Una dintre trasaturile fundamentale ale economiei de piata este formarea libera a preturilor,iar,in Romania,necesitatea liberalizarii preturilor a fost justificata pentru asigurarea conditiilor de infaptuire a programului trecerii la economia de piata,prin eliminarea unor aspecte negative si anacronice din economie ,cum ar fi:disfunctionalitatea din domeniul preturilor ,inlaturarea anacronismului creat in functionarea mecanismului economiei ,racordarea nivelului si evolutiei preturilor interne la preturile mondiale. Definit în termenii cei mai generali, PREŢUL reprezintă o sumă de bani primită sau plătită pentru cedarea, respectiv obţinerea unui bun sau serviciu. Sub aspect economic, preţul este expresia bănească a valorii bunurilor sau serviciilor care fac obiectul schimbului şi constituie o categorie economică.

Preţul exprimă relaţiile băneşti care apar şi se derulează între agenţii economici, între aceştia şi populaţie, între cetăţeni, între diferite firme şi state etc. cu privire la exprimarea în bani a valorii mărfurilor care fac obiectul schimbului. Dar, în prezent, preţul nu se limitează doar la valoarea bunurilor şi serviciilor care fac obiectul schimbului, ci cuprinde în sfera sa şi alte acte şi fapte, putându-se astfel vorbi de: preţul acţiunilor, al obligaţiunilor şi al altor titluri de valoare, preţul concesiunilor (redevenţa), preţul locaţiilor de gestiune, preţul capitalului împrumutat (dobânda) sau a celui utilizat (amortizarea, chiria) etc.

Referitor la baza, la factorii de formare a valorii mărfurilor (şi a preţurilor) au existat mai multe curente de gândire, mai multe teorii.

a) Teoria valorii muncă elaborată şi susţinută de reprezentanţii economiei politice engleze: William Petty, Adam Smith şi David Ricardo. Referindu-se la valoarea mărfii, David Ricardo concluziona că mărfurile, având utilitate (pe care o considera esenţială pentru valoarea de schimb), îşi trag valoarea din două izvoare: din raritatea şi cantitatea de muncă necesară pentru obţinerea lor.

b) Teoria valorii muncă susţinută de Marx. Karl Marx a preluat de la clasicii englezi teoria valorii muncă şi a dezvoltat-o până la o formă extremă. Marx afirma că, din punct de vedere calitativ, valoarea mărfii nu reprezintă altceva decât muncă omenească abstractă, omogenă, nediferenţiată, socialmente recunoscută ca utilă şi că valoarea nu conţine nimic în afară de muncă, iar din punct de vedere cantitativ, mărimea valorii este determinată de timpul de muncă socialmente necesar creării bunurilor. Prin urmare, Marx absolutizează rolul muncii, în special al celei fizice, în crearea valorii şi neagă rolul utilităţii bunurilor ca factor determinant al valorii, utilitatea fiind redusă la o simplă premisă. Munca este considerată ca singura măsură reală care poate servi la aprecierea şi compararea mărfurilor şi ea constituie preţul real (natural) al unei mărfi, iar cantitatea de bani defineşte preţul nominal al mărfii.

c) Teoria utilităţii marginale – conform acesteia, valoarea (preţul) unei mărfi este determinată de utilitatea marginală, mărimea ei fiind o funcţie de raritatea mărfii respective, iar mecanismul concret de stabilire se bazează pe acţiunea legii cererii şi ofertei: cererea este o funcţie de utilitate şi oferta funcţie de raritate. Raritatea unui bun determină mărimea sacrificiului pentru obţinerea lui. Adepţii acestei teorii pun deci accentul pe utilitatea bunului ca factor de determinare a valorii, acordând prioritate satisfacerii nevoilor umane, căreia trebuie să i se subordoneze producţia. De asemenea, în formarea valorii, ei acordă muncii un rol asemănător rolului oricărui alt factor de producţie (capital, informaţie sau ştiinţă, factori naturali etc.) şi nu

unul exclusiv. Valoarea unei mărfi, după această teorie, este cu atât mai mare cu cât ultima unitate consumată din acea marfă are o utilitate mai mare.

d) Există şi opinii după care cele două concepţii privind formarea valorii (teoria valorii muncă şi teoria utilităţii marginale) nu se exclud automat, ci, mai degrabă, luate separat ambele sunt unilaterale şi deci trebuie considerate complementare. Astfel, economistul francez Charles Gide considera că în formularea ofertei (şi a preţului de ofertă) importanţă au costurile, iar în formularea cererii (şi a preţului de cerere) utilitatea bunurilor. Un alt reputat economist, Alfred Marshall, afirma că valoarea se întemeiază pe utilitatea finală şi pe cheltuiala de producţie şi se menţine în echilibru între aceste două forţe opuse.

După alţi economişti, se poate vorbi de două teorii în formarea valorii, una obiectivă şi alta subiectivă. Conform teorii obiective, valoarea este dată atât de munca încorporată în marfă, cât şi de utilitatea mărfii. După susţinătorii teoriei subiective valoarea (de schimb) se apreciază prin utilitatea şi raritatea bunului, dar şi prin solvabilitatea cereri, ei situându-se pe poziţia cumpărătorului.

Prin urmare, se poate concluziona că în formarea valorii şi preţurilor au importanţă, atât utilitatea care determină, în ultimă instanţă, cererea şi preţul de cerere, cât şi costul de producţie prin care se manifestă caracterul limitat, raritatea factorilor de producţie şi care determină oferta şi preţul de ofertă.

Într-o economie de piaţă, preţurile se formează ca rezultat al comportamentului specific al agenţilor economici, al modului în care aceştia reuşesc să cunoască mai bine piaţa şi să-şi adapteze activitatea sau consumul la cerinţele şi situaţia pieţei. În funcţie de condiţiile economico-sociale prin care trece o ţară, într-o anumită perioadă, importanţă mai mare are unul sau altul din cei doi factori (cererea sau oferta) în formarea preţurilor. În ţara noastră, în perioada de tranziţie, preţurile au fost, în general, impuse de către ofertanţi şi se bazează pe costuri ridicate, rezultat al unei productivităţi scăzute a muncii, a unor salarii care joacă şi rol de protecţie socială (nu doar de remunerare a muncii), a unor dificultăţi economice şi financiare prin care trec mulţi agenţi economici. 1 Preţul trebuie stabilit ferm, prin decizia proprie a agentului economic, după cumeste necesar ca el să facă, totodată, obiect al contractelor încheiate între agenţii economici ai producţiei şi circulaţiei mărfurilor. El trebuie estimat prin antecalcule, pentru a putea fi folosit ca mărime orientativă în fundamentarea deciziilor economice privind producţia. Formarea liberă a preţurilor în condiţiile economiei de piaţă implică o multitudine de poziţii decizionale descentralizate la nivelul agenţilor economici.Producătorii propun cumpărătorilor un preţ de ofertă, influenţat de condiţiile concrete în care s-a obţinut producţia.Cumpărătorii apreciază produsele şi serviciile oferite şi propun preţuri de cerere, pe baza evaluărilor referitoare la performanţele produselor. Pe baza informaţiilor privind mişcarea preţurilor, tarifelor, salariilor, cursului de schimb, impozitelor, ratei dobânzii, fiecare agent economic îşi recalculează preţul. Rezultatul este, de fiecare dată, noua mărime a preţului de ofertă ce urmează să fie supus negocierii. Preţurile fac, totodată, obiect al politicii statului, în interacţiune cu problemelegenerale ale echilibrului economic şi financiar, cu orientarea economiei spre dezvoltare şi progres, în funcţie de cerinţele pieţei, în condiţiile de concurenţă. Cea mai simplă formă a politicii de preţuri se manifestă la nivel microeconomic, prin opţiunea producătorului pentru maximizarea profitului. Extinderea politicii de preţuri de la nivel microeconomic la nivel macroeconomic face posibilă aplicarea de

către guverne a unor măsuri de influenţare a mecanismelor de funcţionare a pieţei înperioadele de criză economică. Preţurile se folosesc în elaborarea unor programe cum ar fi cele antiinflaţioniste, în care se îmbină măsuri aplicate prin politica de preţuri, cu cele ale politicii monetare şi de credit. Prin politica de preţuri, decizia preţurilor devine instrument al managementului,ca element fundamental al conducerii. Ea se regăseşte şi ca parte integrantă a politicii social-economice şi financiare a statului, punându-i acestuia la îndemână pârghii valorice complexe şi sensibile. Preţul rezultă din confruntarea cererii şi ofertei pe piaţă, în condiţii de concurenţă. Într-un asemenea mediu, preţul se formează prin negociere între agenţii economici participanţi ai tranzacţiilor, tinzând către un preţ de echilibru al celor două mărimi complexe care se confruntă permanent pe piaţă: cererea şi oferta. În funcţionarea normală a mecanismului pieţei sunt surprinse următoarele două poziţii caracteristice, aflate permanent în interferenţă: - subiecţii actelor comerciale: producători, prestatori, distribuitori, cumpărători, ca entităţi care participă nemijlocit la acest mecanism; - autorităţile publice,a căror participare este reflectată în conţinutul reglementărilor legale privind concurenţa şi preţurile, politica fiscalăşi bugetară, de venituri etc. Producătorii stabilesc preţurile de ofertă pe baza evoluţiei consumurilor şi preţurilor factorilor de producţie, dar şi a altor factori care definesc oferta şi cererea pe piaţa bunului considerat: concurenţa, influenţe provenite de pe piaţa externă, politici ale statului cu incidenţă directă sau indirectă asupra preţurilor. Principiul transparenţei pieţei implică, pe de o parte, asigurarea posibilităţilor de informare asupra factorilor specifici pieţei, iar pe de altă parte, comunicarea preţurilor de ofertăşi a intenţiilor de modificare partenerilor de tranzacţie. Aceste operaţii sunt premise ale actului negocierii care, într-un mediu concurenţial normal, au la bază comportamente loiale şi de respect, specifice relaţiilor de parteneriat. Respectarea lor înlătură abuzurile, tendinţele monopoliste sau de menţinere în stare de dependenţă a unor agenţi economici. Formarea liberă a preţului în cadrul mecanismului pieţei este influenţată de o serie de factori endogeni şi exogeni. Factorii interni de formare a preţului se referă la acele procese care suntspecifice mecanismului pieţei concurenţiale. Unii dintre aceşti factori acţionează dinspre cererea consumatorilor, cei mare importanţi fiind: utilitatea atribuită bunurilor de către cumpărător; capacitatea de plată; nevoile consumatorilor şi structura cererii,ambele formate pe baza unor comportamente sociale, culturale etc.Alţi factori interni ai formării preţului îşi exercită influenţa dinspre oferta producătorilor, cum sunt: nivelul costurilor unitare; abilitatea întreprinzătorului şi capacitatea sa de a obţine profit cât mai mare; structurile ofertei şi posibilitatea producătorilor de a se raporta la nevoile consumatorilor; preţul bunurilor pe alte pieţe etc. Oricât de importanţi ar fi factorii endogeni în procesul formării preţului, acesta se află şi sub influenţa unor factori exogeni, din afara mecanismului intern pieţei, cum ar fi: - intervenţia indirectă guvernamentală atât în planul ofertei, cât şi al cererii, în sensul suplimentării sau al reducerii, pentru ca mecanismul lor să funcţioneze nominal; măsurile specifice adoptate de stat pentru menţinerea unor echilibre social- economice (pe piaţa muncii, protecţia unor producători agricoli),măsuri care s-au reflectat în nivelul şi dinamica preţului;

- comportamentul unor mari organizaţii economice cu tentă monopolistă. Libertatea deplină a preţurilor este posibilă doar într-o economie al căreimecanism funcţionează normal, autoreglându-se într-o permanenţă stare de echilibru dinamic, adaptat la noile cerinţe ale dezvoltării societăţii umane. Însă, cum funcţionarea perfectă a economiei este mai mult ideală decât reală, apar adesea dezechilibre, crize, iar preţurile nu mai reuşesc întru totul supravegherea pentru a nu se propaga efectele negative şi în alte domenii decât cel economic, cel mai important fiind cel care priveşte protecţia consumatorilor, protecţie care este degradată dacă nivelul general al preţurilor creşte excesiv şi mult mai repede decât nivelul veniturilor. Sunt situaţii in care formarea liberă a preţurilor nu este posibilă, când nu sunt îndeplinite condiţiile de concurenţă sau când unele produse şi servicii trebuie protejate de către stat printr-un preţ fix sau limitat. Este cazul unor produse de importanţă strategică pentru economia naţionalăşi nivelul de trai al populaţiei, al unor bunuri şi servicii subvenţionate de la bugetul statului, etc. Pentru asemenea situaţii preţurile se stabilesc sau se avizează de către guvern sau organele împuternicite de către acesta, prin negociere cu agenţii economici. Atunci când se constată dezechilibre accentuate între cerere şi ofertă, care limitează sau fac inexistentă libera concurenţă, produsele şi serviciile fiind deficitare, guvernul şi organele împuternicite ale acestuia intervin prin următoarele măsuri valabile pentru toate categoriile de agenţi, indiferent de forma de proprietate: stabilirea directă de preţuri şi tarife fixe prin negociere cu agenţii economici,la produsele şi serviciile deficitare, cu caracter temporar,valabile numai până la restabilirea echilibrului dintre cerere şi ofertă stabilirea de preţuri sau tarife cu limită maximă, care să prevină practicarea preţurilor de speculă sau de monopol. În practica curentă a stabilirii preţurilor de ofertă prin corelare pe baza costurilor se iau în considerare costurile de producţie antecalculate, care în general au în vedere un orizont scurt de timp, şi la care se adaugă o marjă de profit. În ţările cu economie de piaţă dezvoltată, firmele moderne nu se mulţumesc doar cu determinarea unor astfel de calcule pe perioade scurte de timp. Acestea urmăresc un orizont lung de timp, în care, pe lângă problema supravieţuirii, se are în vedere şi rezolvarea problemelor privind menţinerea poziţiei pe piaţă, creşterea cifrei reale de afaceri, minimizarea riscurilor, obţinerea unui profit mai mare etc