se află răspândiţi cu toate obiectele

militare: cei din Polcul 1 la Craiova, cei din Polcul nr. 2 la Brăila şi cei din Polcul nr. 3 la

Olteniţa; Divizioanele 1, 3 şi bateria artileriei la Zimnicea, iar Divizionul nr. 2 la

Călăraşi91

.

La 8/20 octombrie Garbaţki este înştiinţat de la Iaşi despre forţele ruseşti care au

intrat în Moldova: 2 regimente de cazaci, 3 regimente de cavalerie, 6 regimente de

infanterie, 50 de piese de artilerie dintre care 30 de calibrul 12 şi 12 de calibrul 26 cu o

mare cantitate de muniţii, mari provizii de lemn şi peste 50 de căruţe purtând 1-2 echipaje

de pontonieri. Armata rusă a trecut frontiera Valahiei şi a lăsat garnizoane la Focşani şi

la Iaşi. Se preciza că sunt aşteptate în fiecare zi întăriri importante92

.

Garbaţki porunceşte la data de 22 octombrie 1848 cine să comande companiile

(roatele) din cele 3 regimente de infanterie:

87Documente ... , Doc. nr. 64, pag. 60 88Idem. Doc. nr. 65, pag. 60 89Idem. Doc. nr. 56, pag. 51-52 90Idem. Doc. nr. 63, pag. 59 91Idem. Doc. nr. 70, pag. 69 92Idem. Doc. nr. 72, pag. 70-71



La Polcul nr. 1: roata a 1-a: parucicul Macedonski; roata a 2-a: parucicul

Gărdescu al 2-lea; roata a 3-a: porucicul Munteanu 1; roata a 4-a: fostul comenduitor,

parucicul Cotopulea 1; roata a 5-a; parucicul Moscu 1; roata a 6-a: parucicul Cotopulea 2;

roata a 7-a: fostul comenduitor căpitan Lăzureanu; roata a 8-a: fostul comenduitor căpitan

Iconomu.

La Polcul nr. 2: roata a 1-a: parucicul Caragea; roata a 2-a: fostul comenduitor

căpitan Podeanu; roata a 3-a: parucicul Coc; roata a 4-a: parucicul Arion al 2-lea; roata a

5-a: fostul comenduitor căpitan Papazolu; roata a 6-a: parucicul Conţescu; roata a 7-a:

fostul comenduitor căpitan Nedeleanu; roata a 8-a: fostul comenduitor căpitan

Diamandescu.

La Polcul nr. 3: roata a 1-a: parucicul Drăgulănescu; roata a 2-a: fostul

comenduitor căpitan Bălănescu, roata a 3-a: fostul comenduitor căpitan Carp; roata a 4-a:

fostul comenduitor căpitan Musceleanu, roata a 5-a: fostul comenduitor căpitan Arion I-iu;

roata a 6-a: fostul comenduitor căpitan Puică, roata a 7-a: parucicul Coresi; roata a 8-a:

parucicul Bagdat.

În locul celor trimişi cu însărcinări deosebite (parucicii Caragea, Conţescu, Arion

al 2-lea şi căpitanul Papazolu) să fie numiţi ofiţerii care vor fi găsiţi de cuviinţă la

regimente93

.

La rândul său, adjutantul ştabului oştirii porunceşte ofiţerilor din capitalele de

judeţe să strângă în grabă toţi oamenii, muniţia de război, îmbrăcămintea, caii şi orice alte

obiecte răspândite prin judeţe, astfel:

Ştabul Polcului nr. 1 în Craiova, având:

Roata a 1-a la Ocnele Mari, a 2-a la Gruia, a 3-a la Severin, a 4-a la Craiova cu

ştabul polcului, a 5-a la Bechet, a 6-a la Islaz, a 7-a la Bucureşti şi a 8-a la Calafat.

Ştabul Polcului nr. 2 la Brăila, având: Roatele a 1-a, a 2-a, a 3-a şi a 4-a la Brăila, cu ştabul polcului; a 5-a la Gura

Ialomiţei; a 6-a la Cocargea; a 7-a şi a 8-a la Telega.

Ştabul Polcului 3 la Olteniţa, având: Roata a 1-a la Călăraşi; a 2-a, a 3-a şi a 4-a la Olteniţa, cu ştabul polcului; a 5-a la

Zimnicea, a 6-a la Giurgiu şi a 8-a la Turnu [Măgurele].

Cavaleria: Divizioanele 1 şi 3 la Zimnicea; Divizionul 2 la Călăraşi,

Artileria şi roata de pompieri: în Bucureşti.

Activitatea începe la 1 noiembrie. Se dau detalii privitoare la biletul de drum şi

modul de deplasare; termenele de raportare la dejurstvă: la fiecare 7 zile94

.

Caimacamul Cantacuzino a publicat în Buletinul Ofiţial al prinţipatului Ţării

Româneşti nr. 62 din 22 noiembrie 1848, p. 245-246 o Proclamaţie prin care caută să

atragă de partea sa oştirea, inclusiv pe cei care au participat la revoluţie.

În Proclamaţie arată că întâmplările petrecute de la 9 iunie dincolo de Olt şi de la

11 iunie chiar aici în capitală şi apoi lăţite în tot principatul, pe care l-a adus în cel mai

înalt grad de nenorociri (...) ar fi putut să nu se ivească, să fie înăbuşite dacă toţi ostaşii

s-ar fi pătruns de sfinţirea jurământului lor (...) însă fie uitat pentru totdeauna trecutul.

Mai arăta că nemărginita milostivire a prea înaltelor împărăteşti Curţi, pătrunse

de binele vostru, binevoiră a porunci reorganizarea oştirii româneşti.

Ca urmare jurămintele dictate de şefii răscoalei, fiind nepravilnice şi fără tărie se

vor socoti desfiinţate şi dezlegate. Se trimite dezlegarea prea sfinţii sale mitropolitul ţării,

93Idem. Doc. nr. 74, pag. 71-72 94Idem. Doc. nr. 75, pag. 73-74



iar ostaşii vor depune un nou jurământ95

.

În acelaşi mod procedează comandanţii de regimente, apoi informează pe ministru

care sunt ofiţerii loiali noii puteri şi care sunt cei ce au fost în tabăra comandată de

generalul Magheru.

Raportul comandantului Polcului nr. 1, semnat de maiorul Paznanski în

decembrie, 1848 arată că ofiţerii care au fost în tabără la Magheru nu au făcut-o din voia

lor, ci primind ordine contra cărora nu puteau protesta: (...) este cunoscut că ridicarea

roatelor atât din Craiova cât şi din Bucureşti nu s-au urmat în parte-le, ce după dispoziţia

şefilor de atunci celor de căpetenie, în contra căreia nu s-au putut declara vreun

subaltern, neavând nici-o putere şi mai vârtos neştiind de unde s-au izvodit acele

dispoziţii;

Arată apoi că nu poate considera în categoria celor plecaţi de bună voie pe ofiţerii

întorşi în tabără, care sânt astăzi în catastişe şi dă ca exemplu pe parucicul Caramzulea şi

parucicul casier Sămeşescu, întorşi în tabără cu toate documenturile polcului şi casa de

bani fără vreo sminteală, deşi puteau să treacă şi ei în Austria.

Pentru scularea roatelor de la Islaz şi Bechet au stăruit numai Pleşoianu şi Zadic,

iar după ce s-a statornicit administraţia nelegiuită, s-a[u] purtat în duhul acesta mai mulţi

ofiţeri şi mai cu seamă comandirii de roate (...). Din toţi însă s-a arătat mai rătăcit fostul

comandir roţii al 2-lea, Bonteş, care fiind scos din slujbă chiar de administraţia

revoluţionară, totuşi a mers după roată-i în tabără la Magheru, stăruind a fi socotit bun în

cercul lucrărilor de acolo.

În acelaşi raport dă şi numele ofiţerilor polcului care au fost în tabăra de la

Râmnicul Vâlcii: Căpitanii Nicolae Pleşoianu, slobozit din slujbă şi fugit peste graniţă;

Grigore Marghiloman, aseminea; Mihail Caracasidi, slobozit din slujbă şi acum se află

subt arest în Bucureşti; Ştefan Bonteş, slobozit din slujbă; parucicii Alexandru Cuţarida,

idem; Constantin Lahovari, slobozit din slujbă şi acum se află subt arest în Bucureşti;

Grigori Serghie, aseminea; Alexandru Hristofi, aseminea; Petre Caramzulea; Istrate

Caramzulea; Alexandru Gărdescu; Eliodor Munteanu; praporcic Gheorghe Zalic,

aseminea;96

.

O însemnare de la 30 decembrie 1848 arată ofiţerii şi iuncării scoşi din slujbă

pentru participare la revoluţie:

Maiorii Radu Golescu şi Hristian Tell din Polcul 2.

Căpitanii Nicolae Pleşoianu şi Grigorie Marghiloman, Ştefan Bonteş, Mihail

Caracasidis din Polcul 1; Emanoil Botescu, pompier, Nicolae Greceanu şi Mihail

Caracasidis din Polcul 2, Gheorghe Mavrocordat I-iu din Divizionul 1, Alexandru Racotă

I-iu din Divizionul 3 şi Scarlat Ciocârlan din Artilerie.

Porucicii din Polcul 1: Alexandru Cuţarida, Ioan Gărdescu, Constantin Lahovari

al 2-lea, Alexandru Hristofi, Mihail Pojoreanu, Petre Hagi Ioniţă; din Polcul 2: Apostol

Cuţarida şi Grigore Băjescu; din Polcul 3: Teodor Constandin, Enache Dimitriu, Teodor

Coadă, Hariton Racotă şi Grigore Lăzureanu; de la pompieri: Ioan Racoviceanu, Ioan

Deivos şi Pavel Zăgănescu; de la flotilă Grigorie Serghie.

Praporcicii din Polcul 1: Gheorghie Zalic,Constandin Mateescu şi Nicolae

Parascheva; din Polcul 2: Dimitrie Artemineanu şi Ahil Teohari; din Polcul 3: Gheorghe

Bucşenescu, Nicolae Savovici şi Ioan Burileanu; de la Divizionul 1: Nicolae Popovici al

2-lea.

Iuncării din Polcul 1: Ioan Gănescu, Nicolae Zătreanu şi Constantin Racoviţă;

95Idem. Doc. nr. 77, pag. 75-76 96Idem. Doc. nr. 79, pag. 76-77



din Polcul 3: Constandin Racotă, Ioan Baruţ şi Gheorghe Magheru; din artilerie: Ioan

Ioan Magheru şi Miltiad Costiescu; din Divizionul 1: Ioan Gănescu; din Divizionul 2:

Alexandru Borănescu.

Unterofiţeri nobili: din Polcul 1: Gheorghe Andreescu; din Polcul 3: Petre

Davidescu şi din Divizionul 1: Gheorghe Costiescu97

.

Aceştia vor fi judecaţi şi pedeapsa lor va fi hătărâtă de generalii ruşi Lüders şi

Duhamel, care comandau forţele de ocupaţie din Principat, după cum vom vedea în

continuare.

Caimacamul Cantacuzino s-a preocupat de reorganizarea armatei cu elemente noi,

în care să aibă încredere. La 19 ianuarie 1849 a dat o nouă poruncă, publicată de Buletinul

ofiţial al prinţipatului Ţării Româneşti nr. 14 din 7 februarie 1849, p. 53-54, încât acum

trebuinţa cere o ocupaţie serioasă întru aducerea oştirii româneşti în plăcuta stare în care

trebuie adusă o adevărată oştire; în acest scop este nevoie de ostaşii vechi, care trebuie să

mai rămână în slujbă, dar încă din acest an şi de o recrutaţie întemeiată pe bazurile

vremilor trecute (...) spre îndeplinirea numai a numărului celor ce lipsesc din complet. Cei

cu termenul (de 6 ani) îndeplinit vor rămâne pentru a îndeplini slujba numai în acest an.

Acest fapt îl consideră necesar deoarece cruntele evenimente care au bântuit ţara

în vremea trecută au adus vătămare şi în ramura ostăşească, moral prin dezorganizarea

totală a oştirii şi material prin pierderea unei mari părţi de tot felul de amoniţie [98].

La 9 februarie 1849 caimacamul Constantin Cantacuzino porunceşte ca în cadrul

reorganizării, divizioanele de cavalerie să revină în cadrul regimentelor de infanterie,

astfel: Divizionul 1 Cavalerie, va fi alcătuit din Escadroanele 1 şi 2, la Polcul 1 Infanterie;

Divizionul 2 Cavalerie, alcătuit din Escadroanele 3 şi 4, la Polcul 2 Infanterie, iar

Divizionul 3 Cavalerie se alcătuieşte din Escadroanele 5 şi 6, la Polcul 3 Infanterie.

Intrarea divizioanelor în compunerea polcurilor se va face îndată şi se va considera făcută

de la 1 ianuarie 184999

.

Detalii despre starea armatei române din Moldova şi Valahia aflăm din informarea

trimisă la 20 ianuarie/1 februarie 1849 de căpitanul de geniu A. Sabatier, membru al

Legaţiei franceze la Constantinopol, generalului de divizie Auprick, ministru

plenipotenţiar al Franţei la Constantinopol100

.

În capitolul intitulat Consideraţii militare, privitor la trupele regulate arată că

acestea sunt compuse din oameni frumoşi, bine întreţinuţi, formează în cele dauă provincii

8 batalioane, 8 escadroane şi o baterie. Însă aceste trupe, fără nici o pregătire militară,

repartizate în cea mai mare parte pe malurile Dunării în posturi mici, formate din 4-5

oameni, nu reprezintă nici un element serios de rezistenţă şi nu pot fi considerate decât ca

o gardă de onoare a domnitorilor şi un mijloc de poliţie pentru ţară.

In informarea sa căpitanul precizează că pentru menţinerea ordinei în judeţe există

trupe speciale – dorobanţi în Valahia şi slujitori în Moldova.

Un dorobanţ serveşte 10 zile pe lună, 20 de zile rămâne acasă şi primeşte o soldă

mică cu care trebuie să facă faţă tuturor nevoilor sale şi întreţinerii calului său.

Fiecare judeţ, în acelaşi timp, are circa 100 de oameni în serviciu, sub ordinele

unui căpitan la reşedinţa de judeţ şi a 10 caporali repartizaţi în plăşi; aceşti dorobanţi

formează în Valahia un efectiv de peste 5.000; ei sânt prost înarmaţi, însă ar face foarte

bine serviciul de cercetaşi, pe care îl fac cazacii în arma rusă. Întreţinerea lor este în

97Idem. Doc. nr. 80, pag. 77 98Idem. Doc. nr. 85, pag. 82 99Idem. Doc. nr. 88, pag. 87 100Idem. Doc. nr. 86, pag. 83-86



sarcina satelor, proporţional cu numărul de familii.

După ce arată că în Moldova sunt 1.200 de slujitori în serviciul permanent,

întreţinuţi de sate şi pe malurile Dunării 13.000 de ţărani, care asigură cu trupele regulate

posturi pentru paza frontierei cu Turcia şi pentru respectarea regulilor sanitare, căpitanul

Sabatier analizează evoluţia posibilă a invaziei [armatei ruse], care s-ar revărsa prin Reni,

ar pune stăpânire pe poziţia importantă de la Focşani şi cu o coloană ar stăpâni valea

Siretului pentru a-şi asigura legătura cu nordul Basarabiei, acesta fiind singurul drum bun

care există în ţară.

Analizează apoi Modalitatea de a părăsi linia de operaţii de către moldoveni,

care, dacă nu va primi sprijin de la fraţii lor din Transilvania, în trecătorile Carpaţilor

ar pieri în curând de foame şi de lipsuri.

După ocuparea Moldovei, urmează marşul spre Valahia, de-a lungul Carpaţilor, de

unde se vor îndrepta spre Bucureşti, evitând stepele marii câmpii, unde lipsa de lemn şi

proasta calitate a apei ar face marşul foarte dificil.

Regiunea până la Olt va fi ocupată fără mare greutate, iar pe malurile acestui râu

se poate începe o rezistenţă, însă slabă. Pentru a da oarecare consistenţă apărării Micii

Valahii, ar trebui ca oraşul Craiova să fie fortificat (...)

*

Cele două Mari puteri intervenţioniste, Imperiul Rus şi Înalta Poartă încheie la

Balta Liman, în ziua de 19 aprilie/1 mai 1849 o înţelegere privitoare la prelungirea stării

de ocupaţie a Principatelor Române101

, în termenii care arată grija acestora pentru

bunăstarea ţărilor ocupate, ascunzând adevăratele lor intenţii, motiv pentru care prezentăm

o parte din text, cu sublinierile noastre:

Maiestatea Sa imperială preaînaltul şi preaputernicul împărat şi monarh absolut

al întregii Rusii şi padişahul otomanilor, însufleţiţi de aceeaşi grijă pentru bunăstarea

principatelor Moldovei şi Valahiei şi fideli angajamentelor anterioare, care asigură

numitelor principate privilegiul unei administraţii distincte şi altor imunităţi locale, au

recunoscut că în urma tulburărilor care au avut loc în aceste provincii, cu deosebire în

Valahia, devine necesar să se ia, de comun acord, măsuri extraordinare şi eficace pentru

a apăra aceste imunităţi şi privilegii, fie împotriva unor tulburări revoluţionare şi

anarhice, fie împotriva unor abuzuri de putere care paralizau executarea legilor şi îi

lipseau pe locuitorii paşnici de binefacerile regimului, binefaceri de care cele două

principate trebuie să se bucure în virtutea tratatelor solemne încheiate între Rusia şi

Sublima Poartă. În acest scop, subsemnaţii din ordinul şi cu autorizaţia (...) am hotărât şi

încheiat următoarele articole: (...)

Art. IV. Întrucât frământările care au tulburat recent atât de profund principatele

au demonsatrat necesitatea de a li se da guvernelor lor sprijinul unor forţe militare în

stare să reprime cu promptitudine orice mişcare insurecţională şi să impună respectarea

autorităţilor existente, cele două curţi imperiale au convenit să prelungească prezenţa

unei anumite părţi a trupelor ruseşti şi otomane care ocupă azi ţara, în special pentru a

apăra frontiera Valahiei şi Moldovei de accidente din afară, s-a hotărât să fie lăsate

acolo, pentru moment, de la 25.000 la 30.000 oameni de fiecare dintre cele două părţi.

După restabilirea liniştii la frontierele menţionate, în cele două ţări vor rămâne

10.000 oameni de fiecare parte până la terminarea lucrărilor de ameliorare organică şi

consolidare a liniştii interne a celor două provincii, apoi trupele celor două puteri vor

evacua complet principatele, dar vor rămâne în apropiere pentru a reintra imediat în

101Idem, Doc. nr. 98, pag. 94-96, Convenţia de la Balta Liman



cazul în care situaţii grave, survenite în principate ar cere din nou adoptarea acestor

măsuri.

Independent de aceasta, se va avea grjă să se încheie fără întârziere

reorganizarea miliţiei indigene, astfel încât, prin disciplina şi efectivul ei, să prezinte

garanţie suficientă pentru menţinerea ordinii legale.(...)

Documentul este semnat de Reşid paşa, Ali paşa şi Vladimir Titov, trimis

extraordinar şi ministru plenipotenţiar al Majestăţii sale împăratul Rusiei pe lângă Poarta

otomană.

Căimăcămia iniţiase deja acţiuni pentru reorganizarea armatei.

La 3 mai 1849, adică imediat după încheierea Convenţiei de la Balta Liman,

caimacamul Constantin Cantacuzino se adresează vremelnicului comenduitor al oştirii,

dumnealui colonel şi cavaler Garbaţki, arătându-i că bunătatea ce guvernul Maiestăţii

sale imperiale nu încetează a avea pentru acest principat şi statornica sa îngrijire pentru

binele locuitorilor, au făcut ca Excelenţa sa comisarul împărătesc Faud efendi să răspundă

favorabil la rugăciunea ce i-a făcut căimăcămia pentru întoarcerea a patru tunuri ale oştirii

şi slobozia de a se cumpăra trebuinciosul praf de puşcă din ţinuturile împărăteşti. În acest

scop veţi însărcina pe comandirul artileriei, domnul maior Lenţ, a se înfăţişa la Excelenţa

sa Omer paşa pentru primirea tunurilor102

.

La 17 august 1849, Barbu Dimitrie Ştirbei, cu mila lui Dumnezeu, domn

stăpânitor a toată Ţara Românească, a dat poruncă pentru a se reînfiinţa şcoala

ostăşească, aceasta fiind una din cele mai grabnice trebuinţe de a se pregăti oştirii noastre

ofiţerii carii să aibă ştiinţele cuviincioase103

; alte porunci s-au dat pentru numirea la

comanda Polcului 1 a maiorului Vlădoianu104

, a unor comandanţi devotaţi sau pentru

recompensarea personalului unor unităţi pe care le-a inspectat.

La 16/28 decembrie 1849, după ce a reflectat îndelung, Ştirbei Vodă adresează

marelui vizir Reşid paşa o scrisoare în care arată hotărârile adoptate în legătură cu

conducerea miliţiei: a numit la conducerea acesteia pe spătarul Constantin Ghica, acesta

având ca ajutor pe colonelul Paznanski; a numit un consiliu care va elabora măsurile cele

mai importante în ce priveşte miliţia; conducerea consiliului o are chiar domnul, iar dacă

ar fi împiedicat s-o facă, consiliul va fi condus de spătar. (...)

(Va urma)

Calendarul MEMORIEI OLTULUI şi ROMANAŢILOR- August

-1 aug. 1496, prima atestare documentară a judeţului Romanaţi.

-7 august 1560, prima atestare documentară a satului Cepturoaia (azi Iancu Jianu).

-29 aug 1577, prima atestare documentară a localităţii Scorniceşti-Olt.

-4 aug. 1619, m. Badea postelnicul din Greci, ctitorul bisericii din Greci.

-23 august 1631, pribegii conduşi de Matei aga din Brâncoveni (viitorul domn Matei

Basarab) se bat cu Leon Vodă. Cade în luptă Preda Floricioiu din Greci, ginerele lui Mihai

Viteazul.

-4 aug. 1645, conform pisaniei M-rii Strehaia, Matei Basarab termină zidirea ei.

-aug. 1653, m. doamna Elina, soţia lui Matei Basarab, de 54 de ani. Înmormântată în

pronaosul Bisericii Domneşti din Târgovişte.

-4 aug. 1668, schitul Strehareţi şi biserica ,,Adormirea Maicii Domnului” (ctitor Nicola

102Idem, Doc. nr. 103, pag. 100-101 103Idem, Doc. nr. 111, pag. 109 104Idem, Doc. nr. 115, pag. 111-112



Slătineanu) din Slatina sunt închinate Sfintei Mitropolii din Bucureşti.

-1 aug. 1699, Constantin Brâncoveanu termină zidirea M-rii Mamul-Vâlcea (M.O.

13/2013).

-15 aug. 1714, sunt executaţi la Stanbul Constantin Brâncoveanu şi fiii săi.

-17 aug. 1814, n. Alexe Marin, profesor la Slatina, primul profesor de chimie al Univ.

Bucureşti.

-30 aug. 1822, conform pisaniei, este terminată zidirea bisericii din Cârlogani.

-24 aug. 1828, n. la Oboga Gh. Chiţu, fost primar al Craiovei, ministru (m.28 oct. 1897 la

Mirila).

-1 aug. 1837, n. la Vălenii de Munte col. August Gorjan . Va comanda Regimentul 3 Olt

în Războiul din 1877.

-8 aug. 1854, n. la Slatina juristul C-tin Dissescu, ministru , directorul revistei ,,Dreptul”,

părintele constituţiei din 1923.

-22 aug 1857, Alexe Marin scoate revista ,,Muzeul Naţional” în Bucureşti.

-1 aug. 1871, n. Al. Alimăneşteanu, lider P.N.L.Olt, fost deputat şi senator (Memoria

Oltului 20/2013, 22/2013).

-21 aug. 1877, P.S. Aurelian (n. Slatina) devine ministru al agriculturii, comerţului şi

lucrărilor publice.

-31 aug. 1880, n. la Caracal Ştefan Braborescu, artist al poporului, poet.

-4 aug. 1881, n. pictorul Ion Popescu Negreni.

-14-15 aug. 1881, m. la Rusăneştii de Jos Alexandru G. Golescu, revoluţionar de la 1848

-8 aug. 1883, m. la Caracal Dincă Bălşan (Memoria Oltului nr.7/2012), eroul luptei din

Dealul Spirii (13 sept. 1848).

-aug. 1889, începe construirea localului Liceului ,,Radu Greceanu” de la Slatina. Cărămida

s-a făcut de către meşteri din Slătioara.

-7 august 1890, m. la Negreni-Chiţeasca gazetarul N.T. Orăşanu (Memoria Oltului 1/2012,

16,17/2013).

-aug. 1891, se formează Regimentul II Romanaţi nr. 19 la Caracal.

-13 aug. 1893, m. Dobre Cacaleţeanu, proprietar şi filantrop (n. în comuna Leu Romanaţi)

-29 aug. 1893, Carol I pune piatra de temelie la localul Şcolii de Agricultură de la

Strehareţi.

-30 aug. 1893, n. col. Al. Petrescu la Cireaşov. A fost comandantul Şcolii militare de la

Radna şi al Detaşamentului Păuliş .

-30 aug. 1893, ia fiinţă compania de jandarmi din Caracal.

-11 aug. 1894, s-a născut la Caracal Cristea Şt. Mateescu, academician, specialist în

domeniul construcţiilor hidrotehnice, proiectant al barajelor Bicaz, Vidraru, Brădet, ş.a.

(m.14 iunie 1979).

-ante aug. 1896, apare la Caracal ziarul ,,Vulturul” (până în 1889 apar 119 numere).

- 18 aug. 1896, n. poeta Doina Bucur, stabilită la Caracal.

-1 august 1900, m. N. B. Locusteanu (Memoria Oltului 1, 2, 3, 10/2012 ; 12,15, 16/2013),

în comuna Leu Romanaţi (n. 24 martie 1821).

-16 aug. 1903, n. poetul Pan M. Vizirescu la Braneţi-Romanaţi (M.O. 25, 26, 28/2014).

-10 aug. 1911, n. Mioara Minulescu, fiica poetului Ion Minulescu.

-6 august 1912, n. la Spineni-Olt prozatorul Ion Marin Iovescu (m. 9 aug. 1977, Memoria

Oltului 6/2012).

-16 aug. 1913, n. la Caracal Remus Scarlat, avocat şi ziarist.

-1 aug. 1914, Gh. Cucu este transferat ca prof. de muzică la Slatina de la Tr. Severin în

locul lui V.I. Buică.



-1 aug. 1915, apare la Balş revista ,,Licăriri” până în 1916 (M.O. 12/2013).

-15 aug. 1917, m.în refugiu în Moldova Al. Iliescu, lider P.N.L. Olt şi filantrop.

-21 aug. 1917, m. pe front cpt. Dumitru Morjan de la Slatina şi eroina Ecaterina Teodoroiu

pe Valea Zăbrăuţului-Putna.

-31 aug. 1917, n. la Caracal Lelia Elena Cristici, artist plastic.

-15 aug. 1919, apare ziarul ,,Cinstea” al lui Ştefan Vayas, organ al P. Poporului, la

Caracal (Memoria Oltului 4/2012).

-aug. 1921, Balşul este declarat oraş.

-15 august 1923, apare la Caracal ziarul ,,Acuz” sub conducerea lui T.T. Oroveanu, deputat

şi fost prefect.

-20 aug. 1924, n. la Vişina g-ralul Florian P. Vlad, fost director al Spitalului Militar din

Bucureşti.

-13 aug. 1925, n. scriitorul D. Nicolcioiu, stabilit la Caracal.

-1 aug. 1926, n. Topana istoricul Paul Dicu, autorul unei ,,Istorii a municipiului Piteşti”

(1988).

-6 aug. 1926, n. la Cruşov-Romanaţi epigramistul Naum Smarandache.

-23 aug. 1926, n. la Corabia actorul Teodor Danetti.

-11 aug. 1929, n. la Cernăuţi Modest Morariu, poet, prozator, traducător şi eseist. A trăit la

Slatina unde urmează liceul (m.15 apr. 1988).

-12 aug. 1929, n. la Movileni-Olt Cornelia Grumăzescu, geograf.

-24 aug.1930, dezvelirea monumentului eroilor de la Buiceşti-Olt.

-aug. 1932, m. C-tin Dissescu, jurist, fost ministru (n.la Slatina, M.O. 9/2012)

-15 aug. 1933, apare la Caracal ziarul ,,Inelul” (două numere).

-26 aug. 1935, m. Sarmiza Bilcescu Alimăneşteanu, prima femeie dr. în drept din lume,

soţia lui C-tin Alimăneşteanu, (n.25 apr. 1867)

-29 aug. 1936, N. Titulescu, ministru de externe al României este scos din guvern de

Carol II.

-9 aug. 1937, n. la Slatina Florin Mihăilescu, scriitor şi istoric literar.

-29 aug. 1937, Mircea Damian începe în ,,Lumea Românească” o campanie împotriva lui

Stelian Popescu directorul ziarului ,,Universul”. I se alătură L. Kalustian şi Zaharia Stancu

(M.O. 14/2013).

-1 aug. 1941, mitropolitul Olteniei Nifon Criveanu scoate volumul ,,Credinţa ta te-a

mântuit”.

- 31 aug. 1941, n. Gheorghe Stratan, dr. în fizică şi traducător

-31 aug. 1941, apare ziarul ,,Romanaţul şi Oltul” la Caracal.

-1 aug. 1943, apare ,,Plugarul”, revista sindicatului agricol-viticol din Romanaţi (până în

martie 1944).

-18 aug. 1944, m. căpitanul aviator Al. Şerbănescu, doborât de aviaţia americană (M.O. 3,

7/2012, 15/2013).

-26 aug. 1944, n. la Slatina prozatorul Marin Mincu (m. 4 dec. 2009).

-27 aug. 1944, Mitropolitul Olteniei Nifon Criveanu pune piatra de temelie a Căminului

Cultural ,,Ilie Criveanu” de la Slătioara. -

9 aug. 1947, n. prozatorul Marcel Runcanu la Priseaca.

- 4 aug. 1961, m. muzicologul Gh. Breazu (n. 1887 la Amărăşti-Romanaţi).

- 22 aug. 1967, m. la spitalul de geriatrie ,,Ana Aslan” din Bucureşti principele C.

Basarab Brâncoveanu de 92 de ani (n.1 nov. 1875), fost deputat de Romanaţi. Înhumat în

cavoul familiei Bibescu-Basarab-Brâncoveanu din cimitirul Bellu.

-20-21 august 1968, U.R.S.S. invadează Cehoslovacia. Dumitru Tinu (n. Coteana) este



corespondent de presă al ziarului ,,Scânteia” (M.O.8/2012).

-9 aug. 1977, m. la Bughea de Jos (Argeş) scriitorul Ion Marin Iovescu (n. Spineni-Olt la

6 aug. 1912, M.O.6/2012).

- 14 aug. 1980, m. Traian Biju, fost director al Liceului Radu Greceanu din Slatina şi fost

primar al Slatinei.

-30 aug. 2009, m. dr. Şerban Milcoveanu.

-16 august 2010, m. pictorul Nicolae Truţă.

Monumentul eroilor de la Alunişu

Vasile Radian, Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu

Monumentul eroilor este amplasat în curtea Şcolii Gimnaziale Alunişu, comuna

Spineni. Este un obelisc înalt de peste 4 m. Pe faţada orientată spre răsărit prezintă în relief

un soldat ţinând în mâna dreaptă tricolorul.

Deasupra soldatului este scris în piatră: Pe aici

nu se trece! Brâurile care separă segmentele

trunchiului de piramidă sunt bine evidenţiate şi

decorate cu ornamente vegetale. Monumentul în

trecut avea ca element terminal un vultur, astăzi

nu mai există. Numele şi prenumele eroilor sunt

scrise pe plăci de marmură încastrate pe corpul

monumentului. La bază au fost trecute mai târziu

numele eroilor din cel de-al doilea război

mondial. Edificiul de cult eroic a fost realizat la

Piteşti şi inaugurat în anul 1929.

Pe placa de marmură fixată pe faţada

obeliscului este scris: Eroilor din comuna Aluniş

morţi pentru ţară 1916-1918. Ridicarea

monumentului eroilor din fosta comună Alunişu

a durat aproape 6 ani.

Astfel, Ministerul Sănătăţii şi Ocrotirilor

Sociale face cunoscut prefectului judeţului Olt că,

în conformitate cu art. 1 din noua lege pentru

reglementarea şi

controlul apelurilor la contribuţia benevolă a publicului

apărută în Monitorul Oficial nr. 51din 8 iunie 1923,

autorizează comitetul de iniţiativă din comuna Alunişu să

strângă sumele necesare în scopul ridicării unui monument

eroilor din această localitate pe liste de subscripţie al căror

număr va fi fixat de către prefectura judeţului Olt în

înţelegere cu preşedintele de comitet. Listele de subscripţie

urmau să circule în cuprinsul judeţului până la data de 1

septembrie 1924.105

Conform procesului verbal din data de 1 ianuarie 1924

în localul primăriei este ales un comitet în prezenţa

105

SJAN Olt, Fond Prefectura Olt, dosar 101/1924, f. 90.



primarului de atunci, Avram Badea. Comitetul ales, alcătuit din Florian C. Andreescu-

preşedinte şi casier, Avram Badea şi Ştefan Dumitrescu, membrii comitetului, urma să

strângă de la săteni ofrande pentru ridicarea unui monument al eroilor din această comună

căzuţi pe câmpurile de luptă în campania 1916-1918.106

La data de 10 februarie 1925, preşedintele comitetului monumentului eroilor depune

suma de 10000 de lei, înregistrată de către casierul băncii, Şt. Dumitrescu. Strângerea de

ofrande pentru ridicarea monumentului eroilor din această localitate a fost un proces de

durată, ca de altfel la majoritatea localităţilor unde s-a dorit construirea unui asemenea

edificiu. La 12 august 1926, la cererea Comitetului central al Societăţii Mormintele

Eroilor, Ministerul Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale autoriza comitetul constituit în comuna

Alunişu să strângă sumele necesare în vederea construirii unui monument al eroilor prin 5

registre chitanţiere care vor circula în cuprinsul judeţului Olt timp de 6 luni, adică până la

15 februarie 1927. Registrele urmau să fie vizate de un delegat al prefecturii Olt.107

La

începutul anului 1928, pentru monumentul eroilor se strânsese suma de 40000 de lei care a

fost depusă la banca din localitate. Comitetul de iniţiativă al cărui casier era Ilie N.

Stoicescu , fiul primarului comunei Aluniş, Nae Stoicescu, depusese suma de 28400 de lei

la Banca Agrară Slatina, însă la insistenţele cetăţenilor au virat aceşti bani la Banca

Populară Alunişu. Vechiul comitet nu mai funcţiona, iar noul comitet care urma a se

constitui nu a primit de la primarul Nae Stoicescu chitanţierele şi tabelele cu care au

încasat sumele de bani. Era urgentă continuarea strângerii de ofrande deoarece la data de

23 ianuarie 1928 monumentul fusese deja comandat la Piteşti.

La data de 19 februarie 1928 este ales un nou comitet în locul celui vechi, pentru

strângerea ofrandelor ca ajutor pentru ridicarea monumentului eroilor. Comitetul vechi nu

mai putea funcţiona pentru că fostul primar împreună cu fiul său casier al vechiului

comitet erau cercetaţi de justiţie. Noul primar, C. Andreescu a convocat în localul

primăriei locuitori ai comunei Alunişu pentru alegerea noului comitet. În urma votului au

fost aleşi următorii membri ai comitetului:

- Florian C. Andreescu (perceptor) - preşedinte

- C-tin Stancu Dumitru-membru

- Gheorghe M. Picu-membru

- Avram Badea-membru

- Iancu Drăguşin-membru

- Ion Dumitrescu (secretar)-casier al acestui comitet.108

În anul 1929, Administraţia plăşii Spineni trimite o adresă prefectului de Olt , prin

care anunţă că Florian C. Andreescu preşedintele comitetului din Alunişu întârzie voit

înălţarea monumentului din motive politice, pretorul plăşii Spineni dând ordin ca membrii

comitetului să strângă suma de 8000 de lei pentru fundaţia de beton, iar monumentul nu a

putut fi astfel adus de la atelierul lui Iani Caragheorghe din Piteşti. Din cauza faptului că

ordinul pretorului nu a fost dus la împlinire, acesta propune prefectului judeţului Olt

dizolvarea comitetului şi instalarea vechiului comitet în fruntea căruia să fie numit preotul

paroh V. Rădulescu, care să ia măsuri imediat pentru strângerea fondurilor ce mai sunt

necesare pentru aducerea şi instalarea monumentului în comuna Alunişu.109

Preşedintele

comitetului va fi înlocuit aşa cum solicitase pretorul.

106

Ibidem, dosar 78/1925, f. 93. 107 Ibidem, dosar 247/1926, f. 224. 108 Ibidem, dosar 127/1927, f.18. 109 Ibidem, dosar 156/1929, f. 94.



Preşedintele Comitetul pentru ridicarea monumentului din comuna Alunişu, preot V.

Rădulescu anunţă prefectul judeţului Olt că de comun acord s-a hotărât ca la 1 septembrie

1929 să se desfăşoare ceremonia dezvelirii monumentului eroilor, solicitând aprobarea

pentru desfăşurarea sărbătorii şi participarea prefectului la acest eveniment.110

Prefectura

autorizează la data de 23 august 1929 inaugurarea prin darea unei serbări culturale şi urma

să intervină la Garnizoana Slatina în vederea trimiterii unui pluton de soldaţi pentru darea

onorurilor cuvenite eroilor.111

Cu ocazia inaugurării, primăria comunei Alunişu a tipărit şi

o serie de invitaţii.112

Eroii din Primul Război Mondial:

Ion Pr. Gheorghe sergent, Ştefan C. Prioteasa sergent, Ion L. Stănescu sergent, Marin M.

Marinescu caporal, Avram D. Marin caporal, Alex. D. Drăguşin sold., Apostol D. Boştină,

Alex St. Ion, Radu Grigore, C-tin I. Şt. Mihai, C-tin N. Stoicescu, C-tin C. Drăguşin, C-tin

I. Drăguşin, C-tin M. Văduva, Gh. Tomescu, Gh. I. Drăguşin, Ilie Şerpău, Ilie Picu, Ilie

Băjan, Ilie I. Duca, Ilie Stoicescu, Ilie Ştefan, C-tin Ştefănescu, C-tin I. Neagu, Florea S.

Mircea, Florea Pr. Mircea, Gh. Bădica, Gheorghe I. Vladu, Gheorghe M. Niţu, Gheorghe

P. Gheorghe, Gh. I. Mincă, Gh. Dumitrescu, Gh. S. Beca, Gh. Pârvu, Gh. Ionescu, Gh. D.

Jianu, Gh. Bejliu, Gh. M. Preda, Gh. G. Uţică, Gh. Rotaru, Gh. Ţuculescu, Gh. Otorâc,

Gh. Matei, Gh. Ştefana, Ilie G. Ştefana, Ilie St. Văduva, Ion O. Miu, Ion I. Maria, Ion T.

Călin, Ion I. Pătru, Ion C. Băjan, Ion P. Marinescu, Ion D. Miu, Ion I. Costache, Ion I.

Toma, Ion I. Iordache, Ion Coman, Ion Cârstescu, Ion C. Stănculescu, Ion Vişan, Ivan

Marinescu, Ion Zamfir, Marin D. Miu, Marin T. Muşat, Marin Niţă, Marin M. Niţă, Marin

Tiţa, Nicolae Pârvu, Petre S. Dobrin, Radu Bolomei, Radu G. Rusu, Radu M. Olaru, C-tin

I.F. Sârbu, Sandu S. Drăguşin, Stan N. Ionescu, Stoica I. Drăguşin, Stoica M.I. Filip,

Stancu Lascu, Tudor I.P. Necu, Vasile Ianoş, Voicu M. Niţă, Zamfir I. Beca, Marin

Topologeanu, Marin Mihai, Marin V. Pătru, Marin Sterie Marin I. Văduva, Marin I.

Brebenel, Marin I. Bălan, Marin N. Gh., Marin I. Sârbu, Marin M. Dicu, Marin G. Toader,

Marin I. Bădescu, Marin C. Gh., Năstase Al. Otobâc, Năstase N. Gh., Nae I. Pătru, N.I.

Niculăescu.

Eroi din cel de-al doilea război mondial: Mateescu Constantin-căpitan, Miu A. Florian-

sergent, Stanciu C-tin-soldat, Stăncioiu C-tin, Dinu C. Florea, Bălan Marin, Dincă D.

Radu, Cristescu Ion, Muşat Gh., Marinescu Gh., Beca Nicolae, Otobâcu C. Ion, Chira C.

Ion, Otobâcu C. Ion, Chira C. Ion, Muşat I. C-tin, Mihai C-tin, Şugubete C-tin, Lică I.

Florea, Ieremia I. Florea, Begliu I. Petre, Drăguşin Marin, Drăguşin D-tru, Drăguşin

Marin, Negrilă C-tin, Bejliu Petre, Florea Filip.

110 Ibidem, f. 94. 110 Ibidem, f. 119. 112 Comuna Alunişu, jud. Olt, Domnului…

În ziua de 1 septembrie a.c. se va inaugura monumentul ridicat în amintirea eroilor din Aluniş, cari cu vieţile lor au contribuit la siguranţa, mărirea şi trăinicia patriei. La solemnitate vor participa autorităţile judeţului, reprezentanţii

oficiali ai armatei, şcolii şi bisericii, etc. Sacrificiile celor mai buni ai neamului ne impun datoria de a-i cinsti cum se

cuvine, iar pentru a garanta reuşita acestei manifestaţii naţionale, ne îngăduim a vă ruga să binevoiţi a participa la această sărbătoare. Programul sărbătorii începe la ora 11 a.m. prin sfinţirea monumentului. După amiază la ora 6 va începe

serbarea şcolară, iar seara participanţii vor putea petrece cu jocuri naţionale. Preşedinte, e/n BalcaniPreot V. Rădulescu

(SJAN Olt, Fond Prefectura Olt, dosar 156/1929, f. 105).



Dincolo. Din Dunăre-n Balcani (VI)

H. G. Lecca

Domnului T. Dragodan, Moşia Dâmbeni.

M-apropii, Titule. Ca mâine-o să ne vedem; dar, fiindcă ţi-am promis, tot îţi scriu.

Rândul trecut am început cu oamenii şi am sfârşit cu natura. Acum, de-a-ndoaselea: încep

cu Lowce. E un târg. Bulgarii îl văd oraş. Ar avea miliarde de locuitori dacă s-ar număra şi

legiunile de păduchi de lemn. Propriu-zişi însă, n-are decât 7000. Nemăturat, ne-ngrijit, cu

puţine trotuare dar cu foarte mulţi cafegii şi cu două birturi intermitente, adică în care nu

se poate mânca în timp de pace decât uneori şi numai un anumit număr de oameni, iar în

timp de război trebuie să comanzi cu o zi înainte şi să pui santinelă să păzească comanda.

Uliţele laterale, şoseluite, au vile. Am fost cartierat într-una, pe care, după fudulia intrării

şi-a grădiniţii, am socotit-o curate- mai cu seamă că stăpâna avea vreo trei ,,demoazele”

care păreau harnice, cântărindu-le după bibilurile la care lucrau, sub o boltă înstrugurată.

Regretam, chiar- când m-am văzut în odăiţa destinată odihnii mele- că nu voi sta mult, şi

plănuiam ca, după un scurt somnişor, reclamat de şapte ceasuri călare, să mă spăl ,,în

detaliu”. Aşi! Grozăvie! Cum am pus capul jos, ca un stol de muşte au tăbărât stelniţele pe

mine, nişte bestii mari şi negricioase, cât gângăniile. Ziua-n amiaza mare! Cu ferestrele

deschise! Şi fără să fi răscolit patul! Ţâşti jos! Mi-am inspectat hainele, am strivit vreo

duzină şi m-am îmbrăcat repede, deşi mă buimăcise vizita disgraţioaselor parasite. Şi

unde? Într-o vilă cu ,,demoazele”.

După multe alte cercetări, mi-a fost lăudată casa unui preot. Erea seară; nu

mâncasem toată ziua decât nişte jumări reci…Am primit deci găzduirea popii; dar m-am

culcat tot cu frică, deşi văruitul de curând al odăii şi smerenia mobilelor îmi promiteau

repaos. Şi n-au fost ploşniţe. Am dormit, hee! până-n ziuă, zece ceasuri pline. D-abia m-au

trezit tromboanele şi toba nu ştiu cărui regiment, pornit spre Şiştov. Pe când mă

ferchezuiam,- în lumina cam anemică a odăii, îmbătrâneau pe ziduri nişte stampe din

Ilustration. Un buffet cu geam se căznea să devie bibliotecă, încurajând lenea câtorva

volume bulgăreşti, printer care ereau şi trei prizonieri francezi, sub comanda lui Numa

Roumestan. Şi-atât cu popa.

Pe trotuare, când am ieşit, Lowcenii jucau, ca la Caracal, table- cu rotogoalele aşa

de soioase, c-ar fi putut face borş. Un ,,intelectual” român, în opinci şi ,,straie” rezerviste,

a descins de pe un măgar, care-l adusese din tabără,- căci sunt foarte mulţi măgari în

Bulgaria- şi m-a poftit întâi la o bere, pe care am refuzat-o din cauza clăbucului cam

echivoc, şi apoi la o cafea, într-un gogogeamite bol, mai mare ca o filigeană, contra 20 de

bani, cpărinzând în ei şi bacşişul băiatului, care, la vederea lui, a căscat ochii, parcă i-am fi

dat o moşie.

Am pornit apoi la deal, numai cu un măgar- cel intelectual- spre bariera de sud a

târgului, unde dealurile, între care e clădit oraşul, se împietresc şi se strâng aşa de mult,

încât silesc şoseaua să urce un parapet uriaş, iar la capătul lui să străpungă muntele,

deschizând astfel o vedere tiroliană. Înapoi: spre stânga, zid de piatră; spre dreapta,

parapetul izbit de apele Osmii,- iar dincolo, peste apă, oraşul-târg, pe rafturi de stâncă,

reamintind Ancona Italiei.

Dar n-am putut gusta destul poezia şi răcoarea, fiindcă m-a plictisit foc tovarăşul,

trăsnind contra bătăii,- cu dosare de citaţii, la urma cărăra ameninţa sententios că ,,are să-I

înveţe el, când l-or demobiliza”. Geaba i-am explicat cî oricâţi bătăuşi ar fi fost, e un

dezastru pentru noi înşine să ne afişăm năravurile, mărturisind străinilor că ,,suntem nişte

barbari, c-o armată putredă”. Geaba i-am demonstrat că relele, probate nu cu anonime, se



doftoricesc acasă, încet, pe şoptite,- conform înţeleptei zicători ,,spală-ţi rufele în familie”.

Doamne fereşte! De ce-l luam mai domol, d-aia striga mai tare, până ce, dac-am văzut,

l-am condus la măgar şi adio!...

Seara, glonţ la Panega, trei poşte de-aici. Cartierul corpului. Ordine pentru

Divizie. Pe deal, dup-un suiş lung, în care gâfâia rău maşina, m-am întâlnit într-un sat cu

impunătorul convoi al înmormântării unui plutonier, pe un car cu frunze, cu mare alai,

urmat de toţi ofiţerii regimentului şi, scenă patetică, bocit de toate mumele din sat care-şi

aveau băieţii în război. Numai mama-sa nu era! Ce soartă…

Mai încolo, am dat de vreo câţiva căzuţi, strânşi grămadă într-un car şi făcând

neputincioase semne, ca un ultim ajutor cerut contra morţii. Şi mai departe, pela Mikre,

venea un regiment, iar de infanterie, cu o coadă de nenumărate căruţe, pline cu ce prin

gând nu-ţi trece şi târând după ele, legaţi cu ştreanguri, zeci de cai slăbănogi, sângeraţi sau

şchiopi, porecliţi ,,de rezervă”.

Istoria Slatinei în date şi documente (I)

Ioan Smedescu

În Dicționarul Geografic al județului Olt din 1895, avându-i ca autori pe C. Alessandrescu

și I. C. Sfințescu, în comentariul privind orașul Slatina, apare o consemnare deosebit de interesantă,

și anume, că ,,SLATINA este un oraș vechi. Date certe despre înființarea lui, n-avem, dar se susține

că ar fi întemeiat de pe vremea Imperiului Româno-Bulgar sub Craiul Ion sau Ioanițiu, zis

Caloianul sau Ioan cel Bun, de unde se pretinde că și-ar trage numele mahalaua Caloianca.”

Ioniță ASAN sau IOAN ASAN al II-lea 1218-1241

Statul Româno-Bulgar a cunoscut întinderea cea mai mare trecând și la Nordul Dunării, cuprinzând

și ținutul Vlașca. După moartea lui încep certurile/luptele pentru domnie, iar la 1257, neamul

Asăneștilor dispare complet din istorie.

În memoria poporului, Ioniță, pe care grecii l-au numit KALOIANES, adică CEL

FRUMOS, a intrat ca și Caloianu, devenind termen de legendă, în multe obiceiuri populare (vezi

Paparudele), care i-au împrumutat numele.

Referitor la acest lucru, Iorga era contrariat de asocierea celor două nume, Ioniță și Asan,

întrucât cei doi erau frați purtând aceste nume, și, nicidecum, numele de Asan nu era un nume de

familie! Indignarea lui s-a născut în vremea vizitei de la începutul anilor 1900, pe care a făcut-o

prin Muntenia, vizită în care a ajuns atât la Slatina cât și la Caracăl- cum scrie el și susține că așa ar

fi corecte scrierea și citirea acestui nume, unde a găsit liceul din localitate, cu numele de Ioniță

Asan!

*

Marele istoric Nicolae Iorga susține în Istoria Românilor în chipuri și icoane, că Slatina este

menționată în anul 1360 ca aparținând voievozilor din Argeș. Nu există documente.

*

1368, 20 ianuarie.

Vladislav (Vlaicu) I, Domnul Țării Românești, acordă privilegiul comercial negustorilor

brașoveni care-și vindeau mărfurile în Țara Românească, scutindu-i de plata taxelor la unele vămi

între care și cea nouă de la Slatina.

,,Ladislau din mila lui Dumnezeu și a Maiestății regești Voievod al Țării Românești și ban de

Severin…”

,,… În afară de acestea , scutim pe toți negustorii din Brașov și din acel district de toată vama

de la Slatina. Poruncim chiar, ca nici un locuitor de al nostru să nu cuteze sau să îndrăznească a

pune la popreală sau a împiedica în vreun fel oarecare la întoarcere pe vreun brașovean sau pe



vreun locuitor din acel district pentru datoriile pe care le-ar avea în orașul Brașov sau în acel

district.”

(Hurmuzachi Eudoxiu, Documente privind Istoria Românilor, Vol. IV, p. 1-2, București, 1911.)

În acest act se vorbește despre ,,vama cea nouă de la Slatina”, înființată deci de curând.

(Hurmuzachi, I, 2, p. 144-145)

*

Un privilegiu comercial acordat Brașovenilor la 28 Ianuarie 1368, este întâiul act

cunoscut nouă azi în care VLADISLAV se intitulează ”LADISLAUS, Dei et regie maiestatis

grația Vaivoda transalpinus et banus de Zeurinio”, iar pe pecete se adaugă ”dux des Fugrus”(ban

de Severin, duce de Făgăraș).

(Filitti, Ioan- Banatul Olteniei și Craioveștii, p.12).

*

1392, 8 ianuarie,

Mircea cel Bătrân Voevod dăruiește și întărește mănăstirii Cozia satele Cereașov, mai sus de

Slatina, Poroinița, pe Dunăre, București, pe Luncavăț, Bogdăneștii și Lucianii pe Olt, Bujorenii, la

Cătălui, bălțile Mamino și Săpatul, două mori, un obroc anual de grâu,brânză, cașcaval, vin, postav,

apoi albinăritul din județul Vâlcea precum și trei sute sălașe de țigani. (D.R.H.,B, Țara Rom.I,

doc. 17, p. 42-45)

*

1413.

Jupân Aldea, logofătul, dăruiește satul să u Cireașov de lângă Slatina Sfintei mănăstiri Cutlumus,

de la muntele Athos, ctitorită și dăruită/înzestrată de domnul român Nicolae Alexandru. Mai târziu,

și Vladislav Vlaicu va face danii acestei mănăstiri.

(D.H.R.,B, vol. I)

*

1421,19 iunie, Creața.

Radu Prasnaglava Voevod, întărește mănăstirilor Cozia și Cotmeana, toate daniile făcute de

tatăl său Mircea, acelor mănăstiri; sate, bălți, mori, vămi, țigani, și metohurile cu vii de la Slatina.

(D.R.H.,B, Țara Rom.I, p. 98-100)

*

1437-1438, august 8.Târgoviște.

Vlad Dracul voevod întărește lui Taeâncoș, lui Stan și lui Colțea, o ocină în Coteana, peste care s-

au înfrățit.”..și până în drumul Slatinii…”

(D.R.H.,B, Țara Rom.I, p.148)

*

1446, august 8.

,,…drumul Slatinii…”

*

1478, aprilie 3. București.

Basarab cel Tânăr întărește lui Crăciun de la Slatina și altora ocină la Străhareț.

,,Din mila lui Dumnezeu, IO Basarab cel Tânăr voevod și domn a toată țara Ungrovlahiei. Dă

domnia mea această poruncă a domniei mele slugilor domniei mele Crăciun de la Slatina și cu fiii

săi și Manea și cu frații săi și fiii lor, și Petru și cu fiii săi, ca să le fie din Străhareț partea lui

Bașait și a lui Neagomir și partea lui Oncea, pentru că le-au cumpărat de la Bașait și de la

Neagomir și de la Oncea, pentru 460 aspri. Și domniei mele i-au dat un cal bun. De aceea le-am

dat domnia mea, ca să le fie de ocină și de ohabă, și de nimeni neatins, după zisa domniei mele.

Iată și martorii: Jupan Dragomir al lui Manea, jupan Neag, jupan Neagoe al lui Borcea, jupan

Gherghina, jupan Dan mare vornic, jupan Vintilă mare logofăt, Cazan vistier, Radu paharnic,

Petru stolnic, Staico comis, Pârlitu și Petru statornici.

Și eu, Alb, am scris în cetatea de scaun București, aprilie 3, anul 6986/1478.

IO Basarab cel Tânăr voevod, prin mila lui Dumnezeu, domn.” (D.R.H.,B, Țara Rom. I, p.

261)

*



1493, octombrie, 16, Brașov.

Scrisoare a brașovenilor către sibieni despre năvălirea unor cete turcești în Țara Bârsei și

despre pregătirea altor cete la Slatina...

(Hurmuzachi Eudoxiu- Doc. privitoare la Istoria Românilor,Vol. XV, p. 1, București,1914).

*

1495, septembrie 4. Mănăstirea Glavacioc.

Vlad Călugărul Voevod aflat în vizită la această mănăstire zidită de el, hotărăște ,,ca să le fie

braniștea domniei mele de la Slatina, oricât este hotărnicită cu semne, pentru că am dat-o domnia

mea sfintei mănăstiri de la Glavacioc”. Este împuternicit Tatul din Hințești ca vătaf pentru a păzi

braniștea și stupii.

(D.R.H.,B, Țara Rom. I, p. 415-416)

,,Din mila lui Dumnezeu, IO Vlad voievod și domn a toată țara Ungrovlahiei, fiul marelui Vlad

voievod. Dă domnia mea această poruncă a domniei mele sfintei mănăstiri de la Glăvăciov și prea

cinstitului părinte egumen, chir Visarion și tuturor celor în Hristos frați care trăesc în acel sfânt

loc, ca să le fie braniștea domniei mele de la Slatina, oricât este hotărnicită cu semne, pentru că

am dat-o domnia mea sfintei mănăstiri de la Glăvăciov. De aceea, cine va intra din țara domniei

mele sau din orașele domniei mele sau din altă parte, iar ei să întrebe pe egumenul de la

Glăvăciov; până ce el nu-i va lăsa să intre în acea braniște, ei să nu fie volnici să intre, fără știrea

lui și fără a-l întreba. Iar cine va intra, el să plătească sfintei mănăstiri ce va fi legea. Iar cine va fi

găsit că a intrat în braniște fără știrea lor, iar călugării să fie volnici să-i facă rău.

Și tu, Tatule de la Hințești, iată te-am pus domnia mea vătaf, ca să-mi păzești acea braniște și

să-mi păzești acei stupi, să te silești cum știi mai bine. Și cu această carte a domniei mele să strigi

în târg, să audă orice om, că am dat-o domnia mea sfintei mănăstiri, căci am lăsat acea branișter

și acei stupi, pe capul tău, să-i păzești. Altfel să nu fie, după spusa domniei mele. Scris septemvrie 4

zile, în Glăvăciov, în anul 7004/1495.

IO Vlad voievod, prin mila lui Dumnezeu, domn.

*

1497,martie 23,

în Postul Mare, în Miercurea Mare, în cetatea de scaun Târgoviște.

Radu cel Mare voievod dăruiește mănăstirii Govora un obroc anual de 3000 aspri, satul Stoiciani,

jumătate din Stolniciani și o parte din Curtișoru, mai sus de Slatina.

,,..și din Curtișoru pe Olt, mai sus de Slatina, partea lui Stanislav toată, pentru că eu am cumpărat-

o de la Corlat grămătic, pentru 5000 aspri.” (D.R.H., B, Țara Rom. I, p. 443-446)

*

1498, aprilie 15.

Radu cel Mare voievod întărește mănăstirii Govora livezi și păduri.

,,...și iarăși să le fie din vadul Slatinei, de la Trestioară și din jos și din sus, cu livezile și

cu pădurea și cât este curățat în pădure...” (D.R.H., B, Țara Rom. I, p. 460-461)

*

Târgul Slatina, centru comercial și loc de popas al carelor cu mărfuri sau //vadul

Slatinei//, amintit printr-o hotărnicire prin împrejurările orașului Govora//

(D.R.H., B, I, p.461; Dinu C. Giurăscu- Țara Rom. în sec.XIV-XV).

* 1500, 26 Aprilie.

SLATINA devine capitală a județului Olt în urma împărțirii administrativ-teritoriale a Țării

Românești.

*

1503.

Participanții la negoț din Țara Românească, au efectuat în anul 1503, 452 de transporturi

spre și de la Brașov, vehiculând, la export, import și tranzit, mărfuri în valoare de 4272547 de

aspri. Registrele orașului transilvan au însemnat și locul de proveniență al participanților; 30, din

care 13 târguri și 17 sate.Din cele 13 centre/ târguri; Brăila, Bucureși, Buzău, Câmpulung, Curtea

de Argeș, Floci, Gherghița, Pitești, Râmnicu-Vâlcea, Rușii de Vede, Slatina, Târgoviște,Târgșor, s-



au efectuat în direcția amintită, 388 de transprturi, 85,8%, pe când din 17 sate, au primit numai

40, restul de 24 neavând indicată localitatea. Numărul transporturilor din principalele târguri:

Târgșor,83 transporturi; Câmpulung, 73; Târgoviște, 67; Buzău, 61,; Gherghița 27.

(Dinu C. Giurăscu - Țara Rom. În sec. XIV-XV, pag. 171-172).

*

1507, iunie 20.

Dania lui Vlad Călugărul de la 4 septembrie 1495 este confirmată de fiul său, Radu cel Mare,

domnul, care întărește ,,braniștea de la Slatina, cât este loc domnesc, pentru că a dăruit-o părintele

domniei meale sfintei mănăstiri.”

(D.H.R.,B, vol. II, doc.53)

Inscripții

UN INTERVIU «UITAT» AL PICTORULUI MARIUS BUNESCU

NICOLAE SCURTU

Biografia și bibliografia pictorului Marius Bunescu (n. 14 mai 1881 – m. 31 martie 1971) sunt

temeinic cunoscute cercetătorilor și istoricilor de artă, care i-au consacrat studii exegetice și i-au

fixat, definitiv, locul și rolul în arta națională.

O sursă importantă și, firește, credibilă, despre itinerarul său artistic o constituie, printre altele,

mărturiile1, amintirile și evocările sale extrem de prețioase și elocvente.

Cartea2, recentă, a cercetătoarei Jeana Pătru, reprezintă o contribuție, esențială, la descifrarea și

înțelegerea exactă a operei și biografiei unei mari personalități din ținutul Romanațiului. O altă

sursă demnă de a fi uzitată, cu certitudine, o constituie și interviurile pe care pictorul din Caracal le-

a acordat, în timp, unor ziariști, publiciști și istorici de artă.

Unul dintre aceste interviuri a fost acordat publicistului C. Cristobald3, jurnalist, traducător și

memorialist cu o foarte bogată activitate în presa literară și nonliterară din perioada interbelică.

Interviul ce se transcrie aici a apărut în revista Gazeta literară din 1958 și reprezintă, de fapt, o

confesiune ce rememorează cele mai semnificative momente din biografia și opera creatorului de

imagini, atât de vii, ce nu se pot uita niciodată.

*

De vorbă cu Marius Bunescu

Deschizi un ziar afli că expoziția românească de pictură care se va organiza în luna mai în

Bulgaria va cuprinde și lucrări ale maestrului Marius Bunescu. Deschizi o revistă, citești că la

recentele dezbateri de la Uniunea Artiștilor Plastici, un critic de artă a invocat „operele de

maturitate ale unor maeștri ca Iser, Marius Bunescu, între ale altor mari artiști ai noștri“.

Din alt ziar, afli, că în luna august vom deschide în Uniunea Sovietică o expoziție documentară:

Zece ani de muzeografie în R[epublica] P[opulară] R[omână] și te gândești la Marius Bunescu,

decanul muzeologilor noștri și totodată unul dintre cei mai pasionați și mai competenți.

Continuu prezent în actualitatea artistică, dinamic și stimulator, maestrul Marius Bunescu

dezminte total cei 77 de ani pe care îi împlinește luna viitoare.

Un artist care, la notorietatea sa, nu se culcă pe lauri și, la vârsta sa, muncește tinerește, este un

om care mai are, desigur, ceva de spus. Prin urmare, să-l întrebăm:

– Știți, desigur, maestre, că se pregătește sărbătorirea a 500 de ani de la întemeierea orașului

București. Cum veți participa la această aniversare, ca artist și cetățean devotat acestui oraș, căruia

în decurs de peste 40 de ani, i-ați dedicat o însemnată parte din munca și opera d[umnea]v[oa]s[tră],

ca pictor al peisajului bucureștean, ca diriguitor de muzee?

– Omagiul pe care îl voi aduce Bucureștiului cu prilejul aniversării sale va fi o expoziție

personală a peisajului bucureștean, în care voi strânge atâtea câte voi putea din picturile mele mai

vechi, precum și din cele noi pe care le voi realiza până atunci.

Dar e cazul să vă fac o mărturisire: edilii de până în 1944 ai acestui oraș nu s-au sesizat deloc de

dragostea mea pentru peisajul bucureștean. Poate a fost, în mare parte, și vina mea, credeam că,



prezentându-mi opera în expoziții, făceam destul spre a atrage atenția asupra ei. Ceea ce nu

corespundea câtuși de puțin realităților de atunci, încât, picturile mele bucureștene mi-au fost cerute

pentru Municipiu, întâia, abia după 23 august 1944.

Când, de altfel, am fost și invitat să organizez, după cuviință, Pinacoteca municipală, care nu

întrunea atunci nici una din condițiile muzeografiei moderne.

– Vasăzică mă asemăn oarecum cu Municipiul. Fiindcă și eu venii la d[umnea]v[oa]s[tră] cu

întârziere. Îmi propusesem să vă vizitez mai de mult. Dar am tot amânat... trebuind mai întâi să mă

documentez.

– Și v-ați... documentat?

– Da. Între altele am recitit ce-a declarat criticul de artă iugoslav Djarde Petrovici într-un

interviu, în Scânteia din 31 mai 1956, despre expoziția d[umnea]v[oa]s[tră] retrospectivă din acel

an, că ea „depășește cadrul strict național, fiind de importanță europeană“. (Maestrul tace, modest).

Și citind aceste cuvinte, am reflectat, stimate maestre, la alt episod, că până să ajungeți la

această importanță, ați vrut, la vârsta de 22 de ani, să străbateți Europa pe jos, fiindcă n-aveați bani

de tren, ca să ajungeți la o școală în care să învățați pictura.

– Ca să învăț la o școală de Belle-Arte din țară, eram prea vârstnic. Am izbutit abia la 25 de ani

să ajung la München... cu trenul. Păstrez și azi recunoștință oamenilor care m-au încurajat. Îmi aduc

aminte cu emoție de bunul meu dascăl „de-a patra“, d[omnu]l I. Șerbănescu, de la Școala primară

din Caracalul natal, și de „domnul“ Constantinescu, profesorul de desen de la Gimnaziul „Ioniță

Aron“, care mi-au luat în seamă primele desene și picturi ce le făceam la vârsta de zece ani, precum

și de pictorul Dimitrie Hârlescu, care, cât timp au lucrat cu el la Constanța, mi-a îndrumat pașii mai

departe.

– La München, apoi la Paris...

– Da, la München, unde am studiat în special cu profesorul de școală avansată realistă, Herman

Groeber, apoi la Paris, unde m-am mulțumit cu școala Luvrului.

– Pictați portrete și nuduri, naturi statice și peisaje marine, fiind totodată prețuit ca pictor al

peisajului urban și îndeosebi al Bucureștiului.

O seamă de colțuri sau clădiri bucureștene, azi dispărute, trăiesc mai departe în peisajele

d[umnea]v[oa]s[tră].

– M-au atras și alte regiuni ale țării: Constanța, Sulina, Mangalia, Cazane, Muscel, Iași,

Suceava, Făgăraș, Sibiu, Borsec. Peisajele mele bucureștene sunt însă mai numeroase.

– Ce alți pictori de azi, maeștri sau tineri, se remarcă în redarea Bucureștiului?

– Mulți dintre colegii mei privesc cu drag Bucureștiul. Unul a fost regretatul Steriadi. Alții sunt:

Ștefan Constantinescu, Ciucurencu, Bălțatu, Sfințescu, N. Stoica, Ion Mirea, Nicodim, Gheorghe

Ionescu, Höflich, Vânătoru... A apărut în ultimul timp Ileana Rădulescu, devotată și talentată

observatoare a trecutului și prezentului orașului lui Bucur.

– Ca director, timp de aproape 30 de ani (1920–1949) al Muzeului Simu, și ca director de

aproape zece ani, din 1949, al Galeriei Naționale din Muzeul de Artă al R[epublicii] P[opulare]

R[omâne], aveți o indiscutabilă experiență de muzeolog.

Pe temeiul acestei experiențe, ce probleme de muzeologie credeți că se pun vieții noastre

artistice de azi, și cum vedeți rezolvarea lor?

– Țara noastră a făcut progrese uimitoare în anii puterii populare. Altădată arta noastră bătea

timidă la porțile puternicilor zilei, fără nici un ecou, pe când azi statul însuși a luat-o sub aripile lui,

asigurându-i o viață continuă și demnă. Altădată Capitala țării se mulțumea cu vreo două-trei

muzee mici de artă, care și acelea erau particulare. Azi, statul a creat un muzeu de artă, de proporții

europene, care face admirația tuturor vizitatorilor români sau străini. Pe temeiul acestor realizări

concrete, aș crede că pentru completarea lor e o stringentă nevoie ca aripa dinspre Ateneu a

Palatului Republicii să fie terminată în interior, spre a se da cuvenita dezvoltare secțiilor marelui

nostru muzeu de artă, cât și spre a se asigura la parterul acestei aripi sălile necesare pentru

expozițiile temporare.

Și aș mai crede, pe linia unui plan de perspectivă, că fiecare raion al Capitalei, trebuie să ajungă

a avea câte o mare casă a artei, cu suficiente săli de expoziții, cu laboratoarele și depozitele



necesare. Expoziții permanente de pictură în cartierele orașului, e unul din visurile mele din

tinerețe, de pe vremea Sindicatului artelor frumoase.

Unul din visurile mele și ale marilor mei colegi, dintre care mulți au răposat fără să și le vadă

împlinite. Noi le vom vedea.

– Și acum, o întrebare de rigoare, ce pictați în prezent și ce aveți de gând să mai pictați?

– Trebuind să-mi înjumătățesc timpul între artă și munci obștești, e firesc ca pictura mea să nu

se poată bucura de răgazul cuvenit dezvoltării ei.

Mai ales la un om încet ca mine, care de vreo 40 de ani mă tot lupt să fiu echilibrul just între

cele două pasiuni. De aceea dacă aș spune: voi face cutare lucru și în realitate nu-l voi putea face, ar

fi pentru mine ca și cum aș da un cec fără acoperire. Or, în artă, știu bine că nu se pot da asemenea

cecuri. Apoi, eu iubesc mai mult surprizele decât proiectele trâmbițate și nerealizate.

Ieșind din atelierul maestrului, unde conversasem, am constatat valabilă teza surprizei. Venisem

la dânsul, într-o zi de martie, la o oră de primăvară, dar, în interval de conversație, vremea se

schimbase, și acum era din nou iarnă.

Tabloul era superb: „Bucureștii, iarna“.

Am pășit în stradă, cu emoție: mergeam printr-un peisaj de Marius Bunescu.

C. Cristobald

Note

Acest document de istoria artei se transcrie din revista Gazeta literară, 5, nr. 15(213), joi, 10

aprilie 1958, p. 7, col. 3-5 + o imagine – „București, iarna“. Strada Colței. (Maeștrii artei

românești).

1. Marius Bunescu ~ Însemnările unui pictor. București, Editura Meridiane, 1965, 140 pagini +

1 foto portret.

2. Jeana Pătru ~ Pinacoteca Marius Bunescu. Începuturi și dezvoltare. (Corespondență).

[Caracal], Editura Hoffman, 2016, 180 pagini + 27 p. cu Anexe.

3. C. Cristobald ~ De vorbă cu Marius Bunescu în Gazeta literară, 5, nr. 15 (213), joi, 10 aprilie

1958, p. 7, col. 3-5 + un autoportret Marius Bunescu.

Puteţi redirecţiona 2% din impozitul anual către Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului’’,

cont RO02CECEOT0130RON0581998, sucursala C.E.C. Slatina, C.I.F. 28429585. Detalii pe

www.memoriaoltului.ro, secţiunea 2%.

Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului’’, loc. Izvoru, com. Găneasa, jud. Olt, str. Libertăţii nr.

96, tel. 0724219925; e-mail [email protected]

MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢmemoriaoltului.ro/reviste/revista_100.pdfşi patriotismul mareşalului...

Documents

Transcript of MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢmemoriaoltului.ro/reviste/revista_100.pdfşi patriotismul mareşalului...