Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea de Științe Economice

Specialitatea: Contabilitate

Lucru individual la disciplina: Moneda și Credit

Tema: Sistemul monetar international: concept, elemente.

Elaborat de: Șesterniov Anastasia

Verificat de: Lachi Cristina lector. Univ

Gîrlea Mihai. Dr. Conf. Univer

Chișinau, 2015

1

Cuprins Introducerea................................................................................pag.3

Capitolul I. Sistemul monetar Internațional................................pag.4

1.1 Sistemul Monetar Internațional: concepte, funcții, etape premergătoare, realizari.................................................................................pag.4-10

1.2 Sistemul Monetar Internațional Actul..................................pag.10-121.3 Instituțiile Sistemului Monetar Internațional.......................pag.12-151.4 Rolul FMI în Sistemul Monetar Internațional.......................pag.15-21

Concluzii................................................................................pag.22Bibliografie............................................................................pag.23

2

IntroducereCrearea unui sistem monetar internațional, precum și înființarea acestuia sunt legate de

evoluția relațiilor dintre țarile lumii, a comerțului, procesului de dezvoltare economica.

Sistemul monetare internațional poate fi definit ca un ansamblu de reguli, organisme și piețe

referitoare la crearea, valorificarea și circulația monedelor internaționale. Crearea unui

sistem monetar internațional trebuie privita ca expresie a independenței economice dintre

statele suverane și nu ca o modalitate de a subordona sistemele monetare naționale.

Sistemul monetar internațional poate fi definit ca ansamblul principiilor, normelor,

mecanismelor și instituțiilor care permite persoanelor fizice sau juridice din țări diferite să

efectueze reglementarea creanțelor reciproce și să realizeze cooperarea în domeniul

monetar.

Sistemul monetar , privit ca o corelație dialectică între formele și funcțiile componentelor

sale în cadrul procesului circulației bănești, a luat naștere istoricește o dată cu consolidarea

statalității diferitelor țări ale lumii în secolele XVI-XVII, deși unele elemente ale acestui sistem

apăruseră mult mai înainte. Pe măsură ce se consolidau modul capitalist de producție, se

formau piețele monetare și se cristalizau premisele obiective pentru introducerea

reglementării de stat a circulației bănești, fiecare țară a început să determine pe cale

legislativă, formele, condițiile și mecanismul funcționării sistemelor sale bănești. Adoptînd o

serie de legi, ce reglementau organizarea circulației bănești, statul ținea cont de tradițiile,

condițiile politice și social-economice stabilite de-a lungul istoriei țării. Firește, dezvoltarea

relațiilor marfă-bani, au implicat unele corective în procesul de modificare a sistemelor

bănești în diferite etape ale evoluției acestora.

3

Sistemul monetar internațional

1.1. Sistemul monetar internațional: concepte, funcții, etape premergătoare și

realizari

Sistemul Monetar Internațional poate fi definit ca un ansamble de reguli,instrumente,

organisme și piețe referitoare la crearea, valorificarea și circulația monedelor internaționale.

Crearea unui sistem monetar internațional trebuie privită ca expresie a interdependenței

economice dintre statele suverane, și nu ca o modalitate de a subordona sistemele

monetare naționale.

Conferința Monetară și Financiară din 1944 de la Bretton Woods a abordat pentru întâia

oară problema creării unui sistem monetar internațional, bazat pe etalonul aur-devize și, în

cadrul acestuia, pe dolar ca principală monedă de rezervă. Propunerea făcută de John M.

Keynes de creare a unei monede internaționale, denumită “bancor” nu a fost acceptată. A

prelevat concepția americană cuprinsă în Planul White de a se utiliza pe plan internațional

monedele naționale. Inițial acest plan cuprindea propunerea unei monede internaționale

denumită “unitas”. În final, dolarul SUA, garantat cu importante rezerve de aur a câștigat,

devenind moneda de rezervă a sistemului care se naște. Propunerea creării unei monede

internaționale a fost numai un adevăr prematur, mecanismele monetare ulterioare fiind

favorabile punerii în circulație și utilizării în proporție tot mai mare a unei astfel de monede

(DST) emisă de FMI.

Crearea în 1944 a sistemului monetar internațional a însemnat primul mare succes al ideii

de cooperare internațională în domeniul monetar, un succes al concepției potrivit căreia o

monedă națională poate îndeplini funcții internaționale și ca atare poate servi ca pivot al

sistemului. Sistemul monetar internațional din 1944 a fost conceput ca un ansamblu de

norme și tehnici, convenite și acceptate pe baza unor reglementări instituționalizate, menite

4

să coordoneze comportamentul monetar al țărilor în relațiile de plăți și de stingere a

angajamentelor reciproce, generate de schimburile comerciale, necomerciale și de mișcările

de capital pe plan internațional. Ansamblul acestor norme de conduită monetară

internațională au fost incluse în statutul FMI, organism creat în scopul supravegherii și

sprijinirii aplicării de către țările membre a principiilor de funcționare ale sistemului nou

creat.

• Etape premergătoare

Prima încercare pe linia cooperării sistemelor monetare naționale a fost convenția prin care s-a

creat Uniunea Latină, semnată la 23 decembrie 1865 de Franța, Belgia, Italia și Elveția. Scopul

acestei uniuni era protejarea etalonului monetar bimetalist (aur și argint), care reprezenta

elementul comun al țărilor semnatare ale convenției. Cu acest prilej se recunoaște o unitate

monetară comună: francul, care era împărțit în 100 centime. Un număr de țări au emis

monede similare celor din Uniune, fără a adera însă la ea. Aceste țări au adoptat numai o parte

din prevederile convenției, păstrând raportul valoric de 1/15,5 dintre aur și argint.

Printre țările menționate se numără: Austro-Ungaria, România, Serbia, Bulgaria, Spania,

Venezuela,

Columbia, Peru. Uniunea Monetară Latină a contribuit la consolidarea pentru o perioadă

scurtă de timp a pozițiilor bimetalismului. Din septembrie 1873 sa limitat baterea monedelor

din argint și, practic, s-a trecut la etalonul monometalist aur.

♦ O altă încercare de aliniere a sistemelor monetare naționale a reprezentat-o Conferința de la

Genova, care a avut loc între 10 aprilie – 19 mai 1922, și la care au participat 33 de state.

Principala recomandare care se desprinde din această conferință este de a limita utilizarea

aurului, prin păstrarea disponibilităților de valute în conturile de la băncile străine. În acest scop,

se propunea adoptarea etalonului aur – devize în cadrul sistemelor monetare naționale și

folosirea unui sistem de clearing internațional. În cadrul acestei convenții, adoptarea unui etalon

sau a altuia era considerată o problemă de politică internă, astfel că nici o țară a cărei monedă

era folosită ca valută de rezervă nu era angajată în relațiile cu alte țări, decât în măsura în care

aceasta îi servea propriilor interese.

5

♦ O formă mai concretă de colaborare monetară o reprezintă Blocul aurului. Acesta a fost creat

prin convenția din luna iulie 1933, la Conferința monetară și economică de la Londra, unde

Franța, Belgia, Olanda, Italia, Elveția și Polonia, care aveau la baza sistemelor lor monetare

etalonul aur, s-au angajat să mențină paritățile existente. Din această poziție a avut de câștigat

Franța care, cu toate dificultățile pe care le întâmpina a reușit să mențină paritatea monedei

sale, monedă care era supraevaluată. Din cauza intensificării speculațiilor monetare, Italia iese

din blocul aurului în 1935, iar Polonia în 1936.

♦ Un important pas în direcția cooperării monetare a fost făcut prin Acordul monetar tripartit,

încheiat între SUA, Anglia și Franța.

Prin acest acord, de la 25 septembrie 1936, guvernele Statelor Unite și Angliei apreciau

reajustarea francului francez, promițând evitarea greutăților în calea ajustării, împiedicarea unor

deprecieri competitive. La apelul celor două guverne, în noiembrie 1936, au aderat la acord

Belgia, Olanda și Elveția.

Pentru promovarea cooperării internaționale în domeniul monetar și financiar, prin acordurile

încheiate la Bretton Woods, au fost înființate două instituții guvernamentale: Fondul Monetar

Internațional și Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare. Cele două instituții au

avut și au statut de organisme specializate ale Organizației Națiunilor Unite. F.M.I. activează în

domeniul valutar și al echilibrului balanței de plăți, iar B.I.R.D. în domeniul dezvoltării economice

prin investiții.

♦ La baza sistemului creat la Bretton Woods a fost așezat etalonul aur – devize iar în cadrul

acestuia dolarului i-a revenit rolul de etalon și de principală monedă de rezervă și plată. S-a

renunțat, astfel la propunerile lui Keynes și White – bancor și unitas – însă mecanismele

monetare ulterioare au fost favorabile punerii în circulație a unei astfel de monede

internaționale (DST) emisă de organismul sistemului (FMI).

♦ Acordul semnat în 1944 la Bretton Woods nu stabilește o delimitare precisă între noțiunea

de sistem monetar internațional și cea de organizație creată să servească sistemul, Fondul

Monetar Internațional. Întrucât nu s-a întocmit nici un document distinct de prezentare a

sistemului, principiile sale se regăsesc în Acordul de creare a Fondului Monetar Internațional,

considerându-se că acesta reprezintă statutul organismului nou creat.

6

Statutul Fondului Monetar Internațional, ca organism specializat să asigure gestiunea sistemului,

conține reglementări cu privire la elemente fundamentale, precum:

♦ stabilitatea cursurilor diverselor valute legate între ele printr-un etalon comun;

♦ convertibilitatea monetară;

♦ libertatea plăților curente.

Astfel, scopul principal al Sistemului Monetar Internațional, creat în 1944, a fost realizarea

cooperării monetare, pe baza mecanismelor sale de funcționare.

Crearea acestui sistem monetar internațional a reprezentat prima mare reușită de cooperare

internațională în domeniul monetar.

Principiile pe care s-a bazat sistemul monetar internațional, al cărui organism era Fondul

Monetar Internațional, au fost următoarele:

♦ cooperarea monetară internațională;

♦ creșterea echilibrată a comerțului internațional;

♦ dezvoltarea economică a tuturor membrilor;

♦ stabilitatea cursului de schimb;

♦ multilateralizarea plăților internaționale;

♦ convertibilitatea monetară;

♦ lichiditatea;

♦ echilibrarea balanței de plăți.

A. Cooperarea monetară internațională

Principiul cooperării monetare internaționale a fost considerat esența SMI și factorul

determinant al creării F.M.I., organismul care să asigure consultanță și colaborare în

problemele monetare internaționale. Acest principiu al cooperării era considerat realizat

prin însăși adeziunea la Fond. Preocuparea principală era reprezentată de stabilitatea

cursului de schimb, multilateralizarea plăților și eliminarea restricțiilor valutare.

7

B. Creșterea echilibrată a comerțului internațional

Acest principiu a fost formulat în linii generale, ca orientare pentru F.M.I. de a contribui la

realizarea unui astfel de obiectiv. Ca urmare, s-a interpretat că exprimă un obiectiv și nu un

principiu al sistemului monetar internațional.

C. Dezvoltarea economică a tuturor membrilor.

Modul în care F.M.I., prin activitatea sa, a urmărit realizarea acestui principiu comportă

controverse și puncte de vedere diferite din partea țărilor dezvoltate și a celor sărace. Astfel,

se susține că tendința țărilor industrializate a fost de a înlătura din preocupările F.M.I. acest

obiectiv, considerându-se că el intră în atribuțiile B.I.R.D. și că formularea din Acord ar

reprezenta doar exprimarea unei consecințe a creșterii comerțului internațional.

D. Stabilitatea cursului de schimb

Adoptarea acestui principiu ca element de bază al sistemului monetar internațional a fixat

opțiunea pentru practicarea cursurilor fixe și a etalonului aur-devize. În acest scop, fiecare

țară trebuia să stabilească pentru moneda sa, cu acordul F.M.I., valoarea paritară exprimată

în aur sau în dolari S.U.A.

• Față de paritatea oficială, cursurile de piață ale monedelor naționale puteau varia în jurul

unei marje de ± 1%, țările emitente având obligația să supravegheze strict această evoluție.

Pentru menținerea stabilității cursurilor de schimb pe piață, țările membre urmau să

intervină prin vânzarea sau cumpărarea de monedă pentru asigurarea respectării limitelor

de fluctuare. Dacă nu se produceau efectele așteptate în urma acestor intervenții, se

recurgea la modificarea valorii paritare, dar numai pentru corectarea unui dezechilibru

fundamental în economia unei țări.

Ca rezultat al aplicării acestui principiu, dolarul ca principal activ de rezervă în condițiile

etalonului aur-devize, în loc să fie un factor de stabilitate a devenit, în urma alimentării

excesive a lumii cu $, o sursă de instabilitate. SUA ajunge în imposibilitatea de a converti la

cererea autorităților monetare străine, dolarii în aur. După înțelegerea din 1971, F.M.I., a

acceptat ca țările membre să poată declara, în, loc de valoarea paritară, un curs central, iar

limitele de intervenție să fie de ±2,25%.

8

E. Multilateralizarea plăților internaționale

Principiul multilateralizării plăților internaționale a fost exprimat în Acord numai sub forma

unei sarcini a F.M.I., nefiind precizate modalitățile de aplicare a acesteia. De aceea, s-a

considerat că nu trebuie făcut nimic special în acest scop, multilateralizarea fiind un rezultat

automat al înlăturării restricțiilor.

F. Convertibilitatea monetară

În accepțiunea Acordului, convertibilitatea reprezintă “înlăturarea tuturor restricțiilor la

plățile privind tranzacțiile curente”.

Moneda unei țări membre devine convertibilă atunci când țara respectivă înlătură

restricțiile la plățile curente, adică pune la dispoziție moneda sa sau a altei țări membre

pentru efectuarea plăților pentru tranzacții internaționale curente și permite transferul

sumelor obținute din astfel de tranzacții. De asemenea, țara care declară moneda sa

convertibilă, se obligă să cumpere sumele în moneda sa deținute de o altă țară membră,

atunci când aceasta o cere și arată că ele au fost obținute recent, ca rezultat al unor

tranzacții curente, sau că este necesară convertirea acestora pentru efectuarea unor plăți la

tranzacțiile curente.

G. Lichiditatea

Principiul lichidității a fost presupus ca element intrinsec al funcționării Sistemului Monetar

Internațional. Crearea Fondului Monetar Internațional, ca instituție financiară avea și scopul

asigurării unui “rezervor” din care; “la nevoie, țările să poată obține un sprijin temporar,

pentru a face față deficitului balanței de plăți curente”.

Lichiditatea globală, constituită din aur monetar și valute, la care s-au adăugat poziția țărilor

F.M.I. și D.S.T.-urile, avea în perioada de după război un nivel procentual optim al rezervelor

față de import, de aproximativ 40%. În primii ani de război, 52% din rezervele monetare erau

deținute de S.U.A., incluzând 75% din totalul aurului monetar. Restul lumii doar 25% din

aurul monetar, valorând circa 8 miliarde USD, și în plus 14 miliarde în valute, din care

aproximativ 11 miliarde ₤ blocate la Banca Angliei, folosibile numai în zona lirei.

Contribuția Fondului Monetar Internațional la funcționarea principiului lichidității s-a

concretizat în vânzarea, contra monedă națională, în cazuri de nevoie justificate, de sume în

moneda altei țări membre pentru efectuarea de plăți, conforme prevederilor Acordului.

9

H. Echilibrarea balanței de plăți

Acesta constituie un principiu de politică economică a fiecărei țări, fiind inclus și în Acordul

de la Bretton Woods ca obiectiv al F.M.I., care, prin creditele pe care le acordă, contribuie la

scurtarea duratei și la reducerea gradului de dezechilibru al balanțelor de plăți ale țărilor

membre.

1.2. Sistemul monetar internațional actual

Sistemul Monetar Internațional actual nu marchează o ruptură totală față de sistemul

anterior.

Mecanismele monetare de la Bretton Woods funcționează astăzi într-o formă mult

schimbată, monedele naționale continuînd să dețină locul principal în cadrul Sistemului

Monetar Internațional.

Principalele caracteristice ale Sistemului Monetar Internațional actual se referă la regimul

cursurilor valutare, la puterile și posibilitațile de intervenție ale FMI în politica economică

internă a statelor membre și la rolul DST ca activ internațional, care a înlocuit aurul.

Criza Sistemului Monetar Internațional a fost o criză monetară, determinată de profunde

dezechilibre ale raporturilor valorice dintre monede.

Astfel de dezechilibru generează și sunt generate de mișcări arhaice de capitaluri pe plan

internațional, de valuri de speculații bursiere, de ruperi ale echilibrului dintre parități și

cursuri care, dupa ce și-au produs efectele dăunătoare asupra economiei, conduc la crearea

unui dezechilibru la alte niveluri de valori decît cele anterioare crizei.

Actualul sistem internațional utilizează pe lîngă etaloanele naționale și unul propriu

internaționalizat în cadrul unor factori economici și monetari interni și externi economiilor în

cauză.

A avut loc înlocuirea etalonului aur-devize cu etalonul putere de cumpărare care presupune

o activitate mult mai complexă in cazul compării etaloanelor din mai multe țări.

10

La începutul anilor ’80 s-a constatat cu îngrijorare că funcționarea Sistemului Monetar

Internațional bazat pe aplicarea eșalonata de reforme este lipsită de eficacitate. În acest sens

s-au observat variații considerabile ale ratelor de schimb valutar ale principalelor monede

ale lumii, ceea ce agrava dezechilibrele balanțelor curente.

Cele mai afectate au fost țarile în curs de dezvoltare, mai ales în următoarele direcții:

Amputarea puterii de cumpărare a rezervelor valutare, datorită deprecierii USD;

Recalcularea datoriilor în sensul majorării lor;

Efortul mai mare de a exporta mărfuri sau presta servicii, în vederea procurării

aceleiași sume de valută liber utilizabilă, necesară achitării obligațiilor.

Tot mai multe țări în curs de dezvoltare au întimpinat greutăți la plata serviciului datoriei

externe și s-a declanșat una din cele mai grave forme de manifestare a crizei Sistemului

Monetar International, respectiv criza datoriilor externe ale țarilor în curs de dezvoltare. S-a

înregistrat totodată și o înrăutățire a condițiilor finanțării externe, pe de o parte pentru că

au scăzut sau au staționat contribuțiile țărilor industriale la ajutorul public pentru

dezvoltare, iar pe de altă parte pentru că băncile private au început să condiționeze

acordarea împrumuturilor de existența unei solvabilități certe, cea mai mare parte a țărilor

în curs de dezvoltare nefiind în măsură să îndeplinească această condiție. S-a ajuns astfel la

un cerc vicios pe fondul căruia criza datoriilor externe s-a agravat permanent, s-a

autoîntreținut, devenind o problema globală a economiei mondiale.

În aceste condiții preocupările privind reformarea Sistemului Monetar Internațional s-au

intensificat. În acest sens amintim Acordul încheiat de către țarile membre ale „ Grupului

celor cinci” ( SUA, Germania, Japonia, Anglia și Franța) care a introdus două noi elemente în

funcționarea Sistemului Monetar Internațional. Un prim element privește decizia de a se

coordona politicile economice ale principalelor țări industrializate și de a se interveni în

vederea evitării unor raporturi de schimb inadecvate între principalele monede. Această

decizie a fost apreciată ca foarte importantă, căci ea marchează abandonarea sistemului de

cursuri flotante, în favoarea unui sistem care asigură un loc mai important gestionării

acestora. Cel de-al doilea element constă în abandonarea etalonului aur-dolar, în favoarea

unui sistem cu mai multe monede de rezervă.

11

Din acest moment în Sistemul Monetar Internațional s-a instaurat un sistem de flotare

dirijată între cele trei puteri ( SUA, Europa și Japonia), monedele celorlalte țări fiind legate de

una dintre cele trei monede-cheie, sau de un coș valutar, în care cele trei monede reprezintă

principalele componente.

Deși propunerile de reformă au fost numeroase și s-au adăugat elemente noi în funcționarea

Sistemului Monetar Internațional nu s-a găsit rezolvarea crizei acesteia, deoarece reforma

Sistemului Monetar Internațional nu poate fi disociată de contextul general al crizei

economice care marchează economia mondială.

Apreciem că în viitor reglementările monetare internaționale să aibă în vedere modificări

profunde privind organizarea piețelor monetare și oferta de active internaționale de rezervă,

diminuarea practicilor intervenționiste ale Băncilor Centrale.

1.3 Instituțiile Sistemului Monetar Internațional

La sfîrșitul celui de-al doilea război mondial, reprezentanții principalelor state din coaliția

antihitleristică au avut mai multe întîlniri prin care urmăreau găsirea unor soluții de

restabilire a ordinii economice la nivel mondial.

Astfel, în iunie 1944 a avut loc la Bretton Woods, New Hampshire, SUA, o conferință

monetară și financiară unde s-a abordat pentru prima dată problema constituirii unui sistem

monetar internațional, bazat pe principiile etalonului aur-devise, în cadrul căruia dolarul să

fie utilizat ca principală monedă de rezervă.

Prin Conferința de la Bretton Woods s-a hotărît înființarea a două organisme:

Fondul Monetar Internațional

Banca Mondială

Elementele noi, cele mai importante au fost trensferul către Fondul Monetar Internațional

a puterilor naționale asupra politicii ratei de schimb și crearea unei bănci internaționale

care să se axeze pe finanțarea și reconstrucția economiilor europene, slăbite în timpul celui

de-al doilea război mondial.

Delegații de la Conferința de la Bretton Woods au afirmat că se găsesc în fața unui paradox,

constînd în faptul că Fondul Monetar Internațional funcționa ca o bancă, punînd la

12

dispoziția membrelor săi credite pe termen scurt, iar banca, ce acordă membrelor săi

împrumuturi pe termen lung, funcționează ca un fond.

Principala funcție a Fondului Monetar Internațional este aceea de a supraveghea Sistemul

Monetar Internațional.

Pentru a evita instaurarea dezordinii monetare internaționale, Statele Unite ale Americii și

Marea Britanie decid să pună fundamentele unui nou sistem internațional, capabil să

asigure stabilitatea economică mondială după război.

Au fost propuse două planuri:

a) Planul “White”, din partea Statelor Unite

b) Planul „Keynes”, din partea Marii Britanii.

Planul White pleacă de la idea că marea criză a anilor ’30 a fost provocată de

supraevaluarea monedelor, ceea ce a provocat o puternică instabilitate a schimburilor și o

frecventă devalorizare a monedelor naționale. Planul prevede, de asemenea, crearea unei

Bănci Internaționale pentru Reconstrucție și Dezvoltare, însarcinată să finanțeze

reconstrucția țărilor distruse de conflicte militare, precum și dezvoltarea economică a

statelor slab dezvoltate.

Planul Keynes a apărut într-o prima versiune în septembrie 1941 și reia idea înființarii

unei bănci supranaționale. Acest organism a denumit în acest plan “ Camera Internațională

de Compensație”, ar fi fost însărcinată să efectueze o compensație multilaterala între

băncile centrale și să acorde credite țărilor în dificultate. Keynes prevede ca toate plățile să

fie făcute într-o nouă monedă cu acoperire în aur, pe care o denumește bancor.

Deși elaborate separat, cele două planuri coincid în privința obiectivelor de atins, respectiv:

Stabilizarea cursului de schimb;

Restabilirea convertibilității libere a monedei;

Încurajarea comerțului internațional;

Acordarea de finanțări țărilor aflate în dificultate.

Planurile se opun însă în două domenii principale:

a) Domeniul finanțărilor. Englezii susțin că sistemul de finanțare prevăzut de proiectul

american riscă să provoace o penurie de dolari și să blocheze expansiunea comer

13

tului internațional. În mod contrar, americanii apreciază că sistemul de finanțare

elaborat de Keynes va duce la o îndatorare nelimitată a țărilor ale căror balanțe de

plăți sunt în deficit, iar această îndatorare riscă să pună în pericol stabilitatea

Sistemului Monetar Internațional.

b) Modul de ajustare. Planul Keynes propune ca efortul de ajustare să fie suportat de

țările excedentare,obligîndu-le să-și măreasca importurile.

c) În mod contrar, Planul White propune ca ajustările să fie suportate de țările

deficitare, obligîndu-le să prevadă programe de stabilizare prin reducerea

importurilor.

Concomitent cu înființarea în 1944, la Bretton Woods, a Fondului Monetar Intenațional s-a

decis și crearea unei bănci internaționale care să se axeze pe finanțarea și reconstrucția

economiilor europene, slăbite în timpul celui de-al doilea război mondial: Banca

Internaționala pentru Reconstrucție și Dezvoltare. Aceasta bancă este cunoscută în general

sub numele de Banca Mondiala și acest termen generic include și instituțiile înrudite,

înființarea ulterior și avînd funcții specifice: Corporația Financiară Internațională

(C.F.I), Asociația Internațională pentru Dezvoltare (A.I.D) și Agenția

Multilaterală de Garantare a Investițiilor (A.M.G.I)

Scopul principal al tuturor acestor instituții este același: promovarea progresului economic și

social în țările în curs de dezvoltare, prin creșterea productivitații economice. Instituțiile

menționate acorda credite și împrumuturi și oferă consultanță tehnică și economică în

sectorul public și privat din țările în curs de dezvoltare.

Corporația Financiară Internațională a fost înființată în anul 1956 are ca scop

acordarea de asistență țărilor slab dezvoltate în promovarea sectorului privat, mobilizînd

pentru aceasta, capitalul național intern, precum și din capital străin. Condițiile de finanțare

impuse de Corporația Financiară Internațională sunt corelate cu condițiile pieței și de aceea

sunt mult mai dure decît cele ale Băncii Mondiale.

Asociația Internațională pentru Dezvoltare a fost înființata în 1960, cu scopul de a

ajuta financiar țările foarte sărace, cărora le asigura condiții de creditare deosebit de

avantajoase:

credite fără dobîndă, existînd numai o mică taxă de administrație, cu un termen de acordare

de maxim 40 de ani, cu o perioada de grație de 10 ani și de rambursare efectiv de 15 ani.

14

Asociația Internațională pentru Dezvoltare nu are capital propriu, primește donații din

partea țărilor industrializate, resursele ei provin din subscripțiile celor mai dezvoltate țări,

membre ale Băncii Internaționale pentru Reconstrucție și Dezvoltare și din redistribuirea

veniturilor Băncii Internaționale pentru Reconstrucție și Dezvoltare.

Agenția Multilaterală de Garantare a Investițiilor a fost fondată în anul 1988 are

misiunea de a încuraja investițiile directe în țările în curs de dezvoltare și de a le proteja

contra riscurilor necomerciale. Pentru aceasta ea oferă asigurări pentru riscurile politice

firmelor care investesc în țările în curs de dezvoltare. Agenția ofera consultanță membrilor

despre modul în care se poate crea un climat favorabil investițiilor și se poate atrage

capitalul străin. În acest sens, agenția lucrează atît cu oficialitățile țărilor membre, cît și cu

investitorii.

Cele două instituţii create la Bretton Woods, Fondul Monetar

Internaţional şi Banca

Mondială, sunt deseori confundate deoarece au aproape aceeaşi

membrii, au întâlniri anuale commune şi îşi au sediile în Washington

foarte aproape. În realitate între ele există deosebiri fundamentale.

1.4Rolul FMI în Sistemul Monetar Internațional

Fondul Monetar Internaţional, instituţie specializată a Organizaţiei

Naţiunilor Unite,

supraveghează buna funcţionare a sistemului. Alături de Organizaţia

Naţiunilor Unite și Acordul General pentru Tarife şi Comerţ, este una

dintre cele mai mari construcţii instituţionale concepute de Statele Unite şi

într-o măsură mai mică de Regatul Unit al Marii Britanii, la sfârşitul celui

de-al doilea război mondial.

Scopul său este clar: să împiedice revenirea catastrofelor din anii ’30

(scăderea bruscă a

activităţii economice, închiderea frontierelor, manipulările monetare,

venirea la putere a regimurilor dictatoriale), printr-un liberalism

organizat, combinând, cu ajutorul statelor, respectul faţă de

15

disciplinele precise cu o cooperare internaţională puternică, în scopul de a

le ajuta pe cele care se află în dificultate.

Activitatea oficială a Fondului Monetar Internaţional a început la 1 martie

1947 şi primul

său exerciţiu financiar s-a încheiat la 30 iunie 1947.

Fondul Monetar Internaţional este condus în mod oficial de Consiliul

Guvernatorilor.

Guvernatorii decid asupra problemelor importante, cum ar fi

creşterea capitalului Fondului, aderarea de noi membrii sau acordarea

drepturilor speciale de tragere.

Deciziile politice curente sunt luate de către Consiliul Executiv, căruia

guvernatorii îi

deleagă aplicarea politicii Fondului Monetar Internaţional. Acest consiliu

este compus din 24 de directori executivi care se întâlnesc cel puţin de

trei ori pe săptămână. Cele cinci ţări cu cea mai mare cotă de participare –

S.U.A., Marea Britanie, Germania, Franţa şi Japonia – au dreptul la câte un

director permanent fiecare.

Cel mai important organism care trasează politica Fondului Monetar

Internaţional este

Comitetul Interimar, a cărui preşedenţie este asigurată prin rotaţie.

Fondul Monetar Internaţional îşi îndeplineşte mandatul său – acela de

principal organism

internaţional de cooperare monetară internaţională – în special prin

asistenţa financiară acordată ţărilor membre, ajutoarele sale financiare

având caracter condiţionat. Pentru a-şi îndeplini funcţia de organism de

finanţare Fondul Monetar Internaţional trebuie să-şi procure resursele

financiare, iar modalităţile folosite în acest scop depind de finanţările

acordate ţărilor membre. În acest sens se observă că Fondul Monetar

Internaţional acordă, în general, credite pe termen scurt şi mijlociu pentru

16

echilibrarea balanţelor de plăţi curente ale ţărilor membre care se

confruntă cu dezechilibre ale acestora.

Scopul său este clar: să împiedice revenirea catastrofelor din anii ’30

(scăderea bruscă a

activităţii economice, închiderea frontierelor, manipulările monetare,

venirea la putere a regimurilor dictatoriale), printr-un liberalism

organizat, combinând, cu ajutorul statelor, respectul faţă de

disciplinele precise cu o cooperare internaţională puternică, în scopul de a

le ajuta pe cele care seaflă în dificultate.

Activitatea oficială a Fondului Monetar Internaţional a început la 1 martie

1947 şi primul

său exerciţiu financiar s-a încheiat la 30 iunie 1947.

Fondul Monetar Internaţional este condus în mod oficial de Consiliul

Guvernatorilor.

Guvernatorii decid asupra problemelor importante, cum ar fi

creşterea capitalului Fondului, aderarea de noi membrii sau acordarea

drepturilor speciale de tragere.

Deciziile politice curente sunt luate de către Consiliul Executiv, căruia

guvernatorii îi

deleagă aplicarea politicii Fondului Monetar Internaţional. Acest consiliu

este compus din 24 de directori executivi care se întâlnesc cel puţin de

trei ori pe săptămână. Cele cinci ţări cu cea mai mare cotă de participare –

S.U.A., Marea Britanie, Germania, Franţa şi Japonia – au dreptul la câte un

director permanent fiecare.

Cel mai important organism care trasează politica Fondului Monetar

Internaţional este

Comitetul Interimar, a cărui preşedenţie este asigurată prin rotaţie.

Fondul Monetar Internaţional îşi îndeplineşte mandatul său – acela de

principal organism

17

internaţional de cooperare monetară internaţională – în special prin

asistenţa financiară acordată ţărilor membre, ajutoarele sale financiare

având caracter condiţionat. Pentru a-ş i îndeplini funcţia de organism de

finanţare Fondul Monetar Internaţional trebuie să-şi procure resursele

financiare, iar modalităţile folosite în acest scop depind de finanţările

acordate ţărilor membre. În acest sens se observă că Fondul Monetar

Internaţional acordă, în general, credite pe termen scurt şi mijlociu pentru

echilibrarea balanţelor de plăţi curente ale ţărilor membre care se

confruntă cu dezechilibre ale acestora.

Statele membre îi plătesc Fondului Monetar Internaţional în funcţie de anvergura lor

economică o sumă totală în aur, devize şi monedă naţională. Aceste vărsăminte le fixează

cota-parte ce determină numărul de voturi în deliberările Fondului, ca şi importanţa tragerilor

la care pot participa în cadrul instituţiei. Accesul la aceste trageri atrage măsuri de

supraveghere şi control din partea Fondului Monetar Internaţional.

Creditele acordate de Fondul Monetar Internaţional ţărilor membre se

deosebesc de celeacordate de alte instituţii financiare prin faptul că sunt

condiţionate de aplicarea de către ţările împrumutate a unor măsuri

corective care să asigure redresarea lor economică pe termen scurt

saumediu.

Funcţiile Fondului Monetar Internaţional pot fi sintetizate astfel:

funcţia de supraveghere a politicilor financiar-valutare

Fondul Monetar Internaţional este instituţia care are menirea să

supraveghezepoliticile economice promovate de ţările membre. Acestea

din urmă au obligaţia săcolaboreze cu Fondul Monetar Internaţional

îndeosebi pe probleme financiar-valutare şide politici macroeconomice. Un

accent deosebit pune Fondul Monetar Internaţional pesupravegherea

politicilor de curs de schimb promovate de băncile centrale ale

ţărilormembre la Fondul Monetar Internaţional.

funcţia de acordare de asistenţă tehnică

Aceasta este extrem de diversificată şi îmbracă mai multe forme:

18

- consultanţă privind politicile economice şi financiare;

- elaborarea şi implementarea politicilor valutare şi fiscale;

- revizuirea sau elaborarea legislaţiei pe domenii specifice de

politicăeconomică;

- colectarea şi prelucrarea datelor statistice;

- trimiterea gratuită de specialişti în domeniile de expertiză ale

Fondului Monetar Internaţional.

funcţia de asistenţă financiară

Este oferită de Fondul Monetar Internaţional ţărilor membre pentru

echilibrarea balanţei de plăţi externe. Această asistenţă constă în

acordarea dreptului de a cumpăra cu moneda naţională, moneda altei ţări

cu obligaţia de răscumpărare a propriei monede după un timp la un preţ

mai mare, diferenţa reprezentând costul operaţiunii. Cumpărarea de

monedă străină contra monedă naţională reprezintă practic un

împrumut şi poartă denumirea de trageri. Creditul acordat de Fondul

Monetar Internaţional presupune garanţii specifice respectiv obligaţia ţării

debitoare de a respecta anumiţi indicatori de performanţă

macroeconomică stabiliţi prin propria strategie promovată de ţara

respectivă. Aceşti indicatori vizează politica bugetară, politica fiscală,

politica monetară, politica veniturilor (salarială) şi politici

structurale macroeconomice.

Sistemul specific Fondul Monetar Internaţional de acordare a

împrumuturilor este sistemul tragerilor. Tragerile se efectuează în tranşa

rezervei şi în alte patru tranşe de credit. Sintetizând facilităţile sau tipurile

de împrumut acordate de Fondul Monetar Internaţionalţărilor membre le

putem grupa astfel:

tranşa rezervei - reprezintă o linie automată de credit pe care Fondul

Monetar Internaţional odeschide unei ţări pentru acoperirea unor nevoi

temporale de balanţă, în limita cotei părţi a acesteia.

19

tragerile în cadrul tranşelor ordinare de credit. Există patru asemenea

tranşe fiecare înproporţia de 25% din cota de participare. Aceste patru

tranşe ordinare de credit + tranşa rezervei nu pot depăşi 200% din cota

parte a ţării respective (Ex. cota României aproximativ 900 mil. DST,deci

România poate primi doar 1.800 mil. DST).

aranjamentul STAND-BY reprezintă o decizie a Fondului Monetar

Internaţional prin care oţară are garanţia că va putea face trageri din

contul său de resurse generale în cursul unei perioade şipână la suma

specificată. Creditul STAND-BY are o durată de 12-18 luni, tragerile fiind de

regulă eşalonate trimestrial.

Eliberarea fiecărei tranşe este condiţionată de îndeplinirea criteriilor de

performanţă şi efectuarea periodică a unei revizuiri a programelor.

Rambursarea se face într-un termen care nu depăşeşte 5 ani şi care poate

avea o perioadăde graţie de 1-3 ani.

facilitatea extinsă a Fondului Monetar Internaţional are ca scop depăşirea

deficitului balanţei de plăţi pentru ţările care au probleme

macroeconomice structurale deosebite respectiv dezechilibre majore în

domeniul producţiei, comerţului, al preţurilor, etc. Aceste facilităţi de

regulă trebuie să sprijine programe pe perioade mai mari de 4-5 ani.

În afara acestor finanţări Fondul Monetar Internaţional oferă ţărilor

membre şi anumitefacilităţi speciale, ca:

facilitatea de transformare sistemică

facilitatea de finanţare compensatorie şi neprevăzută

facilitatea de ajustare structurală

facilitatea extinsă de ajustare structurală

mecanismul de finanţare suplimentară

politica de acces lărgit.

4. Rolul DST în Sistemul Monetar Internaţional

20

Începând din 1969, FMI a creat un instrument de finanţare denumit Drept

Special de Tragere(DST sau SDR – Special Drawing Right), un activ de

rezervă la dispoziţia Băncilor Centrale, necesar pentru suplimentarea

rezervelor monetare. DST reprezintă o monedă pivot, o monedă

compozită sau o monedă coş de valute deoarece este formată din mai

multe monede naţionale, participarea fiecărei monede la constituirea DST

fiind stabilită în funcţie de participarea acelei ţări la schimburile economice

internaţionale. Cu cât o ţară este mai activă pe plan internaţional, cu atât

aportul ei la constituirea DST va fi mai semnificativ. Această monedă

compozită a fost iniţial formată din 16 monede, iar din ianuarie 1998

esteformată din 5 monede: USD – 42%, DEM – 19%, FRF – 13%, JPZ – 13%,

GBP – 13%.

Valoarea sa se calculează în funcţie de dolarul american (44%), euro

(34%), yenul japonez (11%) şi lira sterlină britanică (11%), conform

cotaţiilor de la bursa londoneză. Prima operaţiune care a avut loc în

legătură cu DST a fost aceea de alocare de DST-uri. Ea constă în

operaţiunea de înregistrare a unei sume în contul fiecărei ţări membre fără

ca ţara să fie obligată la o contraprestaţie, deci prin creditarea conturilor

deschise participanţilor. În acest sens, FMI se comportă ca o bancă de

emisiune. Deşi sunt emise de FMI, DST-urile nu constituie pentru deţinători

lor creanţe asupra fondului, care să-l oblige să le furnizeze alte active, cu

excepţia cazurilor de încetare a participării, sau în cazul lichidării fondului.

Alocarea de DST-uri se face numai ţărilor membre FMI, totuşi aceste active

monetare pot fi folosite şi de organisme şi instituţii financiar-bancare

agreate de FMI. Deciziile de alocare se iau pentru o perioadă de referinţă

de 3-5 ani, iar pe lângă emiterea DST-urilor este prevăzută şi retragerea

din circulaţie atunci când FMI apreciază că volumul lichidităţilor

internaţionale este excesiv.Alocaţia totală se repartizează în funcţie de

cota-parte subscrisă de fiecare ţară membră FMI,înregistrându-se într-un

cont aparte deschis pe numele ţării respective.

Ca monedă de cont emisă de FMI, DST îndeplineşte următoarele FUNCŢII:

etalon monetar internaţional

21

instrument de rezervă

instrument de plată (dar numai în relaţiile dintre băncile centrale ale

ţărilor membre şi FMI)

Îndeplinirea acestor funcţii este condiţionată de volumul alocărilor

de DST, decizia deemisiune bazându-se pe nevoia de creştere a

lichidităţii internaţionale pe termen mediu şi lung.

Ţarile membre la FMI care primesc DST-uri au la dispoziţie mai multe

posibilităţi de utilizare a acestora, şi anume:

au posibilitatea să obţină în schimbul lor o sumă echivalentă în valută de

la un alt

membru, indicat de către FMI;

poate plăti cu DST dobânzi şi comisioane către FMI, sau poate

răscumpăra moneda sa

aflată la FMI;

pot utiliza DST pentru creşterea rezervei oficiale, corespunzător cotei

allocate;

pot încheia acorduri “swap”, prin care un membru poate

transfera altuia DST în schimbul altui activ de rezervă, cu excepţia

aurului, cu obligaţia de a restitui valuta la odată viitoare şi la un curs

stabilit de comun acord;

pot efectua operaţiuni “forward” prin care o ţară membră a FMI

poate vinde sau cumpara DST cu obligaţia plăţii la o dată viitoare, în

schimbul oricăror active monetare,cu excepţia aurului, la un curs la

termen previzionat în momentul încheierii tranzacţiei.

Extinderea în viitor a operaţiunilor cu DST porneşte de la necesitatea

creşterii rolului lor în cadrul Sistemului Monetar International ş i a înlocuirii

treptate a monedelor naţionale din funcţiilelor internaţionale.

O asemenea perspectivă este posibilă dacă avem în vedere avantajele

care le oferă calitateasa de instrument monetar şi anume:

22

grad de stabilitate mult mai ridicat decât cel al monedelor naţionale;

emisiunea lui nu conduce la apariţia deficitelor de balanţă de

plăţi şi nici la propagarea fenomenelor monetare negative de pe

pieţele naţionale pe plan internaţional;

o dozare conştientă a emisiunilor de DST în funcţie de nevoile efective

de lichiditate şi un control strict din partea FMI;

nu are ca efect imobilizări de active monetare comparativ cu alte tipuri

de rezerve(aur, monede nationale), DST atribuindu-se gratuit.

Paralel cu aceste avantaje există, în prezent, anumite limite în sporirea

rolului lor în cadrul sistemului, determinate de faptul că DST nu

îndeplineşte toate funcţiile monetare şi nu circulă decât între autorităţile

monetare. La acestea se adaugă criteriul actual de repartizare a alocărilor

de DST în funcţie de cotele de participare şi că poate fi supus unor presiuni

inflaţioniste sau deflaţioniste dacă deciziile de emisiune ale FMI se

bazează pe unele evaluări eronate.

Concluzii

Scopul înfiinţării unor instituţii financiar-monerate internaţionale a fost

acela de a asigura cadrul adecvat pentru cooperare şi ajutor reciproc în

diferite domenii, între ţările membre.Credinţa care a condus la apariţia

acestor instituţii a fost aceea că pacea mondială poate fi asigurată numai

prin prosperitate economică în toate ţările.Instituţiile financiare

23

internaţionale şi-au dovedit raţiunea de a exista. Instituţiile s-au dovedit

capabile de acţiuni decisive în situaţia unor evenimente neaşteptate sau

crize. Prin rolul acestor instituţii de sprijinire a realizării unei creşteri

economice, de reducerea gradului de sărăcie, de protejare a mediului

înconjurător, de promovare a dezvoltării sectorului privat are loc

perfecţionarea şi dezvoltarea întregului sistem Monetar şi Financiar

Internaţional. Dându-ne seama de importanţa pe care o au

aceste instituţii financiar-monetare internaţionale pentru ţările membre,

nu ne putem imagina existenţa lor fără aderarea lor la aceste

organisme.Rolul instituţiilor financiare internaţionale pare să se întărească

în viitor, cu accent pe transparenţă şi eficacitate.

Bibliografie:

NANU R. – Economie monetară internaţională – Ed. Universitaria, Craiova, 2005.

24

NEŢOIU L. – Monedă şi credit – Ed. Universitaria, Craiova, 2006.

STOICA V., DEACONU P.– Bani şi credit: banii, teoriile monetare,

administrarea banilor şi politica monetară – Ed. Economică, Bucureşti, 2003

.CHABOT C. – Euro, monedă europeană – Ed. Teora, Bucureşti, 2000.

TEULON F. – Sistemul Monetar Internaţional – Ed. Institutul European, Iaşi, 1998.

DARDAC N., VÂŞCU T. – Monedă şi credit – Ed. ASE, Bucureşti, 2003.

25

26