Modificări cadaverice tardive

Modificările cadaverice tardive apar după 24 de ore de la instalarea morţii şi

pot fi sistematizate în următoarele categorii:

Modificări distructive:

- putrefacţia;

- distrugerea cadavrului de către animale.

Modificări conservative naturale:

- mumificarea;

- adipoceara;

- lignificarea;

- îngheţarea (congelarea naturală).

Modificări conservative artificiale:

- îmbălsămarea;

- îngheţarea (congelarea artificială).

Modificări distructive

Putrefacţia

Putrefacţia este o modificare cadaverică distructivă, care determină

descompunerea substanţelor organice în substanţe anorganice. Acest proces

continuă autoliza şi se realizează sub acţiunea florei microbiene. Semnele de

exteriorizare a putrefacţiei devin vizibile la 48-72 ore post mortem.

Putrefacţia începe la nivelul intestinului, unde se găsesc în mod obişnuit

bacterii saprofite. Sub acţiunea florei microbiene de putrefacţie existente în

intestinul gros şi mai ales la nivelul cecului, se degajă hidrogen sulfurat care

difuzează prin peretele anterior al abdomenului, combinându-se cu hemoglobina şi

rezultând sulfhemoglobina (compus de culoare verde), care determină apariţia

petei verzi de putrefacţie.

Pata verde de putrefacţie apare în mod obişnuit la 48-72 ore după deces.

Iniţial se formează în fosa iliacă dreaptă (regiunea topografică unde intestinul este

cel mai apropiat de peretele abdominal) apoi şi în fosa iliacă stângă, ulterior

extinzându-se pe întreg abdomenul şi la baza toracelui.

Dacă există o plagă suprainfectată sau o colecţie purulentă (abces, flegmon,

piotorax, etc.) pata verde de putrefacţie se localizează la început în jurul plăgii sau

în dreptul focarului purulent.

În septicemii putrefacţia are evoluţie rapidă, determinând o coloraţie verde a

pielii, muşchilor şi organelor interne (cadavre verzi).

Pe tegumente, în special pe nivelul membrelor, pot să apară nişte dungi

cafenii-violacee, pe traiectul venelor superficiale, realizând aşa numita „circulaţie

postumă”. Această modificare se produce prin difuziunea sângelui hemolizat şi

putrefiat prin pereţii vaselor impregnând ţesuturile adiacente reţelei venoase

superficiale. În evoluţia putrefacţiei prin degajare de gaze se produce tumefierea

cadavrului, faţa devine de nerecunoscut (putând ridica probleme în stabilirea

identităţii cadavrului) abdomenul se destinde; apare emfizem subcutanat şi

visceral; pe tegumente apar flictene care conţin un lichid spumos, tulbure; sângele

devine spumos. Prin presiunea exercitată de gaze asupra organelor interne pot

apărea expulzia de materii fecale şi urină, eliminarea conţinutului gastric prin gură

şi nas, eliminarea prin căile respiratorii superioare a unei spume roşietice; la

femeile decedate în stare de graviditate se poate produce expulzia fătului din uter

(„naşteri în sicriu”).

În evoluţia putrefacţiei se produce lichefierea organelor, care treptat se

transformă într-o magmă negricioasă, urât mirositoare. Treptat cartilagiile

laringiene şi traheale se separă, părţile scheletului se separă unele de altele. În

general scheletizarea unui cadavru înhumat are loc în circa 7-10 ani.

Factorii care influenţează putrefacţia sunt reprezentaţi în primul rând de

factorii de mediu, procesul fiind accelerat de temperatura crescută, excesul de O2,

înhumarea în sol cu granule mari, permeabil pentru apă şi aer, înhumarea la

adâncime mică .

Temperatura scăzută, solul argilos şi nisipos, înhumarea la adâncimi mai

mari încetinesc evoluţia putrefacţiei.

Referitor la rolul factorilor de mediu regula Casper arată că modificările de

putrefacţie la un cadavru care stă o săptămână expus la aer sunt echivalente cu

modificările din cursul a 2 săptămâni la un cadavru care stă în apă şi a celor

produse în 8 săptămâni la un cadavru îngropat în sol.

Modificări cadaverice conservative naturale

Aceste modificări apar într-o serie de condiţii de mediu care încetinesc sau

chiar împiedică evoluţia putrefacţiei.

a) Mumificarea naturală se realizează în mediu cutemperatură ridicată,

umiditate redusă şi ventilaţie bună (pământ uscat, nisipos, afânat, podul caselor în

timpul verii). În aceste condiţii se produce o deshidratare masivă care opreşte

mersul putrefacţiei.

Aspectul cadavrului devine asemănător mumiilor egiptene în sensul că se

usucă, pierde în volum şi greutate, iar tegumentul devine pergamentos de culoare

brun închisă.

b) Adipoceara este procesul de saponificare a grăsimilor cadavrului. Apare

la cadavrele care stau în ape neaerate (fântâni părăsite, lacuri, bălţi) şi la cele

înhumate în terenuri umede, argiloase. În aceste condiţii grăsimile sunt

descompuse în acizi graşi şi glicerină; acizii graşi reacţionează cu săruri de calciu

şi magneziu rezultând săpunuri insolubile care protejează cadavrul de acţiunea

distructivă a putrefacţiei.

Morfologic zonele de adipoceară au o culoare albă-cenuşie sau gălbuie,

consistenţa moale, miros de brânza râncedă; după uscare zonele devin

sfărâmicioase cu aspect cretos.

c) Lignificarea este rar întâlnită. Apare în medii bogate în turbă şi în mlaştini

cu reacţie intens acidă care împiedică putrefacţia. Pielea cadavrului devine dură,

brună, cu aspect de piele tăbăcită. Prin pierderea calciului oasele devin brune şi

moi. Cadavrul scade în volum şi greutate.

d) Îngheţarea naturală apare în zone cu temperaturi foarte scăzute (zone

polare, altitudini mari). La temperaturi foarte scăzute putrefacţia este împiedicată,

cadavrul păstrându-se fără a suferi modificări de volum şi structură. Dezgheţarea

duce la instalarea rapidă a putrefacţiei.