Medii Temperate Si Reci - Zona Rece

5/12/2018 Medii Temperate Si Reci - Zona Rece - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/medii-temperate-si-reci-zona-rece 1/29

Daniela LARION – Geografia mediilor naturale (temperate si reci) ale Terrei

1

MEDIILE NATURALE ALE TERREI

Existenţa celor trei zone climatice (caldă, temperată şi rece) a fostpresupusă încă din perioada antichităţii greceşti, când Aristotel a emis ipoteza

existenţei unei zone climatice toride (situată între cele două tropice şiconsiderată prea caldă pentru a putea fi locuită), a unei zone ingheţate (la nordde Cercul Polar, considerată permanent îngheţată, aşadar, tot nelocuită) şi aunei zone temperate între Cercul Polar şi tropice, singura zonă în careconsidera că locuirea era posibilă. Odată cu progresul cunoşterii planetei, o adoua zonă temperată a fost “descoperită” la sud de ecuator şi o a doua zonă rece în jurul Antarcticei.

Harta climatică întocmită de Aristotel, deşi ultra-simplificată faţă derealitate, se baza totuşi pe o serie de idei corecte. Cu toate acestea, ulterior s-aputut demonstra că şi zonele caldă şi rece sunt locuibile, prima furnizând chiar suportul dezvoltării unora dintre cele mai avansate civilizaţii din istoria planetei

noastre. Actualmente, cea mai utilizată hartă climatică este cea realizată declimatologul german Wladimir Köppen, care cuprinde 6 regiuni climatice majore,delimitate în funcţie de cantitatea anuală de precipitaţii, cantitatea lunar ă deprecipitaţii şi temperatura medie lunar ă. Condiţiile climatice sunt cei maiimportanţi factori în crearea diverselor peisaje naturale, motiv pentru care plecămde la acestea în abordarea zonelor naturale ale Terrei.

Influenţa umană asupra peisajelor naturale este cvasi-totală, cu greuputem distinge pe Terra areale în care, direct sau indirect să nu se simtă efecteleumanizarii, de aceea obiectul de studiu al acestei discipline include şi interveţiaumană (cu referire specială la o serie de situaţii de dezechilibre naturalegenerate de prezenţa omului).

Pentru simplificarea studiului mediilor naturale ale Terrei, acestea au fostgrupate după cum urmează:

1. Mediile naturale din zona rece (între Cercurile Polare şi Poli)2. Mediile naturale din zona temperată (între Cercurile Polare şi Tropice)3. Mediile naturale din zona caldă (între Tropicul Racului şi TropiculCapricornului)

Cele mai frecvente teritorii în care mediul natural este încă nemodificat deom se întâlnesc în zona rece, în zona temperată sunt cele mai propice condiţiipentru desf ăşurarea activităţilor umane, iar în zona caldă, intertropicală,dinamica actuală a populaţiei asociată unui grad de dezvoltare economică precar

ce caracterizează majoritatea statelor de aici, plasează aceste regiuni încategoria celor în care degradarea mediului se produce cu cea mai marerepeziciune.

1. ZONA RECE I. Zona rece a emisferei nordice – ARCTICAII. Zona rece a emsiferei sudice – ANTARCTICA




2

I. ZONA RECE A EMISFEREI NORDICE - ARCTICA

ARCTICA este regiuneanaturală circumpolar ă, cuparticularităţi unice,

cu un rol deosebit înmenţinereaechilibrelor fizice,chimice şi biologiceale planetei,desf ăşurată, în liniimari, între PolulNord şi Cercul Polar de Nord.

Denumireavine din grecescul

„arktos”, care setraduce prin „urs”, cureferire la Ursa Mareşi Ursa Mică, undeeste amplasată şiSteaua Polar ă.

Alte alternative pentru precizarea limitei sudice a Arcticii sunt: izoterma de10º a lunii iulie sau limita nordică a pădurii (figura 1). Indiferent de limita luată încalcul, regiunea Arctica este în ansamblu un vast ocean de gheaţă înconjurat deuscaturi continentale care îi dau aspectul de bazin închis. Opt state au teritoriisituate în această regiune: Federaţia Rusă, SUA (Alaska), Canada, Danemarca

(Groenlanda), Islanda, Norvegia, Suedia, Finlanda.Regiunea Arctica este una dintre ultimele şi cele mai extinse zone

naturale ale globului, în care prezenţa umană este limitată mult de condiţiileclimatice extrem de dure.

În latitudine, Arctica se desf ăşoar ă în linii mari între coordonatele de 90ºlatitudine nordică (Polul Nord) şi 66º33' latitudine nordică (Cercul Polar de Nord).

Polul Nord Geografic este situat în Oceanul Arctic, într-o zonă în careapele sunt permanent îngheţate. Deşi controversată, se pare că prima expediţie




3

la Polul Nord a fost f ăcută în anul 1909, de Peary, după care, în 1926, esteatestată f ăr ă rezerve atingerea Polului Nord de către Amundsen. Prima survolarea acestei zone extrem nordice cu un avion şi aterizarea la Polul Nord s-a f ăcut înanul 1952. În 1958, submarinul american Nautilus1 a f ăcut dovada finală că laPolul Nord nu există uscat.

Polul Nord Magnetic este situat astăzi (2005) la intersecţia paralelei de82º07' latitudine nordică, cu meridianul de 114º04' longitudine vestică, înapropierea insulei Ellesmere. În secolul XX, Polul Nord Magnetic s-a deplasatcca.1100km, crescându-şi rata de deplasare de la 9km/an în 1970, la 41km/an la

începutul secolului XXI. Dacă această deplasare spre nord-vest ar continua înacest ritm (ceea ce este puţin probabil), în cca.50 de ani Polul Nord Magnetic ar ajunge în Siberia. Modificările acestea, ca de altfel şi inversarea polilor magnetici2 sunt cauzate de particularităţile circulaţiei masei lichide din nucleulpământului (nichel şi fier), care este întreruptă uneori şi restabilită apoi în direcţieopusă (cauza nu este pe deplin cunoscută) .

Polul Nordic al Inaccesibilităţii este punctul din emisfera nordică situat la

cea mai mare depărtare faţă de coastele continentale. Acest punct este situat laintersecţia paralelei de 83º03' latitudine nordică, cu meridianul de 174º51'longitudine vestică, la o distanţă de cca.1100km faţă de cel mai apropiat ţărm.

Cercul Polar de Nord ocupă pe glob o poziţie ce depinde de unghiul de înclinare al axei terestre. Întrucât acest unghi nu este constant, ci cunoaşte înprezent o scădere cu 0,47" pe an, şi Cercul Polar de Nord se deplasează anualcu cca. 15 m spre nord. Coordonatele prezente ale Cercului Polar de Nord sunt:66º33'39" latitudine nordică (2000).

1. Oceanul Arctic ocupă un bazin aproape circular, acoperind osuprafaţă de peste 14 milioane km2, situat în întregime dincolo de Cercul Polar

de Nord. Este aşadar cel mai mic dintre cele 5 oceane ale globului, fiind totodată şi cel mai puţin adânc (adâncimea medie este de cca.1100m). Bazinul OceanuluiArctic include şi Marea Baffin, Marea Beaufort, Marea Ciukotski, Marea Siberieide Est, Marea Groenlandei, Golful Hudson, Marea Kara, Marea Laptev, MareaAlbă.

Insulele din Oceanul Arctic sunt de mari dimensiuni, fiind amplasate înzona marginală: Arhipelagul Arctic, Noua Zemlea, Noua Siberie, Wranger etc.Este oceanul care are cea mai bine reprezentată platformă continentală (40-50%), platformă cu extensiune mare mai ales în sectorul asiatic al bazinului.

Relieful fundului oceanic este caracterizat prin existenţa unor dorsale

submerse importante, care accentuează caracterul de bazin închis al acestuiocean prin blocarea unei mari cantităţi de apă rece care stagnează pe funduloceanului, aflată în imposibilitatea de a realiza un schimb semnificativ cu apelecelorlate oceane, în principal cu Atlanticul.

1 Nautilus este prima expediţie submarină care atinge Polul Nord, fiind în acelaşi timp cea mailungă călătorie pe sub gheaţă (3000km)

2 Acum 500.000 ani polii magnetici ai Pământului erau inversaţi faţă de situaţia prezentă




4

Figura 1. Regiunea Arctica (limita nordica a padurilor – cu galben; izoterma de 10ºC a lunii iulie – cu rosu)

Se remarcă Dorsala oceanic ă de tip ridge Lomonosov , care trece şi prindreptul Polului Nord.

Această dorsală împarte Oceanul Arctic în două bazine: Bazinul Euroasiatic (unde se află şi adâncimea maximă din Oceanul Arctic, de -5450m)şi Bazinul Nord-American (cu adâncimi ceva mai reduse). Alte dorsale oceanice:

Alpha, Nansen.




5

Condiţii climatice. Bazinul Oceanului Arctic se suprapune complet zonei de climă arctic ă, de tip oceanic . Temperatura aerului este scăzută tot timpulanului (medii termice lunare negative), cu variaţii mici de la un sezon la altul. Dinacest motiv partea centrală a oceanului este permanent îngheţată, gheaţa avândgrosimi de cca.3m în acest sector. Iarna, îngheţul se extinde aproape dublu faţă

de anotimpul de var ă (figura 2), ajungând până la ţărmurile Asiei şi Americii deNord . Anomaliile termice pozitive generate de influenţa Curentului cald alGolfului în Atlanticul de Nord şi sudul Oceanului Arctic, împiedică îngheţul însectoul nord european. Precipitaţiile sunt reduse cantitativ, cifrându-se la 50-100mm pe an, iar zăpada depusă formează un înveliş care durează cca. 10 lunipe an. În lunile martie sau aprilie acest strat de zăpadă depus peste banchiza degheaţă are grosimea maximă de 20-50cm.

◄ Figura 2.Oceanul Arctic Extensiunea banchizei pe

anotimpuri (partea europeana – libera de

gheata si iarna)

O caracteristică importantă estecantitatea mare deenergie solar ă primită în

timpul verii (cândSoarele nu coboar ă sublinia orizontului, fiindziuă perpetuă).Prezenţa zăpezii

împiedică însă absorbţia acestei radiaţii solare, care, ca urmare a albedoului foarte ridicat alzăpezii, este în cea mai mare parte reflectată. În timpul iernii situaţia estediametral opusă prin instalarea întunericului permanent, stopând astfel toateprocesele care se desf ăşoar ă numai în prezenţa luminii.

Vremea în ansamblu este stabilă în anotimpul de iarnă iar varainstabilitatea atmosferică se accentuează foarte mult.

Deasupra Oceanului Arctic se formează permanent mase de aer rececare se se deplasează spre latitudini medii, determinând, la contactul cu aerulcald dispre tropice, o activitate frontală intensă.

Legat de particularităţile atmosferei din zona arctică sunt caracteristice oserie de fenomene optice deosebite, spectaculoase, cum ar fi: aurorele boreale,halo, coroane, miraj. În acelaşi timp sunt şi o serie de caracteristici alefenomenelor acustice nemaiîntâlnite în alte zone geografice. Este vorba de oacustică deosebită a zonei arctice, în anumite condiţii conversaţiile putând fiauzite până la 3 km distanţă de emiţător 3.

3 Cauza o reprezintă refracţia undelor radio în condiţiile existenţei unui strat rece de aer, mai dens,în apropierea suprafeţei terestre.




6

Hazardele naturale din zonă sunt generate în principal de particularităţilecondiţiilor climatice de aici şi constau în: desprinderea icebergurilor din gheţariidin Ellesmere, vestul Groenlandei şi nordul Canadei; imposibilitatea practicăriinavigaţiei în perioada octombrie-iunie din cauza gheţii care acoper ă oceanul;dezvoltarea permafrostului pe aproape toate insulele din această zonă etc.

Viaţa din Oceanul Arctic este incomplet cunoscută. Condiţiile contrastantesezoniere în ceea ce priveşte cantitatea de lumină primită precum şi existenţagheţii au impus adaptări importante ale organismelor vii la condiţiile extreme demediu, aici dezvoltându-se forme unice de viaţă. Productivitatea biologică estemaximă în timpul verii când lumina permanentă face posibilă dezvoltareaexcepţională a fitoplanctonului. Acesta reprezintă o bună bază a lanţului trofic,care poate fi reprezentat schematic după cum urmează:

Producători primari (diatomee, bacterii) ► Consumatori primari (ierbivore:copepode) ► Consumatori secundari (carnivore mici: melci, meduze) ► Consumatori ter ţiari (carnivore mari: balena).

O faună bogată există pe fundul oceanului, reprezentată de numeroase

nevertebrate cum ar fi: anemone, viermi, crabi, stele de mare, castraveţi demare. Aceste specii bentice arctice tr ăiesc în ape extrem de reci, aproape depunctul de îngheţ, având adaptări care le permite supravieţuirea: enzime carelucrează bine la temperaturi foarte coborâte, metabolism încetinit. Acesteadaptări se reflectă în longevitatea multor specii arctice care tr ăiesc de 10 ori maimult decât corespondentele lor din zona tropicală. Dintre cefalopode, în apeleOceanului Arctic tr ăiesc 7 specii de caracatiţă şi calmar.

Zona arctică este interesantă şi din punct de vedere al comunităţiianimalelor de pe uscat dezvoltată aici, care include păsări de mare, foci, morse,ur şi polari. Aceste animale se întâlnesc până la latitudini pe 88ºN.

Un proiect extrem de important care urmăreşte documentarea asupra

diversităţii biologice a Oceanului Arctic este Census of Marine Life (RecenzareaVieţ ii Marine) care, prin eforturile conjugate ale cercetătorilor din diferite state,are ca obiectiv desemnarea diversităţii biologice a fiecărui sector reprezentativdin ocean: stratul de gheaţă, coloana de apă şi fundul bazinului oceanic. În plus,monitorizarea pe termen lung a speciilor cheie din Oceanul Arctic este singuramodalitate de a depista şi efectele pe care schimbările climatice la scar ă globală le au asupra vieţii marine de aici, de la comunităţi şi populaţii, la indivizi.

Oceanul Arctic este oceanul cu cea mai redusă salinitate, ca urmare avalorilor extrem de reduse ale evaporaţiei. Apa oceanului are temperaturi mediicuprinse între +2ºC şi -2ºC, îngheţul la suprafaţă producându-se când

temperatura scade sub -2ºC. Spre deosebire de banchiză care este formată prin îngheţarea apei oceanice, icebergurile sunt desprinse din gheţarii de pe uscat, înglobând aşadar impresionante cantităţi de apă dulce. Cele mai multe iceberguridin Oceanul Arctic provin din Insula Ellesmere (Arhipelagul Arctic) şi de regulă rezistă câţiva ani, topindu-se atunci când ajung în apele mai calde ale OceanuluiAtlantic. Icebergurile sunt utilizate cu succes de cercetători pentru instalarea unor




7

staţii meteorologice care î şi menţin aici echipamentele pentru măsur ători timp deun an sau chiar mai mult4.

Curentul Groenlandei de Est este cel mai important curent din OceanulArctic, alţi curenţi ceva mai slabi fiind cei care vin din Atlantic prin Str.Smith şiGolful Baffin şi din Oceanul Pacific prin Str.Bering. Există şi un curent circular în

bazinul Arctic. Mareele au amplitudine redusă, de 1-2 m.

Condiţiile naturale extreme de dincolo de Cercul Polar de Nord se reflectă şi în slaba populare a zonei arctice.

Regiunea arctică dispune de resurse naturale bogate: petrol şi gazenaturale, zăcăminte aurifere, noduli polimetalici, la care se adaugă peştele. Zonacentrală a Oceanului Arctic este de fapt şi motiv de dispută între SUA, Rusia,Canada, Norvegia şi Danemarca, fiecare dintre acestea pretinzând controlulasupra acestei zone, atractivitatea fiind exercitată în primul rând de acestpotenţial imens de resurse naturale5. Cele mai mari zăcăminte de petrol suntconcentrate mai ales în Marea Beaufort.

Principalele porturi la Oceanul Arctic (prin intermediul mărilor mărginaşe)sunt: Churchill şi Inuvik (Canada), Prudhoe Bay şi Barrow (Alaska), Pevek, Tiksi,Dikson, Dudinka, Murmansk şi Arhangelsk (Rusia), Kirkenes şi Vardø (Norvegia).Cel mai mare oraş situat dincolo de Cercul Polar de Nord este Murmansk(325.100 locuitori), urmat de Norilsk (135.000 locuitori), ambele din Rusia.Urmează apoi Tromsø, Norvegia, cu 62.000 locuitori.

Fiind una din ultimele zone naturale ale globului , regiunea Arctica are unrol important în conservarea biodiversităţii şi a genotipurilor. Prezenţa crescândă a oamenilor în această zonă fragmentează însă habitatele naturale şi pune înpericol intergritatea ecologică a acestei zone. O evaluarea a impactului asupra

mediului este, în acest sens, extrem de necesar ă, înainte de a fi prea târziu.Deşi Arctica nu a fost niciodată sub controlul politic al vreunei naţiuni, esterecunoscut rolul de zonă strategică militar ă6 pe care l-a jucat această regiune îndecursul timpului. O serie de organizaţii internaţionale7 au fost create tocmai înscopul protejării acestor medii naturale de aici.

Între problemele de mediu care necesită toată atenţia se număr ă:- existenţa unor ecosisteme fragile, care se refac greu dacă sunt

distruse- specii marine ameninţate cu dispariţia: morse, balene.- subţierea banchizei de gheaţă polar ă (cu efect asupra albedoului

planetei şi afectarea în acest mod a încălzirii globale)

4 În Nordul Oceanului Atlantic ajung numeroase iceberguri ce reprezintă un pericol real pentrunavigaţia din zonă. North Atlantic Patrol este menţinută de mai multe state în această zonă tocmai pentru aevita povestea tristă a Titanicului.

5 Se apreciază că Bazinul Arctic dispune de cca. ¼ din resursele mondiale de petrol şi gaze, iar exploatarea acestora ar putea genera schimbări esenţiale în fluxurile energetice mondiale.

6 Canada are un post militar permanent la Alert; în anii 1950 şi 1960 zona a fost folosită desubmarine militare pentru testarea a noi arme, echipament sonare etc; în timpul r ăzboiului rece, zona a fostintens monitorizată de SUA şi NATO, de teama unui atac nuclear venit dinspre Rusia.

7 International Arctic Cooperation, International Arctic Science Committee




8

- existenţa unei găuri sezoniere în stratul de ozon deasupra PoluluiNord.

Se apreciază că banchiza arctică s-a redus cu cca. 9% pe deceniu (înultimii zeci de ani), iar diminuarea suprafeţei acesteia continuă, ca o consecinţă a

încălzirii climatice globale, ceea ce ar putea transforma Oceanul Arctic, pe

parcursul acestui secol, într-o regiune liber ă de gheaţă în timpul verii. Imaginilede mai jos, din 1979 şi 2003 (luna septembrie) sugerează clar scădereaextensiunii banchizei de gheaţă din Oceanul Arctic.

Figura 3. Extensiunea banchizei arctice în 2003 faţă de anul 1979




9

2. Regiunile continentale din Arctica

În afara Oceanului Arctic, regiunea Arctica include şi teritorii de uscat,reprezentate fie de o serie de insule şi arhipelaguri situate la nord de Cercul

Polar de Nord, fie de regiuni continentale propriu-zise care încorporează extremităţile nordice ale Americii de Nord, Europei şi Asiei. Cele maireprezentative regiuni continentale din Arctica sunt:

a. Groenlandab. Canada arctică c. Norvegia arctică d. Rusia arctică

Aceste teritorii se suprapun zonei de tundr ă (în cea mai mare parte) şidomeniului glaciar şi periglaciar (în sectoarele cu calote glaciare şi zăpezipermanete).

TUNDRA8

ocupă o suprafaţă de cca. 3 milioane km2

, întâlnindu-se înpăr ţile extrem nordice ale Americii, Europei şi Asiei.Condiţiile climatice din zona de tundr ă se caracterizează prin temperaturi

medii anuale cuprinse între – 17ºC şi 0ºC. Iernile sunt extrem de reci, cutemperaturi de aproximativ - 28ºC, dar sunt situaţii când minimele absolute se potapropia de -70ºC. În aceste condiţii, în adâncime solul este îngheţat înpermanenţă ( permafrost

9), ceea ce împiedică drenarea apei rezultate din topireazăpezii. Rezultă astfel o supraumezire a solurilor din zona de tundr ă. În timpulverii temperatura creşte, ceea ce determină dezgheţul păr ţii superioare a solului,atâta cât să permită creşterea şi reproducerea plantelor. Temperaturile de var ă urcă până la 12ºC, dar în mod frecvent coboar ă până la 3 ºC, astfel, luna cea mai

caldă din an are de regulă temperaturi medii sub 10ºC. Precipitaţiile sunt redusecantitativ, fiind cuprinse între 150-250mm pe an, în cea mai mare parte ninsori.Vânturile sunt puternice tot timpul anului, având viteze de 50-100km/h.

Biodiversitatea tundrei este redusă, aici distingându-se 1700 speciifloristice şi doar 48 specii de mamifere terestre, dar mii de păsări şi insectemigrează aici în fiecare an. Vegetaţia include în principal formaţ iuni de mu şchi şi de licheni (predominante), la care se adaugă formaţ iunile ierboase.Temperaturile scăzute şi sezonul vegetativ scurt (6-10 săptămâni) nu permitdezvoltarea arborilor, care sunt de asemenea împiedicaţi să crească şi din cauzapermafrostului. Muşchii sunt adaptaţi de regulă locurilor umede, turboase, iar lichenii se întâlnesc mai cu seamă în locurile uscate şi bine drenate. Plantele au

necesitat adaptări atât la temperaturile scăzute cât şi la vânturile puternice,8 Termenul de tundr ă provine din finlandezul t ūndâr care înseamnă „ţinut montan f ăr ă arbori”.

Sunt trei tipuri de tundr ă: tundr ă arctică , tundr ă antarctică şi tundr ă montană . Textul face referire latundra arctică.

9 O ameninţare pentru tundr ă, în contextul încălzirii globale, este reprezentată de dezgheţul permafrostului care va duce, în timp, la schimbarea radicală a speciilor care pot supravieţui aici; în acelaşitimp, dezgheţul permafrostului duce la eliberarea în atmosfer ă a bioxidului de carbon şi metanului. Dacă înanii 1970 tundra era o zonă de stocare (acumulare) a carbonului în acest strat de sol permanent îngheţat,astăzi ea reprezintă o sursă de eliberare a acestuia.




10

predominând plantele pitice care iau forme târâtoare. Perioada de vegetaţie aplantelor este foarte scurtă, înflorirea având loc foarte timpuriu. Creştereaplantelor din tundr ă este foarte înceată (lichenul renului – Cladonia rangiferina,C.gracilis, C.alpestris - creşte, de exemplu, cca.1-5mm/an, iar salcia polar ă –Salix arctica - adaugă doar 2-3 frunze pe an).

Figura 4. Distributia spatiala a tundrei arctice

Fauna tundrei este reprezentată fie de vieţuitoare care î şi petrec aici doar vara arctică, retr ăgându-se spre sud în timpul iernii (renul) dar şi vieţuitoare careiernează aici (lemingul). Turmele de reni (Rangifer arcticus, R.tarandus) sunt deregulă însoţite şi de lupi (Canis lupus), duşmanii numărul unu ai renilor. Dintreanimalele mari, menţionăm ursul polar (Ursus maritimus) (doar în extremitateanordică a tundrei) şi boul moscat (Ovibos moscatus).

Rozătoarele sunt reprezentate de lemingi (Lemmus obonsis, Lemmuslemmus), popândăul de tundr ă (Citellus undulatus), iepurele alb (Lepus timidus),marmota cu capul negru (Marmota camtschatica), dihorul polar (Putorius nivalis).

Păsările sunt numeroase în timpul verii, ele sosind de regulă când începeperioada de vegetaţie la plante. Se apreciază că învelişul vegetal al tundrei este

distrus de păsări în procent de 50-80%. Cele mai cunoscute păsări din tundr ă sunt: gâştele sălbatice, raţele roşii, lebedele, păsări r ăpitoare (şoim călător,şorecar încălţat). Reptilele lipsesc din tundr ă, iar amfibienii sunt foarte slabreprezentaţi. Între insecte se pot aminti: bondarii, ţânţarii.

Solurile tundrei, după cum s-a menţionat anterior, cuprind un strat activ lasuprafaţă, cu grosimi cuprinse între 0.3-4m, care este supus îngheţului şidezgheţului repetat, iar în adâncime solul este permanent îngheţat. Permafrostul




11

poate avea grosimi de la sub un metru la peste 1400m10. Pe glob permafrostulreprezintă cca. 20% din suprafaţa uscatului, iar distribuţia acestuia nu selimitează numai la zona de tundr ă ci se extinde uneori, în cadrul emisfereinordice, mult la sud de paralele de 60º latitudine N. Permafrostul este binereprezentat în Siberia, Alaska (peste 80%), Canada (peste 50%), Groenlanda

(figura 5).

Figura 4. Distribuţ ia permafrostului în emisfera nordic ă

Dezgheţul permasfrostului ca efect al încălzirii climatice globale, sau aunor dezechilibre climatice locale are efecte negative nu doar locale (prinafectarea construcţiilor umane, vegetaţiei arborescente etc) ci şi la scar ă planetar ă prin emisiile de metan şi bioxid de carbon, două gaze cu accetuat efectde ser ă.

10 Cea mai mare grosime a permafrostului de întâlneşte în Bazinul Lenei, din Siberia nord-estică,unde stratul permanent îngheţat atinge 1483m.




12

Condiţiile climatice aspre, alături de prezenţa permafrostuluirestricţionează activitatea umană în zona de tundr ă, dar, cu toate acestea,prezenţa unor importante resurse naturale (petrol, uraniu) în anumite regiunimodifică mult peisajul, înseosebi în Alaska11 şi Rusia, ca urmare a exploatării şivalorificării resurselor menţionate mai sus

a. Groenlanda este cea mai mare insulă de pe Glob (cu o suprafaţă depeste 2 milioane km2). Se dezvoltă mai ales dincolo de Cercul Polar de Nord (pe odistanţă de 2650km de la nord la sud, între Capul Morris Jesup, situat la 83˚40’ şiCapul Farvel situat la 59°46’ şi pe o distanţă de 1280km de la est la vest).Tărmurile insulei sunt extrem de crestate12, cu numeroase fiorduri atât în est(Complexul Scoresby, din care face parte şi cel mai lung fiord din lume,Nordvestfjord, 313 km) cât şi în vest (Sondre Strom).

Din punct de vedere evolutiv şi al particularităţilor geografice naturale dar şietnice, Groenlanda apar ţine Americii de Nord, dar politic şi istoric apar ţineDanemarcei. Groenlanda formează cel mai mare teritoriu dependent de pe Glob.

Populaţia Groenlandei număr ă cca.56.000 locuitori, din care 97% suntgroenlandezi – amestec de inuiţi cu raseeuropene. Cca. 50.000 locuitori sunt vorbitoride groenlandeză (limbă inuită) şi puţini suntcei care vorbesc daneză) ambele sunt însă limbi oficiale în Groenloanda.

◄ Figura 5 – Insula Groenlanda

Populaţia este concentrat

ăîn special

pe coasta vestică (cca. ¼ din populaţietr ăieşte în capitala Nuuk)

Relieful Groenlandei este reprezentatde un imens podiş cu altitudine medie de 400-600m ce se înclină dinspre margini spreinterior, acoperit în cea mai mare parte de ocalotă de gheaţă ce maschează detaliilereliefului platformic. Teritoriile lipsite degheaţă reprezintă 19% din suprafaţa insulei,limitându-se de fapt la o fâşie litorală de 60-150km l

ăţime. În aceste zone sunt foarte

evidente urmele glaciaţiei pleistocene:morene, nunatakuri, spinari de berbec,depresiuni lacustre de origine glaciar ă.

11 Magistrala petrolier ă transalaskiană, cu o lungime de peste 1300km, transportă petrolulexploatat în tundra nordică din zona Prudhoe Bay la Valdez, port pacific din sud-estul Alask ăi

12 Lungimea ţărmurilor Groenlandei este aproape egală cu circumferinţa Pământului la ecuator (cca. 40.000 km)




13

Teritoriile acoperite cu gheaţă (inlandsis) ocupă 81% din suprafaţa insulei,calota glaciar ă fiind a doua ca mărime după cea antarctică. Această calotă prezentând două boltiri largi (una în sud şi alta în partea central estică). Grosimeamedie a gheţii este de 1500-1600m, iar grosimea maximă este de peste 3400m (înpartea centrală a insulei).

Mulţi gheţari î şi preling limbile până pe ţărmul vestic, de unde numeroaseiceberguri se desprind şi sunt preluate de curenţii marini şi transportaţi în OceanulAtlantic prin Golful Baffin şi Marea Labrador.

Dacă această calotă glaciar ă groenlandeză s-ar topi complet, niveluloceanului planetar ar creşte cu 7m, iar Groenlanda ar deveni probabil unarhipelag. În prezent, ca efect probabil al încălzirii globale, mulţi gheţari de aici şi-au redus suprafaţa13. Se estimează că la nivelul anului 2006 gheţarii dinGroenlanda se topeau de două ori mai rapid decât acum 5 ani. S-a apreciat că pierderea anuală de gheaţă din Groenlanda se ridică la cca. 50 km3, ceea ce ar fifost suficient pentru o creştere a nivelului Oceanului Planetar cu 0,13mm pe an,

însă la nivelul anului 2005, pirederea a fost mult mai mare, de cca. 220 km3, ceea

ce reprezintă un acut semnal de alarmă privind ritmul accelerat de topire a caloteigroenlandeze, cu efecte planetare care depăşesc modelele de evoluţie realizatepână acum..

Zăcămintele minerale utile din Groenlanda sunt în general neexploatate.Printre resursele de aici amintim: uraniu, toriu (cel mai mare zăcământ din lume),crom, molibden, tungsten, fier, nichel, cupru, cărbuni superiori. Apele teritorialedispun şi de zăcăminte dehidrocarburi.

b. Arhipelagul Arctic CanadianCu o suprafaţă de peste 1,4

mil.km

2

, Arhipelagul Arctic Canadianeste cel mai mare de pe Glob. Celemai mari insule care intr ă încomponenţa acestui arhipelag sunt:Baffin (peste 500.000km2), Ellesmere(peste 300.000km2), Victoria (peste200.000km2), Devon, Mellville. Apeledintre ele sunt îngheţate în cea maimare parte a anului (chiar şi varacirculaţia este dificilă din cauzasloiurilor plutitoare).

Figura 6 – Pozitia Insulei Ellesmere in cadrul Arhipelagului Arctic

Ţărmurile acestor insule sunt festonate de fiorduri, iar terasele de abraziune demare înălţime indică şi aici o redresare izostatică postglaciar ă de amploare.

13 În perioada 1989-1993, climatologii europeni şi americani au analizat stratificaţia şi compoziţiachimică a unei sectiuni din calota glaciar ă de cca. 3,2km, rezultând informaţii revoluţionare privindmodificările climatice ale emisferei nordice pe o perioadă de cca. 100.000 ani, ilustrând schimbări la scar ă planetar ă ale climei globului, de la o stare aparent stabilă la alta




14

Se pot distinge două grupuri de insule, despăr ţite de strâmtorile MacClure,Melville, Barrow, Lancaster: Insulele din Sud , constituite în principal din rociprecambriene, apar ţin structural unităţii de scut cristalin (Banks, Victoria, Pr.deWales, Somerset, Baffin). Aici glaciaţia pleistocenă a fost mult mai extinsă ca ceaactuală (formând un bloc compact ce acoperea insulele).

Insulele din Nord sunt constituite din roci paleozoice şi mezozoice,apar ţinând unităţii de platformă bietajată. Sedimentarul este în general necutat, cuexcepţia nordului insulei Ellesmere, afectată de cutări par ţiale caledoniene (aici

înregistrându-se cea mai mare altitudine din Arhipelagul Arctic: United StatesRange – 2896m). Glaciaţia pleistocenă nu a fost mai extinsă ca cea de azi, ceeace face ca formele de acumulare şi eroziune glaciar ă să lipsească din acesteregiuni.

Tabelul 1. Diminuarea suprafeţ ei calotelor glaciare din Podi şul Hazen, Ellesmere

Calota Murray (km2 )

CalotaSimmons (km2 )

CalotaSt.Patrick NE

(km2 )

CalotaSt.Patrick SV

(km2 )

1959 4,37 (100%) 7,45 (100%) 7,48 (100%) 2,93 (100%)

1999 3,28

2000 3,15

2001 3,05 3,94 4,61 (62%) 1,72 (59%)

2003 2,91 (66%) 3,31 (44%)

Subsolul multora din insulele Arhipelagului Arctic este bogat în resurse

miniere: minereuri de fier şi cărbuni în Insula Baffin, lignit în Insula Ellesmere, etc.Ellesmere este cea mai nordică insulă a Arhipelagului Arctic, apar ţinând

teritoriului canadian Nunavut. Peste 1/5 din suprafaţa insulei este protejată, prinparcurile naţionale înfiinţate, care includ, printre elementele ocrotite: 7 fiorduri,gheţari, un lac renumit (L.Hazen – cel mai mare lac din zona rece a globului) În

anul 2001 populaţia insulei era de 168 locuitori,grupaţi în cele trei aşezări omeneşti din insulă:Alert, Eureka, Grise Fiord. Alert este cel mainordic punct de pe Glob locuit permanent.

Ca şi în Groenlanda, gheţarii dinEllesmere se retrag în ultimii ani, la un ritm

destul de alarmant. Exemplificăm cu situaţiacalotelor glaciare din Podişul Hazen (tabel 1).

◄ Figura 7 – Arhipelagul Svalbard

c. Norvegia arctică Zona arctică norvegiană include în

principal insulele norvegiene Svalbard şi Jan




15

Mayen, şi regiunea Finnmark, din nordul ţării.Arhipelagul Svalbard14, situat la jumătatea distanţei dintre Norvegia şi Polul

Nord, este cel mai mare şi cel mai nordic arhipelag norvegian, incluzând maimulte insule din care doar 3 sunt populate. Arhipelagul are o suprafaţă de peste60.000 km2 şi este acoperit de gheţari şi zăpezi permanente în propor ţie de cca.

60%.Deşi are o poziţie latitudinală avansată (76º - 81º N), zona aceastabeneficiază de un climat îmbânzit de Curentul Cald al Golfului. Temperaturamedie a verii este de cca. 5 ºC iar a iernii de cca - 12ºC.

Relieful insulei Svalbard include structuri vechi, paleozoice, reprezentândastfel cei mai vechi munţi din Europa. Altitudinea maximă a reliefului este de cca.1700m.

Populaţia totală a Arhipelagului Svalbard este de cca. 2400 locuitori (tabel 2),din care 70% sunt norvegieni, iar restul sunt ruşi, ucraineni, polonezi. Cea maimare aşezare umană din Svalbard este Longyarbyen (1800 locuitori). Au fostperioade când populaţia rusă era predominantă în Svalbard (vezi tabel).

Tabelul 2. Populaţ ia din Svalbard

Total Norvegieni Ruşi Polonezi

1990 3544 1125 2407 12

1995 2906 1218 1679 9

2000 2376 1475 893 8

2005 2400 1645 747 8

Subsolul insulelor este bogat în resurse(în special cărbune) care au impulsionatdezvoltarea unei industrii miniere de succes.Cărbunele este exploatat din anul 1906, iar producţia de cărbune este în prezent încreştere (contrar tendinţei generale europenede scădere). În anul 1994 se exploatau 500.000t cărbune, iar în anul 2004 producţia era dejade 5 ori mai mare (2,5 milioane t). Alături deactivităţile miniere, alte domenii economice suntpescuitul şi turismul.

◄ Figura 8 – Insula Jan Mayen

14 Tratatul Svalbard din 1925 are o stipulaţie curioasă, menţionând că orice cetăţean, din orice altă ţar ă, are dreptul să exploateze depozitele minerale şi alte resurse din Svalbard. Aşa se şi explică apariţiaunor aşezări ruseşti: Barentsburg (900 locuitori în prezent), Pyramiden (abandonată deja în 2000) precum şi prezenţa aici a multor companii str ăine din Marea Britanie, Statele Unite, Germania, Olanda, Suedia etc.




16

Jan Mayen (373 km2), insulă vulcanică din Atlanticul de Nord, par ţialacoperită de gheaţă, lipsită de resurse naturale. Insula apar ţine Norvegiei, estepractic nepopulată, doar 14 persoane î şi desf ăşoar ă aici activităţile de cercetare(vara numărul lor este dublu).

Vulcanul Beerenberg din insula Jan Mayen este considerat a fi cel mai

nordic vulcan de pe Terra (a avut erupţii în 1970,1973, 1985).Finnmark este cea mai nordică regiune continentală a Europei şiacoper ă o suprafaţă de cca. 50.000km2. Tarmurile sunt foarte fragmentate,fiind scaldate de apele Marii Norvegieisi Marii Barents.

Este o zonă slab populată, cudensitate de sub 2 locuitori/km2

Relieful este mai înalt în vest(max.1218m), în timp ce în est se

ajunge la altitudini de cca. 300 m.Glaciaţia actuală este binereprezentată în vestul regiunii.

Se remarcă gheţarul Øksfjord,de 45 km2 - singurul gheţar de pecontinent din care se desprindiceberguri; gheţarul Seiland.

d. Rusia arctica

Pe continentul euroasiatic, zona rece este cea mai bine reprezentată în

Rusia, incluzând o bordur ă nordică de uscat ce se extinde din Peninsula Kolapână la Strâmtoarea Bering, precum şi insulele din apropierea ţărmului nordic. Peteritoriul asiatic, climatul aspru se extinde mult la sud, în Siberia, în limitele zoneiclimatice temperate, ca urmare a gradului ridicat de continentalism determinat demasivitatea continentului asiatic.

Figura 10. Localizarea Siberiei în cadrul Federaţ iei Ruse

Siberia ocupă unvast teritoriu din FederaţiaRusă, cuprinzând aproapetoată Asia de Nord, de laUral la Oceanul Pacific. Innord limita e dată deOceanul Arctic, iar în sudSiberia se extinde până ladealurile din parteacentral-nordică aKazahstanului şi graniţa cu

Mongolia şi China.

Fi ura 9 – Re iunea Finnmark




17

Cu excepţia extremităţii sud-vestice, întreaga Siberie se află pe teritoriulRusiei, reprezentând cca. 77% din suprafaţa acestui stat (peste 13 milioane km2)şi concentrând cca. 27% din populaţia Rusiei.

Siberia este una dintre cele mai bogate regiuni ale planetei (cu importanteresurse naturale: petrol, gaze naturale, resurse minerale diverse, păduri, etc) însă

condiţiile climatice aspre au limitat valorificarea acestor resurse şi populareaacestei regiuni.De la nord la sud, pe teritoriul Siberiei se succed următoarele ecosisteme

naturale: tundra, taigaua şi stepa, aceasta din urmă fiind prezentă numai în parteade sud-vest a Siberiei, îndeosebi pe teritoriul Kazahstanului..

Taigaua este pădurea de conifere a emisferei nordice, reprezentând cca.11% din suprafaţa uscatului, fiind cel mai bine reprezentată pe teritoriul euro-asiatic. Taigaua nord-americană este întâlnită în special în Canada şi Alaska, dar şi în nordul SUA.

Figura 11. Distribuţ ia zonei de TAIGA pe Glob

Climatul caracteristic taigalei este unul aspru, de tip continental. Verile suntscurte, dar calde şi umede de regulă, iar iernile sunt lungi şi reci15. Temperaturileoscilează în general între -50ºC şi +30ºC, rezultând o amplitudine anuală decca.80ºC. Timp de 8 sau mai mullte luni pe an, temperaturile medii lunare sunt sub10ºC, iar 5-6 luni pe an, mediile lunare sunt negative. În nord, taigaua creşte deregulă până la limita dată de izoterma de 10ºC a lunii iulie (sau chiar 9ºC), iar în

sud, limita este variabilă, în funcţie de cantitatea de precipitaţii.Precipitaţiile sunt de regulă reduse, între 200-750mm/an, dar, având în

vedere evaporaţia foarte redusă (mult mai redusă decât precipitaţiile) există suficientă umezeală pentru creşterea plantelor. Durata stratului de zăpadă sepoate prelungi la cca. 9 luni în cele mai nordice regiuni ale taigalei.

15 Localitatea Oimeakon, din Siberia de Est este cel mai friguros punct de pe Terra (în afar ă deAntarctica), cu temperatura minimă absolută înregistrată aici de -73º C




18

Cea mai mare parte a taigalei, recent afectată de glacuaţia cuaternar ă, arenumeroase depresiuni lacustre în care s-au cantonat lacuri16.

Solurile din taiga sunt de regulă sărace în nutrienţi, ele sunt soluri tinere,subţiri, lipsite de orizontul organic din cauza temperaturilor foarte scăzute. Suntcaracteristice spodosolurile. Ca urmare a aciditităţii ridicate a solurilor, stratul

inferior este de regulă acoperit doar de muşchi şi licheni. Permafrostul esteprezent pe areale largi şi în zona taigalei.Taigaua euro-asiatică se desf ăşoar ă între Peninsula Scandinavia şi

Kamceatka, pe mai bine de 15-20º latitudine, pe teritoriul următoarelor state:Norvegia, Suedia, Finlanda, Rusia (Siberia) precum şi N Kazahstanului şi NJaponiei.

În partea europeană, unde climatul este mai puţin excesiv, molidul (Piceaabies, Picea obovata) este specia dominantă. Molizii sunt arbori cu r ădăcinisuperficiale ce prefer ă solurile podzolice şi nu se dezvoltă bine în condiţiile unuicontinentalism climatic excesiv, de aceea, în partea asiatică, se întâlnesc doar insule restrânse de molizi. Locul acestora este luat de brad (Abies sibirica) şi

zâmbru (Pinus cembra). Cel mai rezistent la frig este laricele (Larix sibirica, Larix dahurica). La est de Enisei, pe platourile înalte ale Siberiei Orientale şi pe munţii înalţi pinul şi molidul dispar şi se pot distimge două domenii floristice:

- domeniul extrem oriental (climat mai blând), cu numeroase specii deconifere între care predomină bradul, ale cărui limite sudice ating insulaSahalin şi nordul Japoniei;

- domeniul oriental (climat excesiv) mult mai omogen, fiind alcătuit dinlarice (Larix dahurica), singurul capabil să suporte minimele termice desub -70ºC din această regiune. Acestuia i se alătur ă uneori Pinus

pumila, cu aceaşi rezistenţă la climatul continental excesiv.Fauna zonei de taiga, deşi mult mai bogată şi mai variată decât cea din

tundr ă, luând în considerare suprafaţa imensă pe care o ocupă, este săracă şi îngeneral foarte omogenă pe întreg întinsul său. De la ţărmurile Oceanului Pacific, în întreaga regiune păduroasă din Siberia până în pădurile din Europa nord-estică,sunt larg r ăspândite: elanul (Alces alces), mâncăciosul (Gulo gulo), zibelina(Martes zibelina), veveriţa comună (Sciurus vulgaris), nevăstuica siberiană (Mustela sibirica), iepurele alb (Lepus timidus), ursul brun (Ursus arctos), vulpea(Vulpes vulpes), lupul (Canis lupus), păsări diverse. Reptilele sunt puţine la număr,o r ăspândire mai largă având vipera comună (Vipera berus) şi şopârla vivipar ă (Lacerta vivipara). Dintre amfibieni este prezent tritonul siberian (Hynobiuskeyserlingi).

Trei mari unităţi naturale se pot distinge, de la vest la est, pe teritoriulSiberiei:

16 Lacurile siberiene sunt putermic afactate de topirea permafrostului. Astfel, în prima fază,metanul din permafrostul dezgheţat se acumulează în lac şi apoi este eliberat în atmsofer ă, iar ulterior, apalacurilor se infiltrează cu uşurinţă în pământ, întrucât obstacolul creat de permafrostul îngheţat a dispărut.În 1971 erau inventariate un număr de 10.882 lacuri cu suprafaţa mai mare de 40 ha în Siberia, iar în 1997,numărul acestora se redusese deja cu 11% (9712). Efectele se vor resimţi în primul rand în modificareaecosistemelor locale, la care se adaugă acest aport de metan, gaz cu efect de ser ă ce va contribui laîncălzirea climatică globală.




19

1. Câmpia Siberiei de Vest2. Podişul Siberiei Centrale3. Siberia de Est

1. Câmpia Siberiei de Vest ocupă o suprafaţă de cca. 3 milioane kmp, de la

Munţii Ural până la fluviul Enisei. Este o zonă joasă, cu altitudini ce scad dela sud la nord (de la cca. 300m la 0m), caracterizată printr-o mareuniformitate. Aspectele de suprafaţă ale reliefului au fost sculptate înprincipal de acţiunea glaciaţiei cuaternare.

2. Podişul Siberiei Centrale, situat între fluviul Enisei şi fluviul Lena, seextinde pe un areal de peste 3,5 milioane kmp, fiind o vastă platformă

înălţată (include şi strate cutate precum şi curgeri bazaltice17). Altitudineamaximă în Podişul Central Siberian este de cca. 1700m. Foarte importantesunt resursele minerale de aici: cărbuni, aur, diamante18, gaze naturale.

3. Siberia de Est este reprezentată de un teritoriu predominant muntos,extins de la fluviul Lena la Oceanul Pacific. Lanţurile muntoase de aici, de

vârste diferite, sunt orientate de la nord la sud, altitudinea ajungând îngeneral până la 3000m.Peninsula Kamceatka (parte a Cercului de Foc al Pacificului) este una

dintre cele mai active regiuni vulcanice ale planetei, include peste 150 de vulcani.O parte din aceşti vulcani (19), precum şi zonele cu fenomene postvulcanicespectaculoase (Valea Gheizerelor 19) au fost incluse în patrimoniul UNESCO. Celmai impunător vulcan activ este Kliucev, un stratovulcan cu o altitudine de 4750m,considerat sacru de indigeni, având unul dintre cele mai perfecte conuri vulcanicede pe Glob. Ultima erupţie a avut loc în 2007 (erupţia a început în ianuarie, iar înluna iulie, emanaţiile de cenuşă - cu depuneri depistate până în ArhipelagulAleutine, au perturbat traficul aerian dinspre SUA spre Asia).

Reţeaua hidrografică siberiană cuprinde râuri impresionante cadimensiuni şi importanţă: Obi, Enisei, Lena. Deoarece perioada de îngheţ creştedin amonte spre vărsare, râurile siberiene se caracterizează prin revărsări pestepodul de gheaţă în cursurile lor inferioare, în linile aprilie –iunie. Pe lângă navigaţie, aceste artere reprezintă singurele căi de acces dinspre Oceanul Arcticcătre taigaua siberiană, o altă utilizare de mari propor ţii fiind hidroenegia.

Obi este cel mai important fluviu din Siberia de Vest, având o lungime depeste 5000 km (împreună cu afluentul său Irtiş) şi o suprafaţă a bazinuluihidrografic de peste 2,9 milioane km2. Se varsă în Marea Kara (Oceanul Arctic)printr-un imens estuar 20. Datorită pantei de scurgere foarte reduse, fluviul esteextrem de meandrat. Ca urmare a adâncimii relativ mari, debitului bogat, pantei

reduse, lipsei accidentelor în albie (cascade, repezişuri), fluviul reprezintă cea mai17 Un eveniment vulcanic major din permian-triasic a generat curgeri bazaltice care au acoperit

iniţial o suprafaţă de cca. 7 milioane kmp, astăzi suprafaţa acoperită cu lave bazaltice fiind de 2 mil. kmp.18 Până în 2004 a funcţionat aici una din cele mai mari cariere de diamante din lume (la Mirnâi).

Aceasta a fost închisă după cca. 50 de ani de exploatări.19 Valea Gheizerelor este a două mare concentrare de gheizere de pe Glob (după Yellowstone), cu

cca. 90 de gheizere, izvoare fierbinţi.20 Estuarul fluviului Obi este considerat cel mai lung de pe Terra, cu cei 800 km (el continuă de

fapt Golful Obi)




20

importantă magistrală fluvială de transport din Siberia de Vest. Potenţialulhidroenergetic al fluviului Obi şi ai afluenţilor săi este impresionant, fiind valorificatprintr-o serie de hidrocentrale şi lacuri de acumulare21.

Enisei , fluviu cu o lungime pe peste 5500km şi un bazin hidrografic de cca.2,5 milioane km2, izvor ăşte pe teritoriul Mongoliei şi se varsă în Marea Kara

(Oceanul Arctic) printr-un estuar. În cursul superior str ăbate regiuni puţin populate,având numeroase repezişuri; sectorul mijlociu este amenajat hidroenergetic,sprijinind energetic dezvoltarea industriei, dare este şi segmentul în care râul estecel mai poluat. Canalul Enisei - Obi face legatura între cele două mari râurisiberiene. Timp de mai bine de jumătate de an fluviul este îngheţat,

Lena izvor ăşte din Munţii Baikal, drenează Podişul Central Siberian şi sevarsă în Marea Laptev printr-o deltă ce se desf ăşoar ă pe mai bine de 400 kmlărgime. Fluviul, cu o lungime22 de cca. 4400 km şi un bazin hidrografic de peste2,5 milioane km2, îngheaţă o mare parte din an, în special în sectorul inferior. În2001 s-au înregistrat aici inundaţii de propor ţii, printre cele mai severe care s-au

înregistrat vreodată în Siberia, afectând mii de oameni.

Lacul Baikal („Perla Siberiei”) este cel mai adânc

23

şi cel mai vechi lac dinlume. Lacul era puţin cunoscut înainte de construcţia Trans-Siberianului. Pentruconstrucţia acestei magistrale în zona lacului Baikal, a fost nevoie de săparea a 33de tunele şi construcţia a 200 de poduri.

Lacul este un imens rezervor de apă, conţinând cca. 20% din rezerva deapă dulce de suprafaţă a planetei. Este înconjurat din toate păr ţile de munţi, cca.300 de râuri îl alimentează, are 22 insule(cea mai mare este insula Olkhon, de 72km lungime). Vechimea mare şi adâncimea mare (care l-au ferit de influenţaglaciaţiei cuaternare) au permis conservarea unor numeroase specii faunistice şifloristice. Supranumit şi „Galapagosul Rusiei”, lacul adăposteşte 1550 specii deanimale, între care 80% endemice24 şi 1085 specii de plante. Lacul a fost inclus în

Patrimoniul UNESCO din 1996.Umanizarea Siberiei este redusă, fiind limitată de condiţiile climaticerestrictive. Cca. 39 milioane de oameni populează acest imens spaţiu asiatic,rezultând o densitate medie de cca. 3 locuitori/kmp.

Multă vreme teritoriul Siberiei a r ămas în mare măsur ă nepopulat şineexploatat, prima mare schimbare producându-se după construcţia Trans-Siberianului25, în lungul căruia s-au şi dezvoltat, de altfel, cele mai importanteaşezări urbane din Siberia. Secolul XX a marcat de altfel dezvoltarea pe scar ă largă a exploatării resurselor naturale şi apariţia multor oraşe industriale.

21 Acumularea hidroenergetică de la Novosibirsk etse cea mai mare din Siberia.22 Lena este fluviul care apare ca fiind cel mai lung pe o hartă a lumii realizată în proiecţiaMercator, care deformează în sensul exager ării dimensiunilor în zonele din apropierea polilor.

23 Lacul Baikal este un lac tectonic (de rift), având adâncimea maximă de 1637m, fiind cel maiadânc rift continental din lume. Lacul are o vechime de 25-30 milioane ani.

24 Între speciile endemice, renumită este foca de Baikal ( Phoca Sibirica) şi Omul (Coregonusautumnalis migratorius) un peşte foarte apreciat în gastronomia locului, care reprezintă, de altfel, sursa principală de hrană a populaţiei din jurul lacului, dar savurat la fel de bineşi de turişti..

25 Trans-Siberianul a fost construit în perioada 1891-1916, are o lungime de peste 9000kmşi leagă Moscova de Vladivostok (cel mai mare port pacific al Rusiei)




21

Figura 12 Trans-Siberianul

Populaţia urbană reprezintă cca. 70% dintotalul populaţiei Siberiei,cele mai importanteoraşe fiind: Novosibirsk(cel mai mare oraş siberian, cu cca. 1,5milioane locuitori),Irkutsk, Krasnoiarsk,Omsk, Tomsk.

Siberia dispunede unele din cele mai bogate resurse mondiale de nichel, aur, plumb, molibden,diamante, argint, zinc, precum şi impresionante resurse de petrol şi gaze naturale(în mare parte neexploatate ). Extracţia acestor resurse este dificilă, dar sectorul

minier r ămâne unul dintre cele mai importante activităţi economice din Siberia. Seadaugă exploatarea lemnului (cu un ritm de exploatarea a pădurii în estul Siberieicare este mai rapid decât ritmul refacerii). Agricultura este limitată de solurilenefertile (excepţie f ăcând SV Siberiei). O altă activitate umană importantă estepescuitul, Siberia contribuind cu cca. 10% la pescuitul mondial (mai ales în MareaOhotsk).




22

II. ZONA RECE A EMISFEREI SUDICE – ANTARCTICA

Regiunea Antarctica este zona circumpolar ă sudică, care include cel maisudic continent al Globului, Antarctica şi insulele din jur, precum şi Oceanul

Austral. Numele de Antarctica vine de la grecescul antarktikos care înseamnă opus Arcticei ). Cea mai mare parte a continentului este situată dincolo de CerculPolar de Sud, excepţie f ăcând Peninsula Antarctica ce depăşeşte această limită,apropiindu-se destul de mult de sudul Americii de Sud.

Ideea că la Polul Sud există un continent esteveche de peste două milenii (Strabon considera că aici ar exista o zonă rece, nelocuită, necunoscută,iar Mercator indică un continent necunoscut, cu opopulaţie numeroasă). Expediţia rusă a lui Lazarevşi Bellingshausen din 1820 este prima care a adusdovezi incontestabile ale existenţei acestui

continent dincolo de Cercul Polar de Sud. Primaexpediţie cu adevărat ştiinţifică a fost cea aechipajului de pe vasul „Belgica” (1897-1899),format din 19 membri, între care şi românul EmilRacoviţă. Norvegianul Amundsen26 este primul care a ajuns la Polul Sud (1911),urmat la numai 13 zile de englezul Robert Scott.

Oceanul Austral, cu o suprafaţă decca. 20 milioane km2 închide continentulAntarctica şi se desf ăşoar ă în linii maripână la paralela de 60º latitudine sudică.

◄ Figura 13.

Curentul circumpolar antarctic (DerivaVânturilor de Vest) (figura 13) estesingurul curent oceanic cu traseu complet

în jurul Globului, acest lucru fiind posibilca urmare a lipsei maselor continentale.Cu o lăţime ce poate ajunge la 2000km şio adâncime de până la 2000-4000m,acest curent oceanic vehiculează în

permanenţă apa rece în jurul Antarcticii, menţinând continentul circumpolar înaceastă stare de izolare.Cu o suprafaţă de cca. 14,4 milioane km2, Antarctica se situează între

continentele mici ale planetei, după Australia şi Europa. Unicitatea sa constă înfaptul că un procent semnificativ din teritoriul acestui continent austral (98%) esteacoperit de cea mai mare calotă glaciar ă a Terrei. Gheaţa antarctică reprezintă

26 Statiunea de cercetare situată la Polul Sud se numeşte Amundsen Scott (apar ţine SUA)




23

90% din totalul gheţii terestre şi înmagazinează cca. 70% din volumul total alapei dulci de pe Glob.

Uscatul propriu-zis al Antarcticii ocupă o suprafaţă mai mică decât suprafaţacalotei glaciare (figura 14). În medie, Antarctica este continentul cel mai rece, cel

mai uscat şi cu vânturile cele mai puternice, rezultând condiţii total nefavorabileumanizării.Ţărmurile Antarcticii însumează cca. 18.000 km şi includ următoarele

categorii:a. şelf de gheaţă27 (44% din ţărmuri)b. pereţi de gheaţă (38%)c. gheaţă în mişcare (13%)d. ţărmuri stâncoase (5%)

Calota glaciar ă din Antarctica s-a format în decursul ultimilor 15 milioanede ani

şi are grosimi impresionante. De la o grosime medie de 2160m se

poate ajunge până la grosimi record de 4700m. Volumul total al gheţii esteestimat la peste 30 milioane kmc.

Repere în evoluţia paleogeografică a AntarcticiiTimp de peste 170 milioane ani, Antarctica a f ăcut parte din vastul

continent Gondwana, actualul teritoriu definitivându-se acum cca. 25 milioaneani.

În cambrian, Antarctica de Vestera situată par ţial în emisferanordică (în această perioadă formându-se depozite mari de gresiişi calcare) iar Antarctica de Est erasituată chiar pe ecuator, unde măriletropicale de atunci erau populate detrilobiţi şi numeroase nevertebrate.

◄ Figura 14. Uscatul real din Antarctica

La începutul devonianului (cucca. 415 milioane ani în urmă)

Gondwana se găsea deja la latitudinimult mai sudice, cu un climat mai

rece (lucru demonstrat de fosilele terestre care datează de atunci).

27 În anumite sectoare se înregistrează un proces de retragere a acestui şelf de gheaţă (ca urmare aîncălzirii climatice globale). În anul 2002 un şelf de gheaţă cu o suprafaţă de 3250 kmp şi o grosime de200m s-a desprins în bucăţi în mai puţin de o lună, iar în anul 2000 un iceberg cu o suprafaţă comparabilă cu cea a Franţei s-a desprins din şelful de gheaţă a Mării Ross.




24

Sfâr şitul devonianului (acum cca. 360 milioane ani) marchează începutulunei perioade glaciare, dezvoltată pe măsur ă ce Gondwana se centra tot maimult în jurul Polului Sud. O flor ă de climă rece, foslilizată, aduce doveziincontestabile privind acest climat.

În permian viaţa plantelor a început să fie dominată de Glossopteris28

(ferigă arborescentă dezvoltată în mediu umed, în zone mlăştinoase29

).La sfâr şitul permianului se înregistrează o încălzire climatică ce ducetreptat la topirea calotelor glaciare din Gondwana, care devine, în cea maimare parte, un deşert.

Peninsula Antarctica a început să se formeze în timpul jurasicului (acum146 – 65 milioane ani), când pădurile de Ginkgo acoperau mare parte ateritoriului iar reptile ca Lystrosaurus30 erau foarte comune.

În cretacic , pădurile de conifere dominau Antarctica de Vest, amoniţii erauprezenţi în mările din jur, iar speciile de dinozaur existente erau:Cryolophosaurus şi Antarctopelta.

Acum 65 milioane ani, Antarctica31 mai era încă legată de Australia.

Separarea Antarcticii de Australia şi Noua Guinee s-a produs în urmă cu cca.40 milioane ani, când începe şi instalarea gheţii în Antarctica. În urmă cu cca.23 milioane ani se conturează şi Strâmtoarea Drake (ce separ ă Antarctica deAmerica de Sud), iar calota glaciar ă continuă să se extindă.

De acum cca. 15 milione de ani, Antarctica este în cea mai mare parteacoperită de gheaţă.

RELIEFUL ANTARCTICIICu o altitudine medie de 2250 m, Antarctica este continentul cel mai „înalt”

al planetei. Altitudinea maximă depăşeşte 5000m (Masivul Vinson, 5140m,situat în Munţii Ellsworth).

Lanţul muntos Transantarctic str ăbate continentul între Mările Ross şiWeddell, divizând Antarctica în Antarctica de Est (mai înaltă) şi Antarctica deVest (mai joasă) (ce corespund în linii mari cu por ţiunile de teritoriu antarcticdin emisfera estică şi din cea vestică). Din punct de vedere geologic,Antarctica de Vest se aseamănă cu zona andină, incluzând înseosebiandezite şi riolite jurasice32. Antarctica de Est s-a dezvoltat pe un scutcontinental care include roci care datează din precambrian (formate acummai bine de 3 miliarde ani), peste care s-au depus roci mai noi: gresii şicalcare devoniene şi jurasice. Legat de aceste realităţi geologice, resursele

28 Ferigă arborescentă cu înălţimi de 4-6m, r ăspândită în perioada de acum 300 – 200 milioane deani (permian – triasic)

29 Această vegetaţie abundentă a dat naştere importantelor zăcăminte de cărbune permian dinAntarctica.

30 Reptilă a triasicului care a supravieţuit extincţiei permiene; avea dimensiuni de cca. 1m31 Africa s-a separat de Antarctica acum cca. 160 milioane ani, iar India s-a desprins în urmă cu

cca. 125 milioane ani.32 Singura „anomalie” geologică din Antarctica de Vest se întâlneşte în Munţii Ellsworth, unde

stratigrafia este similar ă cu partea de est a continentului.




25

minerale din Antarctica sunt reprezentate de zăcămintele de cărbuni,minereuri de fier şi resurse de petrol33 şi gaze naturale.

Lanţul muntos Transantarctic se extinde, cu întreruperi, în lungul riftuluiantarctic, pe mai bine de 3500km (fiind unul dintre cele mai impresionantelanţuri muntoase de pe Terra) şi include strate de sedimente cutate care pealocuri pot atinge grosimi de până la 14 km. Situat la o distanţă de cca. 1200km de Polul Sud, Masivul Vinson este cel mai înalt din Antarctica şi sedesf ăşoar ă pe o lungime de 21 de km şi o lăţime de cca. 13km.

Vulcanismul actual din Antarctica este reprezentat de vulcani situaţi în

lungul zonei de rift antarctic. Au fost identificaţi o serie de vulcani în zonaPenisulei Antarctice şi în areale izolate din Antarctica de Vest. Cel maireprezentativ este vulcanul EREBUS, cel mai sudic vulcan activ al Terrei,care este situat în Insula Ross, la latitudinea de 77º5' S. Vulcanul este activ şiare o înălţime de 3794m, prezentând în crater un lac permanent de lavă. Are

în general erupţii de tip strombolian şi o vârstă estimată la cca. 1 milion ani.Din 197234 acest vulcan erupe aproape continuu.

În 2004 cercetătorii canadieni au descoperit un vulcan submarin în zonaPeninsulei Antarctice, iar dovezile recente arată că ar putea fi vorba de unvulcan activ.

Un alt areal vulcanic este cel din insula Deception (sau Desolation)(figura15), insulă vulcanică ce apar ţine arhipelagului Shetlandul de Sud (posesiunea coroanei britanice). Deşi de la începutul anilor 1900 insula a fost un punctimportant în dezvoltarea industriei balenelor (vânat, comercializare etc), iar

33 Resurse importante de petrol s-au descoperit în Marea Ross în 1973. Exploatarea resurselor minerale din Antarctica este însă strict interzisă până în 2048 (conform Tratatului Antarctic)

34 În 1979 un avion din Noua Zeelandă cu 257 pasageri la bord s-a pr ă buşit deasupra vulcanuluiErebus, fiind cea mai mare tragedie umană produsă pe teritoriul acestui continent.

Fi ura 15




26

britanicii puseser ă deja bazele unei aşezări, Port Foster 35 (în special bază decercetare), erupţiile vulcanice din perioada 1967-1969 au determinat locuitoriisă păr ăsească insula. Ultimele erupţii vulcanice au avut loc în anii 1991-1992.Insula este populată de colonii de pinguini, estimaţi la cca. 1 milion.

Din punct de vedere climatic, Antarctica are condiţii extreme, putând fi

caracterizat ca un vast deşert îngheţat (ca urmare a precipitaţiilor extrem dereduse cantitativ36). Spre deosebire de interiorul „uscat” al continentului (undeprecipitaţiile de regulă sunt de cca. 20mm pe an), pe ţărmurile Antarcticiininsorile pot ajunge la cantităţi impresionante de 1,22 m/48 ore.

Antarctica este în acelaşi timp şi locul în care se înregistrează cele maireduse temperaturi de pe planetă, cu minime care pot coborî până la – 85,chiar – 90ºC37 în timpul iernii australe (vara fiind cu cca. 20ºC mai ridicate). Îndistribuţia spaţială a temperaturilor pe continentul Antarctica, partea estică seremarcă prin temperaturi medii mai reduse (ca urmare a altitudinii mai ridicatea acestui sector). În ansamblu Antarctica este mai rece decât Arctica (undeinfluenţa moderatoare a oceanului se face simţită şi în domeniul regimului

termic). În plus, în Antarctica se adaugă şi influenţa altitudinii reliefului. Între elementele climatice cu manifestări extreme se număr ă şi vânturile, îndeosebi din categoria celor catabatice, care suflă cu mare putere dinspreinterior spre zonele de ţărm (ceva mai moderate, ca viteză, în interior).

Cantitatea de radiaţie solar ă care ajunge pe continentul Antarctica estemare38, această radiaţie însă fiind în procent de peste 90% reflectată dezăpada omniprezentă. Ca urmare a latitudinii ridicate, ca şi Arctica,

întunericul guvernează jumătate de an, lucru care se reflectă încaracteristicile lumii vegetale şi animale din acest continent sudic. Nu lipsescnici aurorele australe, la fel de spectaculoase ca şi în zona rece a emisfereinordice.

◄ Figura 16

HidrografiaCa urmare a calotei de gheaţă ce

acoper ă continentul Antarcticahidrografia are particularităţi distinctefaţă de alte continente. S-a avansatchiar ideea existenţei unei reţele derâuri subterane care ar face legătura

între numeroasele lacuri aflate subcalota glaciar ă (numite lacuri

„subglaciare”). Se estimează că numărul lacurilor aflate sub calota de gheaţă a Antarcticii depăşeşte 100. Cel

35 În prezent insula este inclusă în circuitele turistice organizate în Antarctica, ca urmare a atracţieiexercitate de plajele „fierbinţi”.

36 Polul de Sud nu primeşte aproape deloc precipitaţii (media anuala fiind de 2.5mm), iar temperatura medie anuala este in jur de -50ºC

37 Minima termică absolută pe Glob s-a înregistrat la Vostok, în 1967 (-94.5ºC)38 La Polul Sud, în timpul verii, cantitatea de radiaţie solar ă este mai mare ca cea de la ecuator.




27

mai impresionant exemplu este lacul VOSTOK (fig.16, 17).Figura 17

Descoperit încă din 1977, este cel mai mare lac subglaciar alcontinentului, ale cărui dimensiuni au putut fi măsurate în 1996. Cu osuprafaţă de cca. 14.000 kmp (comparabilă cu cea a lacului Ontario dinMarile Lacuri Americane), lacul atinge o adâncime maximă de 510m şi

înglobează un volum de apă de peste 1800 kmc. Lacul se întinde pe olungime de cca. 250 km şi o lăţime de 25 km, are apă dulce39 şi este acoperitcu un strat de gheaţă care atinge grosimi impresionante (3710m). Seapreciază că lacul ar putea avea o vârstă de 500.000 – 1 milion ani.

Biodiversitatea Antarcticii este destul de redusă, speciile de plante de aicifiind reprezentate de cele mai simple forme de viaţă: alge, licheni, muşchi.

Actul de conservare a Antarcticii interzice introducerea oricăror speciistr ăine sau extragerea oricăror specii indigene din Antarctica.

Temperaturile foarte scăzute, lipsa solurilor, lipsa umezelii, lipsa luminii întimpul iernii, vânturile extrem de puternice împiedică dezvoltarea plantelor.

Insulele subantarctice, în schimb, susţin o mult mai variată flor ă. În Antarctica39Explicaţia păstr ării în stare lichidă a apei acestui lac constă fie în influenţa căldurii interne a

pământului (gheaţa de deasupra protejându-l de frigul din atmosfer ă); se consider ă de asemenea că lacul nua avut timp suficient timp pentru a îngheţa (după o perioadă temperată care s-a terminat acum cca. 5000ani). Apa are temperatura de -3ºC şi se poate ca aceasta să r ămână lichidă datorită presiunii generate degreutatea gheţii de deasupra.

Lacul este un adevărat laborator natural terestru care poate fi utilizat pentru a înţelege posibilitateadezvoltării şi existenţei vieţii pe sateliţii planetei Jupiter (Europa şi Callisto) care au condiţii naturalesimilare acestui loc din Antarctica.




28

s-au diferenţiat peste 200 specii licheni, cca. 50 specii de muşchi, 700 speciide alge (cele mai multe sunt fitoplancton), dar sunt şi alge de zăpadă multicolore, iar diatomeele sunt caracteristice zonelor de coastă, mai alesvara.

Există 2 specii de plante cu flori în Peninsula Antarctica: Deschampsia

antactica şi Colobanthus quitensis.Fauna de uscat este formată aproape exclusiv din nevertebrate.Cea maimare vieţuitoare terestr ă endemică din Antarctica este musca antarctică (Belgica antarctica), care este extrem de bine adaptată40 la condiţiile de aici,atât în formă larvar ă cât şi în formă adultă.

În dezvotarea ecosistemelor din Oceanul Austral, elementul cheie estekrillul antarctic (Euphasia superba). Acest krill se hr ăneşte direct cufitoplancton şi constituie la rândul lor hrana pentru balene, pinguini, foci,albatroşi şi tot felul de alte păsări din aceste zone australe.

Ţărmurile continentului şi insulele din jur sunt populate de coloniiimpresionante de pinguini: pinguinul imperial ( Aptenodytes forsteri ), cel mai

mare pinguin (are înălţimi de 1.27 – 1.60 m, greutate de cca. 34 kg şi tr ăieştein medie 20 de ani); pinguinul regal ( Aptenodytes patagonicus), de cca. 90cm înălţime şi cu o greutate de 11-15 kg; pinguinul Adelie (Pygoscelis

Adeliae), de 60-70 cm, cu o greutate de cca. 4kg, prezent în număr mare înspecial în Insula Ross; pinguinul săritor/Rockhopper (Eudyptes chrysocome),cel mai mic pinguin, de doar 55 cm.

Umanizarea în AntarcticaDeşi descoperit de la începutul secolulul 19, continentul a fost neglijat

până la începutul secolului 20, ca urmare în special a mediului ostil de aici,lipsei resurselor naturale şi izolării.

Antarctica este astăzi singurul continent nepopulat şi nu apar ţine nici unui

stat. Tratatul Antarctic din 1959 (semnat de 12 state – inclusiv SUA şi Rusia)consider ă continentul neutru din punct de vedere politic, fiind folosit doar pentru cercetarea ştiinţifică. În plus, tratatul interzice desf ăşurarea activităţilor militare precum şi exploatarea resurselor minerale, protejând ecozonacontinentului. Cercetările ştiinţifice care se derulează în prezent suntdesf ăşurate de cca. 4000 cercetători de diverse naţionalităţi şi în cele maivariate domenii ale cercetării. Pe timpul iernii australe numărul acestora sereduce la doar 1000.

În afara cercetării ştiinţifice, singurele activităţi care se desf ăşoar ă aici (şidoar în anumite sectoare de ţărm) sunt activităţile turistice. În insulele dinOceanul Austral se practică şi pescuitul. Încă din 1957 se poate vorbi de un

turism la scar ă mică, numărul turiştilor ajungând la cca. 28.000 în perioada2004-2005. Până în anul 2010 se estimează o creştere a numărului de turişti

40 Larva supravieţuieşte până şi îngheţului lichidelor din corp; în condiţii de uscăciune extremă seadună în grupuri formate din mulţi invivizi pentru a evita pierderea apei; supravieţuieşte la pierderea a până la 30% din greutatea corporală (prin deshidratare); tolerează variaţii foarte mari ale pH –ului şi salinităţii;supravieţuieşte f ăr ă oxigen până la 4 să ptămâni; absoarbe căldura şi blochează radiaţiile ultraviolete;tr ăieşte până la 2 ani. Adultul nu are aripi, pentru a nu fi luat de vânt, tolerează de asemenea temperaturiextreme şi tr ăieşte doar 10 zile, atâta cît e necesar pentru a permite asigurarea perpetuării speciei.




29

la cca. 80.000. Cele mai importante destinaţii turistice includ: InsulaDeception/Desolation (din nordul Peninsulei Antarctice), canalul Lemaire şiParadise Harbour.

Antarctica este, aşadar, continentul cel mai puţin cunoscut şi cel mai puţin

afectat direct de influenţa umană, însă păstrarea echilibrelor este dependentă decondiţiile din întreaga planetă, întrucât această zonă naturală, ca şi Arctica, esteextrem de vulnerabilă la modificările climatice globale.

Deja aceste modificări climatice la scar ă globală se fac simţite prin topirea gheţarilor antarctici (87% din ghetari s-au retras in ultimii50 de ani, in medie cu 600 m pe an).

De asemenea, o altă problemă de mediu în cadrul zonei reci antarctice este existenţagăurii de ozon de deasupra Antarcticii, care, în

anumiţi ani, are extensiune ce depăşeşte 30milioane kmp. (fig.18).

Figura 18. ►

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Medii Temperate Si Reci - Zona Rece

Documents

Transcript of Medii Temperate Si Reci - Zona Rece