Sofocle(496 î.Hr. - 406 î.Hr.)

Sofocle s-a născut în cetatea Colonos pe care a imortalizat-o în Oedip la Colona unde corul, cu acel lirism al naturii atît de manifest la Sofocle, cîntă meleagurile cu cai frumoşi ale albului Colonos. Data naşterii trebuie situată spre 496 î.e.n.; după Marmura din Paros, el avea 91 de ani cînd a murit, în 406 ; astfel lunga viaţă a lui Sofocle se întinde aproape asupra întregului rodnic secol V care a văzut gloria Atenei şi desăvîrşirea civilizaţiei elenice; şi Sofocle apare, în cel mai înalt grad, ca tipul, prin excelenţă, al bărbatului grec clasic.

Aristofan din Bizanţ îi atribuie 130 piese (sau 104, după manuscrise), din care retrage 17 pe care le soco¬teşte apocrife ; Suda dă cifra de 123. Dindorf, în ediţia sa Oxford, a recenzat 115 piese ale căror titluri le dă şi se pare că aceasta ar fi cifra aproximativă a vastei lui producţii.

După Suda, el ar fi repurtat 24 victorii, 18 după Diodor din Sicilia, 20 după Carystos din Pergam care precizează că, atunci cînd nu a fost laureat, n-a avut niciodată mai puţin de rangul doi. Astfel, Sofocle apare ca poetul tragic cel mai des laureat, dar e adevărat că gustul publicului şi al judecătorilor nu pare să fi fost întotdeauna foarte sigur, dovadă Oedip-Rege cu care Sofocle a fost înfrînt de un oarecare Filocles.

Din această imensă producţie nel-au rămas numai fragmente (Dindorf recenzează 979), şapte tragedii şi o dramă satirică incompletă, Copoii (Ichneutai), pe care. ne-a păstrat-o papirologia. Tragediile sunt : Aiax, Trahinienele, Antigona, Oedip-Rege, Electra, Filoctet, Oedip la Colonos, în ordinea cronologică unanim admisă şi urmată de Reinhardt.

Teatrulşi scriitura lui Sofocle

Tatăl lui Sofocle era armurier, avea adică un atelier în care sclavi făureau arme, ceea ce reprezenta o stare îndestulată. El a primit educaţia îngrijită şi echilibrată de care se bucurau atenienii bogaţi şi ştim că a învăţat muzica cu Lampron; întrunea frumuseţea şi darurile trupeşti cu darurile minţii: a fost ales să figureze în corul de efebi care, fără veşminte pe ei, cântară peanul victoriei după bătălia de la Salamina, în 480. Când a figurat ca actor în primele lui piese, a apărut cîntînd la ţiteră în Tamiris şi aruncînd mingea cu îndemînare în rolul Nausicaa în piesa care purta numele eroinei homerice sau „Spălătoresele" (Plyntriai), precum ne informează în Viaţa lui, Athenaios şi Eustaţiu.

Se pare că a învăţat tragedia de la Eschil, care era cu treizeci de ani mai mare decît el, şi prima victorie a purtat-o într-un concurs dramatic, împotriva bătrânului său maestru. Aflăm de la Plutarh (în Viaţa lui Cimon), că învingătorul de la Eurimedon venea în teatru să facă libaţii pentru Dionysos când arhontele îl numi judecător împreună cu alţi strategi, şi ei îi decernară lui Sofocle premiul. După Tournier, care se referă la o mărturie a lui Pliniu cel Tînăr, tetralogia laureată ar fi cuprins şi piesa Triptolem. Nu erau desigur primele lui piese jucate, dar atunci s-a deschis cariera lui teatrală, cea mai glorioasă din antichitate şi care nu va înceta decît odată cu viaţa lui.

In toate piesele sale de maturitate, Antigona şi Electra, Sofocle a exclus zeii în mod intenţionat din piesele lui, fiindcă prezenţa lor dăuna concepţiei lui despre om şi despre caracterul tragic al existenţei lui. Dar aceste concepţii nu exclud o anume pietate în viaţa de toate zilele; sacerdoţiile pe care le-a acceptat sunt mărturie a acestui lucru, dar şi cele două piese Filoctet şi Edip la

Colonos; în nici una din aceste piese el nu s-a depărtat de concepţia sa dramatică, dar o anume pietate care a fost poate mai căutată spre sfîrşitul vieţii lui, a determinat să facă să intervină direct zeii în piesele lui; dar cât de discret şi la sfârşit de tot în dramă, pentru a nu falsifica textura tragică. In Filoctet, s-a mulţumit să utilizeze teofania, deux ex

machina; dar în Oedip, a respins acest mijloc prea simplu şi, pentru a da dramei sale acea culoare religioasă şi acel sentiment al misterului în faţa divinului (mysterium tremendum) care provoacă cutremur şi groază, el a folosit îndepărtatul zgomot al tunetului şi a pus corul şi personajele să rostească cuvinte care exprimau senzaţia prezenţei divine fără ca aceasta să se manifeste sub privirile spectatorilor printr-o hierofanie. Dincolo de o pasivitate cu totul superficială, ghicim îndoiala şi căutarea care se află în străfundul oricărui suflet religios, al oricărui cuget pe care nu îl lasă indiferent problema omului şi a destinului său.

Criticii vs. Sofocle

Sofocle spunea că i-a zugrăvit pe oameni aşa cum ar trebui să fie, iar Euripide aşa cum sunt.

(Poetica, Aristotel)

Eroismul, în ochii grecilor, nu este niciodată individual, nici steril, el nu glorifică persoana, actul eroic este întotdeauna săvârşit în vederea colectivului. [...] Mare noutate, originalitatea mitului lui Oedip este de a fi arătat că poate exista un fel de eroism care nu rezidă în forţa fizică, ci în acuitatea, în subtilitatea inteligenţei. Nici un teban nu putea dezlega enigmele sfinxului. Oedip apare şi salvează cetatea găsind răspunsul. [...] Oedip va pune în serviciul tuturor acuitatea inteligenţei sale, şi în aceasta va consta tragicul întregii piese: cu tenacitate, înverşunare, perseverenţă, eroul se va distruge, se va zdrobi pe sine însuşi, şi în felul acesta va salva cetatea de la distrugere.

(Sophocle - essei sur le héros tragique, Georges Meautts)

Sofocle se apropie de Shakespeare prin adânca sa preţuire a firii omeneşti, prin profunda observaţie a omenirii, prin simţul său de a împleti destinul cu caracterul omului, prin forţa sa de a reprezenta suferinţele vieţii şi prin conceptul său de nobleţe a spiritului ce se realizează când sufletul omenesc a fost verificat şi pus la grea încercare de suferintă. Sofocle ne este mai apropiat decât furtunosul Eschil.

(World Drama from Aeschylus to Anouilh, Allardyce Nicoll)

Sofocle este artistul cel mai rafinat atât prin limbajul, cât şi prin stilul său. [...] Sofocle întrebuinţează cuvinte obişnuite cu un sens nou, neaşteptat. [...] Se complace în antiteze, este

maestru al ironiei şi al îmbinării cuvintelor expresive. Are un stil nou, în întregime al său. Se complace uneori în arhaisme. Euripide poate fi uneori banal, Sofocle niciodată.

(Curs de istoria literaturii greceşti, Aram Frenkian)

Cei trei poeţi au scris, împreuna, peste trei sute de drame...Puţine au ajuns până la noi, însă ele servesc până azi drept modele demne de urmat. De unde această extraordinară forţă creatoare? Explicaţia se impune de la sine: cei trei poeţi tragici au fost înainte de toate mari poeţi-cetăţeni, prin al căror talent au prins glas cele mai adânci aspiraţii ale omului. În tot ce au gândit şi simţit, ei au fost un reflex fidel al colectivităţii cetăteneşti în năzuinţa ei spre o viaţă luminoasă, spre adevăr, bine şi frumos. Prin aceasta au devenit ei creatorii unei arte atât de monumentale, arta care a putut să înfrunte secolele şi mileniile, ca să trăiască până astăzi cu toată prospeţimea.

(Eschil, Sofocle, Euripide, Liviu Rusu)

~Tragicul ~Gabriel Liiceanu

Tragicul nu este un concept operaţional, iată, poate, care este prima justificare a gîndului de a pune tragicul în contact cu

con¬ştiinţa filozofică. [...] Rezistenţa la restricţiile pe care le aduce cu sine teoria tragicului se naşte însă şi dintr-o teamă prost înţeleasă. Kaufmann îl transformă pe teoreticianul tragicului într-un fel de taxonom maniac care îşi propune să ordoneze calamitatea şi suferinţa asemenea ihtiologului speciile de peşti şi care, odată ajuns în prezenţa tragicului, ignoră restul suferinţei, uită să reacţioneze la ceea ce este doar pitiful, de pildă, şi refuză să meargă la teatru cînd e vorba de Philoctet sau de o tragedie â fin heureuse.

[...]„Subiectele tragediei sînt impunătoare şi înfricoşătoare: arbitrariul regilor, masacre, sinucideri, exiluri, calamităţi, paricide, conflagraţii, lupte, scoateri de ochi, lamentaţii, bocete...", la care înşiruire Delaudun d'Aigaliers mai adaugă viollements de filles et de femmes. Aceasta este însă specia simplissima de reprezentare a suferinţei, modul pur fizic de concepere a nenorocirii, care nu a ajuns însă să aibă nimic comun cu spiritul tragic şi cu expresia lui dramatică autentică. Desigur, reprezentarea mutilării îşi găseşte locul şi în tragedia mare, de la Sofocle pînă la Shakespeare, dar aici atrocitatea este subordonată unui scenariu complicat de semnificaţii morale şi filozofice, şi gescul fizic îşi pierde astfel identitatea brută şi sensurile restrictive.

[...]Că tragicul „revine" este doar un mod de a vorbi, deoarece el ne-a însoţit de

fapt tot timpul. Iar faptul că nu-i putem da totuşi o definiţie riguroasă se explică prin aceea că el este esenţial aventură, aventura omului însuşi ca întîlnire cu sine. O concepţie cuprinzătoare asupra tragicului trebuie de aceea să ia ca punct de plecare caracterul arhetipal al tragediei antice, apoi, trecînd de dramaturgia tragică clasică (Sofocle, Shake-speare, Racine), să vizeze gîndirea tragică a lui Holderlin, Hegel şi Nietzsche, să constate că în epoca modernă tragicul se realizează în romanele lui Dostoievski şi Malraux şi să istorisească această aventură a tragicului pînă în clipa în care tragedia se face istorie şi istoria tragedie

[...]„Fiecare teorie a tragediei reprezintă o redefinire a tragediei care restrînge întrebuinţarea termenului la o selecţie operată după multiplele ei criterii. Tocmai această selecţie este aceea care joacă un mare rol în toate teoriile tragediei, deoarece fiecare serveşte, prin selecţia ei specifică, ca o recomandare de concentrare asupra anumitor criterii sau proprietăţi preferate ale tragediei, care sînt neglijate sau omise de alte teorii." De aceea, singura soluţie pare să fie aceasta: proprietatea pentru care o operă este numită tragică nu trebuie să fie necesară şi suficientă, ci să facă parte din setul deschis al proprietăţilor tradiţionale cunoscute, supuse însă în permanenţă dezbaterii.

Dictionar de personaje

~ Oedip rege ~

Oedip este un erou tragic si, totodata, un model de conduita omeneasca.

Laios, fiul lui Labdacus şi urmaşul lui la conducerea cetăţii Teba, a fost căsătorit cu Iocasta, sora regelui Creon.

Oracolul constituie răspunsul pe care îl dă un zeu unei întrebări personale privind, în general, viitorul.

Sfinxul este o figură mitologică zoomorfă înfăţişată ca un leu culcat cu cap uman. Sfinxul înaripat din Teba s-a sinucis din cauză că Oedip a răspuns om la întrebarea Cine merge dimineaţa in patru picioare, amiaza in două si seara in trei?.

Creon. Rege al Tebei, fiu al lui Meneceu şi frate al locastei, mama si apoi soţia lui Edip. Aflînd de monstruosul incest, Edip a pornit, orb, în lume, însoţit de

credincioasa sa fiică, Antigona; în urma sa, Creon a pus stăpânire pe tronul Tebei, iar pe cei doi fii ai lui Edip, Eteocle; şi Polinice, i-a învrăjbit atîta, încît aceştia au ajuns să se ucidă unull pe altul. Antigona, care a vrut să-şi- îngroape fraţii, după legea pămîntului, a fost condamnată la moarte. O dată cu ea şi-a luat viaţa şi fiul lui Creon, Emon. Mai tîrziu, Creon a fost ucis pentru nelegiuirile lui faţă de Teseu.

Iocasta. Soţia lui Laios şi mania lui Oedip în mitologia greacă. Printr-o întîmplare nefericită, a devenit soţia propriului ei fiu fără a şti acest lucru, îngrozită de fapta comisă, s-a spînzurat, iar fiul ei şi-a scos ochii.

Antigona. Fiica lui Oedip şi a locastei, soră a Ismenei, a lui Eteocle şi a lui Polinice. După orbirea tatălui ei, Antigona îl însoţeşte în exil, în Atica, pînă cînd acesta cade pradă furiilor.

Reîntoarsă la Teba, a asistat la uzurparea tronului tatălui ei de către propriul unchi, Creon, şi la uciderea celor doi fraţi, apoi a fost condamnată a fi îngropată de vie de uzurpator, pentru că se îngrijise de cenuşa fraţilor ei. Dar, demnă, îşi ia singură viaţa. A fost un exemplu de dragoste filială şi fraternă. Cu ea a murit şi Emon, fiul lui Creon, care o iubea.

Ismena. Fiica lui Oedip şi a locastei, soră a Antigonei în

mitologia greacă. A fost şi ea condamnată la moarte de Creon, o dată cu sora ei, pentru că i-a în-mormîn'tât, după legile strămoşeşti, pe fraţii lor, Polinice şi Eteocle.

Eteocles, fiul lui Oedip şi al Iocastei şi frate cu Polynices.

Anios. Rege al Dclosului, care a primit cu bunăvoinţă pe Enea în drumul său spre Italia. A fost fiul

şi preotul lui Apollo.

Despre paricid, incest si fratricid

Fiind în sala unde se juca piesa „Oedip”, sub impactul enei emoţii puternice, Freud are revelaţia unei noi teorii şi începe să elaboreze ceea ce numim astăzi teoria psihanalitică a complexelor. El aşează complexul lui Oedip în centrul explicaţiilor sale privind tendinţele copiilor către incest şi paricid. Tema paricidului nu era nouă, legendele greceşti ale Olimpului prezentînd de pildă luptele dintre Cronos şi fiii săi, când fie tatăl îşi mânca copiii, fie îi închidea în Tartar iar aceştia evadau pentru a-şi ucide tatăl şi a obţine libertatea, etc.

Complexul lui Oedip, în accepţiune psihanalitică, desemnează ataşamentul erotic al copilului (mic, în mod normal, dar şi de vârste mai mari în cazul când complexul nu a fost rezolvat la timpul său) faţă de părintele de sex opus sau de acelaşi sex. Ataşamentul devine complex doar dacă este refulat de normele morale, dar dacă este înţeles de către copil – complexul e depăşit.

Prin incest se înţeleg raporturile sexuale între rude în linie directă sau între fraţi şi surori. În majoritatea culturilor, incestul reprezintă un tabu, deoarece are implicaţii neplăcute din punct de vedere biologic/genetic, social şi religios.

Vechiul Testament interzice incestul, prin textul din Levitic 18:6, în care se prescrie că: Nici unul din voi să nu se apropie de ruda lui de sânge, ca să-i descopere goliciunea. Eu sunt Domnul. Iar textul care urmează poruncii defineşte clar cine sunt considerate rude de sânge, respectiv cu cine este interzisă căsătoria. Aceea sunt părinţii, părinţii vitregi, soră, frate, nepot sau nepoată, mătuşă, soţia fratelui, mătuşa de pe unchi, noră, etc.

În istorie şi mitologie sunt citate cazuri celebre de incest. Astfel, Antigona a fost fiica lui Oedip, regele cetăţii Teba, născută din dragoste incestuoasă a acestuia cu mama sa, Iocasta.

La 16 octombrie 1793, Maria Antoaneta, regină a Franţei a fost executată prin ghilotinare, fiind acuzată de înaltă trădare şi de un aşa-zis incest cu fiul său, în vârstă de numai 9 ani, ambele acuzaţii nedovedite însă.

Fratricidul este actul pe care îl comite o persoană omorându-şi fratele. În ceea ce priveşte religia, avem ca exemplu pe fraţii Cain şi Abel, unde cel dintâi amintit, mânios fiind, l-a omorât pe fratele sau fără milă. Mitologia Romei antice ne vorbeşte despre legendă lui Romulus şi Remus, în care ne este relatată reuşita lui Remulus în a deveni rege, însă pentru acest lucu trebuind să îşi omoare fratele.

Tragedia greacă, Antigona, ne oferă un alt bun exemplu. Fiii lui Oedip şi ai Iocastei, Eteocles şi Polynices, se omoară în lupta pornită de Polynices invadând Grecia. Eteocles, vrând să îşi apere poporul, a purtat război împotriva fratelui său. Ei îşi găsesc sfârşitul fiecare în mâna celuilalt, pentru că s-au injughiat unul pe celălalt direct în inimă.

Distribuția piesei de

teatru

Nicolae Cristache

Rodica Baghiu

Dan Rădulescu

Cornel Popescu

Ion Săsăran

Marinela Popescu

Edi Marinescu

Rudi Moca

Ciugulitu Csaba

Dana Pancu

Iulian Praja

Andrei Gherghe

Sergiu Marocico

Luchian Pantea

Bogdan Silaghi

Răzvan Chelaru

Alin Stanciu

Katalin Toth

Regia şi mişcarea scenică: Liviu Pancu

Vă dorim

VIZIONARE PLĂCUTĂ !